Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Istorie si Filosofie

Constituirea Mitropoliei Ţării Moldovei

A efectuat: master,an. I,Vlas Sabina

Verificat: Eremia Ion

Chisinau 2015

1

Cuprins:

1.Observaţii istoriografice preliminare

2.Întemeierea Mitropoliei Ţării Moldovei

3.Recunoaşterea Mitropoliei Ţării Moldovei

4.Iosif I Muşat, primul ierarh al Ţării Moldovei

5.Încheiere

2

Observaţii istoriografice preliminare

Deşi cercetarea întemeierii Mitropoliei Moldovei,separat sau în contextul mai larg al istoriei bisericii române împlineşte un veac,găsindu-şi expresia într-o serie de publicaţii la temă,după o constatare făcută acum trei decenii, dar valabilă şi la ora actuală,originile ei încă nu sunt foarte clare.1

Pornind de la faptul că,,întemeierea supremei instituţii ecleziastice, Mitropolia, ocupă locul central, marcînd încheierea proceselor istorice care au avut loc ca rezultat principatul moldav in forma, cu structurile şi în graniţele general recunoscute pentru Evul de Mijloc’’,şi ţinînd cont de gradul cunoaşterii subiectului, Ştefan S.Gorovei, un erudit în problema abordată aici, include întemeierea Mitropoliei Moldovei în şirul problemelor controversate ce ţin de formarea şi consolidarea sub diverse aspecte a statului românesc dintre Carpaţii Răsăriteni, Nistru şi litoralul pontic.2

Ca şi în cazul altor subiecte,în problema originilor Mitropoliei Moldovei controveresele sunt determinate de baza documentară destul de modestă şi, mai ales, de lipsa unei tradiţii cărturăreşti,care ar fi consemnat,fie şi la modul cel mai lapidar, principalele evenimente ce au marcat începutul creării mitropoliei şi au însoţit afirmarea acesteia ca instituţie supremă în ierarhia ecleziastică a Moldovei Medievale.Cea mai timpurie consemnare în acest sens, preluată, poate, dintr-un izvor narativ mai vechi, îi aparţine lui Grigore Ureche, care-i atribuia lui Alexandru cel Bun iniţiativa de a-l fi împuternicit pe trimisul său să i-a ,,blagoslovenie de la patriarşii răsăritului’’, făcîndu-l mitropolit şi aşezindu-l ,,la scaun, la mitropolie în Suceava’’ fără a i se consemna barem numele acestuia.3 Dar dacă afirmaţiile cronicarului au fost înregistrate pe la mijlocul secolului al XVII-lea, apoi, deja în a doua jumătate a acestui veac, interpolatorii cronicii lui Grigore Ureche, mai ales Misail Călugărul, au introdus primele confuzii, care aveau să le dea multă bătaie de cap cercetătorilor contemporani. Deşi Misail Călugărul nu pregeta într-un loc să preia afirmaţiile cronicarului4, în altul, plasat cava mai înainte ,îi atribuia o acţiune similară şi lui Iuga, predecesorul lui Alexandru cel 1 Răzvan Teodorescu, Implicaţii balcanice ale începuturilor Mitropoliei Moldovei,p.5442 Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei,Iaşi,1997,p.183 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei.Ed.îngrijită,studiu introductiv, indice şi glosar de PP.Panaintescu, Bucureşti,p.714 Ibidem.,p.69

3

Bun. Numai că ţintă a iniţiativei lui Iuga ar fi fost ,,Patriarşia lui Ahrida’’(Orhida-n.n), de unde ar fi luat ,,mai întîiu blagoslovenie ş-au pus mitropolit pe chir Teoctist’’5.O afirmaţie similară cu referire la letopiseţul lui Dubău logofătul, introducea în cronica lui Ureche şi Axente Uricarul.

Erorile datorate interpolatorilor cronicii lui Grigore Ureche au influenţat şi scrierile lui Miron Costin, care însă, acordîndu-i preferinţă în acţiunea de întemeiere a Mitropoliei Moldovei lui Alexandru cel Bun,prezintă lucrurile astfel, de parcă acest domn al Moldovei ar fi trimis o solie mai întîi la Contantinopol,dar nerealizîndu-şi misiunea, a ,,luat sfinţire’’de la Ohrida ,, la mitropolitul acelui scaun’’,care ar fi fost ,,cel dintâi după patriarhi’’. Se pare însă că cel mai mare cronicar moldovean din secolul XVII-lea căuta, pe această cale, să explice originea scrisului slavon în biserica ţării,afirmînd că din serbia au fost aduse ,, şi literele şi limba sârbească’’6. Iar Nicolae Costin, care nu a făcut decît să compileze conştient scrierile cronicăreşti în baza cărora şi-a scris propria opră, a trecut sub tăcere cele scrise de tatăl său, preluînd, cu doar unele abateri stilistice, cele consemnate în Cronica lui Grigore Ureche, inclusiv interpolarile lui Misail Călugărul.Astfel, drept prim mitropolit al Moldovei este prezentat Theoctist, trimis la Ohrida pentru consfinţire de către voievodul Iuga. Nu este uitat însă nici Alexandru cel Bun, domnitorului atribuindu-se voinţa de a urma şi desăvîrşi ,,lucrurile spre podoaba bisericii răsăritene, de au luat blagoslovenie după Iuga-Vodă îmtîi şi au făcut mitropolit şi i-au ales scaun mitropoliei în oraşul Sucevii…’’7 . Aceasta era toată, sau aproape toată moştenirea livrească datorată cărturarilor Moldovei Medievale,ca să nu pomenim aici şi pe Dimitrie Cantemir, care nu a adus nimic nou în prezentarea începuturilor Mitropoliei Moldovei. Erorile şi confuziile din operele cronicăreşti în ceea ce-l priveşte pe voievodul Iuga şi mitropolitul Theoctist, sfinţit în realitate tocmai prin 1453, precum şi legătura cu biserica Serbiei au fost supuse unor investigări minuţioase în istoriografia contemporană, mai multe din ele fiind clasate sau aranjate la vremea şi împrejurările cuvenite. În ansamblu lor însă scrierile cărturarilor medievali la care ne-am referit denotă existenţă, pe toată durata Evului Mediu, a unor cunoştinţe foarte vagi asupra începutului istoric al insituţiei supreme moldoveneşti. Demnă de reţinut totuşi din scrierile cronicarilor moldoveni pare a fi 5 Ibidem.,p.686 Miron Costin,Opere.Ed.îng.de P.Panaitescu. Vol I,Bucureşti,1965,p.233,265.7 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă 1601.În idem, Scrieri,Ed.îngr.de Svetlana Korolevski.Vol.I,Chişinău,1990,p.109

4

ideea despre o apropiere dintre biserica din Moldova şi cea din Serbia, reactualizată în zilele noastre, nu şi fără temei, de către Răzvan Theodorescu8, precum şi atribuirea întemeierii Mitropoliei Moldovei, ca o instituţie consacrată de Patriarhia ecumenică, lui Alexandru cel Bun.

O altă perspectivă în cercetarea subiectului de faţă s-a deschis odată cu descoperirea şi publicarea izvoarelor documentare la temă.Totuşi în pofida unei abundenţe relative a izvoarelor documentare, ,,Întemeierea Bisericii Moldovei este înconjurată,dacă nu de mister, cel puţin de obsuritate, care-I ascunde data exactă şi circumstanşele determinante’’.Constatarea aceasta, făcută de notoriul bizantinist francez Vitalien Laurent9 , este valabilă pînă în zilele noastre.Deşi după anul 1947, cînd a fost făcută publică această opinie, s-a scurs mai bine de o jumătate de veac, preocupările cercetătorilor în vederea elucidării problemei rămân constante. Ceea ce s-a reuşit a demonstra şi nu trezeşte nici un dubiu este faptul că întemeierea Mitropoliei Moldovei a fost însoţită de un îndelungat litigiu între autorităţile laice(puterea seculară) şi ecleziastice de la Suceava şi cele de la Constantinopol.În acelaşi timp, documentele ce reflectă declanşarea, desfăşurarea şi consumarea acestui litigiu, pentru desemnarea în aparenţă a uneia şi aceleiaşi biserici, folosesc trei denumiri diferite:Maurovlahia,Rusovlahia şi Moldovlahia.Ca urmare, ele sunt acceptate ca sinonime ale Mitropoliei Moldovei. La o examinare atentă a documentelor, identificarea lor nu se mai impune însă ca un adevăr irefutabil.Ele şi-au avut originea lor specifică şi reproduceau, în esenţă, alte realităţi decăt s-au crezut pînă acum. Noua interpretare a provinienţei şi sensului acestor denumiri varsă o altă lumină asupra începutului Mitropoliei Moldovei, precum şi a cauzelor şi factorilor care au contribuit la declanşarea litigiului dintre Suceava şi Constantinopol.

8 Răzvan Theodorescu,Implicaţii balcanice...,p.543-5669 V.Laurent,Aux origines,p.158

5

Întemeierea Mitropoliei Moldovei

Întemeierea statului românesc de la răsărit de Carpaţi de către Bogdan din Maramureş, primul voievod şi domn al Moldovei, a fost urmată de consolidarea internă şi externă a noului stat, atăt în perioada acestuia ,cît şi după urmaşii săi.

Etapele consolidării şi dezvoltării Ţării Moldovei cuprind toate elementele şi laturile esenţiale privind formarea şi afirmarea unui stat centralizat, independent, cu o poziţie geografică bine statuată şi invidiată în contextul factorilor externi, grevaţi în special de raportul de interese exercitate de Hoarda de Aur, Regatul Ungar şi cel Polonez, în perspectiva deţinerii controlului asupra Ţărilor Române. Încă de la începuturi, în statul medieval Moldova s-au ivit probleme care trebui-au rezolvate de primii voievozi,respectiv adoptarea de măsuri organizatorice-teritoriale pentru administrarea ţării, ţinîndu-se cont de vechile structuri teritorial-administrative şi fiscale, concomitent cu problemele privind apărarea ţării împotriva agresorilor (tătari, maghiari, poloni)10.

Alături de instituţiile fundamentale ale statului,create împreună cu toate mecanismele funcţionale, de la cele centrale (domnia), instituţiile auxiliare şi executive (adunarea ţării,sfatul domnesc şi marii dregători), la instituţiile locale (ţinutul, oraşul,satul)11,biserica ocupa un loc fundamental, primii domni aplecându-se cu atenţie asupra problemelor ei importante:înfiinţarea mitropoliei, ctitorirea de biserici şi înzestrarea acestora cu mijloace necesare activităţii acleziastice. Începuturile statului Moldova sunt legate de expansiunea spre est a Cristianitatis, producîndu-se ,,şi un puternic effort misionar din partea Romei, prin intermediul celor două ordine cerşetoare, pe rutele comerciale, misiunea pătrunzînd în Asia controlată de mongoli’’12.

După Bogdan I,la conducerea Moldovei a urmat fiul său Laţcu (1365-1373 sau 1367-1375), care îşi avea reşedinţa în oraşul Siret.

Propaganda catolică în Moldova a reînceput după dominaţia tătarilor, fiin reînfiinţată la 1347 de către papa Clement V Episcopia Milcoviei (fosta episcopie a cumanilor), numită aşa după rîul Milcov13,care nu avea jurisdicţie asupra Moldovei, în 1370 fiind creată Episcopia de Siret, moment de debut al 10 C.Burac,Ţinuturile Moldovei,p.30, Şt.S.Gorovei, Întemeierea Moldovei,p.36-7011 N.Grigoraş, Instituţiile feudale din Moldova12 L.Pilat,Între Roma şi Bizanţ,p.2813 D.Onciu,Scrieri istorice I,p.507

6

relaţiilor Moldovei cu Sfântul Scaun Apostolic14.În situaţia în care regele Ungariei, Ludovic de Anjou, numit şi

cel Mare (1342-1382), devine şi rege al Poloniei din anul 1370, Moldova condusă de Laţcu este cuprinsă din ambele părţi de aceeaşi putere. În aceste condiţii domnitorul este atras de doi misionari minoriţi, Nicolae de Melsak şi Paul de Schweidnitz, veniţi din Germania la Siret, spre biserica romană. Laţcu îi comunică papei, prin cei doi călugări amintiţi că el şi poporul lui se supun bisericii Apusului şi cere înfiinţarea unui episcopat catolic la Siret, din care doreşte să facă un centru de dieceză15. Ulterior, rupe relaţiile cu Mitropolia ortodoxă rusească a Haliciului, unde erau sfinţiţi preoţii din Moldova16, iar papa Urban V primeşte oferta lui Laţcu. La 9 martie 1371 este hirotonisit , la Craiova, Andrei Iastrzebiec, ca episcop de Siret, care preia episcopia sa din civitatis Siret17. Moldova are acum o organizare ecleziastică, noul episcop de Siret urmând a se ocupa de organizarea diocezei, de înfiinţarea de parohii, crearea de demnităţi, numirea clerului regular şi singular, în 1370 papa recunoaşte Moldova ,,ca entitate politică în cadrul Cristianitatis, subordonată direct Sfântului Scaun’’, cu condiţia păstrării şi dezvoltării credinţei catolice18.

Este cunoscut faptul că Laţcu a fost nevoit să facă pasul spre catolicism, gestul lui fiind de natură politică: asigurarea independenţei statului ameninţat de Ungaria şi Polonia, prin protecţie din partea papei19, nefiind ,,vorba de nici o convertire, ci doar recunoaşterea ierarhiei Bisericii romane şi de acceptarea dogmelor pe care acesta le predică şi le propăvăduieşte’’. În orice caz, demersurile făcute de Laţcu nu au afectat credinţa populaţiei din Moldova,care a ramas în majoritatea ei ortodoxă.Laţcu a fost înmormântat în Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, lîngă tatăl său Bogdan şi nu în biserica catolică din Siret20, ceea ce înseamnă că îşi păstrase credinţa ortodoxă.

După moartea voievodului Laţcu, fără urmaşi pe linie masculină, urmează îmrejurări interne necunoscute, la domnia Moldovei Petru I (1375-1391)21, în timpul căruia se consolidează structurile statului feudal.Acesta

14 L.Pilat, Între Roma şi Bizanţ,p.29-3015 N.Iorga, Istoria bisericii româneşti,p.33-34, V.M.Demciuc, Petru I Muşat,p.37-38.16 N.Iorga, Istoria bisericii româneşti,p.33-3417 D.Onciu, Scrieri istorice,l,p.507-508, C.C.Giurescu Istoria Românilor,l,p.384-38618 L.Pilat, Între Roma şi Bizanţ,p.33-35.19 D.Onciu, Scrieri istorice,l,p.507-50820 C.C.Giurescu Istoria Românilor,l,p.38721 Şt.S.Gorovei, Muşatinii,p.25-32. V.M.Demniuc, Petru I Muşat,C.Rezachevici, Cronologia domnilor,p.446-455.

7

este voievodul care mută capitala Moldovei de la Siret la Suceava, aici ridicînd cetatea de Scaun, Curtea Domnească22, Cetatea de Apus (Şcheia)23 şi construind prima catedrală mitropolitană a Moldovei, respectiv Biserica cu Hramul Sfântul Gheorghe (Mirăuţi).

În contextul situaţiei externe, cînd se creează uniunea polono-lituaniană prin căsătoria fiicei lui Ludovic de Anjou (mort in 1382, fără urmaşi pe linie masculină), Hedviga(Jadviga), cu pricepele Lituaniei, Jagiella, devenit rege al Poloniei ( Vladislav II Jagiello, carea trecut la ritul atolic în 1386 şi se angajează să convertească populaţia Lituaniei la catolicism), domnul Moldovei se îndreaptă în relaţiile externe spre regatul Poloniei care ocupă, în februarie 1387, Hliciul, devenit voievodatul Rusiei, (Rusia Roşie), Moldova fiind vecină cu Polonia. Orientarea spre Polonia a voievodului Petru I a fost determninată de judecăţi bine cumpănite, consiliat de sfetnicii săi, existînd interese atît de ordin economic (în special relaţiile comerciale exercitate şi prin schimbul de mărfuri care circulau pe drumul moldovenesc etc.), cât şi prin politice ( contracararea dominaţiei Ungariei, cu rele tendinţe de ocupaţie a Moldovei încă din timpul lui Bogdan). Poate şi unele legături mai vechi moldo-lituaniene şi unele alianţe dinastice au contribuit24 la decizia luată de Petru I în pertractarea unei alianţe cu un stat puternic, cum era Regatul Poloniei. Pe linia celor hotărîte , Petru I prestează la 6 mai 1387, la Lemberg (Liov, cum era numit de moldoveni), omagiu de vasalitate regelui Vladislav II Jagiello şi soţiei acestuia Hedviga, recunoscîndu-l de suzeran, confirmând prin actul încheiat ,,supunere credincioasă, cu tot cu poporul nostru, în orice trebuinţă ar avea’’25. În actul omagial, voievodul Moldovei preciza:,, am pus şi jurămînt, după ritul şi obiceiul bisericii de răsărit, sărutînd, cu gura proprie, crucea, în mîinile lui Chir Chiprian, mitropolit al Chievului’’26, la fel procedînd şi cu marii boieri, care adevăresc omagiul adus de Petru I:,,şi noi împreună cu el (…) am jurat şi după ritul şi obiceiul bisericii de răsărit şi adesea numitul Domnitor, Ptru, a atins crucea cu gura proprie, sărutind-o, în mîinile lui Chir Chiprian, mitropolitul Chievului’’27.

Recunoaşterea suzeranităţii polone a fost o măsură 22 M.D.Mateişi E.I.Emandi, Ctatea de scaun şi Curtea Domnească din Suceava, M.D.Matei, Civilizaţia urbană medievală românească,p.73-8423 Gh.Diaconu şi N.Constantinescu, Cetatea Şcheia24 Ştefan Gorovei, Muşatinii,p.2925 M.Costăchescu ,Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare,II,p.60026 Ibidem27 Ibidem,p.602

8

corectă din partea voievodului Petru I, care în contextul relaţiilor externe, stabileşte regula cea mai bună în ce priveşte garanţia apărării statului său, a relaţiilor de bună vecinătate ăntemeiate pe acte de asemenea gen, fundamentate în Europa Evului Mediu, Moldova încadrîndu-se regulilor diplomatice în stabilirea unei alianţe comune. Semnarea actului de vasalitate din 6 mai 1387 creează o tradiţie pentru Moldova, respectată pînă în secolul al XVII-lea. De alfel, cum sublinia istoricul Ştefan Gorovei, nu există vreun text contemporan care să transmită că Petru I ,prin tratatul din 1387, nu şiar fi păstrat independenţa deplină, dimpotrivă ,,depunerea omagiului şi trecerea sa în rîndul vasalilir regelui Vladislav Jagello i-au adus un spor de prestigiu, reflectat în cîteva fapte din ultimii ani ai domniei sale28.

Nefiind o organizare canonică a Bisericii Ortodoxe în Moldova, în afară de Episcopia Asprocastron (posibil de Ctatea Albă/Akkerman)- precizarea amplasării locului unde s-a aflat această episcopie nefiind clară,unde se afla reşedinţa episcopului Iosif, ,,un localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării’’, egumenii mânastirilor îndeplineau şi funcţiile de sfinţire şi hirotonire29 , aceştia, aşa cum remarca Nicolae Iorga, ,,erau Vlădici ca pseudo-episcopi de mânăstire din veacul al XIII-lea30.

Una dintre marile înfăptuiri ale voievodului Petru I a fost înfiinţarea Mitropoliei Moldovei.

Pe linia consecventă a întăririi independenţei Moldovei, voievodul Petru I a fost iniţiatorul stabilirii ierarhiei Bisericii Ortodoxe, în fruntea căreia a vrut să-l aşeze pe episcopul Iosif, rudă cu familia domnitoare, sinţit la Halici, ca eiscop de Asprocastron de către mitropolitul Antonie31 ( acesta din urmă fiind numit mitropolit, în 1371, de către Patrarhia de la Constantinopol, la cerea regelui polon şi avînd un mandat provizoriu), probabil între anii 1371-137532, fapt ce a dus la declanşarea unui îndelungat conflict cu Ptrarhia ecumenică din Constantinopol, încheiat în 1401.

După istoricul Liviu Pilat, noua provincie ecleziastică, Mitropolia Murovlahiei ,, ar corespunde Valahiei Mici, adică acelei faze teritoriale premergătoare extinderii până la Nistru’’, întemeierea acesteia parcurgînd două etape:,, înfiinţarea de către Ptriarhia ecumenică a Mitropoliei

28 Şt.Gorovei, Muşatinii,p.2929 N.Iorga, Istoria bisericii româneşti,p.4830 Ibidem31 Hurmuzachi, XIV/1,p.31-36.32 L.Pilat, Între Roma şi Bizanţ,p.364-265,267.

9

Murovlahiei, cu scaunul la Suceava şi transferul prin decret imperial al episcopului Iosif la Asprocastron la Mitropolia Maurovlahiei, la cererea voievodului Moldovei’’33, respectiv Petru I, însă lipsa informaţiilor documentare, care să susţină aceste precizări, fac ca enunţul să rămână la stadiul presupunerii.După istoricul V.Mărculeţ ,,anul 1375 poate fi considerat termenul post quem al investirii lui Iosif ca mitropolit al Moldovei de către Antonios de Halici. Întrucât investirea lui Iosif ca episcop-mitropolit al Moldovei (…) a însemnat ,totodată, şi actul de naştere a Mitropoliei Moldovei, afirm de asemenea că anul 1375 poate fi considerat şi termenul de post quem al întemeierii acestei eparhii’’34.

Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei

33 Ibidem,p.27234 V.Mărculeţ, Cu privire la Începuturile Mitropoliei Moldovei, p.243

10

Patriarhul Matei din Constantinopol îl recunoaşte pe mitropolitul Iosif al Moldovei abia în 1401. Ştim că ,în 1391, patriarhia amintită trimise un emisar de origine greacă,pe chir Teodosie, un arhiereu pretendent la funcţia de mitropolit, care pare săfi hirotonisit ca mitropolit al Maurovlahiei, pentru a constata situaţia Bisericii din Moldova, dar Petru I nu l-a primit, trimisul fiind nevoit a se întoarce de unde venise, după retragerea lui Teodosie, Patriarhia numeşte un mitropolit pentru Maurovlahia, pe un anume Ieremia (eveniment plasat între sfîrşitul lui 1391 şi shrşitul 1392), necerut de voievodul Moldovei, Roman I (1391-1394), fratele lui Petru I, astfel că acest Ieremia nu rămâne în Moldova, însă înainte de a părăsi ţara îi afuriseşte pe domn, pe cei doi episcopi, Iosif şi Meletie, pe boieri şi pe popor35.

Conflictul cu Patriarhia de la Constantinopol nu putea fi rezolvat decât prin recunoaşterea lui Iosif, aceasta fiinf voinţa domnilor Moldovei, de la Petru I şi în continuare sub urmaşii săi, pînă la Alexandru cel Bun. Un anume protopop Petru este trimis de Ştefan I (1394-1399), fiul lui Roman I, la Constantinipol, pentru lămurirea lucrurilor36. Patriarhul trimite voievodului Ştefan I o scrisoare, în mai 1395, prin care arată că ,,Preacucernicul protopop chir Petru a adus smereniei noastre scrisorile nobleţei tale şi ne-a rugat şi el foarte mult ca să binecuvîntăm pe episcopi (Iosif de Aspakastron şi Meletie37) şi le dăm lor învoire în ţara ta’’, însă refuză ,,ca să-I luam pe episcopi acolo să hitotonisească şi să slujească’’ şi cere ca aceştia să fie izgoniţi38. Patriarhul încredinţează, în mai 1395, ,,celui aflat la mare cinste protopop din Rusovlahia, lui chir Petru, fiu iubit întru sfântul duh al smereniei noastre, conducerea şi administrarea preasfintei mitropolii a Rusovlahiei […] cu toate drepturile şi prerogativele aferente ei’’, înafară de hirotoniri39, (aceasta pînă ce lucrurile se vor îndrepta sau mitropolitul legiuit, respectiv Ieremia- atunci numit la Târnovo- va veni în Moldova), protopopul Petru primeşte toate acestea, dar fără a avea consimţămîntul domnului Moldovei, astfel că lucrurile se complică şi mai mult.Prin intermediul acesta Petru, patriarhul trimite o scrisoare celor doi episcopi din Moldova în care menţionează:,,Voi episcopilor mincinoşi din Rusovlahia, tu Iosif şi tu Meletie.Ştiţi bine că smerenia noastră în mare grabă v-a scris şi v-a scos din funcţie şi v-a afurisit, ca pe nişte oameni nedrepţi şi

35 Hurmuzaki,XIV/1,P.31-3636 Ibidem,p.202137 În opinia istoricului L.Pilat, ,,reşedinţa lui Meletie se afla la Rădăuţi’’,afirmaţia fiind susţinută prin argumente temeinice38 FHDR,IV,p.247,doc.4939 Ibidem, p.345,doc,48

11

călcători de lege şi care vă petreceţi viaţa în afara dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, căci aţi furat biserica la care nu aveaţi nici un drept, şi o stăpîniţi şi l-aţi izgonit pe mitropolitul cel binecuvîntat de către mine (Ieremia) şi care avea dreptul la ea, mai aud că sunteţi şi bătrîni şi deloc nu vă temeţi de moarte, şi vreţi să vă duceţi şi să fiţi pedepsiţi în acel iad fără sfărşit, care nu se termină niciodată. De acolo a venit aici şi protopopul Petru, fiu iubit întru Sfântul Duh al smerenie noastre, şi mult m-a rugat el să vă iert, dar eu nicidecum nu l-am ascultat, ci i-am zis că pe oamenii nedrepţi şi călcători de lege nu ne îngădiue nici canoanele să-I iertăm’’40.

În septembrie 1395 are loc o încercare de aplanare a conflictului, acum din partea Patriarhiei de la Constantinopol, Patriarhul trimiţind ,,spre părţile Vlahiei […] în părţile Maurovlahiei’’ pe Mitropolitul Mitilene, cu scrisoare-mandat din partea sa, cu recomandare de a nu le face nimic celor doi episcopi41. În ianuarie 1397, Patriarhul îl trimite pe arhiepiscopul Mihail al Betleemului ,,întrucât creţtinii aflaţi în preasfintele dioceze a Maurovlahiei şi a Galiţiei au mare nevoie de îngrijire şi supreveghere duhovnicească , cea de la Halici pierzînd acest lucru prin moartea propriului ei păstor, mitropolitul Antonie, mort înainte de 1391, iar ceaa Maurovlahiei fiind lipsită de cîţiva ani de arhiereul ei legitim din alte pricini’’[Ieremia care fusese izgonit de către moldoveni], folositor ,,mai cu seamă prin comuniunia familiaritatea ce o are cu dialectul şi limba de acolo, fiind altminteri binecunoscut şi prieten nu numai oamenilor de vază locului, ci şi aproape întregului popor de rînd de acolo’’, acestuia I se recomandă,, să mai cerceteze şi să-afle pe cei pătrunşi acolo fără a fi avut taina preoţimii, izgonindu-i şi îndepărtîndu-i pe aceştia din acel loc’’ şi să facă cele bisericeşti necesare ,, exceptîndu-se numai stabilirea rangului în sfântul synthronom’’, iar ,,cât priveşte pe toţi cei de acolo – preoţi, monahi, dregători şi întregul norod creştinesc – e necesar ca aceţtia să-i acorde lui cinstea şi ascultarea cuvenită, nu numai în calitatea sa de dikaios şi exarh al smereniei noastre, ci şi de om care îndură pentru ei’’. Prin faptul că arhiepiscopul de Bethleem ,,era mandat să exercite atribuţii episcopale în Marovlahia, este limpede că mitropolitul de Mytilene, indiferent dacă plecase sau nu din Constantinopol, îşi îndeplinise misiunea : poporul – prin aceasta înţelegînd toţi credincioşii, inclusiv clasa conducătoate – fusese scos se sub spectrul anatemei, pentru că celor anatemizaţi nu

40 FHDR,IV,P.249,DOC.49 III41 Hurmuzaki, XIV/1.p.23,doc .XLVII, FHDR,IV,p.241,doc.50

12

li se acordă asistenţa spirituală’’42.Abia în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432),

în 1401, se stinge neînţelegerea. Acest voievod trimite o delegaţie la patriarhul din Constantinopol, având următorul scop, aşa cum arată Nicolae Iorga ,, o solie de clerici şi de boieri moldoveni merse la Constantinopol pentru a face Patriarhului celui nou acea rugăminte care să-I permită şi lui a da lui Iosif recunoaşterea pe care acesta n-o ceruse prea mult, dar de care fără îndoială că numai bucuros putea să fie. Solia ajunse în capitala bizantină în mai-iunie 1401 şi îndată se redactează scrisorile patriarhale care făcură din Moldova o nouă provincie metropolitană, dezvoltată neapărat din episcopia Cetăţii Albe, iar din Iosif, scos formal de sub anatemă, cel dintîi Mitropolit (26 iulie)’’43. Solii moldoveni – se arătă în decizia sinodală din 26 iulie 1401- l-au susţinut pe Iosif, fiind ,,un localnic înrudit cu familia domnitoare a ţării, a fost trimis de către toţi la mitropolitul Antonie de Halici, care are de la sinod permisiunea de a hirotonisi episcopi pentru episcopiile din părţile Rusiei Mici, printre care era şi Aspakastron, fiind astfel hirotonisit de către acela Antonie ca episcop legitim pentru aceştia,astfel că a juns la ei în frunte nu venind din altă parte la conducerea bisericii lor, cum se făcuse vorbe’’44. Noul patriarh Matei hotărăşte, la 26 iulie 1401, că o deledaţie formată din ,,părintele spiritual şi călugărul meu chir Gregorius (identificat cu Grigorie Ţambalac), precum şi pe cel în cinste aflatul dascăl al sfintei Evanghelii,Diaconul chir Manouel Archon’’ să meargă în Moldova pentru a investiga dacă Iosif fusese sfinţit episcop legitim de către mitropolitul din Halici şi, în acest caz, ,,trimişii noştri numiţi mai sus să-I acorde acestuia dreptul de a oficializa slujbe, a hirotonisi, şi a îndeplini toate cele ecleziastice fără piedică’’45 să-l confirme drept episcop al Moldovei. Episcopul Iosif a fost recunoscut mitropolit al Moldovei în 1401, sub jurisdicţia canonică a Patriarhului din Constantinopol. Evenimentul este consemnat mai tîrziu cu Misail Călugărul în interpolarea sa la cronica lui Grigore Ureche:,, Şi cu darul ce avea de înţelepciunea de la milostivul Dumnedzău, căutînd şi vădzindu cinstea lumii, cum să cadă a să purta în podoabele împăraţilor şi a crailor şi a domnilor, socotit-au şi la această ţară, macăr că n-au fost mai căutaţi alţii, ce au fost mai înainte domni, şi-au făcut mitropolit şi i-au dat scaun o sfântă mânăstire mare, mitropolie în oraşul Sucevei, lîngă polata 42 L.Pilat, Între Roma şi Bizanţ,p.28943 N.Iorga, Isoria bisericii româneşti,p.5244 FHDR,IV,p.271,doc.6645 FHDR,IV,p.273,doc.66

13

domnească, cu multe sate şi ocine dându-I, să fie de slujbă acei sfinte mănăstiri, şi cîteva ţinuturi în eparhia ce i s-au dat, făcându-i epitrop legii’’46.

Pasajul din cronică consemnează faptul că scaunul mitropolitului era în oraşul Suceava, în mănăstirea mitropoliei amplasată lîngă Curtea Domnească, referinţele fiind făcute pentru Biserica cu hramul Sfântul Gheorge (Mirăuţi), prima catedrală mitropolitană a Moldovei. Ruinele unei construcţii cu beci de zid, dezvelite prin săpăturile arheologice din 1987, efectuate în Curtea Domnească din Suceava, au fost atribuite ipotetic palatului mitropolitului Iosif47. Că această contrucţie din apropierea Curţii Domneşti şi a Bisericii Mirăuţi a putut fi reşedinţa mitropolitului Iosif este o presupunere care poate fi luată în calcul. Asupra problemei legate de interpolarea lui Misail Călugărul la cronica lui Grigore Ureche, referitoare la evenimentul petrecut în timpul Doniei lui Iuga (1399-1400), fiul lui Roman I şi fratele lui Alexandru cel Bun, şi anume că:,, Trimis-au la patriarşia de Ahrida ş-au luat mai întăiu blagoslovenie ş-au pus mitropolit pre Theoctist’’48, istoricul Nicolae Iorga a dat lămuririle necesare, arătînd că este o eroare ce ,,cade în rîndul acelor greşeli tradiţionale care nu se mai discută şi n-ar fi trebuit,poate,să fie discutate niciodată. Că , totuşi, el ar fi făcut, cu voie de la Constantinopol, o asemenea Mitropolie, - nu se poate admite. Avem doar actele patriarhale până la începutul veacului al XV-lea, şi în ele nu se cuprinde nici o piesă privitoare la această creare a unei nouă diecese metropolitane’’49.

În 28 august 1412, papa Ioan al XXIII-lea, la cererea regelui Vladislav şi a lui Vitold, transferă scaunul arhiepiscopal de la Halici la Liov, acesta cuprinzînd şi episcopia catolică de Siret şi alte scaune, după istoricul Liviu Pilat, era pusă sub aceeaşi ascultare şi Mitropolia Ortodoxă de la Suceava, fiind ,, o măsură să lege străns Moldova de regatul Polon, însă printr-o situaţie forţată.Subordonarea Episcopiei de Siret a fost doar un prim pas spre legarea, din punct de vedere acleziastic, a Moldovei de regatul Polon’’50.

Organizarea ierarhică şi canonică a Bisericii Ortodoxe în Moldova a parcurs un drum sinuos, tulburările fiind cauzate atăt de ofensiva catolicismului împotriva schismaticilor, cât şi de

46 Gr.Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei,p.6947 M.D.Matei, E.I.Emandi, Gh.Sinion, A avut mitropolitul Iosif un palat, în Suceava, în secolul al XIV-lea,p.102-10748 Gr.Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei,p.6849 N.I orga, Isoria bisericii româneşti,p.3650 L.Pilat, Între Roma şi Bizanţ,p.91,92

14

obiectiva dorinţă a voievozilor tânarului stat românesc înfiinţat de Bogdan I de a întemeia Mitropolia Moldovei întrun stat independent, ceea ce s-a şi făcut. Subliniem faptul că descălecatul din Maramureş a lui Bogdan I are ca suport păstratea credinţei ortodoxe, tot mai mult supusă presiunilor prin ofensiva catolicismului maghiar în Transilvania şi Maramureş.

Procesul de înfiinţare a Mitropoliei statului românesc feudal de la răsăritul Carpaţilor Orientali începe cu Petru I şi se încheie în timpul nepotului său de frate, Alexandru cel Bun ,în, 1401.

Scaunul mitropolitan şi sediul Mitropoliei Moldovei a fost la biserica Sfântul Gheorge din Suceava (Mirăuţi), din 1401 pînă în 1522, cînd se mută la noua Biserică Sfântul Gheorge din Suceava, în timpul domnitorului Ştefan IV cel Tânar sau Ştefăniţă ( 1517-1527). Mai tîrziu în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568) , mutându-se capitala Moldovei la Iaşi, în 1564, se stabileşte aici şi reşedinţa mitropolitană:,, Aceasta o cereau cum sublinia Constantin Erbiceanu, interesele naţionale şi canoanele şi praxa Bisericei Ortodoxă’’51.

MITROPOLITUL IOSIF I MUŞAT Primul ierarh al Moldovei (1402-1415?)

Cel dintâi mitropolit cunoscut al Moldovei a fost, desigur, mitropolitul Iosif Muşat. El era din familia domnilor muşatini, rudă apropiată a lui Petru Muşat (1375-1391) şi Alexandru cel Bun (1400-1432).

Din tinereţe şi-a închinat viaţa lui Hristos în obştea Mănăstirii Neamţ, unde a deprins frica de Dumnezeu şi buna nevoinţă a vieţii duhovniceşti de la cuvioşii călugări de aici. Apoi, făcându-se preot, a ajuns egumen la Neamţ. La propunerea domnului Petru Muşat a fost hirotonit episcop al Cetăţii Albe de mitropolitul Haliciului, Antonie. Însă nu stă mult aici şi este chemat ca mitropolit al Moldovei. Dar Patriarhia Ecumenică refuzând să-l recunoască şi ivindu-se mare tulburare în Biserică, smeritul mitropolit Iosif s-a retras din scaun la Mănăstirea Neamţ şi apoi la Bistriţa. Mai pe urmă se stabileşte la „o mănăstire, la Boiştea, lângă Târgu Neamţ, unde a fost chilia vlădicăi Iosif şi unde sunt călugăriţe". De aici, înţeleptul mitropolit povăţuia cu curaj Biserica Moldovei greu încercată, învăţa şi apăra dreapta credinţă împotriva prozelitismului catolic, hirotonea preoţi, sfătuia pe domn şi era tuturor părinte sufletesc. Se spune despre dânsul că a luat parte chiar la ungerea ca domn în cetatea Sucevei a lui Alexandru cel Bun, în anul 1400. La 26 iulie 1401, cu vrerea lui Dumnezeu şi cu stăruinţa

51 E. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.

15

bunului domn Alexandru I Muşat, mitropolitul Iosif a fost recunoscut de Patriarhia din Constantinopol ca părinte şi întâistătător pe scaunul Mitropoliei Moldovei. Timp de aproape 15 ani a păstorit în tihnă turma lui Hristos, rânduind bine cele duhovniceşti şi chivernisind cu pricepere cele bisericeşti, ca un bun econom al casei lui Dumnezeu.

Cea dintâi grijă a sa a fost să sfătuiască pe Alexandru cel Bun, nepotul său, să aducă de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou, ca protector al ţării şi mângâiere a poporului binecredincios. Apoi, însuşi mitropolitul a mers cu mare alai, cu preoţi şi cu mult popor, în frunte cu însuşi voievodul, de au întâmpinat sfintele moaşte mai jos de Iaşi, la locul numit „Poiana Vlădicăi" şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mirăuţilor din capitala Moldovei.

Tot în aceşti ani, evlaviosul mitropolit Iosif a reînnoit aproape în întregime ctitoria părinţilor săi din Mănăstirea Neamţ, căreia i-a închinat cel mai de preţ odor, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, pe care o primise în dar din Bizanţ. De asemenea, a sfătuit pe domn să zidească din nou două frumoase mănăstiri, Bistriţa (1402) şi Moldoviţa, ca lăcaş de rugă şi de veşnică odihnă. La 7 ianuarie 1407, mitropolitul Iosif uneşte cele două Mănăstiri voievodale, Neamţ şi Bistriţa, şi numeşte egumen peste ele pe ucenicul său, arhimandritul Dometian, „ca să fie aceste mănăstiri nedespărţite una de alta, pentru că sunt amândouă ale vlădiciei mele". Tot la îndemnul său, egumenul Dometian a scris vestitul Pomelnic al Mănăstirii Bistriţa, care se păstrează până astăzi, şi primeşte în dar icoana Sfintei Ana de la Manuel Paleologu. Asemenea şi la celelalte Mănăstiri, Probota, Bogdana şi Moldoviţa, rânduieşte stareţi buni şi poartă grijă de toţi - de călugări, de sihaştri, de preoţi, de popor şi de tot sfatul ţării - ca un adevărat părinte al tuturor ce era.

În anul 1415, ajungând la adânci bătrâneţi, evlaviosul mitropolit Iosif, cel dintâi părinte al Moldovei, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost îngropat la Mănăstirea Bistriţa, în partea de sud a pronaosului, unde i s-a descoperit mormântul în anul 1975, în urma lucrărilor de restaurare a bisericii.52

52 Zaharia Ciprian, Iosif I. Muşat. Întâiul mare ierarh român. Noi mărturii privind viaţa culturală şi spirituală a Moldovei în secolele XIV-XV, Roman, 1987.

16

Încheiere

În virtutea condiţiilor istorice concrete ale vremii, Ţara Moldovei , ultima care s-a constituit ca stat (după Ţara Românească) pe harta politică a Europei Occidental, a trebuit să depună eforturi repetate, îmbinînd instrumentele diplomatice cu mijloacele militare, pentru a-şi afirma şi apăra identitatea în faţa regatelor catolice vecine – Ungaria şi Polonia – care-şi disputau întîietatea în a-şi impune supremaţia asupra tânărului stat. Întrucât aceste două puteri vecine îşi justificau tendinţele expansioniste prin lozinca luptei cu schisma răsăriteană ortodoxă pentru triumful catolicismului, era natural ca şi eforturile domnilor moldoveni în vederea apărării ţării lor să li se imprime şi un vădit conţinut confesional, aceştia vîzîndu-se nevoiţi să caute legitimarea confesională a ţării pe care o conduceau. Orientîndu-se spre unul din cele două centre de legitimare spirituală din Europa medievală- Papalitatea, de o parte, şi Patriarhia ecumenică constantinopolitană, de alta. Căci Ţara Moldovei ca şi Ţara Românească, se aflau la hotarul dintre sferele de influenţă ale celor două centre de legitimare sprituală.

Primul care, pecetluind independenţa voievodatului Moldovei atât faţă de Coroana maghiară, cât şi de cea polonă, a căutat să obţină legitimarea spirituală a ţării sale, orientîndu-se spre Constantinopol, a fost, voievodul Bogdan I (1359-1395). În ce măsură acesta a reuşit să-şi realizeze planurile este greu de spus. Neîndoielnică însă este întemeierea de către Bogdan a episcopiei de Rădăuţi cu hramul SF. Nicolae, care a devenit necropolă domnească, în care au fost îngropaţi cei mai mulţi voievozi moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea începînd chiar cu Bogdan I. Este semnificativ faptul că ulterior episcopia de Rădăuţi mai era numită şi mitropolie- ecoul tîrziu al vremii cînd ea, în rangul de episcopie îşi însuşise calităţi de instituţie bisericească supremă, indiferent dacă această calitate avea suport canonic sau nu.

Domnia voievodului Laţcu (1365-1373), feciorul şi succesorul lui Bogdan la conducerea voievodatului Moldovei, este marcată de o nouă orientare în căutarea legitimării spirituale, de data aceasta la curia papală. Solicitînd protecţia directă a scaunului apostolic şi acceptînd catolicismul, voievodul Laţcu urmărea punerea ţării sale sub adăpostul Papalităţii, pentru a-l lipsi de argumentul confesional pe ambiţiosul rege al Ungariei Ludovic I, cunoscut prin prozelitismul său catolic. Acţiunea însă nu a justificat aşteptările,asfel că Moldova a continuat să persiste în ortodoxie, însuşi Laţcu fiind îngropat după ritul ortodox în Biserica

17

Sf.Nicolae de la Rădăuţi.Legitimarea spirituală a voievodului de atunci a Moldovei a ramas aşadar, o problemă deschisă.

Presupunerea că biserica voievodatului Moldovei ar fi trecută în subordinea Mitropoliei Rusiei Mici, cu sediul la Halici, reactivată la cererea ultimativă adresată Patriarhiei încă de regele Poloniei Cazimir al III-lea (1370 şi reanimată prin numirea, în 1371, în fruntea ei a mitropolitului Antonie (1371-1391), nu-şi are acoperire documentară, printre episcopiile sufragane acestei mitropolii nu este menţionată niciuna dintre Carpaţi şi Nistru, nici chiar cea de Cetatea Albă. Instituirea Mitropoliei de Halici s-a produs în vremea cînd în Moldova se realiza proiectul lui Laţcu de legitimare catolică a ţării, iat teza despre subordonarea bisericii ortodoxe din Moldova Mitropoliei de Halici este argumentată prin informaţiile mai tîrzii despre sfinţirea lui Iosif ca episcop de Cetatea Albă, care însă nu făcea parte din Ţara Moldovei.

Între 1321 şi septembrie 1386, în condiţiile marcate de incertitudine în izvoarele vremii, Patriarhia ecumenică a instituţionalizat Mitropolia Maurovlahiei, fără a I se concretiza câtuşi de puţin poziţia geografică. Faptul că ulterior primavara-vara lui 1394 între Suceava şi Constantinopol a izbucnit un litigiu bisericesc de durată, care s-a încheiat în 1401-1402 cu consacrarea Mitropoliei Moldovei şi în care au fost implicate unele şi acelasi persoane, inclusiv mitropolitul Maurovlahiei chir Eremia şi episcopul Iosif- viitorul mitropolit al Moldovei, a făcut ca în istoriografie Mitropolia Maurovlahiei sa fie identificată cu acea a Moldovei (Moldovlahiei), care, astfel, ar avea o istorie mai veche începînd cu anii 1401-1402. Reevaluarea izvoarelor documentare referitoare la subiect infirmă acest punct de vedere şi permite alte concluzii: Mitropolia Maurovlahiei a fost instituită nu pentru Ţara Moldovei de atunci, ce reunea în hotarele sale doar partea de nord-nord-vest a spaţiului dintre Carpaţi şi Nistru, numită ulterior , în componenţa statului unitar moldovenesc, Ţara de Sus. În acest caz, Mitropolia Maurovlahiei nu a putut fi creată decât pentru partea de sus-sud-est a spaţiului dintre Carpaţii Răsăriteni, Nistru şi ţărmul Mării Negre, în vecinătatea imediată a Unfrovlahie ( Ţării Româneşti) avînd sediul cel mai probabil la Cetatea Albă, cunoscută în scrisorile bizantine ale vremii sub numele de Maurocastro, Maocastru, etc. După izgonirea tătarilor (1369) a luat fiinţă aici un alt voievodat, atestat documentar în vara anului 1386, care îl avea în frunte pe un oarecare Constantin, contemporan şi aliat a lui Petru I Muşatin, voievodul Moldovei. Voievodatul lui Constantin şi-a încetat existenţa către

18

septembrie 1387 prin integrarea în voievodatul Moldovei, formând acea parte a statului unitar moldovenesc, care se va deosebi prin calificativul Ţara de Jos. La vremea instituirii sale, acest voievodat încă nu constituia o parte integrantă a voievodatului Moldovei. Abia la 26 septembrie 1387, aflându-se la Lvov cu ocazia depunerii omagiului vasalic faţă de regele Poloniei Vladislav al II-lea Jagiello , voievodul moldovean semna cu aceasta delimitarea teritorială dintre Ţara Moldovei şi Regatul Poloniei, urmînd albia Nistrului de la satul Potoc în jos, pînă la Marea Neagra- dovadă că, la acea vreme, graniţa Moldovei păşise peste voievodatul lui Constantin, şi, la fel, peste Maurovlahia, ajungând la malul Mării Negre. În cadrul pertractărilor moldo-polone din septembrie 1387, s-a decis şi chestiunea subordonării bisericii Ţării Moldovei Mitropoliei de Halici, menită să consolideze subordonarea vasalică a voievodului moldovean Coroanei polone suzerane. Cu această ocazie, episcopul de Rădăuţi Iosif a fost sfinţit de mitropolitul Antonie al Haliciului ca episcop de Cetatea Albă, fiind înlocuit la Rădăuţi cu episcopul Meletie. Nu este exclus ca aceste modificări să fi fost interprinse în vederea zădărnicirii întemeierii Mitropoliei Maurovlahiei, lipsind-o chiar de sediul ei de la Cetatea Albă. Este caracteristic că ulterior episcopia de aici nu este menţionată nici o dată, în schimb ce episcopul Iosif, deşi titular al acesteia, aşa cum reiese din documentele referitoare la litigiul dintre Suceava şi Constantinopol, se afla în capitala ţării.

Integrarea Ţării de Jos în graniţele politice ale Ţării Moldovei propriu zise oferea şi Patriarhiei ecumenice un solid temei pentru a pretinde să extindă autoritatea Mitropoliei Maurovlahiei asupra bisericii întregii ţări. Indeferent de faptul dacă primul titular al acestei mitropolii, Theodosie, despre care se ştie foarte puţin, nefiind atestat de nici un document patriarhal, a fost consacrat ca titular imediat după instituirea Mitropoliei Maurovlahiei sau ceva mai târziu, venirea lui la Suceava pentru a lua în stăpînire biserica de aici s-a produs după subordonarea bisericească a ţării Mitropoliei de Halici şi consacrarea lui Iosif ca episcop de Cetatea Albă, asfel că mitropolitul nou venit nu a găsit temei canonic pentru a declanşa un scandal de proporţii, aşa cum s-a întîmplat peste cîţiva ani, dar deja în alte condiţii.

În anul 1391 a murit mitropolitul de Halici Antonie, acel căruia i se datorau schimbările în organizarea bisericească a Moldovei şi care-l hirotonisise pe episcopul Iosif ca titular de Cetatea Albă, încuviinţînd transferul lui la Suceava şi anularea episcopiei pentru

19

care el a fost sfinţit. Încă pe atunci cînd apropiatul sfîrşit al acestui mitropolit era iminent, patriarhul Antonie al IV-lea a interprins un şir de măsuri în vederea scoaterii Mitropoliei de Halici de sub influenţa prea puternică din partea din partea regelui Poloniei care nu a întîrziat să-l promoveze în scaunul mitropolitan vacant pe episcopul de Luţk Ioan, fără a avea încuviinţarea Patriarhiei. În aceste condiţii a şi fost reanimat proiectul Mitropoliei Maurovlahiei, menit să realizeze scoaterea bisericii moldave de sub obedienţa haliciană şi trecerea ei în administrarea noului mitropolit al Maurovlahiei, chir Eremia. Eforturile patriarhului în acest sens au găsit susţinere şi în Moldova, unde după încetarea domniei lui Petru I Muşatin, la începutul anului 1392, s-a declanşat rivalitatea pentru tron între Roman I şi Ştefan I. Primul, avînd ca punct de plecare Ţara de Jos şi bucurîndu-se de susţinerea din partea luin Mircea cel Bătrîn şi Sigismund de Luxemburg (regele Ungariei şi rivalul lui Vladislav al Poloniei), a obţinut legitimarea spirituală a puterii sale, aderînd la proiectul patriarhal al Mitropoliei Maurovlahiei şi urmărind astfel anularea suzeranităţii coroanei polone asupra Moldovei şi obţinerea autonomiei bisericeşti a ţării prin înlăturarea tutelei Mitropliei de Halici. Coincidenţa cronologică a mai multor menţiuni privind participarea mitropolitului Ieremia al Maurovlahiei la Sfântul Sinod şi a anilor de domnie a lui Roman I este dovadă a unităţii de acţiuni dintre acest domn al Moldovei şi Patriarhie.

Adversarul lui Roman, Ştefan I, era însă de orientare propolonă şi se bucura de susţinerea regelui Vladislav Jagiello. Era firesc ca scopurile urmărite de Ştefan şi tutorele său polon să fie contrare aspiraţiilor lui Roman şi ale aliaţilor săi. Dacă în prima fază a rivalităţii pentru tronul ţării, către sfîrşitul anului 1932 şi începutul celui următor, succesul a fost de partea lui Roman, el reuşind provizoriu să promoveze proiectul Mitropoliei Maurovlahiei, în frunte cu chir Eremia , în 1394 raportul de forţe dintre rivali s-a înclinat în favoarea lui Ştefan, care şi-a asigurat triumful deplin la sfîrşitul anului 1394. Acesta a anulat toate realizările lui Roman, ţara fiind readusă într-o dependenţă politică de Polonia, iar biserica Moldovenească fiind subordonată Mitropoliei de Halici, administrată de Ioan, episcopul de Luţk. Ca urmare Ieremia a trebuit să abandoneze Moldova nu înainte de a arunca blestemul afuriseniei asupra voievodului, boierilor, episcopilor Iosif şi Meletie, clerului şi întregului popor. Astfel s-a declanşat în primăvara-vara lui 1394 litigiul bisericesc dintre Suceava şi Constantinopol, în care s-au implivat forţele interesate în instituirea autonomiei bisericii Ţării Moldovei, legitimîndu-se spiritual prin orientarea spre

20

Patriarhia ecumenică, ca factor indispensabil păstrării identităţii politice a statului, şi forţele care făceau interesul regalităţii polone de a menţine Moldova întro dependenţă nu numai politică, dar şi spirituală. Triumful acestora din urmă şi-a găsit expresia în demersul neîntîrziat cu care voievodul Ştefan I a intervenit pe lîngă Papriarhie în chiar primele luni a domniei sale. Din documentele de răspuns la demersul lui Ştefan, datate cu luna mai 1395, aflăm că el şi-a botezat chiar ţara cu un nume strain- cel de Rusovlahia- şi insista asupra recunoaşterii de către Patriarhie a aflării în fruntea bisericii a episcopilor Iosif şi Meletie, hirotonisiţi de fostul mitropolit al Haliciului Antonie.

Ţinînd cont de situaţia creată şi voin să păstreze principala realizare pe tărîmul bisericesc din timpul lui Roman- desprinderea bisericii moldoveneţti de Mitropolia de Halici, patriarhul tratata Rusovlahia lui Ştefan ca sinonim al Maurovlahiei, promiţindu-i voievodului moldovean perspectiva numirii în fruntea ei a unui mitropolit după voinţa lui abia după dispariţia lui Ieremia. Pentru moment însă, adminisrarea ,,preasfintei Mitropolii a Rusovlahiei’’, era încredinţată protopopului rusovlah Petru, înzestrat cu împuterniciri de exarh patriarhal. Înlăturarea episcopilor Iosif şi Meletie, ca exponenţi ai dependenţei Bisericii Rusovlahiei de Mitropolia de Halici şi, respectiv, obstacolul canonic privind revenirea la starea de lucruri anterioară prin readucerea la cîrma bisericii a mitropolitului Ieremia al Maurovlahiei, se prezintă ca nişte condiţii hotărîtoare litigiului. Nereuşita misiunii puse în seama protopopului Petru, confirmată prin continuitatea conflictului pentru toţi anii ulteriori a domniei lui Ştefan, demonstrează persistenţa acestuia şi a celor ce-i asigurau sprijinul în cadrul programului politic şi confesional pe care l-a urmarit, lăsîndu-se în lupta împotriva lui Roman I.

În şirul evenimentelor care s-au derulat şi şi-au găsit o slabă reflectare în izvoarele istorice ale vremii, se înscrie ăn mod deosebit cazul voievodului Iuga, care derogă atât la proiectul Maurovlahiei cît şi de la programul lui Ştefan I.

Relatat, ce-i drepr mai tîrziu în scrierile cronicăreşti din secolul al VII-lea, cazul concordă cu zvonurile cunoscute la Constantinopol că Iosif ar fi fost episcop sârb, adică ar fi fost sfinţit de Patriarhia de la Pec a Serbiei. Conform unor scrieri cronicăreşti din secolul XVII-lea, voievodul Iuga ar fi fost primul care a numit un mitropolit al ţării, trimiţându-l pentru a fis binecuvîntat la Ohrida. Astfel, Iuga, ar fi încercat o altă cale de rezolvare a problemei legitimării spirituale a puterii sale. Patriarhia de la Pec însă nu era recunoscută de Patriarhia ecumenică şi

21

de aceea iniţiativa lui Iuga era lipsită de perspectivă, mitropolitul desemnat de el şi binecuvântat de patriarhul sârb prezentîndu-se din punctul de vedere canonic tot atât de nelegitim ca şi noul Mitropolit de Halici, episcopul de Luţc Ioan. Totodată, demersul lui Iuga, ca expresie a pericolului extinderii schismei în biserica ortodoxă în regiune, a grabit adoptarea de către Patriarhia ecumenică a hotăririlor în vederea redresării situaţiei prin lichidarea motivelor care alimentau litigiul cu Suceava.

Căile de soluţionare a litigiului au fost găsite şi propuse însă de noul domn al Moldovei Alexandru cel Bun. Parcurgînd acelaşi drum spre scaunul de la Suceava şi colaborînd cu aceiaşi aliaţi externi ca şi tatăl său Roman I, Alexandru cel Bun a preluat şi programul politic al părintelui său privind asigurarea independenţei statale a Ţării Moldovei faţă de Regatul Poloniei şi legitimarea spirituală a identităţii politice la Constantinopol. Numai că, spre deosebire de Roman I, care voia să obţină această legitimare prin intermediul Mitropoliei Maurovlahiei, Alexandru cel Bun a formulat ideea instituirii unei noi mitropolii, care în esenţă să o urmeze pe cea a Maurovlahiei, deosebindu-se de aceasta dupp caracteristicile formale. Noua ei denumire- Moldovlahia- asigura intercalarea identităţii politice şi ecleziastice a statului care se numea oficial Ţara Moldovei. Proiectul domnului moldovean mai asigura şi depăşirea unor impedimente canonice, anulînd de fapt Mitropolia Maurovlahiei şi temeiul canonic al pretenţiilor mitropolitului acesteia , chir Ieremia. Numele nou al Mitropoliei îl înlătura şi pe cel de Rusovlahia- expresie a dependenţei bisericii ţării de Mitropolia Rusiei Mici, care continuă să mai persiste, fiind menţionat pentru ultima dată în mai 1401, adică ceva mai înainte hotărîrilor sinodale din iulie ale aceluiaşi an, favorabile demersului lui Alexandru cel Bătrin, care au format temeiul canonic al instituirii Mitropoliei Moldovlahiei. Mitropolia Moldovei se prezintă ca o nouă plantaţie ecleziastică adevăratul ctitor al ei fiind Alexandru cel Bun. Se confirmă, astfel tradiţia bisericească, menţionată în scrierile cronicarilor din secolul XVII-lea (Grigore Ureche), care-i atribuiau lui Alexandru cel Bun meritul de a fi obţinut binecuvîntarea mitropolitului ţării de la patriarhii răsăritului, manifestînd o grijă deosebită pentru creşterea prestigiului ei chiar şi prin canonizarea primului sfînt din panteonul ei- Sfântul Ioan cel Nou.

Sfîntul Ioan cel Nou nu era doar protectorul spiritual al Ţării Moldovei, ci şi jerfa peste care s-a aşezat întregul edificiu al statului de la răsăritul Carpaţilor, considerat împlinit odată cu recunoaşterea Bisericii, în limitele stăpînirii politice şi sub păstorirea unui ierarh autohton.

22

În virtutea celor expuse mai sus reiterăm convingerea că numele lui Alexandru cel Bun ar trebui să-şi ocupe locul cuvenit în panteonul de sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Române, alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt şi alte personalităţi istorice marcante, care prin faptele lor au apărat credinţa şi datinile strămoşilor noştri.

Bibliografie

Constantin Erbiceanu, Istoria mitropoliei Moldovei, Sucevei şi a catedralei mitropolitane din Iaşi/ de Constantin

Parasca Pavel, La obârșia Mitropoliei Țării Moldovei, Editura Prut Internațional, 2002 Erbiceanu, Iaşi, 1888. Papacostea Şerban, Întemeierea Mitropoliei Moldovei. Implicaţii central şi est europene, în vol. Românii în istoria universală, pp. 567-578.

Zaharia Ciprian, Iosif I. Muşat. Întâiul mare ierarh român. Noi mărturii privind viaţa culturală şi spirituală a Moldovei în secolele XIV-XV, Roman, 1987.

Vasile Mărculeţ, Cu privire la începuturile Mitropoliei Moldovei. Noi consideraţii asupra datei întemeierii eparhiei moldovene, în Carpica, XXXVII, 2008, p. 232-246.

Nicolae Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânastiri din ţară, Bucureşti,1906

Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,vol,I, Bucureşti,1929

Constantin Marinescu, Înfiinţarea mitropoliilor în Ţara Românească şi în Moldova, în Analele Academiei Române,seria III, Bucureşti, 1924

Ştefan S. Gorovei, La începuturile relaţiilor moldo-bizantine. Contextul întemeierii Mitropoliei Moldovei, în Românii în istoria universală, vol, III, Iaşi,1988, Întemeierea Moldovei,Iaşi,1997

Ion Mareş, Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava-prima Catedrală Mitropoliatană a Moldovei, Suceava,2009

Mihail Panas, Istoria Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, Chişinău,2009

23

24