Click here to load reader
Upload
mihai-gavrila
View
124
Download
21
Embed Size (px)
DESCRIPTION
misiologie
Citation preview
1
MISIOLOGIE ŞI ECUMENISM
Provocările lumii contemporane în contextul pluralismului religios
I. A. INTRODUCEREA.
* Cartea de față expune în diverse situații și locuri așa zisa învățătură a diverselor culte religioase din
perspectiva lor având ca bază materială documente ale Ministerului Culturii și Cultelor, ale cultelor respective și
repere bibliografice adecvate temei tratate. Studentului teolog și cititorului i se atrage atenția a studia dar nu a și
practica sau împropria doctrina expusă (a acestor culte) astfel încât, cunoscând adevărata învățătură de credință a
Bisericii Ortodoxe (strămoșești) precum și rătăcirile acestor culte religioase, să poată combate aceste pseudo-
învățături în activitatea pastoral-misionară, având ca îndrumar nu doar disciplina Misiologie ci și disciplinele din
secția sistematică a Teologiei precum Dogmatica, Morala, Teologia Fundamentală, Spiritualitatea, Apologetica şi
Istoria şi Filosofia Religiilor – materii cu care se înrudeşte prin conţinut şi metode de cercetare dar în mod special
ancorată la realitatea pastoral misionară a BOR și pe învățătura de credință a Catehismului Ortodox. Aceasta nu
înseamnă că, prin formulări sistematice, se neglijează aspectul practic al studiilor, întrucât finalitatea lor este aceea
2
de a forma buni misionari – buni slujitori şi apologeţi ai Bisericii în viaţa de zi cu zi.
Societatea în care trăim astăzi în plin proces de secularizare şi globalizare are ca produs apariţia
în plan religios a numeroase grupări religioase noi sau provenite din curente religioase orientale,
curente cu caracter religios, filosofic şi psihologic, din concepţii şi mişcări esoterico-neognostice. De
asemenea puzderia de grupări religioase sau culte apărute din zona creştinismului care şi-au făcut
apariţia sau şi-o mai fac şi în ţara noastră ridică o serie de probleme în ceea ce priveşte viaţa şi trăirea
religioasă.
Se poate spune că atât în lume cât şi în România există o adevărată “explozie” religioasă şi
pseudo-religioasă, este o goană permanentă şi uneori fără final după noi spiritualităţi şi pseudo-
spiritualităţi, dintre care unele foarte bizare pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de
rând, după cum se exprima un teolog contemporan francez.
Creşterea numărului sectelor, curentelor şi noilor mişcări religioase fiind o realitate a vremii în
care trăim impune cunoaşterea acesteia, a cauzei apariţiei lor şi a metodelor şi învăţăturile pe care le
folosesc în activitatea de atragere a noilor adepţi pentru ca viitorii păstori de suflete, teologii noştri
ortodocşi să poată apăra pe credincioşi, turma lui Hristos de rătăciri şi dezbinări.
Mass-media și industria cinematografică astăzi ne oferă frecvent evenimente, scene, episoade
în care tinerii dorind să găsească experienţe noi inclusiv în plan religios şi pentru a înlătura monotonia
sunt încătuşaţi în mentalităţile psiho-maladive ale acestor grupuri fiind traumatizaţi şi având parte de
un tragism inimaginabil.
Conform statisticilor actuale, în România există 18 culte recunoscute de stat şi peste 700 de
asociaţii şi fundaţii religioase care desfăşoară activităţi în cadrul Cultelor. Unele sunt însă asociaţii cu
activităţi de cult având principala preocupare prozelitismul. Altfel încât desfăşoară activităţi
incompatibile cu scopurile declarate în momentul înfiinţării şi obţinerii aprobărilor legale pentru a
funcţiona, desfăşurând o serie de activităţi oculte (cf. tabelului de mai jos):
Religie Cult
Creştinism
Familia Cultelor de Vest:
Cultul Ortodox de răsărit tradiţional
Cultul Nechalcedonian Ortodox tradiţional
Cultul Catolic de vest tradiţional
Cultul Anglican tradiţional
Cultul Romano-Catolic
Cultul Greco-Catolic
Cultul Protestant
Familia Cultelor de Est:
3
Cultul Nestorian
Cultul Monofizit
Cultul Armean
Cultul bisericilor siriene
Cultul bisericilor de Copţi din Egipt şi Etiopia
Cultul Luhteran
Familia cultelor reformate prezbiteriene
Familia cultelor metodiste
Cultul Calvin - metodist
Familia cultelor Holiness
Cultul Penticostal
Familia cultelor bisericilor europene libere
Cultul Baptist
Familia cultelor fundamentalist independente
Cultul adventist
Cultul martorilor lui Iehova
Familia cultelor liberale
Familia cultelor moderne sfinte
Familia cultelor comune
Familia cultelor Stiintifico-Metafizice
Cultul şcolar unit
Cultul bisericilor unite
Cultul ortodox etiopian
Cultul Evanghelic
Cultul bisericilor locale
Cultul Maronist
Cultul bisericii universale britanice şi a lui
Dumnezeu
Cultul Stone - Campbell
Cultul bisericii Apostolice noi
Islamic Cultul Shi'ite
4
Cultul Musulman
Hinduism Hinduism
Secularism/Nereligioşi/Agnosticis
m/Ateism
Cultul Panteism
Cultul Deism
Cultul Agnosticism
Cultul Umanism
Cultul Freethought
Cultul Ateu
Cultul Comunist
Cultul Platonist
Cultul filosofiei Freudiene
Cultul Nazist
Cultul Naţionalist
Budism Budism
Religia tradiţională
chineza/Taoism/Confucianist
Cultul Taoist
Cultul Confucianist
Primal Indigeni/Animist
Cultul Animist
Cultul Religionist Tribal
Cultul Etnic Religionist
Sikhism Sikhism
Yoruba
Cultul Syncretist
Cultul Santeria
Cultul Candomble
Cultul Vodoun
Cultul Shango
Cultul Spiritism Kardecian
Juche În Coreea de Nord
Maoism chinez
Spiritism/Spiritualism Spiritism/Spiritualism
Iudaism Iudaism
Baha'ism & Babi Baha'i faith
Jainism Jainism
Shintoism Shintoism
5
CaoDaiism CaoDaiism
Tenrikyoism Tenrikyoism
Neo-Paganism
Cultul Wicca
Cultul Magick
Cultul Druidism
Cultul Asatru
Cultul Neo-Nativ American
Unitarian-Universalism
Cultul Creştin Unitarian
Cultul Budist Unitarian
Cultul Păgân Unitarian
Cultul Unitarian-Universalist
Scientologism Scientologism
Rastfarianism Rastfarianism
Zoroastrianism Zoroastrianism
Mandeanism Mandeanism
PL Kyodanism PL Kyodanism
Ch'ondogyoism Ch'ondogyoism
Wonbulgyoism Wonbulgyoism
Vodoun Vodoun
Vârsta Noua (New Age) Vârsta Noua (New Age)
Seicho-No-Ie Seicho-No-Ie
Falun Dafa/Falun Gong Falun Dafa/Falun Gong
Taoism Taoism
Confucianism Confucianism
Rroma Rroma
Animal Rights - Drepturile
animalelor
Cultul Vegetarianist
Cultul Veganism
Cultul PETA
*Liste complete cu toate religiile lumii se găsesc în Enciclopedia Britanica (Encyclopedia Britannica).
Având în vedere amploarea fenomenului şi agresivitatea acestuia asupra credincioşilor şi în
special a tinerilor este vital pentru tânărul teolog ortodox să cunoască în primul rând învăţătura de
6
credinţă a Bisericii, a valorilor pe care aceasta le deţine şi a adevărurilor de credință, iar apoi să ştie să
combată pe susţinătorii învăţăturilor greşite, a ideilor neognostice, a ezoterismului modern şi a
practicilor care încearcă să-l excludă pe Dumnezeu din viaţa omenească, mergând chiar până la
întruparea lui Lucifer în locul Acestuia.
Prezenţa astăzi a atâtor grupări religioase eretice ne face să ne întrebăm dacă la acest început de
veac şi mileniu nu are loc o confruntare cu reactualizarea problematicii ereziilor din primele veacuri
creştine împotriva cărora Biserica a luptat şi a învins. Sfântul Irineu de Lungdunum (Lyon) din sec. al
III-lea cu celebrul tratat Adversue Haereses (Împotriva ereziilor) este un argument în sensul celor
arătate mai sus.
Pentru denumirea tuturor grupărilor religioase au fost folosite începând cu anii 1960 o serie de
termeni ca: secte, culte, culte distructive, neoreligii, noi religii juvenile, secte juvenile, noi mişcări
religioase, mişcări neoreligioase, culte eretice. Toate aceste noţiuni converg în descrierea unor
fenomene similare identice.
Cel mai des întâlnit termen este cel de sectă care poate fi definit ca o grupare religioasă
constituită ca mişcare de protest în urma separării de o comunitate religioasă mai mare deşi rămâne în
câmpul de atracţie al acesteia.
Etimologic, cuvântul SECTĂ vine de la SEQUI în sensul urmării unui lider religios şi a
învăţăturii profesate de acesta.
În înţelesul Nou Testamentar secta desemnează o grupare, o anumită şcoală. Important este
faptul că indiferent de denumire sau definire, noţiunea de sectă are o conotaţie negativă cu semnificaţie
de grupare separat şi rebelă.
Aşa cum aminteam, sectele îşi desfăşoară activitatea raportându-se la o anumită confesiune
religioasă.
Un mare cercetător în domeniul vieţii religioase, K. Hutten, afirmase: “Nu există nici o sectă
general-creştină, ci doar secte catolice, ortodoxe şi protestante”.
După F.W.Schluckebier modelele arhetipale pentru constituirea sectelor au fost dochetismul,
gnosticismul sau gnosticismele tentaţia libertinismului, legalismul iudaic, monahismul regios-politic,
religia naturală şi îndumnezeirea creaturi”.
Oficializarea noţiunii de “sectă” care are o încărcătură peiorativă este considerată periculoasă
şi ar atrage după sine îngrădirea libertăţii religioase a individului, aşa cum subliniază “Raportul
Sinodal al comisiei de anchetă privind aşa-numitele secte şi psiho-grupe” din Parlamentul german
întocmit în 1998.
O altă noţiune folosită este cea de CULT.
Pentru această denumire H. Becker arată că termenul cult ar fi o prelungire a tipologiei
confesionale sectare, fiind definit “tipul cel mai curent de structură religioasă”. În planul organizării
sociale R. Stark împarte cultele în trei secţiuni:
7
1. COMUNITATEA DE AUDIENŢĂ – a simplilor auditori – cei care consumă un anume tip
de literatură spirituală prin cărţi, reviste, ziare, radio şi televiziune face a se integra în structuri sau
activităţi organizatorice.
2. COMUNITATEA CLIENTELARĂ – cei care îşi manifestă interesul faţă de magia de
consum şi faţă de promisiunea unei mântuiri sau eliberări nemijlocite directe şi personale.
3. MIŞCĂRI CULTUALE – organizaţii religioase evoluate care îşi propun să satisfacă toate
necesităţile religioase. Noţiunea de noi mişcări religioase a fost introdusă de H.W. Turner şi vizează în
special schimbările religioase radicale din ultima jumătate de mileniu. Ele se disting de sectele clasice
pentru că îşi conturează o individualitate de sine în urma unei creativităţi de ordin religios. Pericolul
major constă şi în faptul că ele afectează şi distrug realităţile religioase clasice sau le transformă într-un
sistem religios distinct.
Mai sunt şi alte denumiri pe care le-am enumerat la început. Nu ne mai oprim asupra lor căci
se regăsesc în cele trei pe care le-am descris. Oricum s-ar numi aceste noi graniţe în plan religios,
pericolul pe care îl prezintă pentru societate este major şi trebuie să apărăm credincioşii de astfel de
atacatori.
Făcând o analiză profundă a tuturor acestor mişcări noi religioase pentru anul III și IV vom
prezenta în cadrul cursului de Misiologie și Ecumenism grupat în două părţi următoarele probleme:
fenomenul religios astăzi – abateri de la dreapta credinţă; contextul apariţiei acestora şi structura
psihologică; strategii şi structuri folosite în activitatea de racolare a noilor adepţi; monomanismul
sfinților zilelor din urmă; martorii lui Iehova; Turnul de Veghe, Ştiinţa creştină.
În a doua parte a cursului ne vom opri să analizăm apariţia mişcării esoterică-neognostică –
Teosofia, Spiritismul greoi din cadrul mişcărilor cu un fundament religios oriental; meditaţia
transcedentală din cadrul grupărilor cu caracter religios filosofic şi psihologic, ne vom opri asupra
scientologiei şi New-Age. Vom încheia acest curs cu ocultismul, apariţia satanismului şi pericolul
acestuia pentru tineret în special şi pentru întreaga societate. Ca o concluzie vom face o prezentare a
atitudinii Bisericii faţă de apariţia noilor mişcări religioase şi pseudo-religioase.
Prezentăm mai jos Legea Cultelor așa cum reiese ea din site-ul oficial al Secretariatului de Stat
pentru Culte:
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
CAPITOLUL I
8
Dispoziţii generale
Art. 1. – (1) Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de
conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor
internaţionale la care România este parte.
(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă
religioasă, contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus
într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie
religioasă sau uncult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase.
Art. 2. – (1) Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a
adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular,
prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea
de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă.
(2) Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât
al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru
securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Art. 3. – (1) Părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a
copiilor minori, conform propriilor convingeri.
(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul
acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.
Art. 4. – Orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare religioasă din România este
liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte sau grupări religioase
şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional.
Art. 5. – (1) Orice persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa religioasă în mod colectiv,
conform propriilor convingeri şi prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate
juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică.
(2) Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi
asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase.
(3) Comunităţile religioase îşi aleg în mod liber structura asociaţională în care îşi manifestă
credinţa religioasă: cult, asociaţie religioasă sau grup religios, în condiţiile prezentei legi.
(4) În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte
Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice,
precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau
de apartenenţa la culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de recensământ naţional aprobat prin lege
sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta.
9
(6) Este interzisă obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile
publice sau cu persoanele juridice de drept privat.
Art. 6. – (1) Gruparea religioasă este forma de asociere fără personalitate juridică a unor
persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o
credinţă religioasă.
(2) Asociaţia religioasă este persoana juridică de drept privat, constituită în condiţiile prezentei
legi, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă.
(3) O asociaţie religioasă poate deveni cult în condiţiile prezentei legi.
CAPITOLUL II
Cultele
Secţiunea 1
Relaţiile dintre stat şi culte
Art. 7. – (1) Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil,
cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.
(2) Statul român recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlaltor
biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti.
Art. 8. – (1)Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează
şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit
propriilor statute sau coduri canonice.
(2) De asemenea, sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt
menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea.
(3) Cultele funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile
statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi.
(4) Denumirea unui cult nu poate fi identică cu cea a altui cult recunoscut în România.
Art. 9. – (1) În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă
religioasă sau ideologie atee.
(2) Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va
promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult.
(3) Autorităţile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun şi sprijină
activitatea acestora.
(4) Statul român prin autorităţile publice abilitate, sprijină activitatea spiritual-culturală şi
socială în străinătate a cultelor recunoscute în România.
(5) Autorităţile publice centrale pot încheia cu cultele recunoscute parteneriate în domeniile de
interes comun, cât şi acorduri pentru reglementarea unor aspecte specifice tradiţiei cultelor, care se
supun aprobării prin lege.
Art. 10. – (1) Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor
10
acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu
statutele lor.
(2) Cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor lor pentru susţinerea activităţilor pe
care le desfăşoară.
(3) Statul promovează sprijinul acordat de cetăţeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit
şi încurajează sponsorizările către culte, în condiţiile legii.
(4) Statul sprijină, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români
şi cu nevoile reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând
cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuţii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult
al unităţilor de cult cu venituri reduse, în condiţiile stabilite prin lege.
(5) Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la
cheltuielile unui cult religios.
(6) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru
cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu
numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ, şi cu nevoile reale.
(7) Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale.
(8) Autorităţile publice asigură oricăror persoane, la cerere, dreptul de a fi consiliat potrivit
propriilor convingeri religioase prin înlesnirea asistenţei religioase.
Art. 11. – Sprijinul statului constă şi în acordarea de facilităţi fiscale, în condiţiile legii.
Art. 12. – Utilizarea fondurilor băneşti primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum
şi respectarea destinaţiei bunurilor primite în proprietate sau folosinţă de la autorităţile publice locale
sau centrale se supun controlului statului.
Art. 13. – (1) Raporturile dintre culte, precum şi cele dintre asociaţii şi grupuri religioase se
desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc.
(2) În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire
religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase.
(3) Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a unei activităţi religioase, care se
desfăşoară potrivit legii, se pedepseşte conform dispoziţiilor legii penale.
Art. 14. – (1) Fiecare cult trebuie să aibă un organism naţional de conducere sau de
reprezentare.
(2) Unităţile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înfiinţează şi se
organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente şi coduri canonice.
(3) Înfiinţarea unităţii de cult trebuie să fie comunicată, spre evidenţă, Ministerului Culturii şi
Cultelor.
(4) Unităţile de cult nou înfiinţate ca persoane juridice pot solicita şi primi sprijin financiar, în
condiţiile legii.
11
Art. 15. – Sigiliile şi ştampilele folosite de către un cult sau de către o unitate locală de cult
trebuie să conţină şi denumirea oficială sub care cultul a fost recunoscut, sau iniţialele acestuia.
Art. 16. – (1) Cultele recunoscute pot folosi, în desfăşurarea activităţilor lor, orice limbă
consideră de cuviinţă. Evidenţa financiar-contabilă se va ţine şi în limba română.
(2) În relaţiile oficiale cu autorităţile statului, cultele recunoscute folosesc limba română.
Secţiunea a 2-a
Recunoaşterea calităţii de cult
Art. 17. – (1) Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi
numărul lor de membri, oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public.
(2) Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc
atingere, prin conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Art. 18. – Asociaţia religioasă care solicită recunoaşterea calităţii de cult va formula o cerere
în acest sens la Ministerul Culturii şi Cultelor, însoţită de următoarea documentaţie:
a) dovada că este constituită legal şi funcţionează neîntrerupt pe teritoriul României ca asociaţie
religioasă de cel puţin 12 ani;
b) listele originale cuprinzând adeziunile unui număr de membri cetăţeni români cu domiciliul
în România cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului recensământ;
c) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul de organizare şi funcţionare, care să cuprindă:
denumirea cultului, structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi
control, organele de reprezentare, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor de cult, statutul
personalului propriu, precum şi prevederile specifice cultului respectiv.
Art. 19. – (1) În termen de 60 de zile de la data depunerii cererii, Ministerul Culturii şi Cultelor
înaintează Guvernului documentaţia de recunoaştere a cultului, însoţită de avizul său consultativ,
întocmit pe baza documentaţiei depuse.
(2) Dacă documentaţia este incompletă sau statutele conţin prevederi contrare legii, acestea se
restituie motivat spre completare sau modificare, iar termenul de soluţionare se prelungeşte
corespunzător.
Art. 20. – (1) În termen de 60 de zile de la primirea avizului, Guvernul se pronunţă asupra
cererii, prin hotărâre de recunoaştere sau de respingere motivată.
(2) Hotărârea Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi poate fi
atacată în justiţie, conform legii.
(3) În caz de respingere a cererii, asociaţia religioasă poate solicita reluarea procedurii de
recunoaştere a calităţii de cult, numai dacă prezintă dovezi din care să rezulte că au încetat
temeiurile care au dus la soluţia de respingere.
12
(4) Drepturile şi obligaţiile aferente calităţii de cult recunoscut se pot exercita de la data intrării
în vigoare a hotărârii Guvernului de recunoaştere a acestuia.
Art. 21. – Guvernul, prin hotărâre, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, poate retrage
calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securităţii
publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Art. 22. – (1) Modificarea şi completarea statutelor de organizare şi funcţionare sau codurilor
canonice ale cultelor se comunică, spre recunoaştere, Ministerului Culturii şi Cultelor.
(2) Actele administrative emise în temeiul prevederilor prezentei secţiuni, precum şi neemiterea
acestora în termenele prevăzute pot fi atacate în justiţie, în condiţiile legii.
Secţiunea a 3-a
Personalul cultelor
Art. 23. – (1) Cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor
statute, coduri canonice sau reglementări.
(2) Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare
sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
(3) Personalul clerical şi cel asimilat al cultelor recunoscute nu poate fi obligat să dezvăluie
faptele încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în considerarea statutului lor.
(4) Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de
preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică,
se sancţionează potrivit legii penale.
Art. 24. – (1) Salariaţii şi asiguraţii cultelor ale căror case de pensii sunt integrate în sistemul
asigurărilor sociale de stat vor fi supuşi prevederilor legislaţiei privind asigurările sociale de stat.
(2) Salariaţii şi asiguraţii cultelor care dispun de case de pensii sau fonduri de pensii proprii se
supun regulamentelor adoptate de către organele de conducere ale cultelor, în conformitate cu statutele
acestora şi în acord cu principiile generale ale legislaţiei privind asigurările sociale de stat.
Art. 25. – Personalul clerical şi cel asimilat, precum şi personalul monahal aparţinând cultelor
recunoscute este scutit de îndeplinirea serviciului militar.
Art. 26. – (1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de
disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.
(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare
şi canonice.
(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la
contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.
Secţiunea a 4-a
Patrimoniul cultelor
Art. 27. – (1) Cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau
13
în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele
proprii.
(2) Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor
proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi
imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult.
(3) Prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de
către stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu.
Art. 28. – (1) Unităţile locale ale cultelor pot avea şi întreţine, singure sau în asociere cu alte
culte, cimitire confesionale pentru credincioşii lor. Cimitirele confesionale se administrează potrivit
regulamentelor cultului deţinător. Identitatea confesională a cimitirelor istorice este protejată de lege.
(2) În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii,
persoanele decedate care aparţineau cultelor respective pot fi înhumate potrivit ritului propriu, în
cimitirele existente în funcţiune.
(3) Prevederile alin. (2) nu se aplică cimitirelor aparţinând cultelor mozaic şi musulman.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire comunale şi
orăşeneşti în fiecare localitate.
(5) Cimitirele comunale sau orăşeneşti se organizează astfel încât să aibă sectoare
corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce funcţionează în localitatea
respectivă.
Art. 29. – (1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile
necesare activităţii de cult, în condiţiile legii.
(2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor
către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.
Art. 30. – Bunurile bisericeşti sau similare din străinătate, proprietate a statului român sau a
cultelor din România, pot constitui obiectul unor acorduri bilaterale semnate de statul român, la
solicitarea celor interesaţi.
Art. 31. – (1) Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel – contribuţii, donaţii,
succesiuni – precum şi orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face
obiectul revendicării lor ulterioare.
(2) Persoanele care părăsesc un cult recunoscut nu pot emite pretenţii asupra patrimoniului
cultului respectiv.
(3) Disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă, iar, în
caz contrar, potrivit dreptului comun.
(4) În cazul retragerii calităţii de cult recunoscut potrivit prevederilor prezentei legi sau al
dizolvării, destinaţia patrimoniului este cea stabilită prin statutul acestuia.
Secţiunea a 5-a
14
Învăţământul organizat de culte
Art. 32. – (1) În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege
cultelor recunoscute.
(2) Personalul didactic care predă religia în şcolile de stat se numeşte cu acordul cultului pe
care îl reprezintă, în condiţiile legii.
(3) În cazul în care un cadru didactic săvârşeşte abateri grave de la doctrina sau morala cultului,
cultul îi poate retrage acordul de a preda religia, fapt ce duce la desfacerea contractului individual de
muncă.
(4) La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie
aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat
din partea cultului căruia îi aparţin.
Art. 33. – (1) Cultele au dreptul să înfiinţeze şi să administreze unităţi de învăţământ pentru
pregătirea personalului de cult, a profesorilor de religie, precum şi a altor specialişti necesari activităţii
religioase a fiecărui cult, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Fiecare cult este liber să îşi stabilească forma, nivelul, numărul şi planul de şcolarizare
pentru instituţiile de învăţământ proprii, în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 34. – (1) Cultele îşi elaborează planurile şi programele de învăţământ pentru învăţământul
teologic preuniversitar şi programele pentru predarea religiei. Acestea se avizează de către Ministerul
Culturii şi Cultelor şi se aprobă de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
(2) Pentru învăţământul superior, planurile şi programele de învăţământ se elaborează de
instituţiile de învăţământ, cu acordul cultului respectiv şi se aprobă de senatele universitare.
Art. 35. – (1) Personalul didactic din unităţile de învăţământ teologic integrate în învăţământul
de stat se recunoaşte de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în condiţiile prevăzute de lege, cu
acordul prealabil al organelor statutare ale cultelor religioase în cauză.
(2) Personalul didactic din unităţile de învăţământ teologic neintegrate în învăţământul de stat
se numeşte de către organele statutare ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora. Personalul
didactic care predă religia în şcoli, trebuie să îndeplinească prevederile Legii privind Statutul
personalului didactic nr.128/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 36. – (1) În centrele de plasament organizate de instituţiile publice, particulare sau
aparţinând cultelor, educaţia religioasă a copiilor se face conform apartenenţei lor religioase.
(2) În centrele de plasament, indiferent de finanţator, educaţia religioasă a copiilor cărora nu li
se cunoaşte religia se face doar cu acordul persoanelor stabilite prin actele normative incidente în acest
domeniu.
Art. 37. – Salarizarea personalului didactic şi administrativ din unităţile de învăţământ teologic
neintegrate în învăţământul de stat se asigură de către culte. La cererea cultelor, statul, prin Ministerul
Culturii şi Cultelor, poate asigura o contribuţie la salariu, proporţional, în raport de numărul membrilor
15
acestora.
Art. 38. – Echivalarea şi recunoaşterea diplomelor şi a certificatelor de studii teologice obţinute
în străinătate se fac în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 39. – (1) Cultele recunoscute au dreptul de a înfiinţa şi administra forme de învăţământ
confesional de toate nivelurile, profilurile şi specializările, în condiţiile legii.
(2) Diplomele pentru absolvenţii unităţilor şi instituţiilor de învăţământ particular, confesional,
organizate de către cultele religioase se eliberează potrivit legislaţiei în vigoare.
(3) Statul va susţine financiar învăţământul confesional, în condiţiile legii.
(4) Unităţile de învăţământ confesional dispun de autonomie organizatorică şi funcţională,
potrivit statutelor şi canoanelor lor, în concordanţă cu prevederile legale ale sistemului naţional de
învăţământ.
(5) În învăţământul confesional se pot înscrie elevi sau studenţi, indiferent de religie sau
confesiune, garantându-se libertatea educaţiei religioase a acestora, corespunzătoare propriei religii sau
confesiuni.
CAPITOLUL III
Asociaţiile religioase
Art. 40. – (1) Libertatea religioasă se poate exercita şi în cadrul asociaţiilor religioase, care sunt
persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni români sau rezidenţi în România,
care se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase.
(2) Asociaţia religioasă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor religioase, care se instituie la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
sediul.
Art. 41. – (1) Oricare dintre asociaţi, pe baza împuternicirii date de ceilalţi, poate formula o
cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor religioase.
(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv, în formă autentică, în care se vor arăta obligatoriu denumirea asociaţiei
religioase, care nu poate fi identică sau asemănătoare cu cea a unui cult sau a altei asociaţii religioase
recunoscute, datele de identificare şi semnăturile asociaţilor, sediul, patrimoniul iniţial de cel puţin
două salarii brute pe economie alcătuit din aportul în natură sau în bani al asociaţilor, precum şi
primele organe de conducere;
b) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul asociaţiei religioase, care trebuie să cuprindă:
structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi control, modul de
înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor locale, drepturile şi obligaţiile membrilor, principalele activităţi pe
care asociaţia religioasă înţelege să le desfăşoare, în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte
prevederi specifice asociaţiei religioase respective;
c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;
16
d) avizul consultativ al Ministerului Culturii şi Cultelor;
e) dovada privind disponibilitatea denumirii, eliberată de către Ministerul Justiţiei.
Art. 42. – (1) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor
prevăzute la art.41 alin.(2), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora
şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor religioase.
(2) Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică, din
oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei religioase, pentru
evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor religioase.
Art. 43. – Asociaţiile religioase pot înfiinţa filiale cu personalitate juridică, în conformitate cu
statutele lor, potrivit procedurii prevăzute la art. 41 şi 42.
Art. 44. – (1) Asociaţiile religioase beneficiază de facilităţi fiscale legate de activitatea lor
religioasă, în conformitate cu Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare.
(2) Asociaţiilor religioase li se aplică în mod corespunzător şi prevederile art.10 alin.(2), art.15,
16 şi 28 din prezenta lege.
Art. 45. – Dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin
activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei
publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau când asociaţia religioasă urmăreşte alt
scop decât cel pentru care s-a constituit.
Art. 46. – Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului
nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr.246/2005.
Art. 47. – (1) Asociaţiile existente, constituite în conformitate cu reglementările legale privind
asociaţiile şi fundaţiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinţe religioase, şi
care doresc să dobândească statutul de asociaţie religioasă, vor depune la judecătoria unde sunt
înregistrate o cerere de transformare a asociaţiei şi de radiere a ei din Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor şi de înregistrare în Registrul asociaţiilor religioase ţinut de grefa aceleiaşi judecătorii,
însoţită de documentaţia prevăzută la art.41.
(2) Cererea va fi semnată de organele statutare de conducere ale asociaţiei, arătându-se expres
dorinţa transformării asociaţiei iniţiale în asociaţie religioasă.
(3) Judecătorul delegat se va pronunţa atât asupra transformării asociaţiei, cât şi asupra
înregistrării asociaţiei religioase, stabilind şi perioada în care asociaţia a avut ca obiect de activitate
exercitarea unei credinţe religioase.
(4) Perioada stabilită de instanţă va fi luată în considerare şi se va adăuga perioadei de
funcţionare a asociaţiei religioase, în vederea dobândirii calităţii de cult recunoscut.
Art. 48. – (1) În toate cererile şi acţiunile în justiţie privitoare la dobândirea sau pierderea
17
calităţii de asociaţie religioasă, judecata se face cu prezenţa procurorului şi cu citarea
reprezentantului Ministerului Culturii şi Cultelor.
(2) Încheierile sau hotărârile pronunţate de către instanţă în cauzele privitoare la asociaţiile
religioase pot fi atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare, la tribunal.
CAPITOLUL IV
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 49. – (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, în România funcţionează 18 culte
recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din prezenta lege.
(2) În termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cultele din România
prevăzute în anexa la prezenta lege vor prezenta statutele şi codurile canonice Ministerului Culturii şi
Cultelor, pentru recunoaşterea lor.
(3) Recunoaşterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii
şi Cultelor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dispoziţiile art.17 alin.(2) se aplică
în mod corespunzător.
Art. 50. – (1) Orice modificare sau completare a prezentei legi se realizează cu consultarea
prealabilă a cultelor recunoscute şi cu respectarea normelor legale privind transparenţa decizională.
(2) Reprezentanţii cultelor religioase au dreptul de a participa ca invitaţi la dezbaterea în
Parlament şi în comisiile acestuia a proiectelor de acte normative privitoare la viaţa religioasă, la
activitatea cultelor, de educaţie şi de învăţământ confesional, de asistenţă socială şi de patrimoniu
naţional privind cultele.
Art. 51. – La data intrării în vigoare a prezentei legi, Decretul nr.177/1948 pentru regimul
general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.178 din 4 august 1948, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare, se abrogă.
Anexă:
Lista cultelor recunoscute în România:
1. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
2. EPISCOPIA ORTODOXĂ SÂRBĂ DE TIMIŞOARA
3. BISERICA ROMANO- CATOLICĂ
4. BISERICA ROMÂNÂ UNITĂ CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ
5. ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE
6. BISERICA CREŞTINĂ RUSĂ DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA
7. BISERICA REFORMATĂ DIN ROMÂNIA
8. BISERICA EVANGHELICĂ C.A. DIN ROMÂNIA
9. BISERICA EVANGHELICĂ LUTHERANĂ DIN ROMÂNIA
10. BISERICA UNITARIANĂ DIN TRANSILVANIA
11. UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA
18
12. BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA- UNIUNEA BISERICILOR
CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA
13. BISERICA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ
14. UNIUNEA PENTICOSTALĂ - BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ DIN
ROMÂNIA
15. BISERICA CREŞTINĂ ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA DIN ROMÂNIA
16. FEDERAŢIA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA
17. CULTUL MUSULMAN
18. ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale
art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.
Sursa citata: http://www.culte.ro/LegiDetalii.aspx?ig=False&ID=1149
B. FENOMENUL RELIGIOS ASTĂZI ŞI ABATERILE DE LA DREAPTA CREDINŢĂ.
Ritmul cu care ia amploare astăzi fenomenul religios este definit cu termeni ca “explozie” sau
“goană”, o dovadă a rapidităţii cu care se extinde acesta atât pe glob cât şi în ţara noastră. Prezenţa
unei crize în plan religios duce la creşterea numărului de secte, de mişcări religioase şi parareligioase
19
care afectează destul de grav societatea în general şi Biserica noastră care este pusă în situaţia de a se
apăra în faţa acestei agresivităţi.
Fenomenul religios trebuie să-l privim ca pe o realitate evidentă. Tendinţa tinerilor de a scăpa
de monotonie îi face să caute experienţe noi, inclusiv în plan religios şi astfel ajung "pe masa" unor
practici religioase considerate pe placul lor şi "mai împlinite spiritual", dar sunt traumatizaţi,
dezechilibrați, debusolaţi sau fanatizaţi, ceea ce creează pentru ei un tragism de neimaginat cu
repercusiuni pe toată viaţa, de cele mai multe ori greu de vindecat.
În România, fenomenul religios s-a acutizat şi amplificat imediat după 1989, ba chiar s-a
diversificat prin apariţia de noi oferte religioase. O cauză a proliferării noilor mişcări religioase a fost
şi este multiculturalitatea societăţii contemporane (mai ales în S.U.A.), secularizarea tot mai
accentuată, tendinţa de individualizare a omului modern, dar și influența economică ca stare de
dependență.
În România o cauză este şi tranziţia socială prelungită care a creat o agresivitate socială asupra
persoanei reflectată şi în plan religios. De menţionat şi Martorii lui Iehova care activează în mediul cu
probleme sociale asupra celor săraci iar în pătura celor cu posibilităţi financiare de menţionat
Scientologia și secta Moon. Tot o cauză este şi prezenţa în S.U.A. a peste 2000 de grupuri religioase
sau pseudoreligioase cu posibilitatea de răspândire în toată lumea și cu strategii bine elaborate având
ținte precise.
Aceste cauze sunt generale de aceea important este să analizăm preocupările tinerilor astăzi
care sunt cei mai expuşi. La ei tentaţia unei oferte religioase este foarte dezvoltată şi reprezintă ceva
nou şi exotic. Educaţia primită în familie de către părinţii care au trăit şi au fost educaţi în mediul
comunist ateu a creat anumite rezerve faţă de Biserică şi învăţătura ei, prin faptul că ei percep
tradiţionalul în sens negativ, desuet şi inacceptabil, căutând noul și senzaționalul.
Ar mai fi de adăugat: curiozitatea inerentă vârstei, mediul educaţional de cele mai multe ori
incompatibil cu morala şi învăţătura Bisericii, o anume “sete” de spiritualitate nativă și naivă, toate
acestea născând tendinţa spre o nouă formă de religiozitate.
Existenţa unor curente religioase: Yoga, Zen, Scientologia, New Age etc., nu-l constrâng să
creadă în existenţa unui Dumnezeu personal pentru că el este instruit să creadă că poate fi autorul
propriei sale eliberări sau mântuiri” deşi Mântuitorul Iisus Hristos ne întreabă: “Ce va folosi omului de
ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său ?” (Marcu 8: 36-37).
Folosirea termenului “mântuire” în astfel de curente prin confuzie cu cel de “eliberare” duce
la rătăcire pentru că “mântuirea” este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii
20
veşnice, în Hristos. Ea a fost posibilă (mântuirea) prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea
Domnului nostru Iisus Hristos la cer și Pogorârea Duhului Sfânt iar dobândirea ei se face prin harul
dumnezeiesc în conlucrare cu credinţa şi faptele bune ale credinciosului, lucrătoare prin iubire.
Altă categorie este cea a tinerilor care datorită mediului şi convingerilor nu renunţă la credinţa
în Dumnezeu, dar pe baza canalizării spre o nouă ofertă religioasă, ajung la SINCRETISM.
Astfel de tineri se găsesc în mediile universitare. Ei pretind că sunt şi credincioşi autentici dar
practică frecvent Yoga, Zen, New Age. Merg la Sfânta Biserică, se spovedesc, se împărtăşesc,
participă la rugăciune dar în plan particular practică tehnici de meditaţie asiatică. Alții practică –
RADIESTEZIA – credinţă ce va evalua şi cuantifica cu mijloace tehnice – prin intermediul icoanelor
gradul de sfinţenie al Sfinţilor. Există astăzi o acută tensiune între tradiţie şi modernism, o relativizare
a valorilor creştine consacrate, o instabilitate a familiei, un conflict păgubos între generaţii, cu extensie
între părinţi şi copii. Toate acestea generează o profundă criză spirituală propice extinderii
fenomenului religios şi noilor oferte religioase bazate pe senzaţional şi noutate.
Fenomenul religios actual îşi construieşte oferta religioasă pe minciună, derută, falsitate,
superficialitate, egoism, izolare, dezordine socială, practici ritualice obscure şi păgâne, învrăjbire,
extremism şi fanatism şi în special pe “ideologii religioase” adaptabile în funcţie de cerinţele sociale
sau psihologice ale oamenilor în general. Îndepărtarea de la adevărurile de credinţă este element
primordial în izolarea şi crearea mediului necesar lipsei de comunicare cu cei de alte confesiuni.
Biserica Ortodoxă formează credincioşi sfinţi în raport cu Dumnezeu, smeriţi şi cinstiţi în
raport cu societatea. Ortodoxul nu ignoră păcatul, eşecul existenţial şi căderea omului. Deopotrivă el
luptă prin asceză şi efort de zi cu zi prin slujirea adevărului şi fidelitate faţă de realism. Spre deosebire
de sectanţi ortodoxul nu este supus fricii culpabilităţii individuale, căci lângă el stă Hristos, “Cel ce
ridică păcatul lumii” (In. I:29).
Fidelitatea credinciosului ortodox faţă de realitatea omenească, respingerea iluziilor, a formelor
utopice, a sulemenirii şi a paleativelor calmante constituie partea moralei creştine, ne încredinţează
HRISTOS YANNARAS (în Libertatea Moralei). Concluzionând fenomenul religios astăzi – ajutat şi
de criza spirituală în care se află omenirea prin noile oferte religioase se află într-un ritm periculos de
extindere, ritm de care nu a scăpat nici societatea românească actuală.
C. CONTEXTUL APARIŢIEI NOILOR MIŞCĂRI RELIGIOASE.
21
STRUCTURA PSIHOLOGICĂ.
1. Cauze particulare şi generale:
-Noile mișcări religioase Criza Spirituală pe care secularizarea a provocat-o ca un eşec al
atitudinii religioase şi spirituale, au fost generate de cauze multiple. De aceea voi prezenta o
schematizare a Pr.Prof. P.I. David în cartea Călăuza creştină (Ed.Ep. Ardealului, 1987), care vorbeşte
de 7 izvoare sau cauze ale fenomenului religios:
a. neînţelegerea Vechiului Testament prin împlinirea în Noul Testament, rămânerea la
ceremonii depăşite sau, Noul Testament este considerat o îngrămădire de cărţi fără
logică, fără importanţă în credinţă;
b. folosirea cărţilor apocrife drept inspiraţie, şi ca autoritate (Evanghelia lui Toma,
Apocalipsa lui Pavel etc.);
c. împletirea nereuşită a culturii cu religia, sau contrazicerea “religiei” cu filosofia din
care a purces pretenţia unor cercuri religioase de “a corecta” texte ale Bibliei sau a
decreta noi principii “nedescoperite” de Iisus Hristos;
d. adaptarea unor reguli, formule sau teorii, unele pretins ştiinţifice (vechi sau noi) în
explicarea Cuvântului lui Dumnezeu – practica terapeutică a nazireilor,
îndeletnicirea masoreţilor, preocupările esenienilor şi chiar, mai recent, teoriile
geocentrismului, rezultatele astronomice, etc.;
e. justificarea credinţei de către secte prin diferite doctrine filosofice: idealismul
platonic, gnosticismul, sofismul, epicureismul, neoplatonismul, categoriile de
gândire aristotelice, universaliile, sau mai recent teoriile tomiste şi neotomiste,
mişcările religioase scieniste, teorii nihiliste ale disperaţilor secolului şi multe altele;
f. unele rezultate sau explicaţii ştiinţifice speculate şi denaturate de creatorii de religii
sau “aleşii şi profeţii” timpurilor;
g. necunoaşterea tainelor vieţii şi disperarea în faţa morţii.
Ţinând seama de contextul apariţiei noilor mişcări religioase putem vorbi de următoarele cauze:
a. Deplasarea sentimentului religios – la nivelul întregii generaţii s-a trecut de la starea de
adeziune fără dificultate la starea de permanentă căutare. Se profilează primatul experienţei religioase
directe, personale. Această situaţie se găseşte preponderent la tineri, în special la adepţii religiilor din
Orientul Îndepărtat (budism).
b. Existenţa unor fenomene de distribuire a societăţii care nu satisfac anumite necesităţi
existenţiale ale omului. Ex.: progresul tehnic, dezvoltarea, producţia, succesul, imaginea, consumul
toate funcţionează ca un surogat religios secularizat și secularizant.
c. Valorile religios-morale şi cultivarea acestora au trecut în plan secund.
d. Complexitatea realităţii în care trăim generează imprevizibilul şi variate caracteristici: sunt
22
anumite puteri ale societăţii care nu vor să ţină pasul cu aceste realităţi. Consecinţa acestui fenomen
este căutarea de noi modele. Individul pe de altă parte este supus presiunii permanente actului personal
de diferenţiere, alegere şi decizie. Oferta nou religioasă corelată cu o ierarhie dură creează posibilitatea
alegerii între alb-negru şi totodată o uşurare pentru cel în căutare şi pus să aleagă. Noile mişcări
religioase generează imaginea falsă de grupare ce se prezintă ca o unitate socială care se deosebeşte de
comunitate şi valorile acesteia. De aceea cei atraşi dintr-o astfel de grupare nu observă riscul izolării şi
al anonimatului ci, dimpotrivă, are impresia unui loc de refugiu.
Cel care se complace într-o astfel de grupare se înstrăinează de propriile idei, percepţii şi
sentimente în favoarea intereselor de grup, devenind dependent de mentalitatea grupului generată de
liderul acesteia. Într-o comunitate sectantă avantajele se văd pe termen scurt iar dezavantajele pe
termen lung (pierderea calităţii individuale și a identității personale).
a) Cauzele religioase după Pr. prof. P.I. David sunt:
1. Forţa dinamică – manifestată prin înfăţişarea satanei ca “înger de lumină” (II Cor. XI:14-
15). Ei iau masca evlaviei, platoşa falsei smerenii.
2. Falsele noutăţi şi “credinţa originală”, duc la înşelarea multora prin: senzaţii tari, cult nou,
inovaţii în artă, influenţa unor filosofii, practici oculte, nerecunoaşterea unor rezultate
ştiinţifice, crearea de comunităţi izolate, insistenţa în greşeli, victimizarea, banalizarea unor
tradiţii şi datini (Tit. I:10-11).
3. Dorinţa de a fi conducător sau lider religios, fără a-şi verifica vocaţia sau capacitatea având
ca rezultat părăsirea adevărului şi rătăcirea.
4. Slăbirea şi deformarea imaginii credinţei – mulţi creştini au o credinţă tradiţională sau din
interes, de aceea le lipseşte evlavia şi iubirea lui Hristos şi sunt cei mai uşor de vânat.
5. Refuzul adevărului revelat şi permanenta nemulţumire a unora de a afla totul. De aici
apariţia unor scorneli, contestarea unor texte biblice, sau punerea pe seama acesteia a unor
texte false. Revelaţia însă copleşeşte orice minte sănătoasă şi creştinul adevărat nu crede de
frică (II Timotei 1:7).
b) Cauze sociale după Pr. prof. P.I. David sunt:
1. Dorinţa de câştig şi tendinţa de îmbogăţire (Ex. Ştiinţa creştină, D-na Mary Baker Eddy);
2. Nerespectarea demnităţii omului duce la fenomenul sectar şi anarhic;
3. Contrastul între lux şi sărăcie, apariţia economiei de piaţă şi adâncirea prăpastiei între săraci
şi bogaţi.
4. Comportamentul în plan social a unor slujitori duce la apariţia de nemulţumiri din partea
credincioşilor.
5. Confuzia între comunitatea bisericească şi societate creează un mare pericol deoarece duce
la derută şi acceptarea ca membru al Bisericii a unuia care poate deveni “noul” sectar.
6. Neimplicarea Bisericii în activităţi socio-caritative duce la apariţia de argumente de acuză
23
a acesteia de către sectanţi.
7. Lipsa de prezenţă a slujitorilor bisericii în instituţii ale statului, care se ocupă cu educarea şi
instruirea oamenilor şi a tinerilor.
c) Cauze morale după Pr. prof. P.I. David sunt:
Viciile şi păcatele de tot felul ale slujitorilor şi credincioşilor noştri au constituit şi constituie un
mediu prielnic de pătrundere a sectelor.
1. Destrăbălarea în toate privinţele duce la revoltă şi la părăsirea comunităţii bisericeşti de
către credincioşi.
2. Nerespectarea rânduielilor bisericii (post, rugăciune, tradiţii, obiceiuri), rânduielilor de
slujbă sau exagerarea altora produc dezbinări.
3. Slăbirea vieţii de familie (căsătorii mixte, divorţ, violenţă, abandon) duce la rătăciri.
4. Lipsa de evlavie şi slăbirea moralităţii naşte îndoială şi ruperea de comunitate.
5. Lăcomai sub toate aspectele.
6. Comportamentul neadecvat al slujitorilor bisericii duce la mediatizare negativă a acestora
şi la sminteli şi rătăciri ale credincioşilor.
d) Cauze culturale după Pr. prof. P.I. David sunt:
1. Lipsa de informare şi de pregătire în orice domeniu atât a teologilor cât şi a credincioşilor
duce la apariţia de secte şi erezii.
2. Confruntarea Evangheliei cu o învăţătură omenească duce la erezii, secte, contestări,
falsificări, conflicte.
3. Nepăsarea faţă de concepţii greşite ca şi recunoaşterea învăţăturilor ortodoxe creează
confuzie, îndoială, izolare şi naşte învăţături mincinoase.
4. Lipsa de preocupare din partea profesorilor de religie şi şcoli de a-i învăţa pe elevi credinţa
ortodoxă şi dragostea de Biserică.
5. Lipsa catehezei în Sfânta Biserică expune pe credincioşi prin necunoaşterea învăţăturii de
credinţă în confruntarea cu sectanţii.
6. Lipsa de implicare a slujitorilor Bisericii în activităţi socio-culturale care să confirme
prezenţa activă a Bisericii Ortodoxe.
7. Necunoaşterea şi nerecunoaşterea meritului Bisericii în cultura internă şi tradiţia acestui
popor.
8. Lipsa de cultură generală şi teologică a unor slujitori ai Bisericii.
Notă: Astăzi prin grija directă a P.F. Patriah Daniel și a Sfântului Sinod al BOR, Biserica
dispune de post radio și TV (Trinitas), de reviste precum ziarul Lumina, care scot în evidență
valorile incontestabile ale Ortodoxiei.
e) Cauze psiho-maladive, înclinaţii spre obscurantism:
1. Răutatea sau perversitatea – dorinţa de a poseda şi de a stăpâni prin toate mijloacele având de
24
suferit imaginea Bisericii şi producând sminteala credincioşilor (Matei XXIII:15).
2. Gânduri urâte, fapte necugetate, fuga de comunitate, egoismul, ura faţă de aproapele, boli
incurabile, disperarea, schizofrenia, demenţa, psihoza, obsedaţii, handicapaţii, halucinaţii, narcomanii,
maniacodepresivii, drogaţii alcoolici, homosexualitatea etc., care îşi găseşte refugiu în secte.
3. Inovaţiile în cult care duc la sminteală, creează tensiuni, nasc rătăciri și sunt mediu propice
fenomenului religios.
f) Evaluarea barierei lingvistice:
-Dezvoltarea vocabularului-provocări și confuzii.
1. Perioada ştiinţifică în care trăim a dus la apariţia unui nou vocabular. De asemenea
revoluţiile care au avut loc în domeniul teologiei, psihologiei, medicinii şi politicii nu au lăsat neatins
nici limbajul religios. Prin redefinirea de către unii cercetătorii ai termenilor teologiei standard a creat
teologiei creştine adevărate catastrofe și provocări iar credincioșilor derută.
“Noţiuni biblice ca păcat, vină, osândă veşnică, justificare, renegare etc., toate apar retraduse
într-un limbaj care este impropriu sensului acestor concepte în Scripturi” remarca Dr. Roman când
evoluează sistemul teologic al Dr. Tillich care a încercat o astfel de redefinire a termenilor teologici.
2. Modificarea de liderii grupărilor religioase a structurii semantice a teologiei creştine printr-o
concepţie proprie şi în contradicţie directă cu sensurile adevărate ale termenilor acceptaţi de-a lungul
istoriei.
3. Cunoaşterea de către slujitorii Sf. Altar a barierei lingvistice a terminologiei create de adepţii
grupărilor religioase şi studierea adevăratelor sensuri.
4. Incapacitatea creştinului de rând de a înţelege ingenioasa şi falsa redefinire a termenilor în
domeniul teologiei biblice care naşte surpriza şi confuzia.
5. Bariera semantică, care prin utilizarea terminologiei creştinismului, prin scoaterea datelor
biblice din context, prin expresii stereotipe şi termeni caracteristici evangheliilor, folosită de sectanţi,
prezintă credincioşilor nefamiliarizaţi cu strategia lor sisteme de gândire ca fiind creştine.
Exemple de cei care redefinesc termenii: Ştiinţa Creştină, Noua Gândire, Unitatea, Ştiinţa
Unităţii cu Hristos, metafizică, Ştiinţa religioasă, Ştiinţa Divină, Biserica Scientologică, etc.
6. Confuzia creată prin jonglarea cu termenii şi cu citatele lungi din Biblie în care concluzia lor
nu este explicarea textelor ci expresii de genul “spun exact acelaşi lucru: suntem întru totul de acord”
pentru a intimida creştinul de rând aflat în incapacitate să identifice ce este eroare şi adevăr.
7. Creştinul trebuie să ştie că într-o astfel de situaţie şi pentru fiecare termen biblic sau
doctrinar în mintea adeptului religios are loc o redefinire a acestuia şi că acordul este numai în
aparenţă.
Cunoscând toate aceste cauze ale apariţiei fenomenului religios şi a contextului actual un
creştin când întâlneşte un adept al unui cult eretic trebuie să aibă în vedere următoarele:
1. Creştinul să orienteze discuţia privind terminologia astfel încât adeptul religios să-şi
25
precizeze modul în care utilizează termenii.
2. Creştinul să compare aceste “definiţii” cu diferitele contexte ale versetelor pe care adeptul le
foloseşte pentru susţinerea interpretărilor doctrinare.
3. Creştinul să definească cuvintele “interpretare”, “ortodoxie”, “context”, “gnoză”,
“exegeză”, “judecata veşnică” – pentru a nu exista nici o neînţelegere când vor discuta.
4. Să-l determine pe sectant să-şi prezinte părerea asupra definirii termenilor pentru doctrinele
importante mai ales pentru doctrina mântuirii personale.
5. Creştinul să prezinte o mărturie clară a adevăratei învăţături de credinţă şi să evite
polemicile, iar în caz când apar să le tempereze cu răbdare şi dragoste.
Pentru astfel de adepţi Petru ne avertizează că: “răstălmăcirea Scripturilor este spre pierzarea
lor” (2 Petru 3:16).
D. STRUCTURA PSIHOLOGICĂ A ADEPŢILOR NOILOR MIŞCĂRI RELIGIOASE.
26
STRATEGII ALE ACESTORA.
Având în vedere faptul că grupările religioase sunt totuşi diferite vom analiza trăsăturile tipice
și comune ce le caracterizează. O trăsătură comună acestora este că fiecare grupare are un anume
potenţial conflictual ţinând cont de gradul de periculozitate.
1. Doctrina.
Oocupă locul central într-o grupare, de aceea conţine un principiu salvator şi pretinde:
a. Exclusivitatea.
b. Polarităţile – bine în interiorul grupării pentru adept şi rău în exterior.
c. Imaginea alb-negru – despre lume în care elimină diferenţierea, anihilează complexitatea
realităţii în care trăim.
d. Sistemul închis al doctrinei – de claustrare care nu îngăduie nici un comentariu sau
suspiciune la adresa veridicităţii mesajului. Cine are îndoieli este catalogat pe o treaptă
inferioară a drumului spre mărturie şi este ajutat cu mijloace şi metode de schimbare a
construcţiei (ex: şedinţe îndelungate, presiuni mari din partea grupării, privare de somn).
2. Structura organizatorică rigidă bazată pe:
a. principiul dictatorial de conducere – liderul religios (guru) este de obicei întemeietorul
mişcării sau succesorul, de aceea fiind persoană autorizată trebuie ascultat. Sunt şi grupări
în care liderul are doar un rol reprezentativ.
b. Subordonarea totală faţă de lider – este realizată prin prezentarea ca singurul mijloc de a
atinge mântuirea.
c. Liderul creditat cu însuşiri demne – aceasta pentru ca deciziile şi împlinirea lor să nu se
facă prin transparenţă faţă de membri de rând ai grupării.
d. Revelaţia pe verticală – duce la dependenţa rigidă a multora de o singură persoană într-o
singură direcţie şi pe o relaţie personală între discipoli şi învăţător.
e. Competenţa profesională este vital să se inoculeze în mintea adeptului pentru credibilitatea
practicilor terapeutice.
3. Reglementarea strictă.
a. activităţii cotidiene – vizează îmbrăcămintea, mâncarea, rugăciunile, tehnicile de meditaţie,
partenerii.
b. Calendarul zilnic este programat aproape de multe ori la limita suportabilităţii psihice şi
fizice.
- De aceea detaşarea individului de propria situaţie şi reflecţie a acesteia este imposibilă.
- Diminuarea capacităţii de concentrare şi de gândire critică, distrugerea posibilității de
discernământ.
- Procesul etapizat de dezindividualizare şi uniformizare manifestat atât în plan extern
27
cât şi mental având ca rezultat anihilarea propriei personalităţi și a propriilor păreri.
4. Structura misionară.
-Scopul: câştigarea de noi adepţi din spaţiul geografic unde s-a infiltrat.
-Proces de îndoctrinare ce presupune timp și costuri prin etape strategic concepute:
a. faza comercială – acumularea puterii economice şi politice în prim plan sau de cele mai
multe ori cu scop în sine;
b. existenţa unor calităţi de conducere mai mult ca în faza organizării;
c. dezvoltarea unui limbaj naţional-local, crearea unor noţiuni care îşi pierd semnificaţia
originară reinterpretate din perspectivă semantică;
d. comunicarea – apariţia unei noi semantici ridică probleme de comunicare între adepţi şi
ceilalţi, de aceea intervine izolarea adepţilor.
e. conştiinţa apartenenţei la o elită a celor aleşi în cazul în care unii părăsesc gruparea ca o
formă de uşurare pentru cei rămaşi;
f. Legitimitatea şi siguranţa de sine este provocată pentru supravieţuire ca şi organizaţie sau
grupare religioasă.
Ceea ce am tratat până acum ca şi structură psihologică grupărilor noi religioase reprezintă
partea lor internă în care reuşesc să se menţină şi să grupeze pe cei ridicaţi. Acum vom evidenţia
factorii psihologici implicaţi în formarea şi dezvoltarea lor. Spuneam că această puzderie de grupări
religioase se diferenţiază între ele de aceea vor fi prezentaţi factorii psihologici și anume oamenii.
- Fiecare cult are un sistem de evidenţă propriu înţeles în relaţie cu structura lor
teologică particulară.
- Fiecare adept are anumite caracteristici psihologice comune cu tovarăşii lui de
credinţă.
a. Martorii lui Iehova – pun accent pe: Eshatologie şi proorocie.
b. Mormonii – pe autoritate preoţească, ritualurile secrete, simbolurile și inițierile
prgresive.
c. Ştiinţa creştină – gnosticism, panteism metafizic şi vindecarea fizică.
Dr. MILTON ROCHEACH spune că psihologii recunosc 3 zone sau niveluri ale sistemelor de
credinţă sau necredinţă.
1. Zona centrală – cuprinde concepţia primară de bază a individului cu privire la lumea în
care trăieşte.
2. Zona intermediară – a autorităţii – a cui autoritate este dispusă o persoană să o accepte.
28
3. Zona periferică – cuprinde detaliile structurii existenţei care pot varia în funcţie de
conţinutul specific.
5. Caracteristicile psihologice ale sistemelor de credinţă.
1. Gândirea îngrădită – invocă Biblia, promovează izolarea, nu au consecvenţă logică,
fără posibilitate de discernământ.
2. Ostilitate faţă de anumite persoane – confundă aversiunea inoculată pentru mesajul
creştin cu cea faţă de mesager. Datorită antagonismului adeptul respinge atât individul cât şi credinţa
acestuia datorată gândirii îngrădite, impuse.
3. Creier “spălat” din punct de vedere psihologic de către propriul sistem de autoritate (ex.
Societatea Turnul de Veghe, cărţile doamnei Eddy, scrierile lui Joseph Smith şi Brigham Young).
Când un adept întâlneşte un creştin amabil se află în faţa unei dileme.
4. Îndoctrinarea discipolilor care produce efecte ca: prejudecăţi, ignoranţa oarbă, forţa
satanică, ura.
5. Crearea imaginii că numai creştinismul este vinovat de exploatarea religioasă şi că ei şi-
au eliberat adepţii din această exploatare, de aici şi ura puternică împotriva creştinilor. Exemplu de
izolare şi îndoctrinare: tragedia de la Jonestown din 18 noiembrie 1978 când 900 de adepţi ai
reverendului Jimi Jonss au fost siliţi să se sinucidă.
6. Manifestarea unui tip de dogmatism instituţional şi pronunţarea intolerantă faţă de orice
atitudine în afară de a lor înşişi. Această intoleranţă provine din faptul că ei vor să se identifice cu
creştinismul – pretenţie absurdă. Tendinţa lor este să investească cu autoritate supranaturală orice
hotărâri considerate necesare să controleze minte adepţilor. Ex.: Când Joseph Smith şi Brigham Young
au cerut să introducă schimbări în doctrina mormonilor au motivat că Dumnezeu le-a revelat lor
necesitatea acestora; sau îndrăzneala lui Charles Taze Russell care a avut pretenţia să spună că scrierile
lui sunt indispensabile martorilor lui Iehova. Iar Mary Baker Eddy a pretins discipolilor Ştiinţei
Creştine să privească cartea ei drept o revelaţie.
7. Factorul izolării. De observat că în cadrul învăţăturilor grupărilor noi religioase sunt
multe contradicţii atât din punct de vedere logic dar şi istoric şi dogmatic. Există o gândire duplicitară,
de aceea adepţii lor nu sunt dispuşi dialogului şi sunt izolaţi.
Ex.: Martorii lui Iehova au susţinut prin Turnul de Veghe că Avraam, Isaac şi Iacov se vor
întoarce pe pământ în anul 1920 şi au cumpărat o casă în Diego California pentru aceştia dar nu s-au
materializat şi totuşi continuă cu această interpretare.
Ex.: Mormonii – de la prima ediţie a cărţii lui Mormon până la actuala ediţie. Sunt 3913
locuri distincte, dar atât erorile cât şi revizuirile sunt prelucrate ca revelaţii divine.
Ex.: Biserica Ştiinţa Creştină – s-a pronunţat în mod categoric împotriva medicilor şi a
medicamentelor deşi Mary Eddy a făcut injecţii şi a fost sub îngrijirea medicilor .
29
Cunoscând toate aceste este evident faptul că ne aflăm în faţa unor oameni pe care
Apostolul Pavel i-a descris drept victime ale “stăpânitorului lumii acestuia” (2 Corinteni 4:4).
6. Strategiile folosite de grupările noi religioase.
Cunoscând dorinţa şi tendinţa societăţii şi în special a tinerilor de noutate şi căutare care a ajuns
aproape o modă la ei, aceștia recurg la următoarele tertipuri:
a) își adaptează oferta la noile cerinţe ca într-o economie de piaţă;
b) apariţia unui număr important de lucrări cu caracter exotico-religios, titlurile cărţilor
dorindu-se un fel de soluţii certe pentru criza spirituală, socială, stres, stări depresive.
Ex. Literatura exotică, Astrologie, Yoga, Zen, Ghid transpersonal, Acces la stările de
seninătate, Calea liniştii, Muzica liniştii.
c) piese muzicale gen: pop, rock cu formaţii intitulate sugestiv Nirugia. În textul muzical se
găsesc învăţături, priceperi şi idei religioase de sorginte orientală.
d) filme cu mesaje orientale. Ex. actriţa Shirley McLaine, foarte populară în S.U.A. a devenit
purtător de cuvânt al gândirii hinduiste în America. În filmul ei creştinismul este prezentat negativ.
Alţi cineaşti susţinători ai curentelor neoreligioase şi religiilor orientale: Burt Reynolds, Clint
Eastwood, Richard Gere, Richard Chamberlain etc.
e) Influenţarea PSIHOLOGIEI prin apariţia psihologiei transpersonale, unde se regăsesc
puternice influenţe orientale. Apariţia terapiei reîncarnării – care-şi propune vindecarea unor traume
psihice din existenţele anterioare – prin hipnoză şi alte practici.
Ofertele religioase vizează cele trei nivele ale omului: sentimentul, intelectul şi voinţa.
1. Sentimentul – ei sunt conştienţi de setea de spiritualitate a omului şi că manifestă o anume
“foame” după experienţa Absolutului, a transcendentului. Cunoscând aceasta apar tot felul de lideri
harismatici, guru, yoghini, martori rashizen, antrenori spirituali care abordează în special tineri
promiţându-le tocmai satisfacerea necesităţii spirituale.
2. Satisfacerea necesităţilor intelectuale – aici tehnologia occidentală şi înţelepciunea orientală
– afirma fizicianul austriac Fritjaf Capra, promotorul mişcării New Age reevaluând taoismul şi
Shintoismul trebuie să se regăsească pentru a realiza împreună “unitatea dintre spirit şi natură”.
30
3. Voinţa are şi ea oferta adresată nivelului voinţei organizatorice – realizarea unui TEMPLU
UNIVERSAL (ONE WORLD) propagată de mişcarea New Age ce preconizează construirea unei
“reţele” universale (Network) strânse şi supuse unei ierarhii universale spirituale cu o singură şi nouă
consistenţă cosmică într-o ordine cosmică.
f) Manipulările şi tehnicile de manipulare: socială, familială, prin deteriorarea relaţiilor cu
părinţii, cu prietenii, schimbarea locului de muncă, schimbarea profesiei, dar şi tehnici sugestive,
hipnotice. Ex.: Audierea scientologilor, schimbarea stării de conştiinţă, privarea de somn, prin
manipulări folosite de unele mişcări religioase s-au dorit unele rezultate ca “Spălarea sufletului”,
controlul conştiinţei.
g) Un instrument strategic folosit – speculaţiile în domeniul apocalipsei, climatului de nelinişte
în aşteptarea sfârşitului lumii. Toate catastrofele care s-au produs sau care se produc şi acum sunt
explicate prin eshatologie, printr-un pretins apropiat sfârşit al lumii şi instaurarea unei noi ere.
Astfel au apărut o serie de mişcări esoterice. Tema Noii Ere (New Age) este comună unui mare
număr de mişcări neoreligioase.
31
II. A. ISTORIA BISERICII BAPTISTE *(vezi nota explicativă din Introducere)
* Prelegerile despre cultele neoprotestante, așa cum am afirmat în partea de
introducere au fost reproduse din perspectiva acestor culte, astfel încât, teologul ortodox să
cunoască gândirea și doctrina acestora pentru a putea discerne ce este adevăr și eroare. Prin
celelalte discipline complementare tânărul teolog are capacitatea și posibilitatea să-și
fundamenteze învățătura ortodoxă bazată pe Adevărul revelat și păstrat. Iată așadar doctrina și
istoria Cultului Baptist.
Spre deosebite de alte mişcări religioase, mişcarea baptistă nu îşi poate identifica un
întemeietor unic, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Weseley.
Unii istorici îl socotesc pe John Smith un astfel de întemeietor. Nu se cunoaşte data şi locul
naşterii lui în Anglia. A studiat la Christ College, Cambridge, între anii 1594 – 1598, după care a slujit
ca preot în Biserica Anglicană până în anul 1606, când a trecut de partea puritanilor separatiştilor. În
1608 s-a mutat în Olanda, din cauza persecuţiei declanşate de casa regală împotriva separatiştilor. A
fost primul care s-a auto botezat în 1609 şi apoi i-a botezat şi pe alţi 36, cu care a format prima biserică
baptistă. A murit în Amsterdam în 1612. Numele de baptişti a apărut ca o poreclă dată în batjocură de
cei cărora li se părea caraghios ca oamenii în toată firea să facă atâta caz de importanţa botezului.
Exista trei teorii cu privire la sursa din care s-a desprins mişcarea baptistă: teoria succesiunii
neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste şi teoria derivării din separatiştii englezi.
Teorii privind apariţia baptiştilor:
1. Succesiunea neîntreruptă.
Una din cele mai populare teorii istorice este aceea că bisericile baptiste au existat în toată
istoria bisericii, de la botezarea lui Iisus în Iordan de către Ioan Botezătorul (Baptistul) şi până azi.
Această teorie susţine că doar baptiştii posedau adevărata moştenire de credinţă şi că ei au păstrat-o de
la început deşi ei n-au folosit numele de baptişti. Această teorie posedă două defecte majore:
a.Ea nu poate fi atestată cu date istorice. Mărturiile de credinţă specifice montaniştilor,
novatienilor, donatiştilor, paulicienilor, valdezilor, albigenzilor (catharilor), lolarzilor şi husiţilor
conţin o întreagă serie de doctrine şi practici care nu pot fi identificate cu specificul credinţei
practicate de baptişti.
b.Deşii unele din aceste grupuri au împărtăşit convingeri baptiste (autoritatea supremă a
Bibliei, credinţa personală necesară primirii botezului, autonomai bisericii locale, preoţia universală
etc.), celelalte articole de crez şi unele practici nu pot fi încadrate în specificul baptist.
c.În al doilea rând, teoria succesiunii neîntrerupte, declară tot restul creştinătăţii istorice drept o
mişcare apostată, lucru inadmisibil. Susţinută la sfârşitul secolului XIX şi la începutul sec.20, teoria
succesiunii neîntrerupte a fost astăzi abandonată.
32
2. Înrudirea anabaptistă.
O a doua teorie susţine că baptiştii se trag, direct sau indirect, din anabaptişti (aripa radicală a
Reformei din sec. XVI). Din gruparea anabaptistă au făcut parte fraţii eleveţieni, huteritii şi menoniţii
(adepţii lui Menno Simon ). Teoria are o puternică confirmare în dovezile istorice. Deşi n-au preluat în
întregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales în ceea ce priveşte pacifismul şi non-rezistenţa,
depunerea jurământului, interdicţia de a ocupa un oficiu public şi anumite detalii legate de natura
întrupării), baptiştii secolului XVII-lea au continuat teologia credincioşilor care au primit botezul doar
ca urmarea unei mărturisiri personale de credinţă în Iisus Hristos, a preoţiei bancherilor şi a libertăţii
religiei scoase de sub controlul statului şi reaşezată sub autoritatea unică a conştiinţei.
3. Separatiştii din Anglia.
Cea mai răspândită teorie este că baptiştii se trag din separatiştii englezi exilaţi în Olanda.
Aceşti puritani separatişti ajunseseră la convingerea că biserica anglicană este dincolo de posibilitatea
unei întoarceri la credinţă şi practica creştină adevărată şi că este mai bine ca cei ce cred Biblia să se
separe de viaţa bisericii oficiale patronată de rege. În felul acesta, mişcarea baptistă este definită peste
tot ca o dorinţă de separare a celor ce vor să se întoarcă la învăţătura Noului Testament, de bisericile
tradiţionale, anchilozate în forme şi datini eclesiastice.
Separarea s-a făcut atunci când biserica istorică a refuzat apelul de întoarcere la Biblie şi a emis
acte normative care i-au declarat pe baptişti eretici. Separatiştii baptişti au apărut pe fondul unei alte
separări.
Anglicanii se separaseră de Biserica romano-catolică pe vremea lui Henry al VIII-lea, cel care a
avut şase neveste. Când s-a despărţit de prima dintre ele, Caterina de Aragon, papa de la Roma l-a
excomunicat pentru divorţ. Scos din fire, Henry al VIII-lea a poruncit Parlamentului să taie legăturile
care legau Biserica Angliei de papalitate (1543).
Această despărţire a Bisericii Angliei (anglicană) de Biserica Romano-Catolică trebuia să fie
doar o ieşire de sub autoritatea ecleziastică, nu şi o renunţare la practica sau învăţătura catolică. Henry
al VIII-lea s-a autodeclarat singurul suveran al Bisericii Angliei , dar a încredinţat conducerea
administrativă a Bisericii în mâinile arhiepiscopului de Canterbury. În campania sa anticatolică, Henri
a desfiinţat toate mănăstirile şi a confiscat toate averile Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea şi
spiritualitatea creştinismului din Anglia nu s-a îmbunătăţit însă cu nimic, ci chiar au decăzut. După
câteva încercări de reformare din interior, puritanii englezi, adepţi ai unei întoarceri la spiritul şi litera
Noului Testament, au devenit separatişti.
- Care este legătura baptiştilor cu biserica primelor şaisprezece secole ?
Baptiştii nu trebuie să se grăbească să condamne drept apostate bisericile creştine istorice care
au amestecat crezul scriptural autentic cu credinţe şi practici din sfera păgânismului.
O analiză a celor şapte biserici amintite în cartea Apocalipsei (socotite de exegeţi drept ilustraţii
33
ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece biserica până la revenirea lui Hristos) ne va ajuta
să vedem că Dumnezeu nu renunţă chiar aşa de uşor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El.
O simplă lectură a crezurilor bisericilor creştine de-a lungul veacurilor va dovedi că, în cea ce
priveşte conţinutul biblic, ele sunt aproape la fel cu mărturiile de credinţă ale baptiştilor de astăzi. În
loc să le antagonizăm, ar fi mult mai bine dacă am vedea biserica baptistă şi bisericile istorice
răspândind astăzi concomitent cunoştinţa despre Hristos în istorie.
Ar fi folositor să remarcăm că nici Hristos şi nici apostolii nu ne-au lăsat o învăţătură clară
despre limita peste care o biserică trebuie considerată apostată. Nu ştim cât de mult trebuie să se
îndepărteze o grupare creştină de la idealurile şi practica Noului Testament pentru ca să fim îndreptăţiţi
să nu o mai considerăm biserică. Putem socoti că orice biserică unde este proclamată Evanghelia, are
în ea sămânţa necesară pentru dobândirea vieţii divine prin naştere din nou? Avem mult mai multe
lucruri comune cu celelalte biserici creştine, decât au ele comun cu ateismul, iudaismul,
mahomedanismul, hinduismul sau confucianismul? Sunt întrebări la care Teologia Dogmatică
răspunde cu precizie.
-În ce constă specificul credinţei creştine baptiste ?
În esenţa convingerilor lor, baptiştii susțin că îşi trag seva din creştinismul istoric, cu ajustările
pe care le-a adus Reforma. Cu toate că au fost influenţaţi de curente teologice contemporane, baptiştii
şi-au făcut un titlu de cinste din a se numi popor al cărţii, adoptând Biblia drept unica şi absoluta sursă
de autoritate în crez şi practică.
Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este preoţia universală a credincioşilor,
supranumit şi responsabilitatea individuală în faţa lui Dumnezeu. Tabelul de mei jos conţine carta celor
patru libertăţi cardinale ale separatiştilor (puritanilor), deveniţi baptişti (prin etapa olandeză şi prin
sosirea lor pe meleagurile Americii). Ele sunt:
1. Libertatea sufletului.
"Cred în preoţia universală a tuturor credincioşilor, în libertatea şi responsabilitatea oricărui
om de a sta direct în faţa lui Dumnezeu, fără impunerea unui anumit crez şi fără interpunerea vreunui
cleric sau guvern" - declarație baptistă.
2. Libertatea Bibliei.
34
„Credem în autoritatea Bibliei. Credem că Biblia, sub directa autoritate a lui Iisus Hristos,
este esenţială în viaţa fiecărui credincios şi în viaţa bisericii. Susţinem libertatea fiecărui creştin de a
interpreta şi aplica Biblia după călăuzirea personală pe care o primeşte din partea Spiritului Sfânt” -
declarație baptistă.
3. Libertatea bisericii.
"Cred în autonomia bisericii locale. Credem că bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea
lui Isus Hristos, să hotărască cine poate fi primit în biserică şi cine să fie cei care o conduc, să
hotărască formele de închinare şi metodele de lucru, să orienteze pe acela pe care-l crede înzestrat de
Spiritul Sfânt cu daruri pentru slujire şi să decidă când şi cu cine să colaboreze în activitatea lărgită a
trupului spiritual al bisericii lui Hristos"- declarație baptistă.
4. Libertatea religioasă.
"Susțin libertatea religioasă, libertatea pentru religie şi în libertatea faţă de religie. Orice om
este liber să îmbrăţişeze şi să practice o anumită religie sau să refuze orice formă de credinţă
religioasă. Suntem adepţii unei totale separări între Biserică şi Stat"- declarație baptistă.
În ciuda asemănărilor cu protestantismul reformei, baptiştii sunt astăzi o mişcare distinctă şi,
istoric, separată. Una din cauzele pentru care baptiştii s-au despărţit de protestanţi a fost refuzul de a-şi
însuşi învăţătura despre magistraţii bisericii. În general, protestanţii Reformei sunt avocaţi ai bisericilor
teritoriale, suportate şi protejate de Stat, încorporând sub disciplina lor întreaga populaţie şi aducându-i
pe noii născuţi între membrii ei, prin botezul copiilor.
În contrast cu practicile protestante, dar în acord cu convingerile anabaptiştilor şi menoniţilor,
baptiştii insistă asupra faptului că în Biserică nu se poate intra decât în mod voluntar, negând astfel
valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra întregii populaţii dintr-un anumit teritoriu şi
orice formă de constrângere a conştiinţei care s-ar putea naşte din unirea Bisericii cu Statul. Această
poziţie îi aşează pe baptişti ca precursori ai grupării aşa-numitelor biserici de credincioşi sau de pocăiţi.
35
În acelaşi timp, această poziţie a fost sămânţa din care s-au născut toate formele moderne de
civilizaţie. Toate statele lumii civilizate nu mai au biserici de Stat, ci îngăduie cetăţenilor să-şi
manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor în domeniul religiei.
Practici specifice creştinilor baptişti.
B- Botezul credinţei personale.
A- Autonomai Bisericii locale.
P – Preoţia universală a credincioşilor.
T – Transformarea vieţii prin sfinţirea Spiritului.
I – Inspiraţia literară a Bibliei.
S – Separarea totală a Bisericii de Stat.
T – Trimiterea Evangheliei până la marginile lumii.
De ce există mai multe feluri de baptişti ? Iată răspunsul lor:
Chiar dacă au atâtea lucruri comune, mulţimea de biserici baptiste răspândite în toate ţările
lumii civilizate cunoaşte o mare varietate în specificul crezului şi în manifestare. Mişcarea baptistă
contemporană poate fi împărţită în trei curente majore: baptişti ecumenici, baptişti evanghelici
conservatori şi baptişti fundamentalişti.
1. Baptişti ecumenici tolerează un mare spectru de convingeri, mergând de la cele mai
conservative până la cele mai liberale. Ei acceptă membralitatea deschisă (fără frecventarea
consecventă a serviciilor divine), manifestă un interes deosebit pentru pace şi pentru respectarea
drepturilor omului în ţările lumii, au tendinţa de a fi mai degrabă liberali în probleme legate de
moralitate şi de ordine socială şi, aşa cum le arată şi numele, sunt foarte militanţi pentru unirea tuturor
bisericilor creştine din lume şi a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasă în mişcarea
ecumenică.
2. Baptişti evanghelici conservatori sunt grupul cel mai numeros şi activează sub un cadru de
referinţă teologic conservator, proclamând imperativul unui înalt standard de moralitate, atât
individual, cât şi în sfera publică. În problematica socială, ei sunt aliaţi forţelor conservatoare care pun
accent pe responsabilitatea individului în faţa societăţii şi pe valorile muncii, cinstei şi hărniciei. Cu
toate că multe astfel de biserici cooperează în plan local sau internaţional cu alte biserici cu convingeri
asemănătoare, baptiştii evanghelici se pronunţă împotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunţă
drept o periculoasă formă de compromitere a adevărului creştin.
3. Baptiştii fundamentalişti, militează activ împotriva teologiei liberale, au tendinţa de a fi
dispensaţionalişti şi prelimenişti în teologie, adoptă un standard înalt de moralitate, şi sunt gata să ducă
spiritul la extrem, trecând de la separarea de Stat la o anumită nuanţă de separare faţă de societate. Ei
au vederi profund conservatoare în sfera activităţii publice şi nu sunt gata de colaborare cu alte biserici
fundamentaliste sau biserici evanghelice conservatoare. În cazul din urmă însă fundamentaliştii rup
orice fel de colaborare în clipa în care simt că o astfel de biserică întreţine legături şi cu biserici
36
considerate liberale.
Baptiştii aflaşi în cea de-a doua şi cea de-a treia categorie pun un accent deosebit pe activităţi
misionare, atât în ţara de baştină, cât şi peste hotare. Bineînţeles că există biserici baptiste care se
încadrează undeva între gruparea evanghelică şi gruparea fundamentalistă. Totuşi majoritatea
bisericilor baptiste din lume se încadrează distinct într-una din cele trei categorii menţionate.
Tendinţele contemporane paradoxale cu cea mai mare ameninţare la adresa identităţii distincte
a baptiştilor nu vine nici de la mişcarea ecumenică şi nici din cauza persecuţiei din partea bisericilor
naţionale majoritare -după cum ei afirmă discreditând cu nerușinare chiar și Biserica Ortodoxă- (cu
excepţia bisericilor baptiste aflate în fostele ţări comuniste, unde, în democraţiile imature, bisericile
istorice caută să-şi recapete statutul de biserică naţională, cu statut privilegiat şi cu pretenţii de
protecţie şi suport din partea Statului).
În ţările democratice şi pluraliste, pericolul care-i paşte pe baptişti este acela că încep să nu se
mai deosebească de alte biserici evanghelice conservatoare. Şi iată de ce: sămânţa pusă de Reformă şi
de separatiştii sec. XVII-lea a încolţit în secolele care au urmat şi a dus la apariţia unor biserici profund
evanghelice în crez şi în manifestare.
Din dorinţa de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunităţii şi a lumii, pe
alocuri, bisericile baptiste au început să scoată din numirea lor oficială numele de baptistă. În condiţiile
unei extraordinare mobilităţi sociale, populaţia se. XX tinde să creeze un stat global, în care multe din
distincţiile tradiţionale, dacă nu vor dispare cu desăvârşire, cel puţin se vor estompa, pierzându-şi din
semnificaţia iniţială.
Marele număr de creştini care au ieşit din structurile bisericilor istorice formează, în acest secol
informatic, biserici ale comunităţii, în care Biblia este studiată şi respectată cu aceeaşi ardoare care a
caracterizat creştinismul primelor secole. Însă eronat și simplist, lipsiți fiind de adevărata călăuză a
Bisericii celei Una.
Tradusă în majoritatea limbilor de circulaţie, Biblia nu mai este astăzi apanajul exclusiv al
37
clericilor, ci a ieşit din nou în arena publică, adunând în jurul ei o nouă generaţie. Generație care
judecă fără a judeca.
a. Istoria Baptiştilor în România.
La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o “invitaţie” prin care chema
locuitorii din ţările Europei centrale să se aşeze în teritoriile stepei ruseşti aflate între râul Volga şi
Marea Neagră. Această “invitaţie” a fost rezultatul dorinţei ţarinei de a-şi civiliza supuşii şi, prin
influenţa europeană, de a imita un transfer de inventivitate şi hărnicie prin plantarea de “colonişti”.
Ţarina ştia că “invitaţia” ei va fi primită cu entuziasm de grupările “separatiştilor” reformaţi. Numirea
de “separatişti” vine de la atitudinea pe care o aveau aceşti reformaţi faţă de Biserica protestantă
integrată în structurile statale.
Mişcarea separatistă a fost o scindare a unor creştini de “reformaţii” protestanţi care,
separându-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea
politică a vremii, ci au pus în locul imperiului catolic alte mici “imperii ale exclusivismului
protestant”.
Din sec al IV-lea şi până în timpul Reformei (sec.XV), Statul şi Biserica au avut structuri
întrepătrunse. După 325 d.Ch., împăratul roman Constantin cel Mare a dat religiei creştine un statut
preferenţial, iar episcopii s-au grăbit să “inventeze” dogma “celor două săbii”, în care puterea politică
primea, alături de puterea Bisericească statut de autoritate divină.
Doctrina “celor două săbii” a fost o stratagemă a lui Constantin cel Mare, prin care puterea
imperială a primit pe nedrept calificativul de “divină”. Întreaga “şmecherie” a fost răsplata pe care
Biserica a fost forţată să i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate
pentru creştini. Doctrina “celor două săbii” a fost “fundamentată” pe textul din Luca 22:36, în care
Petru II spune Domnului Isus: “Iată aici două săbii”, iar Domnul Isus răspunde: “Destul”. În
“Interpretarea” (dacă o putem numi aşa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a încredinţat lui
Petru dublul caracter al autorităţii sociale: “sabia politică”, garantatoare a disciplinării temporale în
Stat şi “sabia ecleziastică”, garantatoarea disciplinării eterne în Biserică.
În secolele care s-au succedat după decretul lui Constantin cel Mare, între Biserică şi Stat au
existat adevărate “dueluri”, în care cele două săbii s-au luptat din răsputeri pentru supremaţie. Cei ce
cunosc istoria ştiu că, deşi în vremea aceea, în Europa, papii încoronau capetele regale, la încoronarea
sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generală, cununa împărătească din mâna papei şi şi-a aşezat-o
singur pe cap. Prin gestul său, Napoleon spunea simbolic că Franţa nu va accepta să stea sub tutela
politică a Romei.
38
Protestanţii Reformei s-au ridicat împotriva “ereziilor doctrinare” practicate de Biserica
romano catolică. Din păcate însă, ei nu au mers până la capăt cu revenirea la învăţăturile biblice. Când
s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Zwingli, Calvin şi Ian Huss, au scos
casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiţi de clarviziune biblică şi presaţi de realităţile
politice, au “schimbat un rău cu un altul” şi, născând alte structuri ecleziastice, s-au aliat iarăşi cu
Statul. În virtutea aceleaşi “ dogme a celor două săbii”, teoriile reformate au devenit la fel de
exclusive ca şi domeniile afiliate încă Romei. Credincioşi principiului ca “preferinţele seniorului”
determină religia obligatorie în teritoriu, reformaţii protestanţi au început să-i prigonească pe catolici
cu aceeaşi râvnă cu care catolicii îi prigoneau pe protestanţi. Aceste persecuţii reciproce au dat naştere
unor mari mişcări de populaţie. Catolicii fugeau în teritorii “catolice”, în timp ce “reformaţii” se
adunau de peste tot în teritoriile “reformate”. Cei mai nefericiţi dintre toţi au fost însă reformaţii
“separatişti”.
Aceştia erau cei care, prin citirea Bibliei, şi-au dat seama că între sistemul “lumii” şi Biserica
lui Hristos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizaţi de decadenţa Romei catolice, dar şi
îngrijoraţi de compromisurile pe care Luther şi Zwingli începuseră să le facă pentru justificarea
“războaielor sfinte”, aceşti credincioşi “evanghelici” numiţi pe alocuri “fraţi moravi”, “fraţi
elveţieni”, iar prin alte părţi “anabaptişti” (de la practica rebotezării adulţilor care se converteau) au
refuzat categoric orice formă de asociere cu puterea politică a vremii.
În sens absolut, deşi au apărut în aceiaşi perioadă istorică, aceşti anabaptişti nu au fost parte din
mişcarea Reformata protestanta. Ei au devenit “separatişti”, îndrăznind să întrevadă o societate în care
Statul şi Biserica aveau să devină entităţi total diferite în structură şi destin. Doctrina fundamentală a
anabaptiştilor a schimbat aberaţia “celor două săbii” cu doctrina “separării” dintre Stat şi Biserică.
Pentru că “separatiştii” au protestat faţă de greşelile “protestanţilor”, ei au primit numirea de
“neo-protestanţi”.
Această ramură a “anabaptiştilor” este cea mai veche comunitate din rândurile Bisericii Libere
Protestante şi a mişcărilor de “trezire”. Ea a fost fondată de Menno Simon (1496-1561), care, după ce
a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism în 1536. Acesta a fost persecutat după ce a încercat să
formeze “împărăţia sfinţilor” în Munetor. A organizat comunităţi în Olanda şi în ţările vecine
(specificul cultural şi portul specific este păstrat şi astăzi), după principiul adunărilor locale, conduse
de “prezbiteri”, fără alte organizări ecleziastice. “Menoniţii”, urmărind reformatorii radicali, resping
botezul copiilor şi prezenţa reală a lui Hristos în elementele Cinei Domnului, cer independenţa puterii
bisericeşti de cea seculară, refuză serviciul militar, jurământul şi magistratura, susţin că Biserica
trebuie să includă numai creştini angajaţi în slujba Evangheliei. Practică botezul la vârstă adultă,
săvârşesc Cina (de trei ori pe an), duc o viţă spirituală profundă, care include citirea Bibliei, rugăciunea
în familie şi caritatea. Prima Conferinţă mondială a menoniţilor s-a ţinut la Bassel în anul 1925
(12.501.000 de membri). Mulţi menoniţi au emigrat în America şi s-au stabilit în ţinuturile lui Penn
39
(Pennsilvania de astăzi). Astăzi există menoniţi în mai toate statele Americii. Ei trăiesc în comunităţi
restrânse şi sunt renumiţi pentru “operele de caritate” pe care le fac.
Persecutaţi şi urâţi de moarte atât pe domeniile catolice, cât şi pe cele “protestante”,
anabaptiştii au primit cu bucurie “Invitaţia” ţarinei Ecaterina a II-a, ea însăşi descendentă dintr-o viţă
nobilă germană, de a se stabili în stepele ruse dintre Volga şi Marea Neagră. În doar câţiva ani, un
număr de peste 68 000 de colonişti germani, majoritatea lor “menoniţi”, s-a îndreptat spre sudul
Rusiei. “Invitaţia” a fost urmată pe 22 iulie 1763 de un alt document semnat de ţarina Caterina şi care
garanta condiţii avantajoase pentru “colonişti”:
1. O totală libertate religioasă.
2. Nici un fel de taxe sau obligaţii financiare faţă de guvernul rus; nici un fel de obligaţii
ordinare sau extraordinare faţă de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi în armată sau în alte servicii faţă de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea că este vorba doar de o
proprietate colectivă, nu particulară.
5. Pământul primit în proprietate nu putea fi înstrăinat fără ştirea autorităţilor ruse.
6. Coloniştilor li s-a dat dreptul să cumpere orice altă proprietate adiţională, ca cetăţeni
particulari, care era înscrisă în evidenţe ca proprietate particulară.
Cei mai mulţi “separatişti” care au dat năvala şi au răspuns “Invitaţiei” ţarinei au fost din
rândurile germane. Mii şi mii de “anabaptişti” au luat drumul Rusiei. Când guvernul german a revocat
în anul 1789 o scutire de serviciu militar acordată precedent menoniţilor (o ramură a anabaptiştilor)
alte mii de germani au plecat şi ei în Rusia. Trăind în comunităţi “închise”, păstrându-şi limba
germană şi cultura “de acasă”, coloniştii au prosperat material şi au crescut numeric. Erau fără egal în
cultivarea grâului, mulţi devenind mari fermieri şi proprietari de mori pentru măcinarea grâului. (Frank
H. Wolke, Heritage and Monistry of the American Baptist Conference, pag. 20-22).
Primii colonişti s-au aşezat la Nipru, în guvernământul Ecaterinoslav. În anul 1865 existau deja
213 colonii germane în spaţiul larg cuprins între Basarabia şi Caucaz.
Prosperitatea materială nu a fost însoţită însă şi de o prosperitate spirituală. Fără o asistenţă
pastorală corespunzătoare, viaţa bisericească a degenerat în formalism şi în repetate fragmentări şi
anabaptiştii şi menoniţii îşi pierduseră fervoarea evanghelică. Pe la mijlocul secolului XIX a început
iarăşi printre ei o mişcare de trezire spirituală. Etnicii germani au început să se adune prin case pentru
grupe de studiu biblic şi rugăciune (“stunden”). Curând, ei şi-au dat seama că au nevoie de răspunsuri
la multe întrebări şi au căutat să ia legătura cu oameni cu pregătire teologică. Unul din cei contactaţi a
fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase în 1834 cea dintâi biserică baptistă din Germania
şi era pasionat de formarea unor noi lucrători cu Evanghelia. Născut în Germania la data de 26 ianuarie
1800, acest Onken a crescut apoi în Anglia şi în Scoţia. În 1823 s-a întors în Germania şi a fondat
Societatea şcolii Duminicale în Hamburg. A devenit baptist în 1834. Cu suport financiar din partea
40
Organizaţiei Misionare Baptiste Americane, el a înfiinţat grupări baptiste în Germania şi Danemarca.
Tot prin eforturile şi călătoriile lui au fost înfiinţate biserici baptiste în Austria, Ungaria, România,
Bulgaria, Elveţia, Belgia, Olanda, Polonia şi Rusia. A murit în Zurich, Elveţia pe 2 ianuarie 1884.
Pentru că nu se putea deplasa personal în Rusia, Onken a început un dialog cu germanii din
Rusia prin corespondenţă. Unii din mişcarea “sundista” şi-au dat seama că, în general, ei sunt de acord
cu toate principiile şi învăţăturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat
doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personală despre credinţa creştină. Rezultatul
a fost că pe 23 Septembrie 1860 primii candidaţi din rândul coloniştilor au primit botezul. Învăţătura
despre botezul adulţilor a prins mai cu seamă în comunităţile menonite şi a dus la formarea unor
grupări noi, numite “bisericile fraţilor menoniţi”. Bucuroşi de rezultatul studiilor trimise prin
corespondenţă, baptiştii germani l-au trimis să viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig.
Primit bine de cei botezaţi, el a fost însă arestat şi aruncat în închisoare de restul comunităţii
anabaptiste germane. Fără să ţină seama de primejdia scoasă în evidenţă de arestarea lui Liebig, Onken
însuşi s-a suit în tren şi a venit în Rusia în anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un
foarte mare număr de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local şi la
ordinarea unui număr mare de diaconi. În timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat şi pe Abraham Unger
ca pastor al Bisericii Fraţilor Menoniţi din Einlage. Mişcarea baptistă a crescut rapid, astfel că, în ciuda
tuturor eforturilor de a o suprima, în doar şaptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor
Baptiste din Rusia număra peste 12 000 de membrii.
-Apariția baptiștilor germani în România ?
Fervoarea evanghelistică a baptiştilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din două
direcţii distincte: din partea coloniştilor şi din partea autorităţilor ruse.
Coloniştii n-au primit cu ochi buni mărirea numărului acelora care “tulburau” viaţa
comunităţii, cu pretenţiile lor de chemare la “sfinţire”. Creştinismul coloniilor devenise mai mult o
faţetă a patriotismului lor german. Înconjuraţi asemenea unei insule de o imensă populaţie de slavi
ortodocşi, germanii erau mulţumiţi cu forma religioasă, dar deranjaţi de “excesele” de evlavie ale
baptiştilor.
Pe de altă parte, autorităţile ruse au fost puse în faţa inevitabilului. Populaţia majoritară
resimţea dureros faptul că “străinii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic şi se
bucurau de privilegiile scutirii de obligaţii şi plăţi faţă de Stat. Ocazia declanşării conflictului a venit
tocmai din partea “baptiştilor”. În râvna lor misionară, germanii baptişti au predicat Evanghelia şi
ruşilor. Cei convinşi de Evanghelie au început să ceară să fie şi ei botezaţi, lucru categoric interzis de
lege şi de aranjamentele dintre Guvernul rus şi coloniştii germani. Cu toate că germanii baptişti n-au
vrut să boteze credincioşi ruşi, doi dintre ei, Elim Zseibel şi Trifon Chlystun, s-au strecurat în sânul
candidaţilor germani la botez şi au fost cufundaţi în apă de pastorul Abraham Unger. După aceea, ruşii
botezaţi au început să răspândească Evanghelia şi să boteze alţi ruşi care treceau în masă la credinţa
41
baptistă. Nu este de mirare că la auzul “noutăţilor” Biserica Ortodoxă Rusă a trecut întâi pe rând la
mirare, iar apoi la mânie. Ca represalii, în anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate
prin “Invitaţia” şi edictul dat de ţarina Caterina a II-a. După o stă de ani de privilegii, germanii se
vedeau astfel siliţi să trăiască sub aceleaşi legi şi obligaţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Rusiei. De fapt,
lipsiţi de protecţia legilor, germanii au dus-o chiar mai rău decât ruşii, ajungând ţinta abuzurilor de tot
felul. Li s-a interzis să mai aibă şcoli în limba germană, iar pe alocuri au fost chiar forţaţi să-şi ia nume
ruseşti.
Sub presiunea evenimentelor, mulţi colonişti germani au intrat în Moldova şi în România. Până
şi astăzi, multe din adunările baptiste române îşi pot trasa începuturile în activitatea baptiştilor germani
veniţi în România din Rusia.
Prin anul 1924, după ce comuniştii ruşi interziseseră “orice propagandă străină” pe teritoriul
sovietic, Asociaţia Baptiştilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4116 dolari pe
cei 12 misionari germani activi în România (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American
Baptist Conference, pag. 309).
Majoritatea germanilor din Rusia au preferat însă să treacă “discret” prin Europa şi să plece în
America. Persecutaţi în trecut în Germania şi acum în Rusia, ei n-au avut de ales decât varianta
strămutării în Lumea Nouă.
“Invitaţia” ţarinei a avut totuşi, măcar în parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale
“separatiştilor” germani mai sunt şi astăzi vizibile în Crimea şi, pe alocuri, în teritoriile de la nordul
Mării Negre.
Multe din comunităţilor coloniştilor germani din America îşi caută şi astăzi teritoriile aşezate
altădată între râul Volga şi Marea Neagră. Nu întâmplător, o societate menonită misionară din Berlin,
Ohio, are o bază de activitate în Pătrăuţi, judeţul Suceava şi şi-a extins activităţile în teritoriile care
sunt astăzi încorporate în Moldova de dincolo de Prut şi în Ucraina.
Începuturile mişcării baptiste în România pot fi trasate începând cu anul 1856 pentru populaţia
de etnie germană şi cu anul 1875 pentru populaţia de etnie maghiară şi română. În anul 1991, numărul
baptiştilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din România era:
1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100 000 de adepţi și 1423 de biserici.
2. Biserici Maghiare cu 90 399 de adepţi.
Cu “aparţinătorii” (copiii) din familiile lor, totalul baptiştilor se aproprie de 200 000.
Totalul neoprotestanţilor evanghelici din România încorporează încă aproximativ 300 000 de
penticostali (600 000 cu aparţinători) şi 60 000 de Creştini după Evanghelie (100 000 cu aparţinători),
42
câteva zeci de mii de Adventişti şi unele fracţiuni din cei peste 1 000 000 de membrii ai Oastei
Domnului.
Începuturile şi evoluţia mişcării creştine baptiste din România sunt dificil de trasat deoarece
avem de a face cu evenimente petrecute în trei grupuri etnice: germani, maghiari şi români. Primele
convertiri la credinţa baptistă s-au petrecut în regiuni diferite ale ţării, aflate sub diferite jurisdicţii
politice, unite abia în anul 1919, când s-a format România Mare, prin alipirea Transilvaniei la ţara
mamă.
Primul baptist german despre care ştim a fost Carl Scharschmidt, un tâmplar care s-a stabilit în
anul 1856 în Bucureşti. După numai 7 ani, în 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din
nordul Mării Negre, a fondat în centrul Bucureştiului prima biserică baptistă germană pe strada Popa
Rusu nr. 22. Clădirea acestei Biserici există şi astăzi, în ea adăpostindu-se acum o foarte energică
biserică baptistă română.
Alţi baptişti germani exilaţi din Ucraina în 1864 au format în anul 1864 o biserică baptistă
germană la Cataloi, în Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdicţie turcească.
Un al treilea centru al baptiştilor germani a fost la Tarutino, în Basarabia (astăzi în Ucraina).
Această biserică a fost fondată ca misiune în 1875 şi şi-a căpătat statutul de biserică independentă în
anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germană din Tarutino a înfiinţat şi sponsorizat multe puncte
misionare. În prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici în Basarabia, dar totalul
credincioşilor nu depăşea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigraţii, germanii din multe părţi ale
României şi-au părăsit locurile şi fie că s-au repartriat în Germania, fie că au emigrat în America.
Lucrarea baptistă printre etnicii germani este astăzi aproape inexistentă.
O altă pătrundere a baptiştilor în România s-a produs din direcţia Ungariei înspre Transilvania
şi Banat. Un colportor (împărţitor de cărţi şi tratate creştine), Anton Novac, a dat peste un grup de
reformaţi maghiari dornici să studieze mai serios Biblia. În anul 1875, Hemrick Meyer, un lider baptist
din Budapesta, l-a botezat şi a format prima biserică baptistă maghiară din Transilvania la Salonta
Mare. Printre cei opt care s-au botezat era şi Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un
om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, şi la
unguri şi la români.
Transilvania găzduieşte cel mai mare număr de credincioşi baptişti, majoritatea grupaţi în
teritoriile de la graniţa vestică a României. Biserica baptistă maghiară din Oradea are 1 100 de membri,
în timp ce Biserica Baptistă Română Emanuel din acelaşi oraş are 3 000 de membrii (fiind cea mai
mare biserică baptistă din Europa continentală, cu excepţia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din
Oradea sunt astăzi Institutul Biblic Emanuel, un liceu creştin şi un orfelinat.
Pătrunderea baptiştilor în “fostul regat” al României s-a produs, prin comparaţie cu celelalte
două amintite mai sus, mult mai târziu. În ciuda opoziţiei pe bună dreptate a Bisericii Ortodoxe, prima
biserică baptistă din Muntenia a fost înfiinţată în anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-
43
1954), un român care a făcut studii teologice la Hamburg în Germania, şi care s-a alăturat la
întoarcerea în ţară Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a început o lucrare de misiune printre
români în anul 1912.
După unirea Transilvaniei (1918) cu România, toţi baptiştii din România s-au unit în 1919,
formând “Uniunea Bisericilor Baptiste din România”. Fiecare grup etnic avea însă propriile lui
interese, ceea ce făcea foarte dificilă lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociaţii, iar
în 1929 maghiarii din Transilvania şi ruşii / ucrainenii din Basarabia şi-au făcut şi ei propriile lor
asociaţii.
Începând chiar cu anul constituirii în Uniune, 1919, românii baptişti au început să editeze o
mică revistă. În anul 1921 au deschis primul Seminar în Transilvania, la Buteni. În anul următor,
Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucureşti.
Ca rezultat al Conferinţei de la Londra, Asociaţia “Southern Baptist” din America şi-a asumat
responsabilitatea de a susţine lucrarea de evanghelizare din România. În anul 1923, organizaţia a trimis
primul ei misionar în România. Cu un an înainte, Southern Baptist Asiciation cumpărase un teren în
Bucureşti pentru clădirea Seminarului. În anul 1929 pe lângă cursurile pentru pastori, Southern Baptist
a deschis şi cursurile şcolii Misionare pentru femei.
Ajutaţi de zelul lor evanghelic, baptiştii români au continuat să se răspândească foarte repede,
ajungând să numere 45 000 în 1930.
Pe lângă aprinsul lor zel misionar, baptiştii români au urmat codul “puritan” de vieţuire,
evitând cu desăvârşire tutunul şi alcoolul, interzicând purtarea de podoabe şi respectând cu stricteţe
Duminica drept zi “a Domnului”.
Relaţiile cu Statul Român au fost în răstimp foarte dificile, mai ales în anul 1928, iar apoi între
anii 1937 şi 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe lezate de oarba învățătură baptistă, între
Decembrie 1938 şi Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din România au fost oficial închise.
După căderea regimului fascist în anul 1944, baptiştii au primit recunoaşterea legală şi au
folosit la maxim libertatea nou dobândită. Clasele Seminarului au fost înţesate cu o nouă generaţie de
lucrători, iar Uniunea a scos revista ei lunară: “Îndrumătorul Creştin Baptist”.
Începând cu anul 1955 însă, regimul comunist ateu a declanşat o campanie de restrângere a
drepturilor religioase. Baptiştii, alături de majoritatea celorlalte mişcări evanghelice din România dar
44
mai ales de mult încercata și prigonita Biserică Ortodoxă a neamului strămoșesc au fost supuşi la
rândul lor unui climat dur de persecuţie: credincioşii au fost retrogradaţi şi daţi afară din servicii, li s-
au închis o serie de biserici, pastorii au fost ameninţaţi, arestaţi şi hăituiţi, unora li s-a ridicat
“carnetul” necesar pentru recunoaşterea ca lucrător creştin legal, au fost desfiinţate sau mult limitate
şcolile duminicale pentru copiii şi tineret, listele candidaţilor la botez au trebuit să fie aprobate în
prealabil de reprezentanţii Statului, conducătorii Cultului au fost transformaţi în “marionete” pentru
parafarea constrângerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privaţiuni
şi persecuţii, activitatea credincioşilor baptişti a continuat. Lucrarea din interiorul ţării a fost susţinută
material cu cărţi tipărite în Occident și cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptişti români
exilaţi peste hotarele ţării. Ei sunt conduși de un președinte. Actualul președinte ales este dr. Otniel
Bunaciu. Prezentăm mai jos un scurt rezumat prezentativ al Bisericii Baptiste din România așa cum
reiese din expunerea domnului dr. Otniel Bunaciu de pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte:
http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1739 -accesat la 10/10/2010:
BISERICA CREŞTIN BAPTISTǍ
Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste
Otniel BUNACIU
Preşedinte 060842, Bucureşti, Str. Dâmboviţa nr. 9-11, sector 6 Tel.021/2205053
"Popularizarea denumirii de baptişti, formă prescurtată a titulaturii de anabaptist se
datorează, în special, eforturilor lui John Smith care a întemeiat în Ţările de Jos, în anul 1609, o
biserică baptistă. Dacă această titulatură s-a perpetuat, până în ziua de astăzi, acest fapt nu poate fi pus
decât pe seama continuării unei tradiţii.
În prezent, baptiştii constituie una din cele mai răspândite confesiuni creştine protestante din
lume, având biserici în peste 211 ţări şi state şi un număr de aproximativ 120 milioane de credincioşi.
În România, prima biserică baptistă a luat fiinţă în anul 1856, în Bucureşti.
În practica religioasă, baptiştii îşi propun să se remarce prin reîntoarcerea la ceea ce înţeleg prin
„simplitatea bisericii din veacul apostolic”. Ei afirmă principiile Reformei: „Sola Scriptura – Numai
45
Scriptura", „Sola Fidae – Numai Credinţa", „Sola Gratia – Numai Harul" şi „Soli Deo Gloria – Numai
lui Dumnezeu i se cuvine slava". Potrivit acestor principii, singura autoritate în materie de credinţă şi
practică religioasă este atribuită Bibliei, ca fiind inspirată în totalitate de Duhul lui Dumnezeu.
Mântuirea se dobândeşte numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin harul lui Dumnezeu, iar in
toate şi pentru toate slava se cuvine doar lui Dumnezeu. Astfel, este înlăturat tot ceea ce este considerat
ca fiind tradiţie ulterioară „veacului apostolic”: sunt negate autoritatea şi tradiţia Bisericii, este lăsat
deoparte cultul liturgic şi alte tradiţii bisericeşti, nu sunt recunoscute rolul (mijlocitor) al Maicii
Domnului – Fecioara Maria, al sfinţilor, rolul şi autoritatea clerului bisericesc, cinstirea icoanelor,
statuilor şi moaştelor.
Baptiştii acceptă, în linii mari, simbolul de credinţă niceeo-constantinopolitan, afirmându-şi
credinţa într-un singur Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt. Baptiştii cred că Dumnezeu Tatăl este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Baptiştii
cred în dumnezeirea şi umanitatea Domnului Isus Hristos, născut din fecioara Maria, în moartea Sa
ispăsitoare pe cruce, în învierea glorioasă şi înalţarea la cer, precum şi în a doua venire a Fiului lui
Dumnezeu, în slavă. Baptiştii cred, de asemenea, în dumnezeirea Duhului Sfant, care lucreaza în om
naşterea din nou (convertirea) şi transformarea lui după chipul Fiului lui Dumnezeu.
În crezul şi practica bisericii baptiste, botezul se administrează în numele Tatălui, Fiului şi
Sfântului Duh, prin afundare în apă şi este precedat de convertirea celui ce se botează. Pentru copiii
nou-născuţi există un serviciu religios de binecuvântare de către comunitate.
Baptiştii se organizează pe baza principiului autonomiei bisericii locale şi practică aşa-numita
„preoţie universală”, sugerându-se prin aceasta că, în rândurile lor nu ar exista o distincţie între clerici
şi laici. Pe lângă simplii fraţi şi surori există fraţii-păstori, fraţii-presbiteri sau fraţii-diaconi.
Închinarea publică a baptiştilor se realizează prin participarea tuturor credincioşilor, de regulă, prin
cantare, rugăciune, citirea şi propovăduirea Sfintelor Scripturi. Zidirea duhovnicească se face şi in
grupuri mici, in case particulare sau in lăcaşul de închinare, prin studiul Bibliei şi rugăciune.
Momentul culminant al inchinării publice îl reprezintă Cina Domnului, înţeleasă în mod simbolic, prin
care biserica locala comemorează jertfa unică a Noului Legământ, ce a fost adusă o dată pentru
totdeauna de Isus Hristos.
Baptiştii sărbătoresc Duminica - ziua învierii Domnului, ca zi de închinare săptămânală,
precum şi sărbătorile anuale legate de evenimentele principale ale istoriei mântuirii: Naşterea
Mântuitorului, Botezul Domnului, Săptămâna Patimilor, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului Isus
Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt.
Baptiştii promovează pe plan mondial un tip de misiune potrivit căruia fiecare credincios este
dator să răspândească în lume Evanghelia. Misiunea se adresează persoanei şi societăţii în întregul lor,
atât prin Evanghelie, cât şi prin acţiuni de caritate şi de identificare în dragoste creştină cu cei
marginalizaţi şi nedreptăţiţi.
46
Baptiştii din România s-au organizat pe plan naţional în Uniunea Comunităţilor Creştine
Baptiste, în anul 1920. În prezent, Cultul Creştin Baptist din România – Uniunea Bisericilor Creştine
Baptiste din Romania, care constituie unul dintre cele 18 culte religioase recunoscute de stat şi
funcţionează în baza Decretului-Lege nr. 553/1944, a Decretului nr. 178/1948 pentru regimul general
al Cultelor, a Decretului nr. 1203/1950 de aprobare a Statutului Cultului şi a prevederilor
constituţionale. Statutul Cultului Creştin Baptist din România, aprobat prin Decretul 1203 din 1950 a
fost modificat şi completat de Conferinţa Naţională a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste, la Arad, în
data de 27 noiembrie 1998.
În prezent, Cultul Creştin Baptist din România cuprinde circa 1800 de biserici în toate regiunile
ţării, organizate teritorial în comunităţi, numărând aproximativ 127.000 de persoane (conform
recensământului din 2002). Aceste biserici sunt slujite de 700 de pastori şi misionari. Personalul
duhovnicesc şi de specialitate este pregătit în cadrul şcolilor cultului. În România, Cultul Creştin
Baptist are opt licee teologice, două şcoli postliceale şi două instituţii de învăţământ superior: Institutul
Teologic Baptist din Bucureşti, cu specializarea Teologie Baptistă Pastorală, şi Universitatea Emanuel
din Oradea cu specializările Teologie Baptistă Pastorală, Teologie Baptistă Didactică–Asistenţă
Socială, Pedagogie Muzicală şi Managementul Organizaţiilor. De asemenea, în cadrul Universităţii din
Bucureşti funcţionează Facultatea de Teologie Baptistă–Litere şi Asistenţă Socială, iar în cadrul
Universităţii din Oradea funcţionează specializarea Teologie Baptistă–Litere.
Uniunea Baptistă din România editează revista „Creştinul-azi”, un supliment teologic periodic,
precum şi lucrări teologice şi alte materiale tipărite sau audio-vizuale pentru activităţile specifice ale
bisericilor.
Datorită credinţei în separarea bisericii de stat, baptiştii din Romania nu acceptă subvenţii de la
stat pentru salarizarea personalului de cult. Ei cred că este datoria liber consimţită a fiecărui credincios
să contribuie la susţinerea spirituală şi materială a bisericii de care aparţine. Implicarea statului în
redistribuirea unui procent din taxele şi impozitile percepute de la cetăţeni către cultele religioase
reprezintă impunerea unei anumite teologii politice de stat asupra cetăţenilor care nu împărtăşesc
respectiva teologie politică".
b. Puncte doctrinare ale Cultului Creştin Baptist din România.
1. Concepția despre Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt
47
inspirate de Duhul Sfânt. Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu scris, o revelaţie dumnezeiască pentru
neamul omenesc, sunt izvorul fără greş al conştiinţei de Dumnezeu: (Galateni 1:11) “… Evanghelia…
nu este de obârşie omenească… ci descoperirea lui Hristos”, (2 Petru 1:21) “nici o prorocie n-a fost
adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezei, mai întâi inspirați de Duhul Sfânt”, (2
Timotei 3:16) “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…”, (Ioan 10:35) “.. Scriptura nu poate fi
desfiinţată… “, (Ioel 2:28) “…voi turna Duhul meu… şi fiii şi fiicele vor prooroci…”, (Matei 10:20)
“… Duhul Tatălui meu va vorbi în voi…”, (1 Cor. 2:10) “…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul
Său…”, (11:23 )“…am primit de la Domnul ce v-an învăţat”…
-Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt este singura regulă şi
normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta: (Efeseni 1:13) “…după ce a-ţi auzit Cuvântul
adevărului (Evanghelia mântuirii noastre) a-ţi crezut…”, (2 Timotei 1:13) “Dreptarul învăţăturilor
sănătoase… ţine-l cu credinţă”, (Rom. 10:17) “… credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin
Cuvântul lui Dumnezeu”, (2 Tim. 3:17) “Scriptura…este de folos…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie
desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”, (Psalmul 119:105) “Cuvântul Tău este o
candelă pentru picioarele mele”.
-Biblia este singura autoritate în materie de religie; ea este suficientă pentru învăţătura noastră.
Astfel nu este nevoie de sprijinul tradiţiei: (Matei 15:6) “..aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu în
folosul datinei voastre”, (Ioan 17:17) “Cuvântul Tău este adevărul”, (Ioan 5:39) “…cercetaţi
Scripturile…”, (Isaia 34:16) “Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi…”, (Fapte 17:11) “cercetau
Scripturile…”, (Ioan 20:31) “…lucrările acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Iisus este
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţă…”
2. Concepția despre Dumnezeu.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, Creatorul, Susţinătorul şi Stăpânitorul
tuturor lucrurilor: (Geneză 1:1) “La început Dumnezeu a creat şi pământul…”, (Efes. 4:6) “Este un
singur Dumnezeu şi Tată al tuturor care este mai presus de toţi şi care este în toţi”, (Maleahi 2:10)
“N-avem toţi un singur Tată ? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu ? “, (Iov 31:15) “Oare nu ne-a
întocmit acelaşi Dumnezeu …?”, (Romani 1: 19,20) “…ce se cunoaşte despre Dumnezeu le este
descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu… însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică ş
dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile
făcute de El”, (11:36) “Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”, (Ps. 94:9) “cel ce a sădit
urechea… a întocmit ochiul…” , (Fapte 17:24) “Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este
48
Domnul cerului şi al pământului”.
-În Biblie descoperim pe Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu desăvârşire Una şi
nedespărţiţi în Fiinţa lor: (2 Cor.3:14) “Harul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea lui
Dumnezeu, şi împărtăşirea Duhului Sfânt …”, (Matei 28:19) “…în numele Tatălui și al Fiului şi al
Sfântului Duh…”, (1 Ioan 5:7) “Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt
şi aceştia trei sunt una “.
Dumnezeu Tatăl:
(Ioan 6;27) “căci Tatăl, adică însuşi Dumnezeu…”, (1Petru 1:2) “…Dumnezeu Tatăl…”,
(Matei 11:25) “…Tată, Doamne al cerului şi al pământului…”, (Marcu 14:36) “…Ava, adică
Tată…”, (Luca 22:42) “Tată, dacă voieşti…”, (23:34) “Tată iartă-i…”, (23:46) “Tată, în mâinile
Tale…” (Fapte 2:33) “…Dumnezeule…Tatăl…”, (Rom. 15:6) “…Dumnezeu, Tatăl de la care vin
toate lucrurile…”.
Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos:
(Matei 16:16) “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu…”, (Ioan 1:1) “… şi Cuvântul
era la Dumnezeu”, (Luca 1:32) “…Fiul Celui Preaînalt…”, (Fapte 8:37) “…Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu”, (9:20) “…Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, (2 Cor. 1:19) “…Fiul lui Dumnezeu…”, (1 Ioan
2:24) “…veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl”, (3:23) “…să credem în numele Fiului Său Iisus Hristos…”,
(4:15) “Cine va mărturisi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu…”, (Ioan 20:31) “…că Iisus este Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu…”
Dumnezeu Duhul Sfânt:
(Ioan 4:24) “Dumnezeu este Duh…”, (2 Cor.3:3) “…Duhul Dumnezeului celui viu…”, (3:17)
“Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului…”, (Iov 33:4) “Duhul lui Dumnezeu m-a
făcut…”, (Isaia 48:16) “…Domnul Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său…”, (1 Cor. 2:10)
“…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său…”, (2:12) “Duhul care vine de la Dumnezeu…”,
(Ioan 15:26) “…Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl…” (14:26) “…Duhul Sfânt pe care-l va
trimite Tatăl…”, (Luca 11:13) “…Tatăl vostru din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce i-l cer!”, (Fapte
5:32) “…Duhul Sfânt, pe care l-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El…”.
3. Concepția despre om.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că omul este creat de Dumnezeu. Trupul omului – partea materială –
este făcut din ţărână, iar natura spirituală a omului e din Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu: (Gen. 1:27) “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui
49
Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”, (Gen. 2:7) “Domnul Dumnezeu a făcut
pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”.
-Dumnezeu a făcut pe om fără prihană, perfect, dar nu desăvârşit, cu voinţa liberă de a alege
binele sau răul: (Gen. 1:31) “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune”, (Ecl.
7:29) “Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană…”, (Gen. 2:17) “Poţi să mănânci după plăcere din
orice pom… dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”, (Ps. 107:17) “…prin purtarea
lor vinovată ajunseseră nenorociţi”,(Deut. 30:15) “Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi
răul”.
-Prin căderea în păcat omul a căzut sub blestem şi a devenit incapabil de a trăi după voia lui
Dumnezeu. Prin naşterea firească fiecare moşteneşte sămânţa păcatului, înclinarea spre rău, firea
pământească: (Rom. 5:12) “printr-un singur om a intrat păcatul în lume… toţi au păcătuit…”, (5:19)
“…prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi…”, (7:17) “…păcatul locuieşte
în mine…”, (7:18) “ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru ca,
ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”, (7:20) ,,fac ce nu vreau să fac…”,
(7:23) “…văd în mădularele mele o altă lege care… mă ţine rob legii păcatului”.
-Omul fiind fiinţa liberă e răspunzător înaintea lui Dumnezeu de toate faptele, vorbele şi
gândurile sale. Toţi oamenii trebuie să moară, iar după moarte urmează judecata şi răsplătirea veşnică:
(Rom.14:12) “Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”, (Rom. 14:12)
“Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”, (Mat. 12:36) “…oamenii vor
da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.”, (2 Cor. 5:10) “Căci toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata
pentru binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”, (Evrei 9:27) “oamenilor le este
rânduit să moară o singură dată, iar după aceea urmează judecata”.
4. Concepția despre păcat.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că omul este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa,
pentru preamărirea Sa şi o viaţă fericită în El, a fost ademenit de diavol devenind neascultător de
porunca lui Dumnezeu şi astfel a intrat în lume păcatul şi blestemul. Păcatul este lipsa de conformitate
faţă de legea morală a lui Dumnezeu fie într-o acţiune, dispoziţie sau atitudine: (Gen.3:16) “femeia a
răspuns: “Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom”, (1 Ioan 5:17) “orice nelegiuire este păcat”,
(Rom. 14:23) “Tot ce nu vine din încredinţare este păcat”, (Iacov 4:17) “cine ştie să facă binele şi nu-
l face, săvârşeşte un păcat”, (Ioan 8:34) “cine trăieşte în păcat este rob al păcatului”, (Rom. 6:13)
“să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre…”, (Ecles. 7:29) “Dumnezeu a făcut pe
oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii”, (Ps. 51:4) “Împotriva Ta am păcătuit şi am
făcut ce este rău înaintea Ta”, (Efes. 2:1-3) “… morţi în greşelile şi în păcatele voastre… între ei
eram şi noi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voia firii
50
pământeşti….”, (Deut. 9:7) “…tot răzvrătiţi împotriva Domnului a-ţi fost!”, (1 Ioan 3:4) “Oricine
face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”.
-Universalitatea păcatului: toţi oamenii sunt păcătoşi: (Rom. 3:23) “…toţi au păcătuit şi sunt
lipsiţi de slava lui Dumnezeu”, (Ecles. 7:20) “pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă
binele, fără să păcătuiască”, (Iov. 15:16) “…omul care bea nelegiuirea ca apa”, (Rom. 5:12) “…şi
astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricina că toţi au păcătuit”, (1 Ioan 1:8) “dacă
zicem că nu avem păcat ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi”, (1 Imp. 8:46) “…căci nu este
om care să nu păcătuiască”.
-Consecinţa păcatului: moartea spirituală: (Rom. 6:23) “…plata păcatului este moartea…”
(5:12) “prin păcat a intrat moartea…”, (Gen. 2:17) “…veţi muri negreşit”, (Iacov 1:15) “…păcatul
odată făptuit aduce moartea”.
5. Concepția despre mântuire.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că mântuirea este absolvirea omului de urmările călcării legilor
divine. Ea are de-a face cu natura omului şi cu faptele făcute de el, Omul nu se poate mântui pe sine. El
nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate dezvinovăţii şi nici nu se poate ascunde de pedeapsa
pentru păcat: (Ier.2:22) “chiar dacă te-ai spăla cu silistra, chiar dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea
ta tot ar rămâne scrisă înaintea Mea, zice Domnul Dumnezeu”, (Rom. 1:20) “…nu se pot
dezvinovăţi…”, (Amos. 9:2,3) “De-ar pătrunde chiar până în locuinţa morţilor, şi de acolo îi va
smulge mâna Mea… de s-ar ascunde de privirile Mele chiar în Fundul mării, şi acolo îi voi porunci
şarpelui să îi muşte”.
-Omul nu-şi poate crea merite, prin fapte bune ca să-şi acopere trecutul vinovat şi să-şi
dobândească mântuirea: (Rom. 3:20) “…nimeni prin faptele legii” (Is. 64:6) “toate faptele noastre
bune sunt ca o haină mânjită”, (Ier. 13:23) “…a-ţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi
deprinşi să faceţi răul ?“.
-Mântuirea e prin harul lui Dumnezeu. Ea este un har care ni se da gratuit, fără să o merităm.
Faptele bune sunt roade ale mântuirii: (Tit 2:11) “harul lui Dumnezeu…aduce mântuire…” (Efes.
2:8,9) “prin har aţi fost mântuiţi…nu prin fapte”, (Fapte 15:11) “…suntem mântuiţi prin harul
Domnului Iisus”, (Tit 3:5) “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi”.
-Mijlocul de mântuire este Domnul Iisus, care a fost răstignit în locul nostru. Un alt mijloc de
mântuire (cruce, taine, sfinţi) nu există: (Fapte 4:12) “în nimeni altul nu este mântuire:căci nu este sub
cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”, (1 Ioan 2:2) “El este jertfa de
ispăşire pentru păcatele noastre…”, (Is. 53:5) “El era străpuns pentru păcatele noastre…”, (Efes.
1:7) “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor…”, (2 Cor. 5:18)
“Dumnezeu…ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos”, (Rom. 3:24,25) “…sunt socotiţi
neprihăniţi…prin harul care este în Iisus Hristos…Dumnezeu l-a rânduit să fie o jertfă de ispăşire”.
51
A-ceastă mântuire săvârşită pe cruce, care se poate primi în mod gratuit, e pentru toţi oamenii,
indiferent de rasă, naţionalitate sau clasă socială: (1 Ioan 2:2) “El este jertfa de răscumpărare pentru
păcatele… întregii lumi”,(Tit 2:11) “harul aduce mântuirea pentru toţi oamenii”, (1 Tim. 2:4)
“Dumnezeu… voiesc ca toţi oamenii să fie mântuiţi”.
-Pentru ca omul păcătos să se poată bucura de această mântuire el trebuie să îndeplinească două
condiţii: pocăinţa şi credinţa. Ele sunt totdeauna nedespărţite.
- pocăinţa înseamnă recunoaşterea păcatului, părere de rău pentru el, părăsirea lui şi
mărturisirea lui în faţa Domnului, adică întoarcerea la Dumnezeu. (Luca 15:11-24).
- credinţa înseamnă primirea de către păcătos a harului divin pe care îl oferă Dumnezeu în
Hristos, spre mântuire şi viaţă veşnică: (Marcu 1:15) “El zicea…pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”,
(Luca 13:6) “Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel”, (Fapte 2:38) “Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi
fiecare din voi să fie botezat”, (Fapte 17:30) “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi
porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” (Fapte 16:31) “crede în Domnul
Iisus şi vei fi mântuit”.
6. Concepția despre naşterea din nou.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou este regenerarea vieţii, înzestrându-ne cu o
dispoziţie şi o atitudine duhovnicească sfântă; ea cuprinde întreg caracterul: intelectul, sentimentul şi
voinţa. Astfel, fiecare păcătos, pentru a deveni credincios, trebuie să fie născut din nou: (Ioan 3:7)
“trebuie să vă naşteţi din nou”.
-Prin puterea sa proprie omul nu se poate naşte din nou, nu se poate schimba: (Ier. 13:23)
“poate un etiopian să-şi schimbe pielea…? Tot aşa, a-ţi putea voi să faceţi binele …?”, (Ioan 15:5)
“Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”.
-Fără naşterea din nou toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplătească
Dumnezeu în ziua judecăţii, de a trăi voia lui Dumnezeu, sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat
bun. Prin naşterea firească noi moştenim o fire păcătoasă, care dă roadele păcatului.
-Suntem ca şi un pădureţ care nu poate aduce roade bune. Numai altoirea e ceea ce poate
schimba firea: (Matei 7:16-18) “… pomul rău nu poate face roade bune…”, (Rom. 8:7) “ea (firea
pământească) nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună”, (Mat. 12:34) “…cum
a-ţi putea voi să spuneţi lucruri bune când voi sunteţi răi…?”
-Naşterea din nou este lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a
corespunde voinţei Sale. Pentru ca un păcătos să fie născut din nou el trebuie să se pocăiască şi să
creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin
Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt: (1 Petru 1:23) “..a-ţi fost născuţi din nou…prin Cuvântul lui
Dumnezeu”, (Iac. 1:18) “El…ne-a născut… prin Cuvântul adevărului”, (Ioan 3:5) “…dacă nu se va
naşte cineva din apă şi din duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”, (Efes. 2:10) “noi
52
suntem lucrarea Lui…”
-Naşterea din nou nu este o îmbunătăţire a vieţii, ci schimbarea radicală a vieţii. Ea nu este
schimbarea efectului, ci a cauzei determinate; nu e curăţirea vieţii exterioare, ci a vieţii interioare: (2
Cor. 5:17) “căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus: iată că toate
lucrurile s-au făcut noi”, (Rom. 6:4) “…să trăim o viaţă nouă”, (Col. 3:9,10) “…v-aţi dezbrăcat de
omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou…”.
-Naşterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtaşi firii dumnezeieşti,
capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea este a doua fire în viaţa noastră după cum, prin altoire
pădureţul nu este stârpit, el continuă să existe însă fără să I se dea posibilitatea de manifestare, tot aşa e
cu naşterea din nou: firea veche e răstignită – pusă în imposibilitatea de acţiune – iar firea nouă creşte
şi aduce roadă bună. Calitatea altoiului este cu totul deosebită de cea a pădureţului: în esenţa lemnului,
în frunze şi în fructe. Aşa e şi cu cel născut din nou: toate lucrurile trebuie să arate calitatea lui de copil
al lui Dumnezeu: (Ioan 3:6) “ce e născut din carne e carne, şi ce e născut din duh e duh”, (Gal. 5:22-
23) “roada Duhului este…” (Mat. 7:17) “pomul bun face roade bune”.
-Prin naşterea din nou devenim moştenitori ai lui Dumnezeu. Dreptul la moştenire veşnică e pe
baza înrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu este născut din nou nu este copil al lui Dumnezeu şi nici
nu are dreptul la moştenirea veşnică: (Rom. 8:17) “dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui
Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”, (Ioan 3:3) “dacă un om nu se naşte din nou nu poate
vedea împărăţia lui Dumnezeu”.
7. Cocepția despre Biserică.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că, după Noul Testament, totalitatea credincioşilor, fără deosebire de
rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui
Hristos; Biserica Universală. Această Biserică nu este o organizaţie pământească vizibilă, ci este
organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din
nou: (Evr. 12:23) “…Biserica celor întâi născuţi, care sunt în ceruri”, (Fapte 20:28) “…Biserica
Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”, (Mat. 16:18) “…pe această piatră voi zidi
Biserica Mea”, (Efes. 1:22,23) “…Bisericii, care este trupul Lui”.
-În limba greacă, cuvântul pentru Biserică a însemnat o adunare a celor chemaţi de acasă şi de
la afacerile lor ca să se ocupe cu chestiuni de interes public. Acest cuvânt a fost adaptat pentru a numi
nu numai Biserica Universală, ci şi o Biserică Locală, organizată şi independentă, a urmaşilor lui
Hristos dintr-o localitate, care se întruneau pentru închinăciune. Biserica locală, după învăţătura Noului
Testament, este unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi
botezaţi pe baza mărturisirii personale a credinţei lor în Domnul Iisus Hristos, ca Mântuitorul lor. Ei se
unesc împreună cu scopul de a se închina lui Dumnezeu, de a se zidi sufleteşte, de a se păstra curată
credinţa şi învăţătura creştină – potrivit cu învăţătura Noului Testament – şi de a colabora la
53
propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. La început Biserica se întrunea în case particulare: (Mat.
18:20) “Acolo unde sunt 2 sau 3 adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”, (Rom. 16:5)
“Spuneţi sănătate Bisericii care se adună în casa lor", (1 Cor. 16:19) “Aquila şi Priscila împreună cu
Biserica din casa lor”, (Col. 4:15) “Spuneţi sănătate lui Nimfa şi Bisericii din casa lor”, (Fapte 8:1)
“Bisericii din Ierusalim…”, (Gal. 1:22) “Bisericilor lui Hristos care sunt în Iudeea”, (1 Cor. 1:2)
“Biserica lui Dumnezeu care este în Corint”.
-Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfânt. Nu recunoaştem grade ierarhice.
Cei ce primească însărcinări sunt slujitori ai Bisericii, nu stăpâni care să poruncească: (Col. 1:18) “El
[Hristos] este Capul trupului, al Bisericii", (Efes. 1:22,23) “L-a dat Căpeteniei… Bisericii, care este
trupul Lui”, (5:23) “Hristos este capul Bisericii”, (1 Petru 5:3) “Păstoriţi…nu ca şi cum aţi stăpâni”.
-Dreptul de membru al Bisericii nu se moşteneşte, ci se primeşte în mod individual prin
naşterea din nou. Acceptarea în rândurile membrilor unei Biserici locale se face în chip voluntar şi
personal în urma botezului, pe baza mărturisirii credinţei în Domnul Iisus. Membrii, între ei, se numesc
fraţi şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau pregătire
educaţională: (Mat.23:8) “Voi toţi sunteţi fraţi”,(Efes. 5:30) “Noi suntem mădulare ale trupului Lui”,
(Fapte 2:41) “…au primit propovăduirea, au fost botezaţi şi… la numărul ucenicilor s-au adăugat
aproape trei mii de suflete”.
-Organizaţia Bisericii locale e făcută pe principiul democraţiei autonome.
-Programul dumnezeiesc are ca scop stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile oamenilor,
iar Bisericile sunt mijloace alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop. Bisericile au menirea de
a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia şi prin părtaşia frăţească de a da creştere spirituală
necesară fiecărui membru în parte: (Mc. 16:15) “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia”, (Efes. 4:11,12) “El a dat pe unii…pentru zidirea trupului lui Hristos”, (1 Cor. 14:4)
“…cine prooroceşte zideşte sufleteşte Biserica”, (1 Cor. 14:5,12) “…în vederea zidirii sufleteşti a
Bisericii”.
8. Concepția despre slujitorii Bisericii.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că în Bisericile din Noul Testament au fost diferite categorii de
lucrători speciali, dar ele au avut numai două clase de slujire care au condus demersurile spirituale şi
materiale ale Bisericii: bătrânii [prezbiteri, păstori, episcopi] şi diaconi: (Filipeni 1:1) “către toţi
sfinţii… care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii”.
1. Titlul de episcop, prezbiter şi păstor au fost date celui mai înalt slujitor al Bisericii în Noul
Testament. Toate aceste numiri sunt pentru una şi aceeaşi slujbă: supravegherea, păstorirea şi
cârmuirea spirituală a Bisericii: (Fapte 20:17,28) “Pavel a trimis la Efes şi a chemat prezbiterii
Bisericii…şi le-a zis: Luaţi seama dar la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să
păstoriţi Biserica Domnului” .
54
-Pentru ca cineva să fie în slujba aceasta trebuie să aibă calităţile descrise de Pavel în 1 Timotei
(3:1-7) şi Tit (1:5-9).
-Metoda alegerii este arătată prin cuvântul grec xeirotonia [rânduit] care înseamnă şi a vota cu
ridicare de mână. Această alegere se face de Biserica adunată în acest scop: (Fapte 14:23) “Au rânduit
prezbiteri în fiecare Biserică”.
-Pastorul este supus şi el disciplinei Bisericii, când învinuirea este bine întemeiată: (1 Tim.
5:19) “împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuirea decât din gura a doi sau trei martori”.
2. Diaconii sunt chemaţi pentru a ajuta în administrarea bunurilor materiale ale bisericii. Ei au
menirea să cultive dărnicia membrilor, să inspire acţiunile filantropice. Ei trebuie să aibă calităţile
arătate la (1 Tim. 3:8-13).
-Însărcinarea atât a păstorilor cât şi a diaconilor se face prin punerea mâinilor: (Fapte 6:6, 13:3)
“…şi-au pus mâinile peste ei”, (1 Tim. 4:14) “…cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor.
-Noi credem şi mărturisim că preoţia în conformitate cu Noul Testament nu formează o clasă
specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universală. Fiecare credincios este un
preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Iisus, fără alt mijlocitor.
Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericeşti: (1 Petru 2:5) “Voi … sunteţi…o preoţie sfântă să
aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos”, (2:9) “voi sunteţi…o preoţie
împărătească”, (Apoc. 1:6) “ a făcut din noi… preoţi pentru Dumnezeu”.
9. Concepția despre Simbolurile Bisericii [Nou-Testamentare].
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că Biserica nou-testamentară are două simboluri: Botezul şi Cina.
Ele nu sunt taine.
1. Botezul. Cuvântul grec pentru botez este baptizo şi înseamnă afundare. Deci, însăşi
traducerea arată forma botezului că e prin afundare şi nu prin stropire.
-Afundarea se face o singură dată, în numele Sfintei Treimi: (Mat. 28:19) “Duceţi-vă şi faceţi
ucenici din toate neamurile botezându-i în numele Tatălui al Fiului şi al Duhului Sfânt”.
- Botezul este simbolul înmormântării omului vechi şi a învierii omului celui nou, a firii noi
pentru o altă viaţă: (Rom. 6:4) “Noi deci împreună prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi
împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să
trăim o viaţă nouă”.
-Botezul nu are calitatea de a curăţi păcatele; curăţirea păcatelor o face numai sângele
Domnului Iisus. Botezul însuşi este mărturia publică a individului că a primit deja această curăţire:
(Fapte 8:13,21) “Chiar Simon a fost botezat…Dar Petru i-a zis… inima ta nu este curată înaintea lui
Dumnezeu…eşti plin de fiere amară”, (1 Petru 3:21) “…botezul, care nu este o curăţire de
întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu”.
-Pentru ca cineva să fie botezat el trebuie să primească mai întâi mântuirea, ca să aibă un cuget
55
curat; trebuie deci să fi îndeplinit condiţia mântuirii: pocăinţa şi credinţa. Copiii, întrucât nu pot
mărturisi și împlini aceste condiţii nu pot fi admişi pentru botez: (Marcu 16:16) “cine va crede şi se va
boteza va fi mântuit”, (Fapte 2:38) “pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat.” (8:36,37) “Uite
apa, ce mă împiedică să fiu botezat ?".
2. Cina Domnului este simbolul morţii Domnului Iisus în locul nostru. Ea se compune din
pâine şi vin neamestecate. Pâinea frântă ne aminteşte de trupul Lui frânt pentru noi, iar vinul ne
aminteşte de sângele Său vărsat pentru spălarea păcatelor noastre: (Mat. 26:26-28)“Iisus a luat o pâine
şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul
Meu. Apoi a luat un pahar, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: Beţi toţi din el;
acesta este sângele Meu…”.
-Cina Domnului nu are calitatea de a ierta păcatele. Ea are doar menirea de a ne aminti că
pentru iertarea păcatelor noastre a trebuit ca trupul Lui să fie frânt şi sângele Lui să fie vărsat. Pentru
acest scop El a poruncit ca noi să facem Cina: (Lc. 22:19) “…să faceţi lucrul acesta spre pomenirea
Mea”, (1 Cor. 11:24,25) “…să faceţi…spre pomenirea Mea…”.
-Cina se poate lua de către toţi cei ce şi-au mărturisit credinţa în Domnul Iisus şi au fost
botezaţi: (Fapte 2:41,42) “… au fost botezaţi şi stăruiau în frângerea pâinii…”.
-De fiecare dată, la Cină, credinciosul trebuie să-şi facă cercetarea de sine: (1 Cor. 11:28)
“Fiecare, dar, să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta”.
10. Concepția despre Ziua Domnului.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că ziua Domnului este o rânduială care trebuie ţinută continuu,
petrecută în închinăciune şi cugetare spirituală, atât în public cât şi acasă. Spre deosebire de vechiul
legământ mozaic, când se ţinea ziua a şaptea, creştinii, ca membri ai noului legământ trebuie să ţină
ziua întâi a săptămânii [Duminica]care a fost sfinţită de Dumnezeu prin învierea din morţi a Fiului Său
şi prin trimiterea Duhului Sfânt.
-Primii creştini au ţinut-o ca zi de închinăciune. În ea trebuie să ne odihnim de lucrurile şi
distracţiile trupeşti, facem faptele milei şi cele care sunt absolut necesare.
-Sărbători închinate sfinţilor nu avem: (Mc. 16:9) “Iisus, după ce a înviat în dimineaţa zilei
întâi a săptămânii…”, (Lc. 24:1-6) “În ziua întâi a săptămânii, femeile…au venit la mormânt…n-au
găsit trupul Domnului Iisus…doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare… le-a zis:…a înviat”, (Ioan
20:1) “În ziua întâi a săptămânii…”, (Fapte 2:1-4) “În ziua Cincizecimii (Duminica) erau toţi
împreună în acelaşi loc…şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt…”, (Apoc. 1:10) “În ziua Domnului eram
56
în Duhul…”, (Fapte 20:7) “În ziua întâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea”,
(1 Cor. 16:2) “În ziua întâi a săptămânii fiecare din voi să pună deoparte…”, (Ps. 118-24) “Aceasta e
ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea”, (Levitic 23:15,16) “de a doua zi
după Sabat… să număraţi cincizeci de zile până în ziua în care vine după al şaptelea Sabat; atunci să
aduceţi Domnului un nou dar de mâncare”.
11. Disciplina în Biserică.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că Biserica are dreptul de a exercita disciplina frăţească asupra
membrilor care s-au abătut de la învăţătura creştină a Cuvântului lui Dumnezeu prin atitudine,
învăţătura sau faptele vieţii. Disciplina constă în mustrare, ridicarea drepturilor şi excluderea din
Biserică. Reprimarea unui exclus se va face la fel, pe baza mărturisirii și îndreptării în urma pocăinţei:
(Mat. 18:15-17) “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el. Dacă nu te
ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei
martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii, şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să
fie pentru tune ca un păgân şi ca un vameş”, (Tit 3:10) “După întâia şi a doua mustrare, depărtează-
te de cel ce aduce dezbinări…”, (2 Tes. 3:6) “În numele Domnului nostru Iisus Hristos vă poruncesc
fraţilor să vă depărtaţi de orice frate ce trăieşte în neorânduială…”, (1 Cor. 5:11) “… să n-aveţi nici
un fel de legături cu vreunul care, măcar că îţi zice frate, este curvar, lacom de bani, închinători la
idoli, defăimător , beţiv sau hrăpăreţ…”, (1 Cor. 5:12, 13) “…nu este datoria voastră să judecaţi pe
cei dinăuntru ?… Daţi afară pe răul acela”.
12. Concepția despre rugăciune.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că rugăciunea este starea de părtaşie intimă cu Dumnezeu. Ea este
exprimarea sinceră a lăuntrului nostru în faţa Domnului. Din această cauză nu avem cărţi de rugăciuni
şi nu îndemnăm pe alţii să înveţe rugăciuni pe de rost: (Ps. 62:8) “…vărsaţi-vă inimile înaintea Lui !”,
(Ps. 142:2) “ mă rog către Domnul. Îmi vărs necazul înaintea Lui, şi-mi povestesc strâmtoarea
înaintea Lui”, (Filip. 4:6) “…în orice lucru aduceţi cererile voastre la conştiinţa lui Dumnezeu prin
rugăciuni şi cereri cu mulţumiri”.
-După starea inimii, rugăciunea poate fi de mulţumire, cerere sau mijlocire: (1 Tim. 2:1) “…să
faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri…”, (Efes. 5:20) “mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile”.
-Rugăciunea trebuie adresată Tatălui în Numele Domnului Iisus. El este singurul Mijlocitor
57
între om şi Dumnezeu. Rugăciunile adresate sfinţilor credem că nu sunt în conformitate cu Sfintele
Scripturi: (Ioan 16:23) “…orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu”, (1 Tim. 2:5) “…este un singur
mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos”.
-Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale pentru creşterea, întărirea, ferirea de ispite şi
biruinţa asupra vrăjmaşului: (Lc. 18:1) “Iisus le-a spus o pildă ca să le arate că trebuie să se roage
necurmat şi să nu se lase.”, (1Tes. 5:17) “Rugaţi-vă neîncetat”, (Mat. 26:41) “…vă rugaţi ca să nu
cădeţi în ispită.”, (Efes. 3:16) “…şi-L rog… să vă facă să vă întăriţi în putere”.
-Rugăciunea privată se poate face oriunde, iar rugăciunea comună se face în părtaşie cu ceilalţi
credincioşi din Biserică: (Mat. 6:6) “tu când te rogi în odaia ta… şi roagă-te Tatălui tău care este în
ascuns…” (Mat. 14:23) “…s-a suit pe munte să se roage” (Mat. 26:36,39) “…Iisus a venit…în
Ghetsimani…şi s-a rugat”, (Fapte 2:42) “Ei stăruiau…în rugăciuni”, (Fapte 12:5) “Biserica nu
înceta să înalte rugăciuni”.
-Rugăciunile pentru cei morţi nu au fost practicate în Biserica creştină. Noi credem că ele nu au
nici o valoare, deoarece cel mort a ajuns la locul lui imediat după moarte, fără să mai fie posibilitatea
de schimbare de la un loc la altul: (Lc. 16:26) “…între noi şi între voi este o prăpastie mare aşa că cei
ce ar vrea să treacă… de acolo la noi să nu poată”.
13. Concepția despre sfinţenie.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că sfinţirea este lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin
Duhul Sfânt în viaţa păcătosului mântuit. Ea începe la naşterea din nou şi prin ea suntem făcuţi
potriviţi voii Lui: (1 Tes. 4:3) “voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (1 Petru 1:16 )“Fiţi sfinţi
căci Eu sunt sfânt.” (1 Tes. 4:7) “căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie”.
-Ea înseamnă curăţirea de păcat şi punerea deoparte a vieţii pentru Dumnezeu, prin despărţirea
de lume. Curăţirea de păcat este făcută de sângele Domnului Iisus: (1Ioan 1:7 )“…sângele lui Iisus,
Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”, (1 Cor. 6:11) “…aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi…”, (Evr.
13:12) “…Iisus ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său…”.
-Despărţirea de lume şi punerea la o parte pentru Dumnezeu se face prin Cuvântul lui
Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, care ne dă putere să ne împotrivim şi să trăim voia Lui: (Ioan 17:17)
“sfinţeşte-l prin Cuvântul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”, (Fapte 2:40) “Mântuiţi-vă din mijlocul
acestui neam ticălos”, (2 Cor. 6:17) “Despărţiţi-vă de ei, zice Domnul”, (1 Pet. 1:2 )“…prin sfinţirea
lucrată de Duhul, spre ascultare”, (2 Cor. 3:18) “…suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă
în slavă prin Duhul Domnului.”
-Sfinţirea este o lucrare la care Dumnezeu îşi are partea Lui, iar omul pe a lui. Dumnezeu, prin
Duhul Sfânt influenţează voinţa noastră şi ne dă puterea, iar omul acceptă pentru sine, în totul, voia şi
puterea lui Dumnezeu: (Filip. 2:13) “Căci Dumnezeu…va da, după plăcerea Lui şi voinţa şi
înfăptuirea”, (Evr. 13:20,21) “Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să
58
faceţi voia Lui", (Col. 4:12) “…pentru ca desăvârşiţi… să stăruiţi în voia lui Dumnezeu”, (Col.
1:22,23,2), (Tes. 1:11), etc.
14. Concepția despre căsătorie.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că, în conformitate cu Sfintele Scripturi, căsătoria este orânduită de
Dumnezeu: (Gen. 1:27,28) “Dumnezeu a făcut pe om… parte bărbătească şi parte femeiască.
Dumnezeu I-a binecuvântat şi le-a zis: “creşteţi şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l”.
-Căsătoria este actul de bună voie prin care un bărbat şi o femeie consimt să trăiască împreună
toată viaţa. Bărbatului îi este îngăduit să aibă o singură femeie, ca soţie; la fel şi femeii îi este îngăduit
să aibă un singur bărbat, ca soţ. După moartea unuia din soţi, cel rămas se poate căsători: (1 Cor.
7:39), (Rom. 7:2) “O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i
moare bărbatul, este slobodă să se mărite…”.
-Întrucât şi căsătoria este o orânduială cetăţenească, ea trebuie întâi încheiată cu acte după
legile statului, apoi urmează binecuvântarea Bisericii. Noi ţinem ca cei ce sunt creştini să încheie o
căsătorie numai în Domnul, adică numai cu credincioşii: (2 Cor. 6:14) “Nu vă înjugaţi la un jug
nepotrivit cu cei necredincioşi”, (1 Cor. 7:39) “…este slobodă să se mărite cu cine vrea, numai în
Domnul” .
-Căsătoria nu trebuie desfăcută prin divorţ. Divorţul este un lucru oprit pentru cei credincioşi:
(Mal. 2:16) “Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie”. (Mat. 19:6) “Deci, ce a împreunat Dumnezeu,
omul să nu despartă” .
-În cazul de adulter dovedit sau a unei părăsiri răutăcioase a căminului, credem că Sfânta
Scriptură admite divorţul: (Mat. 19:9) “Iisus le-a răspuns: “… oricine îşi lasă nevasta, afară din
pricina de curvie, si ia pe alta, preacurveşte.” (1 Cor. 7:15) “Dacă cel necredincios vrea să se
despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi” .
15. Concepția despre dărnicia creştină-milostenie.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că, potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi şi practica primilor
creştini, membrii Bisericii sunt datori, în chip moral, să contribuie din bunurile lor pământeşti de bună
voie şi după putinţă la susţinerea cauzei Evangheliei: (2 Cor. 9:6,7) “Să ştiţi: cine seamănă puţin,
puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima
lui, nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu”, (Exod 25:2) “…
să-Mi aducă dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă”, (35:5)
“…fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima”, (1 Cor. 29:5) “cine vrea, să-şi aducă de bună
voie darurile înaintea Domnului”, (Rom. 12:8) “cine dă să dea cu inima largă”.
- Susţinerea persoanelor ce se află în slujba Evangheliei pentru a nu duce lipsă: (Filipeni
59
4:16,18) “Căci mi-aţi trimis în Tesalonic… pentru nevoile mele. Am de toate şi sunt în belşug…”, (Tit
3:13) “Ai grijă de legiuitorul Zena şi Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru
călătoria lor”, (3 Ioan 6) “veţi face bine să îngrijeşti de călătoria lor într-un chip vrednic de
Dumnezeu”, (1 Cor. 9:14) “Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din
Evanghelie”, (Mat. 10:10)“…vrednic este lucrătorul de hrana lui”, (Tim. 5:18) “Căci Scriptura zice:
să nu legi gura boului când treiera bucate, şi vrednic este lucrătorul de plata lui”.
-Ajutorarea săracilor, orfanilor şi văduvelor: (Fapte 11:29 )“Ucenicii au hotărât să trimită
fiecare după puterea lui un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea”, (Rom. 15:26) “căci cei din
Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutorare pentru săracii dintre sfinţii
care sunt în Ierusalim”, (1 Cor. 16:1) “cât priveşte strângerea de ajutorarea pentru sfinţi…”, (Ioan
12:7,8)“Iisus a zis:…pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi…”, (Mat. 25:40) “Adevărat vă spun că ori de
câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”,
(Deut. 14:29) “…orfanul şi văduva …să mănânce şi să se sature pentru ca Domnul Dumnezeul Tatăl
să te binecuvânteze…”, (Iacov 1:27) “Religiunea curată… este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în
necazurile lor…”
-Construirea de locaşuri de închinăciune: (Exod. 35:21) “Toţi cei cu tragere de inimă şi
bunăvoinţă au venit şi au adus prinos Domnului pentru lucrarea cortului…”, (1 Cron. 29:1,9)
“…lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru om, ci pentru Dumnezeu. Poporul s-a
bucurat de darurile de bună voie, căci le dădeau cu dragă inima Domnului…”, (Cronici 2:68,69)
“…au adus daruri de bună voie pentru Cale lui Dumnezeu… au dat la visteria lucrării, după
mijloacele lor…”.
16. Mijlocitorul nostru în faţa lui Dumnezeu.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că Iisus Hristos este mijlocitorul nostru rânduit în mod divin între
Dumnezeu şi om. Luând asupra Sa natura omenească, totuşi fără păcat, El a suferit şi a murit pe cruce
pentru mântuirea păcătoşilor. El a fost îngropat, a înviat a treia zi şi s-a înălţat la Tatăl, la dreapta
Căruia trăieşte pururea ca să mijlocească pentru poporul Său. El este singurul mijlocitor, Profet, Preot
şi Împărat al Bisericii Sale: (I Tim. 2:5) “…este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul
Iisus Hristos”, (Evrei 8:6) “…Hristos a căpătat o slujbă atât de înaltă cu cât legământul al cărui
mijlocitor este El e mai bun”, (9:15) “…El este Mijlocitorul pentru ca prin moartea Lui să capete
veşnicia”, (9:24) “Hristos…a intrat chiar în care, ca să se înfăţişeze acum pentru noi, înaintea lui
Dumnezeu”, (12:24) “…de Iisus, Mijlocitorul…”, (7:25) “… trăieşte pururea ca să mijlocească
pentru ei…”, (Fapte 7:56) “…văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui
Dumnezeu”, (Ps. 110:1) “Domnul a zis Domnului meu “şezi la dreapta Mea…”, (1 Pet. 3:22) “…
Iisus Hristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer…”, (Rom. 8:34)
“Hristos…stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloacele pentru noi.” (1 Ioan 2:1) “Dar dacă cineva a
60
păcătuit avem la Tatăl un mijlocitor, pe Iisus Hristos…”.
17. Concepția despre păstrarea sfinţilor în har.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că un credincios mântuit prin jertfa salvatoare a Domnului Iisus
Hristos în urma pocăinţei personale şi a credinţei, este păstrat în această stare de har prin puterea lui
Dumnezeu până în clipa de necredincioşie (când de bună voie părăseşte această părere). În acest scop a
dăruit credincioşilor Duhul Sfânt să-l mângâie, lumineze, călăuzească şi să-l desăvârşească. Această
conlucrare între Duhul Sfânt şi om se vede în toate laturile vieţii. În rămânerea în har, se împlineşte
voinţa omului cu voinţa divină, lupta lui, care e sprijinită de puterea lui Dumnezeu, pentru a birui
ispitele şi încercările păcatului: (Isaia 41:10-13) “…Eu sunt cu tine… eu îţi vin în ajutor.” (Iuda 24)
“Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere…”, (1 Pet. 1:5) “Voi sunteţi păziţi de
puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire…”, (2 Pet. 2:9) “…Domnul ştie să izbăvească
din încercare pe oamenii cucernici”, (1Cor. 10:13) “Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să
fiţi ispitiţi peste puterile voastre…”, (Filipeni 1:6) “… Acela care a început în voi această lucrare, o
va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos”, (Ioan 10:28) “Eu le voi da viaţă veşnică, în veac nu vor
pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”, (Rom. 8:26) “Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră”.
18. Raportul dintre Biserica şi statul.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că autoritatea statului este de la Dumnezeu, fiind îmbrăcată cu
putere pentru păstrarea dreptului, ordinii şi pedepsirea răufăcătorilor, potrivit cu învăţătura Cuvântului
lui Dumnezeu suntem datori de a ne supune legilor, a ne îndeplini îndatoririle cetăţeneşti şi a ne ruga
pentru toate autorităţile statului: (Tit 3:1) “Adu-le aminte să fie supuşi stăpânilor şi dregătorilor…”,
(Rom. 13:1-7) “Oricine să fie supus stăpâniilor celor mai înalte căci nu este stăpânire care să nu vină
de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care au fost rânduite de Dumnezeu…”, (1 Pet. 2:13,14) “Fiţi supuşi
oricărei stăpânirile omeneşti şi dregătorilor…”, (1 Tim. 2:1-3) “…rugăciuni…pentru toţi cei ce sunt
înălţaţi în dregătorii”.
19. Concepția despre viaţa de apoi.
Baptiștii afirmă:
1.Starea intermediară (starea sufletului între viaţă şi moarte).
-Noi credem şi mărturisim ca la moartea fizică trupul, care e din ţărână este coborât în
mormânt, iar sufletul care este de la Dumnezeu se duce la cer. În acea lume sunt două stări diferite şi
complet despărţite: una de fericire, odihna şi desfătare, numită rai, sânul lui Avram, casa din cer, etc. şi
alta de pedeapsă, de chin şi suferinţă, numită iad, loc de chin, întunericul de afară, adâncul, etc.
-După moarte sufletele celor mântuiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu se duc în rai, iar ale celor
61
nemântuiţi se duc în iad. În ambele din aceste stări sufleteşti sunt pe deplin consistente şi în aşteptarea
judecăţii. Ele sunt fără trupuri.
A) starea celor mântuiţi:
(Luca 16:22) “Cu vremea, săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”, (23:43)
“adevărat îţi spun că azi vei fi cu mine în rai”, (2 Cor. 5:1,7,8) “…ca să fim acasă la Domnul…”,
(Apoc. 6:9,10) “… am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui
Dumnezeu…fiecăruia i s-a spus să se mai odihnească…”, (7:9,14) “…m-am uitat şi era o mare gloată
pe care nu putea s-o numere nimeni… şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”.
B) starea celor nemântuiţi:
(Luca 16:23) “a murit şi bogatul… era în locuinţa morţilor, în chinuri…", (2 Pet. 2:9)
“…Dumnezeu ştie…să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii“, (Mat. 8:12) “iar
fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în interiorul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”,
(13:49,50) “…vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-l vor arunca în cuptorul aprins…”, (2
Petru 2:17) “…lor le este păstrată negura întunericului”.
2. Concepția despre Parusie sau Venirea Domnului.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că, potrivit învăţăturii Noului Testament, Domnul nostru Iisus
Hristos care s-a înălţat la cer, va veni cu slavă şi strălucire pentru a face judecata celor vii şi a celor
morţi. Venirea Sa va fi văzută de toţi şi se va petrece în clipa pe care o ştie numai Dumnezeu Tatăl. La
venirea Sa. Morţii vor învia, iar cei credincioşi, care au rămas în viaţă, vor fi schimbaţi într-o clipă şi în
întâmpinarea Mirelui: (Fapte 1:11) “Acest Iisus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în
acelaşi fel cum l-aţi văzut mergând la cer”, (Mat. 24:30), (Mc. 13:26), (Lc. 21:27) “…vor vedea pe
Fiul Omului venind pe norii cerului şi cu mare slavă”, (Ioan 14:3) “…Mă voi întoarce şi vă voi lua cu
mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”, (1Tes. 1:10) “…şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său…”,
(4:16) “Căci însuţi Domnul… se va pogorî din cer… să întâmpinăm pe Domnul în văzduh…”, Apoc.
(1:7) “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci
numai Tatăl”.
3. Concepția despre învierea morţilor.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că la venirea Domnului morţii vor învia pentru a se înfăţişa înaintea
scaunului de judecată; trupurile înviate vor fi schimbate în nemurire, vor fi asemenea trupului înviat al
Mântuitorului. Cu acest trup se va moşteni viaţa de veci, cei mântuiţi în fericirea veşnică, iar cei
nemântuiţi în pedeapsa veşnică: (Ioan 5:28,29) “…cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei
ce au făcut răul vor învia pentru judecată”, (Fapte 24:15) “… va fi o înviere a celor drepţi şi a celor
nedrepţi.” (1 Cor. 15:42) “aşa este şi învierea morţilor…”, (15:52,53) “…la cea din urmă trâmbiţă.
62
Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi toţi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca
trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în
nemurire” ,(Filip. 3:21) “…El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l fa face asemenea trupului
slavei Sale”, (Apoc. 20:13) “Marea va da înapoi pe morţii care erau în ea: Moartea şi locuinţa
morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele…”.
4. Concepția despre judecata de apoi.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că fiecare om va fi judecat în mod drept de Dumnezeu prin Domnul
Iisus Hristos, pentru a primi răsplata sau pedeapsa, după felul de vieţuire în viaţa pământească: (Fapte
17:30,31) “Dumnezeu…a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin omul pe care l-a
rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că
L-a înviat din morţi”, (Rom. 2:16) “Şi faptul acesta se va vedea când, după Evanghelia mea,
Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor", (2 Cor. 5:10) “Căci toţi
trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească
răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup”, (Apoc. 20:12) “…şi am văzut pe
morţi mari şi mici stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise şi a fost
deschisă o altă carte , care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce
erau scrise în cărţile acelea”, (Fapte 24:25) “… pe când vorbea Pavel…despre judecata viitoare…”.
5. Concepía despre starea de după judecată.
Baptiștii afirmă:
-Noi credem şi mărturisim că după judecată, potrivit Noului Testament, cei mântuiţi vor
moşteni viaţa de veci în fericirea cerească, iar cei nemântuiţi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu în
chinul veşnic spre pedeapsa veşnică. În aceste stări va fi fiinţa întreagă, atât trupul înviat schimbat în
nemurire, cât şi sufletul.
A) starea celor mântuiţi.
(Mat. 25:46) “…cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică”, (Apoc. 21:3,4) “Iată cortul lui
Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi
Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va fi. Nu va fi nici o tânguire,
nici ţipăt, nici durere pentru că lucrurile dintâi au trecut”, (Apoc. 22:3-5) “Scaunul de domnie al lui
Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe
frunţile lor. Acolo nu va fi noapte, şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampa, nici de lumina soarelui,
pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, şi vor împărăţii în vecii vecilor…”, (Mat. 25:34) “Veniţi
binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”.
B) Starea celor nemântuiţi.
(Mat. 25:46) “… aceştia vor merge în pedeapsa veşnică”, (25:41) “Duceţi-vă de la Mine
blestemaţilor în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”, (Apoc. 14:10,11)
63
“…va bea…din vinul mâniei lui Dumnezeu…şi va fi chinuit în foc şi pucioasă… şi fumul chinului lor
se suie în sus în vecii vecilor”, (21:8) “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi,
curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este iadul, care arde cu foc şi
pucioasă, adică moartea a doua. (20:15) “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în
iazul cu foc”.
Acestea sunt în mare partea textele pe care se argumentează autoproclamata doctrină baptistă.
Ortodoxia este cea care oferă echilibrul spiritual credinciosului în procesul său de mântuire. Erorile
baptiste nu au nimic comun cu învățătura de credință Ortodoxă pe care ne-o împărtășeșete în mod
autentic predania Bisericii prin Teologia Dogmatică și Sfintele Canoane după cum nici răstălmăcirea
Bibliei nu are nimic comun cu textul sacru și autentic al Scripturii de Dumnezeu insuflate. Este de
subliniat faptul de a rămâne permanent treji în fața unor astfel de provocări totdeauna dreptînvățând
Cuvântul lui Dumnezeu.
64
B. CULTUL ADVENTIST DE ZIUA A 7-A *(vezi nota explicativă din Introducere)
* Prelegerile despre cultele neoprotestante, așa cum am afirmat în partea de introducere
sunt reproduse din perspectiva acestor culte, astfle încânt, credinciosul ortodox să conștientizeze
încă de la început aroganța, nerușinarea, minciuna, ura, mândria și fățărnicia dar mai ales
agresivitatea acestor pe bună dreptate sectanți. Într-un capitol aparte, pe care studenții și
credincioșii îl vor putea citi cu de-amănuntul, vom expune credința ortodoxă și combaterea acester
secte care viciază Biserica noastră strămoșească.
Din a doua mişcare neprotestantă de factură adventă a apărut Cultul adventist de ziua a şaptea.
Nu se găseşte ceva original nici în acest cult, dimpotrivă lucrurile se complică şi se creează o nouă
direcţie mileniului cu toate consecinţele sale.
Denominaţiunea Adventişti de ziua a şaptea a apărut în prima jumătate a secolului trecut.
Doctrina sa are ca punct central apropiata venire a lui Hristos, care va întemeia o împărţire de o mie de
ani pe pământ. De aici şi numele acestei secte (în latină, adventus = venire). Credinţa în parusie, cum a
fost numită în primul veac creştin, venirea a doua a lui Hristos, de la un cuvânt grecesc care înseamnă
a veni a doua oară, a fost visul din totdeauna al creştinilor. Chiar din sec. I al istoriei creştinismului,
65
parusia era socotită iminentă. Biserica creştină a primelor veacuri, aşa cum am mai spus, împărtășea
credinţa în parusie, dar nu era de acord că Hristos va întemeia o împărăţie pe pământ, ci una cerească,
iar durata acestei împărăţii de o mie de ani era privită simbolic. Mileniştii sau hiliaştii de atunci au fost
socotiţi eretici şi trataţi ca atare. Pe măsură ce secolele treceau şi venirea lui Hristos întârzia speranţele
în parusie au încetat de a fi pe primul plan, dar nu au fost niciodată abandonate. Mai ales în perioadele
de mari frământări ale unei epoci sau alteia, speranţele hiliaste au fost intens cultivate.
Anul 1000 şi perioada Cruciadelor au reînviat curentul.
Apariţia Adventiştilor de Ziua a VII-a:
De la început, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea şi-a anunţat poziţia după cum
urmează: subsemnaţii, ne asociem ca biserică, adoptând numele de Adventişti de Ziua a Şaptea şi
angajându-ne legământ să păzim poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.
Aceeaşi poziţie a fost confirmată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din Statele Unite în
Războiul Civil din America. Ei au declarat în 1864:
"Denominaţiunea de creştini numiţi Adventişti de Ziua a Şaptea, care iau Biblia de regulă a lor
de căpătâi şi vieţuire, sunt unanimi în vederile lor că învăţăturile acesteia sunt contrare spiritului şi
practicii războiului; de aceea ei s-au împotrivit din totdeauna din motive de conştiinţă purtării
armelor. Dacă vreo parte din Biblie spre care noi, ca şi popor să putem indica mai mult decât la alta
ca reprezentând crezul nostru, atunci aceasta este legea celor zece porunci, pe care le privim ca pe
legea supremă şi precept al acestora îl înţelegem în cuvântul său evident şi literal. A patra dintre
aceste porunci pretinde încetarea lucrului în ziua a şaptea a săptămânii, cea de-a şasea interzice
curmarea vieţii cuiva, şi în concepţia noastră, nici una dintre cestea nu poate fi respectată în timpul
îndeplinirii serviciului militar. Practica noastră a fost întotdeauna în armonie cu aceste principii. De
aceea membrii noştri nu s-au susţinut liber să se înroleze în armată. În nici una dintre publicaţiile
noastre denominaţionale nu am încurajat practica purtării armelor şi când am fost chemaţi sub arme,
decât să ne călcăm pe conştiinţă am fost mai de grabă de acord să plătim şi să ajutăm şi pe alţii să
plătească cei 300$ alternativ la serviciul militar".
În 1865 Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea a reafirmat poziţia lor originală:
"Am reuşit să recunoaştem guvernarea civilă ca lăsată de Dumnezeu, pentru ca să poată fi
păstrată ordinea, dreptatea şi liniştea în ţară; şi ca poporul lui Dumnezeu să poată să ducă vieţi
liniştite şi paşnice cu toată cinstea şi evlavia. În armonie cu aceasta recunoaştem justeţea acordării
tributului, onoarei şi respectului puterii civile, aşa cum ni se porunceşte în Noul Testament. În timp ce
dăm astfel cu bucurie cezarului lucrurile pe care Scriptura ne arată ca fiind ale sale, suntem nevoiţi să
66
refuzăm orice acte de război şi vărsare de sânge ca nefiind în concordanţă cu îndatoririle lăsate nouă
de Învăţătorul faţă de vrăşmaşii noştri şi faţă de toţi oamenii”.
Întrucât această poziţie de ascultare totală faţă de poruncile lui Dumnezeu n-a fost practicată în
timpul primului Război Mondial (1914-1918), a venit o mare criză în Biserica Adventistă de Ziua a
Şaptea în timp ce 98% din membrii au hotărât să asculte de instrucţiunile slujbaşilor denominaţiunii,
participând la război, 2% au hotărât să rămână credincioşi legii lui Dumnezeu, susţinând poziţia
iniţială, aşa cum a fost învăţată şi practicată până în acel timp. Aceşti membri credincioşi au fost
excluşi din Biserica Adventistă din Europa fiindcă au ales să ţină la înălţime poziţia iniţială a bisericii
cu privire la păzirea Legii lui Dumnezeu (toate cele zece porunci).
Într-o broşură publicată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în Germania, ei anunţau
următoarea schimbare:
“În tot ce am spus am arătat că Biblia învaţă, în primul rând că participarea la război nu este
o încălcare a poruncii a şasea, după cum nici participarea la război în Sabat nu constituie o încălcare
a poruncii a şasea”.
În Enciclopedia Adventistă de Ziua a Şaptea, Seria Commentary Reference, ei explică:
“La mobilizarea din Germania, în August, 1914, adventiştii de ziua a şaptea din acea ţară s-au
confruntat cu necesitatea de a lua o decizie cu privire la datoria lor faţă de Dumnezeu şi faţă de ţară
când sunt chemaţi la servire sub arme. După ce s-au sfătuit cu puţinii Adventişti de Ziua a Şaptea
disponibili pe plan local în acel timp, preşedintele Confederaţiei de Uniune Germană au informat
Ministerul de Război al Germaniei în scris în data de 4 august 1914 că adventiştii mobilizaţi vor purta
arme ca şi combatanţi şi că vor servi şi în Sabat în apărarea ţării lor….
Trebuie să admitem că aceşti trei conducători Adventişti de Ziua a Şaptea din Germania au
adoptat poziţie cu privire la datoria adventiştilor în serviciul militar care era contrară poziţiei istorice
menţionată oficial de către denominaţiunile advente chiar din timpul Războiului Civil din America.
Conducătorii adventişti au declarat: “La începutul războiului organizaţia noastră a fost
despărţită în partide. 98% din membrii noştri, în urma studierii Bibliei au ajuns la concluzia că sunt
legaţi de datorie prin conştiinţă să-şi apere ţara cu armele, chiar şi sâmbăta, iar această poziţie
aprobată unanim de conducere a fost anunţată imediat Ministerului de Război. Totuşi două procente
nu s-au conformat acestei rezoluţii şi de aceea a trebuit să fie excluşi, din pricina comportamentului
lor necreştin. Aceste elemente neprofitabile s-au ridicat ca predicatori, şi cu puţine rezultate, au
căutat să fie convertiţi cu propaganda lor de idei nebuneşti. Ei se numesc în mod fals predicatori şi
adventişti. Nu sunt acestea înşelătorii? Când asemenea elemente îşi primesc pedeapsa meritată, noi
considerăm aceasta ca un fapt ce ni se face”.
Un corespondent de presă ne-a dat părerea lui cu privire la această situaţie după cum urmează:
“De la începutul războiului a existat o diviziune în poporul adventist. În timpul războiului, majoritatea
a vrut să dea la o parte învăţăturile fundamentale, chiar prin forţă, dacă era necesar. Ceilalţi cereau
67
să permite respectarea sâmbetei (Sabatul) chiar şi în aceste vremi de presiune. Facţiunea
împotrivitoare a determinat în cele din urmă excluderea din organizaţie a urmaşilor principiilor de
credinţă iniţiale”.
În acelaşi an, conducătorii Adventişti de Ziua a Şaptea au făcut o altă declaraţie după cum
urmează: “La începutul războiului au fost unii membrii, după cum sunt şi în alte locuri, care n-au vrut
să ia parte la război, fie din pricina lipsei lor de unitate, fie din pricina fanatismului. Ei îi conving pe
alţii să facă același lucru. Ei au fost mustraţi de biserică, dar din pricina încăpăţânării lor, au trebuit
daţi afară fiindcă deveniseră o ameninţare pentru pacea internă şi externă”.
Cei excluşi din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, nu doar din Germania, ci de asemenea
din multe ţări ale Europei, n-au avut intenţia de a întemeia o nouă biserică. Ei erau în jur de 4000 la
număr. S-au făcut încercări de împăcare cu marea parte a bisericii, imediat după război, în 1920 şi în
1922, dar fără rezultate pozitive. De aceea, întrucât numărul lor a crescut, a fost organizată Mişcarea de
Reformă a Adventiştilor de Ziua a Şaptea ca biserică, separată de grupa principală de Adventiştii de
Ziua a Şaptea, când reprezentanţii celor 2 diferite ţări s-au întâlnit în Gotha, Germania, între 14-20
iulie 1925. Scopul Mişcării de Reformă este de a continua cu învăţăturile şi practicile de la început ale
Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. În Buletinul Conferinţei Generale al Adventiştilor de Ziua a
Şaptea din 13 mai 1913, paginile 33, 34, E. White declara:
“Ar fi bine să ne gândim la ceea ce urmează să vină în curând peste pământ. Acesta nu este
timp de pierdut cu lucruri nesemnificative sau cu căutarea eu-lui. Dacă timpurile pe care le trăim nu
ne impresionează în mod serios mintea, ce poate ajunge la noi? Nu ne cheamă Scripturile la o lucrare
mai curată şi mai simplă decât am văzut până acum?
E nevoie de bărbaţi cu o înţelegere clară în prezent. Dumnezeu îi cheamă pe cei care sunt
doritori: controlaţi de Duhul Sfânt să conducă într-o lucrare profundă de reformă. Văd o criză
înaintea noastră, Domnul cheamă lucrătorii săi să intre în rânduri. Fiecare suflet ar trebui să stea
într-o poziţie de cor şi mai reală, şi mai adâncă faţă de Dumnezeu, decât în anii care au trecut…
Am fost adânc impresionată de scenele care mi-au trecut de curând pe dinainte în timpul
nopţii. Părea să fie o mişcare mare – o lucrare de revigorare – în multe locuri. Poporul nostru intra în
rânduri, răspunzând chemării lui Dumnezeu. Fraţii mei, Domnul ne vorbeşte. Să nu-i ascultăm glasul?
Să nu ne curăţim şi să nu acţionăm ca oameni care-L aşteaptă pe Stăpânul lor să vină? Este un timp
care cheamă la purtare de lumină”.
Conferinţa Generală a Mişcării de Reformă a Adventiştilor de Ziua a Şaptea a funcţionat mai
întâi în Iserhagen, Germania şi apoi în Basel, Elveţia. După al doilea Război Mondial, sediul a fost
68
mutat în Statele Unite ale Americii şi în 1949 a fost stabilită în Sacramento, California. Fiindcă
s-a considerat avantajos pentru o lucrare mondială să fie situată în partea de est a SUA, sediul a fost
mutat temporar la Blackwood, New Jersey, înainte de a fi mutat în locul actual, în Roanoke, Virginia.
Mişcarea de Rezistenţă AZS a ajuns deja în 83 de ţări.
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.
1. Prezentare.
Secolele 18 şi 19 au constituit perioada marilor “treziri religioase” din Statele Unite ale
Americii. Într-o ţară în care catolicii nu erau majoritari, cultele neoprotestante au intrat la un moment
dat în criza de subiecte de predică şi doctrinare. Nimeni nu mai era mişcat de predicile critice la adresa
“celorlalţi”. S-a creat treptat nevoia de a veni în faţa maselor cu noi idei care să reanime şi să întreţină
motivaţia (neo)protestantă. Au început să apară predicatori mai revoluţionari decât primii predicatori
neoprotestanţi, înfierbântând mulţimile cu predici apocaliptice despre pedepsele Iadului, fericirea care
îi aşteaptă pe cei credincioşi sau o aşa-zisă răpire a celor fideli lui Dumnezeu.
Adventiştii reprezintă, asemenea baptiştilor, o grupare mai mare de secte, toate preocupate de a
doua venire a Domnului, de unde şi numele lor, derivat din latinescul adventus (venire), şi în special de
stabilirea datei pe baza profeţiilor.
William Miller (1782-1849), un adventist, a început să studieze pe cont propriu Biblia şi în
special cartea profetului Daniel, trăgând de acolo concluzia că sfârşitul lumii e aproape şi că Hristos se
va reîntoarce în 1843. El a publicat concluziile cercetărilor lui biblice într-o broşură, Învederare din
Sfânta Scriptură a celei de-a doua veniri a lui Hristos în anul 1843. În respectiva scriere el anunţa, pe
lângă data revenirii lui Hristos, şi faptul că El va întemeia pe pământ o împărăţie de o mie de ani
împreună cu cei drepţi pe care-i va învia şi că la sfârşitul mileniului vor învia şi cei păcătoşi pentru a fi
judecaţi (aceasta este cunoscuta învăţătură despre Mileniu, preluată ulterior de mai multe secte). Miller
şi-a făcut calculele pe baza profeţiei din Daniel 8:14, unde se vorbeşte de 2300 de zile care vor trece
până la curăţirea locului sfânt şi, sprijinindu-se pe Numeri 14:34, a socotit o zi drept un an. Punctul de
plecare a fost luat anul 457 ÎH, când a început robia babiloniană. În anul 1831 el a început să predice în
public noile idei. În aşteptarea evenimentului anunţat mulţi dintre adepţii lui şi-au vândut proprietăţile
şi şi-au lichidat afacerile. Întrucât anul 1843 a trecut fără ca profeţia să se împlinească, un adept al lui
Miller, S. Snow a calculat o nouă dată mai exactă ca prima – 10 octombrie 1844. De data aceasta
publicitatea a fost mult mai mare, data fiind preluată de ziare, reviste, în conferinţe publice, provocând
un entuziasm care I-a făcut pe mulţi să-şi părăsească locurile de muncă, să-şi vândă proprietăţile şi să
urmeze adventiştilor. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a aflat pe adventişti adunaţi într-o sală mare din
Boston, aşteptând cu mari emoţii trâmbiţa îngerului ce avea să vestească a doua venire a Domnului.
Noaptea a trecut fără să se întâmple nimic, spre marea dezamăgire a multora care au părăsit secta.
Miller a recunoscut public că a greşit şi i-a îndemnat pe adepţii ei să treacă la baptişti. Aceştia nu i-au
primit şi astfel secta adventiştilor s-a risipit în 1845. Cei care au rămas s-au rupt în patru grupări
69
principale, dintre care cel mai important a fost şi este cel al “adventiştilor de ziua a şaptea”. Trei dintre
urmaşii lui Miller, Joseph Bates şi soţii James şi Ellen G. White au pus bazele noii “Biserici Adventiste
de Ziua a Şaptea”.
Ellen G. White, în special după moartea soţului, a devenit figura centrală a sectei, producând
multe scrieri cu valoare de profeţii pentru adventişti: Tragedia veacurilor, Profeţi şi împăraţi, etc. Ea a
reinterpretat profeţiile lui Miller şi Snow, susţinând că ele nu se refereau la a doua venire a Domnului,
ci la curăţirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu. Previziunile şi calculele de date au
continuat, fiind propuşi, pe rând următorii ani: 1845, 1849 şi 1851, acesta din urmă fiind chiar
certificat de o viziune a lui Ellen White. Tot printr-o “viziune cerească” a profetesei, adventiştii au
preluat serbarea sâmbetei de la baptiști, în 1860 secta schimbându-şi numele în “Adventiştii de Ziua a
Şaptea”. Secta s-a răspândit repede şi în afara Americii şi numără astăzi aproximativ 5 milioane de
membri.
În România, adventiştii au pătruns la sfârşitul secolului 19, printr-un fost preot catolic, Mihail
Czehovski, care a activat în regiunea Piteştiului. Secta apare în 1890 în Bucureşti, dar un oarecare
succes al ei începe cu convertirea şi mai apoi preluarea conducerii de către fostul student în medicină,
Petre Paulini. Secta a câştigat teren printr-o înverşunată campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe şi
clerului acesteia, folosind în acest scop cele mai murdare și nedrepte mijloace.
Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învăţătura despre Mileniu, credinţa că nu
există iad şi nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind ţinerea sâmbetei
şi mâncărurile necurate, credinţa în împărăţia de 1260 zile a Antihristului care reprezintă perioada de
1260 de ani dintre 538 şi 1798 (dominaţia papalităţii).
Conform acestei secte, toate denominaţiunile creştine sunt stăpânite de diavol iar preoţii sunt
slujitorii acestuia. În consecinţă, toţi creştinii trebuie să părăsească bisericile lor şi să intre în singurul
adăpost adevărat – secta adventistă. După credinţa lor, sâmbăta ar fi pecetea şi semnul lui Dumnezeu,
iar duminica, serbată de toţi creştinii, ar fi pecetea Fiarei ( a diavolului). De aceea, după părerea lor, cel
mai important lucru şi semn că eşti de partea lui Dumnezeu este să ţii sâmbăta. Duşmănia pe care o
nutresc faţă de ceilalţi creştini este grăitoare pentru fanatismul lor.
Adventiştii dau o importanţă deosebită “zeciuielii”, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de
70
a cotiza la sectă cu 10% din venitul lunar, sub deviza “mai bine să ai 90% din salariul tău
binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.
Secta a implementat un program general pentru tineret. Diverse activităţi aprobate de
conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distracţiile cum ar fi dansul sau mersul la
cinema. Adventiştii administrează peste 360 de spitale şi clinici în lumea întreagă şi desfăşoară
programe misionare, educaţionale şi filantropice susţinute prin zeciuiala plătită de membri (a zecea
parte din venit). Publicaţiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi şi dialecte. Secta dispune de unul din
cele mai mari sisteme de învăţământ dintre cultele neoprotestante. În ceea ce priveşte interpretarea
profeţiilor eshatologice, adventiştii deţin un loc de frunte din punct de vedere al originalităţii ideilor de
interpretare.
Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări şi secte cu nume diferite. Cele
mai cunoscute sunt: Adventiştii de Ziua a Şaptea – Mişcarea de Reformă, Societatea misionară
internaţională a adventiştilor de ziua a şaptea, Mişcarea lui R.D. Brinsmead. Primii din această serie
activează şi în România.
“A.Z.S. și Mişcarea de Reformă” s-au separat de secta-mamă după moartea “profetesei” Ellen
G. White (1915), ca o consecinţă a luptei pentru succesiune, câştigată de Margaret Rowen din Los
Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre care cea mai
importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în războaie. Cei care au făcut-o
în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În România secta aceasta a fost adusă de un oarecare
soldat Kremer căsătorit cu o nemţoaică reformistă, în 1917-1918. Din cauza atitudinii faţă de stat, secta
a fost interzisă, dar şi-a continuat propaganda prin foi gen Păzitorul adevărului şi Solul misionar.
Învăţătura reformistă a fost prezentată în broşura Scurtă lămurire a principiilor adventiştilor de ziua a
şaptea şi o mişcare de reformă, scriere combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în
Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi.
Structura organizatorică a cultului A.Z.S. din ţara noastră:
-Unităţile organizatorice ale cultului A.Z.S. sunt: comunitatea, conferinţa şi uniunea de
conferinţe.
-Învăţământul – Pentru pregătirea pastorilor, cultul A.Z.S. din ţara noastră are un seminar
teologic care din anul 1949, funcţionează în Bucureşti – cu o durată a cursurilor de 4 ani.
-Publicaţii – Cultul A.Z.S. editează reviste Curierul Adventist. De asemenea, s-au tipărit cărţi
de imnuri, lucrări de exegeză biblică, broşuri etc. Casa de pensii şi de ajutorare separat, întreţinută de
către Uniune.
71
2. Învăţătura A.Z.S.
-Concepția despre Dumnezeu Tatăl.
Este un singur Dumnezeu, Tatăl cel veşnic, Creatorul, care este o Fiinţă personală, spirituală,
infinit în iubire şi înţelepciune, atotputernic, omniprezent, atotştiutor şi nemuritor. (Exodul 20:2,3;
Isaia 45:5-20-22; Ioan 4:24; Psalmii 139:1-12).
-Concepția despre Fiul, Iisus Hristos.
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, una în natură cu Tatăl cel veşnic. Prin Hristos au fost
create toate lucrurile. Păstrându-şi natura Sa divină, Hristos a luat asupra Lui natura umană. , S-a
întrupat şi a trăit pe pământ ca om, însă fără de păcat, fiind astfel un exemplu pentru noi. El a murit pe
cruce pentru păcatele noastre, a înviat apoi din morţi şi S-a înălţat la Tatăl unde trăieşte pentru a face
mijlocire pentru noi : (Coloseni 1:15-17; Matei 1:18-23; Ioan 1:14; 1 Timotei 2:5; 3:16; Evrei 7:25;
Ioan 14:6; ).
- Concepția despre Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos pe pământ, şi este Una în scopuri cu Tatăl şi cu Fiul.
El e Regeneratorul în lucrarea de răscumpărare. Aceste trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus
Hristos și Duhul Sfânt formează Dumnezeirea.
- Concepția despre Sfintele Scripturi.
Sfintele Scripturi, atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament, sunt Cuvântul lui Dumnezeu.
Ele sunt date prin inspiraţie de Dumnezeu şi conţin descoperirea suficientă a voii lui Dumnezeu faţă de
om şi singura regulă infailibilă de credinţă şi vieţuire.
-Cele zece porunci.
Legea morală, cele zece porunci din Exodul 20:1-17 sunt expresia voii lui Dumnezeu,
acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. Legea este neschimbătoare,
obligatorie pentru toţi din toate veacurile şi este mai presus de orice legi omeneşti. Încălcarea oricărei
porunci constituie plata păcatului care este moartea. Noi nu suntem mântuiţi prin ascultarea faţă de
lege, ci prin Hristos, trebuie deci să fim ascultători şi să scăpăm de osândă. (Matei 5:17-20; Ioan 2:3-6,
5:1-3).
- Concepția despre Sabat.
Porunca a patra din legea morală a lui Dumnezeu pretinde respectarea Sabatului zilei a şaptea.
El este zi sfântă de odihnă, un memorial al creaţiunii şi un semn al recreării şi al răscumpărării, ca şi al
sfinţirii, este o instituţie spirituală dedicată închinării religioase şi studiului. (Geneza 2:1-3; Exodul
20:1-17).
72
Adevărata respectare a Sabatului pretinde încetarea oricărei lucrări lumeşti de vinerea de la
apusul soarelui până sâmbătă la apusul soarelui. Pregătirea pentru Sabat trebuie încheiată vinerea
înainte de începutul Sabatului. (Leviticul 23:32, Exodul 16:22,23).
Întrucât Hristos şi apostolii au păzit tot timpul Sabatul, atât înainte, cât şi după răstignire şi
înviere, duminica rămâne adevărata zi de odihnă. Anania şi Pavel n-ar fi putut fi nevinovaţi înaintea
evreilor dacă ar fi fost păzitori ai Sabatului. (Luca 23:56, Fapte 13:42,44).
- Concepția despre închinarea duminica.
Prima zi a săptămânii, cunoscută în mod obişnuit sub numele de duminică, a fost dedicată în
vechime închinării la soare. Când biserica creştină s-a abătut de la învăţătura adevărată din zilele
apostolice, ziua a şaptea a fost înlocuită treptat de prima zi a săptămânii. Duminica, cu alte instituţii
păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de către biserica creştină. Respectarea duminicii nu se găseşte
în Biblie susțin adventiștii. (Matei 15:9,13).
- Concepția despre legea ceremonială.
Legea ceremonială a Vechiului Testament dată poporului evreu înainte la venirea lui Mesia
simboliza lucrarea lui Hristos şi cerinţele ei au încetat la cruce. Legea ceremonială, care include
sărbătorile evreieşti ceremoniale nu ar trebui să fie confundată cu legea morală şi cu ziua Sabatului din
porunca a patra. (Evrei 10:1,9,10; Coloseni 2:14,16).
- Concepția despre Har şi mijloacele harului.
Harul înseamnă “favoare nemeritată”. Din pricina păcatului omenirea trebuie să sufere
consecinţele. Dumnezeu Îşi manifestă iubirea acordând omului care n-o merită salvarea de la moarte
prin Iisus Hristos. Mântuirea este realizată când păcătoşii sunt atraşi la Hristos prin:
a.Cuvântul lui Dumnezeu.
b.Duhul Sfânt.
c.Lucrarea Evangheliei. (Romani 10:13-18; Ioan 14:16:13).
- Concepția despre naşterea din nou.
Pentru a fi mântuit de păcat şi de consecinţele sale, omul trebuie să experimenteze o naştere din
nou prin transformarea vieţii. Când un individ se căieşte de păcatele sale şi se predă lucrării Duhului
Sfânt asupra inimii sale, el simte dorinţa să trăiască în ascultare de voia lui Dumnezeu. Biblia numeşte
această experienţă “naştere din nou”. Noua viaţă de după aceea este menţinută prin credinţa noastră în
Iisus. (Matei 1:21, Ioan 3:3).
- Concepția despre Botez.
Acei care au ajuns la o vârstă respectabilă şi u fost “născuţi din nou” trebuie să fie botezaţi prin
73
cufundare în apă în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta reprezintă moartea,
îngroparea şi învierea lui Iisus Hristos, ca şi moartea “omului vechi” şi învierea “omului nou” la o
viaţă nouă în Hristos. (Fapte 2:38, Marcu 16:16, Romani 6:3-9).
-Serviciul umilinţei.
Spălarea picioarelor este un serviciu al umilinţei care precede sfânta cină. Ea a fost instituită de
Mântuitorul şi a fost lăsată bisericii creştine pentru a învăţa umilinţa, egalitatea, iubirea frăţească şi
unitatea în Hristos. Reconcilierea între fraţi ar trebui să preceadă acest serviciu. (Ioan 13:1-17, Matei
5:23,24).
- Concepția despre Sfânta cină.
Prin împărtăşirea din pâinea nedospită şi vinul nefermentat, care reprezintă trupul şi sângele lui
Iisus Hristos, credinciosul comemorează suferinţa şi moartea lui Iisus Hristos. Semnificaţia acestei
rânduieli implică faptul că la ea iau parte doar membrii care sunt în armonie cu principiile bisericii care
formează corpul lui Hristos. (Matei 26:26-28; 1 Corinteni 10:16,17).
- Concepția despre Judecata de cercetare.
Profeţia celor 2300 zile (ani, după Numeri 14:34 şi Ezechiel 4:6) din (Daniel 8:14) s-a încheiat
când a început “curăţirea sanctuarului” sau judecata de cercetare. Acesta se referă la cercetarea –
revenirea Domnului Hristos – a rapoartelor cereşti ale vieţilor pretinşilor copii ai lui Dumnezeu din
toate veacurile. Rezultatul acestei cercetări hotărăşte destinul fiecărui suflet, fie pentru viaţa veşnică,
fie pentru moartea veşnică. (Eclesiastul 12:14; Daniel 7:9,10).
- Concepția despre adevărul prezent.
Soliile celor trei îngeri din (Apocalipsa 14:6-12), împreună cu solia celuilalt înger din
Apocalipsa constituie adevăr prezent. Aceste solii trebuie să pregătească un grup special de oameni,
144 000 pentru cea de-a doua venire a lui Hristos. (Ezechiel 9:1-7, Apocalipsa 7:1-4).
- Concepția despre Darul profeţiei.
În concordanţă cu făgăduinţa lui Dumnezeu din Fapte 4:17-21, darul profeţiei a fost redat
bisericii în aceste zile, nu ca un înlocuitor sau ca o completare a Bibliei, ci ca un îndrumător şi un
serviciu de distincţie a poporului rămăşiţei lui Dumnezeu. Scrierile inspirate ne îndreaptă atenţia la
principiile ca regula noastră de credinţă şi vieţuire şi ne ajută să ne ferim de interpretarea greşită a
Cuvântului Dumnezeu. (Numeri 12:6, 2 Cronici 20:20; Proverbe 29:18).
- Concepția despre Căsătorie.
Căsătoria a fost rânduită de Dumnezeu şi onorată de Hristos pentru a lega ambele părţi pentru
viaţă: divorţul cu scopul recăsătoririi, nici căsătoria cu necredincioşii nu se încadrează în principiul
74
divin al căsătoriei. (Luca 7:11-3; 1 Corinteni 7:11, 39).
-Reforma sanitară şi reforma în îmbrăcăminte.
Întrucât corpul creştin este templul Duhului Sfânt, cei care vor să-şi păzească sănătatea trebuie
să urmeze naturii şi să renunţe la alimentele şi obiceiurile nenaturale ale vieţii care distrug sănătatea,
fiind în folosirea lucrurilor care sunt bune. (1 Corinteni 3:16,17; Filipeni 4:5). Obiceiurile în
îmbrăcăminte sunt un indiciu asupra caracterului. Modestia creştină şi respectul de sine pretind să nu
adoptăm modele extravagante ale lumii. (1 Petru 3:1-5; Isaia 3:16-24).
-Atitudinea noastră privind la stăpânirile pământeşti.
Creştinul e obligat să respecte autoritatea divină şi umană. El ascultă de toate legile drepte ale
stăpânirilor pământeşti dintr-o conştiinţă bună. Dacă cerinţele legilor omeneşti sunt în contradicţie cu
ale lui Dumnezeu, atunci creştinul trebuie să hotărască pentru sine: Să ascult mai mult de Dumnezeu
sau de oameni? Conştiinţa noastră creştină ne interzice să luăm parte la orice fel de activităţi partizane.
(Matei 22:21; Romani 13:3-7).
- Concepția despre Trupul lui Hristos, Biserica Sa.
Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat, nu indivizi împrăştiaţi. Biserica deleagă o
parte din autoritatea ei slujbaşilor aleşi, nu ca să stăpânească peste biserică, ci să slujească bisericii.
Biserica are autoritatea să accepte membrii prin botez şi mărturisire de credinţă şi să excludă membrii
pentru motive întemeiate. (Ioan 10:16, 11:52, 1 Corinteni 10:17, 12:12-27).
- Concepția despre Zecime şi daruri.
Darea zecimii şi a darurilor pentru sprijinirea lucrării şi predicarea Evangheliei este o datorie
creştină. (Matei 23:32, 1 Corinteni 9:14).
- Concepția despre a doua venire a lui Hristos.
Timpul de încercare al oamenilor se încheie la scurt timp înainte de cea de-a doua venire a lui
Hristos ce va fi literală, personală, vizibilă, auzită şi universală. (Luca 13:23-25, 17:29,30; Isaia 11:4,
66:17).
- Concepția despre natura omului şi starea celor morţi.
Omul a fost creat de mâna lui Dumnezeu ca suflet viu. Prin neascultare a fost despărţit de sursa
vieţii, prin natură, el este muritor, dar poate dobândi nemurirea prin Hristos, în făgăduinţă imediată şi
realitate la a doua Sa venire. (Geneza 2:7, 3:22-24, Iov 7:17).
La moarte fie că este bun sau rău, omul intră într-un somn, o stare de inconştienţă, tăcere şi
inact. Omul mort rămâne în mormânt până la învierea drepţilor şi a celor nedrepţi. Cei nedrepţi nu
sunt în loc de chin, ci sunt “păstraţi până în ziua judecăţii ca să fie pedepsiţi”. Şi cei drepţi nu sunt în
cer, ci în mormânt până la înviere, la venirea lui Hristos. (Fapte 2:29,34; Timotei 4:7,8).
- Concepția despre Mileniu.
După a doua venire a lui Hristos va fi o perioadă de o mie de ani, numită de obicei mileniu. În
acest timp când cei drepţi sunt cu Hristos în cer, cei răi rămân în ţărână, în pământul pustiit. Cei drepţi
75
îi vor judeca pe cei răi. La sfârşitul mileniului, cei răi sunt nimiciţi de foc. (Matei 10:28, 2 Petru 3:7-
10).
- Concepția despre noul pământ.
După curăţirea pământului de păcat prin foc, Dumnezeu va face “toate lucrurile noi”,
restaurând pământul la frumuseţea lui edenică. Acest pământ nou va deveni atunci căminul veşnic al
celor mântuiţi, iar Dumnezeu va avea stăpânirea supremă în toate veacurile fără de sfârşit ale veşniciei.
(2 Petru 3.13, Apocalipsa 21:1-7).
Adventiştii au cinci servicii religioase speciale:
1.Botezul se administrează la majorat. Candidaţii îmbrăcaţi în veşminte speciale sunt introduşi
în baptisterii. Pastorul primeşte pe rând pe fiecare candidat rosteşte formula de botez apoi îl scufundă
în apă, o singură dată. Apoi pastorul rosteşte o scurtă scufundare, subliniind importanţa acestui act,
după care credincioşii cântă un imn. Botezul se oficiază numai de către pastor.
2.Cina Domnului are loc o dată la trei luni în ziua de sabat, fie dimineaţa, fie după amiaza.
Participarea la Cină este precedată de spălarea picioarelor (semnul umilinţei). Elementele împărtăşaniei
sunt pâinea nedospită şi vinul nefermentat (must).
Pastorul rosteşte rugăciunea de binecuvântare a pâinii apoi frânge pâinea în bucăţi, în timp ce
credincioşii se roagă, iar corul intonează un imn de laudă. Pastorul şi persoanele indicate de el pun pe
tăvi bucăţelele de pâine şi le împart credincioşilor. Serviciul se încheie cu o cântare comună şi o
rugăciune rostită de pastor.
3.Cununia are loc Duminica. În cazuri speciale se face şi în alte zile, dar niciodată sâmbăta.
4.Înmormântarea – Serviciul religios are loc de obicei la casa decedatului şi constă în cântări şi
rugăciuni potrivite momentului.
5.Punerea mâinilor are loc sâmbăta dimineaţa sau după amaiza, în timpul predicii.
Manifestări şi tendinţe ale cultului A.Z.S.
a. Credinciosul adventist şi controlul exercitat de cult. Credinciosul adventist nu e stăpânit de
imaginea iadului, pentru că adventiştii nu cred în iad. El are conştiinţa fericirii veşnice, mai mult decât
alţi credincioşi. Ei cred că din miliardele de oameni care au trecut pe pământ şi vor trece, numai ei se
vor bucura de împărăţia lui Hristos de o mie de ani. Numai ei vor putea privi pe satan cum se zbate
neputincios pe pământ pedepsit din cauza nelegiuirilor. Credinciosul adventist este dominat de frica de
a rămâne în afara acelei împărăţii unice. El crede că această fericire o vor dobândi doar adventiştii de
ziua a şaptea de aceea respectă cu stricteţe ceea ce li se cere.
După ce i s-au creat credinciosului aceste convingeri după ce i s-a acaparat conştiinţa, pastorul
exercită un control riguros asupra lui, îi cenzurează viaţa intimă iar credinciosul se supune fără
murmur. Căutând să păstreze credinciosul sub stricta şi exclusiva trăire adventistă pastorii şi prezbiterii
controlează şi felul de alimentaţie (nu consumă carne de porc, înclină spre vegetarism, controlează
lectura, preocupările, viaţa şi relaţiile de familie, încercând să elimine orice influenţă din afara
76
comunităţii. Cultul nu admite căsătoria dintre adventişti şi neadventişti. Unica soluţie este botezul celui
neadventist.
Adventiştii şi-au cristalizat punctele doctrinare pornind de la Vechiul Testament iar legea
morală pentru a continua să fie tot decalogul din care porunca a IV-a cea care se referă la ţinerea
sabatului, a dat chiar numele de sabatism. Ţinerea zilei a şaptea a sâmbetei – ca zi de odihnă şi de cult
s-a hotărât în urma “revelaţiei” pe care Hellen White a avut-o în anul 1846.
Respectarea strictă a sabatului a pus într-o situaţie conflictuală pe copiii de vârstă şcolară şi pe
membrii cultului angajaţi în câmpul muncii. Vinerea sabatului a făcut ca adventiştii să-şi aleagă
anumite profesii: fotografi, mici meşteşugari (croitori, cizmari, zidari, electricieni, instalatori). Pentru
a–i atrage pe tineri cultul organizează programe de orchestre, dans şi formaţii corale. În ţara noastră s-
au semnalat două grupuri dizidente.
1.Gruparea condusă de Gheorghe Catană din părţile Ardealului care are la bază principii ale
sectei adventiste reformiste.
2.Familia spirituală condusă de profetul “Satmari” din Piatra Neamţ. Această “binecuvântată
unire” spirituală şi de fapt se şi numesc Adam şi Eva. Aceasta practică prozelitismul și refuză
încadrarea în muncă.
Având aceste repere ale Cultului Adventist, studentul teolog are posibilitatea să clarifice erorile
și să apere cu strictețe adevărul de credință revelat, să ocrotească și să-i protejeze pe credincioși
evitând astfel confuzia și de ce nu sminteala.
Situația actuală a Bisericii Adventiștilor de ziua a șaptea, incluzînd actuala organigramă,
Președintele ales și Statutul de organizare, este redată pe scurt pe site-ul Secretariatului de Stat pentru
Culte pe care o prezentăm mai jos:
http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1740 - sursă citată la data de 10.10.2010
BISERICA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA
Uniunea de Conferinţe a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea
Teodor HUŢANU
Preşedinte 077190, Pipera, Str. Erou Iancu Nicolae nr. 38-38 A, com. Voluntari, jud. Ilfov Tel.021.269.03.38 Fax.021269.03.40 Web: http://www.adventist.ro/
„Adventus” înseamnă „revenire”, „a doua venire”; adventiştii readuc în atenţie textele
scripturistice care vorbesc de întoarcerea lui Iisus pentru întemeierea împărăţiei sale. Această idee a
fost susţinută de americanul William Miller (1782-1849), care a şi stabilit pentru anii 1843-1844 data
77
celei de a doua veniri, profeţie care nu s-a adeverit. Mai târziu, Hiram Edson şi în special soţii James şi
Ellen White au răspândit această credinţă.
Începutul existenţei Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea a fost marcat în ţara noastră de anul
1870, odată cu vizita pastorului polonez (fost preot catolic) Chehonsky. Până la primul război mondial
existau un număr restrâns de comunităţi adventiste (Piteşti, Bucureşti, Sarighiol, Sibiu, Cluj etc.) cu
credincioşi în majoritate de naţionalitate germană. În ciuda opresiunii şi a interdicţiei din partea
statului, Biserica Adventistă s-a extins.
În perioada interbelică s-a creat organizaţia centrală sub denumirea de Uniunea de Conferinţe a
Bisericii Adventiste (1921). Statutul bisericii a fost semilegal; o asociaţie religioasă, într-o perioadă
avea aprobare de funcţionare, apoi, în altă perioadă, era interzisă. Recensământul din anul 1930 a
relevat existenţa a 16.102 adventişti.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost pusă în
afara legii, membrii şi pastorii fiind urmăriţi, persecutaţi şi condamnaţi la pedepse privative de
libertate.
În anul 1946, pentru prima dată Biserica este recunoscută provizoriu, iar după promulgarea
Constituţiei din anul 1948 se fac pregătirile în vederea recunoaşterii de către stat, care are loc în anul
1950, prin Decretul Prezidiului M.A.N. 1203/1950. Pe aceeaşi dată se aprobă Statutul şi mărturisirea
de credinţă a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.
Elementele doctrinare specifice Bisericii Adventiste sunt următoarele:
- Domnul Isus Hristos este singurul preot şi mijlocitor între Dumnezeu şi om. El a lucrat mântuirea
la Golgota iar acum, în templul din cer, o desăvârşeşte.
- A doua venire a lui Isus este singura soluţie pentru problemele omenirii. Ea va avea loc în
curând.
- Sabatul zilei a şaptea este semnul distinctiv al unui Dumnezeu-Creator.
- Nemurirea aparţine numai lui Dumnezeu; din cauza păcatului, omul este supus morţii.
Moartea este un somn, în timpul căruia omul este cu totul inconştient.
- Trupul omului este Templul Duhului Sfînt - fapt pentru care trebuie păstrat în deplină sănătate
printr-un mod de viaţă raţional, în armonie cu legile naturii.
Organul central de conducere al Bisericii este Uniunea de Conferinţe, care are în subordine 6
unităţi numite Conferinţe (Muntenia, Moldova, Oltenia, Transilvania de Sud, Transilvania de Nord şi
Banat).
În total, conform recensământului din 2002, sunt 93.670 credincioşi, din care 6.900 sunt de
etnie maghiară.
Corpul pastoral al bisericii este format dintr-un număr de circa 340 de pastori. Totalul
bisericilor locale de pe cuprinsul ţării este de 1.185.
Pregătirea deservenţilor de cult se face la Institutul Teologic Adventist de grad universitar, care
78
funcţionează la Cernica, trei licee seminariale şi o şcoală postliceală sanitară la Brăila.
În cadrul cultului funcţionează mai multe asociaţii: ADRA (Agenţia Adventistă pentru
Refacere şi Ajutor) - o astfel de organizaţie există şi pe plan mondial, cu activitate recunoscută în caz
de calamităţi sau catastrofe naturale, precum şi de ajutorare; AMICUS (Asociaţia Studenţilor
Adventişti), „Sănătate şi temperanţă”, Asociaţia Copiilor şi Juniorilor Adventişti.
Biserica Adventistă dispune şi de un post de radio „Vocea Speranţei”, care emite la Bucureşti,
Braşov, Constanţa şi Timişoara.
Biserica Adventistă are o casă de editură unde se editează lunar revista „Curierul Adventist”. O
altă publicaţie bilunară este revista „Semnele Timpului”, revistă de cultură religioasă. Trimestrial se
editează caietele de studii biblice pentru adulţi, tineret, copii, în aproximativ 55.000 exemplare.
Pe lângă acestea se mai publică lucrări cu caracter teologic, de popularizare, cursuri şcolare etc.
Conform doctrinei sale, Biserica Adventistă se defineşte drept una sfîntă, sobornicească şi
apostolică. Ea este o biserică mondială, cuprinzând pe toţi credincioşii de pe glob care recunosc
aceeaşi doctrină, respectă aceeaşi autoritate eclesiastică şi îşi asumă aceeaşi misiune. Organizaţia
mondială a Bisericii Adventiste are caracter reprezentativ, organismele ei de conducere, de la toate
nivelele fiind alese prin votul majorităţii delegaţilor. Forul central de conducere al bisericii la nivel
mondial este Conferinţa Generală, care are 11 diviziuni teritoriale pe tot globul.
Biserica Adventistă este prezentă în peste 190 ţări de pe glob, cu peste 15 milioane de
credincioşi, dintre care 8 milioane sunt botezaţi.
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din România are relaţii cu organizaţiile religioase din
străinătate şi este subordonată spiritual şi doctrinar Organizaţiei Mondiale Adventiste.
79
III. MIŞCAREA HARISMATICĂ. CULTUL PENTICOSTAL* (vezi nota explicativă din
Introducere).
* Prelegerile despre cultele neoprotestante, așa cum am afirmat în partea de introducere
sunt reproduse din perspectiva acestor culte, astfle încânt, credinciosul ortodox să conștientizeze
încă de la început aroganța, nerușinarea, minciuna, ura, mândria și fățărnicia dar mai ales
agresivitatea acestor pe bună dreptate sectanți. Într-un capitol aparte, pe care studenții și
credincioșii îl vor putea citi cu de-amănuntul, vom expune credința ortodoxă și combaterea acester
secte care viciază Biserica noastră strămoșească.
Spre sfârşitul secolului 19 America era deja plictisită de numeroasele şi sporadicele “treziri
religioase”. Mulţi predicatori ambulanţi se compromiseseră prin tertipurile la care apelau pentru a
încălzi mulţimile. Masele voiau ceva nou iar acest nou nu a întârziat să vină sub lozinca “Dumnezeu
face o lucrare nouă”.
Una dintre mişcările de “trezire religioasă” din Statele Unite a fost şi aşa-numita “Ploaie
Târzie”. (Latter Rain) condusă de A.J. Tomlinson, iniţial un simplu distribuitor de cărţi al American
Bible Society. Existau de altfel mai mulţi predicatori care predicau reînnoirea trăirii religioase prin
“umplerea cu Duhul Sfânt”. Suportul pentru această propovăduire consta în relatarea privind
pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, descrisă în capitolul 2 din Faptele Apostolilor. Aceşti
predicatori afirmau că acea pogorâre, însoţită de “vorbirea în alte limbi”, este posibilă şi în zilele
noastre, pentru fiecare credincios în parte. Astfel, în SUA şi în Ţara Galilor au apărut adunări de
rugăciune în care credincioşii fervenţi îşi mărturiseau păcatele înaintea Domnului şi Îl implorau cu
lacrimi “să-i boteze cu Duhul Sfânt”. Pe lângă Tomlinson, un alt promotor al noilor idei a fost Charles
Parham. Predicatorii creau prin predicile lor o condiţionare psihologică şi o înfierbântare a sângelui
care în cele din urmă degenera în “glosolalie” (vorbire necontrolată într-o stare de semi-transă).
Apariţia acestui fenomen destul de neobişnuit a constituit în 1896 scânteia pentru demararea noii
mişcări penticostale. Glosolalia a fost identificată cu pogorârea Sfântului Duh de la Cincizecime şi s-a
afirmat că evenimentul descris în Biblie poate avea loc oricând dacă credinciosul se roagă fierbinte lui
Dumnezeu. Dobândirea unei astfel de “umpleri cu Duhul Sfânt” a devenit ţinta celor care doreau mai
mult. Cei care credeau în “umplerea cu Duhul Sfânt” s-au separat de adunările din care făceau parte şi
astfel s-a conturat noua Mişcare Penticostală. În 1903 Tomlinson îşi dă seama că poate face mai mult
decât să vândă cărţi şi înfiinţează “Biserica lui Dumnezeu”.
Stilul neconformist al adunărilor penticostale ( de la pentecost = Cincizecime, în greacă) a
asigurat răspândirea mişcării şi a atras atenţia şi în afara Statelor Unite. Un loc unde penticostalismul a
prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un luteranism arid, a fost Norvegia.
Aici noile idei au fost preluate de diverşi predicatori ad-hoc, punându-se bazele mai multor secte de
80
sorginte penticostală.
Conform “tradiţiei” neoprotestante privitor la dezbinare, “Biserica lui Dumnezeu” a lui
Tomlinson nu a rezistat prea mult, prima scindare având loc în 1917, astfel apărând “Adunările lui
Dumnezeu”. Ulterior aceste două ramuri s-au divizat şi ele, dând naştere unor grupări independente.
Principalele grupări penticostale sunt asociate acum în Conferinţa Mondială Penticostală.
În România penticostalismul a venit direct din America, în perioada interbelică, prin câţiva
români câştigaţi de ideile acestea, propagate în SUA chiar printr-o revistă de limba română, Vestitorul
Evangheliei, redactată de un oarecare Paul Budeanu, originar din judeţul Arad. Acesta a tradus în
româneşte mărturisirea de credinţă a penticostalilor, numită Declaraţia fundamentului adevărat al
Bisericii lui Dumnezeu. Primul şef al sectei în România a fost Ion Bododea, din Brăiliţa, care a editat
revistele Glasul adevărului şi Ştiinţa Sfinţilor, precum şi cartea de cântări ale sectei, Harfa
Bisericilor lui Dumnezeu.
Ca puncte doctrinare principale, penticostalii susţin teoria Sola Scriptura (“numai Scriptura”)
asemenea tuturor (neo)protestanţilor, botezul adulţilor, învăţătura despre răpirea Bisericii şi botezul cu
Duhul Sfânt dovedit prin “vorbirea în limbi”.
Unele secte penticostale susţin două trepte ale experienţei harului: naşterea din nou şi botezul
cu Duhul Sfânt, iar altele mai adaugă una, cea a sfinţirii.
Ca notă individuală, penticostalii practică “ungerea cu untdelemn” pentru vindecarea de boli şi
au o pasiune pentru minuni şi vindecări miraculoase, acestea fiind atribuite Duhului Sfânt. Uleiul cu
care se face ungerea de către pastor sau de către proorocul înzestrat cu “darul vindecării” este uleiul
alimentar obişnuit.
În adunările penticostale pot fi întâlniţi “prooroci” care “proorocesc în alte limbi”. De obicei
aceste “vorbiri” sunt “tălmăcite” de un alt membru al Dunării, considerat “înaintat pe cale” şi văzut
ca posedând anumite daruri ale Duhului Sfânt. Un lucru interesant îl constituie diferenţa ca volum de
cuvinte între “vorbirea în limbi” a proorocului (scurtă, de obicei) şi tălmăcirea care se constituie
deseori într-o mică predică. Celor care întreabă despre aceasta li se răspunde că tălmaciul nu traduce
cuvânt cu cuvânt “proorocia”, ci îi traduce “duhul”. În general, “proorocii” sunt văzuţi ca având
diverse daruri de la Duhul Sfânt, acestea fiind, pe lângă “darul proorociei”, şi “darul vindecării” sau
“darul deosebirii duhurilor”. În România, un domeniu de “utilitate” a proorocilor din adunările
penticostale este proorocirea “de la Dumnezeu” a legăturilor matrimoniale (dacă e bine ca sora X să se
mărite cu fratele Y) sau răspunsul, tot “de la Dumnezeu”, dacă e recomandată sau nu emigrarea în
Statele Unite! Mulţi penticostali se căsătoresc pur şi simplu pe baza proorociilor făcute în adunare, deşi
cei doi tineri nici nu se cunosc bine şi nici nu au viziuni comune de viaţă.
Falsitatea acestei “vorbiri în limbi” este evidentă din frecventele neconcordanţe dintre
prorociile pe aceeaşi temă. O persoană mai puţin credulă a făcut un test: a înregistrat pe bandă o
prorocie şi a mers cu înregistrarea la alţi doi prooroci penticostali, cerându-le acestora să tălmăcească
81
mesajul. Fiecare a produs o cu totul altă interpretare, ambele diferite de cea iniţială. Alteori, dacă
proorocul care nu aparţine de adunarea în cauză aduce atingere prin proorocia lui politicii interne a
acelei adunări, pastorul adunării declară fără echivoc că vorbirea a fost nu de la Dumnezeu, ci de la
satana. De asemenea, unii se folosesc de proorocii pentru a-şi rezolva diferendele personale cu alţi
membri din adunare. Asemenea fenomene sunt sesizate şi de unii dintre membri, însă în loc să vadă în
aceasta dovada înşelătoriei, ei decid doar să se mute la o altă adunare.
Marea majoritate a bisericii penticostale din România fac parte din ramura Biserica lui
Dumnezeu (Church of God). După Revoluţia din 1989, în urma unor conflicte de culise, un anume
pastor exclus din Biserica lui Dumnezeu s-a afiliat împreună cu adunarea sa ramurii “Adunările lui
Dumnezeu” (Asseblies of God), deschizând astfel drumul acestora drumul în România.
1.Din filele istoriei. Ce cred Penticostalii. Învăţătura Penticostală. Etica Penticostală.
La data de 29 mai 1946, printr-un memoriu înregistrat la Ministerul Cultelor, sub nr. 24849, un
grup de fraţi penticostali au solicitat recunoaşterea unei asociaţii de credinţă penticostală sub
denumirea de: “Biserica lui Dumnezeu Apostolică” cu sediul în Bucureşti. Memoriul înaintat a fost
însoţit de o scurtă expunere a principiilor de credinţă precum şi de statutul de organizare internă al
“asociaţiei”. În baza avizului favorabil purtând nr. 32 din data de 24 iunie 1946 al Consiliului de
inspectori (din Ministerul Cultelor) , precum şi a avizului Contenciosului, Ministerul Cultelor prin
decizia nr. 39253, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 8 august 1946 recunoaşte asociaţia ca
legală şi aprobă funcţionarea ei. Iată o copie după această decizie a Ministerului Cultelor – un
document istoric de o remarcabilă valoare pentru orice creştin penticostal care se doreşte a fi cât mai
informat: “Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul Artelor şi Ad-Internul Departamentului
Cultelor. Având în vedere cererea Asociaţiei religioase “Biserica lui Dumnezeu Apostolică” zisă şi
Penticostală, din România, înregistrată la Ministerul Cultelor sub nr. 24859 din 1946, cum şi Scurta
Expunere a principiilor de credinţă şi statutul de organizare internă a acestei asociaţiuni. Având în
vedere avizul nr. 32 din 24 Iunie 1946 al Consiliului de Inspectori şi Avizul Contenciosului dat în
legătură cu cererea susnumită:
În baza art. I din Legea nr. 384 pentru organizarea ministerului Cultelor şi art. 24 din Legea
pentru Regimul General al Cultelor din 1928 decidem:
Art. 1 - Biserica lui Dumnezeu Apostolică zisă Penticostală din România, cu sediul în Bucureşti, str.
Ecaterina Bazilescu 155, se recunoaşte în mod provizoriu ca asociaţie religioasă până la apariţia noii
legi a cultelor, putând practica liber toate actele de cult, bucurându-se de deplina libertate de
funcţionare şi manifestare religioasă.
Art. 2 - Asociaţia religioasă menţionată în toate actele şi acţiunile sale publice, va respecta limba şi
calendarul oficial al Statului, legile şi regulamentele în vigoare, ordinea publică şi bunele moravuri,
evitând orice acte de prozelitism faţă de alte culte sau asociaţii religioase.
Art. 3 - Mărturisirea de credinţă şi statutul de organizare al asociaţiunii, puse de acord cu prevederile
82
legii pentru regimul general al cultelor, se vor publica în Monitorul Oficial ulterior.
Art. 4. – D-1 Director al Cultelor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei decizii. Ministru
Ad-Interim M. Ralea No. 39253.
Penticostalismul este o continuare a mişcării de “redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în
secolul trecut. Pe la 1900, predicatorul american Charles F. Parham a început să susţină că asupra celor
credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi neînvăţate (glosolalia).
Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli în ziua Cincizecimii (ziua coborârii Duhului Sfânt,
Rusaliile). Întrucât a cincizecea zi se traduce în limba greacă “penticosta”, adepţii noii mişcări
religioase au adoptat denumirea de penticostali. Din S.U.A. mişcarea penticostală s-a răspândit şi în
Europa, mai ales în Germania şi Norvegia. Numărul credincioşilor a crescut relativ repede de la circa
1000 în 1906 la peste 350 000 în 1936. Prima comunitate penticostală din România a apărut în
localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul 1922. În pofida unor persecuţii la care a fost supusă înainte şi
mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, credinţa penticostală s-a extins treptat în mai
multe regiuni ale ţării, în special în nordul Moldovei, în Banat şi Crişana. Asociaţia credincioşilor
penticostali s-a constituit în anul 1924. Şi acest cult, ca şi celelalte culte evanghelice, a avut de suferit,
mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, când mulţi păstori au fost trimişi în închisoare sau
lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal funcţionează în legalitate. În anul 1950, Biserica
Penticostală a fost recunoscută legal. Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a
fiecărui credincios trebuie să stea convertirea personală, după care, apoi, se face botezul prin cufundare
în apă, în numele Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce constituie specificul acestui cult este
propovăduirea şi exercitarea botezului cu Duhul Sfânt, care se primeşte în urma rugăciunilor prin
stăruinţă şi credinţă că primeşti acest dar de la Dumnezeu, mărturisirea experienţei darurilor Duhului
Sfânt, care pot să-şi facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor
divine prin rugăciune cu credinţă.
Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat, respectându-se autonomia bisericească
locală. Cultul are o conducere colectivă centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21
membri şi de Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste organe sunt
alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de conducere al cultului, care se
întruneşte o dată la 4 ani. Bisericile locale au ca intermediar între ele şi conducerea centrală şase
comunităţi regionale: Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Oradea şi Suceava. Pregătirea pastorilor se face la
nivel universitar, în cadrul Institutului Teologic Penticostal, care funcţionează în Bucureşti. De
asemenea, cultul dispune de trei seminarii teologice liceale şi de două şcoli postliceale. Potrivit
recensământului din 1922, Cultul Penticostal număra circa 220 000 credincioşi (la începutul anului
1995, datele cultului indicau un număr de 380 000 credincioşi). În cadrul cultului sunt 1343 biserici şi
7879 filiale, deservite de 354 pastori. În fruntea unei biserici se află un pastor sau mai mulţi, în funcţie
de numărul membrilor şi un comitet ales de fiecare Biserică. Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi
83
diaconii, subordonaţi pastorului. Biserica Penticostală are ca organ de presa oficial “Cuvântul
Adevărului”. De asemenea, editează cărţi cu conţinut religios, cărţi pentru exercitarea cultului, cărţi
pentru instruirea slujitorilor în seminarii şi în Institutul Teologic Penticostal. Cultul întreţine legături
cu Bisericile Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor Penticostale Europene, făcând parte şi
din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care îşi are reprezentanţi, precum şi cu
Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe plan mondial, participă la Conferinţele Penticostale
Mondiale. Relaţii speciale întreţine cu organizaţia Penticostală Mondială “Church of God”, cu sediul
la Cleveland (Tenessee) – SUA, datorită mai multor asemănări doctrinare şi organizatorice.
a. Scurt istoric.
Cadrul istoric şi religios în care apar penticostalii coincide cu începutul secolului XX şi mediul
baptist. Întemeietorul penticostalismului modern a fost Carol Parham , un pastor baptist din California.
El a început să predice o “nouă revărsare a Duhului Sfânt” sau o nouă Cincizecime (Pentecostes =
Cincizecime, momentul pogorârii Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după Învierea Domnului, de unde
şi numele de penticostali). Astfel susţinea că Duhul Sfânt s-a şi pogorât deja peste 13 persoane la 3
ianuarie 1901. Destul de rapid, cultul s-a răspândit şi în Europa, mai întâi în Norvegia, apoi în
Germania, prin păstorul luteran Johann Paul, convertit la noua doctrină care a devenit conducătorul
sectei în Germania. Penticostalii îşi revendică originea în însăşi întemeierea Bisericii creştine la
Pogorârea Duhului Sfânt, mai ales prin practicarea “vorbirii în limbi”. În funcţie de locul unde se află,
de numărul de membrii sau de tradiţii locale, penticostalii sunt cunoscuţi sub mai multe denumiri.
Credinţa apostolică, Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Penticostală a Sfinţilor,
Biserica Evangheliei Depline, Biserica Salem şi altele. Prima publicaţie “Vestitorul Evangheliei” a fost
editată la Akron, în statul Ohio. În momentul de faţă sunt răspândiţi în toată lumea, cu comunităţi
destul de mari în America Latină şi în Africa. Desfăşoară o misiune foarte activă prin mijloace
moderne, au peste tot locaşuri de cult moderne, se ocupă de educaţia copiilor şi tineretului, au înfiinţat
orfelinate, case pentru bătrâni, instituite de dezalcoolizare, tipăresc reviste, cărţi, iar “misionarii”
desfăşoară un intens prozelitism, penticostalii fiind astăzi una dintre cele mai active şi mai mari mişcări
religioase pe plan mondial.
b. Apariţia în România.
Ideile penticostale au pătruns în ţara noastră din Ungaria. Primul român, considerat
întemeietorul penticostalilor la noi, a fost arădeanul Pavel Budeanu, plecat înainte de 1910 în America,
unde a ajuns în contact cu penticostalii şi a îmbrăţişat doctrina lor. Întors în ţară, cu sprijinul unor
maghiari mai înstăriţi a întemeiat prima comunitate. Un alt personaj important a fost pastorul baptist
Ioan Bododea din Brăiliţa, care, atras de “vorbirea în limbi”, abandonează baptismul şi se intitulează
“şeful” Bisericii lui Dumnezeu cea Apostolică. Traduce o profesiune de credinţă penticostală intitulată
Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu, iniţiază două tipărituri Glasul
adevărului şi Ştiinţa sfinţilor. În 1925, prin decizia Ministerului Cultelor şi Artelor, au fost interzişi în
84
România, dar, cu toate acestea, au funcţionat clandestin; au fost scoşi în afara legii în anul 1942. O
parte din ei s-au organizat în cadrul cultului baptist, în tip ce alţii, în ascuns, îşi ţineau adunările
noaptea. În 1945, într-o conferinţă la Arad, s-a decis înfiinţarea Asociaţiei Religioase Penticostale şi
reeditarea revistei Vestitorul Evangheliei. În fruntea asociaţiei a fost ales Gheorghe Bradin, ca
preşedinte. În 1949 existau trei organizaţii: Asociaţia Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală,
asociaţia Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt şi asociaţia Ucenicii Domnului Iisus Hristos. În 1950 au
primit recunoaşterea juridică sub numele de Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea
Apostolică. După 1989, prin reîntoarcerea unor penticostali plecaţi în Apus şi prin înlocuirea capilor
“compromişi” , mişcarea penticostală a devenit mult mai activă.
c. Doctrină şi spiritualitate. Elemente de Spiritualitate Penticostală.
Între cele mai importante învăţături ale penticostalilor, pe lângă cele menţionate la început şi
care sunt comune tuturor cultelor neoprotestante, putem aminti: traducerea penticostală (versiunea
Cornilescu) a Bibliei singura admisă, Duhul Sfânt ca temelie a concepţiei penticostale şi Botezul cu
Duhul Sfânt care se poate primi şi prin punerea mâinilor, atunci când botează cu apă practică o singură
afundare. Cina Domnului se oficiază cu azimă şi must. Practică “spălarea picioarelor”, conducătorii
sunt pastorii şi diaconii, respectă duminica şi alte sărbători, mântuirea se realizează prin harul lui
Dumnezeu, faptele bune (milostenia) au valoare mântuitoare, cred în împărăţia de 1000 de ani pe care
Hristos o va întemeia împreună cu credincioşii adevăraţi. Practică “vorbirea în limbi” şi “tălmăcirea
limbilor”, date prin Duhul Sfânt.
-Hotărâre de angajament.
Noi vom dovedi angajamentul pentru Hristos prin ordinea spirituală pe care o vom practica.
Vom dovedi angajamentul nostru faţă de Trupul lui Hristos prin loialitatea noastră pentru Dumnezeu şi
prin angajamentul nostru faţă de Biserica Sa. Vom demonstra angajamentul nostru în a lucra pentru
Hristos printr-o bună administrare a darurilor şi slujbelor încredinţate.
-Practica spirituală.
Disciplina spirituală invocă practici ca rugăciunea, lauda, adoraţia, mărturisire, post, meditaţie
şi studiu. Prin rugăciune noi experimentăm încrederea noastră în Dumnezeu şi recunoaştem
dependenţa noastră totală faţă de El atât pentru nevoile noastre cât şi pentru nevoile altora. Prin
închinarea noastră personală cât şi publică, noi binecuvântăm pe Dumnezeu având părtaşie cu El şi
suntem binecuvântaţi zilnic cu bogăţii spirituale şi creştere în Hristos. Prin postul periodic noi ne
apropiem de Dumnezeu, prin a ne supune pe noi înşine sub controlul Duhului Sfânt în toate ramurile
noastre de activitate. Prin mărturisirea păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu noi suntem asiguraţi de
iertarea divină (I Ioan 1:9-10; 2:1-2). Prin meditaţia şi studiul Cuvântului noi sporim în creşterea
noastră spirituală şi ne pregătim pe noi înşine în a ajuta pe alţii să înveţe adevărurile Bibliei (Iosua 1:8;
Ps 1:2; ).
-Loialitatea faţă de Dumnezeu şi ataşamentul faţă de Biserică.
85
Viaţa de ucenic creştin cheamă la deplina ascultare faţă de Trupul lui Hristos. Noi suntem una
cu ceilalţi credincioşi din Biserică în a adora, a lăuda pe Dumnezeu şi a asculta de Cuvântul Său (Mt.
18:20; Ioan 4:23; Evrei 10:25).
-Duminica.
Este ziua specială de închinare a creştinilor. Ca ziua Domnului aceasta comemorează învierea
lui Hristos din morţi şi trebuie destinată pentru închinăciune, părtăşie, servicii divine, învăţătura
Evangheliei şi proclamare. (Mt.28:1; Fapte 20:7; Rom. 14:5-6; I Cor. 16:2; 2 Cor.8:1-24). Este
datoria noastră de a respecta şi preţui pe cei care Hristos I-a pus mai mari peste noi în Biserica Sa (1
Tes.5:12-13; Evrei 13:7-17). Liderii trebuie să exercite autoritatea lor prin exemplu propriu şi nu
printr-o atitudine de stăpân peste turma Domnului (Mt.20:25-28; 1 Petru 5:1-4),. Creştinii nu au
dreptul de a participa la vreo societate sau club care au practici nefondate biblic (1 Petru 4:4; 1 Ioan
2:15-19).
-Fiind buni administratori.
Scriptura încurajează economia şi simplitatea, iar risipa şi ostilitatea sunt condamnate. (Isaia
55:2; Mt.6:19-23). Trăirea unei vieţi plăcute lui Dumnezeu necesită înţelepciune, economie, folosirea
binecuvântărilor naturale, incluzând timpul, talentul şi banii (Efes. 5:16; Col. 4:5). Toată munca
noastră şi timpul nostru liber trebuie să onoreze Numele lui Dumnezeu (2 Tes. 3:6-13; 1 Tim.5:13; 1
Cor. 10:31). Ca buni ispravnici trebuie să folosim darurile noastre spirituale cât şi cele naturale în a
glorifica pe Dumnezeu (Rom.12:3-8; Efes.4:11-16; Mt. 25:14-30; 1 Petru 4:9-11; 1 Cor. 12:1-11; 1
Cor. 12:27-31). Ca nişte buni administratori trebuie să recunoaştem că folosirea cu înţelepciune a
banilor este o parte esenţială a creştinilor în a trăi o viaţă cumpătată (Mt.7:11; Iacov 1:17; 1 Cor 4:2).
d. Etica Penticostală.
1. Angajamentul.
Noi ne angajăm în acele activităţi care glorifică pe Dumnezeu în trupul nostru şi prin care se
evită declanşarea în noi a poftelor firii pământeşti. Vom citi, vom privi şi vom asculta acele lucruri
care vor avea un efect pozitiv pentru viaţa noastră spirituală.
2. Glorificând pe Dumnezeu în trupurile noastre.
Conform Sfintelor Scripturi trupul nostru este Templul Duhului Sfânt, iar noi trebuie să
glorificăm pe Domnul în trupurile noastre (Rom. 12:1-2; 1 Cor. 6:19-20; 10:31). Acceptarea sau
trăirea în păcate ca beţia, uciderea, furtul, vrăjitoria, curvia, homosexualitatea, ura, invidia, gelozia,
bârfa, vorbele murdare, comportări fireşti care nu glorifică pe Dumnezeu etc. sunt interzise.
(Rom.1:24; I Cor.6:9-10: Gal. 5:19-20).
3. Citind, vizionând, ascultând.
Literatura pe care o citim, programele pe care le vizionăm şi muzica pe care o ascultăm
afectează profund simţurile, gândirea şi comportamentul nostru. Un creştin nu trebuie să fie tentat de a
privi sau viziona programe ori spectacole de natură demoralizatoare (Rom.13:14; Fil.4:8). Aceasta
86
determină prin urmare pe creştini să citească, să privească şi să asculte acele lucruri care inspiră şi
instruiesc fiinţa umană spre un nivel înalt de viaţă spirituală şi morală.
4. Beneficiu spiritual, bunăstarea.
Folosirea timpului liber din viaţa unui credincios trebuie să fie caracterizat de acele activităţi
care edifică atât individul cât şi Trupul lui Hristos (Rom.6:13; 1 Cor.10:31-32). În consecinţă noi
avem convingerea că este bine ca un creştin să evite anumite locuri, practici şi activităţi în special
acelea care apelează la fiinţa pământească şi care duc la compromiterea mărturiei creştine (2 Cor.6:17;
1 Tes.5:21-22: 1 Ioan 2:15-17).
e. Integritatea personală.
1. Angajament.
Noi vom trăi într-un mod ce inspiră încredere şi responsabilitate, manifestând Roadele Duhului
şi căutând să manifestăm caracterul lui Hristos în toată comportarea noastră.
2. Responsabilitate şi încredere.
Un creştin trebuie să fie un om de încredere şi în acelaşi timp o persoană care să-şi respecte
cuvântul dat (Mt.5:37; 1 Petru 2:11-12). Hristos prin învăţătura şi exemplul Său ne-a arătat că trebuie
să iubim pe vrăjmaşii noştri, să cinstim pe fraţii noştri şi să trăim în aşa fel încât prin felul nostru de
trăire să fie îndemnaţi să vină şi alţii la Hristos (Mt. 5:43-48; Rom.12-10; 1 Ioan 3:16; 1 Cor.11:1).
Orice lipsă a unei bune comportări în viaţa noastră va fi judecată de toţi care o vor vedea (Mt. 7:16-20;
Luc 13:6-9; Ioan 15:1-8). Iisus în relaţia Lui cu alţi oameni a demonstrat acceptare, compasiune şi
iertare (Ioan 8:11; Mt.9:36; Marcu 6:34; Luca 5:20).
f. Responsabilitatea familială.
1. Angajament.
Noi vom acorda prioritate deplină responsabilităţii faţă de familie prin păstrarea în sfinţenie a
căsătoriei şi prin menţinerea ordinii în familie.
2. Priorităţi în cadrul familiei.
Familia ca bază a relaţiilor umane este o instituţie fundamentală pentru societate şi Biserică
(Gen.2:18-24). Ea este de origine Divină fiind instituită de Dumnezeu. Familiile noastre ar trebui să
stabilească câteva moduri de devotament familiar şi să se rânduiască să trăiască şi să menţină un mediu
creştin în cadrul familiei (1 Tim. 3:3-4; 5:8). Practicarea disciplinelor creştine şi a virtuţilor ei
trebuiesc începute din viaţa de familie (Deut.6:6-7).
3. Sfinţenia căsătoriei.
Căsătoria este instituită de Dumnezeu şi este o unitate spirituală în care un bărbat şi o femeie
sunt legaţi de Dumnezeu pentru a trăi împreună ca unul singur (Gen.22:24; Marcu 10:7). Din cauza
caracterului ei Divin, căsătoria este un angajament pe viaţă. Împotriva divorţului Biblia are argumente
şi motivaţii clare (Mt.5:32; 19:9). Implicarea sexuală înainte de căsătorie, atât cu viitorul partener de
căsătorie, cât şi cu o altă persoană este strict interzisă de Scriptură (Exod 20:14; 1 Cor.6:15-18).
87
Înţelegând sfinţenia căsătoriei, partenerii trebuie să se străduiască a menţine fericită, armonioasă şi
sfântă legătura lor.. Dacă se va întâmpla să apară tendinţe de divorţ, Biserica trebuie să fie aceea care
să acţioneze repede în a arăta dragoste, înţelegere şi sfat pentru a împiedica aceasta. (Mt.19:7-9,
Mc.10:2-12; Rom. 7:2-3; 1 Cor.7:2, 5, 10, 11).
4. Ordinea Divină în cămin.
În ordinea lui Dumnezeu, bărbatul este capul familiei, soţia fiindu-i dată ca ajutor potrivit,
împreună cu datoria de a-şi educa şi creşte copiii iar copiii au datoria de a asculta şi cinsti părinţii.
(Gen.1:27, 28; 1 Cor.11:3; 1 Ptr.3:7). În vederea menţinerii armoniei în cadrul familiei, ordinea creată
de Dumnezeu în vederea responsabilităţilor fiecărui membru trebuie respectată (Efes.5:22-31;
Col.3:18-20; Efes. 6:1-4; Exod 20-12).
g. Comportare moderată.
1.Angajament.
Vom practica în viaţă o comportare moderată şi ne vom abţine de la activităţi şi atitudini care
ar ofensa pe alţii sau care ar conduce la vicii sau înrobire.
2. Cumpătarea.
Cumpătarea sau stăpânirea de sine este una din virtuţile de bază a oricărui creştin (I Cor. 9:25;
Tit.1:8; 2:2). Ea face parte din roada Duhului Sfânt în viaţa celui credincios (Gal. 5:22-23). Sfintele
Scripturi ne învaţă că toate acţiunile şi toată activitatea noastră trebuie să fie controlul Duhului
(Fil.4:5-8; Efes4:26-29). Exercitarea autodisciplinei reflectă puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră (I
Cor.9:27; 2 Petru 1:5-11).
3. Comportarea ofensivă.
Biblia ne arată că noi trebuie să fim sensibili la nevoile şi sentimentele altora, demonstrând prin
aceasta dragostea noastră faţă de ei (Mt.22:39; Rom.12:9-21; 13:10; Fil.2:3-5). Este necesar un control
continuu asupra comportamentului nostru în aşa fel încât să nu jignim pe nimeni (Rom.14:13-21: 1
Cor.8:9-13). Toleranţa şi respectul trebuie să fie caracteristici în relaţiile noastre (Rom. 142-3; 1
Cor.8:8; Efes.4:2; Col. 3:13; 1 Tim. 4:1-5).
4. Adeziune şi înrobire.
Unul din avantajele primare ale libertăţii noastre în Hristos este eliberarea noastră de forţele
negative (Ioan 8:32-36; Rom.6:14; 8:2). Noi suntem sfătuiţi a nu ne pune din nou sub robie (Gal.5:1).
Un creştin trebuie să se abţină total de la orice lucru sau orice activitate care ar putea întina trupul
nostru care este templul Duhului Sfânt sau care ar putea domina şi înrobi sufletul care a fost făcut liber
de Hristos (Prov. 20:1; Isaia 28:7; 1 Cor.3:17; 5:11; 2 Cor.7:1; Iacov 1:21).
h. Înfăţişarea modestă.
1. Angajament.
Noi vom demonstra principiile Biblice ale modestiei înfăţişându-ne şi îmbrăcându-ne într-un
mod prin care vom spori mărturia noastră creştină şi vom evita mândria.
88
2. Modestia.
Conform cu ideea biblică, modestia este o virtute spirituală lăuntrică ce dă dezgust la orice este
necurat şi nepotrivit, asigură controlul în gândire, se manifestă în conduită şi în special în purtare şi
îmbrăcăminte (Efes.425, 29, 31, 32; 1 Tim.2:9-10). Modestia include ceea ce se vede în aparenţa
noastră, îmbrăcăminte, vorbire, conduită şi poate fi aplicată la toate situaţiile.
3. Înfăţişare şi îmbrăcăminte.
Viaţa noastră, caracterul şi imaginea noastră personală sunt reflectate de felul şi modul în care
noi ne purtăm şi ne îmbrăcăm. Sfatul Scripturii în această privinţă este clar, îmbrăcămintea trebuie să
fie modestă şi decentă (Rom12:2; 1 Tes 5:22-23; 1 Petru 3:3-4). Ca oameni născuţi din nou, avem
datoria de a lupta împotriva poftelor firii pământeşti şi de a evita stilul de viaţă imoral (Gal. 5:13-21;
1 Petru 2:11; 2 Petru 1:4). Frumuseţea unui creştin nu stă în îmbrăcăminte extravagantă, purtarea
bijuteriilor, folosirea articolelor cosmetice, ci în relaţia noastră cu Hristos (Iacov 2:1-4).
i. Obligaţii sociale.
1. Angajament.
Obiectivul nostru este îndeplinirea obligaţiilor noastre faţă de societatea în care trăim prin a fi
buni cetăţeni şi a căuta să corectăm nedreptatea socială prin felul nostru de viaţă.
2. Fiind buni cetăţeni.
Învăţătura Sfintelor Scripturi precum şi ascultarea noastră de Dumnezeu ne obligă a ne
comporta într-un mod responsabil ca şi cetăţeni ai ţării în care trăim (Marcu 12:13-15,17; Rom. 13:1-
7; 1 Petru 2:13-17). Sprijinim legea civilă şi ordinea, susţinem conducătorii noştri în respect rugându-
ne pentru ei, participând în şcoli publice, exercitând dreptul de vot în activităţile guvernamentale, etc.
Legea lui Dumnezeu este supremă, dar noi ascultăm de legile ţării în care trăim până acolo unde
contravin cu legile lui Dumnezeu.
Dragostea pentru alţii şi recunoaşterea egalităţii tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu ne
îndeamnă la sprijinul şi ajutorarea celor neprivilegiaţi, flămânzi, neglijaţi, persecutaţi, oprimaţi, etc.
(Fapte 10:34; 17:26; Mt. 22:39; Rom. 13:8-10). În toate comportările şi activităţile noastre, noi trebuie
să fim receptivi la nevoile omeneşti şi împotriva discriminărilor economice şi rasiale. Fiecare membru
are libertatea să se închine şi să participe la activităţile Bisericii, indiferent de rasă, culoare, sex şi nivel
social sau profesional. (Luca 10:30-37; Ioan 1:17).
3.Protejând sanctitatea vieţii.
Noi suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu atât de viaţa noastră fizică. Întrucât Dumnezeu
este singurul creator al vieţii, numai El are dreptul de a decide când ea se sfârşeşte (Ps. 31:14; Exod
20:13, Eclesiastul 8:8). Este ferma noastră convingere că abandonarea bătrânilor, debililor mintal,
bolnavilor cronici şi a altor infirmi, pentru motive personale, aranjamente sociale sau avantaje
economice, sunt din punct de vedere moral şi creştin un păcat. Chiar mai mult, noi credem că este
89
responsabilitatea noastră ca şi creştini de a proteja pământul şi resursele lui (Gen. 1:26-29).
2. Elemente de doctrină Penticostală.
-Pocăinţa – (Marcu 1:15; Luca 13:3; Fapte 3:19).
Pocăinţa este schimbarea gândirii , a scopului şi a poziţiei în bine faţă de Dumnezeu. Este o
poruncă divină şi înseamnă întoarcerea la Dumnezeu de pe căile rătăcitore a firii umane, căinţa pentru
viaţa trăită în păcat şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. O pocăinţă sinceră mărturiseşte şi părăseşte
păcatul – (Marcu 1:15; Isaia 1:16-19; Tit 2:11-13; Fapte 2:38). Pocăinţa transformă întreaga
personalitate şi schimbarea trebuie să aibă loc în: Gândire – (Luca 15:17); Sentimente – (2 Cor. 7:10);
Voinţă – (Luca 15:20).
-Naşterea din nou – (Ioan 3:3; 1 Petru 1:23; 1 Ioan 3:9).
Pentru ca omul să poată trăi după voia lui Dumnezeu şi pentru ca firea lui cea veche să fie
dezbrăcată de puterea ei, el trebuie să fie născut din nou, adică lui Dumnezeu – Tit 3:5. Transformarea
sufletească în fiinţa omului este efectuată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. (Ioan 3:3-5; 2
Cor. 5:17., Iacov 1.18).
-Înnoirea – (Romani 12:2).
Este transformarea făcută de Duhul Sfânt în inima celui ce crede în Dumnezeu.
-Justificarea – (Rom. 5:1; Tit 3:7).
Prin credinţa în Domnul Iisus şi acceptarea jertfei Lui Dumnezeu Tatăl se socoteşte ca fiind
neprihănit – adică fără nici o vinovăţie înaintea Lui.
-Sfinţirea.
1.Sfinţirea de drept. E darul ceresc în urma faptului de a fi socotit neprihănit de Dumnezeu.
(Rom. 5:2; 1 Cor. 1:30; 1 Tes 4:3; Evrei 13:12). Biblia declară că orice om întors la Dumnezeu,
curăţit, iertat şi născut din nou este considerat ca sfinţit de Dumnezeu Tatăl, prin jertfa Domnului Iisus
Hristos.
2.Sfinţirea practică – (Luca 1:75; 1 Tes. 4:7; Evrei 12:14). Sfinţit înseamnă despărţit cu totul
de păcat şi pus deoparte pentru sfinţire. Ea începe odată cu pocăinţa şi naşterea din nou şi este un
proces care continuă toată viaţa. Sfinţirea se realizează prin sângele lui Iisus, prin lucrarea Duhului
Sfânt şi prin Cuvânt. (1 Cor. 1:2, 6:10-11; Ioan 17.17; 1 Ioan 1.7; 1 Petru 1:2).
-Botezul în apă (Mt. 28.19; Mc. 1:9-10, Fapte 8:36-38, Ioan 3:22).
Oricine se crede potrivit Evangheliei urmează această poruncă biblică, cerând să fie botezat în
apă. Se face în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, printr-o singură scufundare în apă –
(Matei 28.19; Marcu 16:16; Rom. 6:3-4; Fapte 10:47). Doctrina Bisericii Penticostale nu învaţă şi nu
e de acord cu botezul făcut copiilor mici. Copiii mici sunt aduşi în Biserică pentru a se cere
binecuvântarea Domnului peste ei – (Matei 10:13-16). Botezul a fost poruncit de Iisus (Matei 28:19).
El însuşi a fost botezat (Matei 3:13-16). Dumnezeu a confirmat botezul lui Iisus (Luca 3:22), iar
90
ucenicii l-au practicat şi învăţat (Fapte 2:38-41; 16:33; 19:1-6).
-Botezul cu Duhul Sfânt.
După ce inima a fost curăţită prin sângele lui Iisus şi înnoită prin lucrarea naşterii din nou,
botezul cu Duhul Sfânt este o umplere cu putere pentru slujire şi pentru mărturisirea lui Iisus – (Mt.
3:11; Lc. 24:49-53, Fapte 1:4-8). Acest botez trebuie cerut şi aşteptat prin trăirea unei vieţi sfinţite
înaintea lui Dumnezeu. (Fapte 1:4-8; 2-4; 19:1-6; 1 Tes 5:19; Gal 5:16). Botezul cu Duhul Sfânt este
trăirea unei experienţe deosebite cu Dumnezeu de care poate beneficia orice om care a experimentat în
viaţa lui pocăinţa şi naşterea din nou.
-Vorbirea în alte limbi.
Este semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt (Ioan 15:26; Fapte 2:4; 10:44-46; 19:1-7). Ca
dar al Duhul Sfânt, vorbirea în alte limbi este o vorbire fluentă, cursivă şi inteligibilă (1 Cor. 14:13-
22). Cel care vorbeşte în alte limbi este pe deplin conştient. Vorbirea în alte limbi trebuie să fie în
contextul unei vieţi trăite în sfinţenie. Ea trebuie să fie diferenţiată de alte vorbiri în limbi care nu sunt
inspirate de la Duhul Sfânt.
-Darurile Duhului Sfânt – (1 Cor. 12:1-11, 28, 31; 14:1).
Din Sfintele Scripturi reiese că Duhul Sfânt are daruri pe care El le împarte credincioşilor după
cum voieşte (1 Cor. 11). Darurile Duhului Sfânt sunt date credincioşilor în vederea lucrării de slujire.
Nu toţi credincioşii primesc astfel de daruri, însă toţi sunt chemaţi a le dori şi a umbla pe calea cea mai
aleasă a dragostei.
-Roada Duhului Sfânt – (Rom. 6:22; Gal. 5:22-23; Efes. 5:9).
Roada Duhului este semnul unei vieţi sfinte. După ce am devenit copii a lui Dumnezeu trebuie
să ne lăsăm cârmuiţi de Duhul Sfânt pentru a putea rodi. Acolo unde nu este roada Duhul Sfânt, nu
poate fi o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Roada este necesară pentru identificarea relaţiei cu Dumnezeu
(1 Cor. 13:1-13; Mt. 7:20; I Ioan 2:9-11).
-Semne şi minuni.
Sunt lucrări care aparţin lui Dumnezeu şi pe care El le face prin credincioşii aleşi în mod
special pentru aceasta (Marcu 16:17-20; Rom. 15:18-19; Evrei 2:4).
-Vindecarea divină.
Este dată prin jertfa Domnului Iisus pentru toţi cei mântuiţi (Ps. 103:3; Isaia 53:4; Matei 8:17;
Iacov 5:14-16; I Petru 2:24). Rugăciunea pentru bolnavi şi ungerea cu untdelemn este un aşezământ
rânduit de Domnul Iisus şi de apostoli (Marcu 6:12-13; Iacov 5:14-15). Pentru cei care cred,
vindecarea intră în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. De aceea Biblia îndeamnă că în caz
de boală credincioşii pot chema prezbiterii să se roage pentru ei, ungându-i cu untdelemn în Numele
Domnului. Aceasta nu înseamnă că cei credincioşi combat asistenţa medicală, dimpotrivă ei recunosc
în ea ca fiind un instrument de vindecare în mâna lui Dumnezeu (Matei 8:16-17; Marcu 2:15-17;
16:17-18: Isaia 38:21). Cauzele bolilor pot fi păcatul sau atac diavolescdin încercarea îngăduită de
91
Domnul. Căile de vindecare pot fi pe naturală, prin contribuţia noastră cu tratament sau odihnă, sau pe
cale supranaturală în urma intervenţiei spontane a lui Dumnezeu.
-Cina Domnului – (Matei 26:26-29; 1 Cor. 11:23-26).
Cina Domnului reprezintă noul legământ în jertfa Domnului Iisus, jertfă care a fost dată pentru
omenirea întreagă. Cei care participă la acest act trebuie să ştie că vrednicia lor este în jertfa Domnului
Iisus dar se cere şi din partea lor o cercetare lăuntrică înaintea acestei lucrări. Actul cinei se poate
oficia ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zile sau dată – (1 Cor. 11:23-26).
-Spălarea picioarelor – (Ioan 13:4-17; I Tim. 5:9-10).
După cina Donului Iisus a spălat picioarele ucenicilor Săi. Acesta nu este doar un obicei
tradiţional în Israel ci şi un act care trebuie practicat în semn de umilinţă şi dragoste frăţească,
conştienţi în acelaşi timp că este şi un act de slujire (Ioan 13:1-17; Fapte 2:42; 1 Tim 5.10).
-Zeciuiala şi dărnicia – (Gen. 14:18-20; 28:20-22; Maleahi 3.10; Luca 11:42; 1 Cor. 9:6-9;
Evrei 7:1-21).
Din punct de vedere biblic noi nu suntem posesori, ci numai administratori a ceea ce
Dumnezeu ne-a dat (Ps. 24:1, 1 Cor. 6:19-20). Dărnicia este o rânduială biblică în baza căreia fiecare
credincios este dator să susţină Biserica şi lucrarea Domnului (1 Cor. 16:1; Evrei 7:4-10; 2 Cor 9:7;
Luca 6: 38). Învăţătura Vechiului cât şi a Noului Testament arată foarte clar că a zecea parte din
venitul nostru aparţine lui Dumnezeu (Maleahi 3:10; Luca 11:42).
-A doua venire a Domnului Iisus.
1. Răpirea Bisericii. Iisus va veni în văzduh. Cei morţi în Domnul vor învia şi împreună cu cei
vii care sunt copii ai lui Dumnezeu vor fi răpiţi împreună cu El în nori, după ce în prealabil a avut loc
procesul schimbării fizice (1 Cor. 15:52; 1 Tes. 4:15-17; 2 Tes 2:1). Răpirea este faza care cuprinde
venirea secretă a lui Iisus în văzduh în vederea răpirii Bisericii Sale (1 Tes. 4:13-17; 5:9; Isaia 26:20;
1 Tes 1:10; Rom. 5:9). Biserica va fi în cer la nunta Mielului unde va fi răsplătită (2 Cor. 5:10; Rom.
14:10; 1 Petru 4:17; 1 Cor 3:10-15).
2. Venirea vizibilă a lui Iisus. După nunta Mielului, împreună cu Mireasa Sa, va avea loc
arătarea lui Iisus pe norii cerului, pentru instaurarea împărăţiei de o mie de ani (Zah. 14:4; 1 Tes. 4:14;
2 Tes. 1:7-10; Apoc. 20:4; Apoc 1:7). Iisus intervine pentru a salva Israelul şi a întemeia Împărăţia de
o mie de ani, timp în care pământul întreg va fi stăpânit de o pace deplină. În acest timp Satan va fi
legat (Iuda 14:15; Apoc. 5:10; 19:11-21; 1 Cor 15:45-55). La sfârşitul miei de ani, Satan va fi
dezlegat. În urma multor evenimente care vor avea loc n această perioadă va avea loc judecata lui
Dumnezeu cu privire la Satan şi la toţi cei al căror nume nu a fost scris în Cartea Vieţii. Sentinţa
judecăţii lor va fi iazul de foc, adică moartea a doua (Apoc. 20:7-15). În urma acestor evenimente
eshatologice, pământul şi cerul vor fi reînnoite, pe tot întinsul noului Univers va locui neprihănirea,
moartea nu va mai fi, va începe veşnicia lui Dumnezeu (Apoc. 21:1-5).
-Viaţa veşnică.
92
Va fi răsplata pentru cei au trăit o viaţă sfântă de neprihănire (Matei 25:46; Ioan 10:28; Rom.
6:22; 1 Ioan 5:11-13).
-Pedeapsa veşnică.
Va fi plata pentru cei păcătoşi care nu au trăit conform voii lui Dumnezeu (Mt. 25:41-46; 2 Tes.
1:8-9; Apoc. 20:10-15).
-Abţinerea totală.
De la fumat, droguri şi băuturi alcoolice (Efes. 5:18; Prov. 20:1; Isaia 28:7; 1 Cor. 5:11, 6:10;
Gal. 5:21).
-Mâncare şi băutură.
Ca şi oameni credincioşi se cere a fi cumpătaţi în aceste aspecte (Rom. 14:2-3; 17; 1 Cor. 8.8-
13; 1 Tim. 4:1-5).
-Ziua Domnului- Rom. (13:1-2; 14:5-6; Cor. 2:16-17).
Iisus a înviat din morţi duminica, în prima zi a săptămânii. În Biserica primară se strângeau
duminica pentru serviciile divine (Ioan 20:19-26; Fapte 2:1; 20:7; 1 Cor. 16:2).
-Simplitatea (modestia) – (Rom. 12:1-2; Iacov 4.4; 1 Cor. 9:27).
Conform cu ideea Biblică, modestia este o calitate spirituală lăuntrică, exteriorizată printr-o
trăire cuviincioasă în toate aspectele vieţii. Credincioşii trebuie să urmărească a fi un exemplu pozitiv
pentru societatea în care trăiesc.
-A nu aparţine unor secte religioase secrete. (Ioan 18:20, 2 Cor. 6:14-17).
- Jurământul – (Mt. 5:34-36; Iacov 5:12; Ps. 119:106).
Jurământul este o mărturisire solemnă bazată pe conştiinţă şi se depune în faţa instanţelor
legale de stat (Evrei 6:16-17).
-Căsătoria şi recăsătoria – (Mt. 19:7-9; Mc. 10:11-12: Luca 16:18; 1 Cor. 72; 10-11).
Căsătoria este instituită de Dumnezeu şi este legământul dintre un bărbat şi o femeie. Prin
căsătorie ei devin un singur trup şi au datoria de a se ajuta şi iubi reciproc. Conform Scripturilor fiecare
e liber să decidă cine să-i fie partenerul de viaţă cu o singură condiţie, să fie în Domnul (1 Cor. 7:38-
39). Căsătoria se oficiază în Biserică numai în urma căsătoriei civile. Nu sunt admise: căsătoria unui
credincios cu un necredincios, concubinajul, desfrâul, necurăţia, avorturile, prostituţia,
homosexualitatea şi lesbianismul. (Rom. 1:22-32; 2 Cor 6:14). Căsătoria nu se poate dezlega decât în
cazul când unul dintre cei doi a căzut în păcat de curvie (adulter) dovedit (Mt. 19:1-12) sau când unul
din cei doi soţi au încetat din viaţă. Domnul Dumnezeu urăşte despărţirea, aşa că ce a unit Dumnezeu
omul să nu despartă. (Gen. 2:18-24; Evrei 13:4; Rom. 7:1-3: 1 Cor. 6:18).
-Postul.
Este abţinerea de la mâncare şi băutură de orice fel pe un timp hotărât de fiecare în parte . El
are ca scop însoţirea rugăciunii pentru apropierea de Dumnezeu (Mt. 6:16, 17:21; Marcu 2:20, Isaia
58:1-14).
93
3.Credinţa Penticostală.
1.Biblia sau Sfânta Scriptură.
Este compusă din Vechiul şi Noul Testament. Este singura autoritate infailibilă în materie de
credinţă (2 Timotei 3.16). Biblia e colecţia unor cărţi recunoscute şi folosite de biserica creştină ca
fiind revelaţia lui Dumnezeu şi descoperirea voii Lui faţă de omenire. Oamenii au vorbit de la
Dumnezeu îndemnaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1.21; Galateni 1.11.12). Biblia se compune din 66 de
cărţi: Vechiul Testament – 39 de cărţi, iar Noul Testament – 27 de cărţi. Ea cuprinde cărţi istorice,
poetice şi profetice. Credem că Biblia este autentică din:
a. superioritatea învăţăturilor ei.
b. descoperirile arheologice care au confirmat că o serie din cele cuprinse în ea – ţări, popoare
şi localităţi, azi dispărute – sunt adevărate (descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă din 1947);
c. împlinirea profeţiilor – în mod special cu privire la venirea şi viaţa Domnului Iisus. Biblia
are aproximativ 40 de autori, care au scris-o în decurs de 1500 de ani. Fiecare autor era condus şi
inspirat de Duhul Sfânt (Ioan 5.39,46; Psalmul 119.11, 105; Deuter. 4.2.).
2.Sfânta Treime.
Este un singur Dumnezeu veşnic, în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Marcu 12.29;
Isaia 45.21,22; Exod 3.14 Matei 28.19; 1 Ioan 5.7; 2 Corinteni 13.14).
a.Dumnezeu Tatăl – este Creatorul tuturor lucrurilor, Duh, Viaţă, Lumină, Dragoste,
Înţelepciune, Dreptate, Adevăr şi Sfinţenie. El nu poate fi văzut, nici pătruns de mintea omenească,
însă poate fi cunoscut prin Cuvântul Său scris – Biblia. În dragostea Sa cea mare, L-a trimis pe Fiul
Său în lume să sufere, să moară pentru răscumpărarea celor păcătoşi (Apocalipsa 4.11; Efeseni 3.9;
Ioan 3.16, 4:24; Exod 34.6; Evrei 4.13; Matei 22.37).
b.Dumnezeu Fiul – a venit să sufere şi să ridice păcatele celor ce cred în El, împăcându-ne cu
Dumnezeu şi dăruindu-ne mântuirea. La trei zile după moartea Sa a înviat. S-a înălţat la cer, stând la
dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru credincioşi; le pregăteşte un loc în cer. El va veni a doua oară să
ridice Biserica Sa, şi va fi Judecătorul viilor şi al morţilor (Ioan 1.29; I Corinteni 15.3, 4; Evrei 7.25;
9.28; Fapte 10.42).
c.Dumnezeu Duhul Sfânt – este o Persoană reală, ca şi Tatăl şi Fiul. În lucrarea de mântuire a
omenirii, El e locţiitorul Domnului pe acest pământ. Din punct de vedere al autorităţii şi divinităţii,
Duhul Sfânt este egal cu Tatăl şi cu Fiul. Doar în planul de mântuire are un rol deosebit, El îl cheamă,
îmbracă, conduce şi învaţă pe credincioşi. El dă putere credincioşilor în diferite slujbe duhovniceşti
(Ioan 14.16; Fapte 2, 1-4; 13.2; 20.28; Evrei 2.1-4: 9.14; 1 Corinteni 2.10; 12.13; Romani 8.9, 16;
Ioan 1.32).
4.Îngerii.
Ei sunt făpturi create de Dumnezeu fără păcat şi puse în slujba Sa. Ei îndeplinesc diferite
94
slujbe, atât pentru cei chemaţi la mântuire, cât şi pentru cei care au dobândit mântuirea. Ei sunt în
acelaşi timp împlinitorii voii lui Dumnezeu executând hotărârile Lui în ce priveşte pedepsirea celor răi
(Geneza 19.15; Evrei 1.14; Matei 13.39-41, 47, 50; 25.31). Îngerii nu se căsătoresc şi nici nu mor
(Luca 20.34-36). Există diferite funcţii date de Dumnezeu între îngeri (Iuda 9; Romani 8.38; Efeseni
3.10). Unii îngeri au căzut şi sunt liberi, lucrând cu Diavolul în lume, iar o parte din îngerii căzuţi sunt
legaţi în adânc (2 Petru 2.4; Iuda 6). Sfârşitul îngerilor răi care nu şi-au păstrat sfinţenia înaintea lui
Dumnezeu şi au căzut va fi iazul de foc (Matei 25.41; Apocalipsa 20.10).
5. Satana.
A fost odată Lucifer cel dintâi dintre îngeri; mândrindu-se a căzut şi astăzi e căpetenia
îngerilor răi care şi-au părăsit locul şi au căzut. El amăgeşte întreaga omenire, e ucigaş, ispititor,
înşelător, pârâtor şi mincinos El a fost biruit prin jertfa Domnului Iisus şi soarta lui şi a îngerilor lui e
aruncarea în iazul de foc şi chinuirea lor în veci (Isaia 14:12-14; Iuda 6; Apocalipsa 139; 20:10; Evrei
2:14; Matei 25:4).
6. Crearea omului şi căderea în păcat
Omul a fost creat de Dumnezeu bun, drept şi liber (Geneza 1:26-27), creat din ţărâna
pământului, aceasta fiind un act de creaţiune a lui Dumnezeu, şi nu o evoluţie (Matei 194). Omul e
format din trei părţi distincte:
Duh – partea omului care poate distinge;
Suflet – partea emotivă (Psalmul 42:1-6) – afecţiune, dorinţa, voinţa, emoţiile;
Trup – supus morţii. El conţine simţurile şi e cortul sufletului şi a duhului – va fi înviat din
morţi.
Omul a fost înşelat de Satan şi a căzut în păcat. Căderea sa a atras toţi oamenii în păcat. Din
această stare omul nu se poate izbăvi singur, decât prin jertfa Domnului Iisus. Păcatul, sub orice formă
s-ar prezenta, e urmat de consecinţe. El este boldul morţii şi trage după sine pedeapsa veşnică a lui
Dumnezeu (Romani 6:23, 5:12; Eclesiastul 7.29; Geneza 3; Fapte 4:12; Apocalipsa 2:18, Isaia 43:7).
7.Harul lui Dumnezeu.
Este bunătatea şi dragostea pe care Dumnezeu a arătat-o prin Domnul Isus faţă de cei păcătoşi.
Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte, binefaceri, sau prin faptele Vechiului Testament, ci
numai prin Harul lui Dumnezeu care ne învaţă (Tit 2:11, 12; Ioan 1:17; Efeseni 2:5-9; Fapte 15:11).
8. Credinţa (Evrei 11:1; 2 Corinteni 4:18) (Evrei 11:1; 2 Corinteni 4:18) Conform Noului
Testament, credinţa e tăria adevărului Biblic pe care îl cunoşti. Credinţa e de obârşie divină. Ea se
primeşte de la Dumnezeu prin descoperirea lui, şi nu prin concepţii şi închipuiri omeneşti. Credinţa
vine în urma auzirii Cuvântului şi trebuie să crească (2 Tesaloniceni 3:2; Romani 10:17; Iuda 3; Iacov
2:14-22; 2 Petru 1:1). O credinţă doar intelectuală, aşa cum o au şi demonii, nu este de ajuns (Galateni
5.6). Cea adevărată cuprinde cunoştinţa voii lui Dumnezeu şi implicarea cu fapta (2 Tesaloniceni 2:13;
1 Petru 1:22) şi pentru care adevăraţii creştini se luptă să o păstreze ca la început (Iuda 3).
95
9.Pocăinţa.
Este schimbarea gândirii, scopului şi a poziţiei faţă de Dumnezeu. Este un ordin divin şi
înseamnă întoarcerea la Dumnezeu de la căile rătăcite, căinţa pentru viaţa trăită în păcat şi recunoştinţa
faţă de Dumnezeu. Trebuie să aibă loc o despărţire de păgânătate şi faptele păcătoase. Pocăinţa e
adevărată dor dacă e din inimă, sinceră, căutând să îndrepte greşelile comise faţă de aproapele. O
pocăinţă sinceră mărturiseşte şi părăseşte păcatul (Marcu 1:15; Isaia 1:16-19; 55:7; Plg. 3:39, 40; Tit
2:11-13; Fapte 2:38; Proverbe 28.13). Ea afectează întreaga personalitate şi schimbarea trebuie să
aibă loc în: Gândire (Luca 15:17); Sentimente (2 Corinteni 7:10); Voinţă (Luca 15:20).
10.Naşterea din nou.
Pentru ca omul să poată trăi după voia lui Dumnezeu şi pentru ca firea lui cea veche să fie
dezbrăcată de puterea ei, el trebuie să fie născut din nou, din Dumnezeu. Chiar din punct de vedere
omenesc nimeni nu se naşte pe el, ci e născut. Această transformare sufletească e efectuată de Duhul
Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 3,3-5; 2 Cor 5.17; Tit 3.5). Numele celor născuţi din nou sunt
scrise în Cartea Vieţii (I Ioan 3.7-10; I Cri 13, 1-3, Luca 10.20; Ap. 20-12).
11.Iertarea.
Este un atribut dumnezeiesc, prin care se dovedeşte bunătatea lui Dumnezeu faţă de oamenii
păcătoşi. Cei care se întorc la El pot primi iertarea. Ei trebuie să mărturisească şi să părăsească păcatul,
rugându-se pentru a fi iertaţi. Odată păcatul iertat păcătosul se simte uşurat şi fericit. Mărturisirea în
Biserica locală se face la Păstor şi fraţi ordinaţi (I Ioan 1.19; Fp. 10.14; Ps. 31.1,2; Ap. 1,5: Rom, 5.9;
Is. 43.25; 44.22).
12.Sfinţirea.
Înseamnă despărţirea cu totul de păcat şi punerea de o parte pentru Dumnezeu. Biblia declară
că orice om întors la Dumnezeu, curăţat, iertat şi născut din nou este considerat ca sfinţit prin jertfa
Domnului Iisus. Pe de altă parte sfinţirea începe odată cu pocăinţa şi naşterea din nou, continuând apoi
toată viaţa. Sfinţirea se realizează prin sângele lui Iisus şi prin lucrarea Duhului Sfânt (1 Cor 1.2;
6.10,11; Ioan 17.17; I Ioan 1.7; 1 Pt 1.2). Este opusă voii lui Dumnezeu folosirea alcoolului (Ef. 5.18;
Pv. 20.1; 23.20,30; Isaia 5.11,12; Luca 21.34) şi fumatul care distrug sănătatea trupului, care e
Templul Duhului Sfânt (I Cor 6.19; Gal 5.19-21).
13.Rugăciunea.
Este legătura directă a omului cu Dumnezeu şi expresia dorinţei după El. Adevărata rugăciune
este cea izvorâtă dintr-u inimă curată, şi nu învăţată pe de rost. Închinătorii adevăraţi se roagă în duh şi
adevărat. Păcatele ascunse, când nu îi iartă pe alţii, sau lucrul cerut care nu e după voia lui Dumnezeu,
împiedică ascultarea rugăciunii de Dumnezeu. Biblia interzice închinarea la sfinţi sau îngeri (Ioan
4.24; Iacov 5.16; Ps. 32.3-5; Ap. 19. 10; Col 2.18).
14.Postul.
96
Abţinerea de la mâncare şi băutură de orice fel. El are ca scop însoţirea rugăciunii pentru
apropierea de Dumnezeu. Adevăratul post e acela care izvorăşte din inima persoanei, şi nu acela care îi
este impus. O impunere de posturi lungi şi istovitoare este contrară voii lui Dumnezeu. Mai presus
decât postul prin care cineva îşi chinuieşte sufletul şi trupul este postul facerii de bine şi milosteniei
(Is. 58.6,7).
15.Botezul în apă.
Biserica Penticostală are trei acte de cult: 1. Botezul în apă, 2. Cina Domnului; 3. Spălarea
picioarelor. A boteza vine de la “baptizo” al limbii greceşti, care înseamnă “scufunda, a afunda, a
înveli cu lichid”. Botezul în apă este poruncit de Domnul Iisus. Acest botez îl oficiază pastorii
bisericii, celor care cred şi vor a-L asculta pe Dumnezeu. El este simbol al morţii faţă de păcat şi al
învierii la o viaţă nouă. Oricine crede potrivit Evangheliei depline urmează această poruncă Biblică,
cerând să fie botezat. Se administrează în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, printr-o
singură scufundare în apă (Mt 28.19; Mc16.16; Rom 6.3,4; Fp. 10.47). Copiii credincioşilor aduşi la
binecuvântare (Mrc. 10.13-16, Numeri 6.22-27). De ce trebuie să ne botezăm?Pentru că este poruncit
(Mt 28.19) şi este planul lui Dumnezeu pentru noi (Lc. 7:30); Iisus S-a lăsat botezat – (Mt. 3:13-16);
Dumnezeu a confirmat botezul lui Iisus – (Luca 3:22); Apostolii l-u practicat şi învăţat (Fp. 2.38,41;
16.33; 19.1-6).
16.Cina Domnului.
Este instituită de Domnul Iisus prin întemeierea noului legământ şi reprezintă jertfa lui pentru
omenire. Cei care participă la cină trebuie să ştie că vrednicia lor este în baza jertfei lui Iisus, dar
fiecare este dator să se cerceteze pe el însuşi când ia cina. Actul cinei se poate oficia ori de câte ori e
posibil, fără deosebire de zile sau date, se oficiază de slujitori investiţi pentru aceasta (Mt. 26.26-29, 1
Cor. 11.13-29).
17.Spălarea picioarelor.
În timpul cinei, Domnul Iisus a spălat picioarele ucenicilor. El nu este doar un obicei tradiţional
al Israelului. Duhul Sfânt ne adevereşte că actul acesta trebuie practicat în semn de umilinţă, dragoste
frăţească şi conştient că este un proces de purificare spirituală (Ioan 13.1-17; Fp 2.42; 1 Tim 5.10).
18.Rugăciunea pentru bolnavi şi ungerea cu untdelemn.
Este un aşezământ orânduit de Domnul Iisus şi de apostoli (Mc 6.12,13; Iac 5.14,15). Biblia ne
arată că bolile sunt cauzate de faptul că păcatul a intrat în lume şi e posibil chiar dacă cel bolnav nu a
păcătuit, boala să fie ca urmare a căderii primului om. Pentru cei care cred, vindecarea intră în acelaşi
plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. De aceea Biblia prevede ca, în caz de boală, credincioşii pot
chema prezbiterii să se roage pentru ei, ungându-i cu untdelemn în Numele Domnului. Aceasta nu
înseamnă ca noi combatem ştiinţa sau asistenţa medicală (Mt 8.16,17; Mc 2.15-17,18; Is. 38.21).
Cauza pentru boli: păcatul, atac al Diavolului, călcarea unor legi naturale, o pedeapsă a Domnului,
bătrâneţea.
97
Căi de vindecare: naturală, adică cu contribuţia noastră prin tratament, odihnă (dar vindecarea
numai de la Dumnezeu vine) și supranaturală, vindecarea prin intervenţia lui Dumnezeu ca răspuns la
rugăciune.
19.Botezul cu Duhul Sfânt.
Trebuie să facem o distincţie între Duhul Sfânt a treia persoană din Trinitate, şi botezul cu
Duhul Sfânt (darul Duhului Sfânt). La pocăinţă sunt chemaţi cei nemântuiţi spre a sluji Domnului (Fp.
17.30), pe când botezul cu Duhul Sfânt e îmbrăcarea celor născuţi din nou (deja mântuiţi) cu putere de
sus (Lc 24.48,49; Fp 1.8). E o experienţă unică deosebită de pocăinţă şi naşterea din nou (numai după
ele). Semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt este vorbirea în alte limbi (Fp. 2.1-4; 10.44-46;
Mt.19.1-6). Vorbirea aceasta în limbi (ca dar al Duhului Sfânt) este o vorbire fluentă, curgătoare şi
intangibilă, cel care vorbeşte este pe deplin conştient; nu este în stare de transă sau extaz. Botezul cu
Duhul Sfânt este o îmbrăcare cu putere de sus pentru a face voia lui Dumnezeu, cu pace lăuntrică şi o
bucurie de nedescris, cu curaj deosebit de a mărturisi. Acest botez trebuie cerut şi aşteptat într-o viaţă
sfântă şi curată (Mt 3:1; Fp 1.4,5,8; 2.4; 19.1-6: 1 Tes 5.19; Gal 5.16).
20.Roada Duhului Sfânt.
Recolta unei vieţi sfinte. După ce am devenit copiii lui Dumnezeu, trebuie să ne lăsăm cârmuiţi
de Duhul Sfânt. Acolo unde nu este roada Duhului Sfânt nu poate fi o viaţă plăcută lui Dumnezeu nici
daruri sau lucrare adevărată a Duhului Sfânt. Roada este necesară pentru identificarea relaţiei cu
Dumnezeu (Gal 5.22,23; I Cor 13. 1-3; Mt 7.20; I Iona 2.9-11).
21.Darurile Duhului Sfânt.
Darurile Duhului sunt împărţite după voia Sa şi ele nu sunt abilităţi ereditar transmise (I Cor.
12.11). Darurile ajută la propovăduirea Evangheliei. Nu toţi credincioşii primesc aceleaşi daruri, însă
toţi sunt chemaţi la a le dori şi a umbla pe calea cea mai aleasă, a dragostei. Roada Duhului depinde de
noi sau trebuie neapărat să o avem pentru a fi siguri că suntem mântuiţi, pe când darurile le primim
după voia Duhului Sfânt pentru zidirea bisericii, nu pentru slava sau câştigul celui ce le are (1 Cor.
12.8-11; 28-31; 13. 1-3: 14.12,33,39,40; Ev. 2.4, Rom 12.6). Chiar dacă în vremurile din urmă vor fi
mulţi prooroci mincinoşi (Mt. 24:11) asta nu exclude existenţa celor adevăraţi care lucrează şi azi după
rânduiala exprimată în cap. (12-13-14 din 1 Cor).
Toate aceste culte neoprotestante, deşi nu au o prezență consistentă în România, din cauza
respectării cu mult simt a tradiţiilor şi datinilor noastre strămoşeşti, nu trebuiesc neglijate. Unele
doctrine pătrund în mediile "politice" şi "culturale" aşa cum sunt ocultismul, spiritismul, new age,
altele reuşesc să atragă persoane cu probleme psihice sau dornice de o religie mai "exotică" aşa cum
sunt Chrâşna sau Baha'i sau pe unii tineri, chiar prin intermediul drogurilor sau muzicii "hard", cum
sunt sataniştii.
Faţă de cele prezentate, fără a fi alarmişti peste măsură, trebuie să conștientizăm riscurile ce
pot afecta conştiinţa religioasă a poporului român, pentru că mulţi se pot înşeala, crezând că sunt
98
români, cu rădăcinile înfipte în glia străbună şi, în acest timp, să se hrănească din seva spirituală a unei
alte credinţe străine cu totul de spiritualitatea neamului românesc. Nu trebuie uitat că întreg câmpul de
misiune al Bisericii este un câmp de luptă pentru apărarea dreptei credințe cu arma Adevărului.
Grija noastră trebuie îndreptată în special către copii şi tineret, care trebuiesc învăţaţi să
cunoască şi să iubească Biserica strămoşească, Maica neamului românesc, şi să nu se lase atraşi de
diverse oferte religioase, pentru că, pierzând credinţa, vor fi puși în fața unor provocări existențiale cu
riscuri majore în pan personal și spiritual.
Cu aceste gânduri am prezentat și voi prezenta în cultele şi organizațiile noi religioase,
convinşi fiind că trebuie să le cunoaştem pentru a şti de ce să ne ferim, şi iarăşi, convinşi fiind că
apărând credința cea adevărată, protejăm specificul și echilibrul acestui popor.
Ca și celelalte culte și aceste este condus de un Președinte. Prin urmare prezentăm mai jos
având ca sursă site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte situația actuală a acestui cult, organigrama și
statutul de funcționare:
http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1741 -sursă citată la data de 10.10.2010
UNIUNEA PENTICOSTALǍ - BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ
Cultul Penticostal-Biserica lui Dumnezeu Apostolică
Pavel RIVIŞ-TIPEI
Preşedinte 050456, Bucureşti, Str. Carol Davila nr. 81, sector 5 Tel. 021/6384425
Penticostalismul este o continuare a mişcării de „redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în
secolul trecut. Pe la 1900, predicatorul american Charles F. Parham a început să susţină că asupra celor
credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi neînvăţate (glosolalia).
Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli în ziua cincizecimii (ziua coborârii Duhului Sfânt,
Rusaliile). Întrucât a cincizecea zi se traduce în limba greacă prin „penticosta”, adepţii noii mişcări
religioase au adoptat denumirea de penticostali.
Din S.U.A. mişcarea penticostală s-a răspândit şi în Europa, mai ales în Germania şi Norvegia.
Numărul credincioşilor a crescut relativ repede, de la circa 1.000 în 1906 la peste 350.000 în 1936.
Prima comuniune penticostală din România a apărut în localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul
1922. În pofida unor persecuţii la care a fost supusă înainte şi mai ales în timpul celui de al doilea
război mondial, credinţa penticostală s-a extins treptat în mai multe regiuni ale ţării, în special în
nordul Moldovei, în Banat şi Crişana.
Asociaţia credincioşilor penticostali s-a constituit în anul 1924. Şi acest cult, ca şi celelalte
culte evanghelice, a avut de suferit, mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, când mulţi
pastori au fost trimişi în închisoare sau lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal
funcţionează în legalitate. În anul 1950, Biserica Penticostală a fost recunoscută legal.
Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a fiecărui credincios trebuie să stea
convertirea personală, după care, apoi, se administrează botezul prin cufundare în apă, în numele
99
Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce constituie specificul acestui cult este propovăduirea şi
exercitarea botezului cu Duhul Sfânt, mărturisirea experienţei darurilor Duhului Sfânt, care pot să-şi
facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor divine prin
rugăciune.
Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat, respectându-se autonomia bisericească
locală. Cultul are o conducere colectivă centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21
membri şi de Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste organe sunt
alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de conducere a cultului, care se întruneşte
o dată la 4 ani.
Bisericile locale au ca intermediar între ele şi conducerea centrală şase comunităţi regionale:
Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Oradea şi Suceava.
Pregătirea pastorilor se face la nivel universitar, în cadrul Institutului Teologic Penticostal, care
funcţionează în Bucureşti. De asemenea, cultul dispune de trei seminarii teologice liceale şi de două
şcoli postliceale.
Potrivit recensământului din 2002, Cultul Penticostal numără circa 324.462 credincioşi. În
cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii, deservite de 354 pastori.
În fruntea unei biserici se află un pastor sau mai mulţi, în funcţie de numărul membrilor şi un
comitet ales de fiecare Biserică. Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi diaconii, subordonaţi pastorului.
Biserica Penticostală are ca organ de presă oficial „Cuvântul Adevărului”. De asemenea,
editează cărţi cu conţinut religios, cărţi pentru exercitarea cultului, cărţi pentru instruirea slujitorilor în
seminarii şi în Institutul Teologic Penticostal.
Cultul întreţine legături cu Bisericile Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor
Penticostale Europene, făcând parte şi din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care
îşi are reprezentanţi, precum şi cu Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe plan mondial,
participă la Conferinţele Penticostale Mondiale. Relaţii speciale întreţine cu organizaţia Penticostală
Mondială „Church of God”, cu sediul la Cleveland (Tennessee) - S.U.A., datorită mai multor
asemănări doctrinare şi organizatorice.
100
IV. A. BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE (vezi nota explicativă din
Introducere).
* Prelegerile despre cultele neoprotestante, așa cum am afirmat în partea de introducere au
fost reproduse din perspectiva acestor culte, astfel încât, teologul ortodox să cunoască gândirea și
doctrina acestora pentru a putea discerne ce este adevăr și eroare. Prin celelalte discipline
complementare tânărul teolog are capacitatea și posibilitatea să-și fundamenteze învățătura
ortodoxă bazată pe Adevărul revelat și păstrat. Iată așadar doctrina și istoria Cultului Creștin după
Evanghelie.
Refoma a născut în părţile de este ale Germaniei şi în Elveţia diferite mişcări religioase, cum
ar fi mişcarea pietistă sau Mişcarea Fraţilor Moravieni. Din acestea s-a format ulterior gruparea aşa-
numitor “creştini după Evanghelie”, ei având pretenţia că viaţa lor este în totală armonie cu Sfânta
Evanghelie. Aceşti neoprotestanţi ( diferenţa între protestanţi şi neoprotestanţi constă în faptul că
primii practică botezul pruncilor, pe când cei din urmă botează numai adulţi) au urmat o cale destul de
similară cu cea a baptiştilor, cu diferenţa că la un moment dat în istoria lor au ajuns la concluzia că
botezul este complet inutil, acesta fiind o practică a evreilor creştinaţi. La aceste doctrine se adaugă
credinţa în “răpirea celor credincioşi” (a se vedea articolele despre “răpire” la secţiunea de
apologetică ortodoxă).
Apariţia cultului Creştin după Evanghelie, ca şi celelalte culte neoprotestante, îşi are originea în
centrul şi vestul Europei. El poate fi localizat în Elveţia prin sec. XIX purtând numele de “Chretiens”.
Creştinii după Evanghelie nu au avut un întemeietor şi un sistematizator dar azi “ei” consideră
“iniţiatorul mişcării din care fac parte pe Însuşi Domnul Iisus Hristos a cărui învăţătură cuprinsă în Sf.
Scriptură, constituie “doctrina” cultului creştin după Evanghelie. Neavând un întemeietor “doctrina”
lor este un amestec din concepţiile lui Zwingli, ale baptiştilor, ale lui J.N. Darby, Geoge M. Muller, Fr.
Bernay etc.
În România cultul creștin după evanghelie a apărut la sfârşitul secolului XIX, mai întâi în
părţile Sibiului (Cisnădie), apoi în Bucureşti şi Iaşi. Dezvoltarea sectei este legată de numele lui
Grigorie Constantinescu, fiu de ofiţer trimis în Elveţia pentru specializare în profesia sa şi întors după
patru ani ca pastor evanghelist. În primul primului război mondial, cât timp este mobilizat,
Constantinescu organizează la Iaşi o casă de rugăciuni, care devine centrul sectei.
Publicaţiile cultului se numesc Buna Vestire şi Viaţă şi lumină. Învăţătura lor este expusă în
broşurile Memoriu sau scurtă expunere a punctelor de doctrină a Comunităţilor Creştine şi Memoriu
sau scurtă expunere a doctrinei Creştinilor după Evanghelie.
În România există două feluri de creştini după Evanghelie. Pe lângă organizaţia de sorginte
101
occidentală prezentată mai sus, a doua ramură a apărut în perioada interbelică, prin “lucrarea” unui
preot ortodox căzut în erezie, Tudor Popescu. Acesta, pătruns de spiritul reformator al
neoprotestanţilor, a purces la “reformarea” Bisericii Ortodoxe. Învăţăturile lui au plăcut celor care
erau ortodocşi numai cu numele şi care aveau diverse nemulţumiri la adresa Bisericii. După ce au fost
caterisiţi, Tudor Popescu şi ai lui au format “Biserica Evanghelică Română”, care s-a afiliat ulterior
creştinilor după Evanghelie. Una din învăţăturile ortodoxe scăpate de reformarea lui Tudor Popescu a
fost botezul pruncilor. Deşi aceşti creştini după Evanghelie locali sunt afiliaţi cu cei de origine străină,
cele două ramuri au neînţelegeri pe tema practicării botezului, cei “de import” neacceptând nici un
botez.
După ce reuniunile evanghelice au pătruns în Franţa, Germania, Rusia, Ungaria etc. mişcarea
prinde rădăcini în România prin François Bernay care cheamă prin anii 1901-1903 pe o soră a sa,
Sarah Bernay şi împreună au început “evanghelizarea” în limba germană printre saşii din oraşul
Râşnov, apoi Codlea, Braşov şi alte localităţi din ţara Bârsei.
Între anii 1906-1909 s-a început lucrarea de vestire a Evangheliei şi întoarcerea la credinţă –
aşa cum le arăta lor Biblia – în oraşele: Sibiu, Cisnădie apoi s-a extins şi în localităţile şi judeţele
alăturate – atât în limba germană cât şi în limba română. Începutul s-a făcut printre asociaţii cu caracter
religios numită “Crucea Albă” – condusă de un pastor luteran ajutat ulterior şi de Victor Kolles,
originar din Banat.
Acei “creştini după Scriptură sau tudorişti s-au alipit creştinilor după Evanghelie”.
După aproape 15 ani de activitate ca grupare sectară în anul 1937, tudoriştii au dus tratative cu
secta creştină după evanghelie şi au făcut “furnizarea” cu ei.
Prin aceasta Creştinii după Scriptură s-au încadrat administrativ şi cultic în organizaţia
“Creştinii după Evanghelie”. Deci cultul cuprinde “ramura I” – delegat I (Creştinii după Evanghelie)
şi “ramura 2” delegat II (Urmaşii lui Tudor).
Prin Legea nr. 883/1946 – s-a acordat şi calitatea de “Cult”. Asociaţia Creştinilor după
Evanghelie” din România bucurându-se de deplină libertate de manifestare cultică şi având aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca toate celelalte culte legale din ţara noastră. Pentru faptul că ramură “tudoristă” a
avut promotor un fost preot ortodox a păstrat o linie a aşa zisei tradiţii interioare de zidire sufletească.
Creştinii după Evanghelie sunt receptivi la tot ce e nou și folosesc instrumente muzicale în
cadrul cultului: pian, orgă, chitară, o interpretare cât mai liberă a versetelor, botezul maturilor,iar
femeia se poate ruga în adunare.
Aria de răspândire a Cultului Creştin după Evanghelie din ambele ramuri (după Scriptură şi
după Evanghelie) s-a limitat în părţile capitalei şi Ploieşti. În Banat propaganda acestei credinţe este
legată de numele unui adept de naţionalitate îndoielnică şi influenţă străină: Andros Gheorghe.
Mărturisirea de credinţă a cultului creştinilor după Evanghelie desprinde şi concepţiile
religioase specifice, privind botezul, cina, judecata, cerul, mileniul.
102
Botezul – este unul, dar are trei feţe:
a) Botezul apei, care mântuieşte, este un simplu ritual.
b) Botezul Sfântului Duh care poate fi primit deodată sau după cel al apei.
c) Creştinii după Evanghelie se socotesc sub “legea” harului, cea a Noului Testament în
contrast izbitor cu cea a Vechiului Testament, iar prin naşterea din nou, se socotesc “copiii lui
Dumnezeu şi trebuie să trăiască o viaţă nouă”. Folosesc în acest sens textele de la Romani VI, 4 IV
22-24. De aceea, botezul este un simbol, accentul cade pe botezul cu Duhul Sfânt. Botezul în cadrul
Cultului Creştin după Evanghelie se administrează numai maturilor şi în mod expres copiilor. Botezul
în “moartea” Domnului este după ei starea cea mai înaltă, de sfinţenie la Masa Domnului sau Cina
Domnului - ca şi botezul, sunt pentru aceşti credincioşi doar două acte comemorative. Cina, (Masa
Domnului) este un act comemorativ care aminteşte de ceea ce a instituit Domnul Iisus Hristos, în
noaptea în care a fost vândut. Conform relatărilor celor trei Evanghelişti şi ale Apostolului Pavel,
rezultă că frângerea pâinii a fost instituită de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Ştiind mai înainte că cel rău
va căuta şi în această privinţă să strâmbe căile drepte ale lui Dumnezeu, Domnul Iisus înviat
“comunică direct” Apostolului Pavel felul îndeplinirii acestui act de cult precum şi rostul său. Din
textele care descriu instituirea Mesei Domnului se accentuează versetul: “Să faceţi lucrul acesta spre
pomenirea mea”, ca să justifice ideea de comemorare şi textul: “Pentru că de câte ori mâncaţi această
pâine şi beţi acest pahar, moartea Domnului vestiţi până la venirea lui” (I Cor. XI, ii-26). Celor care
participă, la frângerea pâinii, Domnul Însuşi este de faţă şi în jurul lui se adună cei “mântuiţi”, într-o
legătură sfântă de dragoste frăţească, putând astfel să privească înapoi la noaptea aceea a Domnului
lor, şi înainte spre ziua slavei lui, spre dimineaţa fără nori “Când va veni El ca să fie proslăvit în Sfinţii
săi şi privit cu uimire de toţi cei care vor fi crezut” (II Tes. 10).
I. Aspecte ale frângerii pâinii. Frângerea pâinii este:
-o împletire a voii lui Dumnezeu.
-o dorinţă a Domnului.
-o poruncă.
-o aducere aminte.
-o vestire (mărturisire).
-un prilej de cercetare.
-un prilej de mulţumire.
Masa Domnului este strângerea lor laolaltă la masa de aducere aminte în jurul persoanei
Domnului Iisus Hristos (conform Matei XVIII, 20…” Doi sau trei… sunt şi Eu în mijlocul lor…”.
Arată a) “Părtăşania cu El şi a Lui cu ei” şi părtăşania noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său (I Ioan I,
3);
II. Părtăşania, legătura frăţească – “În această masă de aducere aminte, credincioşii
mărturisesc, dovedesc vizibil, îşi exteriorizează legătura (părtăşania) dintre ei”.
103
Pâinea: Pâinea şi vinul sunt singurele alimente din care se compune masa Domnului”.
Pâinea simbolizează Trupul Domnului Iisus (Efes. I Cor). – Vinul al doilea aliment rânduit de
Domnului Iisus simbolizează:
-sângele Lui vărsat pentru noi.
-sângele noului legământ.
III. Mileniul – sau domnia de o mie de ani.
Mileniul, după “Creştinii după Evanghelie”, va fi precedat de “întoarcerea în mărire” sau a
doua venire a Domnului. Cultul creştinilor după Evanghelie învaţă că cele două veniri ale Domnului
cuprind fiecare câte două etape: una tainică şi una publică.
a) Etapa tainică: când va veni să-şi răsplătească Biserica nu va atinge pământul, ci numai
Biserica El va vedea (I Tes. IV, 4-17).
b) Etapa publică – va fi după 7 ani de la răpire, va veni cu slava şi cu puterea pe norii cerului
(Matei. XXIV, 30; Marcu XIII; 26; XIV, 62) Satana va fi legat 1000 de ani iar Domnul Iisus va
întemeia pe pământ împărăţia păcii – Mileniul (Apoc. XX, 2-3; Isaia XI, 6-16).
Ei ştiu că revenirea în slavă a Domnului Iisus va fi după răpirea Bisericii; să ne purtăm în aşa
fel ca să ajungem cu orice chip clipa răpirii. Când în cer se va sfârşi nunta Mirelui, iar pe pământ
marea strâmtoare, atunci Hristos va veni cu Biserica, să domnească o mie de ani pe pământ.
c) Mileniul este domnia Domnului Iisus Hristos pe pământ acea domnie proorocită mult de
profeţii Vechiului testament. Mileniul este împlinirea făgăduinţelor făcute lui Avraam şi David
făgăduinţe pe care însuşi Domnul Iisus Hristos le-a arătat în diferite pilde.
Caracteristicile mileniului:
1. Pacea deplină şi armonia între oameni (Isaia LXV, 20-24);
2. Dreptatea va domni pe pământ, răul va fi înlăturat îndată după dreptate (Ieremai XXIII, 5-6,
Isaia LXVI, 24).
3. Timp de propăşire pentru Israel (Iacov. XIV, 16; Isaia XI, 9).
Observaţii generale:
Mileniul menţionat singur nu e amintit de Mântuitorul sau de către Apostoli;
Mileniul va fi după răpirea Bisericii, ce nu a avut loc încă;
Menţinerea Mileniului - singura – este într-o carte figurativă:
d) Explicaţia Apostolului Petru – foarte importantă: “Dumnezeu la timpul potrivit îşi va
îndeplini promisiunea făcută” (II Petru III, 9 II Petru III, 4 ori, II Petru III, I-112).
Mileniul – Ce imagine minunată aduce acest cuvânt în duhul nostru “ ca răsăritul de soare în
dimineaţa fără nori” (Samuel XXIII, 4).
Judecăţile divine şi venirea în slavă a Domnului Iisus Hristos vor avea drept rezultat
distrugerea vrăjmaşilor declaraţi a lui Satan şi a îngerilor lui (Matei XXV, 24-41). Atunci va avea loc
judecata neamurilor pe pământ când Fiul Omului va sta pe tronul său de slavă. Însoţit de toţi sfinţii iar
104
după aceea pacea va domni pe pământ. Cei neprihăniţi vor fi înviaţi şi cei ce au suferit din pricina
mărturiei Domnului Iisus Hristos vor fi cu El.
Din Apocalipsă –XX, - 4 – Creştinii după Evanghelie deosebesc trei categorii:
1. Şi am văzut nişte scaune de domnie şi celor care au şezut pe ele, li s-a dat judecata;
2. “Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiaseră capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din
pricina Cuvântului lui Dumnezeu”.
3. “Şi celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei şi nu primiseră semnul ei pe mână şi pe
frunte. Ei au înviat şi au împărţit cu Hristos o mie de ani”. Satana va fi obligat şi nu va mai putea să
înşele oamenii; păcatul nu va fi dispărut din inima oamenilor. Epoca aceasta a Bisericii va fi terminată.
Biserica va fi dat naştere unui popor de biruitori asupra păcatului a lui Satan şi a morţii.
Eshatologia.
Există pentru judecăţi
a) a celor credincioşi făcută din cer, cu mult înainte de judecata cea mai mare a păcătoşilor;
b) a celor în viaţă la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul şi când se vor despărţi
oile de capre;
c) a păcătoşilor, la sfârşitul mileniului;
d) a îngerilor răi
Există trei ceruri:
a) cerul întâi (atmosfera cu norii şi zarea albastră)
b) cerul al doilea al stelelor din jurul pământului
c) cerul al treilea – sau raiul lui Dumnezeu în care sălăşluiesc îngerii şi sufletelor drepţilor şi
care este locul de odihnă şi aşteptare. Numai cerul al III- lea va rămâne şi va fi doar pentru creştinii
adevăraţi, cei după Evanghelie;
La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu atâta putere, încât va fi pentru ei “o
adevărată înviere din morţi”.
Activităţi şi preocupări specifice cultului.
Educaţia creştinească a copiilor credincioşi conform bunelor moravuri cât şi a principiilor
arătate de Scriptură este o obligaţie faţă de Dumnezeu. Această lucrare este bazată pe textele clasice de
îndemnuri la învăţătură din Scriptură (Deut. IV, 5-7; Efes V, 1-4); şi din art. 1 Lit “I” din Statutul
Cultului. Această educaţie se face în adunare.
Educaţia copiilor, adică a tinerilor şi a celor maturi care s-au hotărât din proprie iniţiativă să fie
membrii ai cultului, se face în adunare şi ea constă din însuşirea învăţăturilor biblice necesare ( spre ex.
I Ioan II): “V-am scris tinerilor… Instruirea în comunitate se face după catehizare, după ce o
persoană, indiferent de sex, a ascultat Evanghelia şi a crezut-o, “a primit” pe Domnul Iisus ca
Mântuitor personal şi s-a hotărât să-l urmeze. Când credincioşii s-au convins din Biblie despre nevoia
şi necesitatea botezului în apă (botezul credinţei) aduc la cunoştinţă bătrânilor adunării dorinţa lor,
105
iar aceştia, după ce s-au convins că viaţa celui care solicită botezul corespunde cu normele de viaţă
ale Evangheliei, îi acordă botezul".
Sărbători religioase şi zilele de ceremonii.
a) Duminica, ziua întâi a săptămânii când are loc Cina Domnului. Adunarea începe cu o
rugăciune a unui om mai vârstnic (numit prezbiter) – rugăciune rostită după cum îi dă duhul, apoi
diverse lecturi biblice unde se istoriseşte despre frângerea pâinii (Luca XXV, 15-20). Urmează cuvânt
de pregătire pentru cină. Cina Domnului se încheie cu o rugăciune, apoi se trece la ora de
evanghelizare, cu lecturi biblice comentate. Adunarea de Duminică dimineaţă se încheie cu o oră de
rugăciune, apoi se trece la ora de evanghelizare cu lecturi biblice comentate. Adunarea de Duminică
dimineaţa se încheie cu o oră de rugăciune şi de cântare aşa zisă duhovnicească. Adunarea de
Duminică după amaiză urmează cam acelaşi reguli: evanghelizare, rugă şi cântări la ambele servicii
religioase, o atenţie deosebită este acordată copiilor şi tineretului.
Alte sărbători (mai mult de influenţă tudoristă):
-Botezul Domnului - 6 ianuarie.
-Buna Vestire - 25 martie.
-Paştele Ziua I-a şi a II-a.
-Înălţarea Domnului (la 40 de zile după Paşti).
-Rusaliile (Coborârea Duhului Sfânt, Întemeierea bisericii).
-Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - 29 iunie.
-Sfântul Prooroc Ilie - 20 iulie.
-Schimbarea la Faţă - 6 august.
-Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril - 8 noiembrie.
-Naşterea Domnului - 25-26 decembrie.
Alte zile de adunări – În prima săptămână a anului se ţin adunări de rugăciune în fiecare seară,
iar în săptămâna dinaintea Paştelui (Săptămâna Patimilor) se ţin adunări de rugăciune şi de citire din
Evanghelie, despre Patimile Domnului, în fiecare seară.
Îndatoririle credincioşilor după Evanghelie faţă de cult:
A. Din punct de vedere spiritual:
1. Să frecventeze adunările de cult;
2. Să trăiască viaţa duhovnicească exemplară, conform învăţăturilor biblice.
3. Să aibă o comportare bună faţă de toţi oamenii, să fie cetăţeni loiali şi harnici, muncitori, de
nădejde.
4. Să studieze Biblia şi să trăiască o viaţă permanentă de rugăciune, acestea împiedicându-i de
la alte studii sau îndeletniciri necesare.
5. Să-şi crească copiii în temere de Dumnezeu.
6. Să conlucreze în adunări.
106
B. Din punct de vedere misionar:
a) fiecare soţ are obligaţia să atragă şi pe celălalt, prin orice mijloace, la aceeaşi credinţă.
b) familia să facă presiuni de tot felul împotriva celui care nu le împărtăşesc sentimentele
religioase, fie ortodoxe, fie liber cugetat.
c) cei nesiguri în credinţă, care nu mai vor să vină la adunare şi care nu ascultă de “vestitorii
Evangheliei” sunt urmăriţi de membrii comunităţii cu tot dinadinsul, pentru întoarcerea lor.
D. Din punct de vedere material: După cum se specifică în Statutul Cultului Creştin după
Evanghelie la ei nu se practică “darea” – zeciuiala ca în Vechiul Testament), ci doar donaţia
“benevolă”.
Adepţii lor trebuie să contribuie după posibilităţi fiecare, din avutul său. Aceste fonduri
folosesc pentru întreţinerea lăcaşului de cult, pentru ajutorarea bătrânilor, mai ales a celor lipsiţi de
mijloace. Primesc gratuit prin Societăţile Biblice şi de la Uniunile Evanghelice cu care menţin legătura
biblii şi cărţi religioase, pe care le răspândesc tot gratuit, pentru a face adepţi.
Sfatul de fraţi şi Delegaţia formează organul de conducere a Cultului Creştinilor după
Evanghelie din întreaga ţară.
1. ISTORIA MIŞCĂRII FRĂŢEŞTI DIN ROMÂNIA.
Trezirile spirituale din sec.19, care au avut loc în diferite ţări europene, au ajuns şi în România,
mai exact în Transilvania, în aceea vreme provincie a Imperiului Austro-Ungar. Distribuitorii de Biblii,
credincioşi şi semănători zeloşi ai Cuvântului lui Dumnezeu, au trecut prin oraşele şi satele româneşti,
oferind Biblia şi Noul Testament oamenilor care doreau să citească o carte bună. Deoarece Biserica
Ortodoxă nu interzicea citirea Bibliei, aceşti lucrători au putut călători fără nici o restricţie. Astfel
Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns în multe sate şi oraşe.
Oricum, se ştie foarte puţin despre propovăduirea Evangheliei în limba română, în zona de sud-
est a munţilor Carpaţi din România. Asta poate şi datorită faptului că Valahia şi Moldova erau izolate
de regiunile protestante ale Europei Centrale şi de Vest, şi de asemenea slaba activitate misionară a
protestanţilor în primele 3 secole explică influenţa infimă a creştinismului evanghelic în România.
În 1899 E.H. Broadbent de la “Free Christians Congregations in England” (Congregaţiunile
Creştine Libere din Anglia) a vizitat credincioşii armeni din Constanţa – Marea Neagră, credincioşi pe
care îi cunoştea de mult timp.
Din Constanţa, el s-a dus la Bucureşti. Acolo, el a găsit doar un grup mic de credincioşi baptişti
germani. El a ajuns la concluzia că, în Bucureşti şi în ţara României nu exista nici măcar un singur loc
în care Evanghelia să fi fost propovăduită în limba română. Auzind înjurăturile şi limbajul vulgar al
oamenilor de pe stradă, observând comportamentul firesc al altora, Broadbent a fost întristat profund şi
a început să plângă; a lăsat geanta pe trotuar, a îngenunchiat şi s-a rugat cu voce tare. Plângând a cerut
Domnului să fie îndurător şi să salveze România. Când Broadbent s-a întors în Anglia, le-a spus
prietenilor săi despre România şi i-a încurajat să se rouge pentru această ţară. De asemenea, a scris un
107
articol despre România, într-o revistă de misiune, îndemânu-i pe toţi să se roage pentru România şi a
apelat la misonari să se ducă acolo şi să predice Evanghelia.
Articolul lui Broadbent a fost citit de un misionar elveţian, Francis Berney, care preda la Şcoala
Biblică din Tunisia, Africa. Berney şi un coleg de la Şcoala Biblică, Charles Aubert, au înţeles că
Dumnezeu îi călăuzeşte către România. Berney a sosit în Bucureşti pe 30 septembrie 1899, însoţit de
soţia sa Madeliene şi de cea de a doua fată, Zelie, împreună cu Charles Aubert. Imediat şi-au început
lucrarea, Berney şi Aubert, cu cei care vorbeau franceza. După ce au învăţat limba română, serviciile
divine erau ţinute şi în limba română. Se întâlneau pentru rugăciune şi studiu în casa lui Berney. De
obicei, serveau ceai, iar după slujbă urmau discuţii pe teme spirituale. După un an, era nevoie de un
spaţiu mai larg. (octombrie 1900).
Berney a tradus şi tipărit câteva părţi din Evanghelie, sub formă de tratate şi broşuri. Acestea
erau oferite tuturor celor care doreau să citească. Soţia lui Berney a început un studiu pentru tinerele
femei şi de asemenea le învăţa despre treburile gospodăreşti.
Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu a fost semănat, multe suflete s-au întors la Dumnezeu. În
1901, au avut loc 5 botezuri apoi au urmat alte 26 în următorii ani, până în 1909. În 1908, Berney a
început să tipărească revista “Vestea Bună”, iar adunarea s-a mutat la Pallady nr.67, unde au continuat
să se întâlnească până în 1925. De asemenea Mişcarea Frăţească a început să prindă rădăcini şi în alte
regiuni din România.
CONSTANŢA.
În 1902, Charles Aubert a venit în Constanţa pentru a-şi începe lucrarea, împreună cu un
misionar german pe nume Konig. Au predicat coloniştilor germani din Dobrogea. După o scurtă
perioadă, soţia lui Aubert şi fetiţa nou născută s-au îmbolnăvit, iar ei s-au întors în Elveţia.
CRAIOVA.
Alte întâlniri au început în Craiova în 1905, iar în localităţile din vecinătate au început din
1908-1909.
O întâmplare remarcabilă a fost spusă despre Stan Segărceanu care s-a îmbolnăvit în armată,
fiind trimis la spital. Acolo, fratele său mai în vârstă i-a dat o Biblie veche şi fără coperţi. Citind
Scriptura, el a ajuns la convingerea că este un păcătos şi trebuie să se pocăiască. Într-un vis, Domnul i-
a zis: “ Vino şi vezi şi ceea ce vezi, spune şi altora”. Astfel, el a început să spună şi altora ceea ce a
descoperit în Biblie. Segărceanu a devenit un mare câştigător de suflete.
PLOIEŞTI (1907-1918).
În Ploieşti, prima Adunare Frăţească din oraş a fost începută de un grup de tineri dedicaţi.
Acest grup a fost sprijinit de o femeie germană care deţinea o fabrică de haine. Aceşti tineri se
întâlneau în casa ei. Au tipărit şi distribuit tratate în spitale, magazine şi persoanelor care le vizitau.
Mulţi au primit cuvântul şi au început să participe la serviciile divine.
TRANSILVANIA (1902-1918).
108
În 1902 Francis Berney şi E.H. Broadbent au vizitat Râşnov în vacanţă şi au început să predice
germanilor care se aflau în oraş. Multe persoane, însetate după mântuire, au venit şi i-a auzit
predicând; iar după un timp scurt un grup de creştini germani s-a înfiinţat în acest oraş. Berney şi
Broadbent de asemenea au început întâlnirile de rugăciune, studiu biblic şi Şcoală Duminicală în
oraşele: Braşov, Vulcan, Codlea, Cisnădie şi alte sate din provincia Bârsa. Până în 1904 existau deja
mici grupuri de credincioşi români.
De asemenea Adunările Frăţeşti au început să lucreze în Sibiu, printre vorbitorii germani.
Prima dată când au auzit românii Evanghelia a fost în Adunările Germane. Câţiva dintre fraţii germani
care lucrau în Sibiu, au fost folosiţi de Dumnezeu pentru a deschide primele Adunări Frăţeşti din zona
Sibiu.
-PRIMA PERSECUŢIE (1909).
Creşterea numărului de credincioşi a atras atenţia autorităţilor, care în 1909 i-a expulzat pe
Berney şi pe ceilalţi misionari străini. Berney s-a mutat la Rusciuc-Bulgaria, dar a păstrat legătura cu
Mişcarea Frăţească din România. A continuat să viziteze frecvent sesiunile de echipare a liderilor
români.
-PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.
Primul Război Mondial a împiedicat dezvoltarea Mişcării Frăţeşti. În 1916 Romania a intrat în
război. A fost o perioadă dificilă, iar calamităţile războiului au afectat întreaga ţară.
Din cauza războiului, mulţi credincioşi au plecat pe front. În 1917, ocupaţie germană a cucerit o
bună parte din ţară. Totuşi Dumnezeu, plin de îndurare, a revărsat o binecuvântare deosebită şi prin
acest lucru. Necazurile grele prin care a trecut poporul, au scos la iveală nevoi sufleteşti, pe care doar
Evanghelia putea să ofere alinare. Soldaţii care au devenit creştini în Adunările din Bucureşti şi
Ploieşti au staţionat în Iaşi. Aceştia şi alţi tineri, plini de zel pentru Evanghelie, au început o întâlnire
de rugăciune şi propovăduire a Evangheliei, într-o cameră închiriată. Câteva persoane care au auzit
Evanghelia s-au pocăit şi în scurt timp o Adunare mică creştină s-a înfiinţat. În 1918, 11 persoane au
primit botezul Nou Testamentar. Mai târziu, Iaşi a devenit un centru misionar pentru Moldova şi
Basarabia.
-PERIOADA INTERBELICĂ 1918-1939.
După Primul Război Mondial, activitatea misionară a Mişcării Frăţeşti a intrat într-o nouă
etapă. După război, România a câştigat teritorii în Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Teritorul lărgit
al ţării era denumit “România cea Mare” (cea Minunată) . Un rol important în răspândirea Evangheliei
l-au avut prizonierii de război, care au fost deportaţi în lagărele din Siberia, unde au avut contact cu
misionari. După ce s-au întors în satele lor din Transilvania, Banat, Basarabia şi Moldova, ei au format
grupuri de părtăşie pentru a citi şi a discuta Evanghelia. Unii dintre ei, chiar au devenit misionari,
călătorind din sat în sat pentru a vesti Evanghelia.
BUCUREŞTI 1919-1941.
109
Deşi Francis Berney nu mai locuia în România, el era mereu interesat de lucrare şi a căutat să
echipeze lideri români pentru continuarea lucrării.
În 1919, Berney l-a trimis pe Grigore Constantinescu şi Florea Moisescu în Elveţia pentru a
studia teologia. După întoarcerea lor, ei au devenit misionarii Cultului Creştin din România.
În 1924, Conferinţa Naţională a Cultului Creştin după Evanghelie a avut loc la Bucureşti.
Conferinţele regionale, Şcolile Biblice pentru evanghelişti şi profesorii au întărit Mişcarea
Frăţească.
De asemenea literatura a fost importantă în răspândirea şi consolidarea mişcării. În 1928,
revistele “Creştinul” şi “Viaţă şi Lumină” au fost tipărite, fiind publicate până în 1924 sub conducerea
lui Florea Moisescu şi Gheorghe Oprea Teodorescu. Datorită acestor reviste, credinţa fraţilor a fost
întărită, iar învăţăturile false au fost respinse.
-MISIONARII STRĂINI.
Misionari străini din Elveţia, Germania şi Anglia au continuat să joace un rol important în
dezvoltarea Mişcării Frăţeşti în România. (Buhrer, Kreuz, Segall, Vervloct, Haupt, iar după 1920 Paul
Perret, Emile Freymond, etc.).
În 1922, misionarul elveţian Paul Perret a sosit la Bucureşti. Numele soţiei sale era Zelie
Berney, singura fiică a lui Francis Berney. Perret cunoştea foarte bine Scripturile şi avea darul de
învăţător şi pastor. El a început să lucreze în Bucureşti şi în alte Biserici. Echipează mulţi misionari,
călătoreşte prin ţară, vizitând multe Biserici române, ungare şi germane, organizează studii biblice şi
scrie articole pentru publicaţii creştine.
2. RĂSPÂNDIREA MIŞCĂRII FRĂŢEŞTI ÎN BUCOVINA, BASARABIA ŞI
MOLDOVA (1918-1940).
După Primul Război Mondial, România a câştigat Basarabia. În această regiune erau mulţi
români, ruşi şi evrei. Câţiva factori au condus la apariţia mişcării în această zonă. De ani de zile,
distribuitori de Biblii semănau Cuvântul lui Dumnezeu în acest teritoriu. Prizonierii de război care s-au
întors acasă au înfiinţat Biserici, ei cunoscându-l pe Dumnezeu în lagărele ruseşti,. Lucrătorii agricoli
au adus credinţa evanghelică. Şi misionarii au venit şi au vestit Evanghelia. Lucrarea misionară
Frăţească s-a răspândit chiar şi în comunitatea evreiască din Chişinău şi în toată Basarabia. În
Chişinău, Misiunea Mildmay a evanghelizat mulţi evrei. Lucrarea avansa, iar în 1933 când Francis
Berney l-a însoţit pe Paul Perret în vizita la Adunarea din Chişinău, s-au bucurat că au găsit atât de
mulţi credincioşi evrei, ruşi şi români. În următorii ani, vestirea Evangheliei creştea, iar alte Biserici
erau deschise în partea de nord a Basarabiei.
Din păcate în 1940, Basarabia şi partea de nord-vest a Bucovinei au intrat sub autoritatea
Rusiei, iar relaţiile cu aceşti credincioşi au fost întrerupte.
Mişcarea Frăţească a câştigat teren printre populaţia ungară între 1920-1924. Totul a început la
Vulcan. 16 credincioşi, care s-au despărţit de Biserica Reformată în 1922, au deschis o asociaţie
110
numită “Betania”, în cadrul Bisericii Reformate. Bisericile reformate i-au persecutat pe “betanişti”,
pentru că se întâlneau în locuri secrete, uneori chiar noaptea. După 1925, au stabilit contact cu
congregaţiile din Ungaria. Pentru autorităţi, acest lucru a fost încă un motiv pentru a-i persecuta.
Ulterior, mişcarea betaniană s-a răspândit printre credincioşii reformaţi din întreaga Transilvanie.
Altă lucrare a început cu ungurii din Craiova (1923-1924).
În 1930 o Adunare Ungară Creştină după Evanghelie a fost deschisă în Cluj, devenind un
centru conferenţiar creştin. Până în 1930, centre creştine importante sunt puternice în oraşele mari ale
României: Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Sibiu, Iaşi şi Chişinău. Evanghelia se răspândeşte rapid.
Evangheliştii, zeloşi în a câştiga suflete, vesteau Evanghelia. Câţi primeau Cuvântul, atât de mulţi erau
botezaţi. Se adunau în Biserici pentru rugăciune şi studiu biblic.Cei care auzeau Cuvântul, îl primeau şi
îl împărtăşeau cu cei din familie şi apoi celor din sat. Alţii mergeau din sat în sat pentru a semăna
Cuvântul lui Dumnezeu.
Conferinţele regionale, binecuvântate de Dumnezeu, îmbărbătau credinţa fraţilor şi Evanghelia
aducea multe roade. Misionarii şi învăţătorii creştini echipau evanghelişti şi lucrători pentru
continuarea lucrării.Duhul Sfânt lucra cu putere în vieţile oamenilor.
-PERSECUŢIA.
În perioada celor 2 războaie, guvernul a supravegheat atent activitatea misionară, iar câţiva
evanghelişti au fost arestaţi, întemniţaţi şi bătuţi. Deşi statul se numea democratic, exclusivismul
politic, naţional şi religios a crescut în această perioadă. Grupurile evanghelice erau supuse
discriminării. După multe insistenţe, Mişcarea Frăţească a obţinut statutul de asociaţie religioasă în
1933, ceea ce însemna că erau acordate drepturi minime religioase. Totuşi persecuţiile erau frecvente
printre creştini evanghelici din România.
-”CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURI”.
După Primul Război Mondial, a început o reformă în interiorul Bisericii Ortodoxe Române.
Tudor Popescu, un preot cu influenţă din Biserica „Cuibul cu Barză” Bucureşti şi Dumitru
Cornilescu, care a tradus Biblia (traducerea folosită de Bisericile Evanghelice de azi) au promovat
această reformă. Datorită unei opoziţii puternice, ei au fost nevoiţi să părăsească Biserica Ortodoxă.
Cei care i-au urmat au fost cunoscuţi sub denumirea de “Creştini după Scripturi”. Aveau învăţătura
Noului Testament şi chiar practicau botezul celor mici. Treptat, situaţia cultelor şi a asociaţiilor
religioase din România s-a înrăutăţit.
Pentru a consolida statutul lor oficial ”Creştinii după Scripturi” s-au unit cu Bisericile Frăţeşti
în 1939. Cele două grupe şi-au păstrat autonomia, concepţiile şi particularităţile culturale, prin urmare
unificarea nu a fost completă. Această unire s-a menţinut 50 de ani până în 1989, când “Creştinii după
Scripturi” s-au retras din “Creştinii după Evanghelie” şi au început să funcţioneze separat, având
denumirea de Biserica Evanghelică Română.
111
-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
Persecuţii au fost şi în timpul dictaturii militare a Mareşalului Ion Antonescu. În 30 decembrie
1942, toate asociaţiile religioase (considerate secte) au fost desfiinţate. Bunurile, fondurile şi arhivele
au fost confiscate de stat. Bisericile au fost închise. Unele au fost transformate în magazine, case şi
grajduri. Orice strângere a credincioşilor evanghelici era interzisă.
În această perioadă mulţi credincioşi au fost persecutaţi. Unii au fost arestaţi doar pentru că au
dat o Biblie unui vecin sau pentru că au primit în casă un credincios ca să se roage împreună. Alţii erau
bătuţi crunt şi au stat mulţi ani în închisoare. Aplicarea acestor legi era lăsată în responsabilitatea
autorităţilor locale. Preoţii ortodocşi au avut un rol important în “distrugerea” (termen care apare în
documentele oficiale ale cultului) comunităţilor evanghelice. Deoarece creştinii evanghelici refuzau să
renunţe la credinţa lor, mulţi dintre ei au fost încercaţi şi condamnaţi de tribunalele militare la pedepse
severe . Unii au fost trimişi pe frontul de luptă, iar alţii au fost trimişi în închisoare, unde au şi murit.
3. MIŞCAREA FRĂŢEASCĂ DIN 1944 PÂNĂ ÎN 1989.
După căderea regimului lui Antonescu în 1944, a fost restaurat dreptul de a se aduna şi de
proprietate. În 1944, Cultul Creştin a fost încă odată recunoscut ca asociaţie religioasă.
În 1946, revista “Calea Credinţei” a fost publicată oficial de Cult.
De asemenea în 1948, Cultul este recunoscut oficial ca denominaţiune, împreună cu celelalte
13 culte. În 1948, comunişti au consolidat supravegherea ţării. România a devenit Republică. În timpul
celor 40 de ani, regimul comunist, condus de ideologia sa ateistă, în mod sistematic a atacat religia.
Poporul lui Dumnezeu a suferit persecuţie, închisoare iar uneori chiar moartea. Securitatea a
folosit orice mijloc pentru a distruge Biserica. Uneori chiar membrii Biserici au colaborat ca
informatori. Mulţi credincioşi au fost daţi pe mâna securităţii de chiar fraţii lor. Mii de credincioşi au
experimentat Gulagul Român.
Serviciile de închinare puteau fi ţinute doar în locuri aprobate de stat. Activităţile religioase
erau interzise în alte locuri. Candidaţii pentru botez trebuiau să fie înregistraţi la stat. Comuniştii
credeau că noua generaţie nu va urma credinţa părinţiilor, iar o credinţă “materialistă” va reduce
influenţa acestei credinţe. Dar aceste acţiuni au avut efectul opus. Datorită credinţei şi perseverenţei
credincioşilor, Adunările creşteau numeric şi calitativ.
În 1960-1961 Ministerul de Culte a decis să reducă la jumătate numărul de Biserici. Din 668 de
Adunări Frăţeşti în 1958 au rămas doar 360. Această schimbare a creat multe dificultăţi pentru
credincioşi.
Adunările erau foarte aglomerate şi era dificil pentru cei în vârstă şi pentru bolnavi să participe.
Mulţi dintre cei convertiţi nu înţelegeau ce s-a întâmplat cu bisericile lor, au început să se ducă la alte
Biserici sau să cadă de la credinţă.
În 1973, câţiva lideri reprezentaţi ai Cultului Creștin după Evanghelie şi Cultul Baptist au
adresat o scrisoare deschisă preşedintelui Ceauşescu, în care cereau libertate religioasă pentru fiecare
112
român. Această scrisoare a fost scrisă de Silviu Cioată, Pavel Niculescu, Dumitrescu Victor şi pastorul
baptist Iosif Ţon, iar cu eforturi deosebite a fost trimisă la “Europa Liberă” şi difuzată în România.
Rezultatul acestui gest a fost intensificarea persecuţiei.
În această perioadă a lipsit literatura creştină, în special Biblii și cărţi de cântări. Era interzisă
tipărirea literaturii religioase, de aceea mulţi creştinii au riscat să introducă în ţară Biblii, cărţi şi
tratate. Cei prinşi erau pedepsiţi sever.
În 1984, un grup de 9 fraţi din Adunările române şi germane, care au primit de la Viena un
vapor cu Biblii, au fost arestaţi şi condamnaţi la 5 ani închisoare. În urma apelurilor internaţionale, în
special datorită guvernului american, au fost eliberaţi după o perioadă de 6-9 luni. Aceşti fraţi au fost:
Johann Holzmann, Mihai Klauss, Feder Horst, Wagner Klaus, Toader Ioan, Georgescu Constatin,
Furnea Petre, Mircea Cioată și Silviu Cioată.
Autorizaţiile pentru construcţie erau foarte greu de obţinut, de obicei după mulţi ani şi după
multe insistenţe. Deşi, din punct de vedere constituţional aveau libertate să se adune şi să-şi practice
credinţa, presiunile de conformare la ideile seculare ale statului comunist erau foarte puternice.
Activităţile Adunărilor erau foarte greu aprobate, programele pentru copii şi tineri erau foarte limitate,
iar copiii credincioşilor erau oprimaţi la examenele de admitere la liceu şi universitate.
În perioada comunistă, în ciuda persecuţiilor, Adunările Frăţeşti au fost foarte îmbărbătate de
vizitele fraţilor din străinătate ca: Bill Grumbau, Tomas Moris, Mitchel Cargill (din Anglia), Fred
Kelling (Scoţia), Andrew Craig (Irlanda), Erst Schrupp şi Willi Rapp (Germania), Jaques Blandenier şi
Marc Luthi (Elveţia).
4. DEZVOLTAREA MIŞCĂRII FRĂŢEŞTI DUPĂ 1989.
După căderea sângeroasă a regimului comunist din decembrie 1989, evanghelicii au avut parte
de un nou început. Exista o receptivitate mare faţă de Evanghelie. Refuzând ideologia ateistă a
trecutului, mulți români s-a întors să asculte şi să înveţe despre lucrurile spirituale. După decenii de
restricţii, acum puteau să deschidă Biserici noi, şcolii biblice şi de misiune. De asemenea, prin Uniune
a fost posibil să se deschidă 13 orfelinate. Institutele Biblice şi programele creştine de echiparea
pregătesc în prezent şi pentru viitor lideri pentru Bisericile din România.
Numărul Adunărilor Frăţeşti a crescut foarte mult în anii 90. În 1999, când a sărbătorit Cultul
Creștin după Evanghelie o 100 de ani de lucrare în România, exista în fiecare localitate din România o
Adunare Frăţească. În anumite zone, creştinii după Evanghelie sunt numeroşi. În 1989, erau 265 de
Adunări Frăţeşti, azi sunt 665, o creştere de aproape 400 de Adunări. Numărul membrilor a crescut
semnificativ. De la 33.000 în 1992 la 46.000 în 2002. Este o creştere de 39%.
La conferinţa “Evanghelia pentru fiecare persoană, o Biserică pentru fiecare localitate” ţinută în
2001, au fost identificaţi factorii pentru creşterea Adunărilor Frăţeşti în anii 90:
-LIBERTATEA
-DESCHIDEREA OAMENILOR FAŢĂ DE PROBLEMELE SPIRITUALE
113
-MULTE EVENIMENTE EVANGHELICE cu evanghelişti locali sau străini
-ÎNVĂŢĂTURA
-STRUCTURA DE ORGANIZARE
-CONDUCEREA DECENTRALIZATĂ
-RESURSE EXTERNE ca misionari, ajutor financiar .
Aceasta i-a făcut pe Evangheliști să proclame: "Într-adevăr Dumnezeu continuă să facă o
lucrare minunată cu Adunările Frăţeşti din România. Domnul Isus a fost credincios Cuvântului Său:
"Îmi voi construi Biserica şi porţile Iadului nu o vor birui" ". Nimic mai fals (vom vedea când vom
expune Învățătura de credință Ortodoxă).
În perioadele de grea încercare şi în vremurile de libertate, Evanghelia a fost răspândită în mod
constant şi a adus roadă. Şi aceasta datorită oamenilor credincioşi care au arătat că ei cred cuvintele
apostolului Pavel, care spune: "Mie nu îmi este ruşine de Evanghelie, pentru că este puterea lui
Dumnezeu pentru fiecare care crede”. Dacă vom rămâne ascultători în credinţă şi vom continua să
semănăm Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu va creşte Bisericile, aducând o recoltă mare de suflete
pentru Împărăţia lui cerească. Dumnezeu să continue lucrarea Sa bună, până în ziua venirii lui Isus
Hristos, atunci când oricine se va închina şi va recunoaşte că Isus Hristos este Domnul, spre gloria
Tatălui.
Conform site-ului Secretariatului de stat pentru Culte situația, pe scurt, a Creștinilor după
Evanghelie privind organigrama, conducerea și statul de organizare și funcționare este următoarea:
http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1742 - sursă citată la data de 10.10.2010
BISERICA CREŞTINǍ după EVANGHELIE
Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie
Virgil ACHIHAI
Preşedinte 022521, Bucureşti, Şos. Andronache nr. 60 A, sectorul 2 Tel./fax. 021/2407865 Web: http://www.ccev.ro/
Creştinii după Evanghelie consideră că înaintaşii lor sunt acei creştini care, după ce
împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul, au considerat că bisericile legalizate şi-au
pierdut menirea vie de a vesti Evanghelia. Astfel, din acea vreme au existat grupuri de creştini,
autointitulaţi „liberi”, care răspândeau cuvântul lui Dumnezeu. Conturarea lor mai clară are loc odată
cu Reforma religioasă, datorită traducerii Bibliei în diferite limbi.
În România primul grup de “Creştini liberi”, din care s-a format asociaţia şi apoi Cultul Creştin
după Evanghelie, a luat fiinţă la Bucureşti în 1899 sub influenţa unor misionari străini. La început, aria
lor de răspândire a fost limitată la străinii care locuiau în Bucureşti. Ulterior, au cucerit adepţi şi în
rândul românilor.
În anul 1939, Creştinii după Evanghelie, recunoscuţi de stat din anul 1933 ca asociaţie
religioasă, constrânşi de regimul vremii, au fuzionat cu Creştinii după Scriptură, formând Cultul
114
Creştin după Evanghelie, cu două ramuri: ramura I (Creştinii după Evanghelie, propriu-zişi), care
practică botezul la majorat, şi ramura a II-a, care practică botezul la naştere.
Din 1946, Creştinii după Evanghelie au fost recunoscuţi ca având calitatea de cult. După
Revoluţia din decembrie 1989, cele două ramuri ale cultului s-au despărţit, fiecare ramură alegându-şi
organe proprii şi desfăşurând activitate în mod independent. Ramura a doua s-a intitulat Biserica
Evanghelică Română.
În prezent există două culte distincte, Cultul Creştin după Evanghelie şi Biserica Evanghelică
Română. La recensământul din anul 2002, au fost recenzaţi 44.476 de credincioşi ai Cultului Creştin
după Evanghelie.
Sub aspect organizatoric, Cultul Creştin după Evanghelie este structurat astfel: la nivel local
funcţionează comunitatea cu un număr de cel puţin 20 membri majori. În întreaga ţară sunt 678 de
adunări (biserici); adunările au personalitate juridică şi sunt conduse de doi până la cinci „fraţi
bătrâni” (prezbiteri), care sunt şi „vestitori ai Evangheliei” în comunitatea respectivă. În prezent cultul
dispune de 724 vestitori.
În anul 1994 a fost hotărâtă crearea unei structuri organizatorice noi, comunitatea zonală;
funcţionează 16 asemenea organisme, conduse de Sfatul de fraţi zonal, ales de adunarea generală;
Sfatul de fraţi zonal alege un comitet de conducere.
La nivel central, Uniunea Bisericilor Cultului Creştin după Evanghelie este condusă de Sfatul
de fraţi pe ţară, care alege conducerea operativă, formată din preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Organul
suprem al Uniunii este Conferinţa generală ce se întruneşte o dată la 4 ani, care alege Sfatul de fraţi pe
ţară şi confirmă conducerea operativă a Uniunii.
Cultul Creştin după Evanghelie are sub egida sa Institutul Teologic de grad universitar din
Bucureşti „Timotheus” şi 5 şcoli biblice. Editează, din 1949, revista „Calea Credinţei”, precum şi
revista „Ecouri creştine”. De asemenea, a tipărit mai multe lucrări teologice.
Din anul 1990, sub egida Cultului Creştin după Evanghelie funcţionează un număr de aprox. 40
de asociaţii şi fundaţii. Toate sunt persoane juridice şi îşi desfăşoară activitatea cu majoritatea
membrilor cultului, unele având şi secţii de învăţământ, orfelinate, grădiniţe de copii, activităţi
umanitare de ajutorare etc.
După decembrie 1989 s-au reluat legăturile cu multe biserici evanghelice din străinătate, care
s-au manifestat prin evanghelizări şi schimburi de lucrări şi studii biblice, prin acţiuni de caritate.
Cărţi consultate:
1.“Adunările Creştine după Evanghelie în Istoria Creştinismul la Români” (1889-1943), un
manuscript netipărit scris de Eliezer Macesaru, 1997.
2.“Atlas-Ghid: Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti” Vol. 2 Bucharest 2000.
3.“Atlasul Religiilor şi al Monumentelor istorice Religioase din România” de Constantin Cuciuc,
1997.
115
4.“God’s Heart for Romania” de OC International, 2001.
5.“A History of Romania”, Centru de Studii Române, 1996.
A. ROLUL MUZICII ÎN CULT.
Dintotdeauna credinciosul și-a exprimat ardorea și credința arzătoare nu doar prin
rugăciunea rostită ci mai ales prin cea cântată. Pornind de la exemplul vechi testamentar al
psalmistului David, neîntrecut în a cânta din alăută încă din copilărie, credinciosul ortodox de
astăzi își fundamentează mare parte din cult pe cântarea bisericească, muzica fiind un înger ce
înalță ca fumul de tămâie rugăciunea cântată spre Dumnezeu.
Vom arunca o privire de ansamblu asupra muzici bizantine în Biserica Ortodoxă
Română așa cum reiese din lucrarea Biserica Ortodoxa Romana, Monografie-Album, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1987.
MUZICA ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMANĂ.
Muzica bizantină la români. – Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină este şi
Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns, după cum se ştie, din primele secole după
Hristos. Noi suntem şi ca popor şi ca Biserică cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei.
Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături
economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să se
transplanteze în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci să înregistreze un curs şi o dezvoltare
care dau dreptul României să aibă un cuvânt greu de spus în privinţa evoluţiei şi cunoaşterii muzicii
bizantine din trecutul îndepărtat.
Ceea ce face că astăzi să se vorbească, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, de muzica
bisericească românească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai deplină
este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor centrifuge, a reuşit să reziste veacuri la rând,
păstrându-şi nealteralta esenţă şi robusteţea.
Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului
oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi
descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa
unei episcopii în sec. IV, la Tomis (Constantă).
Unele ştiri vorbesc şi despre practicarea muzicii la noi, cum este ştirea despre martiriul
Sfântului Sava de la Buzău († 372), despre care ni se spune că era cântăreţ de psalmi şi cultiva această
cântare cu mult zel. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana
(sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzică ce a circulat la
populaţia străromâna. Tot o mărturie a prezenţei muzicii bizantine în perioada de început este şi
116
Condacul Naşterii Domnului, creaţie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă
simplă şi a cărui construcţie modală este în Ehul 3 bizantin.
O altă caracteristică a muzicii bizantine pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica
populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi romanii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, la
începutul sec. al XVIII-lea, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei
creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.
Alături de cântecul popular, cantarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor
muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi, ceea ce este şi
mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi.
Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine romaneşti îl constituie descoperirea în
bibliotecile, arhivele şi muzeele din ţară, şi chiar şi în unele de peste hotare, a unui număr impresionant
de mare de manuscrise muzicale bizantine. Cercetătorii romani actuali, care au întreprins o acţiune de
studiere şi valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000 de astfel de
documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzică şi notaţie veche bizantină, adică anterioară
secolului al XIX-lea, când a avut loc o reforma a muzicii bizantine, cunoscută sub numele de reformă
chrysantică, realizată de trei mari cunoscători ai acestei muzici: Hrusant Mitropolitul, Grigorie Levitul
şi Hurmuz Hartofilaxul, toţi din Constantinopol. Reforma a fost pregătită în timp, dar s-a aplicat în
anul 1814, iar la noi a fost adoptată începând cu 1816. Acest fond de manuscrise muzicale din perioada
medievală reprezintă un tezaur de mare importanţă muzicală şi cultural-natională. Cercetarea lor ne dă
o imagine asupra muzicii bisericeşti pe pământul României, asupra dezvoltării şi rolului cultural-
artistic din perioada medievală şi post medievală a istoriei poporului roman şi a Bisericii Ortodoxe
Române. Între acestea amintim: Lecționarul evanghelic de la Iaşi, manuscris în notaţie ecfonică, care
datează din secolul al XI-lea; trei Stihirare: cel de la Iaşi din sec. XIII, cel de la Bucureşti din sec. XIV
şi cel de la Putna din sec XV; nouă manuscrise rămase de la mănăstirea Putna, unde a existat o vestită
scoală de muzică bizantină. Şi nu numai la Putna, ci şi alte centre româneşti de cultură, ca Suceava,
Iaşi, Bucureşti, Braşov, Făgăraş, Socola, Neamţ etc., aşa se face că în 1558 domnitorul Alexandru
Lapușneanu solicita comunităţilor ortodoxe din Lvov să trimită în Moldova (probabil la Suceava) patru
tineri cu voci frumoase pentru a învăţa cântările greceşti şi sârbeşti (adică muzica bizantină cu text
grecesc şi slavon). Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea patriarhul Dorotei călătorind în ţara noastră,
împreună cu protopsaltul Ieremia de la Constantinopol, ne spune despre domnitorul Petru Şchiopul că:
“El iubea încă şi cântăreţii şi avea un iscusit dascăl de cântări”.
În 1657 Suzana Lorantffy, văduva lui Gheorghe Racoczi I, înfiinţa la Făgăraş o şcoală în care
să se predea şi muzica bisericească în limba romană. În 1715, din gramata patriarhului Samuil al
Alexandriei, reiese clar că la biserica Coltei din Bucureşti exista o şcoală unde se învăţa şi cântărea
bisericească. În 1765, la Academia Domnească din Iaşi, a fost numit un profesor special de muzică
bisericească, iar în 1776, prin hrisovul obştesc al şcolilor dat de Alexandru Ipsilanti, se prevedea
117
pentru colegiul Sf. Sava din Bucureşti: “pentru acei care vor să îmbrăţişeze carierea bisericească
orânduim în prea Sfânta Mitropolie un dascăl pentru sacră teologie… precum şi un dascăl pentru
muzică”. Şi menţiunile istorice pot continua.
Din sec. al XVII-lea se păstrează în bibliotecile din ţară şi de peste hotare peste 20 de
manuscrise, toate cu text grecesc. Din sec. al XVIII-lea au fost catalogate 145 de manuscrise, dintre
care 116 cu text grec, 9 cu text românesc, 19 bilingve (grec-român sau invers) şi unul cu text slav-grec.
Tot din acest secol (XVII), provine şi primul manuscris muzical cunoscut până acum cu textul în limba
română: Psaltichia rumânească scrisă de Iromonahul Filothei sin Agăi Jipei, la anul 1713, în
Bucureşti.
În străinătate exista un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise în ţara noastră, fie donate,
fie înstrăinate, cum sunt cele de la mănăstirea Mahera din Cipru, mănăstirile din Ianina din Grecia, la
Moscova şi Leningrad, la Leipzig, mănăstirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia şi
Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos, existând şi posibile descoperiri în continuare a unor
manuscrise vechi şi în alte locuri, provenind din ţara noastră. Cercetările continuă şi se fac sistematic.
Este aproape de prisos să mai spunem că în afară de importanța strict muzicală, manuscrisele
amintite au şi o importanţă documentar-istorică deosebită. Este bine de ştiut că din cele mai îndepărtate
secole muzica a ocupat un loc important în structura spirituală a poporului nostru. Această artă
minunată a sunetelor, datorită trecerii timpului, a căpătat şi o funcţie informativ-istorică, oferind adesea
argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea şi cunoaşterea trecutului de artă şi cultură al
poporului nostru, stând mărturie vie în favoarea existenţei pe meleagurile noastre, a unei culturi
străvechi, unitare şi în continuă dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca şi cu acela al datinilor, poveştilor,
muzicii şi poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevărate arhive populare, se
poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puţin cunoscut.
Din analiza acestor manuscrise putem cunoaşte şi unele aspecte privind evoluţia însăşi a
muzicii bisericeşti la noi. Astfel, dată fiind limba în care sunt scrise aceste manuscrise, se poate deduce
clar că originea muzicii este oriental-bizantină. Din secolul X, românii au adoptat în Biserică şi în
cancelarii şi limba slavonă, slujindu-se în ambele limbi, dar ritul şi cântarea au rămas cele bizantine.
Aşa că nu se poate vorbi de o liturghie slavonă, sau de un rit slavon, sau de o cântare slavonă. Putem
vorbi, şi acesta este conţinutul corespunzător al noţiunilor, de forme de cult de tip bizantin cu text
literar în limba slavonă. Aceste concluzii reies clar din analiza simplă a manuscriselor care, toate, fără
excepţie, conţin muzică bizantină, sunt scrise în notaţia bizantină, având doar textul literar mai mult în
limba greacă, dar şi în limba slavă sau romană. Un simplu calcul făcut pe manuscrisele de la Putna este
edificator. Toate aceste manuscrise totalizează 2386 pagini cu text muzical bizantin. Din acest total,
doar 244 pagini au text în limba slavă, dar nu există la noi nici un singur manuscris în notaţie bizantină
cu textul integral în slavona. Muzica acestor pagini este, fără nici o discuţie, toată bizantină, în notaţie
bizantină.
118
Bazaţi pe această realitate incontestabilă, cercetătorii au tras concluzia că nici de o cultură
muzicală slavonă nu poate fi vorba, din moment ce toată muzica strânsă în manuscrise ar fi de tip
bizantin, în notaţie bizantină, cu structura formelor şi a ehurilor specifice muzicii bizantine. Nimic nu
ne îndreptăţeşte să socotim că ar fi existat o muzică de tip slavon, atâta timp cât în manuscrisele
amintite nu este în slavonă decât limba şi textul.
Faptul că notaţia muzicală, ehurile, într-un cuvânt întreaga structură a muzicii conservate în
cele peste 200 manuscrise muzicale vechi aflate în ţară sunt în uz la Bizanţ (dovadă prezenţa unui mare
număr de psalţi bizantini în cuprinsul acestor manuscrise), confirmă că relaţiile românilor cu Bizanţul
şi cu Athosul au determinat nu numai împrumuturi, preluări subiective de muzică, ci au avut şi o
direcţie inversă, din lăuntru în afară: muzica de cult de tip bizantin creată în Ţările Romane, de către
români pentru români, a fost cunoscută şi ea peste hotare, unele cântări fiind preluate de popoarele
vecine ortodoxe. Aşa pot fi menţionate Pripelele, creaţia lui Filothei Monahul de la Cozia, melod
român, fost logofăt al lui Mircea cel Mare (1368-1418), care au circulat la ruşi, sârbi şi la bulgari. Tot
aşa se poate spune despre Stihira Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, creaţie a protopsaltului Putnei
Eustatie, care a circulat în manuscrise ruseşti până în secolul al XVII-lea. La fel, la Lvov au circulat
cântări ale psalţilor putneni, care au pătruns şi la ruşi sub denumirea de “raspev putnevski”.
Primele menţiuni despre executarea muzicii bizantine în limba română se păstrează din secolul
al XVII-lea, iar la începutul sec. al XVIII-lea se consemnează săvârşirea integrală a Sf. Liturghii în
limba romana, la Bucureşti, urmând ca de acum înainte cultul nostru împreună cu cântarea
bisericească, să se săvârşească în limba română. Aceasta nu însemnă însă că practicarea muzicii
bizantine în Biserica Ortodoxă Română s-a făcut în limba naţională numai la datele menţionate, ci cu
siguranţă că ea a intrat în uzul liturgic cu mult timp înainte, mai ales în bisericile de la sate, unde cărţile
şi manuscrisele cu muzica oficială pătrundeau foarte greu şi unde cântarea se practica după auz. Acest
curent muzical neoficial, dar practic şi folositor maselor largi de credincioşi, a mers paralel cu cel
oficial de la bisericile din centrele eparhiale sau din marile mănăstiri.
Astfel, pe la 1640 este semnalată la Iaşi, alături de Şcoală Domnească, existenţa unei şcoli ai
cărei elevi recitau şi cântau, în fața domnitorului, latineşte şi româneşte. Călugărul misionar Marco
Bandini pomeneşte, în jurnalul său de călătorie prin Muntenia şi Moldova, ca în anul 1647, în ziua de
Boboteaza, “copii de 7 ani cu fete frumoase cântau cu voce limpede, în limba romana, “Doxologia”.
Iar diaconul Paul de Alep, însoţind într-o vizită prin Ţările Romaneşti pe patriarhul Antiohiei Macarie,
semnalează cântarea bilingvă în biserica domnească din Târgovişte, astfel: “În ziua de Paşti canonul
Învierii a fost cântat pe muzica bizantină în mod foarte plăcut la strana dreaptă greceşte, iar la strana
stangă româneşte”.
Veacul al XVIII-lea este veacul introducerii depline a limbii române în cult. Muzica s-a tradus
şi prelucrat în limba română pentru toţi, reprezentând prima fază a acţiunii de românizare a slujbelor
bisericeşti, acţiune începută de Filothei Jipa şi continuată tot restul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al
119
XIX-lea. Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere şi este preluat de toţi urmaşii săi,
inclusiv de braşoveanul Ion Radu Duma care îl introduce la Braşov, în 1851. Recent, aceasta Psaltichie
a fost transcrisă integral în notaţie modernă pentru uzul tuturor celor interesaţi să cunoască melodiile
bizantine anterioare reformei muzicii psaltice din 1814-1816.
De asemenea au fost tipărite în facsimil, însoţite de studii analitice, câteva dintre cele mai vechi
manuscrise muzicale vechi bizantine (Lecționarul evanghelic de la Iaşi şi două din cele de la Putna).
Datorită înfiinţării unor şcoli de muzică în limba română, la Bucureşti, Neamţ şi la Braşov,
manuscrisele în limba română se înmulţesc, numele psalţilor români apar din ce în ce mai frecvent ca
autori de cântări, dascăli sau copişti. Între aceştia putem numi pe Filothei Jipa, dascălul Șerban, Ioan
sin Radu Duma Braşoveanul, Constantin protopsaltul, Naum Rîmnicarul, Iosif de la Neamţ, Mihalache
Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la Neamţ s.a.
A doua jumătate a veacului al XVIII-lea este o perioadă de frământări pe linie muzicală
bizantină care pregătesc terenul pentru reforma ce va avea loc în 1814 la Constantinopol şi care va fi
adoptată neîntirziat de Biserica Ortodoxă.
La 6 iunie 1817 este atestată documentar înfiinţarea şcolii de muzică bisericească în “sistema
nouă” la biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu (†
1840), care “însuşi se desăvârşise în şcoala nou înfiinţată la Constantinopol”.
Acesta, sprijinit de domnitorul Caragea Vodă, organizează şcoala pe baze noi, mai pedagogice şi mai
ştiinţifice. Aşa se face că în 1820 pune bazele primei tipografii de note muzicale psaltice din lumea
ortodoxă orientală, aici la noi, tipărind două volume de cântări bisericeşti cu textul grecesc: Noul
Anastasimatar şi Doxastarul prescurtat.
Marii protopsalţi români formaţi în această şcoală, apoi ei înşişi instruind pe alţii (la scurt timp
Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru şcoli de psalitichie din Bucureşti), s-au adaptat,
fără şovăieli şi cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămadit în capitala strălucitorului
Bizanţ de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de
tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric şi papadic) etc., aducea ceva nou în
evoluţia firească a acestei arte.
Aceşti oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta “pre limba patriei” şi cu ei tot
românul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând
astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră.
Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cântările bisericeşti pe cele opt moduri, aşa încât
chiar atunci când unii protopsalţi de mai târziu vor încerca să fie cât mai originali în compoziţiile lor
psaltice, nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei romaneşti de la începutul
secolului al XIX-lea.
Credem că nu este lipsit de sens să menţionăm câteva figuri dintre marii protopsalţi –
compozitori români din secolele XIX şi XX din toate provinciile româneşti.
120
În Muntenia se impun cu pregnanță marii protopsalţi ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care
tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul,
Anastasimatariul şi Irmologhionul;Anton Pann (1797-1854), care în numai patrusprezece ani (1841-
1854) a reuşit să dea la lumină, în tipografie proprie, patrusprezece titluri de cărţi de muzică
bisericească, la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăririlor, ajungem la o cifră
impresionantă;Stefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ştafeta
ilustrului sau ucenic Ion Popescu-Pasarea (1871-1943), care l-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin
numărul tipăriturilor muzicale. Tot aici în Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894),
cu ale sale inspirate axioane (Vrednică eşti, Îngerul a strigat) şi răspunsuri liturgice pe glasul 5;
Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († după 1854), creatorul frumoasei şi atât de popularei
Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) şi Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentanţii
şcolii buzoiene; Amfilohie Iordanescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) şi mulţi alţii.În
Moldova se remarca protopsalţii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toată
activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a Idiomelosului unit cu
Doxastarul, la Neamţ în 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († după
1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8,
păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată
– creaţii pur româneşti; Filotei Morosanu (1876-1951), de la mănăstirea Văratec, alcătuitorul melodiei
pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumina lină”, melodie ce cunoaşte astăzi cea mai largă
răspândire la români; Victor Ojog (1909-1973), care a alcătuit şi a tipărit Anastasimatarul Sf. Mănăstiri
Neamţ s.a.
În Transilvania şi Banat activează următorii: George Ucenescu (1830-1896), de la școala
românească din Scheii-Brașovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cuntan (1837-1910),
Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) şi alţii, ca unii care au consemnat în scris
toate cântările bisericeşti care circulau pe cale orală în aceste părţi de ţară, unde muzica bizantină se
răspândise în egală măsură.
Muzica corală în Biserica Ortodoxă Romană. – De a semenea, credem că n-ar fi zadarnică
menţionarea celor mai reprezentativi compozitori de muzică corală bisericească la români în secolele
XIX şi XX. Secolul al XIX-lea este perioada în care pătrunde masiv cântarea corală în Biserica
Ortodoxă Română, dar este şi perioada de tatonare, de căutare a unui stil adecvat. De aceea cei mai
mulţi au tradus sau au compus sub influenţa unor curente străine de tradiţia şi gustul nostru. Noi avem
cantarea noastră de strană bine definită şi trebuie până la urmă ca aceasta să stea la baza celei
armonizate pentru coruri, ceea ce s-a și întâmplat.
Dar chiar în acest secol XIX au răsărit şi compozitori care şi-au dat seama de acest lucru.
Printre ei amintim pe Teodor Georgescu (1824-1880); George Ionescu (1842-1922), autorul primei
liturghii psaltice tradiţionale armonizata integral pentru trei voci egale (Bucureşti, 1885); Alexandru
121
Podoleanu (1846-1907), cu stilul său cvasi-bisericesc, dar pur românesc; Gavriil Musicescu (1847-
1903), în perioada sa de început; Ciprian Porumbescu (1853-1883), Eusebie Mandicevschi (1857-
1905) şi alţii.
În secolul al XX-lea se va accentua mult armonizarea melodiilor noastre tradiţionale de strană,
deci curentul autohton care va avea cei mai străluciţi reprezentanţi în persoană muzicienilor: Dimitrie
Georgescu – Kiriac (1866-1928), Teodor Teodorescu-Iasi (1876-1920), preotul Mihail Berezovschi
(1867-1941), Gheorghe Cucu (1882-1932, Ion Croitoru (1884-1972), Ioan D. Chirescu (1889-1980),
Nicolae Lungu (1900), Paul Constantinescu (1909-1963), preotul Ion Popescu-Runcu (1901-1975),
preotul Timotei Popovici (1870-1950), Liviu Tempea († 1946), Sabin Dragoi (1894-1968), Trifon
Lugojan (1874-1948), preotul Gheorghe Soima (1911-1985) şi ceilalţi tineri muzicieni care activează
în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
Compozitorii din secolul nostru au simţit nevoia exploatării la maximum a melosului psaltic,
pur bisericesc; de aceea creaţia lor religioasă este străbătută, ca de un fir roşu, de specificul acestui
melos. Căci răspunsurile de la Sfânta Liturghie, aşa cum le avem şi astăzi, nu sunt traduceri sau
adaptări din muzica neobizantină, ci sunt creaţii româneşti autentice ale lui Anton Pann, Iosif
Naniescu, Varlaam Bărăncescu s.a., creaţii care, fără a se desprinde total de specificul cântării
bizantine, au totuşi un iz național destul de accentuat. Să nu uităm că suntem aproape singura Biserică
Ortodoxă care, alături de cea greacă, păstrăm acest tezaur cu mândrie şi demnitate.
În ultima vreme melodiile noastre de strană au stat la baza unor ample lucrări muzicale vocal-
instrumentale sau numai instrumentale. Ne gândim la celebrele oratorii de Paşti şi de Crăciun ale lui
Paul Constantinescu, lucrări monumentale ce stau alaturi sau, dacă nu, chiar depăşesc prin bogăţia şi
varietatea melodică cele mai vestite lucrări apusene de acest gen. Precizăm, încă o dată, că muzica
noastră bisericească nu s-a depărtat total de cea neobizantină, cum s-a întâmplat la unele popoare
ortodoxe vecine, dar nici n-a rămas încorsetată în tiparele acesteia, ci are un pronunţat specific
autohton, rod al unei evoluţii fireşti, neforțate şi decente.
Muzica bisericească astăzi. Exact la jumătatea veacului nostru a început o nouă reformă în
muzică bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin
revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin elimanarea unor
formule prea dificile sau depăşite), prin diortosirea textelor şi prin tipărirea acestor cântări pe ambele
notaţii muzicale suprapuse (psaltică-orientală şi lineară-occidentală). Au fost tipărite până acum şase
cărţi, una conţinând teoria muzicii psaltice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru
cuprinzând cântările necesare stranii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cântările Sfintei
Liturghii) şi preoţilor (Cântări la Taine şi Ierurgii), urmând să fie tipărite alte două tot atât de necesare
(Triodul şi Idiomelarul).
Aceste cărţi sunt destinate în primul rând instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre,
preoţilor, cântăreţilor şi tuturor credincioşilor care vor să cânte sau numai să studieze psaltichia prin
122
comparaţie, confruntând ambele notaţii. În Biserica Ortodoxă Română se poate spune că niciodată nu
s-a dat o mai mare atenţie muzicii bisericeşti că astăzi, când problema ei a intrat în preocupările directe
ale Conducerii Bisericii noastre – Sfântul Sinod. Astăzi, atât pregătirea, cât şi practica muzicii
bisericeşti se fac sistematic în şcolile teologice de toate gradele: Şcolile de cântăreţi bisericeşti şi
Seminariile teologice, ca şi în Insititutele teologice universitare. În cadrul acestor instituţii există
condiţii optime pentru însuşirea muzicii bisericeşti. Dată fiind astăzi şi importanta acţiunii de cercetare
şi cunoaştere a muzicii vechi bizantine, pentru înţelegerea întregului curs de evoluţie a acestei muzici,
la Institutele noastre teologice se predau şi noţiuni de Istoria muzicii şi imnografiei bisericeşti, precum
şi noţiuni de armonizare şi ansamblu coral al melodiilor bisericeşti tradiţionale. La cursurile de
doctorat, în cadrul specialităţii respective, se pregătesc viitorii profesori de muzică pentru şcolile
noastre bisericeşti.
Studenţii teologi sunt, de asemenea, iniţiaţi în cunoaşterea şi culegerea folclorului muzical
popular şi religios, pentru a putea depista valorile muzicale existente în popor, dar necunoscute şi
nevalorificate. În felul acesta se realizează şi o acţiune cultural artistico-patriotica.
123
B. LIBERTATEA RELIGIOASĂ ÎN ROMÂNIA.
Conform ultimului stidiu din perioada 2007-2008 privind libertatea religioasă din
Europa, la capitolul libertatea religioasă din România s-au menționat următoarele aspecte pe
care le vom prezenta mai jos după cum urmează: în prima parte vom cita raportul Comisiei
Europene privind libertatea religioasă din România iar în partea a doua vom demonstra ceea ce
raportul nu ține sau refuză să amintească și anume sacrificiul pe care l-a avut de îndurat
Ortodoxia din România în perioada comunistă cu repercusiuni extreme la adresa Bisericii
strămoșești.
1. Raportul Internaţional privind Libertatea de Religie.
ROMÂNIA. Constituţia şi legile conţin prevederi referitoare la libertatea religioasă. Deşi în
general guvernul a respectat acest drept în practică, unele restricţii au afectat drepturile unor grupuri
religioase.
În perioadă la care se face referire în acest raport, nu a apărut nicio schimbare în ceea ce
priveşte respectarea libertăţii religioase de către guvern. Grupuri religioase minoritare s-au plâns mai
rar decât în anii anteriori că autorităţile guvernamentale de rang inferior le împiedica eforturile de
prozelitism şi se amestecă în alte activităţi religioase. Guvernul a făcut, în continuare, diferenţa dintre
cultele recunoscute şi cele nerecunoscute oficial, iar condiţiile de înregistrare şi recunoaştere au
continuat să ridice probleme grupurilor religioase minoritare.
Retrocedarea proprietăţilor greco-catolice confiscate de guvernul communist în 1948 şi
transferate Bisericii Ortodoxe Române a rămas de asemenea o problemă. Biserica Greco-Catolică a
fost singura minoritate scoasă în afara legii sub regimul comunist şi ale cărei biserici au fost confiscate
şi date altui cult. Guvernul a continuat să înregistreze progrese cu privire la recunoaşterea existenţei
Holocaustului în ţară. Unele grupuri religioase minoritare au susţinut în continuare că autorităţile
locale au amânat emiterea autorizaţiilor de construcţie din motive religioase. Anumite rapoarte au
semnalat existenţa unor abuzuri sau situaţii de discriminare socială din cauza apartenentei, credinţei
sau a practicii religioase. În anumite situaţii, clerici ai Bisericii Ortodoxe Romane au manifestat
ostilitate faţă de membri ai grupurilor religioase non-ortodoxe, a criticat prozelitismul protestanţilor şi
al altor grupuri religioase, s-a opus înmormântării credincioşilor aparţinând grupurilor religioase non-
ortodoxe în cimitire confesionale sau chiar în cele publice şi s-a opus activităţilor de prozelitism. În
general, Biserica Ortodoxă a continuat să refuze să retrocedeze Bisericii Greco-Catolice bisericile pe
care le-a primit în 1948. În numeroase cazuri, Biserica Ortodoxă şi-a folosit influenţă pentru a face
124
presiuni asupra grupurilor mici şi a oficialilor guvernamentali pentru propriul avantaj.
În cadrul politicii sale de promovare a drepturilor omului, Guvernul Statelor Unite poartă
discuţii despre libertatea religioasă cu Guvernul României. Ambasada Statelor Unite a continuat să-şi
exprime îngrijorarea faţă de oficiali cu privire la eşecul Guvernului în ceea ce priveşte retrocedarea
completă a proprietăţilor religioase, inclusiv a bisericilor greco-catolice. Totodată, Ambasadă a
încurajat puternic eforturile Guvernului de a recunoaşte istoria Holocaustului din România, inclusiv în
implementarea recomandărilor raportului Comisiei Wiesel din anul 2004, pregătirea profesorilor
pentru a preda istoria Holocaustului din România, ridicarea unui memorial al Holocaustului precum şi
comemorarea Zilei Naţionale a Holocaustului.
Secţiunea I. Demografia religioasă.
Ţara are o suprafaţă totală de circa 237.500 km² şi o populaţie de aproximativ 21,7 milioane de
locuitori. Potrivit recensământului din 2002, Biserica Ortodoxă Romană (inclusiv Episcopia Ortodoxă
Sârba din Timişoara) reprezenta 86,8% din populaţie. Biserica Romano-Catolică reprezenta 4,7 % din
populaţie, iar Biserica Greco-Catolică mai puţin de 1%. În timp ce Guvernul României a declarat că
rezultatele recensământului sunt corecte, Biserica Greco-Catolică a susţinut că numărul membrilor săi
este mai mare decât cel raportat de recensământ şi a estimat că reprezintă 3,6% din populaţie. În ţară
există de asemenea următoarele grupuri religioase: Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi (Ortodoxă),
Biserica Protestantă Reformată, Biserica Creştină Evanghelică, Biserica Evanghelică Română, Biserica
Evanghelică de Confesie Augustină, Biserica Evanghelică Luterană – Sinodul Prezbiterian, Biserica
Unitariană din România, Biserica Baptistă, Biserica lui Dumnezeu Apostolică (Biserica Penticostală),
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica Armeană, Comunitatea Evreiască, Comunitatea
Musulmană, Martorii lui Iehova, Credinţa Baha’i, Familia (Copiii lui Dumnezeu), Biserica lui Iisus
Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă (Mormoni), Biserica Unificării, Biserica Metodistă, Biserica
Presbiteriană, Meditaţia Transcedentală, Hare Krishna şi Budismul Zen.
Majoritatea religiilor au adepţi în toată ţara, deşi unele comunităţi religioase sunt concentrate în
anumite regiuni. Membrii Bisericii de Rit Vechi (lipovenii) se află în Moldova şi Dobrogea.
Majoritatea musulmanilor se află în partea de sud-est a ţării. Majoritatea greco-catolicilor trăiesc în
Transilvania, dar există greco-catolici şi în Bucureşti şi în regiunile Banat şi Crișana. Credincioşii
protestanţi şi catolici sunt localizaţi în principal în Transilvania, dar mulţi dintre aceştia se află şi în
judeţul Bacău. Etnicii ucraineni ortodocşi sau greco-catolici se află, în mare parte, în zona de nord-vest
a ţării. Etnicii sârbi ortodocşi se află în principal în Banat. Armenii sunt concentraţi în Moldova şi în
sudul ţării, iar membrii Bisericilor Reformate Protestantă, Romano-Catolică, Unitariană şi Luterană
din Transilvania sunt, aproape toţi, de etnie maghiară.
Secţiunea II. Situaţia respectării de către guvern a libertăţii religioase Cadrul
legal/politic.
Deşi Constituţia garantează libertatea religioasă, guvernul exercita o influenţă considerabilă
125
asupra vieţii religioase, prin legi şi decrete. Condiţiile de înregistrare şi recunoaştere impuse de guvern
continuă să creeze dificultăţi minorităţilor religioase. Crăciunul şi Paştele ortodox sunt recunoscute
drept sărbători oficiale de către guvern. Membrii altor culte religioase recunoscute oficial care
sărbătoresc Paştele la o altă dată au dreptul prin lege la o zi liberă în plus. Nu există nicio lege
împotriva prozelitismului şi nicio menţionare clară a activităţilor ce sunt considerate acte de
prozelitism.. Numărul total al religiilor recunoscute oficial rămâne în continuare scăzut. Prevederile
legii din 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor introduc un sistem de
recunoaştere tripartit. Astfel, se face diferenţa între: grupări religioase (care nu au personalitate
juridică), asociaţii religioase şi culte religioase.
Grupările religioase sunt grupuri de persoane care au aceeaşi credinţă, dar nu sunt scutite de
taxe şi nu beneficiază de sprijin din partea statului.
Asociaţiile religioase sunt persoane juridice, care nu primesc fonduri de la guvern, trebuie
înregistrate ca atare şi beneficiază doar de scutiri limitate de taxe. Acest articol al legii referitoare la
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor a dat naştere unor confuzii, pentru că asigură scutiri
de impozite „în conformitate cu prevederile Codului Fiscal”. Cu toate acestea, în Codul Fiscal nu
există referiri la scutiri de impozite pentru asociaţii religioase. Grupurile religioase care nu au statut de
cult nu au dreptul să se implice în activităţi aducătoare de profit. Pentru a se înregistra, asociaţiile
religioase trebuie să aibă 300 de membri şi să furnizeze datele personale ale membrilor, în vreme ce
oricare alt tip de asociaţie se poate înregistra dacă are 3 membri. Asociaţiile religioase pot deveni culte
religioase dacă au 12 ani de activitate religioasă neîntreruptă în ţara iar numărul membrilor reprezintă
0,1% din populaţie (aproximativ 22.000 de persoane).
Legea din 2006 recunoaşte doar cele 18 culte care aveau acest statut înainte de intrarea sa în
vigoare: Biserica Ortodoxă Română, Episcopia Ortodoxă Sârbă din Timişoara, Biserica Romano-
Catolică, Biserica Greco-Catolică, Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi (Ortodoxă), Biserica
Protestantă Reformată, Biserica Creştină Evanghelică, Biserica Evanghelică Română, Biserica
Evanghelică de Confesie Augustină, Biserica Evanghelică Luterană – Sinodul Prezbiterian, Biserica
Unitariană din România, Biserica Baptistă, Biserica Penticostală, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea,
Biserica Armeană, Comunitatea Evreiască, Comunitatea Musulmană şi Martorii lui Iehova. Cultele
recunoscute sunt eligibile pentru sprijin din partea statului în conformitate cu procentul de populaţie pe
care îl reprezintă. În plus, au dreptul de a înfiinţa şcoli, de a preda ore de religie în şcolile publice în
care au suficienţi adepţi, de a primi fonduri guvernamentale pentru construirea de lăcaşuri de cult, pot
plăti salariile membrilor clerului şi pot subvenţiona cheltuielile pentru cazarea acestora din fonduri de
stat, pot transmite emisiuni religioase la radio şi la televizor, pot cere licenţe de emisie, pot deţine
cimitire şi beneficiază de scutire de impozite. Legea permite cultelor să îşi înmormânteze morţii, fără
restricţii, în cimitirele altor confesiuni în localităţile în care nu au propriul cimitir şi în care nu există
cimitire comunale (publice). Conform legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,
126
nivelul de finanţare de stat este în funcţie de numărul de credincioşi ai fiecărui cult înregistrat la cel
mai recent recensământ şi de „nevoile cultului” (o prevedere ambiguă). Unele grupuri religioase
minoritare precum greco-catolicii au susţinut că recensământul nu reflectă numărul real al membrilor
comunităţii. Legea ce guvernează drepturile străinilor, revizuita în 2003, a introdus o viză de lungă
durată pentru activităţile religioase. Condiţiile pentru obţinerea vizei includ aprobarea de către
Ministerul Culturii şi Cultelor, furnizarea de dovezi care să ateste faptul că solicitanţii reprezintă o
organizaţie religioasă constituită legal în ţara de origine, dovada existenţei asigurărilor medicale şi un
cazier. Legea prevede posibilitatea extinderii vizei pe o perioadă de până la 5 ani. Există pedepse
pentru orice străin care rămâne în ţară fără viză, dar pedepsele nu sunt legate de activităţile religioase.
Guvernul permite, însă nu impune, prezenta educaţiei religioase în şcolile publice. Prezenţa la orele de
religie este opţională. Pentru a fi scutiţi de aceste cursuri, elevii trebuie să prezinte o cerere în scris.
Cele 18 culte recunoscute au dreptul să predea cursuri de religie în şcolile publice, cu condiţia să aibă
un anumit număr de elevi. Legea permite instruirea în conformitate cu apartenenţă religioasă a
părinţilor elevilor. Constituţia şi legea din 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor permit înfiinţarea de şcoli confesionale subvenţionate de stat. Legea interzice autorităţilor să le
ceară indivizilor să-şi declare religia în interacţiunea lor cu statul. În 2005, Guvernul a modificat
legislaţia referitoare la retrocedarea proprietăţilor, cu scopul de a grăbi retrocedările, de a simplifica
procedurile şi de a creşte numărul retrocedărilor. Această lege se referă şi la restituirea terenurilor
arabile şi forestiere şi a altor proprietăţi comunităţilor etnice şi abordează problema retrocedării
proprietăţilor religioase. Legea modificată în 2005, a introdus de asemenea amenzi în cazul oficialilor
care întârzie procesul de retrocedare şi a creat un fond destinat depăgubirii petenţilor cu acţiuni în locul
proprietăţilor (inclusiv terenurile arabile şi forestiere) care nu pot fi returnate în natură. Cu toate
acestea, Fondul Proprietatea nu a fost listat la bursa până la sfârşitul perioadei la care se referă raportul.
O ordonanţă din 2007 prevede plăţi în bani în locul retrocedărilor pentru valori de până la circa
215.000 de dolari (500.000 RON), sume ce vor fi plătite în doi ani. Cererile ce depăşesc această sumă
de 215.000 de dolari (500.000 RON), urmează a fi plătite în bani şi acţiuni la Fondul Proprietatea.
Conform prevederilor legii modificate, clădirile cultelor care sunt folosite de instituţii publice (muzee,
şcoli şi spitale) rămân în folosinţă chiriaşilor pe o perioadă de 3 sau 5 ani, în funcţie de natura
instituţiei publice, perioada în care plătesc chirie cultelor. Majoritatea proprietăţilor deţinute de culte se
încadrează în această categorie. Această lege nu face referire la bisericile greco-catolice confiscate în
1948, sub regimul comunist şi trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe; amendamentele din 2005
specificau faptul că problema va fi tratată separat de o altă lege, care nu a fost adoptată în perioada
inclusă în acest raport. O comisie naţională mixtă formată din reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxă şi
Greco-Catolica şi înfiinţată în 1990 prin decret guvernamental în vederea soluţionării situaţiei fostelor
biserici greco-catolice s-a dovedit ineficientă şi şi-a încheiat activitatea în 2004. O lege din 2005
permite Bisericii Greco-Catolice să recurgă la instanţă în cazul în care dialogul bilateral cu Biserica
127
Ortodoxă pe tema retrocedării bisericilor eşuează. Deşi această lege permite iniţierea acţiunilor
judecătoreşti, ea nu restituţie proprietăţile Bisericii Greco-Catolice, iar aplicarea deciziilor instanţelor
judecătoreşti a rămas problematică. O lege din 2004, modificată şi ea de legislaţia din 2005, prevedea
retrocedarea tuturor clădirilor care au aparţinut comunităţilor etnice şi au fost confiscate între 6
septembrie 1940 şi 22 decembrie 1989. Ca şi în cazul proprietăţilor aparţinând cultelor, clădirile
folosite „în interes public” rămâneau în folosinţă beneficiarilor actuali vreme de 3 sau 5 ani, în funcţie
de destinaţia lor actuală. La cererea comunităţii evreieşti, legea a extins intervalul în care au fost
confiscate proprietăţile pentru a include şi perioada cuprinsă între 1940 şi 1944, când guvernul pro-
nazist a confiscat un număr mare de proprietăţi aparţinând evreilor. Reglementările Ministerului
Justiţiei asigură cultelor recunoscute şi asociaţiilor religioase acces nerestricţionat la orice tip de
instituţii de detenţie, chiar dacă asistența lor nu este solicitată în mod expres. Administraţia Naţională a
Penitenciarelor poate interzice accesul membrilor unui grup religios doar dacă are dovezi solide că
prezenţa grupului în cauză periclitează siguranţa centrului de detenţie. De asemenea, reglementările
interzic implicarea conducerii penitenciarelor în programele religioase şi prezenţa reprezentanţilor
conducerii la întâlnirile dintre reprezentanţii unui grup religios şi deţinuţi. Distribuirea de publicaţii cu
subiect religios nu este restricţionată, iar persoanele care se ocupă de asistența religioasă în închisori nu
pot fi preoţi sau reprezentanţi ai unui grup religios. Legea permite cultelor recunoscute să instruiască
preoţi militari care să ofere asistenţă religioasă militarilor. Pentru construirea de lăcaşuri de cult sunt
necesare autorizaţii locale de construcţie, că în cazul oricărui alt tip de construcţie. O lege din 2006
destinată combaterii anti-semitismului interzice înfiinţarea organizaţiilor fasciste, rasiste şi xenofobe şi
include şi persecutarea rromilor în definiţia Holocaustului. Nu au existat condamnări în baza acestei
legi. Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (Comisia Wiesel),
din 2004, a inclus recomandări menite să determine o mai bună conştientizare de către public a
evenimentelor care s-au petrecut în ţara în timpul Holocaustului. Printre acestea se numărau: anularea
achitărilor anterioare ale criminalilor nazişti de război, introducerea unei zile naţionale destinate
comemorării Holocaustului, construirea unui memorial şi a unui muzeu naţional al Holocaustului la
Bucureşti şi adoptarea unor măsuri legislative care să transforme negarea Holocaustului în infracţiune.
De asemenea, Comisia a recomandat includerea completă a istoriei exacte a Holocaustului în programa
şi manualele şcolare. În perioada de referinţă, Biserica Ortodoxă Romană a crescut presiunile asupra
parlamentarilor pentru că aceştia să susţină un proiect de lege ce stipula că retrocedarea terenurilor şi a
altor proprietăţi să se facă direct proporţional cu numărul de credincioşi. Proiectul de lege a rămas în
faza de dezbatere în Parlament. Mai multe ONG-uri pentru drepturile omului şi Biserica Greco-
Catolică s-au plâns că autorităţile nu au răspuns criticilor aduse proiectului de lege. Reprezentanţii
Bisericii Ortodoxe Române au menţionat că, dat fiind faptul că ambele Biserici sunt recunoscute
oficial, statul ar trebui să le ajute să-şi rezolve disputa. În replică, Biserica Greco-Catolică a declarat că
dispută de natură patrimonială dintre cele două biserici nu poate fi rezolvată printr-un proiect de lege
128
unilateral care nu ţine cont de legislaţia naţională şi internaţională şi legalizează abuzurile comise în
timpul regimului comunist. Biserica Greco-Catolică este de părere că statul are datoria morală să
retrocedeze conform legii proprietăţile confiscate de comunişti în 1948.
Departamentul de Stat al SUA constată o serie de progrese în ceea ce priveşte România, în
Raportul Internaţional privind Libertatea Religioasă 2010, publicat miercuri pe site-ul său, dar
principalele probleme semnalate în anii anteriori rămân nerezolvate.
Autorităţile respectă în general libertatea religioasă în practică, dar unele restricţii afectează
drepturile unor grupuri religioase, notează raportul, care adaugă că nu au existat schimbări majore de la
raportul precedent. Grupuri religioase s-au plâns mai rar decât în anii anteriori că oficiali de rang
inferior le-au împiedicat eforturile de convertire şi au intervenit în alte activităţi religioase.
Constituţia prevede libertatea religioasă şi alte legi contribuie la libera practicare a religiei.
Totuşi, potrivit raportului, autorităţile au continuat să facă diferenţe între grupurile religioase
recunoscute şi cele nerecunoscute, iar cerinţele de înregistrare şi recunoaştere au continuat să pună
obstacole diferitelor grupuri religioase minoritare.
Administraţia americană discută despre libertatea religioasă cu autorităţile române, în cadrul
politicii sale de promovare a drepturilor omului. Ambasada continuă să îşi exprime preocuparea faţă de
eşecul autorităţilor de a asigura restituirea deplină a proprietăţilor religioase şi încurajează eforturile
României de a recunoaşte istoria Holocaustului în ţară, conchide raportul.
După cum se observă în cele mai multe cazuri Biserica Ortodoxă Română, majoritară și
strămoșească, este pe nedrept prigonită "la ea acasă", trecându-se cu vederea sacrificiul uriaș al clerului
ortodox pentru apărarea dreptei credințe în perioada comunistă a așa zisului gulag românesc (Pitești,
Aiud, Jilava, Sighet, Suceava, Târgșor, Mislea, etc.), unde doar sacrificiul suprem fac astăzi posibilă
credința noastră ortodoxă. Un exemplu edificator în acest sens ne stă mărturia verbală a unuia
dintre clericii care au pătimit cumplit sub tirania regimului. Este vorba de părintele Arsenie
Papacioc de la mânăstirea Sfânta Maria , Techirghiol.
“ Ne-au cerut să ne lepădăm de Hristos şi de sfinţii Lui , şi nu ne-am lepădat , ferească
Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut , măcar că ştiam că au cerut aceste lepădări
insistent şi sistematic , izolaţi în congelatoare ( camere frigorifice ) ca să poată obţine măcar
un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu am cedat. Ne-au dat
condamnări mari , ca tiranii cei mici să creadă cu adevărat că suntem mari criminali. Pe mine
m-au condamnat 40 de ani. M-a distrat acest abuz şi nesocotinţă , dar m-a costat.”
(Arhimandrit Arsenie Papacioc, Cuvânt înainte, Înnoire în Biserică? la Pr.Prof.Ion Buga, Unde a fost
Biserica ,Ed.Sf.Gheorghe Vechi , Bucureşti , 2001, pag.5).Pe bună dreptate Ortodoxia românească este
a neamului român iar românul s-a născut creștin.
Marele nostru poet român Mihai Eminescu , numeşte Biserica noastră Ortodoxă “mama
spirituală a poporului român” şi pe bună dreptate o defineşte astfel , pentru că în sânul
129
Bisericii şi-a găsit mângâierea şi alinarea sufletească tot românul obidit , orpsit şi asuprit de
soartă. Rugăciunea Bisericii i-a fost hrana şi respiraţia sufletului iar cuvântul ziditor al Cărţii
Sfinte a constituit întotdeauna norma, călăuza şi îndreptarul vieţii lui pământeşti.
Celebrul istoric Nicolae Iorga numeşte mânăstirile noastre ortodoxe “universităţile
neamului” , pentru că aici s-au format primii pedagogi ai literaturii noastre. Marile
personalităţi religioase: Dosoftei, Varlaam, A.Ivireanu, Simion Ştefan, diaconul Coresi , au
scris şi au tipărit în tinda bisercii şi în liniştea pioasă a mânăstirilor primele cărţi de
învăţătură în limba poporului , pentru apărarea credinţei şi a spiritualităţii neamului.
În ansamblu Libertatea religioasă este unul dintre drepturile fundamentale ale
omului. Ea cuprinde libertatea religioasă pozitivă și negativă. „Libertatea religioasă pozitivă”
cuprinde mai ales libertatea unui individ sau a unei comunități de a practica orice religie sau
convingere fără nici un dezavantaj. „Libertatea religioasă negativă” cuprinde dreptul de a nu
avea nici o religie respectiv de a renunța la propria religie sau convingere și de a nu fi forțat la
adoptarea sau păstrarea directă sau indirectă a unei religii sau convingeri.
În contradicţie cu tezele mai vechi despre cursul inevitabil al secularizării ca fenomen de
“dezvrăjire” iremediabilă a lumii, ceea ce ar fi dus la pierderea rezonanţei sociale a sacrului,
tematica religioasă este prezentă în mod constant pe agenda dezbaterilor publice la nivel
internaţional. Nici în spaţiul nostru, în cele aproape două decenii de la căderea
comunismului, relaţia generică a cultelor religioase între ele şi a acestora, colectiv sau fiecare
în parte, cu puterea politică, cu statul, nu a încetat să intereseze opinia publică şi pe
cercetătorii domeniului deopotrivă. În plus, etapele prin care au trecut proiectele succesive
ale Legii cultelor, vizita lui Ioan Paul II, schimbările la vârf în Biserica Ortodoxă din România,
scandaluri precum Tanacu, chestiunea colaborării, reale sau presupuse, a ierarhiei ecleziale
(indiferent de confesiune) cu fosta poliţie politică a regimului comunist, polemica din jurul
prezenţei icoanelor în şcolile de stat, utilizarea ilicită a argumentului religios în discursul
electoral, implicarea discutabilă a clerului în politică, polarizarea masivă produsă de
înţelesurile opuse date ecumenismului – aceste teme, alături de altele, au întreţinut viu
interesul pentru fenomenul religios în societatea românească post-comunistă. Tema numită
“Biserică”, fiind avută în vedere mai ales cea ortodoxă majoritară, s-a vândut bine din punct
de vedere mediatic. Polemicile şi acuzele, scenariile şi opiniile, ipotezele şi dezvăluirile,
comentariile pertinente şi cele superficiale deopotrivă au ocupat în mod constant paginile
ziarelor şi timpul de emisie al televiziunilor şi radiourilor, au încins forurile de dialog pe
internet şi au alimentat bloggosfera.
Dincolo de interesul pronunţat mediatic faţă de fenomenul eclezial sau doar faţă de
anumite aspecte sensibile ale acestuia, căderea comunismului a adus după sine revenirea
Bisericilor şi confesiunilor religioase în spaţiul public din Europa de Est. Acest lucru s-a
130
concretizat printre altele în reintroducerea religiei ca disciplină şcolară, în reînfiinţarea sau
înfiinţarea de Facultăţi şi Seminarii, în renaşterea monahismului, tradusă prin numărul
impresionant de noi comunităţi, în construcţia febrilă de lăcaşuri de cult, în reţeaua vastă de
aşezăminte religioase cu caracter social-filantropic, în asistenţa simbolică a liderilor religioşi
la marile momente simbolice şi comemorative ale tânărului stat democratic, în prezenţa
aceloraşi lideri în politica locală şi naţională etc. Cu alte cuvinte, Europa de Est a trecut în
ultimele două decenii printr-un vast program de refacere a structurilor ecleziale şi de
recuperare a domeniilor din care religia a fost evacuată forţat de ateismul de stat. Acest
fenomen poate fi înţeles la adevăratele lui dimensiuni mai ales dacă îl comparăm cu situaţia
Bisericilor şi confesiunilor din Europa de Vest vizibil marcate de dificultăţile aşa-numitei
societăţi post-creştine caracterizată prin scăderea masivă a numărului de practicanţi şi
subţierea în acest fel a legăturii dintre realitatea instituţională şi cea socială a credinţei.
Depăşind specificul confesional sau datele statistice, numitorul comun în Vest şi în Est îl
constituie libertatea religioasă. În virtutea acesteia a fost şi mai este posibilă renaşterea din
Est şi tot datorită ei prezenţa publică a Bisericii (generic vorbind) în Vest se poate păstra în
ciuda eroziunii bazei. Tot libertatea religioasă ne permite să ne interesăm de subiecte
religioase fără teama de represalii, aşa cum actorii religioşi pot la rândul lor să comunice
dezinhibat şi să intre în contact cu actorii sociali. Aceeaşi libertate religioasă, în Est şi în Vest,
înlesneşte dialogul inter-confesional, apariţia comunităţilor în diaspora sau gesturile de
solidaritate în cazuri de criză. În fine, tot în numele libertăţii religioase intervin Bisericile şi
confesiunile în dezbaterea bioetică, în polemica provocată de criza morală a sistemului
financiar-bancar, în discuţiile despre politicile sociale etc. Un numitor comun nu este însă şi
garanţia că înţelegem prin libertatea religioasă acelaşi conţinut. De la o confesiune la alta şi
chiar în interiorul aceleiaşi familii de credinţă, sensurile date libertăţii religioase sunt diverse,
nu de puţine ori contradictorii. Acest lucru este valabil mai ales în ţări precum România
postcomunistă, adică într-un organism social purtând încă traumele totalitarismului.
Libertatea religioasă nu este un caz singular: toate libertăţile şi drepturile lor conexe, alături
de eşafodajul juridico-politic menit să le garanteze şi să le apere, au nevoie de o exegeză
mereu reluată de la capăt, contextualizată obiectiv şi ilustrată convingător.
Dacă la teroare trebuie să te adaptezi cât poţi mai bine încât să nu îţi sacrifici identitatea
şi demnitatea, în democraţie procesul de bază este cel al învăţării, al asumării în cunoştinţă de
cauză, adică inclusiv prin discurs critic, a proiectului de societate la concretizarea căruia eşti
chemat să participi. În democraţia statului de drept, opusul unui principiu nu este absenţa
acestuia, ci aplicarea lui deficitară. În cazul nostru, opusul libertăţii religioase nu este
intoleranţa, imposibil de aplicat juridic de o manieră consecventă, ci libertatea religioasă
prost înţeleasă. Concret, confundată voit sau nu cu libertatea de a face prozelitism, libertatea
131
religioasă se transformă în opusul ei şi din garant al păcii sociale ajunge pricină de conflict.
Mai departe, în relaţiile inter-confesionale, înţeleasă de o manieră eronată, doar ca drept al
majorităţii, libertatea religioasă poate fi recunoscută doar parţial minorităţilor puse astfel în
situaţia de a trăi la limita dintre legal şi ilegal. În cadrul aceleiaşi familii confesionale, de
sensul dat libertăţii religioase depinde în bună parte acceptarea unei situaţii de fapt,
lămurirea sau adâncirea diferendelor legate de jurisdicţia canonică într-un teritoriu locuit nu
de simpli credincioşi reductibili la statistici abstracte, ci de persoane libere. În fine, tot în
seria exemplelor concrete ale unei hermeneutici defectuoase poate fi inclusă şi maniera în
care puterea politică înţelege libertatea religioasă, o respectă sau nu, are un raport
transparent sau complice, neutru sau interesat cu o anumită confesiune sau, la polul opus,
ridică ateismul la rangul unei ideologii oficiale. Într-un cuvânt, faptul că vorbim astăzi de
libertatea religioasă ca despre ceva de la sine înţeles, aşa cum tot anost cităm drepturile
omului de parcă acestea ar exista de când lumea, nu stă în nicio relaţie de univocitate
hermeneutică. Dovadă că, înainte de a fi devenit o expresie periculos de banală, libertatea
religioasă, ca toate celelalte achiziţii pozitive ale modernităţii europene, este rezultatul unui
lung şi dificil drum teologic, cultural, juridic şi politic. Cum ignorarea căii duce în cele din
urmă la pervertirea scopului, avem un motiv foarte serios să ne punem, măcar din vreme în
vreme, chestiunea principiilor şi a înţelesurilor date acestora.
132
C. APĂRAREA DREPTEI CREDINȚE:
*Tehnica manipulării folosită de cultele religioase. Directorul executiv al asociaţiei „Alianţa
Familiilor" domnul Bogdan Mateciuc, întors la Ortodoxie din lumea neoprotestantă, inițiatorul
site-ului Odaia de sus, ne împărtășește experiența sa demnă de citat cu privire la psihologia
folosită de cultele neoprotestante în vânătoarea lor continuă de victime slab întărite de dreapta
credință. El ne vorbește cu experiența omului din interior părtaș al faptelor descrise dar în
același timp studiate de ochiul minuțios al psihologului.
Ce este un cult sectant?
Un cult sectant este un grup sau o mișcare caracterizată printr-un devotament sau dedicare
exagerată față de o persoană, o idee sau un lucru, folosind tehnici manipulative de convingere și
control care nu sunt etice (de exemplu, izolarea de prietenii și membrii familiei, debilitare, folosirea
unor metode pentru a mari sugestibilitatea și supunerea, controlul informației, anularea individualității
sau a judecății critice, promovarea dependenței totale față de grup și teama de a-l părăsi, etc.) în scopul
atingerii scopurilor conducătorilor de grup în defavoarea membrilor, a familiilor lor sau a comunității.
(West & Langone, 1986).
Caracteristicile unui cult neoprotestant agresiv.
1. Structură piramidală autoritară, cu puterea de decizie concentrată la vârf.
2. Conducător (i) carismatici sau mesianici (“mesianic” însemnând fie că se consideră dumnezei,
fie că numai ei interpretează Scripturile aşa cum ar voi Dumnezeu; conducătorii sunt auto-numiți.
3. Înșelare pentru racolare și/sau colectare de fonduri.
4. Izolare de societate - nu neapărat o izolare fizică, ci una psihologică: restul lumii nu sunt
mântuiți, nu sunt creștini, nu sunt transformați; singura sursă valabilă de informare este grupul.
5. Folosirea tehnicilor de control al minții (criteriile psihologului american, membru al
Universității Harvard, al Școlii de Psihiatrie din Washington, al Colegiului de Criminalistică și Justiție
al Universitații Yale, domnul Doctor Robert Jay Lifton din cap. 22 al cărții sale Reforma gândirii și
Psihologia Totalitarismului arată cele opt metode psihologice și sociale prezente în cazul unui cult):
1.Controlul mediului: Controlul mediului și al comunicării din cadrul organizației.
2.Manipulare mistică: Caută să promoveze modele specifice de comportament și emotive astfel
încât acestea să pară că provin în mod natural din interiorul mediului, în timp ce conducătorii grupului
133
se afișează ca fiind agenții aleși ai lui Dumnezeu, ai istoriei sau ai unei forțe supranaturale, pentru
îndeplinirea obiectivelor mistice, a “principiilor dumnezeiești”, astfel încât cultul și credințele sale
devin singura cale de mântuire (sau iluminare).
3.Pretenția de curățenie: Lumea este împărțită strict în curați şi păcătoși, între binele absolut
(grupul și învăţătura lui) și răul absolut (orice este în afara grupului). Persoană trebuie să se schimbe în
permanență pentru a se conforma normei grupului; tendințe spre rușine și vină sunt folosite ca pârghii
emoționale pentru a-i influența și manipula pe membri.
4.Mărturisiri: Practica din interiorul grupului depăşeşte căile de exprimare religioase sau
terapeutice, până la punctul în care grupul devine un cult în sine; sesiuni în care o persoană își
mărturisește păcatele, însoțit de modele de criticism și auto-criticism, cu un accent deosebit pus pe
schimbarea personală.
5.Cunoașterea exclusivistă: Mediul totalitar favorizează senzația că învățătura sau ideologia
grupului comportă o aură de sfințenie, cum că aceasta ar reprezenta cea mai înaltă viziune morală
privind viața; chestionarea sau criticarea acestor principii este interzisă; se cere reverența față de
ideologie/doctrină, față de învățătorii grupului, de fondatori; grupul oferă o senzație de siguranță
tinerilor deoarece simplifică foarte mult lumea exterioară și răspunde unor nevoi contemporane,
combinând un set de principii dogmatice cu o pretenție de cunoaștere cu privire la adevăr.
6.Limbaj modificat: Cuvintelor le sunt date noi înțelesuri - lumea din afară nu folosește cuvintele
sau expresiile în același fel; se creează un limbaj al grupului, cu expresii specifice. Dacă învăţătorii
provin dintr-o altă țară, membrii ajung să preia expresii străine limbii lor materne.
7.Doctrina este mai importantă decât persoana: Dacă cineva pune sub semnul întrebării credința
grupului său pe conducătorii acestuia, acela este făcut să simtă că este ceva în neregulă cu el, pentru
simplul fapt că pune întrebări - se creează o atmosferă negativă în jurul celor care pun întrebări, sunt
evitați sau sunt ei înșiși chestionați și criticați, în loc să li se răspundă la întrebări. Se consideră că
doctrina/ideologia grupului este mai valabilă, mai adevărată decât orice alt aspect al caracterului
omului sau decât experiența personală. Fiecare trebuie să-și așeze experiența proprie sub “adevărul”
grupului. Dacă cineva pune întrebări sau chestionează, i se va spune că pune întrebări pentru că el este
mândru, rău sau păcătos. Acceptarea necondiționată a ideologiei cultului este prezentată ca smerenie.
Conflictele interne devin astfel foarte puternice.
8.Așezarea de granițe: Dat fiind că grupul posedă adevărata învățătura despre viață, cei care nu fac
parte din grup sunt răi, păcătoși, nu sunt mântuiți, merg în iad sau își trăiesc viața degeaba; o persoană
începe cu adevărat să-și trăiască viața numai dacă se alătura grupului; manipularea temerii că dacă
cineva părăseşte grupul, atunci aceasta echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu, pierderea mântuirii, sau
i se va întâmpla ceva rău. Grupul este “elita”, iar cei din afară sunt “lumea”, “păcătoşii”, cei care nu
au “lumina”, etc.
Premize pentru convertire.
134
Farber, Harlow & West (1957) au lansat termenul de "sindrom DDT" pentru a descrie
transformarea la nivelul gândirii suferită de prizonierii din războiul din Coreea: debilitate, dependența,
teama. Lifton (1961), care a studiat de asemenea modificarea gândirii folosită în universităţile din
China, a demonstrat că procesul nu necesită afecţiuni sau probleme fizice. Cultele contemporane, care
nu dispun de ajutorul statului, au mai multe în comun cu această transformare a gândirii decât cu
situaţia prizonierilor de război, în sensul că ele nu folosesc forţa fizică. Pentru a-şi controla subiecţii,
ele recurg la subterfugii şi la domeniile naturale de intersecţie între ele şi individ. Cultele induc stări de
dependenţa pentru a obţine controlul asupra membrilor şi folosesc metode de pedeapsă psihologică
pentru a întreţine acest control. Procesul, după opinia mea, poate fi descris pe scurt ca un sindrom
DDT modificat: debilitate, dependenta, teama.
Deşi procesul descris aici este complex şi variat, cele de mai jos reprezintă schema clasică de
aderare la un astfel de cult:
-Individul vulnerabil se întâlneşte cu grupul.
-Conducătorul (conducătorii) grupului se prezintă pe sine ca un binevoitor care îi poate îmbunătăţi
viaţa.
-Individul răspunde pozitiv, are parte de o creştere a respectului de sine şi a sentimentului de
securitate, acestea având loc pe fundal psihologic. Individul poate fi considerat ca "racolat".
-Prin intermediul împărtăşirii de experienţă, a mărturisirilor şi a exemplelor individualizate,
conducătorul (îi) grupul capăta acces la punctele tari şi la cele slabe ale individului.
-Prin mărturisiri ale membrilor grupului, prin denigrarea “concurenţei” (alte biserici sau grupuri
religioase), prin accentuarea constantă a amintirilor ruşinoase ale individului şi a altor slăbiciuni, prin
îndoctrinarea treptată cu sistemul de gândire strict şi închis al cultului, superioritatea grupului este
afirmată ca un adevăr fundamental.
Mărturisirile membrilor, întărirea încrederii individului în grup, amintirea discretă a slăbiciunilor
individului şi diferite forme de presiune îi creează individului sentimentul că bunăstarea lui viitoare,
sub toate aspectele, depinde de respectarea credinţelor grupului, mai exact a “programului de
schimbare”.
Aceste tehnici de influenţare sunt însoţite de o minare subtilă a respectului de sine al individului
(de exemplu prin exagerarea păcătoşeniei faptelor pe care individul trebuie să le mărturisească),
suprimarea sau slăbirea gândirii critice prin alocarea de sarcini care să ocupe cât mai mult din timpul
liber al individului şi prin repetarea constantă ca numai lucruri rele se pot întâmpla dacă nu se respectă
reţeta de “transformare” sau mântuire a grupului. Aceste manipulări îl fac pe individ să-şi exprime
loialitatea faţă de grup şi să se angajeze să se schimbe conform cu schema locală. De acum el sau ea va
fi considerat ca fiind “pe cale” (ca mergând pe calea “mântuirii”, “iluminării”, “curăţirii”, etc.).
Dependenţa individului față de grup este deja creată şi afirmată implicit sau explicit. Mai mult, el sau
135
ea acceptă autoritatea grupului în definirea binelui sau a răului, în inima individului precum şi în ceea
ce priveşte lumea.
Convertitul face apoi obiectul aşteptărilor nerealist de mari din partea grupului. Se afirmă “cu
dragoste” potenţialul de care este el capabil, în timp ce membrii grupului mărturisesc cu putere
nivelurile la care au ajuns ei sau idolii lor (conducătorii sau fondatorii grupului). Misiunea de căpătâi a
grupului (o falsă mântuire) justifică toate aşteptările denaturate.
Deoarece cuvântul grupului este întotdeauna adevărat iar gândirea “negativă” nu este acceptată,
eşecurile individului sunt numai şi numai ale lui, în timp ce îndoielile personale sau criticile sunt
eliminate sau redefinite ca păcate personale. Individul are parte de o alienare tot mai mare. Firea lui de
dinainte de a veni în cult este eliminată; îndoielile cu privire la grup sunt eliminate din gândire; este
menţinut sentimentul de vinovăţie de a nu te ridica la nivelul aşteptărilor grupului. Singura adaptare
posibilă este fragmentarea şi compartimentizarea. Nu este surprinzător deci că mulţi doctori consideră
disocierea ca reprezentând miezul tulburărilor şi disfuncţionalităţilor legate de culte (Ash, 1985).
Alienarea individului va atrage după sine ruperea psihologică, dacă nu şi fizică, de lumea
exterioară, în special de familie. Informaţiile din exterior ameninţă să tulbure falsul sistem de valori şi
echilibru al individului, pe care acesta le-a preluat de la grup în încercarea de a se conforma cerinţelor
implicit afirmate ale grupului. Aceasta alienare accentuează dependența individului fata de grup.
Grupul sprijină echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependența acestuia, de
exemplu prin exagerarea “păcatelor” din trecut şi a conflictelor cu familia, prin denigrarea celor din
afară, prin folosirea de cântece/cântări care să abată orice gândire critică şi prin oferirea de posibilităţi
prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu a lucra în beneficiul
grupului, a vinde reviste pe stradă, a munci pentru construirea/întreţinerea locului de adunare).
Grupul favorizează dependența crescândă a individului, prezentând pericole şi tragedii care se vor
întâmpla dacă individul sau o forţă din afară (vizita unui membru al familiei, de exemplu) tulbură
echilibrul disociativ care îi permite lui sau ei să funcţioneze în acel sistem închis. De obicei pedeapsa
este de natură psihologică sau metafizică. În unele culte, la iniţiativa conducătorului grupului său a
unor membrii “fierbinţi pe cale”, individul este ostracizat, evitat şi catalogat ca având un “duh rău” sau
ca fiind rebel. Mai mult, individul este avertizat că dacă continuă în acea atitudine critică, îşi pierde
mântuirea şi, în general, îl aşteaptă iadul. Trebuie amintit că aceste ameninţări sau pedepse apar în
contextul unei dependențe față de grup şi al unei alienări psihologice (separări) față de sistemul de
suport din trecut. Aceasta face avertizările grupului mult mai puternice decât avertizările folosite de
grupările religioase tradiţionale, de genul “vei ajunge în iad dacă mori având un păcat de moarte”.
Rezultatul acestui proces, atunci când este dus până la capăt, este o persoană care vrea să pară
foarte fericită, dar care ascunde o suferinţă adânca. Cu un zâmbet nenatural pe faţă, persoana va
mărturisi cum i s-a schimbat viaţa şi chiar cum “fraţii” au devenit oxigen pentru ea. În aceste cazuri
dependența este totală iar persoana nu concepe să-şi trăiască viaţa separat. Întâlniri cât mai frecvente,
136
petrecerea timpului împreună presărată cu mărturisiri personale, toate creează un univers închis şi îi
dau individului senzaţia că nici nu ar putea trăi fără grup.
Am discutat cu mulţi foşti membri de culte care, atunci când au părăsit adunarea şi au vorbit cu alţi
foşti membri, a fost surprinşi să constate că mulţi dintre “fraţii” lor zâmbeau şi ei fals, cu toţii crezând
că ei sunt singurii care nu se simt de fapt bine.
Cine aderă la aceste organizații noi religioase și de ce?
Contrar părerii generale că membrii acestor culte sunt “ciudaţi”, cercetările şi dovezile arată că
majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, deşi o treime se pare că au avut parte de
uşoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie menţionat, de asemenea, ca un studiu recent
efectuat de Institutul Naţional de Sănătate Mintală arata că aproximativ 20% din populaţia generală are
sau suferă de cel puţin o tulburare psihică.
Membrii de cult includ tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, educaţi şi neinstruiţi. Nu este uşor de
identificat tipul de persoană care aderă la un cult. Oricum, experienţele clinice şi studiile efectuate
arată că marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de
crizele normale ale adolescenţei şi ale primei tinereţi, cum ar fi idile eşuate, eşecuri la şcoală sau
confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste culte. Deoarece capacitatea lor de a face faţă
problemelor vieţii era redusă, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de “cai
către fericire”.
Alţi factori care pot indica o persoană influenţabilă de către un cult includ:
• dependență (dorinţa de a fi al cuiva; lipsa de încredere în sine) .
• labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoială) .
• naivitate (capacitate redusă de a analiza critic afirmaţiile cuiva, ceea ce vede, aude sau
gândeşte, etc.).
• toleranţă foarte mică față de ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obţine
răspunsuri) .
• deziluzie culturală (înstrăinare, nemulţumire de condiţia socială) .
• căutarea de sensuri spirituale .
• singurătatea şi lipsa prietenilor; cultul oferă peste noapte o viaţă socială.
• ignoranța față de felurile în care un grup poate manipula individul.
Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care
practica tehnici de control al minţii, convertirea se poate produce relativ uşor, în funcţie de cât de bine
se potrivesc doctrina grupului, mediul social şi practicile de control al minţii cu punctele sensibile ale
individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a
grupului deoarece le este teamă să conteste orientarea dogmatică a cultului.
137
Convertirea la aceste culte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau
atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natură să “conducă” individul către un anume grup. Grupul
se foloseşte de aceste puncte slabe şi îi amăgeşte pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture şi să
renunţe la modul lor de viaţa anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei
nu este de obicei un lucru raţional, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict
şi închis.
Mentalitate care aderă la cultele noi religioase.
După ce convertiţii se înrolează într-un cult, modul de gândire, de simţire şi de acţiune al cultului
devine o a doua natură, în timp ce aspectele importante anterioare venirii în cult sunt suprimate sau se
atrofiază prin abandonare. Noii convertiţi încep să-şi formeze o carapace datorită asaltului
propagandistic al cultului. Încep să apară ca “defazaţi”, rigizi şi stereotipici în răspunsuri, cu un
vocabular limitat, cu o capacitate redusă de analiză şi făţiş distanţi în relaţiile cu ceilalţi. Mulţi părinţi
au spus: “Acesta nu e copilul meu!”. Astfel de constatări întăresc opinia că membrii unor astfel de
culte sunt un fel de “zombi” sau nişte roboţi. Deşi această descriere este o exagerare, ea reflectă totuşi
faptul că manipulările cultice formează în timp o formă denaturată de conştiinţă la unele persoane.
Cu timpul, convertiţii reduc din distanţa faţă de restul lumii, din “defazaj”. Învaţă diferite metode
sau adopta atitudini de suprafaţă pentru a combate opinia generală despre ei şi pentru a-i minţi mai
uşor pe alţii şi pe sine. Deseori ei pierd legătura cu persoanele cunoscute anterior venirii în grup, ca
rezultat al opoziţiei cultului fata de părinţi şi de societate. Mai mult, în cadrul grupului devin apreciaţi
pentru conformarea cu cerinţele cultului de care au devenit atât de dependenţi. Eventual sunt prezentaţi
noilor veniţi ca “eroi ai credinţei”, modele vrednic de urmat.
Dacă li se permite amintirile suprimate sau îndoielile înăbuşite să vină la suprafaţă, acestea pot
declanşa o anxietate care, la rândul ei, poate favoriza anumite stări de cvasi-transă, cum ar fi vorbirea
în limbi, în scopul apărării sistemului de gândire, de sentimente şi de comportament al cultului. Astfel
de persoane pot avea un comportament normal, cel puţin la suprafaţă. Totuşi, adaptarea lor la societate
depinde de măsură în care şi-au păstrat vechiul mod de gândire, țelurile, valorile şi afectele personale.
Un nivel normal de dezvoltare psihologică şi integrare a personalităţii este foarte greu de atins.
Riscurile celor racolați de diverse culte.
Deoarece sesizează deseori schimbările negative care le scapa noilor convertiţi, familiile acestora
sunt de obicei primele rănite. În încercarea lor de a-şi ajuta rudele căzute în aceste culte, familiile au
parte de frustrări, lipsă de ajutor, vină şi, din cauză că puţini le înţeleg situaţia, de singurătate.
Membrii pot fi afectaţi în sensul că îşi pierd autonomia psihologică. Mai mult, separarea grupului
de restul societăţii, în numele ideii biblice de “ieşire din lume”, îi lipseşte pe membrii de ocazia de a
învăţa din variatele experienţe ale unei vieţi normale. Membrii pot pierde irecuperabil ani într-o stare
de “arest al dezvoltării”. În unele cazuri, ei au parte de căderi psihice. Copiii din astfel de culte sunt
138
supuşi riscului de neglijare din partea părinţilor din cauză că părinţii şi-au modificat sistemul anterior
şi normal de afecte, declinându-şi acum tacit responsabilitatea pe motivul “voii Domnului” sau al unei
entităţi superioare.
Cei care părăsesc grupul au parte de sentimente de anxietate, depresie, mânie, teamă, vină,
tulburări de gândire, “plutire”, trecere de la atitudinea cultică față de lume la una ne-cultică, sau
senzaţia că sunt înţepeniţi într-o stare intermediară. Aceasta tulburare emoţională afectează capacitatea
de a lua decizii şi de a-şi asuma responsabilităţile vieţii.
Într-adevăr, mulţi foşti membri au nevoie de un an sau doi pentru a se întoarce la vechiul nivel de
adaptare, în timp ce unii suferă decăderi nervoase sau rămân afectaţi psihologic ani de zile.
Nu toţi cei care aderă la culte sunt afectaţi din punct de vedere psihologic. Unii se refugiază în cult
din faţă dificultăţilor vieţii, prea mari pentru ei. Alţii au putut păstra o distanţă emoţională şi au urmat
cultul fără a deveni însă cu adevărat o parte din el şi fără a fi prea afectaţi de ideologia grupului. În
fine, unii au tăria de a rezista presiunii propagandistice, ceea ce le permite să-şi păstreze un grad de
autonomie chiar într-un mediu foarte presant.
Motivele celor care părăsesc cultele noi religioase.
Oamenii pleacă din culte pentru o mulţime de motive. După ce au devenit conştienţi de corupţia
şi/sau ipocrizia din interiorul cultului, indivizii care şi-au păstrat un grad de independenţă şi o oarecare
legătură cu vechile lor valori pot pur şi simplu să plece, deziluzionaţi. Alţi membri pleacă pentru că s-
au plictisit de rutină prozelitismului sau a colectării de fonduri, prezența în cult dându-le un sentiment
de “tras barca pe uscat”. Uneori chiar şi cei mai “fierbinţi” membrii ai cultului ajung să se simtă
nepotriviţi în faţă cerinţelor exagerate ale cultului şi pleacă, nu pentru că au încetat să mai creadă, ci
pentru că se simt nişte eşecuri irecuperabile. Alţii pot renunţa la cult după ce se reîntâlnesc cu vechile
valori, ţeluri în viaţă, interese sau relaţii, ca rezultat al vizitelor părinţilor sau a discuţiilor cu foşti
membri.
Efectele părăsirii unui cult restrictiv.
Persoanele care încep să se gândească să părăsească adunarea se văd supuşi anumitor presiuni să
rămână. Unii foşti membri povestesc că au avut nevoie de luni, chiar ani de zile pentru a găsi puterea
să plece. Unii au fost atât de intimidaţi încât au plecat în secret.
Deşi majoritatea membrilor din culte pleacă singuri în cele din urmă, rudele nu trebuie să fie
liniştite. Mai întâi, mulţi, dacă nu majoritatea celor care pleacă singuri sunt afectaţi din punct de vedere
psihologic, deseori într-o manieră pe care ei nu o înţeleg. În al doilea rând, unii din culte nu pleacă
niciodată şi sunt afectaţi foarte grav. În al treilea rând, nu se poate prezice cine va pleca şi cine nu sau
cine va fi afectat. În consecinţă, a renunţa la atenţie din partea rudelor înainte de vreme este ca şi cum
ai renunţa la precauţii în cazul tinerilor care fumează marijuana pe motivul că majoritatea celor care
încearcă marijuana nu devin drogaţi.
Ce este consilierea pentru ieşirea din cultele sectante? Cum diferă aceasta de deprogramare?
139
Consilierea pentru ieşirea din cult şi deprogramarea implica amândouă discutarea cu membrii
cultului (uneori în şedinţe lungi, pe parcursul multor zile), pentru a-i ajuta să identifice practicile
manipulante şi înşelătoare ale cultului, să-şi refacă legăturile avute anterior de convertire şi să-şi reia
capacitatea de a gândi independent şi critic. Aceste două concepte diferă însă printr-un aspect foarte
important.
Deprogramarea, spre deosebire de consilierea pentru ieşire, este asociata unui proces de “salvare”
în care membrii familiei şi prietenii au un rol extrem de important.
Deşi propaganda din interiorul cultului încearcă să contracareze procesul de “salvare”, numindu-l
“cădere de la credinţa”, “părăsire a căii”, “întoarcere la păcat” sau la lumea cea rea, mulţi foşti
membri care au fost ajutaţi să se re-echilibreze au declarat că au fost surprinşi de respectul şi grijă de
care au avut parte.
Riscurile eşuării unui astfel de proces de “salvare” sunt mari. În unele cazuri copiii au dezvoltat o
ură faţă de părinţi şi în general, față de cei din afara cultului. Lipsa de tact şi de răbdare a familiei a fost
atent speculată de cult pentru a întări în mintea persoanei imaginea de răutate a lumii din afară,
persoana devenind în cele din urmă mai legată de grup.
Concluzie:
"...Niciodată nu l-am certat pe un credincios care are îndoieli ; niciodată nu i-am cerut cuiva să
creadă orbește. Dacă făceam astfel, ar fi însemnat să dau dreptate tocmai acelora care-i ceruseră să
creadă ca ei , fără să-și mai pună vreo întrebare.
Dimpotrivă, am socotit întotdeauna că discuțiile, cu idei dintr-o parte și din alta, sunt cât se poate de
folositoare , dacă sunt purtate cu cinste omenească și numai din dorința de a afla adevarul" -Părintele
CLEOPA.
Părintele prof. dr. Nicolae Necula vorbind despre cultele sectare și adepții acestora atrage atenția
în mod explicit asupra pericolului la care ne supunem dar oferă și metoda de combatere a acestora:
"Prezenţa sectelor şi a adepţilor acestora, ca şi activitatea prozelitistă desfăşurată de ei, adică acea
încercare, prin orice mijloace şi în orice ocazie, de a atrage cât mai mulţi sau măcar pe unii aparţinând
altor Biserici sau culte, la credinţa lor, este o realitate în viaţa noastră. După 1989, un număr tot mai
mare de credinţe şi învăţături străine şi îndepărtate de învăţătura Bisericii Ortodoxe au pătruns în
spaţiul românesc, de cele mai multe ori cu intenţia ascunsă, uneori mărturisită pe faţă, de a atrage cât
mai mulţi credincioşi ai Bisericii noastre la aceste noi şi străine învăţături, care nu au nimic comun cu
învăţătura cea adevărată, păstrată în tezaurul sfânt al Ortodoxiei. Aşa-zişii ,,evanghelizatori” de peste
hotare şi mai ales de peste ocean, socotesc că este nevoie să vină să propovăduiască credinţa creştină la
un popor creştin de două mii de ani, prin naştere şi formare.
Nu ne miră că cete de colindători sectanţi, instruiţi special pentru misiunea de racolare sau
prozelitism, au împânzit oraşele, agresând pe credincioşii ortodocşi, împuindu-le capul cu aberaţiile lor
şi dăruindu-le cu prisosinţă o literatură plină de otravă pentru suflet, începând cu Biblia, tradusă şi
140
mutilată după propriile lor rătăciri, sau oferindu-le cu aceeaşi generozitate daruri, atenţii şi unele
ajutoare materiale, uneori greu de refuzat pentru cel sărac şi neştiutor.
Ceea ce trebuie să ştim însă mai întâi despre fenomenul sectar este că acesta a existat de la
începuturile vieţii creştine, pentru că, dintotdeauna cel rău a încercat să întunece minţile oamenilor,
îndepărtându-i de la adevăr. Despre lucrul acesta ne spune Sf. Apostol Pavel când îi avertizează pe
păstoriţii săi şi pe cei care aveau responsabilitatea păstrării credinţei celei adevărate în comunităţile
nou înfiinţate de el. Astfel, el scrie lui Timotei, aşezat de el episcop în Efes: ,,Căci va veni o vreme
când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi
învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(II
Timotei 4, 3-4). Aşadar fenomenul sectar a existat dintru început, iar viaţa şi istoria Bisericii creştine
ne arată că toate învăţăturile greşite, ereziile şi schismele au fost abateri de la adevărata credinţă.
La temelia învăţăturilor greşite şi a abaterilor de la adevăr a stat mereu păcatul mândriei, conjugat
în multe cazuri şi cu ignoranţa.
Fenomenul sectar a fost mai puternic în perioadele de criză: economice, politice, religioase, în
vremurile de schimbări în societate şi în viaţa oamenilor şi mai ales după prăbuşirea sistemului
comunist totalitar, în care educaţia religioasă a fost interzisă.
Să nu uităm că în ciuda anilor şi deceniilor de educaţie ateistă, credinţa religioasă s-a păstrat
foarte puternică la poporul român datorită Bisericii Ortodoxe care, prin cultul şi viaţa ei liturgică, i-a
păstrat pe credincioşi în jurul Bisericii. Participarea masivă a credincioşilor la slujbele bisericii era, pe
lângă satisfacerea unor cerinţe sufleteşti şi o formă de luptă şi protest împotriva unui sistem ateu impus
şi nepotrivit cu structura sufletească a românului.
Cu toate că Fiii Bisericii Ortodoxe au rămas foarte ataşaţi de credinţa strămoşească, cu rădăcini
care merg până în vremea apostolilor şi mai ales a Sfântului Apostol Andrei, Cu toată cuminţenia şi
înţelepciunea credincioşilor ortodocşi români care nu au putut să vadă niciodată despărţită calitatea sau
starea de român de cea de ortodox, trebuie să se ştie următoarele lucruri despre fenomenul sectar, care
impune sau aduce după sine şi o anume atitudine:
1. În România, fenomenul sectar este relativ nou şi de import. Sectele sunt produse ale secolelor
XIX şi XX, ca urmare a raţionalismului ateu care a pus stăpânire tot mai mult pe gândirea
oamenilor, ca şi a secularizării care înlătură pe Dumnezeu şi ideea de sfinţenie din viaţa
individului şi a societăţii. Dacă o raportăm la ateism, secta este chiar mai periculoasă căci, dacă
ateul are o atitudine de negare a lui Dumnezeu, secta induce în eroare deoarece, sub impresia
credinţei în Dumnezeu, prin răstălmăcirea adevărului, duce tot la negarea Lui, fiind vorba de o
credinţă falsă. În România, sectele au venit din America prin filieră europeană şi nu s-a potrivit
niciodată cu structura sufletească a credinciosului ortodox.
2. Biserica Ortodoxă cu credinţa ei, în care au trăit moşii şi strămoşii noştri este aşa cum o arată şi
numele Biserica adevărului. Sectele sunt în totalitate abateri de la adevărata credinţă şi
141
răstălmăcire a adevărului revelat. Credinţa Ortodoxă a păstrat unitatea naţională a românilor.
Deci, este firesc ca aceia care doresc să rupă unitatea naţională şi să izbească mai întâi în
credinţa şi Biserica Ortodoxă. Ruperea de Biserica Ortodoxă echivalează cu deznaţionalizarea.
3. Fenomenul sectar are la bază interpretarea greşită, tendenţioasă, care duce la răstălmăcirea şi
denaturarea adevărului, a textelor Sfintei Scripturi, pe care le răstălmăcesc rupte de contextul,
împrejurările, scopul şi intenţia cu care au fost rostite. Cu aceasta sectanţii derutează pe
credincioşii ortodocşi, mai puţin poate familiarizaţi cu textul Sfintei Scripturi. Cei care o
tălmăcesc după capul lor nu se mântuiesc nici pe ei şi nici pe alţii nu lasă să se mântuiască.
4. Biblia întrebuinţată de sectanţi nu are girul sau autoritatea instituţiei bisericeşti, fiind tradusă
greşit sau tendenţios pentru a justifica învăţăturile greşite. Orice Biblie care nu este tipărită de
Patriarhia Română trebuie respinsă, ca şi toată lectura sub formă de cărţi, reviste, broşuri,
pliante, care sunt pline de otrava învăţăturilor greşite. Ele trebuie respinse, aruncate sau arse.
5. Vizitele făcute la casele credincioşilor nu sunt decât încercări de racolare a acestora. Toţi acei
tineri frumos şi curat îmbrăcaţi, ca şi toţi sectanţii, au obligaţia de a face un număr de prozeliţi
sau adepţi de care depinde plata lor sau avansarea pe scara ierarhică a sectei; nu convingerea
religioasă, ci interesul material îi determină să facă o asemenea propagandă. De aceea, aceste
vizite trebuie respinse, căci ele presupun o jignire a calităţii de membru al Bisericii Ortodoxe.
Chiar dacă pretind că vin în numele lui Hristos şi cu Biblia în mână, gândul lor este ascuns,
căci ,,au smerenie făţarnică” (Coloseni 2, 18), ,,îl vestesc pe Hristos….nu cu gânduri curate”
(Filipeni 1, 15-16). ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10).
Iată de ce nu trebuie să ne impresioneze faptul că sectanţii vin la casele credincioşilor cu Biblia
în mână. Şi diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos tot cu versete din Sfânta Scriptură.
6. Cât priveşte stratagema diabolică de a acuza Biserica Ortodoxă că primeşte bani pentru
serviciile săvârşite în locaşul de cult sau acasă, pe când sectanţii nu primesc nimic, ci,
dimpotrivă, oferă, trebuie să ne ducă imediat cu gândul la faptul că orice adept al sectei, o dată
intrat în ea, este supus plăţii zeciuielii din toate câte câştigă.
7. Nu adevărul este cel care tronează acţiunea sectară, ci minciuna, impostura, necinstea şi dorinţa
de câştig urât. De aceea, atitudinea faţă de secte trebuie să fie tranşantă, din respect faţă da
adevăr, de Hristos şi de Biserică. Sfinţii Părinţi nu s-au îmbrăţişat cu ereticii şi cu cei care au
batjocorit credinţa şi sfinţenia Bisericii, ci i-au condamnat cu toată vehemenţa.
( ,,Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, volumul 2).
142
BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ:
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1988;
2.Adevărul vă va face liberi, Editura Asociaţiei Martorii lui Iehova din România, Bucureşti, 1947;
3.Al. N. Constantinescu, Sectologie, op. cit., p. 72-79; 35-37;
4.Alfonso M. Di Nola, Diavolul, Editura Bic All 2001;
5.Antim Radu, ”Societatea Martorii lui Iehova în contextul fenomenului sectar. Nebunia de azi nr.
1, Editura Bludieazană Cluj Napoca, 1996.
6.Anous Furkenstei, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică, Editura Humanitas, 1998;
7.B.P. Haşdeu, Sic Cogita, Bucureşti 1990;
8.Biserica şi sectele, Adevăr şi rătăcire, Bucureşti, 1992, Editura Orthodoxos Kypseli, Tesalonic;
9.Cartea lui Mormon, Editura Gemonia CHB 1998, traducere în limba română;
10.Constantinescu Al. N., Sectolofie, Ed. A III-a, 1935.
11.Credinţa Ortodoxă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Editura Trinitas, Iaşi, 1999;
12.David A. Rud, ”Martorii lui Iehova. Scurt istoric biblic al ereziei lor, 1992, POB 80.
13.Diac P.I. David, Invazia Sectelor, Editura Crist 1, Bucureşti, 1997;
14.Doctrinele principalelor secte ale Creştinismului Contemporan, Timişoara, 1984;
15.F. Bune, Morţii ne vorbesc, Bucureşti, 1994;
16.Fr. Capra, Teofizica: o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Editura Tehnică
Bucureşti, 1995;
17.G.K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-Credinţă, Editura Paralela 45;
18.I.P.S. Damaschinos Papandrou, Biserica. Societate. Lume, Ed. Tanitas, Iaşi, 1999. I. Vernette,
Sectele, trad. Rom., Editura Meridiane, Bucureşti, 1996;
19.Law Review, Brigham Zoung University, vol. I, 1999, nr. 2;
20.Manolache Stelian, Martorii lui Iehova... Aleşii lui Dumnezeu, Ed. Tipocarf Braşov, 1996.
21.Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideile religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;
22.N. Balca, Aspectul patologic al persoanei umane, S.T., VII (1995), nr. 7-8, p.485-510;
23.N. Achimescu, Istoria şi religia la popoarele antice, Iaşi 1998;
24.N. Mladin, Combaterea falselor revelaţii în S.T. II, 1950, nr. 5-6, p. 178-179;
143
25.Nicolae Achimescu, Noile Mişcări Religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002,
26.P. Deheleanu, Sectologie, op.cit., p. 103-117; 50-53;
27.P.I. David, Călăuza Creştină, Editura Episcopia Aradului, 1987;
28.P. Rezuş, Criteriologia falselor teofanii, în S.T., nr. 3-4, p. 226-237;
29.P. Ştefănescu, Spiritismul, Bucureşti, 1994;
30.Parlamentul Europei, istorie privind sectele în Europa din 18.03.1996;
31.Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica-Ortodoxia, vol. I, II, III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 1996;
32.Preot dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Diecezana Arad, 1948.
33.Prof. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura inst. Biblic, Bucureşti, 1982;
34.Rev. Conseience et Liberte, nr. 57, 1999;
35.Revista Arena, materiale selecţionate cu privire la doamna Eddy şi Ştiinţa Creştină;
36.Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Editura 1 Cartier 2002;
37.Sectele religioase pericol al vieţii, al războiului în societatea contemporană în Glasul
Bisericii, nr. 5/1986, p. 57-83;
38.Simeon Adrian, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi. Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.
39.Şerban Constantinescu, Năzbâtii teologice sau Falsa mărturie a aşa-zişilor martori ai lui
Iehova, 1990.
40.T.M. Popescu, Privire istorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor, studii Teologice II
(1950) numărul 5-6, p. 347-394;
41.Teodor Ardelean, Fariseii lui Iehova, Bucureşti, 1983;
42.Walter Martin, Împărăţia Cultelor Eretice, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2001.
43. Robert Jay Lifton,Thought Reform and the Psychology of Totalism: A Study of
"Brainwashing" in China, Norton (New York City), 1961.
144
145
V. NOILE MIŞCĂRI RELIGIOASE.
*Ca și în cazul cultelor religioase neoprotestante menționate anterior, noile mișcări
religioase sunt prezentate în curs cu istoria, generalizarea, metodele psihologice, strategiile și
doctrinele proprii, urmând ca tinerii studenți teologi ortodocși, pe baza cunoștințelor acumulate
de la această disciplină și de la cele înrudite să dobândească posibilitatea și capacitatea de a
discerne unde se află Adevărul de credință și să poată realiza acea strategie de apărare a dreptei
credințe în sprijinul Învățăturii noastre de credință, singura adevărată.
Metode folosite de anumite grupări noi religioase (martorii lui Iehova, mormoni şi Ştiinţa
Creştină,etc.) pentru condiţionarea psihologică a adepţilor lor.
I. MORMONII au cu totul alte accente psihologice şi teologice.
a. Ei pun accent pe autoritate cu care investesc preoţii, ritualurile şi simbolurile prezidate de
ierarhia Bisericii. Ei consideră că religia adevărată este doua cea a lor. Ritualurile legate de botezul
pentru cei morţi, strângerile de mână secrete, semnele şi simbolurile secrete îl leagă pe mormonul de
rând şi familia acestuia de “colectivitate”.
b. Programul de asistenţă socială este un stimulent pentru mormoni de a rămâne credincioşi
organizției.
c. Religia centrată pe familie – pun accent pe unitate, fidelitate în familie și natalitate.
Toate acestea la un loc creează un sistem de presiuni şi valori complexe.
Pentru menţinerea unui adept se folosesc mijloace psihologice, economice şi religioase.
II. MARTORII LUI IEHOVA – folosesc pentru aceste condiţionări recuzita Turnul de Veghe
care provoacă un anumit tipar de reflexe religioase.
Ei acuză creştinismul de învăţături false, slujitorii acuzaţi de toate nenorocirile fizice şi
spirituale ale celor săraci, ipocrizie; preoţimea asemănată cu lupi care distrug sufletele cele sfinte şi
urmate de încălcarea legii, vrăjmaşii lui Iehova, de aceea preoţii nu pot fi iubiţi ci trebuie distruşi şi
nimiciţi folosind ca argument (Ps.74:10-11; Ps 29:4-6:11-13: Ps.83:9-18).
Preoţii creştinismului sunt consideraţi răufăcători şi sunt obiectul unei “uri pure”, sunt
consideraţi corupţi, şi că au băgat pe gât oamenilor doctrina de concepţie satanică a Trinităţii,
doctrinele despre iad şi pedeapsă veşnică.
Stanley High scria în The Reader’s Digest din iunie 1940: “martorii lui Iehova urăsc pe toată
lumea şi încearcă să facă sentimentul acesta reciproc. Martorii lui Iehova transformă ura într-o
religie.”
Promovează o eshatologie denaturată cu sentimentul de iminenţă pe care îl răspândesc cu
privire la Armaghedon;
În rarele dialoguri ale iehoviştilor cu creştinii, primii iau o atitudine de martiri sau persecutaţi.
În general nu acceptă discuţii iar pe preoţi îi urăsc şi îi acuză de toate nenorocirile.
146
III. ŞTIINŢA CREŞTINĂ – În plan psihologic este un amestec de teologie gnostică din
primul secol, filozofie hegeliană din sec. al XVIII-lea şi idealism de secol XIX împletite într-un
concept redefinit al teologiei creştine cu un accent pus asupra vindecării.
În ştiinţa creştină apare o separare completă între lumea obiectivă a realităţii fizice (materia) şi
lumea spirituală, cu existenţa supranaturală (mintea). Există în Ştiinţa Creştină aberaţii psihologice
grave – adepţii sunt condiţionaţi să creadă în existenţa lumii materiale, deşi simţurile lor confirmă
realitatea obiectivă. Întreţin o schizofrenie religioasă și aplică o religie care neagă materialitatea
trupului deşi au slăbiciuni ale trupului evidente.
Cunoscând toate acestea se poate vorbi în plan psihologic de un comportament anormal din
partea grupărilor religioase noi menţionate care acţionează în plan intern asupra adepţilor lor şi a
mentalităţii acestora şi îi determină să-şi construiască sistemul teologic pe un criteriu de evaluare
precondiţionat şi artificial. Analiza şi observaţiile au fost făcute atât în plan general privind psihologia
acestora dar şi exemplificând cu trei din grupările noi religioase care sunt răspândite în întreaga lume
iar două din ele fiind prezente şi în ţara noastră. De aceea, în continuare vom analiza apariţia, istoricul
și doctrina celor 3 organizaţii religioase.
I. MORMONISMUL – SFINŢII ZILELOR DIN URMĂ.
Această grupare nou religioasă activează şi în ţara noastră cu statut de Asociaţie religioasă de
cult sub numele de Liahona. Din statisticile prezentate numără în jur de 2 000 de adepţi cu răspândire
preponderent în Bucureşti, Braşov şi Ploieşti. Oraşul Piteşti aflat la 100 km de capitală este în
preocuparea Asociaţiei din România privind răspândirea învăţăturii mormone. Ca structură
organizatorică are în ţară un preşedinte de misiune pentru 2 ani însă conducerea, având în vedere
numărul mic de adepţi în ţară, şi-au construit "câteva tabernacole" (săli de rugăciune) şi au în proiect
construirea unui templu în care vor avea loc ritualurile de consacrare, de botezare în numele celor
morţi şi de oficiere a căsătoriilor. Sunt prezenţi în ţară şi prin misionari americani cu vârste cuprinse
între 19 - 21 de ani numiţi elderi care fac un stagiu de iniţiere de 2 ani prin misiune zilnică și program
de racolare a noi membrii pe toată această perioadă după care devin membri cu drepturi depline prin
consacrarea în templu. Mormonismul este originar din America şi a început să se răspândească din
secolul XX cu repeziciune în toate ţările din lume.
Potrivit unei statistici făcută de un post de televiziune american şi de organizaţii în domeniu
astăzi mormonii au 30.000 de misionari şi la fiecare 3 minute câştigă un nou adept, iar din cei racolaţi
cei mai mulți sunt proveniţi dintre creştini. Având aceste câteva elemente privind situaţia lor statistică
în ţară şi în lume, vom aborda perspectiva istorică a acestora.
a. PERSPECTIVĂ ISTORICĂ.
Denumirea corectă a lor este “Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor zilelor din urmă”. Este
diferită această “biserică” de celelalte secte religioase din S.U.A. datorită istoriei ei diferite. Mormonii
sunt împărţiţi în două:
147
1. Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor zilelor din urmă cu sediul în Salt Lake City Utah şi
2. Biserica reorganizată a lui Iisus Hristos a Sfinţilor zilelor din urmă cu sediul în Independence
Missouri considerată fundamentalistă. Ea numără 200 000 de mormoni.
Fiind dizidentă ea creează tensiuni celor din Utah căci se consideră adevărata biserică şi acest
lucru a fost validat prin hotărâre judecătorească, cea schismatică fiind considerată cea din Statul Utah.
Acestora din Missouri nu le place să fie numiţi mormoni.
Cei mai puternici sunt mormonii din Utah care au peste 5,5 milioane de adepţi în toată lumea,
au facultate în oraşul Provod şi în Salt Lake City. De la întemeiere Biserica Mormonă a fost
caracterizată prin proprietate şi astăzi deţine un rol important în agricultura şi în industria Americii. În
al doilea război mondial aveau 2 000 de mormoni activi. Are o politică de încurajare a tinerilor între
19-21 de ani, să facă 2 ani activitate mormonă prin autofinanţare. În unele cazuri îi întreţin părinţii.
Biserica mormonă are o cotă anuală de convertiri de 200 000 adepţi şi au un indice de
natalitate de 28,1 la mie faţă de cel al S.U.A. de 15,9. Nu consumă alcool, ceai, cafea sau coca-cola.
În 1982 bunurile acumulare de biserică erau de peste 2 miliarde dolari căci au zeciuială. Astăzi
au peste 20 de temple şi încă 20 în faza de proiectare şi construcţie.
Are peste 27.000 de studenţi în 2 campusuri universitare. Pentru finanţare mai au “Jertfa de
post” – renunţarea la 2 mese în prima duminică a primei săptămâni din fiecare lună – costul lor fiind
transferat bisericii drept contribuţie voluntară pentru susţinerea săracilor. Are 50 de şcoli în afara
graniţelor, majoritatea în Mexic şi în zona Pacificului de Sud.
Au un cor numit Corul Tabernacolului format din 350 cântăreţi cu 810 imnuri în repertoriu şi
are 50 de ani de existenţă. Ei reprezintă o puternică forţă de influenţă în S.U.A. Au avut 3 ministere
dintre care unul la finanţe: 2 trezorieri, un guvernator în Michigan, trei ambasadori şi 12 senatori în
Congres.
b. ORGANIZAREA.
Preşedinţia primară – (preşedinte Spencer W. Kimball de 88 ani şi 2 consilieri, asistaţi de
Consiliul celor Doisprezece Apostoli, Primul Cvorum al Celor Şaptezeci şi preşedintele lui, un
Episcop Prezident). Autoritatea rezidă în “preoţia” mormonă consacrată cu 2 ramuri:
-cea aaronică (cea inferioară).
-cea melchisedică (cea superioară).
Biserica este împărţită în circumscripţii şi raioane. Circumscripţiile – 8 900 la număr sunt
alcătuite din 500-1000 adepţi prezidată de Episcop şi 2 consilieri. Raioanele – În număr de 1.400,
formate din mai multe circumscripţii conduse de un preşedinte şi 2 sfătuitori și 12 mari preoţi.
Mormonul activ de rând este caracterizat prin trăsături morale sănătoase amabil şi ospitalier,
devotat familiei şi Bisericii sale dar într-o totală ignoranţă la îndoielnicele origini istorice şi teologice
ale religiei lor.
Când descoperă originile necreştine ale Bisericii mormone adepții rămân şocaţi ceea ce s-a
148
întâmplat şi cu Ed Deckes extramormon, care acum istoriseşte despre ritualurile din templu ale
acestora sau Doctorul Haraald Goodmen.
c. ISTORIA MORMONĂ TIMPURIE.
Întemeietorul este Joseph Smith numit “Profetul”, născut la data de 23 decembrie 1805 în
Sharom, Vermont, al patrulea copil al lui Lucy şi Joseph Smith.
Tatăl, mistic, cauta comori imaginare şi îşi bătea propriile monezi, ceea ce l-a adus în conflict
cu autorităţile locale. Mama era înclinată către păreri religioase extreme şi cu o credinţă puternică în
banale superstiţii.
Anul 1820 este anul de început al aşa-zisei chemări a “Profetului” Joseph Smith jr.,
considerând că a fost destinatarul unei viziuni în care Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul S-au
materializat şi i-au vorbit când acesta se ruga într-o pădure lângă casă. Tatăl și Fiul materializați i-ar fi
spus că au o părere nefavorabilă despre biserica creştină şi că el, Joseph Smith jr., a fost educat să
restabilească adevăratul creştinism. Interesant este că după aceea el nu a fost impresionat de această
viziune şi a căutat comori în continuare, dar fără rezultat. Ba chiar şi-a atribuit puteri supranaturale în
căutarea comorilor şi a condus adevărate expediţii soldate cu nici un rezultat.
Abia în 1823 apare viziunea cu îngerul Moroni când el era bolnav şi tremura în pat şi începe
să aibă de a face cu tabletele de aur care vor deveni mai târziu “Cartea lui Mormon”. Potrivit cărţii
sale, Perla de mare preţ, îngerul Moroni este fiul glorificat al unui oarecare Mormon.
În 1927 a afirmat Joseph Smith că a primit tabletele de aur. El susţine că tabletele au fost
dezgropate pe dealul Cunofah în apropiere de Palmyra New York. El a tradus hieroglifele care erau
în egipteana reformată, care după părerea specialiştilor este o limbă neexistentă. Moroni (îngerul) i-a
dat ochelari speciali numiţi “Urim şi Tummim” pentru a putea avea clarviziune în traducere.
Traducerea a durat 2 ani, 1827-1829, ajutat de Oliver Cowdery, care va deveni unul din mulţii "scribi"
ce aşterneau pe hârtie ce le spunea “Profetul”. Există o așa zisă mărturie a trei martori (cf. Cartea lui
Mormon, f.e.Utah, SUA,1998.):
1.Oliver Cowdery.
2.David Whitemer.
3.Martin Harris.
Preoţia aaronică a celor doi – Joseph şi Oliver - … le-a fost oferită de Petru, Iacob şi Ioan,
trimişi de Ioan Botezătorul la 15 mai 1829. După aceea s-au botezat unul pe altul.
În 1830 se publică Cartea lui Mormon – an în care se încheie şi traducerea tabletelor de Aur.
La 6 aprilie 1830, împreună cu fratele său Hyrum şi Samuel cu Oliver şi Peter Wlhitner (în casa
căruia încheie traducerea) au fondat "o nouă societate religioasă intitulată iniţial Biserica lui
Hristos". La 1 iunie 1830 “profetul" convoca prima conferinţă la care participau 30 de bărbaţi şi au
hotărât începutul eforturilor misionare.
Au fost convertiţi Sidney Rigdon, Parley Pratt şi Ordon Prott, Young Brigham, Charles Penrose
149
şi James Talmage care au şi scrieri ce pledează în favoarea cauzei mormone.
Din 1833 persecutaţi datorită predicii incendiare intitulată Predica Sării a lui Sidney Regdan
care era pornită împotriva cetăţenilor din Missouri au fost izgoniţi şi s-au mutat în Kirtland Ohio şi în 6
ani au ajuns la 16.000 de suflete. Aici au stabilit primul raion al Sionului şi au ales doisprezece
apostoli cu prima preselecţie alcătuită din 3 apostoli.
Între 1831-1844 profetul a avut chipurile a 135 de revelaţii deviate de la Dumnezeu. Practica
poligamiei a fost instituită la Kirtland şi anunţată ca “revelaţie divină”.
Colecţia Beriian din Biblioteca Publică din New York cuprinde cărţi scrise de bărbaţi şi femei
mormone care confirmă poligamia lui Joseph Smith. Pentru a pune capăt poligamiei extinse în toată
biserica mormonă guvernul S.U.A. le-a confiscat toate propietăţile iar în 1890 preşedintele Wilford
Wloodruff a abolit oficial poligamia.
E.D.Howe, contemporan cu Smith a făcut cercetări în viaţa acestuia şi într-o declaraţie
semnată de 62 locuitori din Palmyra New York aceştia consideră pe profet şi familia lui “…lipsiţi de
acele trăsături morale de corector, vestiţi pentru proiectele himerice, săpând după comori…îndeosebi
Joseph Smith jr. împreună cu fiul lui Joseph erau consideraţi ca fiind în întregime lipsiţi de caracter
moral şi dedaţi unor obiceiuri vicioase” (cf. Mormonism, Unveiled Zanesville, Ohio, 1834, p. 261
citat din Walter Martin Împărăţia Cultelor Eretice, Ed. Cartea Creştină, Oradea 2001, p. 224).
Mutaţi în Nauvoo, Statul Ilinois, comunitatea mormonă a început să aibă încredere în Joseph
Smith. Publicaţia The Nauvoo Expositor a luat atitudine împotriva “Profetului” şi a poligamiei, iar
acesta o distruge. Este arestat împreună cu fratele său Hyrum la Carthage aşteptând procesul. Însă la 27
iunie 1844 o gloată de 200 persoane îl asasinează pe Joseph şi pe fratele lui Hyrum, aşezând cu forţă
coroana martirajului timpuriu pe capul “Profetului” asigurându-i nemurirea în cadrul istoriei mormone
şi calitatea de “adevărat clar-văzător”.
Conducerea este preluată de Brigham Young, al cărui nume îl poartă și astăzi Universitatea din
Provo, în vârstă de 43 de ani care în 1846 părăseşte cu mormonii Nauvoo şi în 1847 ajunge în Utah la
marele “Lac Sărat” unde exclama “Acesta este locul!” pecetluind destinul mormonilor care şi astăzi au
sediul central în Statul Utah în Salt Lake City.
“Manifestarea spirituală” care îi va îndreptăţi la posesiunea văii marelui Salt Lake va fi
acordată în iunie 1848 când primele semănături mormone au fost salvate de la o invazie a lăcustelor de
către un imens strat de sare considerat eveniment ca o binecuvântare vizibilă a lui Dumnezeu peste
Biserica Sfinţilor Zilelor din urmă”.
Young a fost om curajos, perseverent, chibzuit dar de o cruzime foarte mare. El a dat ordinul
pentru masacrarea a peste 100 de imigranţi nemormoni. Acţiunea este cunoscută ca “Masacrul de la
Muntele Meadows”. Episcopul John D. Lee a primit ordin să-i anihileze deşi imigranţii se aflau într-
un tren de marfă, lipsiţi de orice mijloc de apărare. Lee, peste 20 de ani, a fost executat de guvernul
S.U.A. pentru această acţiune.
150
Istoria mormonilor este un subiect vast şi complex iar mormonismul din zilele noastre este la o
mare distanţă şi deosebire de priceperile şi predicile primilor lui întemeietori. Istoria este împotriva
versiunii mormone a Bibliei, mai ales când este vorba de Smith şi Young. De aceea vom analiza în
continuare Biblia mormonă – o nouă descoperire ?
-Scopul şi combaterea Cărţii lui Mormon.
Mormonii acceptă ca parte a Cuvântului lui Dumnezeu versiunea Bibliei King Jones “în
măsura în care este tradusă în mod corect la Biblie ei au mai adăugat:
1. Doctrina şi legăminte.
2. Perla de mare preţ.
3. Cartea lui Mormon (cronică considerată sfântă despre oamenii vechi ai Americii).
Ne vom opri asupra Cărţii lui Mormon care a fost cercetată de mai mulţi savanţi şi organizaţii
competente. Din 1988 această carte este tradusă şi în limba română. Cartea lui Mormon pretinde a fi
istoria a două civilizaţii antice localizate pe continentul american. Prima a părăsit Turnul Babel (în
jurul anului 2250 î.Hr.) a trecut în Europa şi a emigrat în America Centrală – (numiţi Iarediţi). A doua
a părăsit Ierusalimul în preajma anului 630 î.Hr. înainte de nimicirea oraşului şi de captivitatea
babilonică a lui Israel. Aceştia au traversat Oceanul Pacific şi s-au aşezat pe coasta de vest a Americii
de Sud (2 neamuri Nefiti şi Lamaniţi).
După mii de ani Iarediţii şi Nefiţii au fost distruşi şi au rămas Lamaniţii care sunt strămoşii
indienilor americani (conform datelor din “Cartea lui Mormon", Introducere, pag.V). Cartea este
“traducerea rezumatului celor consemnate în legătură cu aceste civilizaţii”. Mai cuprinde un scurt
sumar al istoriei primilor oameni iarediţi făcut de Moroni, fiul lui Mormon.
De asemenea cuprinde “mărturia celor trei martori şi mărturia celor opt martori în legătură cu
veridicitatea plăcilor de aur. Iarediţii au fost distruşi ca urmare a “concepţiei" şi au fost pedepsiţi
pentru apostazia lor, civilizaţia fiind nimicită, aceeaşi soartă au avut şi nefiții.
Documentul pretinde că Hristos a vizitat continentul american şi s-a revelat nephiţilor cărora
le-a predicat Evanghelia, a instituit botezul şi termenul de împărtăşanie, dar acestea nu au fost pe
măsura Pananiţilor şi au fost nimiciţi în jurul anului 385 d.Hr. (nephiti).
Au fost patru categorii de plăci : a) plăcile lui Nephi; b) plăcile lui Mormon; c) plăcile lui Ether
şi 4) “ plăcile de aramă” ale lui Laban.
Primele au consemnat istoria seculară a oamenilor, al doilea grup este un rezumat al tăbliţelor
lui Nephi făcut de Mormon, al treilea cuprinde istoria iarediţilor rezumată de Moroni care a adăugat
propriile comentarii iar al patrulea set se pretinde a fi aduse de la Ierusalim de poporul lui Lehi sub
formă de segmente şi sunt pline de citate din Scripturi şi genealogii ebraice.
Scopul Cărţii lui Mormon – pretinde că este acela "de a fi un martor în slujba adevărului pentru
a arăta acţiunile şi lucrările lui Dumnezeu în folosul oamenilor nu numai de pe continentul estic cum
o face Biblia ci şi de pe continentul vestic (american) şi folosesc textul de la (Ioan 3:16): ”Atât de
151
mult a iubit Dumnezeu lumea”.
Scopul declarat al Cărţii lui Mormon (în introducere) este universal "să mărturisească lumii
adevărurile şi demnitatea lui Iisus Hristos, smerenia Lui salvatoare prin Evanghelia pe care a
propovăduit-o".
Iată ce spun în introducere: “noi îi invităm pe toţi oamenii de pretutindeni să citească Cartea
lui Mormon, să chibzuiască în inimile lor mesajul pe care îl conţine şi după aceea să-L întrebe pe
Dumnezeu, Tatăl Veşnic, în numele lui Hristos dacă este adevărată cartea” (Moroni 10 : 3-5) .
Merg mai departe şi pretind că Biblia prezice Cartea lui Mormon interpretând o profeţie a
Vechiului Testament de la (Isaia cap. 29), versetele 11-12, unde vorbeşte de “cartea pecetluită” şi de
aceea susţin că este prezisă prin proorocie biblică ca o revelaţie suplimentară, fiind un nou legământ
cu Israel.
Răspunsul Ortodox:
Ideea că această carte a lui Mormon este considerată “parte a unui legământ” este o
presupunere îndrăzneață și greșită.
În textul de la (Isaia cap.29) versetele 11-12, prin “carte pecetluită” se înţelege Scriptura care
se cere în ultimă instanţă completă lăuntric prin existenţa Duhului Sfânt. Căci Sfântul Simeon Noul
Teolog ne încredinţează: “pentru cel care citeşte superficial, doar dacă o învaţă pe dinafară Scriptura
rămâne o carte inclusă, sau pecetluită". De asemenea capitolul 29 se mai referă şi la formalismul
religios al celor care cinstesc pe Dumnezeu “cu buzele iar inima lui e departe de Mine”. (Isaia 29 :
13).
Despre cartea pecetluită se vorbeşte şi la Daniel cap.12-4 preluată de la “pecetluirea vedeniei”
Daniel cap 8-26 şi se vorbeşte despre dimensiunea mesianic-eshatologică a revelaţiei venită prin
îngerul Gavriil către Fecioara Maria care comunică voia lui Dumnezeu (Luca 1:19,26). Sfântul Apostol
Pavel în capitolul 3 vorbeşte de slujitorii Noului Legământ adică ai Noului Testament “cu încredinţare
prin Hristos faţă de Dumnezeu”. (2 Cor 3:4)
- Dovezi ştiinţifice împotriva cărţii lui Mormon.
A. Joseph Smith pretinde că a tradus tabletele cu caracter egiptean reformate ajutat de Martin
Harris. Acest Martin ar fi obţinut o modelare a traducerii de la profesorul Charles Anthon de la
Columbia University, ceea ce acesta nu recunoaşte şi chiar trimite o scrisoare lui E.P. Howe în data de
17 februarie 1834 în care neagă afirmaţiile lui Smith spunând că “este un şiretlic, probabil o farsă”
iar hârtia prezentată a considerat-o "un bilet bizar – cu caractere încârligate….cu litere greceşti şi
ebraice cruciuliţe şi înflorituri …hârtia conţinea orice altceva numai hieroglife egiptene nu. Acest
Anthon consideră că fermierul Martin Harris a căzut pradă unei şarlatanii".
Scrisoarea profesorului Anthon este revelatoare şi distruge credibilitatea lui Smith şi a lui
Harris.
B. Dovezi arheologice.
152
Cartea descrie apariţia şi dezvoltarea a doua mari civilizaţii:
- cu oameni numeroşi ca şi nisipul mării (Mormon 1:7) cu clădiri în care au folosit: lemnul,
instalaţii mecanice, fier, cupru, bronz oţel şi aveau: cereale, mătăsuri, vite: boi, vaci, oi, porci, capre,
cai, măgari, elefanţi (Ether 9:17-19).
- au murit 2 milioane de iarediţi.
- aveau flotă, construcţii navale, temple sinagogi sanctuare (2 Nephi 5:15) iar ca arme: săbii,
iatagane, platoşe, scuturi, coifuri, armuri.
Toate acestea sunt prezentate în Cartea lui Mormon plus 38 de cetăţi la o asemenea civilizaţie
măruntă a antichităţii ar fi trebuit să existe numeroase dovezi arheologice şi enorme descoperiri.
De aceea cercetătorii şi arheologii au respins afirmaţiile Cărţii lui Mormon referitoare la
existenţa acestor civilizaţii.
Secţia de Antropologie a Universităţii Columbia din New York îi scrie reverendului Brown, un
cercetător pasionat al manuscrisului deşi pastor metodist, următoarele: “nu cred să existe în Cartea lui
Mormon nici măcar un singur lucru de valoare privitor la preistoria indienilor americani….cartea
este neadevărată din punct de vedere biblic şi ştiinţific” – 14 ian.1957.
Institutul Smithsonit din Washington şi-a ridicat glasul împotriva pretenţiilor arheologice ale
Cărţii lui Mormon: "Institutul Smithsonit nu a folosit niciodată, în nici un fel Cartea lui Mormon ca şi
îndreptar ştiinţific. Arheologii Institutului nu văd nici o legătură între arheologia Lumii Noi şi
subiectul acestei cărţi, caracteristicile fizice ale indianului american sunt mongoloide, fiind înrudit
mai îndeaproape cu popoare din estul, centrul şi nord-estul Asiei. Dovezile indică faptul că primii
oameni care au atins acest continent au fost scandinavii în N-E Americii de Nord în jurul anului 1000
d.Hr".
Documentul Institutul mai combate faptul că toate animalele ca şi armele şi metodele
enumerate de mormoni ca aparţinând celor două civilizaţii nu au existat în Lumea Veche a Americii, ci
au apărut după 1492. Documentul Institutului a fost elaborat în vara anului 1979.
În lumina acestor dovezi este clar că cetăţile menţionate în Cartea lui Mormon sunt imaginare.
Misionarii mormoni evită să discute astfel de probleme întrucât sunt combătute de arheologii şi
specialiştii în domeniul cercetărilor istorice şi arheologice.
-Factorul mongoloid – controversă a teologiei mormone.
Mormonii susţin că indienii americani sunt descendenţii Lamaniţilor, iar aceştia au fost de rasă
semită. Ei se contrazic deoarece descoperirile reuşite ale antropologilor şi specialiştilor în genetică
atestă faptul că rasa iudaică îşi are obârşia în rasa mediteraneeană iar indienii americani sunt
consideraţi mongoloizi la origine, iată de ce teoria lor cade , întrucât indienii americani ar trebui să
aibă acelaşi factor sanguin şi fenotip identic cu iudeii.
Betley Gloss, geneticianul de la Jalns Hopkins University, dezvăluie faptul că pretenţiile
mormone nu sunt în armonie cu descoperirile geneticienilor şi antropologilor.
153
Cartea mai conţine: corectări, anacronisme, contradicţii, erori, plagieri, profeţii false.
- Din 1830 până în prezent a suferit corectare extensivă. Exemplu: În ediţia iniţială în cartea lui
Mosia cap. 21:28 se spunea că VENIAMIN a primit un dar de la Dumnezeu, iar acum numele a fost
înlocuit cu al lui Mosia – este o greşeală majoră nu de tipar, ci de traducere (Cartea lui Mormon, ed.
1998, Germania).
Au fost făcute 4000 de modificări de cuvinte. Prin urmare Cartea lui Mormon nu trebuie
acceptată drept cuvânt al lui Dumnezeu deoarece Sf. Apostol Petru spune “Cuvântul Domnului
rămâne în veac” (I Petru 1:25) şi acesta se găseşte în Sfânta Scriptură iar Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a spus: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).
Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu cum însuşi Domnul a spus “cercetaţi Scripturile că
ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).
Sfântul Atanasie cel Mare ne încredinţează că: ”Scopul şi rostul Sfintei Scripturi este acea
vestire îndoită despre Mântuitorul. Că El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi
Strălucirea şi Înţelepciunea Tatălui şi că pe urmă luând trup pentru noi din Fecioara Maria,
Născătoarea de Dumnezeu S-a făcut om”. (Sf.Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor
XXXIX: Scrieri, Partea I, P.S.B., Bucureşti, 1987, p. 397).
Apostolul Pavel ne îndeamnă să umblăm după învăţătura Sfintei Scripturi: “şi câte vor umbla
după dreptarul acesta pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu” (Galateni 6:16)
O serie de texte ale Sfintei Scripturi ne arată că aceasta este însuflată de Dumnezeu în Vechiul
Testament (Ieşire 4:12: II Regi 23:2; Isaia 6:1-8)
Iisus Hristos, apare și în Vechiul Testament drept Cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7:13). El e
descoperirea neamurilor (Luca 2:32, Evrei 1:1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11:27, Ioan 17:6-
8). Evanghelia e revelaţia lui Dumnezeu (I Cor 2:9-10:11; 23;15,3). Astfel Sf. Apostol Pavel ne învaţă
că “toată Scriptura este de Dumnezeu însuflată şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate" (II Timotei 3:16).
Toţi cei consideraţi “profeţi” ai mormonilor ar fi trebuit să cunoască ce ne arată Sf. Apostol
Petru, că: “niciodată proorocirea nu s-a făcut din voia omului ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au
grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1:21
Mormonii, dacă ar fi cunoscut cu adevărat înţelesul Sfintei Scripturi, nu ar mai vorbi de o nouă
revelaţie prin Cartea lui Mormon, întrucât insuflarea dă Sfintei Scripturi autoritate dumnezeiască. Este
ceea ce întăreşte Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament: “Atunci zic vouă: înainte
de a trece cerul şi pământul o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate”. (Matei
5:18)
De aceea ideile lor că ceea ce s-a scris în Cartea lui Mormon ar fi un alt martor al adevărului
Evangheliei cade prin ceea ce ne-a încredinţat chiar Mântuitorul Iisus Hristos. La toată falsa lor
învăţătură li se potrivesc cuvintele Mântuitorului Hristos când zice: “vă rătăciţi, neştiind Scripturile,
154
nici puterile lui Dumnezeu” (Matei 22:29)
Plagieri: potrivit unei analize a Cărţii lui Mormon ea conţine 25 000 de cuvinte din Biblia
King Jonnes, citate cuvânt cu cuvânt.
Ex.: Moroni 10:1 = Corinteni 12:1.11; Nephi 14 = Isaia 4; 2 Nephi 12 = Isaia 2; Mosiah 4 =
Isaia 53:3; Nephi 13:1-8 = Matei 6:1-23. Ei argumentează în chip naiv Hristos a apărut pe continentul
american şi le-a predicat nephiţilor a folosit aceeaşi limbă ca şi cea consemnată de Biblie.
Sau altă variantă că Nephi când a venit în America a adus copii ale Scripturilor Ebraice.
O plagiere grosolană este următoarea: În Fapte cap. 3 predica lui Petru din ziua Cincizecimii
parafrazează Deuteronom 18:15-19. În redactarea cărţii 3 Hephi, Joseph Smith pune parafrazarea lui
Petru pe seama lui Hristos.
Prezenţa Cărţii lui Mormon este o problemă și o eroare istorică şi teologică şi o provocare la
adresa Bibliei întrucât ea se adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu şi la singura lui revelaţie; fiind o
revelaţie contrafăcută ea trebuie respinsă ca osândită de două ori de către Dumnezeu prin glasul
Apostolului Pavel care spune despre cei ce ar predica o altă Evanghelie: “Dar chiar dacă noi sau
îngerii din cer v-ar propovădui altceva decât ceea ce v-am binevestit noi, să fie anatema” (Galateni
1:8) şi voi repeta pentru a întări cele spuse “Dacă cineva vă propovăduieşte altceva decât ceea ce aţi
primit anatema să fie!” (Galateni 1:9). Căci tot El mărturiseşte: “Evanghelia cea binevestită de Mine
nu este după om……ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Galateni 1:12-13).
d. TEOLOGIA MORMONILOR.
1.Preoţia.
- pretind că posedă preoţiile care se trag din Aaron şi Melchisedec primite prin mâna lui Ioan
Botezătorul şi prin slujirea lui Petru, Iacov şi Ioan.
- Atât ordinul lui Melchisedec cât şi cel al lui Aaron sunt considerate o singură preoţie
“neavând nici început al zilelor nici sfârşit al anilor” (Doctrină şi legăminte 84:17)
Ei susţin că Dumnezeu a stabilit în cadrul Bisericii apostoli mari preoţi pe cei şaptezeci
prezbiteri şi fiecare are o împuternicire specifică .
În teologia mormonă preoţia ocupă un loc de mare importanţă şi include pe orice membru de
parte bărbătească din biserică ce a depăşit 12 ani.
În cap. 7 de la Evrei, Pavel demonstrează că Melchisedec este superior lui Avraam şi urmaşul
lui Levi (începătorul castei preoţeşti), şi preoţia lui este superioară celei a lui Aaron şi implicit a lui
Levi care era din spiţa lui Avraam şi Aaron. Levi plăteşte zeciuială prin Avraam lui Melchisedec.
Esenţa cap. 7 de la Evrei constă în faptul că Iisus Hristos care este “preot în veac, după
rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 7:17) a schimbat prin jertfa de pe cruce preoţia lui Aaron instaurând
propria Lui preoţie netrecătoare în veac de felul celei a lui Melchisedec. El este Arhiereul care
aducându-Se Jertfă pe Sine Însuşi a făcut-o o singură dată.
Ierarhia bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în creştinism în însăşi preoţia sau
155
Arhieria lui Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evrei 4:14; 5:5-6; 7:16-17) căci “El este şi
Mijlocitor al unui testament mai bun, care a fost întemeiat pe mai bune făgăduinţe” (Evrei 8:6, iar
investirea arhiereilor şi a preoţilor cu toată puterea Duhului Sfânt s-a făcut în ziua Cincizecimii (Luca
24:49; Fapte 1: 13-14; 2:1-4)). Sfânta Scriptură ne prezintă şi faptele ierarhiei bisericeşti: diaconi
(Fapte 6:3-6; I Tim 3:8-12), preoţi (fapte 14:23; I. Tim. 5:17; Tit 1:5), Episcopi (Fapte 20:28; I Tim
3:1-7). Treptele ierarhiei care sunt mărturisite şi de Sfânta Tradiţie.
În Biserica Ortodoxă cea mai mare autoritate sunt episcopii ca urmaşi direcţi ai Sf. Apostoli
adunaţi în Sinod iar pentru întreaga Ortodoxie Sinoadele Ecumenice (Învăţătura de credinţă, p. 143).
Mormonii, negând adevărata divinitate a lui Iisus Hristos şi a naturii lui Dumnezeu, nu pot avea preoţie
sacramentală. Walter Martin în lucrarea Împărăţia Cultelor Eretice analizând cu foarte multă atenţie
întreaga învăţătură a mormonilor, constata următoarele:
“Cu panteonul ei de dumnezei, cu punctul de vedere pervertit în legătură cu naşterea din
Fecioară şi cu făţişa ei condamnare a tuturor bisericilor drept o “urâciune” (Joseph Smith - Istoria
1:19) - teologia mormonă se exclude pe sine însăşi de la orice considerare serioasă ca formă a
creştinismului” (pag. 255).
2. Învăţătura despre Dumnezeu.
- Cercetătorii documentaţi ai creştinismului recunosc existenţa singurului Dumnezeu adevărat –
al Scripturii. Este Unic iar creştinismul este monoteist. În concepţia mormonă despre Dumnezeu, apare
o modificare subtilă şi radicală, căci ei susţin existenţa mai multor dumnezei, deci politeism.
- Cred că Dumnezeu a fost om ca şi noi… că există un conducător al Dumnezeilor şi un sfat al
lor prin care au realizat planul de creare a lumii;
- Totul are trup ca noi, la fel Fiul, numai Duhul Sfânt este “o persoană de duh” (Doctrină şi
legăminte 130:22).
- Atât Fiul cât şi Tatăl Lui sunt în posesia unui duh organizat şi are un trup superb şi nemuritor
din carne şi oase;
- Dumnezeii au coborât şi au alcătuit cerul şi pământul;
- Dumnezeu a fost cândva copil şi muritor şi prin perfecţiune a progresat la nivelul la care se
află acum;
- Consideră că Adam este Dumnezeu şi în Eden a avut pe Eva şi mai multe soţii şi copii pe care
i-a adus din lumea spirituală pe pământ;
- Susţin ideea de pluralitate a dumnezeilor şi că bărbaţii mormoni pot ajunge la stadiul de
divinitate.
Concluzionând, teologia mormonă este politeistă, universul este locuit de diferiţi dumnezei care
procreează copii spirituali şi sunt îmbrăcaţi cu trupuri diferite pe diverse planete. “Elahmi” este
dumnezeul acestei planete.
Smith a început ca unitarism, a progresat la triteism şi a încheiat în politeism. Mormonii nu au
156
acceptat niciodată doctrina creştină a Trinităţii, de aceea nu au fost niciodată acceptaţi de nici un
consiliul al bisericilor creştine.
3. Concepţia despre Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt este considerat “persoană de duh” , posedă puteri, sentimente personale, învaţă şi
călăuzeşte pe Tatăl şi pe Fiul, condamnă, mustră, vorbeşte, porunceşte, împuterniceşte, prin aceasta
arătând atributele şi caracteristicile Duhului Sfânt.
Mormonul Patt – o sursă oficială a teologiei mormone, consideră că Duhul Sfânt este în acelaşi
timp o substanţă, un fluid şi o persoană, deci o Fiinţă eternă omnipotentă, omniprezentă şi omniscientă.
4. Naşterea din Fecioară a lui Hristos.
Învăţătura mormonă cu privire la naşterea lui Iisus Hristos este o denaturare revoltătoare a
Bibliei.
Iisus Hristos nu ar fi fost conceput de Duhul Sfânt ci printr-o relaţie fecundă efectivă între “un
Tată nemuritor sau înviat şi glorificat şi Maria". Aceasta este de altfel un fel de blasfemie, nu departe
de mitologia greacă.
5. Învăţătura despre Mântuire şi judecată la mormoni.
- Mântuirea personală este foarte accentuată şi implică credinţa în Hristos şi botezul prin
scufundare, supunerea faţă de învăţătura Bisericii mormone, faptele bune şi trecerea poruncilor lui
Dumnezeu.
Învăţătura mormonă despre mântuire este opusul celei revelate de Sfânta Scriptură. Pentru că
în Ortodoxie Duhul Sfânt, prin harul dumnezeiesc, cu ajutorul credinţei şi al faptelor bune personale,
face posibilă lucrarea de mântuire.
Omul conlucrează în chip liber cu harul la mântuirea sa dar Dumnezeu aşteaptă de la om
"credinţă şi fapte bune" (Iacov, 2:24; Ioan 2:26). Acolo unde omul este lăsat numai cu Legea fără harul
lui Iisus Hristos se înmulţeşte păcatul (Romani 3:20, 23,24). Faptele bune trebuie să le săvârşească
deci credinţa în Iisus Hristos cu ajutorul harului. Credinţa însă trebuie să fie generată de dragoste
pentru Hristos (I Cor.13:2).
6. Concepţia despre Iisus Hristos.
Potrivit învățăturii ortodoxe știm că există un singur Dumnezeu (Deuteronom 6:4, I Corinteni
8:4-6) iar Iisus Hristos este Cuvântul Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi
(Ioan 3:16).
Dumnezeu este unul după Fiinţa Lui, întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi aceste
Persoane sau Ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sfânta Treime (Matei 28:19; Isaia 6:3). Aceste trei
Persoane sunt Una (Ioan 10:30), sunt o singură Fire în trei prezentate (Sf.Grigore Teologul, Contra
Armenilor şi despre sine, 16 Migne P.G.XXXVI Col 236 A), cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi
există din veşnicie.
Mântuitorul mormonilor este o persoană diferită căci ei resping doctrina Trinităţii şi atunci nu
157
este a doua persoană. În teologia mormonă Hristos în calitate de spirit preexistent a fost fratele
Spiritual al Diavolului, Perlă de mare preţ, (Moise 4:1-4), a fost căsătorit cu Maria şi Marta şi a văzut
sămânţa înainte de a fi răstignit iar Jertfa Sa pe Cruce a fost ineficace pentru curăţirea unor păcate.
De aceea Brigham a propovăduit doctrina “ispăşirii sângelui” pe care astăzi o resping dar nu oficial.
Hristosul mormonilor nu poate mântui pentru că este “Iisus-ul” unei “altei Evanghelii şi
iniţiatorul unui alt duh”.
Susţin că toţi oamenii sunt mântuiţi doar prin har fără nici o acţiune din partea lor, iar harul
înseamnă pur şi simplu îndurarea, dragostea şi bunăvoinţa pe care Dumnezeu o are pentru copiii Lui.
Cu alte cuvinte aceasta se cheamă mântuirea prin har cuplată cu ascultarea de legile şi poruncile
Evangheliei. Acceptarea lui Hristos ca “Mântuitor” este “un nonsens atât de mare” şi un fals atât de
evident şi neagă faptul că sângele lui Hristos “fără o altă acţiune decât numai credinţa ne curăţeşte”.
(McConlae, p. 31).
În concordanţă cu învăţătura despre preexistenţa sufletelor, mormonii cred că ei sunt deja fiii
lui Dumnezeu şi că acceptarea lui Dumnezeu le dă numai posibilitatea să “continue să fie fiii lui
Dumnezeu”.
Susţin cu îndrăzneală mântuirea universală şi că toţi oamenii vor fi mântuiţi, dar fiecare în
propriul lui ordin. Învăţătura mormonă despre “căsătoriile celeste” derivată din poligamie susţine că
unitatea familiei va domni în veci de veci, de aici insistenţa lor asupra căsătoriei pe bază de
“legământ” a bărbaţilor mormoni cu mai multe femei. De aici existenţa unor ritualuri ca:
- ceremonii speciale în folosul morţilor (a rudelor în special).
-practicarea botezului pentru cei morţi.
-punerea mâinilor pentru acordarea darului Duhului Sfânt.
7. Eshatologia mormonă.
- Cred în a doua înviere “literală” a lui Hristos şi susţin că la revenirea Lui evreii se vor aduna
în Palestina iar mormonii se vor aduna în Missouri şi că judecata lui Dumnezeu se va revărsa pe tot
pământul cu excepţia Vechiului şi Noului Testament;
- Cred în învierea în trup a tuturor oamenilor într-un rai trietajat:
1.destinat păgânilor care au respins Evanghelia şi vor suferi în iad aşteptând ultima înviere.
2.terestru – locuit de creştini care nu au acceptat mesajul mormon şi de mormonii care nu au
trăit la nivelul cerinţelor bisericii şi oamenii de bine ai altor religii.
3.celest – în trei nivele iar cel superior – stadiu de divinitate împreună cu familia pentru cei ce
au fost pecetluiţi cu căsătoria celestă şi printr-un proces lent vor ajunge dumnezei.
Cunoscând toate acestea: istoric, doctrină, teologie, vom avea o imagine clară şi evidentă
despre mormoni şi dorinţa acestora de a se deghiza în biserică creştină cu mesaj exclusiv şi profeţi
infailibili.
Am insistat mai mult asupra Cărţii lui Mormon întrucât spre deosebire de alte grupări noi
158
religioase pe lângă Biblie ei vin cu o revelaţie suplimentară cuprinsă în această carte şi pe învăţătura
din Cartea lui Mormon ei îşi argumentează teologia şi doctrina. De aceea, pentru cel care va combate
un adept mormon este absolut necesar să cunoască veridicitatea sau falsitatea celor discutate.
Nu m-am oprit foarte mult asupra învăţăturii de credinţă ortodoxă şi la răspunsurile date
obiecţiunilor lor deoarece după studierea şi celorlalte grupări religioase: martorii lui Iehova şi Ştiinţa
Creştină vom avea un capitol special cu învăţătura ortodoxă pentru toate capitolele doctrinare greşite
ale grupărilor studiate.
159
VI. A. MARTORII LUI IEHOVA ŞI SOCIETATEA BIBLICĂ ŞI PENTRU
TRACTATE TURNUL DE VEGHERE
*Ca şi în cazul mormonilor vom prezenta istoricul, apariția, psihologia și doctrina
iehovistă așa cum o susțin ei.
Martorii lui Iehova sunt o grupare religioasă cu rădăcini pe continentul american şi care au
ajuns în ţara noastră ceva mai devreme decât mormonii. Ei au fost prezenţi dar interzişi în perioada
comunismului , de aceea pentru a supravieţui au funcţionat şi sub alte denumiri ca: Studenţi în Biblie,
milenişti, Russelişti. Ei au intrat în România printr-un român Ioan, denumit John, care a plecat în
America, în Statul Pensylvania. Ardelean, pe numele său Ioan Sima, se întoarce în 1920 în Ardeal
după reîntregirea României. Se pare că el s-a întâlnit cu Russel , întemeietorul iehovismului. Deşi din
1920 prezenţi în România, martorii lui Iehova astăzi numără numai 32.000 de adepţi, chiar dacă ei
declară că au 36.000. Sunt percepuţi, şi pe bună dreptate, ca cei mai agresivi şi insistenţi în prozelitism
deşi statistica ne încredinţează că nu au un impact îmbucurător asupra celor spre care îşi îndreaptă
acţiunea de racolare.
Au construite mai multe case de rugăciuni numite “săli ale regatului”, funcţionează ca un
cultrecunoscu mai nou , deşi refuză categoric anumite facilități pe care le au celelalte culte. Procesul de
recunoaștere s-a desfăşurat de-a lungul mai multor ani, iar în 2001 Curtea Supremă de Justiţie le-a dat
câştig de cauză, obligând Statul român prin instituţiile sale să-i recunoască şi în acelaşi timp instanţa a
declarat Decretul 177/1948 ca neconstituţional. Zonele din ţară unde au răspândire sunt: Cluj,
Maramureş, Craiova, Banat, Harghita, Covasna apoi Moldova, Dobrogea şi mai târziu Oltenia şi
Muntenia. Ei se găsesc atât printre români dar şi printre maghiari, ucrainieni şi sârbii din ţară. Zona
societăţii pe care o vizează sunt tinerii în special, apoi cei săraci şi nevoiaşi.
a. ISTORIC.
Fondatorul martorilor lui Iehova este Charles Taze Russel. Numele de “martorii lui Iehova” l-
au luat în 1931 pentru a-i deosebi de Mişcarea Laică a Misiunii Interne. Russel s-a născut la 16
februarie 1852, fiul lui Joseph şi Ana Eliza Russel, a trăit la Pittsburgh şi Penssylvania şi la 25 de ani
era administratorul mai multor magazine de îmbrăcăminte bărbătească. Fiind congregaţionist a
respins doctrina chinului veşnic şi a pornit o luptă puternică împotriva “religiilor organizate”.
În 1870, la 18 ani, a organizat o clasă de studii biblice la Pittsburgh iar în 1876 a fost ales
“pastor” al grupului. A fost redactor al mai multor publicaţii. În 1879 fondează “Solul dimineţii” din
care s-a dezvoltat revista Turnul de veghere. Editată iniţial în 6000 de exemplare care astăzi a ajuns la
17,8 milioane de exemplare în 106 limbi. Mai are o altă publicaţie a Turnului de veghere intitulată
“Awakel” (Treziţi-vă) cu tiraj 15,6 milioane în 34 de limbi lunară.
În 1884 Russel organizează la Pittsburgh (Pensylvania) “Societatea Sionului pentru Tractate
Turnul de Veghere. În 1896 au înfiinţat Societatea Biblică şi pentru Tractate Turnul de Veghere care în
160
1981 avea filiale în peste 100 de ţări iar lucrări misionare îndeplineau în peste 250 de ţări cu
literatură distribuite în 110 limbi şi cu 563453 voluntari.
În 1908 centrul iehovismului se muta la Broklin Nev York unde au cumpărat o proprietate
numită Tabernacolul din Brooklyn. Astăzi au multe proprietăţi, fabrici, tipografii, imobile cu birouri
moderne, o “Fermă a Regatului”, şcoli biblice şi multe intreprinderi. Russel moare la 31 octombrie
1916 într-un tren transcontinental în Texas. Fostul pastor a avut o viaţă ieşită din comun, cu situaţii
juridice încurcate cu un caracter îndoielnic. Căsătorit cu Maria Ackley în 1879 iar în 1897 ea
divorţează şi “pastorul” a fost aspru penalizat.
Banii obţinuţi din scrieri erau controlaţi de el personal, a avut societăţi subsidiare, a făcut multe
speculaţii economice vânzând grâu la 1$ livra pretinzând că acesta este grâu miraculos şi creşte de 5
ori mai mult ca cel normal.
Publicaţia Eagle defineşte cultul religios al lui Russel ca “un aranjament rentabil pentru a
strânge bani. Din Societatea Turnului de Veghere Russell poseda 990 acţiuni din 1000. A scris o serie
de articole prin care arată că guvernele şi legile pământeşti sunt organizaţii ale diavolului.
În procesele sale pe care le şi prezida avea ca avocat pe J.F.Rutherford. Pierde un proces de
calomnie intentat de el pastorului baptist J.J. Ross care îi scrie un pamflet usturător în care denunţa
teologia şi viaţa personală a lui Russell. Era plin de contradicţii şi mincinos (întrebat într-un proces
dacă cunoaşte limba greacă spune că da, dar testat recunoaşte că nu). Scrie 7 volume cuprinzând studii
ale Bibliei dar despre care are îndrăzneala să le numească “Biblia într-o formă aranjată” (Turnul de
Veghere, 15 septembrie 1910, pag.298). Egocentrismul sau impertinenţa lui Russell consta în faptul că
el pune cele 7 volume “Scripture Studies” mai presus de Biblie , ceea ce se întâmplă şi astăzi în
modalitatea martorilor lui Iehova.
După moartea lui Russell conducerea a fost preluată de Rutherford care creşte în ochii
adepţilor prin atacul puternic asupra “religiilor organizate”, manifestând dispreţ total faţă de toate
“religiile” şi conducătorii acestora. Lucrările lui Rutherford au fost net superioare lui Russell şi
răspândite dublu faţă de cele ale “profetului”. El a scris 100 de cărţi şi pamflete şi traduse în 80 de
limbi. O trăsătură a iehoviştilor este nepăsarea lor de împrejurările istorice şi agresivitatea faţă de toţi
adversarii religioşi consideraţi ca “vrăjmaşi ai lui Dumnezeu”. Despre moartea lui Russell, Rotherford
spune că el a fost schimbat de la natura umană la cea divină. Astăzi martorii lui Iehova nu vor să
recunoască că sunt urmașii lui C.T. Russell dar învăţătura lor dovedeşte contrariul.
Puncte “doctrinare” iehoviste .
Se pretind cunoscători “precişi ai venirii celei de a doua…”. Recomandă împărăţia de 1000
de ani cu cei drepţi, cei aleşi (care sunt numai iehovişti). Nu acceptă şi nu cred în Sfânta Treime, totuşi
arată că:
-există un Dumnezeu idee;
-Iisus Hristos nu este Dumnezeu ci o creatură a lui Dumnezeu. El a fost un simplu om, a fost
161
acuzat şi condamnat ca orice profet în afara legii mozaice, a fost răstignit şi a murit ca om pentru
totdeauna dar el pentru supunere a căpătat numirea.
-Duhul nu este Dumnezeu, o persoană, ci numai o energie a Tatălui.
-Dumnezeu nu are început şi nici sfârşit, este nemuritor.
-Omul este o simplă fiinţă cu raţiune. Nu există nemurire, nu există suflet nemuritor. Învierea
este un dar deosebit dat de Dumnezeu celor aleşi (iehoviştii) şi ascultarea (de sectă), aşa cum a făcut
Iisus, este condiţia “alegerii”.
-Satan a fost un înger măreţ care s-a răzvrătit împotriva lui Iehova şi I-a contestat suveranitatea.
Soarta lui este anihilarea.
-Sufletul omului nu este veşnic, ci e muritor şi poate muri. Animalele au şi ele suflete, deşi
omul are provenienţa prin creaţia lui specială.
-Iadul nu există, aceasta este o doctrină a “religiei organizate” şi nu a Bibliei. Iadul este un “loc
al odihnei în nădejde”, unde răposaţii dorm până la învierea lor de către Dumnezeu Iehova.
-Pedeapsa veşnică este o pedeapsă fără sfârşit dar nu este duhul veşnic al sufletelor vii.
Anihilarea, a doua moarte, este soarta tuturor acelora care-l resping pe Dumnezeu Iehova şi ea este
veşnică.
-Iisus Hristos s-a întors pe pământ în 1914 d.Hr., l-a dat afară pe Satan din cer şi urmează să-i
răstoarne organizaţia lui Satan şi să întemeieze “Regatul teocratic milenar” şi să reabiliteze numele lui
Dumnezeu Iehova. Este invizibil şi imaterial în calitate de Logos.
-Regatul lui Iehova este suprem şi nu poate fi compatibil cu prezenta guvernare umană
(organizaţia vizibilă a Diavolului) şi orice supunere faţă de aceasta este o încălcare a Scripturii.
b.“TEOLOGIA” IEHOVISTĂ.
Am enumerat unele din punctele doctrinare iehoviste; acum vom realiza o abordare pe teme
pentru a vedea mai clar rătăcirile şi greşelile.
I. SFÂNTA TREIME.
Iehoviştii susţin că sunt trei dumnezei în: putere, esenţă şi eternitate. Satan este iniţiatorul
doctrinei Tanizoh. Susţin că este dificil să iubeşti şi să te închini unui Dumnezeu complex cu aspect
ciudat tricefal.
Orice încercare de a judeca învăţătura cu privire la Trinitate conduce la confuzia minţii. Nu
există Trinitate.
II. DIVINITATEA LUI HRISTOS.
- El este “un Dumnezeu”, este un “dumnezeu puternic”, dar nu un Dumnezeu atotputernic care
este IEHOVA. Hristos este prima creaţie nemijlocită a lui “Dumnezeu Iehova”.
- Biblia arată că există un singur Dumnezeu mai mare decât Fiul Său şi că Fiul ca Întâiul-
născut, singurul zămislit ca şi “creaţie” prin Dumnezeu a avut un început. Faptul că Hristos a fost
trimis dovedeşte că nu a fost egal cu Dumnezeu , ci mai mic decât Dumnezeu, Tatăl Său.
162
III. DUHUL SFÂNT – este forţa activă a lui Dumnezeu , nu este o persoană prin el, Dumnezeu
Atotputernic îşi realizează scopurile şi îşi îndeplineşte voia.
IV. NAŞTEREA DIN FECIOARĂ.
Maria a fost fecioară. Iehova a luat viaţa perfectă a singurului Său Fiu Zămislit şi a transferat-o
din cer în pântecele fetei nemăritate, Maria. Naşterea lui Iisus pe pământ nu a fost o încarnare, ci
transferat din cer prin miracol. El a fost carne.
V. ISPĂŞIREA - MÂNTUIREA.
Ceea ce este mântuit sau răscumpărat este ceea ce a fost pierdut, adică viaţa omenească
perfectă. Iisus pentru ea a prezentat în cer preţ de răscumpărare, poate elibera pe descendenţii lui
Adam de neputinţa sub care toţi suntem născuţi.
Viaţa omenească pe care Hristos şi-a dat-o jertfă este egală cu acea viaţă asupra căreia Adam a
pierdut dreptul.
VI. MÂNTUIREA PRIN HAR.
Nemurirea este o răsplată pentru credinţă care se atribuie la naşterea omului. O persoană poate
cădea fie acum, fie la Armaghedon, fie în timpul celor 1000 de ani sau fie la sfârşitul testării finale -
consecinţa pentru o astfel de persoană este “nimicirea veşnică”.
VII. ÎNVIEREA LUI HRISTOS.
El a fost înviat ca duh. A fost înviat de Iehova ca Fiu nemuritor spiritual şi măreţ, iar după 40
de zile S-a materializat pentru a se arăta viu oamenilor. În cer nu şi-a luat trupul omenesc pentru a nu
fi mai prejos decât îngerii şi să fie umilit ca veşnic om carnal. A apărut în trup pentru că Toma n-a
crezut.
VIII. VENIREA LUI HRISTOS.
El va reveni ca persoană spirituală glorioasă. Ideea de persoană umană din Biblie este o
formulare simbolică, o împlinire literală. Fiindcă nimeni nu a văzut pe Tatăl nici pe Fiul cel glorificat
nu-l vor vedea. Hristos deja a venit, este aici.
IX. GUVERNAREA OMENEASCĂ.
Steagul naţional este simbolul sau imaginea puterii suverane şi sunt interzise (Simbolurile,
steagurile) prin ieşire 20:2-6 ca idolatrie. Oricărui martor al lui Iehova îi este interzis să acorde onoruri
şi să creadă în valoarea lor pentru că încalcă porunca lui Iehova.
X. EXISTENŢA IADULUI ŞI A PEDEPSEI VEŞNICE.
Iadul de care vorbeşte Biblia este mormântul comun al omenirii încât şi un copil mic şi
nevinovat ar putea să înţeleagă aceasta.
Răspunzător de doctrina cu Iadul, loc al chinurilor veşnice, este însuşi Satan, care a introdus-o
cu scopul de a-i înspăimânta pe oameni ca să nu mai studieze Biblia şi să-i determine să urască pe
Dumnezeu. Omul care este imperfect nu torturează nici un câine turbat, ci îl ucide iar preoţii atribuie
lui Dumnezeu care este iubire de a tortura creaturile umane, că au avut ghinionul de a se naşte
163
păcătoase.
Aduc 4 motive împotriva învăţăturii că iadul este locul suferinţei veşnice:
1.Învăţătura este neconformă cu Scriptura.
2.Este iraţională.
3.Este în contradicţie cu dragostea lui Dumnezeu.
4.Contravine dreptăţii.
XI. OMUL CA SUFLET, NATURA ŞI DESTINUL LUI.
Omul este combinaţie a două lucruri anume “ţărâna pământului” şi “suflarea de viaţă” şi
această combinaţie a produs creatura vie, omul. Ideea că omul are suflet nemuritor şi că prin aceasta
diferă de dobitoace nu este conformă cu Scriptura, el are suflet muritor. Folosesc textul de la Ezechiel
18:4: “Sufletul care păcătuieşte acela va muri”.
Natura sufletului este muritoare, chiar şi omul Iisus Hristos a murit deci nici El nu a avut suflet
nemuritor. Şarpele a imitat doctrina cu privire la nemurirea înnăscută a sufletelor omeneşti. Destinul şi
soarta omului păcătos este moartea, numai cei ce îl caută pe Dumnezeu iehova şi îi urmează căile vor fi
salvaţi.
XII. REGATUL CERURILOR.
Susţin ideea unui regat ceresc şi care potrivit apocalipsei vor intra un număr limitat de 144 000
şi vor sta în Regatul ceresc pe Muntele ceresc Sion. Martorii lui Iehova în calitate de “preoţi şi regi”
ai lui Dumnezeu va domni 1000 de ani cu Hristos Iisus.
Hristos le-a pregătit un loc ceresc lor care sunt “trupul lui Hristos” şi vor fi moştenitori
împreună cu El fiindcă vor fi “creaturi spirituale invizibile”. Va exista o lege teocratică cu Regele
Hristos Iisus iar copii credincioşi ai lui (iehoviţi) vor fi “prinţi pe întregul pământ. Cei nedrepţi care
vor fi murit atunci trebuie să se supună legii teocratiei a Regatului. Cei care se vor răzvrăti şi vor fi
necredincioşi în timpul domniei de 1000 de ani cât Satan va fi dezlegat vor fi anihilaţi cu Satan
Diavolul.
Obiectivul lui Dumnezeu Iehova de întemeiere a unui regat a fost împlinit din anul 1914 d.Hr.
De aceea cei care vor să intre în regat trebuie să se grăbească pentru că timpul este scurt întrucât
regatul cerurilor s-a apropiat.
Martorii lui Iehova sunt foarte tulburaţi ori de câte ori li se spune ruselişti deşi cele două
sisteme sunt identice. Cel puţin cinci dintre învăţăturile principale ale iehoviştilor sunt aceleaşi cu ale
lui Russell. Acestea sunt: divinitatea trinitară, demnitatea lui Iisus Hristos; învierea lui Hristos; venirea
lui Iisus Hristos şi existenţa iadului considerat de ambele sisteme ca mormânt comun al omenirii şi nu
loc de drumuri veşnice.
XIII. CONCEPŢIA DESPRE SCRIPTURĂ.
Pentru că folosesc interpretarea greşită a Bibliei şi-a terminologiei acesteia ei sunt foarte
periculoşi; manifestând o atitudine potrivnică înţelesurilor reale ale Scripturii. Ei susţin că au folosit un
164
singur criteriu pentru evaluarea credibilităţii oricărei doctrine biblice. Acest criteriu a fost logica.
Logica pentru ei a fost considerat “marele dumnezeu” în faţa căruia toţi adepţii mişcării “Zorii
mileniului”(russellişti) se închinau. Ei fac distincţie între termenii taină şi mister. Turnul de Veghe
declara că “Biblia nu conţine mistere divine”. Inversează înţelesuri căci afirmă: o taină este pur şi
simplu ceva ce nu a fost făcut cunoscut, în timp ce misterul este ceva ce nu poate fi înţeles, însă
Dicţionarul Explicativ al limbii române Ediţia 1984 arată înţelesul celor doi termeni: mister = ceva ce
este (încă) necunoscut, neînţeles sau nedescoperit , taină, secret ; iar la taina = ceea ce este neînţeles,
nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister.
Deci aceşti doi termeni sunt sinonimi şi nu elimină destinaţia însăşi neacceptarea doctrinei
Trinităţii este o negare a Scripturilor cât şi a raţiunii din partea iehoviştilor. Turnul de veghere a reluat
vechea erezie ariană prin subordonarea lui Iisus Hristos. Dacă ar renunţa această erezie ar conştientiza
gravele erori şi iadul de care se tem în subconştient ar fi locul chinurilor veşnice.
Pentru mai multă siguranţă au tradus Biblia şi această traducere se numeşte “Noua Traducere
Mondială a Sfintelor Scripturi (New World Translation NWT)” în 1950 revizuită şi 1951 şi 1961 –
vândută între 5-10 milioane exemplare.
Ei au pretenţia ca traducerea lor este munca unor oameni de ştiinţă competenţi “şi că oferă
multă claritate". Analizate de specialişti şi cercetători avizaţi au ajuns la concluzia că sunt multe
fraude şi erori.
În prefaţa Bibliei (NWT) ei acuză influenţa amăgitoare a tratatelor religioase ce au rădăcini în
păgânism care a dat un anume colorit Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, căzând în “tradiţionalism
omenesc”. Prin aceasta ei refuză şi neagă importanţa izvoarelor după care au fost tradusă Biblia:
septuaginta, itala şi ebraica (V.T), la procesul intentat lor, unul din traducătorii lor Franz Fred întrebat
dacă ştie ebraica mai întâi a afirmat că ştie apoi a negat.
Cercetătorii şi analiştii au enumerat 5 exemple de eroare ale Turnului de veghere în traducerea
Noului Testament:
1. folosirea numelui divin Iehova în Noul Testament motivând că în Septuaginta copişti au
folosit în locul lui cuvintele kyrios şi theos.
Răspuns:. Mărturia lor este bazată pe un sul de papirus al Septuagentei ce conţine a II-a
jumătate a cărţi Deuteronom şi care foloseşte de la un capăt la altul tetragrama YHWH (iahve). Deşi
Noul Testament nu foloseşte deloc tetragrama.
2. La textul de la Coloseni 1:16… cu ajutorul Lui au fost create toate ei au adăugat în paranteză
termenul “celelalte” fiind o ingenioasă denaturare prin care încerca să scoată în evidenţă faptul că
Iisus Hristos este creatura şi nu “Creator” al tuturor lucrurilor, aşa cum îl preamăreşte Sfântul Apostol
Pavel.
3. La textul de la Matei 27:50 “Iisus strigând iarăşi cu glas mare Și-a dat duhul” ei au
schimbat termenul grecesc “Duh” (pnevma) cu termenul “suflul” care diferă de termenul grecesc şi
165
care le dă lor posibilitatea să respingă natura spirituală din om pe care o numesc: “suflu”, “viaţa”,
dispoziţie mentală sau “ceva asemănător vântului”. În interpretarea corectă este vorba de duh şi ei
folosesc termenul duh la Luca 23:46 unde se spune : “Părinte în mâinile Tale încredințez Duhul Meu”.
4. În textul de la Filipeni 1: 21-23 – în special în versetul 23 Apostolul spune “doresc să mă
despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” iar ei traduc cu fraza “însă ceea ce doresc eu este
eliberarea…” Aici este vorba de un scop suspect şi o impostură grosolană asupra exegezei greceşti.
Ei susţin că prin eliberare “apostolul nu a vorbit de moartea lui iminentă ci trebuia să se refere
la evenimentele din timpul reuniunii lui Hristos…”.
5. În textul de la Matei 24:3 – cuvintele “spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul
venirii Tale şi al sfârşitului veacului ?” Au fost traduse eronat astfel: Spune-ne când se vor întâmpla
aceste lucruri şi când va fi semnul prezenţei tale şi al sfârşitului “ acestei ordini a lucrurilor?”
Parusia nu poate fi tradusă prin prezenţă dar ei o fac fiindcă susţin: că din 1914 Hristos este
aici doar că este invizibil pentru cei necredincioşi şi vizibil pentru iehovişti. Textele pe care ei îşi
întemeiază argumentaţia prezenţei lui Hristos: Fapte 1:9 (NWT) Luca 24:39, Ioan 14-19 (NWT ):
(Matei: 23:39) (NWT).
În acţiunea de racolare de noi adepţi ei creează confuzie şi ezită să se identifice ca emisari ai
Turnului de veghe până nu stabilesc un contact favorabil.
XIV. ARMAGHEDONUL.
Iehovişti împart istoria omenirii în trei perioade:
1.de la creaţie până la potop lumea condusă de îngeri (II Petru III-6)
2.de la potop până la a II-a venire a Domnului (1874) condusă de Satana.
3.de la 1874 = patruzeci de ani de încercări şi război până la 1914 când a venit Hristos.
Armaghedonul este războiul universal (Har Maghedon = Muntele de la Megiddo) în apropierea
Ierihonului (Isus Navi cap.VII) ce va avea loc în Israel în valea dintre Megiddo şi ruinele vechiului
oraş Megiddo. Va fi ultimul război din lume după care va urma o pace de 1000 de ani. Războiului îi
vor supravieţui numai iehoviştii. Vor participa toate popoarele cu toate forţele interne. Punctul
strategic va fi oraşul Megiddo care are dublu simbol:
a) luptă pentru înfrângerea duşmanului – glorioasa victorie a lor.
b) pacea care va urma.
Dumnezeu va folosi şi El forţa şi va realiza pe pământ rolul Său.
Victoria va aduce împărăţia lui Iehova şi va produce supravieţuitorilor iehovişti o imensă
bucurie: Rezultatul va fi şi eliberarea întregului pământ de sistemele politice comparate de iehovişti cu
o fiară – ideea “împărăţiei lui Iehova” aparţine lui Rutherford.
Analizând toate aceste se poate constata că iehovişti promovează principii şi practici violente.
În cadrul grupării ţin evidenţă foarte riguroasă a membrilor şi cine părăseşte organizaţia sunt tracasaţi,
traumatizaţi. Au zi de odihnă “Sâmbăta”, ei sunt “aleşii” şi “profeţii” vremurilor de astăzi; practică
166
zeciuiala, interzic consumul de carne, neagă existenţa statului; a formelor sociale şi administrative. Nu
acceptă transfuzia de sânge, produc anarhie acolo unde se instalează.
Având în vedere tactica lor de a crea confuzie şi de a nu se identifica de la început trebuie
foarte mare atenţie din partea teologilor şi-a preoţilor pentru a-i depista căci ei folosesc diverse
prezentări ca: pocăiţi, milenişti, mileranişti. Numai unde stabilesc o colaborare şi o acceptare pozitivă
se identifică.
Sunt cunoscuţi în toate ţările ca cei mai insistenţi şi agresivi în propagarea prozelitismului. Au
creat stări conflictuale în peste 40 de state cu guvernele ţărilor respective pentru recunoaşterea lor
oficială pe care o solicită prin hotărâri ale instanţelor de judecată întrucât potrivit învăţăturii lor nu
recunosc instituţiile administrative ale statului. Creştinismul şi în special BOR trebuie să privească cu
foarte multă responsabilitate şi seriozitate agresivitatea iehoviştilor, să nu ignore activitatea şi strategia
acestora şi să stăm neclintiţi în apărarea adevărurilor de credinţă, a izvoarelor acestora: Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Despre metodologia şi strategia martorilor lui Iehova şi a Turnului de veghe ne vorbeşte
W.J.Schnell fost membru al societăţii Turnul de veghe în cartea Thirty Years a Watchtower Slave
1956: citez:
“Conducerea Turnului de veghere şi-a dat seama că în sânul creştinismului există milioane de
creştini declaraţi, care nu sunt bine intenţionaţi în adevărurile date sfinţilor o dată pentru totdeauna”
şi că va fi uşor să-i aducă într-o organizaţie a Turnului de veghere nouă şi revitalizată.(p.19) Aceasta s-
ar putea realiza dacă vor aborda un atac susţinut şi vor aborda problema cu multă abilitate şi
înţelepciune. Situaţia lor în România nefiind una îmbucurătoare în privinţa racolării de noi adepţi şi
faptul că sunt în descreştere, a început să fie preocupaţi de atragerea tinerilor care nu doresc să
satisfacă stagiul militar. Calitatea lor de ministru au asimilat-o cu cea clericală din Biserica Ortodoxă,
deși nici această strategie nu îi mai avantajează deoarece stagiul militar nu mai este obligatoriu.
Pentru a se răspândi în ţară au nevoie de construirea a cât mai multe case de rugăciuni, săli ale
regatului. De aceea urmăresc cu foarte mare atenţie funcţionari ai administraţiei locale corupţi cu
ajutorul cărora să obţină terenuri şi autorizaţii de construcţie. Au evidenţă clară aspra localităţilor cu
populaţie majoritar săracă pe care îi ajută condiţionat să treacă la iehovism. Tinerilor dotaţi dar fără
posibilitatea unui loc de muncă în ţară le oferă sprijin prin societatea lor să plece în SUA. Este necesar
să privim aceste aspecte cu toată seriozitatea.
Situația actualaă a Martorilor lui Iehova:
ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ „MARTORII LUI IEHOVA“
167
Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova”
Dumitru OUL
Preşedinte 021468, Bucureşti, str. Teleajen nr. 84, sector 2, Tel. 021/302.76.00
Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova“ din România se consideră o denominaţiune
creştină şi aparţine grupării religioase mondiale a Martorilor lui Iehova, care, potrivit propriilor
mărturii, numără circa 6,5 milioane de membri activi.
În România, înainte de Primul Război Mondial au început să-şi intensifice activitatea Studenţii
în Biblie, aderenţi ai pastorului Charles Taze Russel. Acesta fondase în 1881 Societatea Turnul de
Veghe. C.T. Russel a murit în anul 1916, iar în perioada 1925-1930, o parte din aderenţii mişcării care
nu l-au agreat pe noul lider Joseph Franklin Rutherford, neacceptând inovaţiile acestuia, au format
comunităţi separate, respectând principiile formulate de Russel. Astfel de comunităţi, care păstrează
titulatura veche de Studenţi în Biblie există şi în ţara noastră până în prezent (de pildă, Asociaţia
Creştină „Studenţii în Biblie”). În 1931, cei care l-au urmat pe J.F. Rutherford au adoptat denumirea de
Martorii lui Iehova atribuindu-i un fundament scripturistic, fiind luat din declaraţia consemnată în
Isaia 43:10 – „Voi sunteţi martorii mei, zice Domnul (Iahve/Iehova)”. Adoptând şi o serie de alte
modificări doctrinare şi organizatorice, Societatea Turnul de Veghe (Watch Tower Bible and Tract
Society) a cunoscut o semnificativă creştere numerică. În România există, în prezent, circa 38.000 de
membri ai Organizaţiei Religioase „Martorii lui Iehova”, conform anuarului acestei organizaţii. Sediul
central se află în Bucureşti. Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova”, care s-a legalizat în anul
1990 ca asociaţie religioasă, a obţinut recunoaşterea unui nou statut prin Ordinul Ministerul Culturii
şi Cultelor nr. 2657/22.05.2003, în urma Deciziei civile nr. 769 din 7 martie 2000 a Curţii Supreme de
Justiţie.
În fundamentarea ideilor lor doctrinare, Martorii lui Iehova pornesc de la acceptarea autorităţii
Bibliei, întrebuinţând, cu predilecţie, o ediţie tradusă după principii de exegeză specifice propriei
doctrine şi tipărită în tipografiile proprii – Traducerea Lumii Noi a Sfintelor Scripturi.
Această organizaţie respinge dogma „Sfintei Treimi” acceptată de majoritatea confesiunilor
creştine prin Simbolul de Credinţă Niceeo-Constantinopolitan. Pe Dumnezeu îl înţeleg strict în
persoana Tatălui Ceresc, folosind în închinare Tetragramatonul - numele divin pe care-l traduc prin
„Iehova”. Martorii lui Iehova cred în Isus Cristos ca Fiu şi început al creaţiei lui Dumnezeu, prin care
Dumnezeu şi-a continuat opera de zidire a lumii şi prin care desăvârşeşte răscumpărarea credincioşilor
de sub robia păcatului, în perspectiva restabilirii unui paradis terestru, fără a-l considera, însă, egal în
dumnezeire şi demnitate divină cu Iehova (Tatăl). În acelaşi timp, se referă la Duhul Sfânt ca la o forţă
activă prin care Dumnezeu lucrează în lume.
168
Pe baza unor considerente doctrinare nu agreează o serie de practici precum salutul drapelului,
depunerea de jurăminte, transfuzii de sânge. De asemenea, nu participă la acţiuni ecumenice, sunt
supuşi, cel puţin formal, autorităţilor seculare, dar sunt neutri din punct de vedere politic, nu votează şi
nu participă la războaie.
Printre serviciile religioase ale Martorilor lui Iehova se numără botezul prin cufundarea în apă,
„Comemorarea” anuală a morţii Domnului Isus Cristos, oficierea căsătoriilor şi serviciile funerare. Pun
un deosebit accent pe o activitate dinamică de predicare, conform înţelegerii pe care o au despre Biblie.
Mărturisirea de credinţă propusă de Martorii lui Iehova afirmă că în rândurile acestora nu există
clerici şi laici. Fiecare Martor al lui Iehova este considerat un ministru (slujitor) ordinat al lui
Dumnezeu. Realitatea arată însă că şi aici întâlnim deosebite tipuri de servicii în cadrul congregaţiilor
(aşa-numiţii miniştri cu timp integral, „bătrâni”, pionieri speciali, supraveghetori itineranţi, misionari
etc.). Sunt organizaţi în „congregaţii” şi ţin cu regularitate întruniri sau servicii religioase, care se
concentrează asupra studierii Bibliei. Intrarea este liberă şi nu se fac colecte. Un număr de aproximativ
20 de congregaţii constituie o circumscripţie, iar mai multe circumscripţii alcătuiesc un district.
Structura administrativă cuprinde 569 de congregaţii, 30 de circumscripţii şi 2 districte. În România,
activitatea tuturor congregaţiilor este supravegheată de un grup de „bătrâni” numiţi de Corpul de
Guvernare, care slujesc la sediul central din Bucureşti. Organizaţia are 265 de lăcaşuri de cult (săli ale
Regatului) şi 111 spaţii închiriate unde se oficiază serviciile religioase.
Periodicele editate de Martorii lui Iehova, Turnul de veghe şi Treziţi-vă! apar bilunar, în 148,
respectiv 87 de limbi, fiecare ediţie având peste 20 de milioane de exemplare.
169
B. ŞTIINŢA CREŞTINĂ.
*Abordarea și prezentarea acestei organizații noi religioase se face din perspectiva ei
doctrinară și religioasă.
Deşi o grupare religioasă mai puţin cunoscută în ţara noastră şi datorită faptului că se
adresează unui anume mediu al societăţii dar şi pentru că spre deosebire de mormonism şi iehovism
are mai puţini adepţi ea merită studiată datorită învăţăturilor pe care le susţine. Originea ştiinţei
creştine aparţine tot continentului american, specifică secolului al XIX-lea ca şi cele două studiate
anterior ( mormonii şi iehovism), datorate unor cauze sociale specifici acestui secol. M-am ferit să
folosesc termenul de cult deoarece aceste denumiri în România se utilizează pentru cei care au
recunoaştere oficială din partea statului. În Occident şi în America noţiunea de cult este folosită în mod
peiorativ de aceea am folosit formularea de grupare nou religioasă; asociaţie religioasă sau organizaţie.
Termenul de nou l-am folosit de asemenea în ideea că ele au apărut mai târziu în ţara noastră, astfel din
istoricul lor observăm că au peste un secol şi jumătate de la întemeiere.
În cartea sa Împărăţia cultelor eretice cercetătorul Walter Martin foloseşte pentru mai multe
grupări religioase expresia de “cult eretic” pe care o şi motivează şi o explică. Astfel citând pe dr.
Braden înţelege prin “cult eretic” orice grupare religioasă care diferă în mod semnificativ în una sau
mai multe privinţe ale credinţei “sau o definiţie ce-i aparţine: un cult eretic poate fi de asemenea
definit ca un grup de oameni adunaţi în jurul unei anumite persoane sau răstălmăcirii a Bibliei din
partea unei persoane” (W.Martin Cap.I, p.11).
Din punct de vedere teologic cultele eretice sunt cele care s-au abătut de la credinţa iniţială.
Cultele acestea constituie o orientare din ce în ce mai accentuată în America – orientare care
este departe de Bisericile creştine consacrate şi de învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Este
mai mult o dorinţă de înregimentare a oamenilor în afara revelaţiei biblice şi liderul religios devine
centrul întregii grupări religioase pe care o influenţează mental, religios şi psihic. Negarea revelaţiei
dumnezeieşti prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi pretenţia unei noi revelaţii care să stabilească
adevăratul mesaj creştin este o dovadă că toate aceste grupări religioase se opun Biserici lui Hristos şi
ele fac parte din “dumnezeul acestei lumi”.
a. ISTORIC .
Ştiinţa creştină timp de zeci de ani a fost matriarhatul “ştiinţelor minţii”. Considerată “Biserica
Mamă” cu o mare avere a deţinut o poziţie predominantă în mişcarea “ştiinţelor minţii”. Au mai
170
existat grupuri ca: Şcoala Creştină a unităţii, Ştiinţa Minţii, Ştiinţa Religioasă, Ştiinţa Divină. În anii
1970 a fost în declin Ştiinţa Creştină, iar în 1976 “Biserica Mamă” a fost zguduită de un scandal
public (corupţie financiară, lipsă de moralitate) dar la începutul anilor 80 ea şi-a regrupat forţele iar
astăzi sunt chiar puternici.
Întemeietoarea Stiinței Creştine este Mary Baker Eddy considerată “Mamă”, “Conducător”,
Descoperitoarea şi întemeietoarea acesteia. S-a născut în 1821 în Bow, New Hampshire, părinţii
fermieri, educată în spirit congregaţionalist. Până la 22 de ani viaţa sa a fost marcată de frecvente
îmbolnăviri de natură emoţională şi fizică.
În decembrie 1843 la 22 de ani se căsătoreşte cu George W. Glouer, om de afaceri care moare
de friguri galbene, lucru care a afectat-o emoţional pe Mary Eddy urmând tratament îndelungat cu
morfină devenind astfel “toxicomană” . În 1853 la 21 iunie se recăsătoreşte cu dr. Daniel Patterson
stomatolog, deşi era afectată emoţional. După câţiva ani divorţează acuzându-l că a abandonat-o.
La 56 de ani se recăsătoreşte cu Assa G. Eddy care moare de tromboză coronariană. Ea acuză
medicul acestuia că l-ar fi otrăvit cu arsenic, apare un mare scandal, investigaţii iar medicul este
închis 10 ani pentru că practica avorturi fără să aibă diplomă de practică medicală.
Un alt personaj a fost P.P.Quimby care era total atașat ştiinţei creştine și care şi-a intitulat
sistemul de vindecare mintală “Ştiinţa omului (The Science of Man) şi a folosit denumirile de “Ştiinţa
lui Hristos” şi tot el a folosit denumirea de Ştiinţa Creştină.
Quimby o tratează pe Eddy de o inflamaţie spinală şi ea trâmbiţează tuturor că a vindecat-o de
infirmitate în mai puţin de o săptămână. Mai târziu Eddy îl va cataloga “un om foarte neinstruit”.
Quimby îşi va intitula ideile “Ştiinţa Vindecării (Science of Health) iar Eddy scrie o carte “Science and
Health with key to the Scripture” plină de plagieri din manuscrisele lui Quimby.
Ea a mai plagiat şi pe editorul şi eruditul american de origine germană, Francis Lieber care a
publicat un material despre Religia metafizică a lui Hegel deşi şi la el s-a pus problema autenticităţii
materialului. Eddy pretinde că ceea ce a scris nu este de origine omenească, ci divină. Ea a aspirat la
egalitatea cu Hristos şi a acceptat pretenţia adepţilor ei înflăcăraţi să aibă calitatea de succesor ales cu
Hristos. În cartea Christ and Christmas (apărută în 1884) apar ilustrate care o înfăţişează pe Eddy cu
Iisus – de aici faptul că erau consideraţi de acelaşi nivel.
Ficţiunea originii divine a scrierilor este dată de mărturia celor care o contrazic în susţinerea ei
că s-ar fi lovit la spate şi era aproape moartă dar că prin minune în două zile s-a ridicat din pat.
Susţinere este inexactă pentru că doctorul Cushing a declarat că în acea perioadă se bucura de o
sănătate viguroasă.
Ştiinţa Creştină a pornit de la 50 de persoane iar din 1896 avea peste 400 membri care ulterior a
crescut în procentaj de 800 până la 900%.
Eddy era caracterizată de o lăcomie nesăţioasă şi conducea organizaţia cu o autocraţie
nemaiîntâlnită . A strâns foarte mulţi bani de la adepţi obligându-i să-i cumpere scrierile şi să cotizeze.
171
La moartea ei averea depăşea 3 milioane de dolari, dar nici un dolar nu a fost lăsat pentru scopuri
caritabile.
După moartea ei conducerea Ştiinţei Creştine a fost preluată de un comitet de conducere care s-
a dizolvat şi pentru o perioadă conducerea a fost preluată de Annre C. Bill iar din 6 februarie 1924
numele lui Eddy (moartă fiind) a fost scos de pe lista Comitetului de Conducere.
b. STRUCTURA TEOLOGICĂ A ŞTIINŢEI CREŞTINE.
Cercetătorii au enumerat 16 puncte majore din învăţăturile Ştiinţei Creştine cu idei
contradictorii şi au clasificat Ştiinţa Creştină drept un cult eretic anticreştin.
I. Inspiraţia Bibliei – Creaţia omului este considerată minciună, ca şi inspiraţia Bibliei datorită
greşelilor, redărilor diferite ale V.T. şi N.T. şi noile sensuri care s-au strecurat în consemnarea divină şi
ţin de zona efemerului şi a materialului.
II. Despre Trinitate susţine că au fost trei dumnezei şi că ideea de Trinitate înseamnă Trinitate
deci politeism.
Criticul care crede în cea dintâi poruncă este monoteist. Iisus Hristos nu este Dumnezeu ci fiul
lui Dumnezeu.
Hristos spiritual este infailibil iar Iisus ca natură – materială nu a fost Hristos.
III. Doctrina despre Dumnezeu şi despre Duhul Sfânt.
Dumnezeul lui Iuda era un Dumnezeu ca proiecţie a minţii omeneşti, predispus la mânie,
pocăinţă omenească.
Ştiinţa creştină îl numeşte pe Dumnezeu, Marele Eu Sfânt care este atotştiutor, atotvăzător,
atotînţelegător, atotiubitor şi etern. Este Principiul, Mintea, Sufletul, Spiritul, Viaţa, Adevărul,
Dragostea. Dumnezeu este Totul în toate, e bun. Duhul Sfânt este Principiu, Spirit, Minte.
IV. Naşterea din Fecioară.
O parte din Dumnezeu nu a putut să intre în fecioară căci El ar fi fost Spirit, ar fi prevalat
caracterul divin. Iisus Galileanul este născut din gândurile spirituale ale Fecioarei Maria, gânduri ale
vieţii şi ale manifestării ei.
V. Concepţia despre minuni.
Ştiinţa Creştină consideră că minunile din Sfânta Scriptură nu sunt supranaturale, nici nefireşti.
Iisus a considerat normală starea binelui iar răul stare anormală. El e considerat materia ca pe un
capriciu al credinţei muritoare şi a îngenunchiat-o.
VI.Viziunea despre boală.
Adepţii Ştiinţei Creştine au o viziune specială despre existenţa bolilor deşi întâlnim contradicţii
grosolane între ceea ce susţin şi cum se manifestă persoanele.
Cei bolnavi, în concepţia lor, se pot vindeca prin cunoaşterea că nu există boală şi nu este
suficient doar să declari inexistenţa ei. Boala este definită ca o eroare pe care Adevărul o îndepărtează
căci nu poate eroarea să îndepărteze eroarea. Ştiinţa Creştină se considera “ Legea Adevărului” care
172
vindeca pe bolnavi pe baza singurei Minţi (Duhul Sfânt) sau a lui Dumnezeu.
Mintea omenească nu poate vindeca boala ci dimpotrivă ea determină credinţa în boală.
Durerile şi plăcerile sunt ireale.
VII. Mântuirea în Iisus Hristos.
Ei susţin că sângele material al lui Iisus nu a fost mai eficace atunci când a curs la răstignire
decât când curgea în venele Lui. Pentru adevărata mântuire Dumnezeu pretinde sânge omenesc pentru
a-Şi împăca dreptatea şi a-Şi revărsa mila şi îndurarea. Crucea este considerată “Lemn blestemat”.
VIII. Moartea şi Învierea lui Hristos.
Despre ucenici lui Hristos cred că au săvârşit lucruri miraculoase abia după răstignire când au
considerat că Iisus nu murise. Nu cred în învierea lui Hristos căci nu acceptă că a înviat ci că a fost
ascuns viu în mormânt demonstrând din mormânt puterea Spiritului de a stăpânii Spiritul muritor şi
material.
IX. Înălţarea şi a II-a venire a lui Iisus Hristos.
În concepţia lor înălţarea lui Iisus înseamnă creşterea lui în înţelegerea Spiritului Dumnezeu.
Condiţia fizică după momentul răstignirii şi a ceea ce păruse moarte a fost urmat de ridicarea lui
asupra oricărei condiţii materiale: ridicare = înălţare. Prin înălţare El s-a ridicat deasupra cunoaşterii
fizice a ucenicilor iar simţurile materiale nu L-au mai perceput.
X. Satan şi existenţa răului.
Fiul este considerat o iluzie, o credinţă falsă. Părintele ipotetic al răului este o minciună, răul nu
este real. Dumnezeu ca Unul şi Totul neagă existenţa reală a materiei şi a răului.
XI. Iadul.
Ei cred că cel păcătos îşi locuieşte propriul iad prin săvârşirea răului, iar Sfântul propriu rai prin
săvârşirea dreptăţi; iadul este acceptat ca un chin mental pentru că şi suferinţa nu este fizică ci una
aparţinând minţii muritoare.
XII. Împărăţia cerurilor.
Raiul este definit ca armonie, domnia Spiritului, spiritualitate, extaz, atmosfera sufletului. Raiul
mai este definit Sfânta Armonie, MÂNTUIREA VEŞNICĂ. Omul fiind o idee a lui Dumnezeu, este
mântuit cu mântuire veşnică. Nu este suficient o singură jertfă pentru a şterge natura păcatului.
XIII. Rugăciunea.
Accepta ca model rugăciunea interioară dar nu consideră că prin Rugăciune omul poate
schimba planurile şi hotărârea divină. Dimpotrivă susţin că dacă rugăciunea alimentează credinţa că
păcatul este anulat şi că prin ea omul devine mai bun, atunci rugăciunea este ceva rău. Cine păcătuieşte
şi crede că va fi uitat ajunge mai rău.
XIV. Crearea materiei şi realitatea ei.
Singura filosofie adevărată şi reală este convingerea că nu există păcat inteligent, minte rea sau
materie. Materia nu conţine viaţă, adevăr, inteligenţă sau substanţă, fiindcă Dumnezeu este Totul în
173
Toate. Tot ce există este Minte infinită cu o manifestare infinită.
XV. Omul.
Omul nu are o natură materială el nu s-a născut din ţărână – ci una spirituală – născut în mod
spiritual. El este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul are aceleaşi posibilităţi ca şi Dumnezeu ca
imagine reflectată a lui Dumnezeu.
XVI. Existenţa păcatului şi a bolii. Concepţia despre moarte.
Diavolul este prefigurarea răului, a minciunii, a erorii, nu are existenţă corporală şi este opusul
Adevărului. Moartea este o iluzie, minciuna vieţii în materie, este irealul şi neadevărul: opusul vieţii.
Moartea pentru ea nu are viaţă nu are existenţă reală: Mintea în schimb este nemuritoare. Carnea se
află în război cu spiritul. Orice dovadă materială a morţii este falsă deoarece contrazice existenţa
spirituală.
Aceste 16 puncte creionează în bună parte învăţătura şi concepţia Ştiinţei Creştine despre teme
importante care sunt prezente în doctrina creştinismului. Având această imagine se impun câteva
considerente: toate învăţăturile Ştiinţei Creştine sunt foarte diferite de învăţătura fundamentală a
creştinismului istoric. Ba chiar sunt deviaţii grave şi maladive de la teologia biblică.
Întâlnim un amalgam de surse falsificate şi făcute accesibile minţii de rând prin scrierile lui
Mary Eddy, în special prin cartea ei de căpetenie Ştiinţa Vindecării, Cheia Scripturii (Science and
Healthly with key to the Scriptures).
Filozofia Ştiinţei Creştine este silogistica, folosind toate labirinturile logice, prin care a rătăcit
mintea bolnavă a lui M. Eddy. Din tot ceea ce a propagat ca învăţătură a reieşit faptul că M.Eddy a fost
o idealistă absolută care neagă cu desăvârşire existenţa materiei însă din punct de vedere practic şi a
dovezilor din viaţa ei a fost o materialistă calculată, care s-a bucurat de tot confortul material, deşi
paradoxal afirmă în permanenţă inexistenţa acestor bunăstări materiale.
M.Eddy nu a definit niciodată materia. Despre Biblie şi autoritatea acesteia susţin că Biblia
este Cuvântul lui Dumnezeu şi că toate învăţăturile se bazează pe aceasta. M.Eddy practica că singura
autoritate după care s-a călăuzit este Biblia, deşi de multe ori a respins aceste afirmaţii ba mai grav ea
şi adepţii ei au pervertit învăţăturile clare ale Bibliei.
Adepţii Ştiinţei Creştine susţin că în Biblie sunt multe confuzii dacă nu există un interpret care
să le înţeleagă şi să le explice de aceea M.Eddy este persoana desemnată în mod divin să împlinească
această sarcină. Aici Sfintele Vindecări (Science and Health) ea a “redescoperit principiul de
vindecare al lui Iisus şi al ucenicilor Săi, care fusese pierdut încă de la începutul erei creştine”.
O altă susţinere cu multă îndrăzneală este afirmaţia lor că “Dumnezeu a binecuvântat lumea cu
Ştiinţa Creştină. Observăm că în Ştiinţa Creştină termenul “Dumnezeu” este relativ şi El alternează cu
termenii Viaţa, Dragoste, Principiu, Minte, Substanţă, Inteligenţă, Spirit, Mono. De asemenea susţin că
Dumnezeu este “impersonal”, fără personalitate şi fără natură personală. Ei au o concepţie despre un
Dumnezeu panteist şi are următoarele capacităţi: Dumnezeu îşi poate aminti, poate vorbi oamenilor,
174
aude, vede şi creează, cunoaşte adică “El are o Minte” va judeca lumea; este duh personal, are voinţă.
M.Eddy a tăgăduit persoana şi rolul Duhului Sfânt şi în locul lucrării Lui a substituit Ştiinţa Creştină.
Faptul că promovează o învăţătură mai ciudată, multă vreme Ştiinţa Creştină a fost ignorată pe
continentul american şi lipsa de atitudini împotriva ei a dus la proliferarea ei rapidă în trecut dar şi
astăzi. Ciudatele interpretări ale lui Mary Eddy a dus la apariţia unei grupări religioase care neagă
aproape în întregime valorile creştinismului. Posibil să nu avem în ţară încă adepţi ai Ştiinţei Creştine,
sau să avem, ceea ce şi într-un caz şi în altul este necesar să cunoaştem aceste idei greşite şi să le
desfiinţăm atunci când le vom întâlni în pastoraţie. Să nu încetăm să trăim într-o societate deschisă în
plin proces de globalizare cu o mass-media ce joacă un rol important în domeniul informaţional, un
internet prin care tinerii por afla cu multă uşurinţă despre toate ofertele noi religioase.
Pentru răspândirea acestora sunt concepute strategii care ţin seama de educaţia psihologică a
tinerilor, căutările lor în plan ideal şi pot cădea uşor pradă noilor oferte religioase mai ales că-i
eliberează de orice responsabilitate a conştiinţei moral religioase în faţa păcatului. De aceea tinerii
teologi ortodocşi ca şi actualii pastori de suflete au datoria să cunoască toate aceste concepţii noi
religioase chiar dacă nu au prezenţa fizică şi organizatorică în ţara noastră pentru a le combate şi
anihila prin cunoaşterea, răspunderea şi punerea în valoare a tezaurului inestimabil al ortodoxiei,
valabil în toate timpurile şi locurile. G.R.Chesterton în lucrarea Ortodoxia sau Dreapta credinţă
vorbind despre cei ce doresc liberalizarea teologiei “aproape fiecare propunere contemporană de a
introduce libertatea în biserică este pur şi simplu o propunere de a aduce tirania în lume” (p.203).
175
VII. PSEUDO – RELIGIOZITATEA UN PERICOL AL SOCIETĂŢII MODERNE.
Interesul crescând al societăţii pentru pseudo-religiozitate este dat de:
- argumente psiho-sociologice;
- disponibilitatea tinerilor spre protest;
- civilizaţia tehnică;
- secularismul modern – ofertă către ocultism.
În contextul actual valorile pe care le-a promovat societatea patriarhală în trecut astăzi sunt
negate, respinse sau mai puţin respectate. Familia creştină ca bază a societăţii s-a diversificat şi chiar
din tipul clasic s-au desprins alte tipuri de familie: modernă (tip occidental), cu diversitate în unitate:
uniformizată (căsătorii între persoane de acelaşi gen: homosexualii, lesbiene etc.) de probă (fenomenul
francez) şi astfel pe zi ce trece îşi pierde semnificaţia de altădată.
Rolul şi atribuţiile clar precizate ale soţului faţă de soţie şi invers stabilite de Apostolul Pavel
s-au modificat; relaţiile între părinţi şi copii s-au deteriorat. Astăzi, societatea pune cel mai mare accent
pe valorile materiale în detrimentul celor spirituale şi morale.
Tinerii sunt astăzi îndrumaţi spre noi experienţe religioase.
Succesul noilor mişcări religioase este caracterizat de elaborarea unor strategii, oferte care ţin
seama de realitatea în care societatea se desfăşoară şi de năzuinţele în special ale tineretului şi
nemulţumirile acestora.
În trecut tinerii nu erau preocupaţi de problemele religioase şi de diversificarea acestora, sau de
diferitele experienţe religioase deoarece şi mijloacele de informare erau limitate la fel ca şi literatura
religioasă, nu ajunsese la acea explozie care este astăzi influenţată de atmosfera comercială a
societăţii.
Psihologul şi teologul catolic Roman Bleistein consideră că succesul noilor mişcări religioase
în rândul tinerilor constă în faptul că ele încearcă să facă o ofertă alternativă – de descoperire a propriei
identităţi.
Aceste “oferte” prezintă trei riscuri specifice în procesul de căutare a propriei identităţi: 1)
confuzia de identitate, 2) totalizarea şi 3) regresia.
1. Confuzia de "identitate" apare atunci când multitudinea de oferte privind “ideologiile” şi
obiectele de identificare nu mai este ordonată de societate. Supraoferta neselectată creează efecte ca:
incapacitatea omului de a fi statornic, lipsa de profesionalism, confuzie de roluri şi atribuţii, lipsa
echilibrului religios sau chiar sexual. Primul risc devine garantul celui de al doilea risc , totalizarea.
176
2. Tânărul, în loc să-şi găsească o sinteză în propriul eu şi în mediul în care trăieşte, el alunecă
spre o altă alternativă. Datorită nesiguranţei şi lipsei echilibrului şi a încrederii el aderă cu uşurinţă la
unele din doctrinele totalitare, extremiste devenind datorită slăbiciunii rob sau supus total acestora.
Dependenţa voinţei sale de un grup religios extremist nu este o soluţie de durată pentru că el îşi
caută în continuare propria identitate. Formele prin care se manifestă totalizarea sunt: supralicitarea
identităţii colective; supraidentificarea cu eroi sau “lideri” idealizaţi. Cele două elemente vor genera
fenomenul dispariţiei propriei identităţi. Astfel, al doilea risc naşte pe cel de al treilea risc, regresia.
3. Aceasta se manifestă prin eludarea din prezentul situaţiei şi reîntoarcerea la vechile tipuri de
comportament.
Dificultăţile şi conflictele din perioada adolescenţei pot fi eliminate printr-o cantonare
puternică şi la adăpostul mediului de viaţă anterior. Comportamentul regresiv al tânărului îl poate
conduce într-un fel de ghettou, într-un cerc ezoteric sau din cauza unor suprasolicitări în plan
emoţional îl poate duce la fanatism religios.
Riscurile amintite mai sus cauzate de descoperirea sau căutarea propriei identităţi sunt
exploatate prin strategii şi oferte de către grupările noi religioase care se bazează în reuşita lor mai
mult pe incultura religioasă a celor vizaţi.
Aceste grupuri religioase aflate la periferia societăţii oferă tinerilor un aşa zis remediu salvator;
un mediu entuziast sub aura falsă a unor valori prin care tânărul să-şi definească identitatea; un spaţiu
de viaţă organizat după criterii drastice din punct de vedere religios-emoţional cu accent pe relatările
interumane dar cu circuit închis şi cu graniţe bine delimitate: în plan religios cu o ideologie teologică
simplă. Normele oferite de aceste grupări sunt foarte uşor percepute şi acceptate în comparaţie cu
normele şi orientările de viaţă oferite de societate.
Potrivit unor analize a psihologilor majoritatea adepţilor noilor mişcări religioase sunt
necăsătoriţi, adolescenţi ce traversează o perioadă de criză.
Aceştia sunt absolvenţi de liceu, studenţi, absolvenţi de studii superioare în faza de început a
unei profesii sau în perioada de tranziţie între două profesii sau în perioada de desprindere de casa
părintească. Psihologic ei sunt marcaţi de o anumită stare de depresie şi dezrădăcinare temporară. Este
o afectare nu nativă ci “situativă”.
Tinerii prinşi într-o astfel de situaţie ajung să se canalizeze către două direcţii diferite: unii
sunt marginalizaţi dând dovadă de fanatism şi teribilism, iar alţii rupându-se de influenţa acestora s-au
integrat şi se reintegrează în “lumea normală”.
Cei care nu s-au rupt cad într-o supunere patologică faţă de grupările respective îngroşând
rândurile acelor marginalizaţi extatici şi isterici de la periferia societăţii.
Psihologia contemporană la interesul crescând al tinerilor faţă de noile mişcări religioase mai
adaugă o cauză – aceea a noului tip de socializare şi în sindromul psihic desemnat ca narcisism.
Datorită evoluţiei social-politice societatea patriarhal-tradiţională – a decăzut ceea ce a
177
generat transformări profunde dintre care amintim: renunţarea la vechile valori morale, apariţia unei
scene religioase juvenile, apariţia unui comportament regresiv narcisist. Pe fondul acestui narcisism
apar curente meditative, extatice, mişcări guru, modele de viaţă şi conştiinţa liberă. Ea se extinde de la
mişcările cu caracter meditativ, cum ar fi Meditaţia transcedentală, de la grupările cu caracter mistic,
cum ar fi sofismul apusean până la curentele şi cercurile esoterice, de la reminiscenţele religioase din
scena drogurilor şi până la lumea juvenilă – a culturii pop şi de discotecă.
Este necesar să amintim despre un produs al lumii occidentale şi anume civilizaţia tehnică –
care influenţează gândirea tinerilor prin apariţia umanismului ateist ce încearcă să înlocuiască
civilizaţia precedentă caracterizată pe drept cuvânt ca o “civilizaţie creştină” bazată şi fundamentată
pe principiile, normele de comportament şi valorile credinţei creştine.
Nu se poate preciza cu exactitate când o civilizaţie se suprapune celeilalte. Analiştii au
poziţionat perioada de tranziţie de la o civilizaţie la alta între începutul primului război mondial şi
sfârşitul celui de al II-lea între anii 1914-1945 sau 1950.
Noua civilizaţie tehnică este marcată prin introducerea computerelor, automatizarea completă,
emigraţiile unor mase de oameni pe plan intercontinental şi telecomunicaţiile, explozia informațională.
Dacă civilizaţia creştină l-a raportat pe om întotdeauna la Dumnezeu, dacă ea şi-a extras normele
morale şi principiile de acţiune din Sfânta Scriptură şi Tradiţia creştină, civilizaţia tehnică, în schimb,
îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi la existenţa actuală. În cazul celei din urmă, orice
norme de comportament şi acţiune izvorăsc şi se fundamentează pe un aşa-numit “cod raţional”, care
vizează satisfacţiile şi realizările imediate. Aşa se explică faptul că civilizaţia creştină are o tendinţă şi
un caracter profund eshatologic, în vreme ce civilizaţia tehnică este strict orientată spre prezent.
Spiritualitatea promovată de prima vizează împărăţia lui Dumnezeu, pe când cealaltă se ancorează în
momentul trăit exclusiv aici şi acum.
Civilizaţia tehnică secularizată porneşte de la premisa că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu
(cultura autonomă) sau cel puţin fără acel Dumnezeu propovăduit de către Biserică. În acest timp,
secularizarea presupune ca o consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii: în măsura în care dispare forţa
integratoare a Bisericii, se clatină şi orientarea de până acum a societăţii împreună cu valorile creştine
păstrate în şi prin Biserică, lipsa discernământului datorită unei slabe și inexacte cunoașteri.
Cu toate acestea, între timp, a devenit tot mai evident faptul că procesul de secularizare atrage
după sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social, dar aceasta nu înseamnă nici
pe departe sfârşitul religiei. “Formele se schimbă, dar problematica religioasă rămâne”, remarcă
sociologul Gerhard Schmidtchen, pentru ca mai departe să sublinieze această constatare cu următoarea
teză: Religia reprezintă o constantă umană şi totodată socială, deci o dimensiune perenă. Oamenii şi-ar
putea schimba, într-adevăr, “conştiinţa lor religioasă”, ar putea chiar atenta la ceea ce este religios în
178
ei, dar nu vor putea niciodată ignora sau ieşi din problematica religioasă fundamentală a existenţei lor1.
Noua civilizaţie tehnică contribuie, într-un fel sau altul, la configurarea unei noi forme de
religie, care ar putea fi desemnată ca o “religie post secularistă”, evidentă mai ales în cadrul
mişcărilor meditative de origine asiatică, cum ar fi Meditaţia transcendentală sau Bhagwan, sau în
acela al “globalismului” religios promovat de New Age Scientologic, ca să luăm doar câteva exemple.
Acest tip de “religie post secularistă”, aşa cum o arată şi denumirea în sine, are o configuraţie
dublă, sincretică, întrucât include în structura ei, pe de o parte, elemente cu caracter iluministo-
secularist iar, pe de altă parte, elemente religioase tradiţionale. această formă de religiozitate este tot
mai specifică orizontului experimental în care se găseşte omul din societatea modernă industrializată,
în căutarea sa permanentă după răspunsul la problemele existenţiale pe care şi le pune. Paradoxal, se
pare că el nu găseşte un răspuns credibil nici în religia tradiţională, în mediul căreia trăieşte şi îşi
desfăşoară activitatea, dar nici în atitudinea secularistă tot mai resimţită în lumea de astăzi. Căutarea sa
reprezintă un protest faţă de ambele.
Practic, el nu găseşte vreo posibilitate de împlinire a propriului “eu” nici în normele şi
scopurile pe care i le propune “lumea modernă” – progres, bunăstare, putere – despre fragilitatea
cărora s-a convins deja, dar nici în adevărurile şi prescripţiile religiei tradiţionale, deci ale Bisericii
creştine, atacată permanent de către anumiţi reprezentanţi ai criticii ştiinţifice ori de către materialismul
societăţii de consum.
Într-o atare situaţie, el nu face altceva decât să încerce să iasă realmente din “sistem”, urmărind
să-şi descopere propria cale, propria alternativă la lumea în care trăieşte, propria religiozitate sau
pseudo religiozitate. Pentru el, toate acestea converg, în fapt, în “redescoperirea” propriului sine, o
redescoperire cu valenţe individualiste şi pseudo-religioase.
Obiectul eforturilor civilizaţiei tehnice îl reprezintă însuşi omul, şi nu Dumnezeu, omul care n-
are nici o responsabilitate faţă de Dumnezeu, ci doar faţă de sine însuşi. Obiectul societăţii moderne de
consum este eul uman existent aici şi acum, nu vreo anume existenţă în lumea de dincolo şi cu atât mai
puţin împărăţia lui Dumnezeu. Dacă cineva se întreabă în legătură cu “mântuirea” omului noii
civilizaţii tehnice şi consecinţele acesteia, aceasta este sintetizată foarte lapidar: realizarea sau
descoperirea propriului eu şi experienţa directă şi imediată.
Din aceeaşi perspectivă, acest lucru înseamnă progresul personal în condiţii optime,
valorificarea tuturor posibilităţilor în plan personal şi depăşirea tuturor obstacolelor care ar putea apare
în acest demers. În termenii individualismului modern, acest fapt s-ar putea exprima astfel: “trebuie
să ofer şi să fac doar ceea ce pot”, “să-mi găsesc locul care mi se cuvine sub soare”, “să mă
emancipez”, “să am grijă de mine însumi” etc. Eu sunt acum şi aici propriul meu obiect. Trecutul şi
viitorul nu au nici o semnificaţie, retrospectiva şi perspectiva nu au nici o valoare. Descoperirea şi
1 Apud L.Schreiner, M. Mildenberger (Hrsg.), Christus und die Gurus, Asiatische religiöse Gruppen in Westen. Information und Orientierung,, Stuttgart, 1980, p.23sq;
179
realizarea sinelui sunt, din acest motiv, conţinutul multor psihologii, terapii şi teologii proprii
civilizaţiei tehnice.
Pe de altă parte, deviza celui ce se conduce exclusiv după principiile civilizaţiei tehnice
surprinde şi un alt aspect: "de ceea ce am experiat eu însumi este real". Trăirile şi experienţele
personale imediate reprezintă piatra de temelie a realizării sau împlinirii propriului “eu”. Călătoriile şi
excursiile excesive, cultul starurilor şi consumul exagerat de cinematografie şi televiziune se înscriu
exact pe aceeaşi linie2.
Tot în contextul problematicii abordate până acum este necesar să abordăm problema
ocultismului şi oferta acesteia în atragerea tinerilor cauzate de apariţia secularismului modern.
Este ştiut faptul că Revoluţia Franceză (1789) a reprezentat un punct de vârf al perioadei
iluministe. Unul dintre titlurile iluminismului a fost eradicarea ocultismului şi a practicilor sale.
Astăzi se constată o revenire în forţă a ofertei ocultismului pentru cei dezamăgiţi de lozincile
iluminismului secularizat. Oferta ocultistă se bazează pe instaurarea unui nou mod de gândire (cf. New
Age), pe existenţa mijloacelor mass-media care încearcă să inoculeze ideea disponibilităţii lumii de
astăzi: ex. mişcarea postmodernă şi harismatică, apetitul spre ocultism; mişcarea New Age.
Un motto al iluminismului ce caracterizează modernismul secular este acesta: în perspectiva
religiei va fi anihilată de către ştiinţă. Adepţii omului faţă de anumiţi factori politici, religioşi sau
bisericeşti ci şi fericirea materială şi progresul nelimitat.
De aceea credinţa şi progresul ştiinţific se substituie religiei, iar mai târziu sociologul francez
Auguste Comte, reprezentanţii marxismului şi unii gânditori pozitivişti au ajuns la reconstituirea unui
cult propriu al umanităţii care are în centrul preocupărilor “cinstirea umanului” ca “esenţă
supremă”.
2 Fr. W. Haack, Jugend-Religionen…., p.70;
180
TEOZOFIA(Apariţia mişcării esoterico-neognostice).
a. Prezentare.
Teozofia ca sistem de cult eretic şi derivă numele din termenul grec theosophia, care înseamnă
literar înţelepciune divină. Şi, conform lui J.H.Fussell, învăţăturile ei sunt: în acelaşi timp religioase,
filosofice, …(postulând) un principiu etern, imuabil, atotcuprinzător, sursa oricărei manifestări. Prin
urmare, teozofia poate fi recunoscută la începuturile ei ca o formă panteistă a gnosticismului antic, care
încearcă să reunească adevărurile religioase, filozofice şi ştiinţifice, aşa cum se găsesc ele în toate
sursele religio-filozofice. După părerea teozofilor, societatea lor “este un sistem de gândire în
dezvoltare, rezultatul unui studiu şi al unei cercetări atente” şi în plus “nu este nimic altceva decât
temelia solidă pe care se întemeiază toate fazele gândirii şi activităţii lumii”.3 Ca religie, teozofia este
contrară efectiv oricărei doctrine de bază a credinţei creştine şi nu găsesc nici un fel de sprijin din
partea celor mai multe religii mondiale, cu excepţia budismului şi hinduismului. Atât creştinismul, cât
şi iudaismul şi islamismul mărturisesc un Dumnezeu personal; toţi adepţii acestor religii cred în
învierea trupului şi în autoritatea Vechiului Testament.
Este interesant că teozofia vorbeşte în termeni entuziaşti despre cultul antic al gnosticismului
care a reuşit să aducă pagube ireparabile credinţei creştine istorice. Aşadar teozofii sunt mari
admiratori ai gnosticismului, şi acest fapt nu este deloc surprinzător, de vreme ce ei au adoptat o mare
parte din terminologia şi vocabularul gnosticismului antic, care privea cu desconsiderare
caracteristicile materiale ale lumii.
Teozofia nu ezită să declare că:
Dumnezeu şi omul sunt cele două faze ale unei singure vieţi şi conştiinţe eterne ce constituie
universul nostru !
În teologia teozofiei există şapte niveluri distincte în univers. Cel fizic este cel mai dens dintre
aceste niveluri; cel care îi succede este denumit nivelul Astral, iar deasupra lui este cel Mintal. Mai
există încă patru niveluri superioare, dar acestea sunt deocamdată pentru toţi oamenii, cu excepţia 3 Irving S.Cooper, Theosophy Simplified, Wheaton, IL, The Theosophical Press, 1964 (ed.7), p.22-23;
181
iniţiaţilor, nişte “simple nume”.
b. Istoric şi surse istorice.
O particularitate ciudată a epopeii cultelor eretice este faptul că unele dintre ele au fost fie
iniţiate de către femei, fie influenţate într-o mare măsură de aşa-zisul sex slab: Ştiinţa Creştină de Mary
Baker Eddy; spiritismul de surorile Fox; martorii lui Iehova de Marie Russell; teozofia de Helena
Blavatsky şi de Annie Besant; mişcarea “misiunea păcii” (Părintele Divin), de sora Penny şi de Maria
cea credincioasă (Viola Wilson). Această modernă formă de filozofie hindusă şi budistă, popularizată
în epoca noastră sub denumirea de Societatea Teozofică, a fost fondată şi ea de o femeie. Termenul
“teozofie” a fost introdus, după câte ştiu cercetătorii care se bucură de o reputaţie bună, în secolul al
III-lea de către un filozof de seamă, Ammonius Saccas, învăţătorul lui Plotinus, mare filosof roman.
Totuşi teosofia are un trecut îndepărtat, care poate fi urmărit direct până în Orient, mai ales în India,
unde Upanişadele şi Vedele, sau Scripturile hinduse, formează temelia unei părţi însemnate a
doctrinei. Teozofia pretinde a fi o religie universală, distinctă, diferită de tot ce există. Dar orice studiu
atent al fondului ei eclezistic dezvăluie de îndată că o mare parte din “teologia ei originală” este
împrumutată din surse uşor de recunoscut. Istoria americană modernă a teozofiei a început în anul
1875, în New York City, odată cu activităţile unei tinere doamne de naţionalitate rusă, cu înclinaţii
mistice, doamna Helena Blavatsky. Helena Petrovna se născuse în anul 1831, în Ekaterinoslav, Rusia,
fiind fiica lui Peter Hahn, fiul familiei de nobili Von Hahn din Germania. La numai 17 ani Helena s-a
căsătorit cu generalul ţarist Blavatsky, un gentleman cultivat, care era cu mult mai în vârstă decât ea şi
pe care l-a părăsit după numai trei luni de căsnicie. Cel puţin unul dintre biografii ei susţine că ea s-a
căsătorit cu generalul Blavatsky numai pentru a-i face în ciudă causticei ei guvernante, care, într-un
moment de sarcasm, a declarat că nici chiar nobilul gentleman bătrân nu se va căsători cu o scorpie ca
Helena.
La scurt timp după separarea ei de generalul Blavatsky, Helena s-a îmbarcat pentru o lungă
călătorie, care în cele din urmă a introdus-o în domeniul religiei mistice, pe care a studiat-o din Tibet,
India, Egipt, până în Texas, Louisiana, Cuba şi Canada, ajungând în cele din urmă la New York, cu
mult înainte de a întemeia, în anul 1875, împreună cu W.Q.Judge şi colonelul H.S.Olcott, doi adepţi
devotaţi şi înflăcăraţi, Societatea teozofică. În anul 1879, doamna Blavatsky a părăsit Statele Unite ale
Americii, îndreptându-se spre India şi a murit mai târziu, în anul 1891, la Londra, Anglia.
W.Q.Judge a dezbinat “Societatea” în 1895, dar mai târziu şi-a văzut propria organizaţie
divizată în “Frăţia Universală şi Societatea Teozofică” şi în “Societatea Teozofică din America”.
Doamna Blavatsky a mai fondat la Londra, în anul 1888, Şcoala Esoterică de Teozofie, iar în
timpul călătoriilor ei în India şi Anglia ea a influenţat-o profund pe o anume Annie Wood Besant, care
a preluat frâiele conducerii după moartea doamnei Blavatsky, a lui Judge şi a succesoarei lui, Catherine
Tingley.
Annie Besant (1847-1933) a fost cea mai proeminentă dintre toţi luminatorii teozofi britanici,
182
destinată să devină o stea strălucitoare pe firmamentul şanselor politice din India
În 1889, doamne Besant, originară din Londra, a fost subjugată de personalitatea şi de
învăţăturile doamnei Blavatsky, devenind concomitent o elevă şi o adeptă devotată. Doamna Besant a
crezut cu fermitate învăţăturile doamnei Blavatsky, iar scrierile ei reprezintă cel mai bine adevăratele
doctrine ale cultului şi sunt întotdeauna laudative la adresa răposatei clarvăzătoare de naţionalitate
rusă.
Doamna Besant nu avea nici ea puţine particularităţi temperamentale şi era cât se poate de
mistică atât în abordarea vieţii, cât şi a religiei, fapt evidenţiat în anul 1925, când a revendicat pentru
fiul ei adoptiv, Krishnamurti, un indian mistic, titlul de “Conducător Mesianic şi Reîncarnare a
Învăţătorului lumii”. Totuşi, noul mesia a renunţat la o asemenea grandoare pe 20 noiembrie 1931, la
Krotana, California, la vremea aceea sediul central al filialei americane a teozofiei.
Trebuie amintit faptul că apostolul Pavel a impus cu stricteţe Bisericii creştine să-i interzică
femeii uzurparea autorităţii capului ei bărbătesc şi că este mai bine ca rolul de conducere să fie
împlinit de către bărbat.
Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i da voie să înveţe pe alţii, nici să se
ridice mai sus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a
fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii ( Timotei 2:11-14).
Etape în evoluţia teosofiei (Noile mişcări religioase) J. Frohnmeyer4 distinge patru faze sau
etape în evoluţia generală a mişcării teosofice: 1. teosofia sub impactul spiritismului, 2. budismul, 3.
hinduismul şi, în fine, sub acela al 4. ştiinţei occidentale. Prima etapă este legată de numele
E.Blavatskaia. A doua etapă, sub impactul budismului, începe cu prezenţa E. Blavatskaia şi a
colonelului Olcott în India, ca şi cu speranţa lor într-o conlucrare şi contopire a Societăţii teosofice şi a
mişcării Ărya Samaj, lucru care nu se va întâmpla niciodată.5 A treia etapă, sub semnul hinduismului,
este legată de persoana şi opera fiicei unui medic din Anglia, A. Besant, născută în anul 1847.
Ultima etapă istorică a Societăţii teosofice îl are în centru pe Rudolf Steiner, care s-a detaşat de
acesta în anul 1913 şi a întemeiat Societatea antroposofică, asupra căreia îşi va pune o puternică
amprentă. Sub influenţa sa, mute dintre trăsăturile ocultist-indiene, care se regăsesc în doctrina
teosofică, vor dispare, deşi el însuşi a cultivat concepte importante de această natură, cum ar fi legea
karmică şi doctrina despre ciclul reîncarnărilor.6
c. Doctrina.
Ca reprezentanţi de seamă, potrivit literaturii cultului eretic teozofic există o mare frăţie de
“Mahatmas” sau “maeştri”, care sunt nişte exemple foarte evoluate de reîncarnare avansată, a căror
4 J. Frohnmeyer, Die theosophische Bewegung, inhe Geschichte, Darstellund und Beurteilung, Stuttgart, p.7sq; 5 C.S.Braden, The Also Believe: A Study of Modern American Culta and Minority Religious Movements, New York, 1949, p.235 sq; 6 J.W.Hauer, Werden und Wesen der Anthroposophie. Eine Wertung und eine Kritik, Stuttgart, 1922, p.116 sq;
183
reşedinţă este undeva în regiunile greu accesibile ale îndepărtatului Tibet.7
Aşa cum pretind reprezentanţii teosofiei, aceasta ar fi o concepţie având drept scop de a deveni
esenţa, rezultatul şi finalitatea oricărei religii. Prin teosofie, întreaga lume trebuie să devină o
“Biserică a lui Dumnezeu, în care răsare soarele înţelepciunii”, întrucât religia viitorului se
fundamentează pe cunoaşterea structurii umane şi va fi o religie a unei umanităţi pătrunse de duhul
divin al cunoaşterii de sine. Ţinând seama de acest scop, teosofia împrumută o serie de elemente foarte
amalgamate, cum ar fi :
-doctrina emoţionistă şi gândirea în trepte din neoplatonism şi gnosticism;
-teoria despre lumea ideilor şi materializarea acestora din platonism şi neoplatonism;
-cosmogonia şi antropogonia din religiile misterice antice, gnosticism, hinduism şi budism;
-diviziunea omului şi contemplaţia cosmică din religiile mistice, din mistica şi pansofia Evului
Mediu;
-transfigurarea şi îndumnezeirea din magia naturală, din alchimie şi din doctrina
rosicrucienilor;
-mistica numerelor de la Pitagora şi din Kabbala;
-doctrina despre reîncarnare şi legea Karmică din budism şi hinduism; de asemenea, astrologia
joacă şi ea un anume rol.
Cunoaşterea unităţii fiinţiale a tuturor lucrurilor presupune înlăturarea vălurilor iluziei şi
culminează în acea identificare cu Absolutul din mistica upanişadică: Tat tvam asi – “Acesta eşti tu”.
Însă, pentru a realiza cunoaşterea unităţii fiinţiale cu tot ceea ce există, este necesar să fie recunoscută
legitatea tuturor emanaţilor, involuţiilor şi evoluţiilor, cărora este subordonată orice fiinţă. Orice formă
vizibilă reprezintă un simbol, în care sunt întruchipate în plan fizic însuşirile fiinţei sale invizibile.
Natura umană constă din trupul grosier şi încă alte şase principii, de reţinut fiind faptul că, în
această ecuaţie, materia se transfigurează totdeauna de jos în sus, respectiv dinspre exterior spre
interior. Astfel, trupul eteric, ca model al trupului fizic, este purtătorul sau suportul forţei de viaţă
(prana). Karma, trupul astral sau trupul mental este sediul gândirii concrete şi, împreună cu cele trei
principii inferioare, constituie personalitatea omului, eul inferior. Buddhi-manas sau trupul cauzal, ca
purtător al raţiunii, al gândirii abstracte şi al sufletului uman, este principiul etern în om, este
individualitatea sa. Orice om are îndatorirea de a recunoaşte şi de a lăsa să domnească în sine cele două
principii superioare, buddhi şi atma; abia atunci va reuşi să atingă cunoaşterea unităţii sale fiinţiale cu
Absolutul.
Omul îşi predetermină propriul destin, în sensul că produce karma prin gândurile sale,
exprimate prin voinţa şi actele sale, karma care la rândul ei se va materializa într-una dintre
reîncarnările sale viitoare. În acest fel, omul este autorul propriul său destin, dat fiind faptul că
reîncarnarea sa imediată reprezintă rezultatul actelor sale anterioare. 7 Vezi lucrarea lui Blavatsky, The Theosophical Glassary, op.cit.;
184
În concepţia teosofică, detaşarea de materie şi spiritualizarea fiinţelor presupune un drum lung,
un parcurs care vizează uneori milioane de reîncarnări. Calea propusă de către teosofie pentru om este
o cale a evoluţiei.
-Dumnezeu şi omul în teozofie.
În comun cu Ştiinţa Creştină, Unitatea şi alte teologii panteiste, teozofia Îl cunoaşte pe
Dumnezeu în termeni exclusivi impersonali, susţinând în acelaşi timp că, în sens spiritual, omul este
parte din Dumnezeu. L.W.Rogers a exprimat aceasta în felul următor:
În esenţa divină, puterea latentă şi spiritualitatea lui potenţială, omul este un chip al lui
Dumnezeu, întrucât el face parte din El. “Omul este inteligenţă spirituală, un fragment de divinitate
înveşmântat în materie”.
Aceste puncte de vedere panteiste despre Divinitate sunt atrase din fatala trinitate alcătuită de
hinduism, budism şi gnosticism.
În ceea ce priveşte divinitatea lui Iisus Hristos şi poziţia Lui unică în calitate de singurul
Mântuitor al lumii, teozofia declară că toţi oamenii sunt intrinsec divini, “aşa că în timp toţi oamenii
vor devenii cristoşi”8.
Teozoful, depersonalizându-L pe Dumnezeu, nu recunoaşte că omul este un eu cunoscător şi
reflexiv, că el este o creaţie a lui Dumnezeu, creat după chipul spiritual divin, deşi corupt de păcat.
Biblia aduce multe dovezi în acest scop, punând accent pe personalitatea lui Dumnezeu în
termenii unor calităţi pe care doar o personalitate le poate manifesta. 1. Dumnezeu îşi aminteşte; 2.
Dumnezeu creează; 3.Dumnezeu cunoaşte; 4. Dumnezeu este un Spirit personal; 5. Dumnezeu are
voinţă.
-Jertfa lui Hristos.
Teozofia este opusă nu numai adevăratelor învăţături biblice despre personalitatea şi natura lui
Dumnezeu, precum şi despre divinitatea Fiului Său, ci ea neagă de asemenea cu hotărâre şi jertfa
substituţionară a lui Hristos pentru întregul păcat (I Ioan 2: 2).
În spatele doctrinei străvechi a ispăşirii substituţionare este un adevăr profund şi frumos, însă a
fost degradat într-o învăţătură care pe cât este de falsă, pe atât este şi de egoistă.
Teozoful nu are nevoie deloc de jertfa lui Iisus; de fapt, aceasta îi stârneşte aversiune. După
propria lui mărturisire, el consideră că a ne putea arunca păcatele asupra altuia este “o credinţă
dezonorantă”. Însă tocmai aceasta ne îndeamnă Noul Testament să facem !
Pe de altă parte, teozofia refuză să accepte ispăşirea substituţionară a lui Iisus Hristos pentru
iertarea tuturor păcatelor. În locul acesteia, teozofia propovăduieşte legea inexorabilă a karmei
(cantitatea acumulată a acţiunilor rele ale omului, care poate fi “ispăşită” doar prin acţiuni bune,
personale şi individuale în timpul unei succesiuni de vieţi (reîncarnări) şi care este uneori numită
“Legea Cauzei şi Efectului”. 8 Annie Besant, Is Theosophy Anti-Christian, Londra, Theosophical Publishing Society, 1901, p.16;
185
Aşadar, prin aplicarea legii karmei, doctrina biblică a ispăşirii este abil înlocuită, iar autoritatea
Scripturii eliminată sau negată. “Ispăşirea realizată de Hristos nu stă în substituirea unei individ cu un
altul…”9
În consecinţă, pentru teozofi dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu personal, aşa cum este
ea revelată în jertfirea substituţionară a celei mai preţioase posesiuni a Lui, Fiul Său Iisus Hristos, este
cu desăvârşire inutilă şi ea nu este calea mântuirii. Acest singur fapt ar exclude orice considerare
serioasă a compatibilităţii teozofiei cu creştinismul şi putem fi fericiţi că în zilele noastre acest cult
eretic este atât de nesemnificativ numeric, încât nici măcar nu apare în anuarul American and Canadian
Churches 1975, deşi filiale sau centrale ei pot fi găsite în multe oraşe importante din Statele Unite şi
din lumea întreagă. Rata de creştere a teozofiei pare a fi cu mult mai înceată decât în jurul anului 1920
şi putem spera că tocmai complexitatea şi vocabularul ei încurcat folosit pentru a-şi descrie teologia
derutantă pot să o facă încă şi mai ineficace într-o epocă în care exactitatea definirii a ajuns în sfârşit să
ocupe locul ce se cuvine.
Pentru a fi creştin trebuie să te conformezi Scripturilor. Teozofia nu reuşeşte să îndeplinească
această cerinţă şi trebuie să fie considerată anticreştină.
-Păcatul, mântuirea şi rugăciunea.
Concepţia creştină despre păcat, mântuire şi rugăciune necesită să fie menţionată numai în
treacăt, în relaţie cu reinterpretarea pe care a primit-o de la scriitorii teozofi. Învăţătura teozofiei asupra
acestor principale doctrine creştine este foarte clară şi importantă şi trebuie înţeleasă.
De vreme ce teozoful nu are nevoie deloc de jertfă răscumpărarea de pe cruce şi de vreme ce el
tăgăduieşte că păcatul personal trebuie ispăşit de către o putere din afara lui, ca orașul Petra din
vechime (simbol al auto-încrederii prin aroganță), el este indus în eroare de mândria din inima lui
(Obadia 3). Fără îndoială că teozofii, asemenea unitarienilor, ajung la mântuire perfecţionându-şi
caracterul şi prin ascensiune. Dumnezeul lor trebuie să fie un Dumnezeu al dragostei, care îngăduie ca
pedeapsa pentru păcat să fie rezolvată în ciclul reîncarnărilor şi printr-o ascensiune infinită. El nu
judecă; El nu poate să judece, fiindcă ideea unui principiu impersonal judecând acţiunea unei fiinţe
personale este prea de tot pentru oricine studiază cu seriozitate filozofia religiei, inclusiv pentru
teozofi!
Rugăciunea este comuniunea personală cu un Dumnezeu personal şi nu cu o forţă abstractă sau
o conştiinţă cosmică. Iisus Hristos Însuşi ne-a încurajat adeseori să ne rugăm. El a accentuat în repetate
rânduri calităţile şi avantajele rugăciunii.
Păcatul omenesc face necesară această răscumpărare supremă şi, întrucât teozofia îl neagă,
rezultă că este necesară şi negarea răscumpărării. De vreme ce teozofia Îl respinge pe Dumnezeul
Bibliei sau orice concepţie referitoare la un Dumnezeu personal, rugăciunea în sens biblic devine
imposibilă, iar nevoia cea mai disperată a păcătosului – care este de “a chema numele Domnului” ca să 9 Besant, Anti-Christian, op. cit., p.11;
186
poată fi mântuit nu de un ciclu de încarnări, ci de o veşnică separare conştientă, spirituală şi eternă de
viaţă şi de părtăşia lui Dumnezeu Însuşi – este ignorată sau negată.
În contrast cu această prezentare biblică a păcatului, şi rugăciunii, teozofia Îl pune pe
Dumnezeu Tatăl pe acelaşi plan cu zeii păgâni, cu Buddha şi Vishnu10, şi defineşte rugăciunea nu ca pe
o apelare la milă şi har divin (Filipeni 4:6, 7), ci ca pe “o meditaţie concentrată”11. Teozofii mai cred
că păcatul personal este înlăturat doar prin suferinţa în Kamaloka, “nivelul semimaterial, pentru noi
subiectiv şi invizibil, unde rămân … personalităţile fără trup, forme astrale… Este Hadesul grecilor
antici şi acel Amenti al egiptenilor, tărâmul umbrelor tăcute…”12 Mântuirea personală este obţinută
prin diferite reîncarnări, sfârşind prin absorbţia eului individual. Acestea nu pot fi considerate ca nişte
alternative agreabile la revelaţia biblică, însă ele reprezintă tot ceea ce ne poate oferi teozofia.
-Înviere versus reincarnare.
Teozofia nu oferă păcătosului deloc speranţa deplinei răscumpărări de păcat, ci doar nişte
reîncarnări fără sfârşit; ea nu garantează o relaţie cu un Tată ceresc personal şi iubitor şi nu face altceva
decât să ignore complet adevărata natură, persoană şi lucrare a Domnului Iisus Histos.
Întregul sistem al teozofiei este de origine orientală; este hindus şi budist în teologie, gnostic în
vocabular şi creştin doar în terminologia li de bază, care are tocmai intenţia de a imita conţinutul
adevărat al Evangheliei. Teozoful respinge cu mândrie jertfa de pe cruce, preferând să se încreadă în
propria lui îndreptăţire (şi în ducerea la bun sfârşit a legii karmei) .
d. Creştinismul teosofic, o interpretare bizară a învăţăturii creştine.
Teosofii susţin că, în orice mare religie, există un dram de adevăr, adepţii acesteia având
obligaţia de a cunoaşte acest adevăr şi de a ignora tot ceea ce este inutil.
Dumnezeu nu este altceva decât un spaţiu indefinit, nelimitat, o Fiinţă eternă, o “unitate fără
referinţă”. În consecinţă, nu este nevoie de existenţa lui Dumnezeu personal, fiindcă Dumnezeu trebuie
căutat şi se regăseşte exclusiv în esenţa oricărei fiinţe vii.
Doctrina teosofică nu-l exclude nici pe Iisus Hristos, dar îl interpretează într-o manieră cu totul
bizară. Astfel, prima emanaţie a lui Dumnezeu este Atman, Logos-ul, “Fiul lui Dumnezeu întrupat”
care este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu şi, totuşi, obiect. În ipoteza în care a avut o existenţă istorică,
susţin teosofii, el a fost cu siguranţă un drept, un Budda, un om, a cărui conştiinţă persoanlă a fost
pătrunsă de conştiinţa Logos-ului şi s-a contopit cu acesta.13.
Incapacitatea iudeilor de a distinge între conştiinţa divină şi de cea personală, afirmă teosofii,
avea să-l conducă pe Iisus la crucificare. Naşterea, patimile şi învierea sunt simple alegorii pentru
renaşterea spirituală a omului şi nu au nici o putere justificativă şi mântuitoare, întrucât pentru om nu
10 Annie Besant, The Seven Principles of Man, Londra, The Theosophcal Publishing Society, 1902, p.58; 11 Annie Besant, The Changing World, Londra, The Theosophcal Publishing Society, 1902, p.68; 12 H.P.Blavatsky, op. cit., p.172; 13 F.Hartmann, Mysterien, Symbole und mogisch wirkende Kräfte, 1902; p.113;
187
există “nici o altă mântuire decât propria cunoaştere”14. După aceea, Biserica a făcut din Iisus Hristos
un fel de “mijlocitor”, de “ţap ispăşitor”, asupra căruia păcătoşii şi-au transferat toate păcatele.15
Oricum, în acţiunea teosofică, credinţa în Iisus Hristos, ca Mântuitor istoric, nu este inutilă,
dacă persoana sa este privită ca ideal, pentru că dragostea faţă de ideal conduce la realizarea lui în noi
înşine.16
Tainele sau sacramentele Bisericii fac şi ele obiectul hermeneuticii teozofice, deşi nu sunt
oficiale. Astfel, apa folosită la desăvârşirea botezului reprezintă un simbol al gândirii, iar împărtăşania
simbolizează sălăşluirea lui Dumnezeu în om, prin acare se contopeşte cu Dumnezeu şi devine una cu
fiinţa divină.17
Dogmele şi mărturisirile de credinţă nu-şi au nici un rost pe calea care conduce spre
cunoaşterea lui Dumnezeu. Adevărul nu este nici pe departe un concept obiectiv, o doctrină sau o
mărturisire, ci fundamentul indiscutabil al tuturor lucrurilor, prin urmare Dumnezeu, care poate fi
cunoscut şi înţeles doar în interior subiectiv.
Legat de aceasta, “rugăciunea teosofică” nu este decât un dialog al omului cu “sinele
superior”, cu adevăratul său eu. O asemenea rugăciune nu înseamnă nicidecum o revărsare undeva spre
exterior, ci dimpotrivă o interiorizare, o ancorare în propriul sine.
Biblia nu este decât un manual de ştiinţă ocultă, fără nici o legătură cu vreo revelaţie divină, dar
care conţine adevărurile supreme în materie de filosofie a religiilor. Biserica este acuzată că ar fi
falsificat Biblia. În aceeaşi opinie a teozofilor, Bisericile şi confesiunile, datorită credinţei şi
clericalismului lor, se află foarte apropiate de magia neagră. Ele sunt acceptate de teosofie doar în
măsura în care se dovedesc a fi un fel de “cârjă pentru subdezvoltaţi”, “călăuză” spre o religie
universală.
Concluzii.
Teozofia nu oferă păcătosului deloc speranţa deplinei răscumpărări de păcat, ci doar nişte
reîncarnări fără sfârşit; ea nu garantează o relaţie cu un Tată ceresc personal şi iubitor şi nu face altceva
decât să ignore complet adevărata natură, persoană şi lucrare a Domnului Iisus Hristos.
Întregul sistem al teozofiei este de origine orientală; este hindus şi budist în teologie, gnostic în
vocabular şi creştin doar în terminologia lor de bază, care are tocmai intenţia de a imita conţinutul
adevărat al Evangheliei.
Teozoful respinge cu mândrie jertfa de pe cruce, preferând să se încreadă în propria lui
îndreptăţire (şi în ducerea la bun sfârşit a legii karmei) . În comun cu alte religii necreştine ale lumii,
teozofia nu oferă nici un răscumpărător viu, nici o eliberare de puterea păcatului şi, în cele din urmă,
nici o speranţă pentru lumea care va veni.
14 Idem, Jehoshua, derProphet von Nazareth, 1897, p.14sq; 15 Idem, Mysterien…p.59; 16 Idem, Die weisse…p.180; 17 Idem, Lehoshua…p.110;
188
După cum se poate constata, legea karmică şi teoria reîncarnărilor nu sunt decât o expresie sau
o formă mascată a evoluţionismului naturalist. Contemporanul nostru european sau de aiurea,
raţionalist sau materialist, în convingerile sale interioare, nu face decât să încerce să împace teoria
evoluţionistă cu teozofia evoluţionistă18.
Ocultismul teosofic se adresează totdeauna lumii creaturale, creaturii în sine, ci nu lui
Dumnezeu Creatorul, lumii lui Dumnezeu. Mai precis, teosofia se plasează în afara experienţei
religioase şi în afara lui Dumnezeu.
18 Vezi N.Berdjaev, Der Sinn des Schaffens. Versuch einer Rechtfertigung des Menschen , Tübingen, 1927, p.330sg;
189
VIII.A. MIŞCAREA NEW – AGE (Mişcare cu caracter religios, filosofic şi psihologic).
Astăzi, mai mult ca oricând, omul a intrat într-un conflict acut nu doar cu Dumnezeu, ci şi cu
natura. Tocmai de aceea, consecinţele unui atare conflict se resimt din plin atât în relaţia cu Dumnezeu,
în plan spiritual, cât şi în relaţia cu natura.
Secularizat şi fără Dumnezeu, omul de astăzi îşi caută proprii săi “profeţi”, care să-l conducă
spre ieşirea din această stare de criză. Din păcate, nu este vorba de profeţii biblici, consacraţi, pentru că
secularismul modern a închis “poarta” spre cer, spre Dumnezeu, mai ales că cel secularizat socoteşte
că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Asemenea “profeţi”, cu un mesaj specific, revendică şi mişcarea
New-Age (Noua Eră), pornind de la premisa că lumea de astăzi nu mai “funcţionează” aşa cum trebuie
şi că, în consecinţă, trebuie schimbată.19
New-Age este o denumire generală pentru o serie de curente şi idei foarte variate, care îşi au
rădăcinile în tradiţii cu totul diferite, de multe ori chiar contrapuse. Totuşi, toate converg într-un
anumit punct, susţinând că omenirea traversează astăzi o aşa-numită “perioadă de cotitură”, care
presupune o schimbare reală în toate domeniile, şi anume în cel personal, profesional, social, ştiinţific,
pedagogic, terapeutic şi religios. Această schimbare trebuie să se realizeze prin “transformarea
conştiinţei”, şi anume atât în plan individual şi general uman, cât şi la nivelul întregului cosmos.
Una dintre cele mai de seamă reprezentante ale gândirii de tip new-age-ist, Marilyn Ferguson,
însumează toate grupările, mişcările şi persoanele particulare care pledează pentru o schimbare pe
această linie într-un sistem reţetar unic, în sensul unei “reţele” (ger. Netzwerk; engl. Network)
echivalând cu o “conspiraţie blândă”.20 Această “conspiraţie” acţionează, în viziunea autoarei,
“transformarea personală şi socială în era Vărsătorului”, conform principiului: “să gândim global,
să acţionăm local”. Specialistul în fizică atomică, Fritjof Capra21 , foloseşte noţiunea de “perioadă de
cotitură” (Wendezeit) şi vorbeşte, în acelaşi context, de o “nouă gândire”, şi de o “nouă imagine
despre lume”. În opinia sa, vechea ştiinţă mecanicistă, elaborată în spiritul cartezian-newtonian, este
desuetă, e deja depăşită. Vechea paradigmă, respectiv vechia formă de explicare a realităţii, este
eliminată în prezent de o alta nouă, aceasta din urmă fiind desemnată de către Capra ca una holistică22,
ecologică şi feministă. În locul fragmentării realităţii şi naturii în tot felul ei de entităţi statice şi
distincte, Capra şi alţi fizicieni moderni susţin “plenitudinea lumii”23, structura holonomică a acesteia,
19 N.Achimescu, New-Age şi ecologia. Consideraţii critice din perspectivă creştină, în Teologie şi viaţă, nr.1-6, 1997, p.107; 20 M. Ferguson, Aquarian Conspiracy, Los Angeles, 1980; ger.: idem, Die Sanfte Verschwörund. Persönliche und Gesellschaftliche Transformation im Zeitalter des Wassermanns, München, 1984; 21 F.Capra, Wendezeit. Baustein für ein neues Weltbild, Bern ş.a., 1987; idem, Das neue Denken, München, 1987; 22 Noţiunea de “holism” datează din 1926, fiind lansată de către omul politic şi filozoful sud-african dr. Jan Smuts în cartea sa Holism and Evolution, în care acredita teza unei evoluţii a materiei în structuri de organizare a energiei mereu progresive. Vezi J.Smuts, Holism and Evolution, ed.by E.W.Sinnot, New-York, 1961; 23 Cf. David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti, 1995;
190
potrivit noului principiu al intercorelaţiei componentelor cosmosului: “Totul se intercorelează cu
toate”.
Între multe alte obiective propuse de această nouă mişcare, ar fi următoarele: înlocuirea vechii
ere a “Peştilor cu cea a Vărsătorului” (Acuaris), o religie unică şi universală, schimbarea cursului
istoriei umane actuale, restabilirea unităţii om-cosmos, o nouă viziune despre realitate, transformarea
omului printr-o aşa-numită revoluţie spirituală, generalizarea concepţiei holiste, revigorarea practicilor
esoterice, o politică vizionară globală, depăşirea procesului de individualizare şi a egoismului care
marchează societatea contemporană occidentală, reuniunea cu sinele cosmic, promovarea mişcării
orientale, spiritualitatea şi gândirea în categorii şi conexiuni cosmice, o lume nouă într-o spiritualitate
nouă etc.24
a. Generalităţi.
Aşa numita mişcare New-Age a apărut în secolul al XX-lea în USA. Dacă în privinţa spaţiului
putem specifica statul California, problema datei de naştere a mişcării e mai controversată. În funcţie
de perspectiva astrologică, antropologică sau psihologică, diferiţi cercetători au plasat momentul
incipient fie în anul 1904 sau 1910 sau 1917, după alţii la 5 februarie 1962 . Potrivit psihologului
C.G.Jung, era Vărsătorului începe în 1997 sau 2154 (!). Există şi o enciclopedie care expune o
cronologie a mişcării. Aceasta ar începe în anul 1875 cu formarea Societăţii Teozofice la New York de
către Helena Petrovna Blavatsky, HenrySteel Scott şi William Quan Judge.
-Analiza contextului religios şi social :
Ambiţia de stăpânire a lumii s-a conturat pe deplin după victoria repurtată în anul 1945 asupra
celor două imperii păgâne rivale: al treilea Reich şi imperiul Soarelui Răsare. Totodată a fost întrecut
şi imperiul aliat, cel britanic a cărei stea începe să decadă treptat. Va rămâne un singur rival redutabil,
şi el în mod conjunctural fost aliat, imperiul păgân sovietic. Începe războiul rece. Din punct de vedere
confesional SUA se prezintă ca un mozaic în care puterea totuşi desprinde cu ajutorul datelor statistice
furnizate de enciclopedia Encarta '98 următoarea structură: “La jumătatea secolului trecut, populaţia
SUA era predominant protestantă; ea includea relativ puţini romano-catolici şi evrei, şi aproape nici
un aderent al religiilor necreştine cum ar fi islamul sau budismul. Printre noile fenomene religioase
ale secolului trecut se număra fondarea mai multor denominaţiuni americane originare religioase
printre care Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Ultimile Zile, cunoscută popular ca Mormonii;
Biserica lui Hristos, Scientista; Biserica adventistă de ziua a 7-a şi Martorii lui Iehova. După anuarul
statistic din 1998, cel mai mare grup religios american este cel mai romano-catolic, aproximativ 25%
din populaţie. Printre grupurile majore protestante sunt baptiştii (19,4%), metodiştii (8%),
prezbiterienii (2,8%), pentiscostalii (1,8%) şi episcopalienii (1,7%). Biserica Ortodoxă are un număr
neînsemnat (n.n nu este indicat în procente !). Cea mai răspândită religie necreştină din SUA este
24 Vezi R.Ruthe, Medien, Mogier, MäCHTE, Aberglaube und Okkultismus im Zeitalter des Wassermanns, Brendow Verlag, Moers, 1988, p.28;
191
iudaismul (2%), dar şi islamul, budismul şi hinduismul cu adepţi numeroşi”. Potrivit unui sondaj
Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile erau adepţii unor religii
orientale; 9 milioane erau angrenaţi în ceea ce se cheamă “spiritual healing” (vindecare spirituală – o
formă tipică a practicilor terapeutice de tip New Age inspirată din religiile orientale şi practicile
şamanilor nord-americani). În anul următor, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanţi ai
healing-ului carismatic de influenţa penticostală. Aici este cazul să menţionăm apriga concurenţă
dintre new-ageri şi carismatici, conflictul şi contradicţia lor datorându-se mijloacelor lor diferite
folosite în acest scop: bunăstarea pământească aici şi acum.
-Istoric.
Fenomenul social cunoscut ca New Age a luat amploare vizibilă în anii '60 în mediile hippy de
pe coasta de vest, statul California, având ca centru oraşul San Francisco, capitala “contraculturii”,
supranumit şi “laboratorul noilor idei”. Cartierul unde îşi avea sediul această mişcare se numea
Height-Ashbury, dar a fost supranumit parodic Height-Hashbury, aluzie străvezie la consumul intensiv
de droguri psihedelice practicat de personajele dubioase adunate aici din toate colţurile ţării.
La data de 14 ianuarie 1967 s-au adunat 10.000 de tineri îmbrăcaţi într-o ţinută Kitsch
pseudohinduistă, autointitulaţi “flower-power children” în Golden Gate Park. Evenimentul a fost
salutat în ziarul “underground” The City of San Francisco Oracle ca fiind inaugurarea unei noi epoci.
Euforia nu a durat însă “decât o vară”, cu toată răspândirea masivă – 250.000 de hippies numai în
SUA.
Expresia (luată din filmul suedez cu acelaşi nume) trebuia luat ad-literam, deoarece în
octombrie 1967 mişcarea a fost declarată moartă şi înmormântată simbolic ! Motivul principal al
acestei dispariţii rapide au fost drogurile şi amorul liber practicate fără oprelişte de aceşti tineri
iresponsabili, printre care s-au strecurat elemente subversive sau de-a dreptul criminali odioşi ca
Charles Manson. Această contra-cultură era caracterizată de cunoscutul simbol al păcii “Make love,
not war”, în realitate un străvechi simbol ocult satanist. Muzica flower-power şi combinaţia de droguri
psihedelice cu variantele de yoga occidentalizată au trecut în zilele noastre la stadiul de cultură oficială
şi chiar considera corectă din punct de vedere politic.
Întrucât caracteristica esenţială a mişcării este structura de reţea, au existat simultan în acei ani
şi alte centre de egală importanţă ca: Esalen şi Comunitatea Ananda (California), Findhorn Community
(Scoţiei), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum (Zürich) şi altele.
Institutul Esalen din Big Sur, California, s-a înfiinţat în anul 1962 şi este socotit a fi Unum din
leagănele mişcării. Sub conducerea lui Michael Murphy şi Richard Price, institutul s-a orientat către
experimentarea de noi terapii şi spiritualitate alternativă de orientare asiatică. Ambiţia participanţilor
era aceea de a conferi acestor experimente de meditaţie, medicina holistică şi diverse forme de masaj
cu alură intelectuală academică. Aici s-au perindat figuri de seamă ale “noii spiritualităţi” ca Fritz
Perls, întemeietorul gestalt-terapiei, apoi Ida Rolf cu a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, părintele
192
psiho-sintezei, precum şi Rollo May, Carl Rogers, Alexander Lowen, Christina şi Stanislav Grof. Pe
lângă aceştia au mai fost prezente personalităţi politice ca M.Gorbaciov, Mark Satin şi cercetători ai
noii fizici (Fritjof Capra, Gary Zukav). În fiecare an 5.000-7.000 de cursanţi participă la gama largă de
oferte new-age: psihologie transpersonală, psihologie budistă, şamanism, hipnoza, yoga, tantra, intuiţie
practică, gestalt-terapie, metoda feldenkrais, rolfing şi Cursul miracolelor.
Findhorn Community a fost fondat în Scoţia de nord în anul 1962 de soţii Peter şi Eileen Caddy
împreună cu Dorothy Maclean. În mod asemănător Helenei Skutch, autoarea celebrului Curs al
Miracolelor, Eileen Caddy a auzit începând cu anul 1953 în timpul meditaţiilor o voce lăuntrică ce-i
dădea directive de conduită spirituală şi practică. Fără “a cerceta duhurile”, ea a luat această voce
drept Dumnezeu şi a urmat-o întocmai. Astfel cei doi soţi împreună cu secretara Dorothy Maclean au
fondat o fermă experimentală model în care s-au obţinut nişte rezultate extraordinare în urma
meditaţiilor asupra plantelor.
În anul 1970 a apărut la Findhorn o altă figură reprezentativă a New Age-lui, tânărul american
David Spangler. Acesta a continuat cu dubioasele practici de transă spiritistă, contribuind totodată prin
lucrurile sale la prestigiul acestui fief al mişcării New Age.
Din aceste centre mişcarea s-a răspândit cu repeziciune mai întâi în SUA şi Europa de vest
(spaţiul aşa-zis “euro-atlantic”), pătrunzând apoi la sfârşitul anilor 70 şi în Europa de răsărit, deci şi în
România. Aici desigur că New Age-ul a întâmpinat de multe ori dificultăţile inerente sistemului
totalitar: cenzura vigilentă a sistemului mass-media aflat sub controlul statului-partid.
-Lideri şi autori New-Age.
Prezentarea “corifeilor” mişcării are un caracter selectiv. Alegerea reprezentanţilor şi a
lucrărilor celor mai semnificative se loveşte de obstacolul următor: în căutarea unor legitimităţi şi
autorităţi cel puţin cultural-ştiinţifice, în cataloagele şi enciclopediile oficiale New Age apar nume de
personalităţi care nu s-au declarat nicicând a face parte din mişcare. Aşa ar fi nume ca Rudolf Steiner,
Carl Gustav Jung, Teihard de Chardin, Mircea Eliade şi alţii. Pe de altă parte, mişcarea îşi poate
revendica nişte “prooroci” şi chiar “înainte-mergători”, care pe drept cuvânt i-au pregătit – cu ştiinţă
sau fără ştiinţă, cu voie sau fără voie – cărările.
-Denumiri ale mişcării New-Age.
Denumiri în afară de New-Age (Era Nouă), cum ar fi: Era Solară, Era Ecologică, Era de Aur,
Era Experienţialităţii, Era Răspândirii, Era Principiului Yin (principiul feminin din spiritualitatea
taoistă, în opoziţie cu principiul masculin yang), Era Androgină (în opoziţie cu patriarhul de până
acum), Era Ioaneică (în opoziţie cu mileniile pauline), Era Acvariană, Era Vărsătorului, Era Holistică,
Era Păcii, Unităţii şi Armoniei Universale etc. Fireşte, prin noţiunea aceasta de eră trebuie să se
înţeleagă atât o epocă viitoare, care o va înlocui pe cea actuală, a “Peştilor” (Pisces), cât şi mişcarea în
sine, care va promova noile principii pe care acestea le presupune.
-Autori români şi străini.
193
Autori sau savanţi ce propaga idei vădit de tip New Age, însă din anumite principi se leapădă
deschis de apartenenţa la mişcare, ba mai mult, o critică vehement. Aici se pot încadra nume cunoscute
autohtone ca Gregorian Bivolaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu , Ion Ţugui, Constantin Negulescu,
Pavel Coruţ, Marian Zidaru.
Iată o listă cu nume “fierbinţi” de autori New Age în vogă: Lynn Andrews, Jose Arguelles,
Sun Bear, Don Campbell, Ram Dass, Wayne Dyer, Louise Hay, Jean Houston, Barbara Marx Hubbard,
Sue Hubbell, Laura Huxley, J.Z Knight, Lohn Randolph Price, James Redfield, John Robbin, Elisabeth
Kubler Ross, Jamie Sams, Virginia Satir, David Spangler, Whitley Strieberg, George Trevelyan,
Marianne Williamson.
-Lucrări semnificative.
1. New Age journal fondat acum 100 de ani de George Bernard Shaw şi prietenii săi vizionari.
Aceştia se considerau a fi pionieri în domeniul aspectelor societăţii moderne ca: educaţia, tehnologia,
sănătatea şi spiritualitatea. Această revistă de avangardă şi-a încetat activitatea în 1922. La 50 de ani
după aceasta un grup eclectic de editori şi jurnalişti “alternativi” au hotărât continuarea lui New Age
Journal, de data aceasta în maniera post-modernistă a anilor 70 caracterizată de cultura globalistă.
2. Cursul Miracolelor pretinde că nu are autor (pentru a suscita interesul unor cercuri cât mai
largi), totuşi urmărind cu atenţie sursele indicate de înşişi propagatorii acestui curs se pot descoperi
persoanele implicate în alcătuirea şi distribuirea sa. În 1998 un interviu pe marginea Cursului acordat
de psihologul american Judith Skuth Whitson doctorului Jeffrez Mishlove. J. S. Whitson este printre
altele preşedinta Foundation for Inner Peace, organizaţie ce se ocupa cu publicarea şi răspândirea
acestui curs. Dar adevăraţii autori se numesc Helen Schucman (a murit în 1981) şi William Thetford,
autori care din “smerenie” se numesc “canalizatori”, folosind un termen contemporan ce înlocuieşte
demodatul “medium” spiritist. Aceşti doi psihologi (Helen Schucman s-a declarat evreică şi atee
militantă, iar Bill se considera agnostic !), au avut în 1975 o relaţie personală ce s-a deteriorat, iar în
această situaţie tensionată Helen a primit următorul mesaj: “Acesta este un curs de miracole. Vă rog
nu luaţi notiţe”. Mesajul venea din partea unei entităţi ce s-a recomandat a fi Iisus! Aici putem face o
paralelă cu mesajul “tolle, lege” primit de Fericitul Augustin, mesaj cu adevărat dumnezeiesc ce a dus
la convertirea acestuia. Dar ateii şi agnosticii de care ne ocupăm n-au avut darul deosebirii duhurilor, şi
nici precauţia de a consulta pe cei competenţi ce ar fi putut să-i ferească de rătăcire. Şi acestea în
situaţia când în America exista de zeci de ani milioane de ortodocşi organizaţi în diverse eparhii,
publicaţii ortodoxe şi Institutul St.Vladimir din Crestwood, New York, cu teologi de prestigiu, sau
chiar şi mănăstiri californiene cu viaţă ascetică exemplară.
Astfel în ianuarie 1987 existau în circulaţie 300 000 de copii ale cursului Judith Skutch
caracterizează acest curs – să reţinem, una din cărţile “canonice” ale mişcării New Age! – ca fiind un
sistem metafizic de psihoterapie.
Pe internet se poate citi o producţie literară înrudită, şi anume The Celestine Journal. Dar tot pe
194
internet n-au întârziat să apară şi recenzii critice, în special venite din zona neo-protestantă. Una din
cele mai pertinente critici se intitulează “Reflections ON A Best-Seller” de Polf Nosterud. Acolo se
arată între altele că: "Prin deghizarea conceptelor oculte într-o terminologie creştină, cărţile New Age
au introdus, înşelător, mulţime de aşa zişi creştini în cercuri New Age şi neo-păgâne…"
Aceste recenzii urmăresc – şi realizează – o poziţie creştină apologetică, dar din păcate ele
eşuează în zona eterodoxiei propunând soluţii ce trădează carenţele duhovniceşti tipic neoprotestante:
lipsa ierarhiei şi continuităţii apostolice, neînţelegerea sobornicităţii şi a Sfintelor Taine, critica cultului
sfinţilor şi liturgicii bisericeşti în general, subiectivismul în interpretarea (adesea literală,
fundamentalistă) a Scripturii, considerată ca autoritate supremă şi suficientă. Aceste grave abateri
dăunează chiar şi celor cu cele mai bune intenţii cum ar fi C. Cumbey, C. Matrisciana, D. Hunt sau
L.Gassman.
-Mişcarea New-Age în România.
Psihosectele se leagă direct de universul atât de variat, cunoscut sub numele New Age, această
mişcare sau mentalitate în expansiune, complexă şi articulată, descrisă ca o “propunere existenţială” de
sincretism exacerbat, uimitor, între filosofiile orientale, psihologia inconştientului, ufologie şi religii
primitive. O astfel de “cloacă universală”, cum a numit-o cineva, şi în care poţi găsi orice, pentru a-ţi
construi un “crez pe măsură”.
Psihosectele, auto intitulate “mişcări pentru dezvoltarea mentalului”, creează preocupări nu
atât prin numărul crescând de aderenţi, cât mai ales prin potenţialul de pericol social. Vorbind de
acesta din urmă aspect, documentele statistice ale unor ţări occidentale le consideră în stare să opereze
o “destructurare mentală” la adepţii lor, conducându-i sistematic şi la ruină economică. De aceea, sunt
numite uneori şi “culte destructive”.
De obicei, între aceste psihosecte găsim sistematic unele care activează şi în ţara noastră, chiar
dacă, de regulă, au un număr limitat de adepţi. Între acestea amintim:
-Scientologia.
-Live Discover Principles.
-Silva and Mind Control.
-Centru Român de Psihologie şi Hipnoză Aplicată (Evo Cris).
-Valter Bredeon Seminars.
-Cultural and Spiritual Association (Casa).
-Asociaţia de Ontopsihologie.
-Hormony Body Mind.
Psihosectele sunt o realitate în întregime occidentală, prezentând un amestec de intuiţii
psihanalitice, precepte morale, metode pseudo-ştiinţifice, practici iniţiatice, centrate, de obicei, pe
credinţa într-o Fiinţă supremă şi pe speculaţii eshatologice. Ceea ce au în comun aceste secte este
pretenţia de a dezvolta pe deplin capacităţile mentale şi psihologice ale omului, prin eliberarea şi
195
condiţionările mentale, de boală şi de nefericire.
Riscul constă şi în faptul că, adesea, se ascund sub masca unor aşa-zise centre psihoterapeutice,
institute de cercetare şi şcoli formative, sau de-a dreptul în cursuri pentru manageri sau de dezvoltare a
memoriei. Frecventarea acestor “cursuri” se face cu plata unor taxe adesea exorbitante, dacă nu cu
punerea întregului avut la dispoziţia comunităţii respective şi cu angajarea “cu norma întreagă” în
activităţile organizaţiei.
Dintre structurile religioase amintite, pare că Scientologia ar fi cea care isca preocupările cele
mai serioase, mai ales că activează în România încă din anii comunismului. Caracteristica majoră a
acestei mişcări e ambiţia de a crea o “democraţie scientologică” la scară planetară, mizând pe
“purificarea” tuturor indivizilor. Când acest lucru se va realiza, în proporţie de 80%, nu va mai fi
nevoie de alegeri şi dezbateri politice, iar cine va continua să se opună mişcării va fi privat de statutul
de cetăţean. Cercetările făcute asupra acestei mişcări au subliniat gravele repercusiuni asupra
familiilor care au un membru devenit adept al sectei. Terapia tinde să reducă adepţii la o stare totală de
aservire, folosindu-se de sisteme de condiţionare mentală. “Confesiunile” adepţilor privind viaţa lor
privată, obţinute în urma şedinţelor de terapie, sunt apoi folosite împotriva lor, ca instrumente de
şantaj.
Se cunosc numeroase cazuri în Europa, dar şi la noi în ţară, când diverse mişcări psihoagresive,
aparţinătoare mişcării New Age, au tendinţe să intre în şcoli fie prin intermediul elevilor şi studenţilor,
fie al unor profesori deveniţi adepţi ai psihosectelor. A creat senzaţie cazul unei şcoli din Toscana
(Italia), în care directorul a cerut profesorilor să participe la un astfel de curs, care ulterior ar fi fost
echivalent cu unul de reciclare. Consiliul profesoral a cerut demisia directorului şi a solicitat
retragerea dreptului de a mai profesa.
Nu trebuie uitat ca şi lumea politică şi cea a afacerilor sunt poluate de New Age. Într-o lume
ambiguă, e greu să lupţi contra universului New Age, care are elemente “nevinovate” şi periculoase la
un loc. Ne lipsesc elementele culturale pentru a-i face faţă. Singura posibilitate este discernământul
duhovnicesc, care ne ajută să nu ne oprim la suprafaţă, fascinaţi de aparenţe, ci “să aruncăm mai la
adânc”, în marea tulbure pe care navigăm, şi să vedem toate acele elemente ambigui şi controversate,
care spun că nu acolo este Hristos.
b. Elemente de doctrină.
-Ontologie, cosmologie, antropologie.
Conform New-Age, lumea trebuie percepută ca o “ţesătură” dinamică de relaţii, în care nici o
parte nu este mai importantă decât celelalte. În ansamblul ei, existenţa şi echilibrul ei sunt determinate
de cele două principii aparent opuse, dar complementare, şi anume yin şi yang, unul feminin şi celălalt
masculin, preluate din taoism şi completate de către fizicianul F.Capra cu idei din cartea chineză I-
196
Ging. Alte elemente au fost preluate din filosofia greacă a lui Heraclit.25
În viziunea filosofiei şi misticii chineze, interacţiunea celor două principii complementare
conduce la instaurarea ordinii şi armoniei universale, cosmice şi individuale, denumite tao. Dar tao
reprezintă un proces într-o permanentă schimbare şi transformare. Toate fenomenele participă la
procesul cosmic, fiind prin natura lor absolut dinamice. Această ordine cosmică, morală şi fizică, cu un
caracter implacabil, se desfăşoară nu linear, ci ciclic.
Ordinea naturii nu este altceva decât echilibrul dinamic dintre aceste principii. La nivelul
omului, yang şi yin simbolizează raţionalul şi intuitivul, celor două forme complementare ale spiritului
uman. Gândirea umană este analitică, liniară, ea operează cu distincţii, sisteme logice, fragmentând
realitatea.
F. Capra susţine, pe de altă parte, că nu există nici o cunoaştere absolută a lucrurilor în fiinţa
lor. Într-un mod similar mişcării electronilor în atom, întreaga existenţă nu se află într-o mişcare şi
activitate continuă. Determinată de yin şi yang, dinamica se transmite mai departe de la molecule, prin
intermediul celulelor, spre organe, în continuare spre om, de la om spre familie, de acolo spre
societate şi, în sfârşit, spre naţiuni. În fond doctrina new-age-istă, îmbinată de elemente mistice
orientale, nu face altceva decât să încerce să-şi justifice propriile idei pe baza unor teorii vehiculate
frecvent de o anumită parte a fizicii moderne.
Conform aceluiaşi fizician, F.Capra26, o analiză atentă a proceselor de observare în fizica
atomică ne conduce la concluzia că particulele subatomice nu pot fi percepute ca entităţi izolate, ci
doar ca intercorelări între procesele de pregătire a experimentului şi măsurătorile propriu-zise. În acest
fel, teoria cuantică demonstrează unitatea Universului, arătând că lumea nu se compune din entităţi
statice, îndepărtate între ele.
Teoria relativităţii, lansată de către Einstein, a schimbat profund concepţia despre materie,
conducând la o altă viziune despre particulele “elementare”. Teoria relativităţii a demonstrat că masa
nu are nimic de-a face cu substanţa, ea nefiind altceva decât o formă de energie. Faptul că masa unei
particule corespunde, în fapt, unei anumite cantităţi de energie arată că particula nu poate fi percepută
ca un obiect static, ci ca o entitate dinamică.27
Se vorbeşte astăzi în lumea fizicienilor de o anume “paradigmă vibratorie”, conform căreia
universul este conceput ca un complex de vibraţii, numite stringuri. Potrivit acestui concept, însuşit de
new-age-işti, procesele, oricare ar fi ele, se desfăşoară demonstrând o structură ritmică, şi nu una
statică. Ele sunt fluctuaţii, oscilaţii, unde, vibraţii (teoria stringurilor, o teorie care îl exclude pe
Dumnezeu).
Imaginile de obiecte şi entităţi statice, separate, “există” doar în mintea noastră, în lumea
25 S.Leuenberger, Die theosophischen Wurzeln von New Age, în P.Beyerhaus/Lutz E von Padberg (Hrsg.) Ein Welt-eine Religion ? Die synkretistische Bedrohung unseres Glaubens im Zeichen von New Age, Asslar, 1988, p.158; 26 F.Capra , Teofizica: o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Bucureşti, 1995, p.59; 27 Ibidem, p.66 sq.
197
noastră interioară, pe care ne-o proiectăm fiecare cu ajutorul simbolurilor, reprezentărilor şi ideilor.
În consecinţă, opinia conform căreia ar exista obiecte statice, separate între ele prin spaţiu, nu
are, potrivit acestei doctrine, nici o bază ştiinţifică, ci doar una de recompunere, “fotografică”. Aceasta
este şi motivul pentru care new-age-iştii insistă pe necesitatea înlocuirii modelului “fotografic” cu
modelul “holografic”, conform căreia perceperea senzorială, intrarea în contact cu lumea exterioară,
nu se mai realizează după criterii “fotografice”, ci “holografice”.
Doctrinarii New-Age concep universul ca întreg, susţinând că materialitatea lui se întrepătrunde
în mod absolut cu spiritualitatea sa. Pentru ei, nu există două substanţe distincte, spiritul şi materia, ci
doar două sau mai multe aspecte de profunzime diferită ale uneia şi aceleiaşi “substanţe cosmice”.
În concepţia New-Age, teologia şi antropologia nu-şi găsesc locul, întrucât Dumnezeu şi omul
sunt percepuţi ca parte integrantă a cosmosului, sunt absorbiţi de acesta, nu au o identitate proprie. Din
această cauză, teologia şi antropologia nu sunt parte componentă a cosmosului. Reprezentanţii New-
Age afirmă că nu există un Dumnezeu în sensul de Creator, nici un Dumnezeu ca persoană distinctă de
creaţie. Ba mai mult, el îl identifică pe Dumnezeu cu “dinamica autoorganizatorică a cosmosului”28.
Paradoxal, însă, Dumnezeu este desemnat şi ca “spirit cosmic”, această concepţie apropiindu-se foarte
mult de viziunea panteistă a lui Spinoza, de aceea a panteismului upanişadic, sau, într-o altă
perspectivă, chiar de cea a pancosmismului budist. Prin urmare, din moment ce acest “Dumnezeu”
impersonal nu se deosebeşte şi nu se detaşează de cosmosul din care face parte, în sensul unui Creator
suveran şi atotputernic, el evoluează simultan cu acesta. Este şi motivul pentru care cosmosul este
socotit divin şi sacru. 29
Am amintit mai înainte că nici antropologia nu apare ca parte distinctă de cosmologie în
concepţia New-Age. Din perspectiva acestei doctrine, omul, ca şi Dumnezeu de altfel, reprezintă nici
mai mult nici mai puţin decât un aspect mai important al cosmosului, iar cosmosul nu este altceva
decât trupul extins (“corpus estensium”) al acestuia.
Nu se face nici o distincţie între dimensiunea materială şi spirituală a omului, ci ambele sunt
privite ca un întreg indestructibil. Omul este parte integrantă a acestui “spirit” care sălăşluieşte în
cosmos şi, drept urmare, este divin.30
- New-Age, ecologism, feminism şi pacifism31.
New Age nu vizează doar “interiorizarea” omului, ci, aşa cum subliniază F.Capra, şi o
“exteriorizare” a acestuia, cu multiple repercursiuni în plan social, politic şi mai ales ecologic.
“Ecologia abisală”,32 îşi propune “transformarea personală şi socială”, mutaţia la nivelul conştiinţei
28 F.Capra, Wendezit, p.324; 29 S.Leuenberger, Die theosophischen Wurzeln…, în P. Beyerhaus / Lutz E. von Padberg (Hrsg.), op. cit., p.159; 30 S. Leuenberger, ibidem, ibidem; 31 Acest subcapitol a fost preluat din studiul New Age şi ecologie. Construcţii critice din perspectivă creştină, apărut în Teologie şi viaţă, nr. 1-6, 1997, sub numele de Interferenţe New Age – ecologism, pp.116-120. 32 De exemplu, în noile ediţii ale cărţii sale Wendezeit…, Capra a adăugat o anexă cu titlul Die ökologie – und Alternativbewegung - beispielhafte Entwicklungen und Projekte; vezi F.Capra, Wendezit …p.475 – 484;
198
ecologice, toate trebuie să se completeze reciproc.33 New-age-işti consideră că multe mişcări
ecologiste, feministe, pacifiste etc. vor adera şi vor susţine programul şi ideologia New Age: “Avem
nevoie de o perspectivă ecologică şi feministă, care în fiinţa ei cea mai intimă este de natură spirituală
şi care va implica schimbări profunde în structurile noastre sociale şi politice”34. Pornind de la o
viziune holistică şi ecologică despre viaţă, respingând sistemul actual de valori, care domină cultura
contemporană şi care este susţinut prin instituţiile sociale şi politice actuale, astfel de mişcări tind – ca
şi New Age – spre crearea unei noi culturi35.
Promotorii New Age îşi pun speranţe în legătura “Noii Stângi”(neomarxistă) cu mişcările
adepte ale religiozităţii New Age. Drept prototip al acestei colaborări este considerată legătura cu
Partidul “Verzilor” (der Grünen) din Germania. În opinia lui F.Capra, “Verzii” ar reprezenta
“manifestarea cea mai puternică” a noii “culturi care ia amploare” în sensul doctrinei New Age36.
Aşa cum remarca F.Capra “punctul de plecare al politicii Verzilor îl reprezintă cunoştinţa ecologică,
conştiinţa…independenţei tuturor fenomenelor, a îndreptării tuturor indivizilor şi societăţilor în
procesele ciclice ale naturii, ceea ce converge pe deplin cu imaginea globală new-age-istă despre
existenţă în general”. Capra vorbeşte de o “ecologie abisală”, aflată la celălalt pol faţă de “gândirea
ecologică superficială”.
De fapt, pentru new-age-işti verdele reprezintă culoarea vieţii şi a speranţei, culoarea
supravieţuirii şi a ultimei speranţe. Verdele mai e şi principiu vital, dar fiind faptul că se poate renunţa
la orice această lume, de pildă la creşterea economică liniară, la exploatarea prădalnică a naturii, la
disproporţiile demografice, la competiţii. Filosofia New Age susţine că verdele este un simbol pentru
lumea “globală”, exprimând depăşirea momentului eshatologic şi năzuinţa după o nouă “eră”.
După cum afirmă acelaşi analist al complementarităţii dintre doctrina New Age şi ideologia
“verde”, F.Capra, “Alianţa Prieteniei Ecologice” (“Oko-Friends-Alianz”) a reprezentat impulsul
esenţial spre apariţia Verzilor. Pentru această Alianţă, “următorul pas esenţial l-a constituit legătura
cu Mişcarea feministă şi, odată cu aceasta, cunoaşterea profundă a relaţiei strânse dintre ecologie şi
feminism”.37 În viziune a lui F. Capra “conţinutul spiritual al concepţiei ecologice ”şi-ar găsi
“expresia sa ideală în spiritualitatea feministă promovată de Mişcarea feministă”. Aceasta şi-ar avea
fundamentul în “ conştiinţa unităţii tuturor formelor de viaţă şi a ritmului lor ciclic dintre viaţă şi
moarte”, adică exact în mesajul New Age.
În continuare, acelaşi autor mai subliniază că numeroşi reprezentanţi feminişti au reliefat că
“imaginea unei divinităţi feminine pare să întruchipeze acest fel de spiritualitate mult mai mult decât 33 Cf. Subtitlul şi programul din lucrarea lui M. Ferguson, Die sanfte Verschworung. Persönliche und Gesellschaftliche Transformation… (“Transformare personală şi socială…”); L.Gassmann, Die politiche Transformation, der New-Age-Bewegung, în: P.Beyerhaus / Lutz E.v. Padberg (Hrsg.) op. cit., p.168; 34 Vezi F.Capra, Wendezeit …p.11; 35 Ibidem, p.331-332; 36 F.Capra, Die Bedeutung der Grünen für die Welt, în Ch. Spretnak, Nicht links, rechts, sondern vorne: Die Studie einer amerikanischen Aktivistin über die Grünen Politik in der USA, München, 1985, p.9; 37 F.Capra, Wendezeit…, p.480,483;
199
cea a unei divinităţi masculine”. “Adorarea divinităţilor feminine în multe culturi, inclusiv în cultura
noastră”, ar fi precedat “adorarea divinităţilor masculine”, nefiind exclus ca ea să fi fost şi “o
trăsătură a misticii naturale din vechea tradiţie taoistă”.38
Trebuie consemnat faptul că feminismul “verde” şi, se poate spune “new-age-ist”, nu este
identic cu cel apărut prin anii '60. Este o luptă dusă împotriva “patriarhatului” şi pentru feminizarea
întregii societăţi, o luptă pentru libertatea sexuală totală, inclusiv lesbianismul, uranismul şi incestul –
o strădanie antifirească şi anticreştină de a crea “omul androgin” al viitorului. Este o luptă nu numai
pentru ocrotirea vieţii ci şi pentru libertatea de a distruge viaţa în germene, având în vedere poziţia
feministelor faţă de avort.39.
Aşa-zisei “revoluţii verzi” i s-a afiliat şi mişcarea pacifistă. Verzii sunt în realitate pacifişti şi
toţi pacifiştii sunt verzi, chiar dacă ei contestă această aparenţă. De fapt această problemă este tratată
de foarte mulţi autori precum W.Bienert, K.Motschman, G.Rohrmoser, G.Rumler, W.Veeser etc.40
Adepte ale “globalismului” new-age-ist, concepţiile ecologiste extreme merg până la
solidarizarea şi identificarea cu tot ce este viu, deci şi cu animalele, asemenea idei provenind clar din
mistica hindusă, budistă şi jainistă. S-ar putea spune, însă, că surse similare de inspiraţie în acestă
privinţă pentru ei există şi în Europa: Francisc de Assisi vorbea, de pildă, de o comunicare cu “fratele
animal”, A. Schopenhauer pleda pentru o “estetică a compasiunii”, în stil budist, iar Albert
Schweitzer enunţase principiul său normativ fundamental al “respectului pentru viaţă” – exact pe
această linie.41 Extremismul ecologist invocă argumentul că situaţia actuală reprezintă, în fapt, o
deteriorare pe plan moral, pentru că religiile antice au cultivat chiar zoolatria.
Astfel, Ch. Spretnak, unii dintre promotorii “Verzilor”, urmează prin concepţiile sale exact
linia new-age-istă: “totul este o singură unitate, toate formele de viaţă sunt părţi ale unui dans
(shivaist? n.n.) neîntrerupt al materiei-energiei, care creşte şi descreşte”42. Crezul “spiritual” al
politicii “verzi” este magia orientală, holismul à la F.Capra, feministul, transformismul43 aflate în
strânsă legătură cu învăţătura New Age.
- Fizică şi mistică în gândirea New-Age-istă.
Aşa cum susţin fizicienii contemporani44, lumea atomică şi subatomică se plasează dincolo de
limitele perceperii senzoriale. Încercând să pătrundă în structura atomului, ştiinţa transcende limitele
percepţiei senzoriale, ea nu se mai poate baza pe logică. Teoria cuantică şi teoria relativităţii, care sunt
bazele fizicii moderne, au demonstrat că “realitatea” căutată de fizicieni, ca şi Absolutul postulat de
mistici, transcende orice logică de tip aristotelic; în faţa ei, limbajul convenţional devine neputincios,
38 iIbidem, p.469sq.; 39 Cf. B.Würtz, op. cit., p.145; 40 Cf. L. Gassmann, Die Grünen – eine Alternative ?, p.34; 41 Vezi B.Würtz, Filosofia anticipării, III, p.81-84; A. Schweitzer, Aus meinem Leben und Denken, Leipzig, 1937; 42 Ch. Spretnak, Nicht links …, p.325; 43 K.Berger, Ausweg oder Irrweg, Asslar, 1987, p.120; 44 Cf. Capra, Taofizica, p.44;
200
într-un fel chiar inutil, aşa cum subliniază Heisenberg.45
Logica şi raţionamentul au fost principalele instrumente folosite în formularea ideilor filosofice
nu doar de către promotorii diferitelor şcoli filosofice, ci chiar de către exponenţii scolastici din
Occident. Filosofii şi misticii au manifestat totdeauna o aversiune, devenită clasică, faţă de orice
logică, gândire analitică şi discursivă, faţă de orice distincţie şi fragmentare a realităţii.
Aşa cum afirmă fizicianul F. Capra46, Unul dintre cei mai consecvenţi susţinători ai paralelei
dintre fizica modernă şi mistica orientală, esenţa misticii orientale este conştiinţa unităţii şi
intercomuniunii tuturor lucrurilor şi evenimentelor, experienţa fenomenelor ca manifestări ale unei
unice “entităţi primordiale”.
În faţa realităţii pe care o experimentează, fizicienii şi misticii trebuie să adopte un mod de a
gândi, eliberându-se din “prizonieratul” schemei rigide a logicii clasice.
Spre deosebire de filosofia greacă, cea orientală susţine că spaţiul şi timpul sunt simple creaţii
ale mentalului nostru. De aceea, misticii le cataloghează ca fiind, asemenea tuturor celorlalte concepte,
relativ limitate şi iluzorii.
În opinia lui F.Capra47, ceea ce face ca viziunea misticilor orientali asupra lumii să se asemene
mult mai mult cu concepţia ştiinţifică modernă decât cu aceea a grecilor antici, este intuiţia
atemporalităţii. În genere, filosofia naturală a grecilor – subliniază autorul – este esenţial statică şi are
la bază geometria.
Deşi aparent complect diferite, viziunea fizicii moderne şi cea a misticii orientale au multe
puncte în comun. De aici şi întrebările pe care şi le pun tot mai mulţi dintre cei care se apleacă asupra
unor asemenea probleme. Redescoperă cumva ştiinţa, folosindu-se de un instrument sofisticat,
străvechea înţelepciune a filosofilor mistici din Orient ? Este posibil oare o sinteză a ştiinţei şi misticii?
Cel mai bun răspuns nu poate veni decât din partea unui fizician, ba chiar din partea unuia
dintre cei mai avizaţi48: “Eu văd mistica şi ştiinţa ca pe două manifestări complementare ale
mentalului, ale facultăţilor sale intuitive şi raţionale. Fizicianul contemporan cercetează lumea printr-
o extremă rafinare a raţiunii; misticul, printr-o extremă rafinare a intuiţiei. Sunt două mentalităţi de
abordare complet diferite, care implică mult mai mult decât o anumită concepţie despre lumea fizică.
Dar ele sunt – aşa cum ne-a învăţat fizica să le numim – complementare. Nici una din ele, nu poate fi
înţeleasă în contextul celeilalte, nici una nu poate fi redusă la cealaltă; amândouă sunt necesare
înţelegerii totale a lumii, completându-se reciproc”.
- Tranziţia de la “eroare” spre “adevăr”: realizarea “supraomului” prin psihologie şi educaţie
transpersonală.
New-age-iştii afirmă că, în prezent, omenirea este încă prizoniera unei aşa-numite “gândiri
45 W.Heisenberg, Physics and Philosophy, London, 1963, p.177; 46 F.Capra, Taofizica, p.105; 47 F.Capra, Taofizica, p.143; 48 F.Capra, Taofizica, p.267;
201
false”. Această gândire constă într-o viziune asupra lucrurilor care nu corespunde realităţii, de acest
fapt fiind vinovată, în primul rând, tradiţia iudeo-creştină imprimată de biblie.
Doctrina New-Age concepe tranziţia de la “gândirea falsă” la o “gândire corectă” ca pe o
schimbare de paradigmă. “Gândirea corectă” se concretizează, de fapt, în afirmarea sintezei şi
sincretismului la toate nivelele şi pe toate planurile. Cei care nu acced spre un asemenea mod de
gândire sunt catalogaţi de către new-age-işti drept “saboţi de frână” (Bremsklotz)49. “Bremskloz”
sunt, de fapt, toţi acei oameni care separă materia de spirit, care se consideră şi se percep ca indivizi
distincţi de natură şi lume, în sensul sintagmei subiect-obiect, de origine carteziană.
Metodele psihotehnice şi de meditaţie utilizate de către New-Age îşi propun cu toate laolaltă
anihilarea sentimentului de “eu” şi experienţa contopirii cu Universul, crearea unei noi conştiinţe şi
anume acea conştiinţă a identităţii cosmice.
Doctrinarii mişcării au recurs la îmbinarea tehnicilor psihologice cu cele fiziologice şi le
recomandă în scopul unei pretinse “transformări” a omului, în scopul aşa-numitei tranziţii de la
“eroare” spre “adevăr”. Însă nu numai individul trebuie “transformat”, spun ei, ci întreaga umanitate,
fiind “bolnavă”, are nevoie de această “transformare”; tot la fel, economai şi societatea au şi ele
nevoie de un om “transformator” pentru a putea salva ecosistemul în care trăim. Toate psihotehnicile
propuse în acest sens (bio-feed-back, antrenamentul autogen, hipnoza şi autohimnoza, meditaţia de
orice fel – zen, budism tibetan, creştină, cabalistică, Kundalini, Raja-Yoga etc., psihosinteza,
istorisirile sufi, Koan-urile, tehnicile şamaniste, Siva Mind Control Actualizations, teosofia şi siatemul
Gurdjieff, logoterapia lui Victor Frankl, terapia gestaltistă, terapia Reich, bioenergetica, kinesiologia
aplicată, Taichi, Ch'uan, Aikido etc.) nu urmăresc, de fapt, o revenire a individului la vechea
normalitate, considerată de new-age-işti morbidă, ci accesul lui la o stare aşa-zis nouă, la
“transformarea” lui, în sensul de a deveni apt pentru “Noua Eră”50.
Conform principiilor psihoterapiei transpersonale, pentru a se vindeca, purifica şi elibera,
individul nu are nevoie de mijlocitori, ci doar de el însuşi. Terapeutul are doar un ghid exterior, un
însoţitor, eventual un îndrumător.
Un auxiliar foarte recomandabil în această terapie este muzica, prin care se facilitează accesul
în starea de transă auto-terapeutică. Dacă rezistenţa pacientului este puternică, terapeutul poate face
apel la diferite tehnici care determină “fluidizarea energiilor blocate”. În toate tehnicile folosite,
accentul se pune pe trup: masarea polarităţilor, surescitări de tip bioenergetic, Rolfing etc. De
asemenea, pot fi utilizate inclusiv tehnici extrem-orientale, cum ar fi Taicki, Aikido sau meditaţia cu
caracter mistic, care nu are nimic în comun cu intelectul, ci, dimpotrivă, urmăreşte abolirea tranzitorie
a gândirii discursiv-analitice, în vederea integrării omului în “câmpurile de forţă” ale cosmosului; la
capătul “urcuşului” nu se află vreo treaptă oarecare, ci pretinsa identitate cosmică a individului. În
49 S. Leuenberger, Die theosophischen Wurzen…, în P.Beyerhaus / Lutz E.von Padberg (Hrsg.), op. cit., p.161; 50 B.Würtz, New Age, p.209 sq.;
202
fond şi la urma urmei, nu este vorba decât de o nouă formă de depersonalizare a omului.51
-Reîncarnarea.
Pacientul, în stare de hipnoză, e condus de terapeut regresiv până dincolo de momentul naşterii
sale. Metoda se încearcă a fi acreditată nu doar pentru persuasiune orală, ci terapeuţii care o practică
dispun acum şi de mii de benzi magnetice înregistrate cu acordul pacienţilor. Ei afirmă că există, în
cazul respectivilor, o serie de traume psihice moştenite din existenţele anterioare, care pot fi vindecate
exclusiv prin rememorarea lor, adică printr-o regresie spre începuturi, realizată în stare de hipnoză52
Conform New-Age, un om “transformat” nu mai este un om în sensul tradiţional, ci un fel de
supra-om, o altă specie; el nu mai este acel homo sapiens, ci homo noeticus, fiindcă are parte de un fel
de “autorevelaţie” pancosmică a dimensiunii transmateriale, spirituale a fiinţei, pentru că are acces la
ceea ce se cheamă “ordinea înfăşurată” a cosmosului.53
Pledând pentru o “educaţie transpersonală”, new-age-iştii susţin că învăţământul ar trebui să
renunţe la vechile sale tipare, că educaţia în general trebuie să fie individualizată până la maxim.
Programele analitice unice, sistemele de evaluare unice, manualele şi materiile învechite, problemele
cu răspunderi dinamice pregătite reprezintă un obstacol în calea educaţiei transpersonale şi
demonstrează incompetenţa organizatorilor învăţământului.54 Şcolile “Waldorf”, a apărut după 1989 şi
în România sunt un exemplu în acest sens.55
În acelaşi timp, însă, “transformarea” individului trebuie să se resimtă şi în planul căsătoriei şi
familiei: “Deprinderi cu privire la căsătorie, familie, sexualitate şi instituţii sociale sunt zdruncinate
prin alternative radical noi sau radical vechi”.56
- Unitatea impersonală cu Dumnezeu şi cosmosul .
New-Age se străduieşte să realizeze o reintegrare impersonală a omului în cosmos şi o
“revrăjire” a naturii şi lumii. În viziunea New-Age, omul trebuie să redevină conştient de faptul că nu
este o fiinţă autonomă, ci că se află într-o relaţie de dependenţă faţă de miturile ancestrale, de diferite
forţe sau energii cosmice, ca şi de anumite predeterminări de ordin astrologic, care contravin oricărei
idei de libertate şi acţiune personală responsabilă.
Vehiculând, însă, anihilarea conştiinţei eului personal, New-Age ne propune, din perspectivă
biblică, contestarea ideii că, în concepţia new-age-istă, Dumnezeu nu reprezintă vreun subiect, un “tu”
în relaţia cu omul, ci doar o simplă energie cosmică impersonală.57
În religiile creştine orientale, din care New Age îşi trage originile, Dumnezeu reprezintă o
“unitate” impersonală şi nediferenţiată, pancosmică, cu absolut nimic distinct de creaţie.
51 Cf. B.Würtz, New-Age, p.190 sq; 52 R.Ruthe, op. cit., p.48; 53 Ibidem, p.212 sq; 54 Ibidem, p.218; 55 Ibidem, p.220; 56 M.Ferguson, Die sanfte Verschwörung…, p.448; 57 D.Benrath (Hrsg.), New Age. Eine einführende Information und kritische Beurteilung, Lübeck, 1989, p.22;
203
Pe de altă parte, în viziunea New-Age, unitatea este reprezentată ca o simplă formă de
manifestare a divinului, lucru care nu apare nicăieri în textele biblice. Mulţi new-age-işti afirmă că şi ei
acceptă istoria biblică despre creaţie, dar privesc creaţia doar ca pe o “emanaţie” din “Dumnezeu”,
ceea ce contravine evident primelor cuvinte din cartea Facerii: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi
pământul” (Facerea 1.1).
Spiritualitatea new-age-istă promovează, după cum am observat, un impersonalism total. Dar
fiinţa noastră nu se poate împlinii decât în comuniune cu alte persoane de aceeaşi natură cu ea.
Pentru învăţătura creştină, însă, aşa cum subliniază părintele prof. Dumitru Stăniloae, “nu
există un lucru despărţit de altele şi nici o unitate fără o distincţie în ea. În consecinţă, toate numerele
sunt în acelaşi timp un număr şi orice unu este şi multiplu şi unu. Şi una şi alta sunt relative.
Realitatea este dincolo de unu şi de multiplu”58.
Privit din perspectivă creştină, omul este simultan natură, dar şi ipostas sau subiect, este
subiect, ca natură subzistentă, ca centru subzistent unitar al actelor sau reacţiilor sale, ca fond ce-şi
actualizează potenţele sale; pe de altă parte, el este natură, ca instrument sau fond pus în valoare de
aspectul ei de subiect, sau de faptul că subzistă real ca ipostas.
Fiind persoană, omul se realizează doar în relaţia sa cu alte persoane, dar fără a se pierde în
acestea în mod pancosmistic, aşa cum descoperim în doctrinele holistice sau în fenomenologia budistă.
Doctrina holistă pretinde, de asemenea, că cele mai mici elemente constitutive ale cosmosului
s-ar afla într-o permanentă mişcare, într-o dinamică ritmică. De aici s-ar putea trage concluzia că şi la
nivelul microcosmosului ar fi valabil acelaşi principiu al mişcării, ca şi la nivelul macrocosmosului.
Din cauza fluidităţii analoge, în ambele planuri n-ar mai exista nici pentru om, nici pentru gândire, nici
pentru orice act în sine criterii sau principii absolute. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură arată limpede
că Dumnezeu a rânduit în univers o ordine incontestabilă: “Pusu-le-ai pe ele în veac şi în veacul
veacului; lege le-a pus şi nu o vor trece” (Psalm 148,6)59.
Constatăm, în viziunea New-Age, o deplasare ciudată a concepţiilor, şi anume de la teocentrism
la antropocentrism şi, de aici, la “cosmocentrism”, un termen de astfel neadecvat, întrucât esenţa sa
panteistă nu permite prezentarea logică de “centru”, ci semnifică identificarea holistă cu “realitatea
înfăşurată a universului”, în ultimă instanţă cu ceea ce se cheamă depersonalizarea sau
dezindividuaţia.
-Evaluare .Concluzie.
În anii '60, în Occident, a apărut o serie de curente anticulturale, acestea propunându-şi să facă
o deosebire clară între religie şi viaţa spirituală. A început să se vorbească de atunci încoace, tot mai
mult de spiritualitate şi mai puţin de religie. Ba mai mult decât atât, religia a început să capete o
conotaţie negativă, lipsită de interes, în vreme ce “viaţa spirituală”, făcând abstracţie mai mereu de
58 Pr.prof. D.Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, Bucureşti, p.306; 59 N.Achimescu, New Age şi ecologia, loc.cit., p.124;
204
normele moral-religioase, s-a bucurat de o tot mai mare popularitate. Această atitudine vădeşte
limpede ascensiunea secularismului modern în dauna experienţei creştine. Un atare context a fost
speculat, indiscutabil, de către new-age-işti, mai ales că aceştia şi-au propus dintotdeauna să fie în pas
cu “cererea” venită din partea societăţii, faţă de care au încercat să răspundă, de fiecare dată, cu o
“ofertă” corespunzătoare.
Oferind acest amalgam de ştiinţă şi mistică, în funcţie de preferinţele omului modern, New-Age
nu face altceva decât să devină un fel de “religie-marfă”, ca orice produs al societăţii de consum în
care trăim. Treptat, însă, această “ofertă” este tot mai prezentă în marile oraşe, inclusiv în ţara noastră,
îndeosebi în rândurile intelectualilor.60
Potrivit unui sondaj realizat de Mynarek în rândul new-age-iştilor, consecinţele fenomenului se
prezintă astfel: 92% resping Bisericile; 78% resping, în acelaşi timp, Bisericile şi creştinismul; 2%
recunosc Bisericile şi creştinismul; 95% se consideră religioşi.61
60 Cf.Pr.D.Bădulescu, op. cit., p.19; 61 K.Lederberger, P.Prieri, Nouvel Age et Christianisme, Paris, 1992, p.25;
205
B. MIŞCĂRI CU FUNDAMENT RELIGIOS ORIENTAL
I. Meditaţia transcendentală.
II. Credinţa baha’i.
I. Meditaţia transcendentală.
Meditaţia transcendentală este o practică spirituală sau yoga, prezentată pentru prima dată lumii
occidentale de către întemeietorul ei, Maharishi Mahesh Yogi, ca fiind un exerciţiu religios sau o
filosofie. Lovindu-se de scepticism din partea occidentalilor nereligioşi, Maharashi şi-a restructurat
programul meditaţiei transcendentale. În anii ’70 el şi-a provocat mişcarea ca exerciţiu psihologic
nereligios, corect din punct de vedere ştiinţific, fiind destinat să îndepărteze stresul, să aducă pacea
omului interior, având prin aceasta un efect pozitiv asupra societăţii, şi să dea posibilitatea
practicantului avansat să participe la proiecţii astrale (sufletul lui părăsindu-i trupul) şi să realizeze
levitaţia.
În zilele noastre meditaţia transcendentală continuă să-şi pună eticheta seculară pe tot ceea ce
promovează, şi majoritatea occidentalilor nu sunt conştienţi da natura şi implicaţiile ei religioase.
Fondatorul Meditaţiei transcendentale Mahesh Prasad Warna, s-a născut la Jabalpur (India), în
anul 1918, autonumindu-se mai târziu Maharişhi Mahesh Yogi şi fiind venerat de către adepţii săi cu
titulatura de “Sfinţia Sa”.După ce o perioadă s-a dedicat studiului Fizicii, pe care – aşa cum el însuşi
declară – l-a întrerupt în 1942, s-a întâlnit cu Brahamananda Saraswati (1869-1953), un călugăr hindus,
cunoscut sub numele de ”Guru-Dev” (“învăţător divin”). În continuare el devine discipolul acestui
guru, care îl va iniţia în tradiţia hindusă non-dualistă a Vedantei, promovată de filosoful indian
Shankara (sec.VIII – IX d.Hr.). Moartea maestrului său spiritual, survenită în 1953, i-a tulburat foarte
tare viaţa, mai ales că era discipolul preferat al acestuia. Drept urmare, în anul 1953, se retrage pentru
doi ani la Uttar Kashi62, după care îşi va începe activitatea publică în Madras şi în alte părţi ale Indiei.
Se afirmă chiar că, înainte de moartea sa, maestru şi-ar fi mandatat discipolul să dezvolte o formă
simplă de meditaţie, pe care să o poată învăţa şi practica oricine doreşte. De asemenea, tot la îndemnul
acestuia, Mahesh Yogi va fonda “Spiritual Regeneration Movement” (Mişcarea de Reînnoire
Spirituală), devenită funcţională după sosirea la San Francisco (SUA)probabil.
După ce s-a stabilit în Occident, Mahesh Yogi a continuat să-şi propovăduiască doctrina sa,
într-o primă fază, tot într-o formă religioasă, lucru demonstrat mai ales de titlurile lucrărilor sale
apărute în acea perioadă.63 Puţin mai târziu, însă, prima sa lucrare fundamentală, apărută în 1963 în
ediţie indiană, şi în 1966 într-o ediţie engleză revizuită, ne arată intenţia sa clară de a detaşa această
practică de încărcătura sa religioasă şi de a o prezenta şi interpreta în contextul mai larg, secularizat-
ştiinţific al gândirii apusene. Această tendinţă a fost urmat de fondarea, în anul 1965, a “Students
62 Maharişhi Mahesh Yogi, Liebe und Gott, Stuttgart, 1973, p.8; 63 Cf. Der dűrstige Fisch im See, Stuttgart, 1961; Die Schatzhammer und der Markt, Bonn, 1962 etc.;
206
Internaţional Meditation Society” (“Societatea de Meditaţie Internaţională a Studenţilor”), care nu
face altceva decât să reflecteze succesul acestei mişcări de pe la mijlocul anilor '60 în rândul
universităţilor americane. Prin toate măsurile întreprinse de către promotorii ei, mişcarea Meditaţiei
transcendentală a încercat să se adapteze, de fapt, necesităţilor şi metodelor occidentale, fiind
recomandată ca antidot împotriva stresului şi dinamicii aproape insuportabile din societatea
apuseană.64Fireşte, cursurile de iniţiere erau predate în schimbul unor taxe, conform uzanţelor din
această societate. Pe aceeaşi linie, în anul 1966, s-a desfăşurat primul curs de iniţiere şi formare a
maeştrilor în Meditaţia transcendentală, care a avut loc în recent întemeiata Academie de Meditaţie de
la Shankarcharya Nagar (Rishikesh), de la poalele munţilor Himalaya.
În acelaşi demers, respectiv de a conferi acestei practici şi doctrinei o coloratură ştiinţifică şi de
a o adapta contextului şi atmosferei academice, începând cu anul 1969, Meditaţia transcendentală a
primit o nouă denumire: “Science of Creative Intelligence” (“Ştiinţa Inteligenţei Creatoare”)65, o
denumire agreată de însuşi Mahesh Yogi, deşi nu el este autorul ei. Eforturile de a integra mişcarea în
lumea academică s-au materializat ulterior în organizarea a tot felul de simpozioane ştiinţifice şi de
pretinse cercetări experimentale privind stările meditative ale conştiinţei, iar în 1971 în organizarea
treptată a “Universităţii Internaţionale Maharishi”, pentru început în California (Santa Barbara) şi
apoi în Iowa (Fairfield). Tot la fel, în Europa, mai precis la Weggis (Elveţia), a fost fondată
“Universitatea Maharishi pentru Cercetări Europene”, având acelaşi scop de propagare a Meditaţiei
transcendentale. De fapt, ambele instituţii şi-au propus realizarea unui aşa-numit “plan mondial”,
înscrie pe linia mondializării sau globalizării societăţii umane.66 Acest proiect, schiţat în 1972, îşi
propunea ambiţiosul scop de a crea 3600 de centre locale şi 36 de centre de coordonare, în vederea
convertirii în toate ţările la Meditaţia transcendentală a unui procent din populaţie, ceea ce ar fi
echivalent cu apartenenţa a un milion de persoane la fiecare centru local. Conform predicţiilor
reprezentanţilor acestei mişcări, practicarea acestui exerciţiu de către un procent din populaţie ar fi
suficientă pentru diminuarea criminalităţii şi pentru realizarea unei societăţi cât de cât ideale. Apogeul
premergător acestui proiect, în opinia promotorilor mişcării, l-ar constitui inaugurarea în 1975 a
“Evului iluminării” şi crearea în 1976 a “Guvernului Mondial pentru Evul iluminării”, cu sediul la
Seelisberg (Elveţia). După părerea aceloraşi promotori, realizarea unei societăţi ideale în întreaga lume
nu poate fi decât opera a zece “ministere” constituite în acest scop: pentru Dezvoltarea Conştiinţei,
pentru Legea naturală şi Ordine, pentru Integritate culturală şi Armonie universală, pentru Educaţie
şi Iluminare, pentru Festivităţi şi Împlinire, pentru Bunăstare şi Progres, pentru Informaţie şi
Inspiraţie, pentru Cercetare şi Dezvoltare, pentru Capitalele Evului Iluminării şi pentru Sănătate şi
Nemurire. În afară de miniştri, există guvernatori responsabili pentru toate “capitalele” Evului
64 Fr.W.Haach, Th.Gandow, op. cit., p.40; 65 Vezi J.Forem, Transcendental Meditation, Maharishi Mahesh Yogi and the Science of Creative Intelligence, New York, 1974, p.216 sq.; 66 Fr.W.Haack, Th. Gandow, op.cit., p.40;
207
Iluminării, respectiv aşa-numitele “epoci” ale Meditaţiei transcendentale.
Între anii 1976-1977, nu se mai consemnează nici un fel de noi iniţiative organizatorice, ci doar
preocupări energice în domeniul fenomenelor parapsihologice, cum ar fi levitaţiile etc., care au fost
făcute, în cele din urmă, publice.67Această mişcare a resimţit un puternic recul în anul 1977, când un
tribunal din New Jersey (SUA) a sesizat caracterul religios al acesteia şi a interzis predarea unor
cursuri de meditaţie transcendentală în acest stat american. Dacă s-ar fi recurs la o hotărâre similară şi
în celelalte state americane, probabil că această mişcare neoreligioasă ar fi putut eşua în demersul să pe
teritoriul american.68
Centru mondial al acestei mişcări se află în apropiere de New Delhi (India), iar centru european
la Vlodrop (Olanda). Conform unor statistici, astăzi ar exista în lume în jur de 3,5 milioane de
practicanţi ai acestui tip de meditaţie, dar dacă avem în vedere faptul că meditaţia în sine are un
caracter privat, este foarte dificil de stabilit numărul exact al practicanţilor.
a. Elemente de Doctrină.
- Ideea de absolut. Gândirea lui Mahesh Yogi se fundamentează pe problema legată de
monismul indian, de relaţia existentă între Absolut şi relativ, între unitatea şi varietatea existenţei.
Mergând pe linia filosofiei vedantine nondualiste, el porneşte de la premisa că Absolutul şi relativul
reprezintă aceeaşi realitate unică, Brahman.
“Un procent de 100% din Absolut şi 100% din existenţa relativă se unifică într-o proporţie de
100% viaţă în creaţie”.69 Această afirmaţie contravine unei tradiţii aproape dominante în tradiţia
indiană, potrivit căreia relativul este minimalizat în raportul său cu Absolutul. Din acest punct de
vedere, concepţia lui Maharishi se înscrie pe linia generală a neohinduismului.
Din punct de vedere terminologic, atitudinea lui Yogi se dovedeşte oarecum inconsecventă.
Astfel, mergând pe o linie tradiţionalist-conservatoare, el defineşte Absolutul ca existenţă, conştiinţă şi
fericire, îl desemnează ca sursă, origine şi fundament al creaţiei, ca realitate a vieţii, ca existenţă şi
potenţialitate pură, ca o stare de conştiinţă pură, respectiv non-obiectuală, în fine ca Dumnezeu.
Apariţia lumii fenomenale este descrisă de către Mahesh Yogi în termenii cosmologiei
Sāmkhya, în sensul că Existenţa absolută ne manifestă şi se manifestă pentru început în forme subtile,
eterice, însă după aceea în unele tot mai grosiere; astfel, se ajunge la apariţia spiritului, a eului, a
conştiinţei, a simţurilor, a sistemului nervos şi, în cele din urmă, a trupului şi materiei, în ordinea
amintită. Drept consecinţă a acţiunii “legii cosmice”, se ajunge la un ciclu constând din apariţie,
conservare, evoluţie şi distrugere.
-Ideea de Dumnezeu. Meditaţia transcendentală se concentrează asupra acelor scrieri hinduse
67 Cf.Experiences of Higher States of Conciousness through the Transcendental Meditation Program, în Creating an Ideal Society. A Global Undertaking, 1976, p.76 sq:; 68 R.Hummel, Indische Mission und neue Frőmmigheit im Weaten, Religiose Bewegungen Indiens in westlichen Kulturen, Stuttgart ş.a., 1980, p.97; 69 Ibidem, p. 45.
208
care prezintă un punct de vedere panteist despre Dumnezeu. Din acest motiv, în meditaţia
transcendentală Dumnezeu este panteist, iar scopul individului este să-şi piardă propria personalitate în
unitatea lui Dumnezeu. Acest fapt, bine înţeles, fură din personalitatea unică şi distinctă a lui
Dumnezeu: “Fiinţarea este prezenţa vie a lui Dumnezeu, realitatea vieţii. Este adevărul etern. Este
absolutul în libertatea eternă” .70
-Iisus Hristos. Meditaţia transcendentală Îl ignoră pe Iisus Hristos aproape în întregime, deşi
Maharishi învaţă că oricine poate deveni la fel de iluminat ca Iisus Hristos prin aplicarea tehnicilor
meditaţiei transcendentale. Din neglijarea lui Iisus Hristos de către Maharishi şi din concepţia lui
despre lume este limpede că el nu-L consideră pe Iisus Hristos drept unicul Fiu al lui Dumnezeu,
Dumnezeu manifestat în carne.
-Mântuirea. În meditaţia transcendentală mântuirea se realizează prin înţelegerea faptului că
omul este unitate cu Inteligenţa creatoare: “Răspunsul la orice problemă este că nu există probleme.
Lăsaţi ca omul să perceapă acest adevăr şi atunci el nu va mai avea probleme”.71 Omul ajunge la
această înţelegere practicând meditaţia transcendentală: “…un munte uriaş de păcate, ce se întinde pe o
suprafaţă kilometrică este distrus prin Unirea înfăptuită cu ajutorul meditaţiei transcendentale, fără de
care nu există cale de ieşire”.72 Mântuirea aproape că este un termen impropriu, de vreme ce omul nu
este cu adevărat păcătos, ci uită numai unitatea lui cu divinul.
- Practici. Adepţii mişcării susţin că Meditaţia transcendentală ar fi o metodă naturală,
ştiinţifică, care îşi propune eliminarea stresului şi stărilor de nervozitate, înlăturarea afecţiunilor
psihosomatice şi insomniilor, îngrijirea sănătăţii, dezvoltarea bunei dispoziţii şi a inteligenţei creative.
De asemenea, ei promit diminuarea ratei criminalităţii din societate, reducerea costurilor ridicate
pentru programul de educaţie şi sănătate, ca şi realizarea unei ordini sociale paradisiace. În plus, spun
aceştia, metoda utilizată este uşor de deprins şi nu necesită decât doar 15-20 de minute zilnic.
Cine doreşte să cunoască mai îndeaproape această metodă, trebuie să se adreseze unui centru de
Meditaţie transcendentală sau unui iniţializator autorizat în această “tehnică”. După aceea, el va fi
invitat să participe la două comunicări obligatorii de iniţiere, chiar dacă mai târziu nu va dori să
practice această tehnică.
- Cele două comunicări:
1). “Fă mai puţin, dobândeşte mai mult – a acţiona în conformitate cu natura” şi
2).“Mecanismele evoluţiei spirituale” sunt opera lui Mahesh Yogi şi sunt reproduse întocmai de către
referent; ocazional, ele sunt prezentate şi ca material didactic cu caracter ştiinţific despre “meditaţie” în
cadrul unor şcoli populare, secţii ale Universităţii şi unor fundaţii popular-ştiinţifice.
- Program de iniţiere în şapte trepte în această formă de meditaţie:
70 Maharishi Mahesh Yogi, The Science of Being and the Art of Living, New York, The New American Library, 1968, p. 22. 71 Maharishi Mahesh Yogi, Maharishi Mahesh Yogi on the Bhagavad-Gita, New York, Penguin Books, 1967, pag. 257. 72 Ibidem, pag. 299.
209
În eventualitatea în care cineva, după participarea la cele două comunicări, se hotărăşte să
continue cursul de iniţiere, atunci el trebuie să depună o cerere similară unui chestionar.
În fine, urmează o discuţie scurtă a patentului cu iniţiatorul, o verificare a cererii şi stabilirea
ultimelor detalii înaintea cursului de iniţiere.
Iniţierea propriu-zisă în această tehnică de meditaţie nu se realizează în cadrul unei grupe, ci
exclusiv în compania instructorului. Detalii preliminare ritualului de iniţiere: în primul rând, novicele,
purtând în mână un buchet de cel puţin şase flori, fructe, un prosop şi banii necesari într-un plic, este
condus într-o cameră semiîntunecată, luminată doar de lumânări şi parfumată de mirosul acestora.
Apoi, neofitul este invitat de maestru să-şi lase deoparte încălţămintea; pe o mică masă a altarului se
află chipul lui Guru Dev (maestrul lui Mahesh Yogi) şi deseori chiar al lui Yogi însuşi. În faţa celor
două chipuri se află tot felul de ofrande (orez, apă, lumânări etc.), lângă care sunt aşezate darurile
aduse de neofit.
După aceea, maestrul îi reaminteşte celui care se iniţiază că trebuie să ţină secret tot ceea ce
vede acolo, tot ceea ce experimentează şi învaţă. Apoi, se îndreaptă spre altar şi-şi invită discipolul să
se aşeze lângă el. Rostind cuvintele “Doriţi o floare?” acesta îi oferă o floare neofitului, pentru a-l
determina în acest fel, chipurile, să-şi exprime recunoştinţa faţă de tradiţia maeştrilor Meditaţiei
transcendentale.73
În continuare, iniţiatorul cântă în limba sanscrită aşa-numita “liturghie” – puja, un serviciu
divin sacrificial.74 Acest ritual puja este oficiat de către un maestru în Meditaţia transcendentală şi cu
alte ocazii, cum ar fi, de pildă, în momentul transmiterii mantrei către cei ce se iniţiază, în cadrul unor
cursuri ulterioare, cu prilejul unor sărbători sau chiar înaintea unei înmormântări. Însă, o semnificaţie
cu totul specială şi o valoare spirituală deosebită are acest ritual pentru maestru atunci când îşi iniţiază
discipolul în tradiţia Meditaţiei transcendentale.75
În cadrul ritualului de iniţiere, maestrul îngenunchează în faţa altarului, invitându-l şi pe novice
să se aşeze lângă el. Prosternându-se împreună în faţa altarului consacrat lui Guru Dev, maestrul îi
încredinţează discipolului “mantra”, respectiv silaba asupra căreia va trebui să mediteze de acum
înainte. Mai departe, maestrul îi cere celui ce se iniţiază să reproducă de vreo 2-3 ori mantra
comunicată, pentru a verifica dacă pronunţarea ei e cea corectă. După aceea, cel iniţiat începe deja să
mediteze asupra mantrei respective. El are, însă, obligaţia de a nu o face cunoscută vreodată cuiva,
pentru că acest lucru ar avea consecinţe deosebit de negative asupra sa şi a celui căruia I-a comunicat-o
în plan spiritual şi în alte planuri.
După ritualul puja, cel tocmai iniţiat va trebui să se prezinte în următoarele trei seri la maestrul
său, pentru ca acesta să verifice modul cum acesta meditează şi dacă experienţele dobândite de el
73 Fr. W. Haack, Th. Gandow, op. cit., p. 21. 74 Vezi textul apud ibidem, p. 20. 75 Vezi traducerea textului ibidem, pag. 22-25.
210
corespund întocmai învăţăturii mişcării Meditaţiei transcendentale. În acest scop, maestrul se foloseşte
de trei chestionare, câte Unul pentru fiecare seară, prin ele urmărind să dirijeze experienţele şi
percepţiile începătorului în direcţia dorită. Iată, în continuare, câteva din întrebările cuprinse în primul
chestionar:
-Cât de des aţi meditat de la ultima dumneavoastră verificare?
-Cât timp aţi meditat de fiecare dată?
-Vi s-a întâmplat vreodată să nu mai fiţi conştient de propriul trup şi de ceea ce este în jurul
dumneavoastră?
-Aţi trăit uneori sentimentul că sunteţi fericit?
-Aţi simţit în timpul meditaţiei modificări ale respiraţiei?
-V-aţi simţit în timpul meditaţiei atât de relaxat, încât aţi devenit somnoros?
-Cum vă simţişi astăzi comparativ cu celelalte zile?
-Sunteţi mulţumit până acum de meditaţia dumneavoastră?”76
După un an şi jumătate de practică regulată a meditaţiei, iniţiatul este introdus într-o nouă
tehnică, accesibilă doar celor progresaţi şi cunoscută sub numele de “tehnica siddhi”. Aceasta are
rostul de a facilita şi armoniza evoluţia personalităţii.
-Concluzii. Făcând o analiză atentă a doctrinei promovate de către Mahesh Yogi, este limpede
că el merge pe linia tiparelor de gândire neohinduistă: esenţa tuturor religiilor este, în principiu, una şi
aceeaşi; însă, religiile au uitat acest lucru şi au rămas înţepenite într-un dogmatism exagerat. Din
această cauză pentru revigorarea lor, au nevoie de practica Meditaţiei transcendentale.
Într-un dialog purtat cu monahii creştini din SUA, el îşi exprima părerea că, într-adevăr, toate
marile tradiţii religioase ar conţine un anumit sâmbure de înţelepciune, dar că nu pot fi receptate de
către cineva nai puţin evoluat din punct de vedere spiritual, pentru că acestuia i s-a diminuat
capacitatea de percepţie datorită stresului şi altor obstacole pe care le întâmpină. De asemenea, el
încearcă să acrediteze ideea că meditaţia de tip transcendental ar putea elimina aceste obstacole
inclusiv în lumea creştină şi ar stimula o mai bună înţelegere a Evangheliei lui Hristos.77
O atare argumentaţie este, însă, cu totul contradictorie şi derutantă, pentru că e greu de înţeles
cum una şi aceeaşi tehnică de meditaţie poate fi simultan esenţă şi “împlinire” a tuturor religiilor, iar pe
de altă parte o tehnică de relaxare neutrală din punct de vedere religios.78
-Urmări negative cu impact în societate:
“Acţiunea pentru libertate spirituală şi psihică” (Bonn, 1978) subliniază, între altele: afecţiuni
în planul relaţiilor sociale, izolarea de familie, pierderea simţului realităţii în urma concentrărilor
asupra mantrelor, renunţarea la şcoală şi studiu, pierderea simţului critic, autoizolare etc.
76 Vezi Erhahrungsbogen des ersten Tages nach der Einführung, MIU Press Publication Number G 259, Copzright Maharishi International University, 1975, Printed in West Germany by MIU Press; apud ibidem, p. 29. 77 P.Marechal, Transcendental Meditation and the Monastic Life, în Creative Intelligence, H.5, August 1974, p.27; 78 R.Hummel, Indische Mission…, p.166;
211
Prof. D. Langen, directorul Clinicii de Psihoterapie a Universităţii din Mainz, subliniază pe larg
aceste pericole la care se supun cele trei categorii de persoane pe care el le are în vedere: tinerii,
persoane cu un psihic labil şi cei în vârstă. Această practică poate conduce la diferite afecţiuni de
natură psihică.79
79 Senatsverwaltung für Schule, Jugend und Sport, Information über… p.18;
212
II. CREDINŢA BAHA’I.
Credinţa Mondială Baha’i este un cult eretic necreştin de origine vădit străină, care a început în
Iran în secolul al XIX-lea, printr-un tânăr şi religios om de afaceri iranian, cunoscut sub numele de
Mirzá’ Ali Muhammad, care a ajuns să creadă că este o manifestare divină proiectată în lumea limitată
în timp şi spaţiu în calitate de “Bab” (Poartă) ce deschide o nouă eră pentru omenire.
După cum creştinismul a avut la începuturile lui parte de eretici şi erezii, tot aşa şi islamului i-a
fost menit să cunoască aceleaşi forţe favorabile fragmentării. Mirzá’ Ali Muhammad, alias “Babul”, a
devenit astfel unul dintre ţepuşii cei mai sfredelitori în carnea ortodoxiei islamice; într-o măsură încât
în anul 1850, la vârsta de 31 de ani, a fost asasinat de către nişte islamici fanatici.
Istoric.
Istoria Credinţei Mondiale Baha’i a început cu uimitoarele pretenţii ale unui tânăr iranian,
pretenţii conform cărora “liderii religioşi ai lumii şi-au uitat originea comună … Moise, Isus şi
Mahomed au fost profeţi de acelaşi rang, reflectând gloria lui Dumnezeu, mesageri purtând amprenta
Marelui Creator”80.
Este vorba de o nouă “religie”, care vizează constituirea unei comunităţi mondiale fără clase, cu
o limbă şi o conducere universală, Centru mondial al mişcării se află la Haiffa (Israel). 81
Istoria acestei mişcări religioase debutează în anul 1844, când Mirza Ali Mahomed, cel
autointitulat “Bab” (“poartă de acces la Dumnezeu”), s-a proclamat trimis al lui Dumnezeu pe
pământ şi premergător al unui trimis divin mai important, superior.
Mirzá Ali Mahomed, întemeietorul babismului – curent cu pretenţii de înnoire, plin de
elemente panteiste, gnostice şi comunitariste, s-a născut la Siraz, în sudul Persiei, la 20 octombrie
1819. Era un sayya, adică pretindea că descinde din profetul Mahomed. Tatăl său, un negustor bine
cunoscut, a murit la puţină vreme după naşterea lui, şi atunci el a fost dat în grija unui frate al mamei
sale, negustor din Siraz, care l-a crescut. Devenind ucenicul unei comunităţi şiite, a crescut într-o
admiraţie mistică exagerată a imamilor şi a lui Mahdi, un fel de Mesia islamic. Imamii se considerau
ca ipostaze ale forţelor binelui. În comunitatea aceasta, el s-a învrednicit de o mare cinstire, mai ales
datorită râvnei, talentului şi darului său oratoric. Ca adolescent era renumit pentru marea sa frumuseţe,
pentru purtarea sa frumoasă şi, totodată, pentru evlavia şi nobleţea caracterului său.82 S-a căsătorit de la
vârsta de 22 de ani. La vârsta de 25 de ani, el susţinea că “Dumnezeu l-a ales pentru menirea de
Bab”83 De acum înainte, el a început să se considere ca “poartă” prin care se făcea cunoscută
oamenilor doctrina imamului ascuns (Mahdi). Bab susţine că ar fi cel care, la sfârşitul primului
mileniu, s-a arătat ca noul Mahdi, ca revelaţia spiritului universal, ca dreptatea cea mai înaltă, care în el
80 Richard Mathison, Faith, Cults and Sects in America, New York, Scribners, 1952, pag. 105. 81 J.Vernette, Sectele, trad. rom., Bucureşti, 1996, p.86; 82 Cf.H.Masse, L’islam, Paris, 1930, p.86; 83 F.Şandor, Curente înnoitoare în islamul contemporan, în Studii Teologice, nr.9-10, p.555;
213
ar fi primit o formă corporală. El ar fi cel în care au apărut din nou Moise şi Iisus, fiind încarnarea
tuturor profeţilor.
În învăţătura sa, exerciţiile islamului şi legile curăţeniei rituale au pierdut din însemnătatea lor,
iar judecata dumnezeiască, raiul, iadul şi învierea islamică au primit un alt sens. Ceea ce încerca el,
însă, nu era doar o reformă pe tărâm religios, ci şi de înnoire în plan social. Astfel el susţinea
fraternizarea tuturor oamenilor, scoaterea femeilor, prin egalizare, din situaţia josnică în care se aflau,
desfiinţarea obligativităţii voalurilor cu care femeile îşi acopereau faţa, refuzul concepţiei tradiţionale
grosolane a căsătoriei etc.
Alte învăţături babiste se referă la o nouă reglementare, a moştenirii, prohibirea consumului
vinului, abolirea circumciziunii. De asemenea, Bab cerea ca locurile sfinte de la Mecca să fie distruse
şi înlocuite cu 19 sanctuare, simboluri ale lui Bab şi ale celor 18 discipoli ai săi. Întreaga sa învăţătură
se află, de altfel, expusă într-o carte religioasă, Bayan, respectată ca sfântă şi socotită Coranul
babismului.
La început, guvernul persan a manifestat toleranţă faţă de babişti84, mulţumindu-se doar cu
arestarea lui Bab, dar ulterior, din cauza nesupunerii lor faţă de autorităţi şi răzvrătirii lor împotriva
acestora, au fost condamnaţi cu toţii la moarte, fiind vorba de vreo 20.000 de adepţi. “Profetul”,
împreună cu ucenicul său credincios, Lollah Mahommed Ali, au fost executaţi în anul 1849, la
Tabrez.85
Îndată după moartea fondatorului, în babism s-a produs o schismă. Conducătorul comunităţii
mai mici, Babul nou, a fost Mirza Yahya, care şi-a impus să nu schimbe cu nimic din linia trasată de
către Mirza Ali Mahommed.
Conducătorul comunităţii babiste mai mari, rezultate în urma schismei, a fost Mirza Husein
Ali, cunoscut sub numele de Baha Ullah (“splendoarea lui Dumnezeu”), cu reşedinţa în Nur, undeva
la maizăzi de Marea Caspică.
Deşi îşi are fundamentele în babism, noul curent promovat de către Baha Ullah, cunoscut sub
numele de bahaisn, se înstrăinează mult de islam.
Mirza Husein Ali sau Baha Ullah era fiul cel mai mare al lui Mirza Abbas din Nur, care era
vizir, adică ministru. Familia lui era bogată şi vestită, mulţi dintre membrii săi având slujbe însemnate
în administraţia civilă şi militară a Persiei. El s-a născut la Teheran, capitala Persiei, în ziua de 12
noiembrie 1817. N-a urmat nici şcoala elementară, nici liceul, ci toate studiile şi le-a făcut acasă.
Totuşi încă din copilărie, a manifestat o deosebită înţelepciune.86
Ideile lui Baha Ullah nu puteau fi pe placul guvernului turc, care l-a exilat. Aflat în exil, şi-a
petrecut viaţa în simplitate şi seninătate, până când, în urma unor friguri, s-a stins din viaţă în ziua de
84 Ph.Aziz, Les sectes secretes de l’Islam, Paris, 1983, p.272; 85 F.Şandor, loc.cit., p.558; 86 Ph. Aziz, op.cit., p.280;
214
28 mai 1892, în Akka, în vârstă de 75 de ani.87
Fiul mai mare al lui Baba Ullah, care şi-a luat supranumele de Abdul Baha (“servitorul
splendorii”) a preluat, după aceea conducerea bahaismului, subliniind caracterul umanitar şi pacifist al
doctrinei mişcării.
Meritul lui Abdul Baha este, în primul rând, acela de a face cunoscută doctrina bahaistă în
Occident. Cu prilejul întrunirii aşa-numitului “Parlament al religiilor” la Ghicago (1893), de pildă,
doctrina bahistă reuşeşte să pătrundă pe piaţa americană. În anul 1912, el s-a stabilit pentru opt luni în
S.U.A., transmiţând tot felul de mesaje, idei şi experienţe legate de noua “religie” cu pretenţii
universale. Americanca Martha Root a devenit una din cele mai entuziaste misionare a noii doctrine,
călătorind şi participând la nenumărate întruniri organizate în diferite ţări de pe toate continentele.
Între alţii, ea a reuşit să convertească la noua credinţă bahaistă pe regina Maria a României şi
pe fiica sa Ileana, în anul 1926.88
În afara unor ţări europene, bahaismul a prins rădăcini în Egipt, unde au fost convertiţi la
această doctrină unii studenţi şi profesori de la renumita universitate Al-Azhar din Cairo, apoi în India
şi Birmania.
Sediul mişcării este la Haiffa – Israel şi, astăzi, există în lume peste 5.000.000 de credincioşi şi
la nivel naţional în Adunările Spiritelor Naţionale, iar pe plan mondial în Casa Universală a Dreptăţii.
Deşii în România despre existenţa acestei mişcări existau referiri încă din perioada interbelică, totuşi
abia după 1990 reprezentanţi ai bahaismului şi-au făcut simţită prezenţa, înregistrându-se ca asociaţie
la Cluj-Napoca.
-Doctrină. După cum am văzut, religia Bahai se revendică a fi o religie cu un caracter
universal, în care şi-ar găsi împlinirea toate celelalte religii şi curente istorico-religioase. În
argumentaţia lor pe această linie, mentorii mişcării pornesc de la premisa că viaţa lumii s-ar derula
etapizat, în cadrul a diferite perioade sau cicluri istorice de dimensiuni impresionante.
Dumnezeu se adresează omenirii şi se descoperă în diferite forme. Aceste “cicluri ale
revelaţiei” se succed până urmează o “revelaţie” universală, care reprezintă o sinteză şi o desăvârşire
a revelaţiilor anterioare şi care confirmă că umanitatea a ajuns la o deplină maturitate din toate
punctele de vedere. În opinia bahaiştilor, acest ultim ciclu a început cu Adam şi se va încheia cu
revelaţia universală a lui Baha Ullah. Aceasta reprezintă împlinirea tuturor revelaţiilor religioase
precedente, dar şi apogeul tuturor evoluţiilor, “înţelepciunilor” şi doctrinelor mântuitoare de până
acum: Moise şi Iisus, Mahomed şi Budda. Toţi aceştia au fost “profeţi” ai unicului Dumnezeu şi au
87 F.Şandor, loc.cit., p.559; 88 În mod surprinzător, în timpul unei vizite în SUA, regina Maria a României afirm ă următoarele despre Baha Ullah: “Scrierile lor sunt o chemare insistentă spre pace, care se plasează deasupra tuturor dezbinărilor, riturilor şi dogmelor. Este vorba de o religie care îşi are fundamentul în cel mai pur spirit al lui Dumnezeu, în acel mare şi nebiruit adevăr, că Dumnezeu este iubire, în sensul desăvârşit al cuvântului… Este vorba de un nou mesaj al lui Hristos, exprimat cu aproape aceleaşi cuvinte…” ; vezi The Toronto Daily Star, 4 mai 1926; apud H.Zimmer, Die Wiederkunft Christi von der die Prophezeiungen sprechn…, Freie Bahai – Waiblingen, f.a., p.46; cf.K.Hutten, Seher, Grübler, Enthusiasten, p.260;
215
descoperit adevăruri cu un caracter veşnic, dar adevărurile propovăduite de ei au un caracter parţial.
Baha Ullah nu anihilează aceste adevăruri, ci le însumează, le eliberează de condiţia lor temporală, le
conferă perenitate. Tocmai de aceea, susţin adepţii Bahai, bahaismul reprezintă revelaţia definitivă şi
cea mai pură a lui Dumnezeu, suma tuturor religiilor.89 Conform doctrinei bahaiste , Dumnezeu este
lumină şi iubire. În sine, el este inaccesibil lumii, dar din el iradiază voinţa primordială, lumea însăşi
reprezentând o consecinţă a iradierii acestei voinţe primordiale divine.
În accepţiunea bahaistică, omul se plasează la limita dintre lume şi Dumnezeu, pentru că, pe de
o parte, acesta face parte integrantă din lume, iar pe de altă parte este purtător al voinţei primordiale
divine şi are misiunea şi capacitatea de a dobândi mântuirea, prin eliberarea spiritului divin,
“prizonier” al propriului trup. Dumnezeu l-a creat pe om, pentru ca acesta să-l cunoască şi să-l
iubească.90 Nu există decât un singur Dumnezeu şi o singură familie umană; şi această familie va trebui
să trăiască în armonie şi pace universală.
Pornind de la această idee, bahaismul consideră că misiunea sa este, în acelaşi timp, de a
structura o nouă ordine a lumii, care să ţină seama realmente de aceste principii. În consecinţă interesul
acestei mişcări nu este orientat atât de mult spre interesul individului, cât mai ales spre exterior; este
vorba de relaţiile politice, sociale, culturale, este vorba de contactul cu toate acele mişcări
“progresiste”, care îşi propun detaşarea de orice reflexe conservatoare, de orice tradiţii dogmatice şi
canonice.
Nu este întâmplător campania susţinută a “profeţilor” bahaişti, cu un caracter absolut
propagandistic, îndreptată spre tot felul de lideri, regi sau oameni politici, înalte personalităţi din aceea
vreme, sensibilizaţi cel puţin pentru un timp de conţinutul mesajelor de acest tip. Adept al unei
reconcilieri mondiale, Abdul Baha se adresa omenirii astfel: “Sunteţi toţi roadele aceluiaşi arbore. Nu
sunt doi arbori, Unul al milostivirii dumnezeieşti şi celălalt al lui Satan. În ochii lui Dumnezeu nu
există nici o deosebire între felurite rase”.
Mergând pe aceiaşi linie a realizării armoniei universale între popoare, Baha Ullah vorbeşte
chiar de alcătuirea unei limbi auxiliare universale. Dacă am stăpâni o limbă universală, afirmă el,
cărţile occidentale ar fi uşor traduse în acea limbă şi popoarele orientale ar lua cunoştinţă de conţinutul
lor.
Legile fundamentale pe baza cărora poate fi realizată viitoarea ordine mondială sunt cuprinse,
în concepţia Bahai, în lucrarea Kitab Akdas. În acest “document pentru viitoarea civilizaţie
mondială”, Baha Ullah apare ca judecător, legiuitor, unificator şi mântuitor al întregii lumi, el
desemnează pe toţi regii lumii ca pe nişte vasali ai săi şi se autointitulează drept “regele regilor”.
Idealurile lumii propuse de această mişcare sunt sintetizate în aşa-numitele “douăsprezece
89 K.Hutten, op.cit., p.262 sq; 90 Ibidem, p.264 sq;
216
principii ale religiei universale Bahai.91: 1. întreaga umanitate trebuie privită ca o unitate; 2. toţi
oamenii trebuie să caute adevărul prin ei înşişi; 3. toate religiile au un fundament comun; 4. religia
trebuie să fie izvorul unităţii între oameni; 5. religia trebuie să se pună în acord cu ştiinţa şi raţiunea; 6.
bărbatul şi femeia au aceleaşi drepturi; 7. abţinerea de a judeca pe alţii; 8. realizarea păcii mondiale; 9.
atât bărbaţii cât şi femeile trebuie să primească cea mai bună instrucţie şi educaţie spirituală şi
intelectuală; 10. rezolvarea problemelor sociale; 11. promovarea unei limbi şi unei scrieri universale;
12. realizarea unui tribunal universal.
-Practici. În plan practic, bahaismul nu prescrie vreun “botez” sau vreun alt ritual de iniţiere
pentru ca cineva să poată accede în rândul comunităţii. Este suficient ca cel ce doreşte să adere la
mişcare să-l recunoască pe Baha Ullah ca profet şi să declare, sub semnătură, că se va supune întrutotul
regulilor organizaţiei bahaiste. Accesul în cadrul comunităţii poate avea loc începând cu vârsta de 15
ani, dar credinciosul respectiv dobândeşte aşa-numitele “drepturi administrative” abia la 21 de ani,
aceste drepturi însemnând posibilitatea ca respectivul să poată exercita anumite funcţii publice în
cadrul comunităţii.
Deşi se declară o “religie laică”, fără a emite pretenţii în realizarea vreunor performanţe
spirituale ale adepţilor, aşa cum se întâmplă în cadrul religiilor consacrate, totuşi bahaismul dispune
de o ierarhie bine organizată. În vârful piramidei se plasează liderii, care reprezintă “elita spirituală” a
comunităţii şi întruchipează în sine “principiul aristocratic”92.
Fiecare membru al comunităţii trebuie să manifeste o supunere necondiţionată faţă de
conducerea “infailibilă” a acesteia. Orice opinii critice la adresa liderilor sau principiilor doctrinei sunt
interzise şi se soldează, automat, cu excluderea din comunitate. 93
Reglementările cultice bahaiste se pliază pe aşa-numiţii “cinci stâlpi” ai religiei islamice: a)
mărturisirea credinţei (ahahada); b) rugăciunea (salat); c) postul (saum); d) milostenia (zakat); e)
pelerinajul la locurile sfinte (hadji). Spre deosebire de calendarul islamic obişnuit, rugăciunea ritualică
are loc doar de trei ori, în loc de cinci ori pe zi: dimineaţa, la amaiză şi seara. Aceste rugăciuni sunt
precedate de spălarea rituală a feţei şi a mâinilor. Perioada de post în bahaism se derulează pe parcursul
a 19 zile din ultima lună a propriului calendar. Se posteşte de la răsăritul până la apusul soarelui.
Sfârşitul perioadei de post reprezintă sărbătoarea Anului Nou (nauruz), la 21 martie. Daniile prescrise
de religia islamică reprezintă în bahaism un procent de 19% din venit, transferat către comunitate.
-Evaluare . Atitudinea bahaismului faţă de creştinism nu este diferită de aceea manifestată faţă
de religiile creştine. Asemenea celorlalte religii, creştinismul este privit ca o etapă religioasă depăşită,
care, în mod normal, spun adepţii mişcării, ar trebui să înceteze cu orice pretenţii de religie absolută,
mai ales după revoluţia “definitivă” adusă de către Baha Ullah.
91 Religia Bahai. Ocale spre pace, Baha’i Verlag, Hofheim – Langenheim, 1990, p.2; 92 U. Schaefer, Die Grundlagen der Verwaltungsordnung der Baha’i, Dissertation , 1957, p.122; apud H.Reller, M.Kiessing (Hrsg.), Handbuch…p.634; 93 Ibidem, p.163; apud ibidem.
217
Iisus Hristos este privit de către bahaişti ca unul care revelează Cuvântul lui Dumnezeu, dar
nici pe departe ca Fiul lui Dumnezeu întrupat. Bahiştii resping categoric dumnezeirea lui Iisus şi ideea
despre întruparea lui Dumnezeu în om. Hristos este înscris de către Baha Ullah în seria marilor
întemeietori de religii: Moise, Zoroastru, , Budda, Mahomed.
Între Hristos şi Baha Ullah există o deosebire profundă. Dacă Baha Ullah caută oricând şi peste
tot prilejul de a-şi demonstra puterile sale supranaturale, încercând să arate celor din jur superioritatea
sa faţă de Iisus94, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul lui Hristos. Întreaga lor activitate subliniază
contrastul între cei doi, respectiv contrastul dintre smerenia întruchipată de Hristos şi gloria afişată de
Baha Ullah.95 Astfel, fiul lui Dumnezeu îşi asumă firea umană, se întrupează în condiţii modeste, luând
“chip de rob”, în timp ce Baha Ullah pretinde că exprimă “măreţia”,”splendoarea”, fapt ce reiese din
nenumăratele nume pe care le-a primit: “Lumina supremă”, “Numele suprem”, “Orizontul suprem”,
“Steaua de zi a universului” etc. Toate “minunile” pe care le săvârşeşte Baha Ullah nu sunt decât
simple mijloace de a-şi demonstra propria glorie în faţa celor din jur, lucru pe care Hristos îl refuză
categoric: “Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean
şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul…” (Matei 12, 38 sq;
cf.4,5 sq.; 26,53; 27,40). Iisus a văzut în aceasta o încercare a diavolului. Chiar atunci a săvârşit
minuni, n-a făcut-o pentru a-şi demonstra propria slavă, ci în primul rând pentru a-i ajuta pe oameni.
Nu oamenii, nici anumiţi reformatori religioşi, politici sau sociali vor reuşi să întemeieze
această nouă lume a armoniei, ci doar Iisus Hristos, Mântuitorul.
În mod cert, imaginea despre lume, pe care ea doreşte s-o sugereze, nu este decât o simplă
iluzie. Astfel, concepţia sa despre Dumnezeu nu oferă nici un răspuns convingător la multele probleme
care ţin de destinul uman şi al istoriei în general.
În consecinţă, această amalgamare de elemente noi, diverse, eterogene, în cazul Bahai, nu
produce o religie nouă, ci o doctrină care prezintă multe similitudini cu ceea ce s-a creat într-un alt
domeniu: esperando96. Aici, a fost creată o limbă artificială, prin folosirea mai multor cuvinte din limbi
cu largă circulaţie internaţională; s-a configurat, astfel, un nou vocabular şi un fel de gramatică. La fel
şi în Bahai: este vorba de o compoziţie sincretică, de un amalgam religios, de un produs artificial, care
îşi propune, în mod fals, să răspundă la toate problemele, pierzând orice dimensiune a misterului,
prezent în fiecare religie.
-Concluzii. Dacă revedem analiza făcută baha’ismului, putem învăţa câteva lucruri despre acest
ciudat cult eretic: 1. în primul rând putem desluşi că, deşi are o origine islamică, baha’ismul s-a ascuns
cu grijă în spatele unei terminologii apusene, imitând în forme şi ceremonii creştinismul, oriunde acest
lucru a fost posibil, cu scopul de a deveni atrăgător pentru mintea occidentală; 2. în al doilea rând,
94 Cf. Shogi Effendi, op.cit., p.164 sq; apud ibidem, p.279; “Sunt gata, spune Baha Ullah, să săvârşesc orice minune pe care o cereţi şi doresc să vă supun oricărei verificări pe care o propuneţi”; 95 Cf. Pe larg K.Hutten, op.cit., p.279 sq; 96 Ibiden, p.282-283;
218
baha’ismul este dornic să nu intre în conflict cu principiile fundamentale ale Evangheliei, aşa încât
adepţii baha’i sunt întru totul de acord ca creştinii să-şi păstreze formal credinţa, atâta timp cât îl
recunosc pe Baha’u’llah şi principiile generale ale Credinţei Mondiale Baha’i.
219
IX. A. SCIENTOLOGIA SAU BISERICA SCIENTOLOGICĂ.
Gândită a fi un fel de “religie a secolului al XX-lea” nici o altă grupare existentă n-a atras
asupra sa mai multe critici decât aceasta. Majoritatea criticilor o consideră o “iluzie” izvorâtă dintr-o
lume “sciente-fiction”, mai ales datorită faptului că doctrina promovată de ea este opera uni autor de
“science-fiction”.
Noţiunea de “scientologie”, din punct de vedere etimologic, derivă din verbul latinesc scire – a
cunoaşte, şi din substantivul grecesc logos – cuvânt, având semnificaţia de învăţătura despre
cunoaştere.97
Caracterul ambiguu al acestei doctrine rezultă chiar din pretenţiile fondatorului ei, care susţine
uneori că ar fi vorba despre o simplă filosofie, alteori că avem de a face cu o religie sau, în fine, cu o
formă de amalgamare sincretică a ambelor:
“Scientologia este o filosofie, prin filosofie înţelegând năzuinţa după cunoaşterea cauzelor şi
legilor tuturor lucrurilor. Cunoaşterea promovată de scientologie poate fi aplicată practic şi în
totalitate în viaţă. Întrucât scientologia, prin tehnicile sale, se adresează fiinţei umane ca atare şi, în
acest mod, extinde libertatea personală şi capacităţile fiinţei umane, ea este o filosofie religioasă
aplicată. Ea nu este o practică religioasă”.98
Scientologia este un cult eretic ce prosperă în urma unor promisiuni strălucitoare cu efect
ameţitor asupra celor singuri, derutaţi, neputincioşi şi a celor bolnavi mintali sau emoţional. Pentru un
onorariu considerabil, scientologia pretinde că îi poate “ajuta pe oameni să pună capăt frământărilor
şi trudei vieţii. Speranţa şi fericirea se pot reîntoarce cu ajutorul scientologiei”99.
De ce se numeşte această mişcare “scientologie” ? Ea pretinde a fi o “biserică” şi o “filosofie
religioasă aplicată”. Dar cum se raportează învăţăturilE ei la învăţăturile Bibliei ? Ce fel de trecut şi
ce fel de calificare are întemeietorul ei, L. Ron Hubbard, pentru a dezvolta un sistem ce se pretinde a fi
“cea mai importantă mişcare de pe pământ din zilele noastre” ?100
În această scurtă analiză asupra unui sistem religios şi filosofic complex, voM căuta câteva
răspunsuri la aceste întrebări. Vom oferi o privire de ansamblu asupra scientologiei şi, prin contrast,
vom arăta punctele principale în care afirmaţiile din materialele scientologice contrazic învăţătura
biblică.
1. Istoric.
Întemeietorul scientologiei, L. (Lafayette) Ron Hubbard, s-a născut în Nebraska, la data de 13
martie 1911. Publicaţiile scientologice au afirmat de multă vreme că Hubbard a absolvit, în calitate de
97 L. Ron Hobbard, Scientology, die Grundlogen des Denkens, Kopenhagen, 1973, p.89; 98 Ibidem, p.88; 99 Ralph Lee Smith, Menace to Mental Health, în Today’s Health, decembrie, 1968, p.34; 100 L. Ron Hubbard, The Aims of Socientilogy, Hollywood, CA, The Church of Scientology Celebriti Center, 1977, pagin ă volantă;
220
fizician nuclear, facultatea de construcţii civile la Universitatea George Washington, deşi documentele
universităţii atestă că el a urmat cursurile doar timp de doi ani, şi că în al doilea an el a susţinut un
examen academic de verificare a cunoştinţelor, nepromovând examenul de fizică. S-a spus că titlul de
doctor în filosofie i-a fost conferit de Universitatea Sequoia din California, deşi nu există nici o dovadă
că ar fi existat vreo instituţie acreditată în California care poartă acest nume şi care să aibă dreptul să
acorde doctorate.
În orice caz, prin anii 1930, Hubbard a devenit un scriitor bun (chiar dacă nu foarte încununat
de succes) de science-fiction şi de romane. Unele dintre ele comune scientologiei au apărut pentru
prima dată în 1938 în manualul său intitulat Excalibur. În mai 1950, Hubbard a adunat şi a publicat
multe din aceste idei într-un articol din Astounding Science Fiction. În acelaşi an a fost publicată
prezentarea sistematică a ideilor lui cvasipsihoterapeutice şi religioase, într-o lucrare de nonficţiune,
Dianetics: The Modern Science of Mental Health. Până în prezent cartea s-a vândut în milioane de
exemplare, iar Hubbard a scris zeci de cărţi scientologice pe tema noii şi revoluţionarei lui metode de
promovare a perfecţiunii mentale, emoţionale şi spirituale.
Mişcarea lui Hubbard a fost cunoscută sub denumirea de “Dianetics” până în anul 1952, când
Hubbard a reorganizat-o, redenumind-o scientologie şi declarând-o sistem religios, iar centrele ei de
instruire, au fost denumite biserici.
Timp de mai mulţi ani, cartierul general internaţional al scientologiei s-a aflat în Saint Hill,
Anglia. Din anul 1966 până în anul 1975, Hubbard a locuit la bordul cartierului general plutitor al
grupei, pe ambarcaţiunea Apollo, care măsura 945 de metri. El a condus organizaţia din spatele unui
zid aproape impenetrabil, alcătuit din asociaţi şi ajutoare de încredere, petrecându-şi cea mai mare
parte a timpului din 1975 până în 1979 izolat în deşert (probabil în California). Nimeni, nici măcar
soţia lui sau vreun sociolog, nu vrea să recunoască faptul că l-ar fi văzut personal pe Hubbard din
martie 1980 încoace.
În anul 1983, fiul înstrăinat al lui Hubbard, Ron De Wolf, a încercat zadarnic să obţină
declararea oficială a morţii tatălui său şi transferarea averii pe numele lui. În cele din urmă, tribunalul a
decis că o declaraţie, ce se părea a fi scrisă de Hubbard şi care a fost autentificată de experţi grafologi,
constituie dovada legală a faptului că Hubbard este încă în viaţă şi este încă competent din punct de
vedere mental să-şi conducă propriile afaceri. Totuşi, până şi unele eşaloane superioare ale
scientologiei şi-au exprimat îndoiala că Hubbard ar mai fi în viaţă.
Judecătorul Paul G.Breckenridge jr., de la curtea supremă din Los Angeles, l-a încriminat în
mod usturător pe Hubbard, scientologia şi tactica lor de înăbuşire a criticii, exprimându-şi părerea
juridică într-un proces în care era implicat un critic al scientologiei şi a fost scientolog, Gerald
Armstrong, care la un moment dat a fost împuternicit să scrie biografia oficială a lui Hubbard.
2. Organizare.
Mişcarea scientologică dispune de două organizaţii de elită, aşa-numitele Sea-org şi Guardian
221
Office,101 care îşi propune să garanteze un viitor pozitiv întregii mişcări: “Cele două arme active ale
Dianeticii şi Scientologiei sunt Sea-Org şi Guardian Office …Hubbard a fondat, în marie 1966,
inclusiv Guardian Office (Biroul de pază), ca organizaţie de sine. Aceasta însemnă că ea nu se
subordonează funcţionarilor scientologiei locale. Principala linie de conducere trece direct de la un
aşa-numit Guardia World-Wide la soţia lui Hubbard, Mary Sue Hubbard, care are rangul unui
controller Worid-Wide, deci un controlor care supervizează întreaga lume…”102 Între altele, Guardian
Office are sub observaţie pe toţi criticii organizaţiei şi doctrinei sciontologice.103
Atât în ceea ce priveşte sistemul său de cursuri cât şi în privinţa organizării, Sciontologia
dispune de o structură conform unei scheme foarte precise, având şapte secţii sau divizii şi douăzeci şi
una de departamente.104
De asemenea, un mare număr de organizaţii auxiliare, un fel de organizaţii camuflate, ţin tot de
structura sau domeniul Scientologiei. Iată câteva dintre acestea: Colegiul pentru filosofie aplicată,
Colegiul de Dianetică, Centrul de celebritate, Institutul pentru filosofie aplicată, , Biserica Noii
Credinţe, Centrul de comunicare… etc.
În plus, există o serie de grupări cu ajutorul cărora Scientologia, respectiv scientologii încearcă
să realizeze anumite lucruri, cum ar fi, de pildă, în Germania: Comisia pentru protecţia cetăţeanului,
împotriva abuzului de informaţii, Comisia pentru reforma poliţiei, Asociaţia pentru umanizarea
conflictelor ideologico-religioase, Uniunea pentru umanitate în relaţia cu religiile şi minorităţile,
Societatea pentru promovarea toleranţei religioase şi relaţiile inter-umane, Narconon etc.105
În anul 1975, conducătorii scientologi au întemeiat o asociaţie mondială a intreprinderilor
scientologice, cunoscută sub numele de WISE (World Institute of Scientology Enterprises), având
drept scop o intervenţie planificată a Scientologiei în viaţa economică, la scară planetară. Mai concret,
WISE îşi propunea să impună în economie “tehnologia administrativă de tip standard a lui L. Ron
Hubbard”106. Prin aceasta se urmăreşte, de fapt, implementarea principiilor eticii hubbardiene şi a
mecanismelor de control dezvoltate de el în cadrul fiecărei întreprinderi economic aflate sub influenţa
mişcării scientologice.
Astăzi, Scientologia este o organizaţie bine structurată din punct de vedere ierarhic, condusă de
către David Miscavige, care operează în multe ţări ale lumii. Conform datelor oferite de reprezentanţii
mişcării, în 107 ţări ale lumii există 3100 “Biserici” scientologice, “misiuni” şi organizaţii auxiliare,
numărând cca. 8 milioane de adepţi. Centrul de management se află în Los Angeles, iar cartierul 101 Cf. Pe larg Freie und Hansestadt Hamburg Behörde für Inneres Landesamt fürVerjassungsshutz, Der Geheimdienst der Scientology – Organisation, Grundlagen, Aufgaben, Strukturen, Methoden und Ziele, Hamburg, 1998; 102 Fr.-W. Haach, Verführte Sehnscucht, München, 1978, p.37sq; 103 Cf. Idem, Jugend-religionen, p.175 sq; 104 Cf. HCO/PL din 21.10.1971, Organisietafel für einen Scientologen, Wiedervervielfältigung (HQS Kurs), pp.5-7; apud ibidem, p.162 sq; 105 Fr.-W Haack, Jugend-religionen, p.164; 106 Cf. M. Yager, Vortrag auf der 6. Jaheresfaier der IAS am 05.10.1999 în Lausanne, citat dup ă Bürgerschaft der Freien und Hansestadt Hamburg, Drucksache 15/4059, p.14; apud Bundesverwaltungsamt (Hrsg), Die Scientology – Organisation – Gefahren, Ziele und Praktiken, 1996, p.27;
222
general spiritual în Clearwater (Florida). În Europa, centrul mişcării se găseşte în Copenhaga
(Danemarca).
3. Doctrină.
-Concepţia despre om.
În concepţia lui L.R.Hubbard, omul constă din trup (corp), minte (mind), înţeleasă ca raţiune,
spirit sau simţire, şi thetan (un fel de suflet al spiritului, adevăratul eu). Esenţial este, însă, doar acest
thetan care, în accepţiunea lui Hubbard, este veşnic şi parcurge un lung şir de reîncarnări. De
asemenea, aceea se poate separa de trup.
În viziunea hubbardiană, “mind”107 constă din trei părţi principale: 1. un mind analitic; 2. unul
reactiv şi, în fine, 3. un altul somatic. Cel analitic este pozitiv.
1.În cel analitic, adică în adevăratul mind, ale cărui capacităţi incredibile sunt obstrucţionate
de către mind-ul reactiv, se află unitatea de comandă a individului, care este persoana propriu-zisă.
2.Mind-ul reactiv este un fel de mecanism de supravieţuire a trupului, a structurii celulare.
Hubbard îl priveşte ca pe un “răufăcător primordial al sufletului uman” 108.
Noţiuni determinante pentru doctrina dianeticii şi scientologiei lui Hubbard:
Termenul artificial MEST – materie, energie, spaţiu şi timp, care semnifică părţile componente
ale universului fizic.109
3.”Theta” pe care Hubbard o foloseşte în locul cuvântului englezesc “thought”, având
semnificaţia de “gândire”, respectiv “capacitatea de gândire”. De la theta nu mai rămâne decât un mic
pas până la thetan, sufletul spiritului, căruia i se atribuie energia theta.110
„Thetan-ul” şi stările principale:
-Nu se află în nici un trup, nici în preajma vreunuia, ci într-un alt univers;
-Deşi se află în afara oricărui trup, dirijează totuşi trupul în mod conştient;
-El sălăşluieşte în trup, şi anume în cap;
-El nu se poate afla în trupul pe care a trebuit să-l părăsească prin constrângere.
În concepţia scientologilor, toate “aberaţiile” pe care le manifestă un individ şi care ţine, în
general, de orice tip de comportament iraţional sunt cauzate de aşa-numitele engrame, un fel de reacţii
iritante pentru şi împotriva supravieţuirii.
Engramele reprezintă, în concepţia lui Hubbard, promotorii tuturor nevrozelor, psihozelor şi
suicidurilor, tuturor comportamentelor “aberante”. Dianeticienii pretind că metoda lor terapeutică
este îndreptată tocmai împotriva acestor engrame.
Un alt termen vehiculat frecvent în scientologie este acela de “dinamică”. Prin aşa-numitele
107 De regulă, autorii folosesc denumirea în engleză, şi anume mind, pentru a evita dificultăţile privind interpretatea exactă a semnificaţiei noţiunii; 108 L. Ron Hubbard, Dianetik – Die moderne Wissenschaft der geistigen Gesundheit, Kopenhagen, 1974, p.60; 109 Cf. Fachwortsammlung für Dianetics und Scientology , 110 Ibidem, p.97 sq;
223
“dinamici”, scientologia înţelege un fel de impulsii, de forţe sau impulsii instinctive, care acţionează la
diferite nivele ale vieţii, respectiv în diferite direcţii ale vieţii. Hubbard le numeşte pe acestea “motive
sau motivaţii”.
În dianetică, Hubbard se raportează la patru asemenea domenii, pe care le defineşte ca
“subcompartimente ale energiei primordiale”:
-Impulsul spre supravieţuirea de sine, spre “existenţa pentru sine însuşi”;
-Impulsul spre supravieţuirea prin sex (în urmaşi);
-Impulsul spre supravieţuirea în interesul grupei, spre “existenţa în grupe şi indivizi”;
Impulsul spre supravieţuirea în interesul întregii omeniri, spre “existenţa ca umanitate”.
Ulterior, Hubbard mai adaugă la acestea încă alte patru “dinamici”:
-Impulsul spre existenţa întregii vieţi organice (plante şi animale);
-Impulsul spre existenţa ca univers fizic;
-Impulsul spre existenţa ca fiinţe spirituale;
-Impulsul spre existenţa infinită, definită şi ca existenţă supremă.111
L. Ron Hubbard include în sistemul său doctrinar, de asemenea, învăţătura despre reîncarnare,
pe care o preia din religiile orientale.
-Câteva din învăţăturile scientologiei:
1. Despre Dumnezeu.
Scientologia afirmă: “Există dumnezei deasupra tuturor celorlalţi dumnezei, şi dumnezei de
dincolo de dumnezeii universurilor”.112
2. Iisus Hristos.
“Veţi întâlni crucea ca simbol peste tot în univers, şi LEGENDA LUI HRISTOS ca implant în
pre-clari, ca existând cu un milion de ani în urmă”.113
“Potrivit dovezilor, nici Domnul Buddha şi nici Iisus Hristos nu au fost TO (thetani operanţi,
nivelul scientologic cel mai înalt). Ei erau doar cu o nuanţă deasupra clarilor”.114
3. Păcatul şi mântuirea.
“Este un fapt condamnabil şi o ocară cât se poate de josnică să spui unui om că trebuie să se
pocăiască, că este rău…”115.
“…mântuirea personală în decursul unei vieţi (este) independentă de ciclul naşterii şi al morţii
(al reîncarnării)… Practica religioasă a tuturor Credinţelor este calea universală spre Înţelepciune,
Înţelegere şi/sau mântuire.”116
4. Pedeapsa veşnică (Iadul). 111 Vezi Fachwortsammlung, p.24; 112 L. Ron Hubbard, Scientology 8 – 8008, Los Angeles, CA., Publications Organization, 1953, 1967, p. 73. 113 L. Ron Hubbard, Professional Auditor’s Bulletin # 31, foaie volantă. 114 L. Ron Hubbard, Certainty Magazine,, Los Angeles, CA, Publications Organization, Vol. 5, numărul 10, nd. 115 Prof.Aud., op. cit. 116 Scientology: A World Religion, op. cit., p. 16, 35.
224
“…iadul este un mit absolut, o invenţie care are doar scopul de a-i face pe oameni foarte
nefericiţi; este, de asemenea, o minciună răutăcioasă”.117
-Metode şi practici.
a. Auditing.
“Auditing”(de la verbul latinesc audire – a asculta ) reprezintă un exerciţiul de bază în practica
scientologică, în cadrul căruia cel ce este iniţiat îşi mărturiseşte, prin repetare continuă, în faţa unui
aşa-numit “auditor” sau instructor, experienţele sale dureroase (“engrame”) acumulate de-a lungul
timpului. Repetarea, prin confesiune, a unor asemenea fapte se face până în momentul în care novicele
însuşi, epuizat din cauza suprasolicitării nervoase, ajunge să râdă şi să-şi ridiculizeze propriile acte.
b. Prescripţii.
El trebuie să facă cunoscute examinatorului sau “directorului de procedură” vizitele medicale
la care s-a supus şi “drogurile” (adică medicamentele) prescrise de către medic:
Să nu mănânce nimic din ceea ce nu-i place;
Să bea zilnic cel puţin 8-9 pahare cu lichide;
Să doarmă cel puţin 7-8 ore pe noapte;
Să nu consume alcool;
Indiferent de fel sau formă, drogurile sunt strict interzise. Nu consumaţi aspirină, nici tablete
împotriva răului de maşină sau avion, nici vreo altă formă de droguri sau medicamente fără
permisiunea directorului de procedură.
“Nu discutaţi cu nimeni din afară despre situaţia dumneavoastră şi despre exerciţiile pe care
le parcurgeţi, cu excepţia examinatorului sau consultantului cu care lucraţi”. De asemenea, pe
parcursul perioadei de auditing, sunt interzise practici precum meditaţia, şedinţe psihiatrice, yoga, băi
artificiale de soare sau şedinţe spiritiste.118 Procedeul terapeutic în sine se realizează, chipurile, cu
ajutorul unui aşa-numit electrometru (un fel de detector de minciuni).
Prof.dr. Hans Kind caracterizează acest exerciţiu ca pe o “procedură impersonală şi inumană”,
care în cazul unor oameni instabili din punct de vedere psihic conduce la diferite pericole majore, cum
ar fi: stări de anxietate, depresii, crize şi căderi psihice, manipularea celui intervievat printr-o manieră
abilă de adresare a întrebărilor. Cei ce apelează la auditing-ul scientologic se expun şi unui alt pericol,
ţinând seama de faptul că cel ce conduce exerciţiul nu trebuie să se supună nicidecum regulii
secretului, ca în cazul preoţilor şi medicilor.
117 Prof.Aud., op. cit. 118 Citat după HCO/PL of 29 January 1972 – PC Hat; apud Fr. W.Haak, Jugend-religionen…, p. 149-150.
225
-Antrenamentul în vederea comunicării. Regulile hubbardiene de comportament:
Dintre aceste reguli de comportament fac parte “confruntarea” şi “confirmarea”. Ambele au
rolul de a ajuta la o mai bună comunicare. Una dintre posibilităţile de confruntare constă în a-ţi privi
partenerul direct în ochi, fără a clipi, prin aceasta demonstrându-i celui din faţa ta “capacitatea de a fi
prezent”. “Confirmarea” are scopul de a-i semnaliza celui cu care dialoghezi “deplina atenţie” pe car
o ai şi pe care i-o acorzi.
Deşi scientologii susţin că acest antrenament are ca finalitate un adevărat “succes în materie de
comunicare”, totuşi există experţi care confirmă că unele exerciţii prezintă riscuri, întrucât pot
conduce la diferite modificări ale conştiinţei şi la anumite stări de epuizare. Este adevărat, unii dintre
aceia care au abandonat mişcarea relatează că anumite exerciţii ar declanşa un fel de stres, care i-ar
transpune într-o stare de confort interior, încât n-ar mai percepe nici o suferinţă şi ar avea imagini
halucinatorii. Într-o parte teoretică a cursului de comunicare, participanţii trebuie să-şi însuşească
limbajul de specialitate al Scientologiei, care constă din cuvinte nou create, iar pe de altă parte, prin
redefinirea unor noţiuni cunoscute (de exemplu, etică).
-Programul de purificare.
Potrivit Scientologiei, acest program ar fi “cel mai eficient program de dezintoxicare”. După
ce s-a supus acestui program şi apoi a părăsit rândurile Mişcării scientologice, cineva afirmă că un
asemenea program, presupunând utilizarea unor doze superioare de vitamine şi petrecerea unui timp
de până la cinci ore în saună, îl poate aduce pe beneficiar realmente într-o stare de halucinaţie.119
Parchetul din Hamburg, de pildă, consideră că scientologii apelează la acest tip de tratament
pentru a provoca o stare de euforie pe bază hormonală, făcându-l astfel pe respectivul dependent de
Scientologie.
-“Oferta” pentru copii.
Spre deosebire de alte curente, Scientologia nu se adresează doar adulţilor, ci şi copiilor.
Întrucât fondatorul organizaţiei scientologice porneşte de la premisa că un “copil” nu este altceva decât
un thetan într-un trup tânăr, întregul program de cursuri de iniţiere este absolut obligatoriu şi pentru
copii. În lucrarea anumită, fantezia legată de vârsta copilăriei este definită ca o boală psihică.
L. Ron Hubbard consideră că “nu este surprinzător faptul că copiii par să manifeste asemănări
cu cei bolnavi psihic şi cu schizofrenii”120. Pentru a fi vindecaţi de acest comportament maladiv al
copilăriei, scientologii propun ca şi copii să fie supuşi tehnici “auditing-ului”. Prin aceasta, susţin ei,
sunt eliminate experienţele dureroase şi împovorătoare de care copiii sunt marcaţi, anulându-se
totodată aşa-numitul “mind” reactiv.
Copiii sunt obligaţi să urmeze un program zilnic de instruire, cu privire la care ei întocmesc un
119 N. Potthof, Scientology – Techniken aus der Perspektive eines Betroffenen, în : SPD – Landtagsfraktion Baden – Württemberg, loc. cit., p.4; 120 Citat după “Kinderdianetik, Kopenhagen, 1983, p.76;
226
fel de jurnal statistic, în baza căruia sunt evaluaţi în mod sistematic.
Din toate mărturiile oferite de către persoane care au părăsit organizaţia, reiese limpede că
asemenea copii, încă de mici trebuie să absolve un program zilnic similar celui al părinţilor în cadrul
organizaţiei. În primul plan activităţilor părinţilor trebuie să se afle totdeauna contribuţia şi utilitatea
lor pentru organizaţie.
Semnificativă în acest sens este o regulă interioară referitor la unitatea de elită “Sea-
Organization” (Sea-Org), prin care li se cere părinţilor să-şi sacrifice chiar acea perioadă scurtă de
timp zilnic, pe care în mod normal ar trebui s-o dedice familiei, în favoarea organizaţiei, mai precis
prosperării acesteia.121 În acest mod, relaţiile dintre părinţi şi copii trec în plan secundar, ele sunt
aproape ignorate, iar copiii află, prin intermediul propriilor lor părinţi, încă din copilărie, că activitatea
pentru organizaţia scientologică reprezintă prioritatea absolută. Neglijându-şi copiii, părinţii se
consacră exclusiv scopului suprem al organizaţiei, şi anume expansiunea acesteia, fiind totodată de
părere că fiii şi fiicele lor trebuie educaţi în acest sens.122
-Evaluare.Concluzie.
Organizaţia scientologică se pretinde a fi o comunitate religioasă, ba mai mult decât atât chiar
“Biserică”. Cu toate acestea, dintr-o mulţime de afirmaţii ale lui L.R.Hubbard rezultă clar că în centrul
gândirii şi preocupărilor scientologice nu se află vreun anume conţinut religios, ci în permanenţă
acumularea a cât mai multe bunuri materiale: “Faceţi bani, faceţi mai mulţi bani, determinaţi-i şi pe
ceilalţi oameni să producă, aşa încât să facă bani”.123 Pe de altă parte, organizaţia se autointitulează
“Biserică” pentru a face să crească vânzările, mai ales atunci când este vorba de difuzarea cărţii despre
Dianetică.124
Joseph Hopkins, profesor de filosofie şi de Biblie la Westminster College, a prezentat în
Christianity Today un rezumat al uneia dintre cele mai bine întemeiate critici la adresa neputinţei
scientologiei de a da dovadă de preocupări sociale altruiste:
O deficienţă a scientologiei este lipsa ei totală de preocupare socială. Cu greu ar pitea fi
criticată din cauza acestei omisiuni, dacă ar abandona pretenţia de a fi o religie. Însă a poza drept
biserică, în timp ce neglijează responsabilităţile unei biserici în cadrul comunităţii, naţiunii şi lumii,
este un fapt reprobabil. Scientologia nu oferă nimic altceva decât o metodă scumpă şi cât se poate de
dubioasă de psihoterapie, al cărei scop este autoperfecţionarea, autostăpânirea şi fericirea personală.
Uşa către mântuire este închisă pentru cei care nu-şi pot permite să plătească preţul acestui proces. Nu
se spune nimic despre condiţia celor săraci, a celor bolnavi, a celor fără de adăpost, a celor asupriţi.
Biserica scientologică se pretinde, în primul rând, ca un fel de sistem de predare, care, în
121 Cf. K.H.Eimuth, op. cit., p.84 sq; 122 Endbericht der Enquete – Kommission, Neue religiose und ideologische …, p.172 – 173; 123HCO Policy Letter din 09. 03. 1972, citat după Barb G., Beschluss vom 22.03. 1995, Az. 5 AZB 21/94; apud Bundesministerium für Familie, Senioren… Die Scientology – Organisations, p.8; 124 L.Ron Hubbard, Führungsanweisung vom 10. 05. 1982, revidiert 21. 10. 1982, LRH ED 344R INT; apud ibidem;
227
funcţie de necesităţi, îi conduce pe adepţii săi la realizarea şi eliberarea de sine, iar apoi îi supune la
continuarea unor cursuri costisitoare din punct de vedere financiar.
Ceremoniile cultice au apărut, probabil, mai degrabă ca nişte concesii şi acţiuni secundare.
Prin urmare, Biserica scientologică nu poate face parte din rândul comunităţilor creştine. Tehnologia ei
este discutabilă din punctul de vedere al asistenţei sociale. Aşa cum susţin diferite persoane care au
avut tangenţă cu mişcarea, faptul că scientologii se autodesemnează ca “Biserică” se datorează din
motive de ordin fiscal.125 Într-o lucrare de analiză foarte documentată, Fr. w. Haack 126 afirmă textual
că “ar fi mai potrivit ca scientologia să fie înţeleasă ca magia secolului XX” ţinând seama mai ales de
ideile şi metodele promovate de L.R.Hubbard.
Întregul sistem scientologic se fundamentează pe o iraţionalitate magică. Baza acestuia o
reprezintă povestea science-fiction, destul de fascinantă de altfel pentru naivi, despre suprafiinţe
nemuritoare (aşa-numiţii thetani). În fine, un instrument magic îl reprezintă, fără îndoială, şi aşa-
numitul “electrometru”, cu ajutorul căruia, chipurile, îi pot fi confirmate thetan-ului potenţele magice
amintite, respectiv cu ajutorul căruia discipolul sau cel ce se iniţiază poate reveni la starea sa
primordială de atotputernicie. Fireşte, Scientologia se poate autodefini ca religie, se poate autointitula
ca filosofie sau nouă ştiinţă, ea poate fi înţeleasă ca pseudo-medicină, ca pseudoştiinţă, dar înainte de
orice ea este o formă mascată de magie, este “magia secolului XX”.
4. Sincretismul scientologic.
Doctrina şi practicile scientologice au un caracter absolut sincretist. Acest lucru îl recunoaşte
însuşi L.R. Hubbard.; în concepţia sa, filosofia pe care o promovează cuprinde patrimoniul de
înţelepciune al întregii lumi: “Veda; tao al lui Laotzî; Charma şi învăţăturile lui Gautama Buddha;
cunoaşterea generală despre viaţă, prezentă în mănăstirile lamaiste din Tibet; tehnologiile şi direcţiile
de credinţă caracteristice diferitelor culturi barbare; diferitele componente ale creştinismului;
metodologiile matematice şi tehnice ale vechilor greci, romani şi arabi; ştiinţele naturale şi diferitele
concepţii ale filosofilor apuseni, precum Kant, Nietzche, Schopenhauer, Herbert Spencer, ca şi
diferitele tehnologii existente în civilizaţia orientală şi occidentală în prima jumătate a secolului al
XX-lea…”127.
Fireşte, după cum se observă, Scientologia aduce în prim plan o multitudine de elemente
sincretiste. Vom analiza, însă, doar câteva dintre cele mai confuze şi contradictorii. Astfel, într-o
lucrare intitulată “Imnul Asiei”, L.R. Hubbard pune bazele unui cult foarte confuz, de natură guruisto-
mesianică, al cărui obiect este el însuşi. Este vorba de o lucrare, respectiv o poezie cuprinzând 1046
versuri, răspândită în toată lumea. Acest text începe cu o întrebare care revine mereu pe parcurs,
formulată de către însuşi autorul acestuia, L. Ron Hubbard, şi anume: “Sunt eu Metteya ?”., Desigur,
125 ABI, Die Scientology – Sekte und ihre Tarnorganisationen, p.26; 126 Fr. w. Haack, Scientology, p.12; “Es wird treffender sein, Scientology als Magie des 20. Jahrhunderts zu verstehen; 127 Ursprung – Das Magazin der Scientology Kirche Deutschland , HSO Munchen e.V., Juli 72; apud H. Reller, M. Kiessig (Hrsg.), Handbuch Religiose Gemeinschaften , p. 690.
228
autorul foloseşte această întrebare retoric, pentru a putea sugera şi formula în permanenţă un răspuns
pozitiv, ca mijloc stilistic. În acelaşi timp, sunt reiterate tot timpul diferite promisiuni, care ne amintesc
de tipul de mesaj scientologic:
“Noi putem să-i civilizăm pe barbari.
Putem să-i determinăm pe criminali să respecte legea.
Putem să-i însănătoşim pe bolnavi.
Putem să ne eliberăm pe noi înşine.
Putem să-i facem pe cei marginali sociali” etc.
Întregul imn în sine nu reprezintă altceva decât începutul unei divinizări oficiale a fondatorului
dianeticii şi Scientologiei. Este cert că acest lucru nu s-ar fi putut petrece fără aprobarea sa. Dar,
divinizarea şi autodivinizarea lui Hubbard nu reprezintă nici un temei pentru a conferi Scientologiei
caracterul de religie, în accepţiunea curentă. Este vorba mai degrabă de venerarea sau idolatrizarea
unui personaj, aşa cum se întâmplă în rândul tinerilor care-şi cinstesc starul muzical sau în rândul unor
comunităţi care cinstesc cu savoare pe magicianul care îi face părtaşi la diferite acte de magie.
Inspirându-se tot din religiile orientale, Scientologia pledează pentru conceptul de reîncarnare.
Interpretarea istorică a acestuia o face, însă, tot dintr-o perspectivă sincretistă, susţinând că
reîncarnarea ar fi fost “o dogmă fundamentală în Biserica Romano-Catolică până în anul 553 d.Hr.”
În opinia lui L.R. Hubbard, care dovedeşte carenţe mari în ceea ce priveşte Istoria Bisericii
Universale, înlăturarea concepţiei despre reîncarnare s-ar fi produs atunci “când o grupare de patru
călugări a organizat sinodul de la Constantinopol (la care papa n-a participat) şi a decis că această
credinţă (în reîncarnare, n.n.) nu poate exista (…), din acest moment referirile la aceasta fiind
eliminate din Biblie.”128
În acest text, Hubbard face referire, evident, al V-lea Sinod ecumenic de la Constantinopol, la
care a participat nu doar “o grupă de patru călugări”, ci cincizeci de episcopi, dintre care, conform
documentelor, mulţi din “Italia, Africa şi Iliria”.
Autodesemnarea Scientologiei ca Biserică are pentru creştini, în nu puţine cazuri, un caracter
blasfemiatoriu. În acest sens, ar fi de amintit, de exemplu, purtarea unor veşminte ritualice în cadrul
unui pretins cult, ca şi folosirea unui simbol al crucii, care s-ar dori a semnifica “cele opt dinamici”.129
Ambele practici lasă impresia că ar fi vorba de o preoţie în sensul Bisericilor creştine.130
De asemenea, în aşa-numita “ceremonie a punerii numelui”131, prin iniţierea unui “naş”, ni se
prezintă, între altele, un ritual care poate fi perceput ca o imitaţie blasfemică a ritualului botezului.
Ritualul a fost tipărit sub titlul de “Forme ale Serviciului Divin” în Cartea de ceremonialuri a
128 L. Ron Hubbard, Have You Lived before this Life? A Study of Past Lives Trough Dianetic Engrams, f.l., 1968, p. 2. 129 L. Ron Hubbard, Modern Management Technology Defined, Los Angeles, 1976, p. 120 130 ABI, Die Scientology – Sekte und ihre Targorganisationen, Stuttgard, f.a., p. 105-128. 131 The Church ef Scientology of California, World Wide, Der Hintergrund und die Zeremonien der Scientology Kirche, East Grinstead, Sussex, 1973.
229
organizaţiei scientologice.132
Scientologii consemnează, tot la fel, un “serviciu divin” pentru înmormântare. Aşa-numitul
“necrolog pentru homo sapiens” din cadrul acestuia începe cu următoarele cuvinte:
“Atunci când coborai din copaci în întunericul iadului,
Cine se temea pe atunci de tine, omule ?
Probabil că sălbăticiunile care îţi înfulecau copiii ? (…)”.
-Atitudine agresivă faţă de critici.
După cum am observat, în autocaracterizarea pe care şi-o face, organizaţia scientologică se
pretinde a fi o comunitate religioasă. Scopul Scientologiei este aşa-numita “purificare” a planetelor şi
oamenilor. Dintr-o atare perspectivă, noi toţi trebuie să devenim scientologi.
Este evident că Scientologia are o imagine “unilaterală” despre lume, ea pretinde a avea
monopolul absolut asupra adevărului şi “mântuirii”.
Pericolele care apar pentru orice individ, care se asociază organizaţiei sunt numeroase.
Exclusivismul scientologic conduce la o gândire şi mentalitate de tip adversiv, prieten-duşman, amic-
adversar, care presupune inclusiv separări şi renunţări la familie şi prieteni.
Aşa cum se comentează într-o lucrare elaborată din însărcinarea Ministerului Federal pentru
Familie, Bărbaţi, Femei şi Tineri, Köln, intitulată Organizaţia scientologică – Pericole, scopuri şi
practici133, L.R.Hubbard refuză dreptul ca “aplicare a legii”.
În general, etica vizează faptele bune ale omului. Însă, definiţia pe care o dă Hubbard eticii
arată că dreptul, în accepţiunea sa, reprezintă exclusiv dreptul din perspectiva Scientologiei, şi nu din
aceea a individului.
Etica scientologică foloseşte excluderea oricărei gândiri din afara organizaţiei, pentru ca
aceasta să supravieţuiască cu orice preţ. Moral este doar ceea ce se recomandă şi utilizează
Scientologia.
Orice deviaţie de la principiile scientologice este supusă unui control foarte strict. În acest sens,
un rol important îl joacă obligaţia fiecărui adept al mişcării de a oferii informaţii scrise despre
contestarea acestor principii, întrucât astfel sunt socotiţi “coautori ai infracţiunii”.134
Exclusivismul scientologic în privinţa adevărului şi “mântuirii” provoacă o polarizare între
ideologia scientologică, pretins “bună”, dar închisă, claustrată, şi lumea exterioară, din afară, care
chipurile ar întruchipa răul, neadevărul.
132 Ibidem, p. 7. 133 Bundesministerium…, op.cit., p.16; 134 Cf. Idem, ibidem, p.187;
230
231
B. SPIRITISMUL.
Spiritismul este o doctrină filosofică creștina apărută în Franța la mijlocul sec. al XIX-lea,
aparținând pedagogului Denizard Rivail, sub pseudonimul Allan Kardec.Termenul a fost atribuit ca
distinctiv doctrinei pe care urma să o publice, dar datorită faptului că derivă dintr-un cuvânt din
limbajul comun a fost repede încorporat în uzul normal și este folosit pentru a numi și alte doctrine.
În 1855 Denizard Rivail a început să cerceteze un fenomen relativ cunoscut în acea vreme – "mesele
care se rotesc" sau "mesele care vorbesc": e vorba de mese și obiecte în general care păreau a se
umple cu o stranie vitalitate. După doi ani dedicați investigării, nu a considerat că fraudele evidente pe
care le-a întâlnit pe parcurs sunt motive suficiente pentru a concluziona că toate acele fenomene sunt
erori sau șarlatanii. Convins personal de realitatea existenței fenomenului și de posibilitatea ca acesta
să fie provocat de suflete ale morților, Rivail a mai făcut un pas: în loc de a se dedica "dovedirii
științifice" a existenței acestor fenomene, Kardec și-a mutat atenția asupra posibilității, pe care o
considera reală, existenței unei explicații de natură spirituală sau mediumnică, cu beneficii pentru
umanitate.
Natura sa puternic umanistă, formată în anii de studenție și de susținere a pedagogului elvețian
Pestalozzi, discipol al lui Rousseau, l-a împiedicat să se limiteze la o simplă cercetare naturalistă.
Necesitatea susținerii spiritualității omenești în timpuri caracterizate de o puternică expansiune a
științei și de un declin al religiei l-a motivat pe Kardec să imagineze o noua formă de a privi realitatea,
care punea laolaltă știința aflată în ascensiune și religia în declin, mediate de raționalitatea filosofică.
Astfel, Kardec a folosit empirismul științific pentru a cerceta fenomenul, raționalitatea filosofică pentru
a discuta cu ce părea a fi suflete și a analiza ce comunicau, și a căutat o cale de a extrage din aceste
dialoguri concluzii de natură socială și etică, folositoare pentru om. Astfel a pus bazele spiritismului,
sistematizat în prima versiune a Cartea Spiritelor, apărută în 18 aprilie 1857.
Cele două caracteristici principale ale mișcării spiritiste sunt:
• propunerea de a asigura accesul la cunoaștere pentru toți oamenii (cf. Comenius), în locul
ermetismului care înconjura cunoașterea științifică și filosofică la acea vreme;
• convingerea că relația dintre om și spiritual nu are nevoie de mediere instituționalizată; o
spiritualitate naturala (cf. Rousseau) este de ajuns și mai potrivită pentru om.
O parte a intelectualității din Europa și Statele Unite a îmbrățișat spiritismul ca explicație logică a
realității, incluzând teme legate de transcendență, ca Dumnezeu și viața de apoi. Au fost înființate mii
de societăți spiritiste în ambele continente, iar ideile spiritiste au fost răspândite în așa măsură încât în
unele țări au apărut voci care susțineau includerea spiritismului în programa școlară. Cu toate acestea,
o dată cu ascensiunea regimurilor totalitare în prima jumătate a secolului al XX-lea, în Europa a avut
loc o puternică opresiune a spiritismului, ca și a altor mișcări filosofice și politice. În America de Sud,
totuși, activitatea câtorva propovăduitori a reușit să se constituie într-o fundație solidă, deși spiritismul
a devenit aici mai mult o doctrină religioasă și mistică. Această transformare a fost mai puternică în
232
Brazilia, unde mai mult de 4 milioane de oameni se declară "spiritiști Kardeciști" (conform ultimului
recensământ al Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica), ceea ce face din Brazilia cea mai mare
țară spiritistă din lume. Spiritismul a influențat în Brazilia sincretisme ca Umbanda, Raționalismul
creștin, União do Vegetal și Valea Răsăritului (Vale do Amanhecer).
Caracteristicile esenţiale ale mişcărilor oculte, în ipostaza lor de “religii-surogat” cu un
caracter secularist, se reliefează în mod paradigmatic în spiritismul modern. K.Hutten a demonstrat că
aceste mişcări oculte îşi au originile în societatea modernă, ele se vor un fel de răspunsuri la arorile
elementelor ale lumii contemporane şi îşi conturează propriu mesaj pe baza motivelor.
În acest sens, spiritismul este mai mult decât o doctrină despre lumea spiritelor, tinzând să
devină pe parcursul ultimelor 200 de ani o “religie ocultă” a noului ev în care trăim.
Spiritismul este pe departe cea mai veche formă de cult religios existent în prezent şi cu
siguranţă una dintre cele mai fatale când este vorba de siguranţa judecăţii divine, fiind cunoscut adesea
eronat, şi sub denumirea de “spiritualism”. Totuşi, atunci când se vorbeşte despre acest cult eretic, este
uneori necesar să se folosească şi acest termen cu scopul de a comunica în limbajul zilelor noastre.
În 1949 dr. Charles Braden scria că în America liderii spiritişti “estimează (că există) între
500.000 şi 700.000 de spiritişti în Statele Unite ale Americii şi… 1.500.000 până la 2.000.000 în lume
(These Also Believe, New York; Macmillan Company, 1960, p.356).
Această apreciere, în ceea ce priveşte Statele Unite, este foarte depăşită. Adunarea Generală
Internaţională a Spiritiştilor, Alianţa Naţionalistă Spiritistă a Statelor Unite ale Americii şi Asociaţia
Naţională Spiritistă a Bisericilor a raportat (ultimele date fiind din 1976) mai mult de 200 de biserici,
cu un număr total de membri de peste 10.000 şi peste 200 de preoţi. Aceasta nu include şi statisticile
altor state ale lumii, mai ales din Europa şi America de Sud, unde mişcarea este mult mai puternică
decât în Statele Unite. Numai în America de Sud există peste 4.000.000 de spiritişti. Spiritismul
cunoaşte un nou avânt tocmai într-o perioadă cunoscută drept epoca ştiinţifică a fizicii şi a mecanicii
cuantice !
1.Spiritismul ieri şi azi.
De la Primul Război Mondial încoace, orizontul religios al omenirii a fost martorul ascensiunii
rapide a mai multor forme de spiritism, o religie unică prin faptul că oferă contactul cu fiinţe de
dincolo de mormânt şi informaţii de la ele. O mare parte din practicile spiritiste contemporane au fost
demascate de către specialiştii competenţi ca fiind făcute din înşelăciune. Un exemplu clasic de
demascare este cea realizată de Houdini şi Dunninger (Magic end Mystery, New York: Weathervane
Books, 1967). Între alte demascări se numără aceea a “mediumului” M.Lamar Keene (The Psychic
Mafia, New York: St. Martin's Press, 1976) şi o cerecetare comună efectuată de Paul Meier, un medic
creştin, şi Danny Krem, un magician devenit creştin (The Fakers – Grand Rapids: Baker Book House,
1980).
Dar nu toate fenomenele metafizice sau spiritiste pot fi demascate ca fiind făcute prin
233
înşelăciune. Există o dimensiune spirituală care nu poate fi ignorată. Spiritiştii autentici îşi trag puterea
din acela pe care Biblia îl numeşte “un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”(1 Petru 5:8) şi
care este Satan. Spiritismul aşa după cum vom vedea, contrazice Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. În
aceeaşi măsură în care constituie ceva înrudit cu înşelătoria publică, spiritismul constituie şi o erezie
biblică.
Un rol deosebit de important în istoria premergătoare spiritismului actual din Europa l-a jucat
F.A.Mesmer (1734-1815). În această privinţă, E.Benz, specialist în istoria Bisericii de la Universitatea
din Marburg, susţine că apariţia spiritismului modern se află într-o relaţie nemijlocită cu mesmerismul,
acea mişcare terapeutică de mare amploare, fundamentată pe învăţătura lui F.A.Mesmer,
descoperitorul magnetismului animalic.135
Adepţii lui Mesmer, care se recomandau terapeuţi magnetici, se ocupau, în principal în Franţa,
inclusiv cu fenomenele parapsihologice, acestea jucând un rol semnificativ în cadrul procedeelor
terapeutice mesmeriene. Amintim în această privinţă, în mod deosebit, aşa-numitele stări de transă
specifice somnambulilor sau situaţiilor de “posesie”, în care s-ar părea că un al doilea eu pătrunde şi
se instalează în persoana aflată în transă. Aceste cercuri mesmeriene aveau o orientare mai mult
practică, decât religioasă, dacă avem în vedere faptul că foloseau somnambulismul, respectiv starea de
transă a pacientului respectiv, pentru a ajunge la stabilirea diagnosticului şi conduitei terapeutice pe
parcursul acestei stări.
În anul 1856, în cercul mesmerian de la Paris, a pătruns un anume Léon Denizard Rivail (1804-
1869). Iniţial, discipol al pedagogului J.H.Pestalozzi, Rivail scotea la Paris, în 1858, prima revistă
spiritistă şi organiza, din 1855, diferite şedinţe spiritiste, coordonate de el însuşi. Importanţa sa
deosebită pentru mişcarea spiritistă modernă a fost aceea de a reuşi conturarea unui sistem unitar, pe
baza tuturor mărturiilor venite din partea spiritelor prin intermediul mediumurilor practicanţi.136
După ce, în cadrul unei şedinţe spiritiste, un “spirit protector” al său i-a comunicat că, într-una
dintre existenţele anterioare, l-ar fi întâlnit şi că l-ar fi cunoscut sub numele de Allan Kardec, L.D.
Rivail a adoptat acest nume ca un pseudonim literar. Lucrările publicate de către Allan Kardec au avut
drept consecinţă răspândirea cu o mare rapiditate în Europa şi în America a practicilor spiritiste.137
Totuşi, spiritismul n-ar fi putut să se răspândească între timp atât de mult, dar n-ar fi devenit o
mişcare de anvergură. Un rol deosebit de important în această privinţă l-a jucat faptul că în S.U.A., pe
la mijlocul secolului al XIX-lea, spiritismul s-a conturat cu o mişcare populară, în curând pătrunzând şi
în Anglia.
Momentul care a declanşat mişcarea l-au constituit zgomotele neînţelese, un fel de lovituri care
135 Fr.W.Haack, Rendevous mit dem Jenseits. Der moderne Spiritismus / Spiritualismus und die Neuoffenbarungen. Bericht und Analyse, Hamburg, 1973, p.36; 135 H.Bender, Umgang mit dem Okkulten, Freiburg, 1984, p.110; 136 Ibidem, p.110; 137 Ibidem, p.110;
234
răsunau prin zid, pocnituri în mobilă, ciocănituri în uşă şi altele de acest fel, receptate în casa
pastorului Bisericii metodiste din Hydesville (S.U.A.), de către fiicele acestuia, Margaret (12 ani) şi
KATE (9 ani), în noaptea dinspre 1 aprilie 1848. Comisia constituită pentru a cerceta aceste
evenimente ciudate a ajuns la concluzia că ele nu pot fi explicate pe cale naturală. În cele din urmă,
folosindu-se de un “alfabet al pocniturilor”, s-a stabilit o legătură cu “spiritul” care le producea şi,
odată decodificat, a fost descoperit în beciul casei un schelet uman îngropat. De fapt, acesta este
momentul apariţiei mişcării spiritiste în lumea occidentală, un moment care se înscrie în istoria anului
1848, în care, întâmplător sau nu, Marx şi Engels publicau Manifestul comunist, iar Ludwig Feuerbach
denunţa credinţa în existenţa unei vieţi dincolo de mormânt în opera sa Esenţa creştinismului. 138
O contribuţie importantă în dezvoltarea mişcării spiritiste din S.U.A. a fost adusă de A.J.David
(1826-1910), un medium renumit, care a conferit spiritismului şi un fundament teoretic prin două
lucrări fundamentale ale sale, dintre care ultima este socotită ca un fel de “Biblie a spiritismului”139.
Dacă spiritismul provocat de către A.Kardec îşi trage seva din cercurile mesmeriene, la
A.J.Davis, deşi poartă amprenta doctrinei lui F.A.Mesmer, se simte o mai mare apropiere de
E.Swedenborg (1688-1722) şi de J.H.Jung-Stilling, consideraţi a fi, alături de A.J.Davis, părinţii
ideologici ai spiritismului modern.
În consecinţă, trebuie făcut o distincţie între un “spiritism anglo-american”, întemeiat pe
A.J.Davis, şi un “spiritism romantic”, legat de numele lui A.Kardec.140 Influenţa lui Kardec în Brazilia
este cu mult superioară celei asupra spiritismului din Europa, chiar dacă acolo spiritismul “kardecistic”
cunoaşte un număr mai mic de adepţi comparativ cu “spiritismul Umbanda”.141
O deosebire fundamentală între spiritismul de tip american şi romantic rezidă, în primul rând,
în atitudinea celor două direcţii faţă de doctrina reîncarnării, o atitudine diferită, existentă astăzi.
Astfel, adepţi lui Kardec acceptă ciclul reîncarnărilor, în vreme ce urmaşii lui David îl resping.
Explicaţia constă în influenţa puternică a lui Swedenborg asupra lui Davis, ştiut fiind că Ewedenborg
nu acorda nici o atenţie reîncarnării, susţinând că fiecare om este o creatură nouă.142
Felul în care ştiinţele naturii şi ocultismul se regăseşte într-un punct comun, o demonstrează o
serie întreagă de oameni de ştiinţă şi inventatori din secolele XIX – XX, între care zoologul englez
Alfred Russel Wallace (1823-1913), care a elaborat împreună cu Darwin teoria evoluţionistă. De
asemenea, inginerul american, Thomas Alva Edison (1847-1931), inventatorul fonografului, era
preocupat de fenomenele paranormale, pretinzând că a descoperit un aparat, prin intermediul căruia s-
ar putea realiza un contact cu cei decedaţi.143 La fel, profesorul fizician de la Universitatea din Dublin,
Sir William Fletcher Barett (1845-1926), recunoscut pentru contribuţia sa în domeniul răspândirii 138 H.Reller, M.Kiessig (Hrsg.), Handbuck…, p.448; 139 Vezi H.J.Ruppert, Okkultismus. Geisterwelt oder neuer Weltgeist?, Wiesbaden, 1990, p.64; 140 H.Bender, Parapsychologie und das Fortleben nach dem Tode, în A.Resch (Hg.), op.cit., p.209; 141 În Brazilia, spiritişti umbandişti sunt în număr de circa 35.000.000; H.Kiessig (Hrsg.), Handbuch…p.505; 142 Cf. J.H.Jung-Stilling, Theorie der Geisterkunde, Nördlingen, 1987, p.347; 143 W.F.Bonin, Lexicon der Parapsychologie und ihrer Grenzgebiete, Frankfurt a.M, 1981, p.149;
235
telefoniei, a aderat la spiritism. Una din lucrările sale l-a convertit la spiritism şi pe fondatorul
Societăţii Astronomice Franceze, Nicolas Camille Flammarion (1842-1925). Chimistul german
KarlLudwig Fraiherr von Reichenback (1788-1869) nu este doar descoperitorul parafinei, ci şi
teoriticianul cel mai important al doctrinei fundamentale ocultiste, prin învăţătura sa despre forţa
fluidică, forţa de viaţă care iradiază şi penetrează, în toate fiinţele şi lucrurile. Inclusiv expresia
folosită astăzi în parapsihologie, “senzitiv”, care se referă la cei cu o deosebită receptivitate faţă de
“radiaţiile” sau bioenergiile oculte, a fost elaborată de el.144
Fondatorul şi precursorul mişcării spiritiste în România este, în mod indubitabil, academicianul
Bogdan Petriceicu Haşdeu (1834-1907), originar din Cristineşti, Judeţul Hotin. Provine dintr-o veche
familie moldovenească, ale cărei urme se regăseşte în hrisoavele de prin 1597, care pomenesc despre
un Gavrilă Haşdeu. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea din Harcov, unde s-a specializat în
domeniul juridic, iar ca autodidact a acumulat vaste cunoştinţe istorice, filosofice şi lingvistice. Fost
ofiţer în garda ţaristă şi membru al Academiei imperiale din Petersburg, din cauză că, în urma
Tratatului de la Paris, a optat pentru cetăţenia de origine, i s-au confiscat toate moşiile părinteşti, după
care s-a stabilit ca magistrat la Ceahlău, pentru ca din 1858 să ajungă la Iaşi, unde este numit profesor
la Academai Mihăileană.
În general, Haşdeu a studiat trecutul sub toate aspectele sale: filosofia istoriei, istoria dreptului,
istoria limbii, istoria obiceiurilor şi datinilor, etimologia, folclorul etc.
În ultimii ani de viaţă, moartea unicei sale fiice, geniala poetă, Iulia Haşdeu, avea să-i schimbe,
dacă nu destinul, cel puţin preocupările de până atunci. Fără a gândi că în spiritism ar putea găsi vreo
mângâiere, probabil chiar fără să-şi dorească acest lucru, el pretinde că a primit o comunicare spiritistă,
prin scriere automată, de la spiritul propriei fiice decedată. Este, de fapt, momentul convertirii sale la
spiritism. 145
În prezent în lume, pot fi distinse patru forme de spiritism:
“Spiritismul vulgar”, respectiv acea formă de spiritism în cadrul căreia pot fi contactaţi cei
decedaţi prin intermediu levitaţiilor (ridicarea meselor, paharelor sau altor obiecte etc.)146
Aşa-numitul “spiritism revelaţional”, provocat de mediumi aflaţi în transă, care intră în
legătură cu cetele îngereşti superioare sau cu însuşi Dumnezeu Tatăl.147
Un spiritism cu o coloratură religios-morală, cunoscut în lumea creştină sub numele de
“spiritualism”, iar în America Latină întâlnit ca un “surogat religios”.148
Aşa-numitul “spiritism ştiinţific”, detaşat în mod absolut de orice premise religioase, preocupat
preponderent de problema existenţei unui suflet independent de trup. Ceea ce îşi propune o anume
144 Ibidem, p.426; 145 Vezi B.P.Hasdeu, Sic Cogito, Bucureşti, 1990, p.305; cf. P.Ştefănescu, Spiritismul, Bucureşti, 1994, p.61; 146 Cf. H.J.Ruppert, op. cit., p.71 sq.; 147 Ibidem , p.84.; 148 Ibidem p.108 sq.;
236
ramură a ştiinţei, în această privinţă, este să demonstreze că există o separaţie tranzitorie a sufletului de
trup; 149 altfel spus, este vorba de o distincţie clară între cercetarea lumii de dincolo şi de dincolo de
mormânt. 150
2. Renaşterea spiritismului modern.
După părerea celor mai mulţi istorici ai bisericii, spiritismul modern s-a născut la 31 martie
1848.La acea dată, doamna John Fox din Hydesville, New York, a auzit nişte zgomote ciudate în
camerele de la etaj şi în beciul locuinţei sale. Margaret şi Kate Fox păreau a fi deosebit de sensibile la
aceste zgomote şi, datorită acestei sensibilităţi, ele au devenit cu timpul medii, iar comunicările lor au
ajuns cunoscute drept “răpirile de la Rochester”.
Lista celor interesaţi de spiritism nu este neglijabilă. Dr. Bach înşiră o mulţime de “nume
mari” interesate în fenomenele şi cercetarea parapsihologică, nume cum ar fi James Fenimore Cooper;
William Cullen Bryant; Robert Dale Owen; Daniel Webster; Harriet Becher Stowe; Elisabeth Barrett
Browning; Horace Greeley; Elisha Cane; Sir Oliver Lodge, fizician şi autor englez; E. Lee Haward,
fost pastor al Bisericii istorice congregaţionale din Painesville, Ohio; Sherwood Eddy, scriitor şi
persoană care a călătorit prin toată lumea; Arthur Conan Doyle şi Sir William Crooks, acesta din urmă
fiind onorat prin atribuirea unor titluri academice din partea a cel puţin cinci universităţi engleze, a fost
inventatorul tubului Crooks şi descoperitorul taliului. Conform lui Bach, “Crooks a relatat că « a
văzut manifestări de levitaţie şi că a auzit acordeoane cântând fără ca să fie atinse de mâini omeneşti;
că a văzut o mână luminoasă scriind pe perete şi un mediu atingând cărbuni aprinşi fără a avea
mâinile protejate de mănuşi ››. El a supus toate acestea unor cercetări ştiinţifice pentru a dovedi că
este vorba despre nişte forţe a căror lucrare nu poate fi explicată prin nici o lege fizică ştiută”.
- Teologia spiritismului:
Cele “Şapte Principii” ale ei au fost stabilite după cum urmează:
-Paternitatea lui Dumnezeu.
-Fraternitatea omului.
-Existenţa neîntreruptă.
-Comuniunea spiritelor şi slujirea îngerilor.
-Responsabilitatea personală.
-Recompensa şi pedeapsa în viaţă de apoi pentru binele şi răul făcut pe pământ.
O cale a progresului infinit.Secretarul Uniunii Naţionale a Spiritiştilor. The Seven Principles of
Spiritualism :
1. Spiritismul reprezintă Ştiinţa, Filosofia şi Religia ce propovăduieşte o viaţă
neîntreruptă, bazată pe adevărul demonstrat al unei comunicări, cu ajutorul mediilor, cu cei care trăiesc
în lumea spiritelor.
149 H.Bender, Parapsychologie und… în : A. Resch (Hg9, op. cit., p.600 sq; 150 H.J.Ruppert, op.cit., p.101 sq;
237
2. Spiritistul este cel care crede, ca bază a religiei lui, în comunicarea dintre lumea
aceasta şi cea a spiritelor cu ajutorul mediilor şi care se străduieşte să-şi modeleze caracterul şi
conduita în conformitate cu cele mai înalte învăţături derivate dintr-o astfel de comuniune. (Asociaţia
Naţională a Spiritiştilor, Definitions, 1914, 1919).
a) Doctrină.
În general nu se poate vorbi de o doctrină spiritistă unitară. Făcând o analiză a învăţăturii
spiritiste, se poate uşor constata cât de variate sunt anumite elemente de doctrină, mai ales în funcţie de
religiile dominante şi de credinţele populare, în spaţiul cărora acestea au fost cultivate. Astfel întâlnim
tot felul de elemente distincte în spaţiul creştin ortodox, catolic şi protestant, şi cu atât mai diferite în
spaţiul religiilor necreştine.
Pentru a înţelege mai bine ce învaţă promotorii acestei doctrine, cel mai important lucru este să
facem distincţie între “spiritism” şi “spiritualism”. De fapt, “spiritismul” trebuie privit mai mult ca o
cercetare cu caracter empirico-sistematic a lumii de dincolo.
“Spiritualismul” îşi fundamentează doctrina pe rezultatele obţinute din cercetarea vieţii de pe
pământ şi dezvoltă o concepţie sui generis despre lume.
b) Cosmologia.
În accepţiunea spiritistă, lumea materială sau “grosieră” este doar o parte, relativ mică, din
realitatea universului, din întregul cosmic. Ea este învelită în lumea astrală, “eterică”, care este la fel
de reală ca şi lumea materială, dar nu poate fi percepută cu ajutorul organelor senzoriale fizice, motiv
pentru care nici nu poate face obiectul cercetării ştiinţelor naturii.
În fond “spiritul” şi “materia” sunt doar diferite forme aparente ale unei “bioenergii”, care în
feluritele spaţii culturale poartă denumiri distincte.
Cuvântul magic “energie”, concepţia despre o “bioe-nergie”, care penetrează întregul cosmos,
reprezintă explicaţia pentru fascinaţia existentă faţă de ideile şi practicile oculte. Aceasta, întrucât,
concepţia ocultă, magică despre fluiditatea unei “energii cosmice” universale constituie fundamentul
oricărei practici oculte, inclusiv Yoga, ca şi a nenumăratelor terapii moderne.
Acelaşi lucru îl reliefează, însă, în primul rând, adevărata “explozie” a aşa-numitelor terapii
corporale, dar în special “bioenergetica”, atât de prezentă pe piaţa alternativă a psihoterapiilor.151
Spiritiştii de astăzi utilizează o serie de noţiuni şi cunoştinţe din fizica atomică şi descriu
materia astrală ca pe o substanţă constând din fascicole de raze.
c) Antropologia.
Potrivit doctrinei spiritiste, omul este constituit din trei componente: trupul sau fiinţa materială,
similară celei a animalelor, animată de acelaşi principiu vital; sufletul sau spiritul, întrupat în acest
trup, şi principiul intermediar, trupul eteric, astral sau perispiritul, o substanţă semi-materială, care are
rolul de a înveli spiritul şi de a unii sufletul cu trupul. 151 Vezi H.Hemminger, în Materialdienst der EZW, 29, Stuttgart, 1989, p.257 sq;
238
Spiritele nu sunt toate de acelaşi fel. Ele se ierarhizează totdeauna în funcţie de gradul de
perfecţiune la care au ajuns. Astfel spiritele din prima categorie au atins o stare de desăvârşire maximă;
cele dintr-o a doua categorie au ajuns abia la mijlocul drumului spre o desăvârşire deplină, în vreme ce
cele din ultima categorie sunt spiritele imperfecte ale oamenilor ignoranţi, vicioşi, răi, criminali, hoţi
etc.
În opinia spiritiştilor, spiritul se află într-o permanentă activitate, inclusiv în timpul somnului.
Somnul este o stare de odihnă şi refacere a forţelor noastre animale. În acest interval, spiritul se află
într-o stare de veghe; legăturile sale cu trupul se diminuează în aşa fel, încât se poate elibera aproape
total de acesta şi, părăsindu-l, străbate spaţiul şi intră în legătură cu celelalte spirite. În acelaşi mod, se
încearcă şi explicarea proceselor de telepatie: spiritele comunică direct între ele, fără vreo intermediere
din partea simţurilor. De asemenea, somnambulismul este privit de spiritişti ca un somn, în timpul
acestei manifestări sufletul obţinând faţă de corp o libertate şi mai mare decât în somnul natural.152
d) Viaţa pământească şi moartea.
Spiritiştii susţin că viaţa de pe pământ nu este decât un simplu popas al spiritului spre drumul
său spre desăvârşire. Este vorba de un fel de “şcoală” în care sufletul reîncarnat poposeşte pentru a se
instrui, pentru a se supune la câteva examene şi a se maturiza în vederea continuităţii drumului spre
starea finală de desăvârşire. Reîncarnarea de după moarte a spiritului corespunde întocmai stării de
evoluţie spirituală atinsă de acesta în existenţa anterioară. Succesiunea stărilor de existenţă şi evoluţie
este aplicată cu ajutorul doctrinei despre legea karmică. Moartea nu semnifică, pentru spiritişti, nici
sfârşitul, nici un fel de aneantizare, ci doar o tranziţie, o trecere despre viaţa pământească spre o post-
existenţă, spre un alt plan al existenţei umane.
e) Spiritualismul creştin.
Deşi doctrina spiritistă are prea puţine lucruri în comun cu învăţătura creştină, totuşi
reprezentanţii spiritismului au evitat şi evită o ruptură cu creştinismul. Motivul principal îl reprezintă,
în primul rând, credinţa comună, în existenţa unei vieţi după moartea fizică. În plus, trebuie subliniat
faptul că, pe parcursul timpului s-au construit tot felul de asociaţii şi “Biserici” care încearcă să
promoveze un aşa-numit “spiritualism creştin “, străduindu-se să demonstreze că multe texte biblice
ar conţine învăţături spiritiste, că multe Biserici creştine s-ar fi detaşat de asemenea concepte şi, în
consecinţă, n-ar mai avea acces la o interpretare exactă a Bibliei .
În afara unui “spiritualism creştin” există o formă de “spiritism sincretist”, respectiv o serie de
neoreligii sincretiste. Revenind la “spiritualismul creştin”, menţionăm că, în SUA, există sute de
asociaţii cu un caracter spiritualist-creştin, constituite în mai multe mari uniunii. 153 Tot la fel, în
Anglia, există aproximativ 900 de comunităţi spirituale, dintre care 100 doar în Londra. De asemenea,
Biserica Anglicană a fondat în 1954 o comunitate de lucru a Bisericii în vederea cercetării
152 Cf. Ibidem, p.13; 153 J.Gordon Melton, The Encyclopedia of American Religions, vol.II, Wilmington, p.96 sq;
239
spiritismului: Societatea Bisericii pentru studii fizice şi spirituale (C.F.P.S.S.).154
Şi în spaţiul de limbă germană au apărut şi s-au răspândit anumite comunităţi spiritiste şi
spiritualiste cum ar fi: Biserica ioaneică, Loja spirituală din Zűrich / Pro Beatrice, Ordinul Fiat Lux,
Uniunea mihaelică, Comunitatea în Iisus Hristos, Şcoala din Bieberau, Comunitatea Izvorul prieteniei,
Viaţa universală.
Am amintit mai înainte de neoreligiile spiritiste. Cele mai importante sunt următoarele:
spiritismul kardecistic şi cel umbandistic din Brazilia, caodaismul din Vietnam şi “Biserica
unificării”, fondată de către coreanul Sun Myung Moon şi cunoscută şi sub numele de secta
“Moon”.155
-Evaluare.Concluzie.
În esenţa sa, spiritismul face parte din rândul mişcărilor oculte, apropiindu-se mai mult de
magie decât de religie. Ritualul magic pe care-l presupune apropie spiritismul de magia evocatoare, în
cadrul căreia fiinţa supranaturală este chemată afară din mediu său şi convocată la acela al oamenilor.
Tot la fel, mediumii spiritişti invocă spiritele celor morţi spre a intra în contact cu cei rămaşi în
viaţă.156
În mare măsură, spiritismul poate fi asimilat şamanismului, fiind o formă veritabilă de
neoşamanism. Pe de altă parte, spiritismul reprezintă o contramişcare în interiorul secularismului
modern. Întrucât nevoile omului nu sunt satisfăcătoare în această lume, spiritismul încearcă să ofere o
lume de dincolo, dominată de aceleaşi motive ca şi acestea. Mesajul spiritist se constituie dintr-o
combinaţie de elemente seculariste şi concepţii oculte.
Considerând că poate oferi omului mai multe detalii despre lumea spiritelor, despre existenţa
de după moarte, mai ales celor apropiaţi, spiritismul ar putea fi catalogat ca un fel de scientism religios,
ca o “religie scientificată”. 157
De asemenea ca şi alte învăţături oculte spiritismul împărtăşeşte o viziune evoluţionistă despre
divinitate, incompatibilă cu Revelaţia. După cum s-a putut observa, Mântuitorul Hristos nu este, în
accepţiunea spiritistă, decât un om superior, un “fiu al lui Dumnezeu” între alţi mulţi, un iniţiat, ba
chiar un mediu spiritist,158 ci nu Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.159
O deosebire foarte importantă între creştinism şi spiritism constă în faptul că, în concepţia
creştină, nu poate fi făcută nici pe departe o separaţie totală între Biserica luptătoare (a celor vii) şi cea
triumfătoare (a celor morţi), pentru că ambele se constituie în Trupul lui Hristos.
În fine, mai trebuie subliniat că antropologia spiritistă, prin concepţia ei trihotomică (trup,
154 Cf. Esotera. Neue Dimensionen des Bewusstseins, 77, 1966, p.607; 155 H.J.Ruppert, Okkultismus…, p.108 sq; 156 Cf. P. Ştefănescu, op. cit., p.18 sq; 157 P.Ştefănescu, op. cit., p.7 cf. F.Brune, Morţii ne vorbesc, Bucureşti, 1994, p.255; 158 Cf. K.Hutton, Seher, Grűbler, Enthusiasten. Das Buk der tradiţionellen Sekten und prligiosen Sonderbewegungen, Stuttgart, 1989, p.515; 159 Gh.Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Iaşi, 2000, p.289;
240
perispirit şi spirit), prin accentuarea planului astral de existenţă şi promovarea doctrinei despre ciclul
reîncarnărilor, prin evoluţia spirituală, până la starea divină, nu este compatibilă cu învăţătura creştină,
care exclude orice desăvârşire prin propriile puteri.
X. A. OCULTISM ŞI SATANISM (Partea I).
1.Generalităţi.
În ultimele decenii, diavolul pare să fi trecut, de la izolarea la care-l supusese teologia şi din
labirintul discursurilor doctrinare, la o prezenţă îngrijorătoare în viaţa cotidiană, părând să ateste
neaşteptata invazie a ocultului şi a iraţionalului la nivelul mass-media, al imaginarului, într-o certă
opoziţie cu mentalitatea logică şi ştiinţifică.
Gustul demonismului şi insidioasa sugerare a unor energii incontrolabile care exercită o
puternică presiune asupra subconştientului şi pătrund până în profunzimile insondabile ale naturii şi
ale societăţii umane, sunt acum la modă din ce în ce mai evident, dând naştere multor reacţii şi, la cei
care încă mai cred în rigoarea raţiunii, apar destule tulburări şi semne de nesiguranţă.
În dezorientarea actuală, pe care ştiinţa umană nu reuşeşte încă s-o cuantifice şi să aducă
limpezime în aspectele sale mereu schimbătoare, persistă, în fond, întrebarea dacă invazia
demonologică actuală este doar un moment al evoluţiei noastre istorice sau poate, în acest prezent pe
care îl trăim, se repetă o fantasmagorie mitică proprie tuturor erelor şi culturilor.
Din punct de vedere al unei percepţii laice şi raţionale a fenomenului, nu poate fi trecută cu
vederea semnalarea unor premise epistemologice care atacă bazele întregii credibilităţi a sistemului
demonic, clarificând efectul său alienant şi contrar istorismului. Datorită groazei provocate
intenţionat, delirurilor mistice, terorii, a apărut inutilitatea căutării unor lanţuri cauzale, inexistente, de
fapt, în realitate. În cazul unor stări de disconfort, de suferinţă, considerate generic ca “rău” şi în
prezenţa dezastrului cosmic care este moartea, acceptarea condiţiei naturale a omului, care îi oferă
momente de împlinire şi momente de criză vitală, a făcut loc chinuitoarei întrebări asupra “cauzei”
răului. În toate culturile, realitatea, aflată nemijlocit sub puterea unor semne contradictorii, unele
pacifice, altele generatoare de dezordine, a fost împărţită între polii opuşi, rău/bine şi între proiecţiile
acestora demon/zeu. În ultima analiză, toţi demonii sunt ca o vrajă rea care face să dispară concretul
natural şi istoric.
2. Ideea despre Diavol la populaţiile primitive.
Figura demonică, atât de bine fixată în cadrul culturilor care posedă scriere, este prezentă, chiar
dacă numai la nivelul simbolurilor răului deja descrise, în complicata evoluţie a populaţiilor numite
“primitive” şi care asociază culturile fără scriere. Şi aici Diavolul ia fiinţă dintr-un sentiment al
insuportabilităţii lumii prezente, ceea ce se proiectează într-o ideologie legendară şi mitică, variabilă la
diferite etnii.
241
În unele culturi care, într-un anumit mod, par să anticipeze teme frecvent întâlnite în elaborările
gnostice orientale şi occidentale, actul de creaţiune al lumii actuale este atribut nu Fiinţei supreme, ci
unui personaj secundar animal, erou sau fiinţă umană, cu rol de demiurg.
Etnologii semnalează ca un prim exemplu, deosebit de interesant, acela al călugăriţei care, la
boşimani, cu numele Kaang, Kaggen, Cagne, are rol demiurgic precis, autoare a unor acte de creaţie,
apoi, orientată spre rău şi dă naştere lunii, ca un corp ceresc negativ, opus soarelui.
E. Damman160 semnalizează importanţa pe care o capătă unii eroi civilizaţi, aceştia devenind
părtaşi la creaţie. Au o asemenea caracteristică, de exemplu, câinele legendar la ruandezi; străbunii
Laki şi Dribidu la populaţia lugbara; Matanga, care l-a ajutat pe zeu, poruncind munţilor să se înalţe
din pământ, trimiţând ploaia şi săpând cu mâna albia râului, şarpele care participă la creaţiune la
populaţia ewe; Obatala care îl detronează pe zeul ceresc Ilorun, la populaţia yoruba.
Dar ariile geografice în care, în mod clasic, mitologia zeului creator şi a fiinţei demiurgice,
animal sau demon, capătă aspecte net dualistice, sunt Asia de Nord, arctic-siberiană şi America de
Nord. Corbul, cu numele de Yehl, face să se usuce pământul atunci când bate din aripi, conform
mitului populaţiei tlingit; este considerat strămoş al populaţiei haida din Insulele Regina Charlotte;
apare ca personaj mitologic creator la ciucci şi la eschimoşi acţionează ca un erou culturalizator,
aducând speţei umane lumina şi focul, după ce a învins prin şiretenie Fiinţa supremă şi zeii care erau în
posesia acestor bunuri. În California centrală apare răspândirea relevantă a mitului coyotului care face
parte din poveşti rituale complexe, referitoare la creaţiune.
Tot în California centrală apare, sub forma mitică specifică zonei, legenda începuturilor, care
situează în centrul cosmogoniei doi fraţi gemeni, temă cunoscută şi în aria irocheză, aflată la o distanţă
de câteva mii de kilometri.
La populaţia pomo din est, Marunda şi fratele său Kuksu locuiesc în Casa Norilor şi au creat
împreună lumea, în timp ce pomo din vest povestesc cum coiotul l-a înlocuit pe creator, dând naştere
lumii conform propriilor gânduri şi dorinţe.
Demonul este frecvent responsabil de apariţia bolilor, conform unei linii de interpretare
demonologică proprie şi culturilor occidentale. Populaţia akikuyu din Africa are un ritual de
“vomitare a păcatelor”, numit potahikio; când vrăjitorul a diagnosticat prezenţa unui spirit sau a unui
demon în corpul bolnavului, acesta e nevoit să bea o poţiune din apă, un praf şi intestine de capră.161
În alte părţi, formele de vrăjitorie demonică şi malefică par mult mai simplificate. La ainu,
populaţie care locuia în insula japoneză Hokkaido, demonii exprimă expoziţia culturală între siguranţa
satului şi nesiguranţa pădurii.
La populaţiile talàing sau mon din Birmania inferioară există tema originii demonice a bolilor
160 Mntis religiosa – insectă carnivoră din clasa Mantidae, de culoare verde-cafenie, cu membrele anterioare mult dezvoltate în lungime; este denumită astfel după poziţia, ca pentru rugăciune, pe care o ia când îşi pândeşte prada; 161 Gen. Rabb. 22, 6;
242
şi, în ceremonia de “mântuire a satului”, cu tentă evident şamanică, se desfăşoară un dans violent, prin
care participanţii întruchipează spiritele maligne (tasé), balaurii (balu), vrăjitoarele, câinii şi porcii.
În mitologia tătarilor din Altai, în lumea morţilor, aceştia sunt guvernaţi de un spirit care trmite
bolile spre pământ. El se numeşte Arlik, numele lui nu e pronunţat niciodată, ci se preferă epitetele
speciale (de exemplu “ceva negru”); este prezentat ca un bătrân respectabil, cu ochii negri precum
cărbunele şi cu barba lungă. Pluteşte pe apele infernului sau călăreşte pe un taur cu capul întors înapoi
şi ţine în mână un şarpe sau o secure în formă de semilună.
Şamanii, pentru a ajunge în împărăţia lui Arlik, trebuie să treacă prin diferite obstacole,
prezentate mitic de cei şapte sau nouă fii ai acestuia, care conduc mulţimea de spirite devenind apoi
intermediari între şamani şi principele morţii. Nu există imagini ale lui Arlik, totuşi, i se oferă tauri sau
vaci negre.
3.Ocultism şi satanism.
Orice societate umană îşi pune problema Răului şi încearcă să o rezolve. Dacă e să adoptăm
punctul de vedere filozofic, chestiunea se poate formula în raport cu ceea ce înţelegem prin conceptul
naturii umane, răspunsul variind în funcţie de optimismul sa de pesimismul gânditorului: omul poate
fi, aşadar, un lup sau un miel pentru semenul său.
Satan intră în forţă în cultura occidentală într-o epocă târzie. Elemente disparate ale imaginii
demonice existau din totdeauna, dar abia la răscrucea secolelor XII – XIII ele ocupă un loc decisiv în
reprezentările şi practicile umane, înainte de a se dezvolta un imaginar teribil şi obsedant la finele
Evului Mediu. Departe de a se limita la domeniile teologic şi religios, aceste fenomene sunt direct
legate de emergenţa, dureroasă şi viguroasă, a unei culturi comune. Soluţiile instabile, în suspensie
încă din vremea Imperiului Roman, se precipită în laboratoarele unei Europe în plină schimbare, care-
şi făureşte principalele trăsături distinctive, producând un soi de limbaj simbolic identitar capabil a se
impune încetul cu încetul pe un continent deosebit de fragmentat din punct de vedere politic şi social,
un veritabil turn Babel lingvistic şi cultural.
Ceea ce se înţelege astăzi, în general, prin satanism reprezintă o creaţie sau un “produs” mai
nou. Astfel renumitele “liturghii negre” au apărut abia pe la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Prin secolele XVIII – XIX, s-au constituit tot felul de cercuri şi ordine, ale căror doctrine şi
practici au facilitat apariţia satanismului. Fondatorul propriu-zis ala satanismului modern este socotit
Aleister Crowley, a cărui doctrină, conturată pe la începutul secolului al XX-lea, avea să exercite o
puternică influenţă asupra anumitor cercuri. Cu toate acestea, există doar câteva culte realmente bine
structurate. Două dintre acestea sunt mai importante şi anume: Prima Biserică a lui Satan (“First
Church of Satan”) şi Templul lui Set (“Temple of Set”).
4.Satan şi mitul luptei primordiale.
Diavolul a dus o existenţă discretă pe parcursul primului mileniu al erei creştine. Teologii şi
243
moraliştii se interesează de el, dar arta nu-i acordă nici o atenţie162 ceea ce constituie un indice, printre
numeroasele altele, al absenţei unei mari obsesii demonice în inima societăţii.
Numeroase reprezentări se vor topi încetul cu încetul în fluxul marii demonologii de la sfârşitul
Evului Mediu, nu fără a adăuga trăsături diverse şi adeseori contradictorii imaginii lui Lucifer, rege al
infernului. Înşişi teologii, întâmpinau mari dificultăţi în încercarea lor de a unifica particularităţile
satanismului, între lecţiile Vechiului Testament şi multiplele dispoziţii testamentare orientale pe
aceeaşi temă. O dată cu edificarea unui sistem teologic capabil să-l combată pe cel al păgânilor, al
gnosticilor sau al maniheiştilor, Părinţii Bisericii s-au străduit să dea un sena coerent diverselor tradiţii
diabolice provenite din surse diferite.
Sfântul Augustin transformase într-o manieră cât se poate de subtilă această viziune a luptei
cosmice, afirmând că Dumnezeu a permis Răul pentru a extrage Binele. Păcatul este lăsat pentru a
deveni o structură a universului, dar o structură benignă pentru cine dobândeşte graţia divină.
În linii mari, istoria Diavolului în Occident este cea a unei lărgiri progresive a impactului său
asupra societăţii, lărgire însoţită de o mutaţie de amploare a caracteristicilor sale presupuse. Sfinţii
Părinţi ai Bisericii şi teologii l-au definit într-o manieră deosebit de intelectuală drept un principiu, un
arhanghel căzut, ajuns un fel de zeu zburător în ceruri în compania demonilor deghizaţi în îngeri de
lumină. Reprezentarea sa concretă nu a fost niciodată satisfăcătoare, ceea ce explică fără dar şi poate
de ce arta catacombelor îl ignoră cu desăvârşire. El se va insinua, totuşi, în însăşi inima vieţii
monastice a Evului Mediu timpuriu, câştigând astfel o nouă vigoare într-un univers care stabilea
normele religioase şi transmitea esenţialul fenomenului cultural al epocii.
Nu e deloc de mirare să descoperim numeroase şi foarte variate descrieri ale demonului în
Europa până în secolul al XII-lea sau al XIII-lea.
Satan, Lucifer, Asmodeu, Belial sau Belzebuth în Biblie ori în literatura apocaliptică, diavolul
în numeroase alte nume, uneori chiar supranume, pretutindeni în Europa.
Înainte de sfârşitul Evului Mediu, numele diavolului este varietate. Fluxul unitar al
creştinismului conţine multiple elemente străine a căror origine istorică şi geografică exactă, în
general, nu poate fi reperată. Explicaţia conform căreia răul e capabil a se transforma în orice se
dovedeşte insuficientă. Mai degrabă se poate vorbi de o luptă milenară a creştinismului împotriva
credinţelor şi practicilor păgâne.
5.Reprezentări ale Diavolului.
Diavolul ia numeroase aspecte. Ca animal, el ezită între tradiţia creştină şi zeii asociaţi unor
forme vitale de către păgâni. Dacă puternica amprentă creştină exclude mielul, respectiv boul sau
măgarul, ea nu reuşeşte să impună opinia sfântului Petru conform căreia Lucifer ar fi un leu care rage.
Într-un alt registru, şarpele genezei se confundă cu dragonul păgân. Ţapul, una din formele preferate
162 Jacques Levron,Le Diable dans l’art, Paris, Picard, 1935. A se vedea şi Roland Villeneuve,La Beauté du diable,Paris,Pierre Bordas et fils,1994,p.17– 22
244
ale diavolului, datorează prea poate acest privilegiu mai vechii sale asociaţii cu Pan sau Thor. Câinele
constituie o altă formă privilegiată de înfăţişare163. Reprezentarea câinelui cu picioare de gisant, în
special de sex feminin, cu precădere în ultimele secole ale Evului Mediu, dovedeşte altminteri
dificultatea de a defini principalele coordonate în acest domeniu, deoarece imaginea patrupedului
exprimă în acelaşi timp fidelitate şi credinţă. În tot cazul, nu trebuie să avem încredere într-o
interpretare fixistă a lucrurilor, pornind de la câteva exemple sau supoziţii culturale tardive. Maimuţe,
pisici, balene, albine sau muşte, sunt ele oare animale demonice prin excelenţă în Evul Mediu
superior? Aproape acelaşi lucru se poate spune despre ansamblul regnului animal, cu menţiuni
particulare în cazul cucuvăii, porcului, salamandrei, lupului sau vulpii. Prudenţa pretinde în acest
domeniu studii precise, locale, fără prejudecăţi, fără a încerca sesizarea filiaţiilor şi rupturilor încă din
vremurile precreştine.
Demonul avea reputaţia de a fi capabil a se prezenta sub toate formele umane imaginabile, cu o
preferinţă vădită pentru formele ecleziastice. Astfel el putea lăsa impresia interlocutorilor săi că ar fi un
înger de lumină. Având o statură de gigant, vorbind ca un înger, suflându-şi veninul printr-o rafală de
vânt, el nu-şi manifestă de fiecare dată alteritatea, nici monstruozitatea. De la zeul Pan pare să fi
împrumutat anumite trăsături iconografice cum ar fi coarnele, blana de ţap care-I acoperă corpul,
puterea falică şi nasul enorm164. Adeseori de culoare neagră, în conformitate cu un simbolism frecvent
în numeroase civilizaţii, şi nu doar la creştini, în anumite cazuri putea fi de culoare roşie, îmbrăcat în
roşu sau purtând o barbă din flăcări, uneori chiar verde. Conciliul de la Toledo, din 447, îl descrie ca
pe-o fiinţă mare şi neagră, cornorată, cu gheare, cu urechi de măgar, cu ochi scânteietori şi cu dinţi
ascuţiţi, înzestrat cu un falus enorm şi răspândind un miros de pucioasă. Culoarea verde a diavolului
se raportează mai curând la străvechile amintiri ale zeului fertilităţii, cum ar fi Omul Verde al celţilor
sau al teutonilor. Verdelet sau Verdelot este astfel Unum din numele diavolului în Artois în secolul al
XVII-lea.
Capabil de a fi pretutindeni în acelaşi timp, demonul preferă totuşi anumite locuri şi anumite
momente. Noaptea constituie regatul său, în opoziţie cu lumina divină strălucind pe pământ. Locurile
dezolate şi reci, animale nocturne sunt, din acest punct de vedere, legate direct de el. Dintre cele patru
părţi ale lumii, este preferat Nordul, domeniu al frigului şi al obscurităţii. Toate civilizaţiile se tem de
pericolele legate de acest sector dezolant, cum ar fi aztecii din secolul al XVI-lea pentru care Nordul
este teritoriul zeului lor al morţii. Autorii creştini adaugă o explicaţie, logică doar pentru ei: bisericile
sunt orientate spre est, deci intrând în ele, ai nordul în partea stângă; or, această parte a corpului uman
sau a universului creat de Dumnezeu este dedicată diavolului, sinistru în sensul propriu al termenului
latin care desemnează stânga. Dedat seducerii celor vii, în special a femeilor şi a păcătoşilor inveteraţi,
163 Barbara Allen Woods, The Devil in Dog Form. A Partial Type-Index of Devil Legends, Berkeley, University of California Press, 1959. 164 Patricia Marivale, Pan and Goat-God, Cambridge, Cambridge UP, 1969 (lucrarea vizeaz ă în special o perioadă posterioară).
245
Cel Rău este totodată o reprezentare a zeilor păgâni ai morţii. Această traiectorie e una dintre cele mai
durabile în cultura occidentală până-n zilele noastre, cel puţin sub forma legendelor şi istorioarelor
literare, fără a uita de şareta morţii sau de Ankou-ul breton.
6. Diavolul şi lumea contemporană.
Prima constatare ce se impune este cea referitoare la persistenţa fenomenelor de demonizare pe
care le credeam dispărute odată cu epocile trecute şi care, însă, sunt prezente şi în secolul nostru şi
apar la ora actuală în toată gravitatea lor.
Când, prin făurirea Regatului Italiei, a luat sfârşit puterea temporară a papilor şi au apărut
mişcări democratice puternice, nu întotdeauna scutite de formulele naive şi primitive ale
anticlericismului, diavolul a devenit o nouă preocupare a gânditorilor, patrioţilor şi a luptătorilor care
contribuiseră la unificarea ţării. Este suficient să parcurgem paginile buletinului Civilizaţia catolică din
acele timpuri, între 1970 şi 1875, ca să descoperim demonizarea acestei lumi în intervenţiile papale şi
în dezbaterile purtate în cadrul mediilor legate de puterea temporară. În 1871, ia fiinţă la Roma o
Societate a Liberilor Cugetători care devine “noua şcoală a Satanei, fondată la Roma sub egida
libertăţii câştigate cu tunurile de Cadorna165 şi Boxio166. Prin ea se proclamă că, aşa cum Roma a fost
şi este centrul catolicismului şi oraş al lui Dumnezeu, tot astfel Diavolul, demn reprezentat prin aceşti
apostoli ai gândirii libere, doreşte să-şi aibă aici tronul şi să-şi impună propriile legi… Aceşti apostoli
ai lui Satan au găsit deja susţinere printre adepţii cei mai săraci”167. În acelaşi an, la 27 noiembrie,
papa adresează nobililor Romei obişnuitului său mesaj, “în timp ce tunurile cuceritorilor Romei
bubuiau pentru a anunţa inaugurarea solemnă a Parlamentului italian”. Şi, pentru că fuseseră făcute
primele tentative de împăcare dintre cele două tabere, papa “cu glas hotărât, a protestat solemn
împotriva oricărei împăcări, care nu putea fi nicicând posibilă, între Hristos şi Belial, între lumină şi
întuneric, între adevăr şi minciună”.168
Întotdeauna, de-a lungul istoriei, omul a căutat Binele, a năzuit după el, în măsura în care a
putut şi a reuşit acest lucru, încercând în acelaşi timp să evite Răul, să se detaşeze de acesta şi de
forţele acestuia. Prin urmare, Binele şi Răul, dincolo de semnificaţiile lor, fac parte din istoria
omenirii; indiferent cum au fost reprezentate sau receptate; indiferent de ceea ce particularizează
istoria religioasă a diferitelor popoare ale lumii, Binele şi Răul sunt prezentate pretutindeni.
Răul, ca realitate personală şi existenţială, nu este decât antipodul Binelui. Ca realitate morală,
el este produsul propriei libertăţi a omului, este rezultatul opţiunii personale. Atât ca realitate personală
cât şi ca realitate morală îl descoperim, exprimat în multe locuri şi timpuri în forme similare, la greci,
romani şi germani, de la indieni şi chinezi până la iudei şi creştini. 165 Raffaele Codorna – general distins în campaniile lui Crimeea şi comandat al trupelor care au intrat la 20 septembrie în Roma, moment important al realizării unităţii Italiei. 166 Geromalo Boxio – general din Statul Major al lui Garibaldi participant la expedi ţia celor O Mie, erou la Custozza în 1866 şi senator al Italiei unite în 1870. 167 Civilt cattolica, serie VIII, vol. I, pp. 490 ss. 168 Ibidem, serie VIII, vol. IV, pp. 79 ss.
246
7. Satan şi demonii în Vechiul şi Noul Testament.
De la început, trebuie subliniat că este necesară o distincţie clară între Satan sau diavol, pe de o
parte, şi demoni, pe de altă parte, întrucât în ambele cazuri avem de-a face cu probleme care ţin de un
conţinut şi de o sorginte diferite.
Figura lui Satan apare pentru prima oară în unele scrieri vechi-testamentare alcătuite relativ
târziu. În limba română, această noţiune şi acest nume înseamnă “adversar”, “potrivnic”. De acest
nume auzim, pentru prima dată în istorie, pe la sfârşitul secolului al VI-lea î. Hr. şi anume în cartea
profetului Zaharia 3, 1-2, unde apare în ipostaza de acuzator ceresc al oamenilor: “Şi mi-a arătat pe
Iosua, marele preot, stând înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satan, stând la dreapta lui ca să-l
învinuiască. Şi a zis Domnul către Satan: <<Ceartă-te pe tine Domnul, diavole, ceartă-te pe tine
Domnul, Cel care a ales Ierusalimul>>”. Puţin mai târziu, s-a scris cartea lui Iov, în al cărei prolog (Iov
1,6 sq.) Satan apare din nou, rugându-l pe Dumnezeu să-I permită să-l ispitească pe Iov cel aflat în
suferinţă. Aici, Satan vine împreună cu îngerii lui Dumnezeu înaintea Domnului, el se furişează cumva
şi apare în rândul cetei cereşti a îngerilor lui Dumnezeu169: “Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au
înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei” (Iov 1,6). Concepţia despre asemenea
fiinţe spirituale ne duce cu gândul la faptul că zeii cananeeni din vecinătatea Israelului fuseseră
degradaţi de poporului lui Israel şi consideraţi spirite subordonate lui Dumnezeu. Deşi imaginea sa
iniţială din paginile Scripturii este una mai puţin prietenoasă în relaţiile cu oamenii, totuşi ea nu are
nimic în comun cu acea imagine pe care ne-am făcut-o noi despre Satan încă din anii copilăriei.
Oricum, inclusiv în Sfânta Scriptură, ulterior, chipul său s-a conturat tot mai pregnant în această
direcţie exprimând tot ceea ce poate fi mai hidos şi mai pervertit sub toate aspectele. Conform I
Paralipomena 21,1, Satan îl ispiteşte pe regele David şi îl convinge să facă un recensământ al
poporului, împotriva voii lui Dumnezeu. În Cartea Înţelepciunii lui Solomon 2,24, scrisă în sec. I î.
Hr., invidia diavolului apare ca temei al venirii morţii în lume: “Iar prin pizma diavolului moartea a
intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască”; cuvântul grecesc utilizat aici
pentru Satan, şi anume diábolos, care în lb. română a trecut ca “diavol”, înseamnă literal “cel ce
aruncă claie peste grămadă”, “cel ce crează dezordine”. De fapt, aici avem o aceeaşi semnificaţie
pentru Satan pe care o întâlnim în perioadele nou-testamentară şi patristică.
În Noul Testament, Satan apare mai evident în postura sa de adversar al lui Dumnezeu.
Asemănarea făcută între şarpele care-i ispiteşte pe Adam şi Eva în paradis, pe de o parte, şi diavol, pe
de altă parte, este o interpretare a autorilor creştini. Cartea Facerea îl prezintă pe şarpe doar ca pe o
creatură deosebit de vicleană, “cea mai vicleană dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse
Domnul Dumnezeu” (Facerea 1,3). Totuşi, în Noul Testament se afirmă: “Şi a fost aruncat balaurul
cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a
169 R. Schnackenburg, Das Problem des Bösen in der Bibel, în: idem (Hg.), Die Match des Bösen und der Glaube der Kirche, Düsseldorf, 1979, p. 27.
247
fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (Apocalipsa 12,9).
Prin urmare, ceea ce sugera doar vag Noul Testament, descoperind doar într-o mică măsură, cu
privire la Satan, a fost concretizat de creştinismul timpuriu într-o formă plastică şi foarte clară.
“Adversarul” omului s-a transformat în “adversarul” lui Dumnezeu. Acesta îi împiedică pe oameni să
păstreze şi “să facă să rodească cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor” (Marcu 4,15); el îi cerne “ca pe
grâu” (Luca 22,31); îi leagă şi aduce boală asupra lor (Luca 13,16); el este “duşmanul” lumii,
reprezentată de ţarina din parabola rostită de către Iisus (Matei 14,36 sq.) dar şi “minciuna” însăşi şi
“părintele” acesteia (Ioan 8,44). După ce a eşuat în ispitirea lui Iisus în pustiul Carantaniei (Matei 4,1-
11), “a intrat în Iuda, cel numit Iscarioteanul”, determinându-l să-l trădeze pe Mântuitorul (Luca
22,3).
Fariseii îi reproşau lui Iisus “că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”.
Răspunsul lui Iisus: “Cum poate satana să alunge pe satana?” (Marcu 3,22-23) arată limpede că
Beelzebul şi Satana aveau aceeaşi semnificaţie, erau una şi aceeaşi persoană. Din punct de vedere
etimologic, Beelzebul înseamnă “Dumnezeul grămezii de gunoi” sau chiar “Dumnezeul muştelor”,
probabil cu referire la sacrificiile murdare aduse zeilor păgâni.
Satan primeşte un contur foarte exact în Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan, unde apare ca
“un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti.
Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ” (Apocalipsa 12, 3-4).
Acum, el apare ca Antihrist, care se revoltă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos, încercând să
distrugă întreg planul de mântuire a lumii. “Fiara care se ridică din adânc” (Apocalipsa 11,7) va
conduce la pieire întreaga umanitate; este vorba de “îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte,
este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion” (Apocalipsa 9,11).
8. Satan în literatură.
De-a lungul timpului, impactul teologic asupra imaginii consacrate lui Satan s-a diminuat.
Emanciparea multora de sub tutela Bisericii şi criteriilor valorice oferite de către aceasta, mai ales în
urma dialecticii crescânde survenite între religie şi ştiinţă, I-a determinat pe unii scriitori şi artişti şi să-
l privească şi să-l prezinte pe individ detaşat de cadrul şi spaţiul Bisericii.
Momentul preliminar al acestei detaşări a lui Satan de spaţiul şi contextul pur teologic l-a
reprezentat apariţia, în 1667, a romanului “Paradisul pierdut”, scris de englezul John Milton.
În perioada iluminismului şi odată cu separaţia totală dintre teologie şi ştiinţele naturii,
învăţătura teologică dintre Satan n-a mai avut acelaşi impact asupra oamenilor. Astfel, eroii romanului
marchizului de Sade (1740-1814) acţionează cu cruzime şi fără scrupule, fiind interesaţi exclusiv de
satisfacerea instinctelor şi pasiunilor lor anormale.
În lucrarea sa, Faust, Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) ni-l prezintă pe diavol sub
chipul lui Mefisto, ca pe un spirit “care vrea tot timpul răul, care face totdeauna binele”; el nu este,
deci, distrugătorul, ci conservatorul creaţiei lui Dumnezeu, şi anume prin forţa sa “iluminatorie” pe
248
care o exercită asupra lui Faust.
William Blake (1757-1827), un pictor şi un poet englez, îl privea pe Satan ca pe un purtător de
speranţă pentru vremuri mai bune.
În drama sa, intitulată Cain, Byron tematizează noua conştiinţă în sine a omului, dobândită în
perioada iluministă, manifestând totuşi serioase îndoieli în privinţa certitudinilor acumulate şi
normelor cunoscute.
Drama “Cain” a lordului Byron marchează, de fapt, punctul de cotitură în reprezentările
literare despre Satan . Pentru prima dată, omul nu mai apare manipulat de către Satan asemenea unui
obiect lipsit de voinţă, ci trebuie să se pregătească şi să decidă el însuşi dacă vrea să devină sau nu un
discipol al lui Satan.
Satanişti literari în sensul strict al cuvântului, pot fi socotiţi Eliphas Lévi (1810 – 1875), după
numele său adevărat Alphonse Luise Constant, şi Charles Baudelaire (1821 – 1867). E Levi a fost unul
dintre cei mai renumiţi şi productivi ocultişti din vremea sa. El făcea o distincţie strictă între Lucifer şi
Satan, atribuind ambilor caracteristici proprii. Lucifer era considerat ca cel ce luminează, iar Satan ca
personificare a tuturor greşelilor şi slăbiciunilor.
Ch. Baudelaire avea aceeaşi concepţie despre om ca și marchizul de Sade, el îl considera rău
prin însuşi natura sa şi compara femeia cu animalele, care se conduc şi trăiesc conform legilor
instinctului. Prin urmare, după cum s-a putut observa, spaţiul de proiecţie oferit de diavol este
extraordinar de amplu.
Anatole France (1844 – 1924), în Revolta îngerilor, ilustrează tocmai această capacitate de
dedublare a diavolului. Practic, Lucifer renunţă la o adevărată victorie definitivă, zice A. France,
asupra lui Dumnezeu, pentru că în această situaţie nu s-ar produce decât o simplă schimbare a
rolurilor.
249
B. OCULTISM ŞI SATANISM (Partea a II-a).
1. Promotorii satanismului: Aleister Crowley.
Aleister Crowley (1875-1947) poate fi socotit, în ciuda unor reţineri mai mult sau mai puţin
obiective, strămoşul satanismului modern. Experimentele sale magice şi noile interpretări spirituale ale
sistemelor prezente au adus ocultismului corecturi şi inovaţii fundamentale.
Th. Schweer spune că A. Crowley era preocupat mai degrabă de lupta sa împotriva
creştinismului decât de cinstirea lui Satan. Într-adevăr numele acestuia apare în scrierile sale, dar nu
neapărat în prim plan. Faptul acesta reiese mai ales din Imnul lui Pan, compus de el însuşi, care, la
cererea sa, a fost recitat la înmormântarea sa.
Am observat puţin mai înainte că există păreri conform cărora A.Crowley nu şi-ar fi propus în
mod deosebit cinstirea lui Satan, ci mai degrabă o revoltă împotriva creştinismului şi valorilor sale.
Totuşi, Crowley însuşi se identifică sau se numeşte pe sine “Marea fiară – 666”, cu aluzie
clară la textul din Apocalipsă 13, 18: “Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr
de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. Acest text îl identifică cu “marea fiară” pe
împăratul Nero şi îl înfierează ca instrument al diavolului, pentru că îi ura foarte tare pe creştini.
Crowley, la rândul său, se credea o întrupare a lui Satan, motiv pentru care pseudo-religia sa poate fi
caracterizată ca un panteism satanism, mai ales că principiul divin întruchipat de el este tocmai Satan.
2. Tipologii sataniste.
Aşa cum recunosc cei mai mulţi cunoscători ai fenomenului, o delimitare exactă a
componentelor şi a particularităţilor acestora este foarte dificilă. Cu toate acestea, în literatura de
specialitate, descoperim o mulţime de încercări de catalogare şi tipizare, care pornesc de la diferenţieri
între satanismul reactiv, gnostic, integrativ, autarhic şi sincretist, apoi satanismul individual şi pe
grupări, ajungându-se până la cel diferenţiat pe diferite criterii aproape “dogmatice”.
Conform acestor criterii, tipologiile se stabilesc în funcţie de amprenta pe care o poartă forma
respectivă de satanism, şi anume: raţionalist (ca expresie a unei atitudini de pildă hedonismul,
senzualitatea), ocultist (cinstirea lui Satan ca adversar al lui Dumnezeu), orgiastic (folosirea de droguri
şi agresivitate) sau luciferic (gnostic). O altă împărţire ar consta în satanism istoric (anticlerical),
ritualic (având structura organizatorică a unui ordin), latent (cu “liturghii” sau sacrificii ritualice
spontane), cultural (exprimat în literatură sau film) şi iluzoriu (liber-născocit).
Forme:
-Reactiv, paradigmatic, conform.
-Reevaluat din perspectivă gnostică.
-Interactiv.
-Autarhic, secundar ahristic.
-Sincretist.
250
Conţinut:
.Satanism ca atitudine de protest, orientat către concepţia creştină despre diavol.
-Inversiunea evaluării: Dumnezeu este opresorul omului, iar Satan eliberatorul său.
-Dumnezeu şi Satan reprezintă o unitate, fiind cei doi poli ai unui întreg.
-Provenit din creştinism, dar conturându-şi o formă proprie, specifică, care nu mai are nimic în
comun cu creştinismul.
-Satan nu se află singur în centrul unui sistem, dar joacă un rol important.
Exemplu:
-Clasicele pacturi cu diavolul, câteva formaţii de muzică rock.
-Grupări în cadrul cărora Lucifer apare în centru, ca cel ce iluminează: Satan – iluminatorul.
-Charles Mason, conducătorul criminal al unei grupări sataniste din anii ’60, care se vroia o
întruchipare a lui Iisus şi Satan într-o singură persoană.
-Prima biserică a lui Satan, Templul lui Set.
-Culte thelemice, fundamentate pe doctrina lui A. Crowley.
Organizaţii sataniste:
Între organizaţiile care se autointitulează sataniste, două sunt, într-adevăr, foarte cunoscute
publicului larg: Prima Biserică a lui Satan (“First Church of Satan”) şi Templul lui Set (“Temple of
Set”).
Desigur, există şi alte grupări sataniste, mai ales în spaţiul american, dar doctrina insuficient
conturată, organizarea sau existenţa lor doar pentru o scurtă durată de timp determină o cunoaştere mai
restrânsă din partea opiniei publice.
Cele mai importante grupări sataniste:
-Church of Satan – SUA
-The Black Order – Noua Zeelandă
-Brotherhood of the Ram – SUA
-Order of the Circle – SUA
-Nemeton – SUA
-Church of all Worlds – SUA
-The Luciferian Light Group – SUA
-Orlo Angolis Interstellaris – SUA
-Orlo Saturni – Germania
-Bambini di Satani – Italia
-Ordo Tempi Orientis – SUA
-Grotto ODM – SUA
-The Four P.Movement – SUA
-Process Church of the Final Judgement – SUA
251
-Shrine of Sothis – SUA
-Illuminati of Satan – SUA
-Order of the Evil Eye – SUA
-Ordo Sisistra Vivendi – Noua Zeelandă
-Thelma-Orden des Argentum Astrum – Germania
-Temple of Set – SUA
-Satan Senate – SUA
-The Chingons – SUA
-Order of Thelema – SUA
-Temple of Truth – SUA
-The Infernal Garrison – SUA
-Order of Nine Angels – SUA
-The Worldwide Church of Satanic Liberation – SUA
-Fraternitas Saturni – Germania
-First Church of Satan
Prin organizaţie satanistă, recunoscută ca “Biserică” în SUA, a fost fondată în anul 1966 de
către Anton Szandor La Vey, un fost fotograf de poliţie. După cum mărturiseşte el însuşi, în timp ce
lucra la Poliţie, i-a devenit tot mai limpede cât de animalic poate deveni omul în comportamentul său.
3.“Mărturisirea de credinţă” a “Bisericii lui Satan”.
-Satan întruchipează satisfacerea dorinţelor în locul abstinenţei.
-Satan întruchipează existenţa vitală în locul himerelor spirituale.
-Satan întruchipează înţelepciunea pură în locul iluziei ipocrite.
-Satan întruchipează amabilitatea faţă de cei care o merită în locul iubirii irosite pentru un
nerecunoscător.
-Satan întruchipează răzbunarea în locul «întoarcerii şi celuilalt obraz».
-Satan întruchipează responsabilitatea faţă de cei responsabili în locul grijii faţă de şantajişti
spirituali.
-Satan întruchipează toate aşa-numitele păcate, fiindcă toate acestea conduc la o satisfacţie
trupească, spirituală sau sentimentală...170
După cum reiese din doctrina împărtăşită de la Vey, satanismul devine un instrument care, în
fapt, îi ajută pe cei puternici să supravieţuiască mai bine. Acest aspect este confirmat mai ales de cele
“Unsprezece reguli satanice ale Pământului”, aşa cum au fost ele numite şi prezentate de către însuşi
La Vey:
„1.Nu-ţi exprima părerea neîntrebat şi nu da sfaturi necerute.
170 Citat după F.-W. Haack, Von Gott und der Welt verlassen. Der religiöse Untergrund in unserer Welt, Düsseldorf – Wien, 1974, p. 132.
252
2.Când vorbeşti, asigură-te că eşti şi ascultat.
3.Respectă într-o casă străină pe stăpânul casei sau nu te mai duce acolo.
4.Dacă te deranjează cineva în propria ta casă, alungă-l fără milă.
5.Nu te culca cu cineva, dacă n-ai fost invitat.
6.Nu te îngriji deloc de lucruri care nu te privesc, chiar dacă cineva s-ar simţi împovărat şi ţi-
ar cere ajutor.
7.Confirmă şi recunoaşte puterea magiei după ce ai folosit-o cu succes pentru a-ţi impune
dorinţele. Dacă îi conteşti puterea, după ce ai apelat la ea cu succes, pierzi tot ceea ce ai realizat.
8.Să-ţi pese de lucrurile murdare din jur, de care tu însuţi nu eşti afectat.
9.Nu vătăma copiii mici.
10.Nu ucide animale, dacă nu te-au atacat în prealabil şi dacă nu doreşti să le mănânci.
11.Nu agresa pe nimeni în public. Dacă cineva te agresează, spune-i să înceteze. Dacă n-o
face, nimiceşte-l”.
Comparativ cu alte ritualuri sataniste, cele practicate de către La Vey par destul de simple.
Parţial, ele amintesc mai degrabă de anumite şedinţe psihoterapeutice decât de aşa-numitele “liturghii
negre.
4.Templul lui Set.
Fondatorul noii organizaţii sataniste a fost Michael Aquino, un fost general-colonel al armatei
americane şi un consilier al preşedintelui S.U.A. din acea vreme, Ronald Reagen. Pe linie ierarhică, el
ocupa locul al doilea, după La Vay, în cadrul organizaţiei Biserica lui Satan.
După schisma apărută, din motivele amintite, aproape toţi funcţionarii au părăsit organizaţia
alături de M. Aquino, care a început construcţia propriei organizaţii şi a unui nou sistem. Acesta şi-a
elaborat principiile noii sale doctrine încă din vremea când era membru al Bisericii lui Satan. M.
Aquino pretinde că învăţătura sa a primit consacrarea în timpul unui ritual desfăşurat în anul 1975, cu
prilejul solstiţiului de vară. El afirmă că, în timp ce-l implora pe Satan, acesta ar fi intrat în contact cu
el şi i s-ar fi descoperit ca Set, veche divinitate a panteonului egiptean, cel care l-a tăiat în bucăţi pe
fratele său, Osiris, stăpânul împărăţiei morţilor. Ca să-l convingă, Set alias Satan I-ar fi spus că ar fi
mai încântat să fie adorat sub vechiul său nume egiptean. Cartea celor vii, chipurile dictată lui Aquino
de către Set cu prilejul descoperirii, care s-ar dori un fel de contrapondere la Cartea egipteană a
morţilor, publicată pentru întâia dată de către egiptologul Richard Lepsius (1842), avea să devină
lucrarea fundamentală pentru această organizaţie satanistă.
5.Gradele de iniţiere.
Gradul I: Satanist, respectiv setian.
Oricine aderă la Biserica lui Satan dobândeşte automat primul grad. El este un simplu satanist,
fără a avea obligaţii speciale, şi recunoaşte principiile organizaţiei. Templul lui Set a schimbat numele
acestui grad din satanist în “setian”, după numele lui Set. Cineva poate rămâne în acest grad cel mult
253
timp de doi ani de zile, după care fie accede la gradul următor, fie părăseşte organizaţia.
Gradul al II-lea: magician, respectiv adept.
După un examen, un simplu membru poate accede la treapta de magician, respectiv adept. El
trebuie să depună mărturie că şi-a însuşit conţinutul Bibliei satanice a lui La Vey şi că este apt să
devină magician satanist. Conferirea celui de-al II-lea grad înseamnă recunoaşterea satanismului,
respectiv setianului de către organizaţia respectivă.
Gradul al III.lea: sacerdot al lui Mendes.
În Biblia satanică se afirmă că un membru poate fi recunoscut ca un “ales”, dar nu de alte
fiinţe umane, ci de forţele Întunericului. Conducătorii organizaţiei au obligaţia de a stabili această
alegere. Alesul respectiv poate accepta sau refuza consacrarea. Dacă o acceptă, are dreptul de a
conduce singur grupări regionale şi de a face iniţieri. Numele “Mendes” se referă la un vechi oraş
egiptean.
Gradul al IV-lea: magistru.
În funcţie de cât de mult stăpâneşte învăţăturile sataniste şi cât de mare este forţa sa magică, un
sacerdot poate fi numit de către Marele sacerdot “maestru al cavoului”, “maestru al Templului” sau
“mare maestru”.
Gradul al V –lea: mag.
Acest grad suprem trebuie să reflecte însăşi voinţa “Principelui” întunericului, a lui Satan. Ca şi
în cazul gradului al IV-lea, activitatea sa nu are legătură cu niscaiva competenţe organizatorice
speciale.
Organizaţia Templului Set a adăugat la acestea un al VI-lea grad, respectiv acela de
“ipsissimus”. Atât în Biserica lui Satan cât şi în Templu lui Set, bărbaţii şi femeile au drepturi egale.
6.Practici sataniste.
În general, sataniştii provin din rândul tinerilor, având vârste cuprinse între 12 – 25 de ani. Cei
mai mulţi sunt elevi şi studenţi, numărul celorlalţi fiind mai mic.
După cum s-a putut constata, deşi nu toţi rockerii sunt satanişti, toţi staniştii sunt adepţii
muzicii rock (death metal, black, trash etc.).
Acest curent îşi are începuturile pe la sfârşitul anilor ’60, când apare pe piaţă, de pildă piesa
lansată de Rolling Stones “Sympathy for the Devil” (Simpatie pentru diavol). Din 1970 a apărut o nouă
formaţie, Black Sabbath, care a adus în faţa publicului o serie de alte teme sataniste. Texte sataniste
(“I’m in league with Satan”, “Good of Thunder”, “Mr. Crowley”. “The Number of the Beast”,
“Friend of Hell”, God bless the Children of the Beast”, “Sons of Satan” şi numele discului “At War
with Satan” etc.).
-Pactul cu diavolul.
Ritualurile sataniste presupun la iniţiere depunerea unui jurământ de credinţă a lui Satan, de
denigrare şi lupta împotriva lui Dumnezeu. Cinstirea lui Satan se realizează, între altele, prin consum
254
excesiv de alcool, droguri, prin jertfirea unor animale, practicarea sexului în grup şi invocarea
spiritelor malefice.
După depunerea jurământului, un alt moment important îl reprezintă iniţierea, în cadrul căreia
un adept mai vechi îl tatuează pe novice pe braţe cu anumite însemne specifice, ritualul încheindu-se
prin sacrificiul grotesc al unui animal, îndeosebi câine sau pisică. Făcând o incizie în pieptul
animalului, tinerii iniţiaţi îi smulg inima şi o storc deasupra unei icoane a Sfintei Treimi, recitind aşa-
zise “rugăciuni” din Biblia satanică. De asemenea, tânărul care a depus jurământul trebuie să se
lepede de Hristos de trei ori, după care urinează pe cruce.
Mai concret, trebuie spus că orice persoană care îşi propune să adere la această organizaţie
ocultă trebuie să încheie realmente un adevărat “pact cu diavolul”, un pact care presupune condiţii
foarte precise candidatului. Iată, în cele ce urmează, câteva extrase dintr-un asemenea pact, care a
circulat în mai multe locuri din sudul Germaniei:
-să fie scris “cu propriul sânge”;
-să fie încheiat în prezenţa unui “vrăjitor sau magician, ca reprezentant al diavolului";
-să “se dezică de credinţa” pe care a împărtăşit-o până în acel moment;“Novicii depun
jurământul de supunere şi ascultare faţă de diavol şi se obligă să nu se mai întoarcă niciodată la
credinţa creştină, să nu mai respecte poruncile, să se subordoneze doar lui Satan şi să frecventeze
sabaturile sale pe cât de frecvent posibil”;
-să promită că “ se va îngriji din toate puterile sale să-i aducă lui Satan alţi slujitori din rândul
femeilor şi bărbaţilor”;
Foarte macabru sună o altă prescripţie din acest pact: - “slujitorii lui Satan promit să-i aducă,
în anumite perioade, ofrande şi daruri, iar în cadrul unui ceremonial festiv, cel puţin o dată pe lună,
să jertfească un copil şi să-i aducă ofrandă sângele lui. Acest sânge va servi ca hrană, în nopţile cu
lună plină, vampirilor, vârcolacilor şi demonilor”;
Simbolurile sataniste sunt aplicate “la bărbaţi sub pleoape, la subţioară, pe buze, pe umeri şi
pe şezut, iar la femei pe sâni şi pe buze”.
După depunerea jurământului şi iniţiere, orice organizaţie satanică, grupă sau ordin cultivă o
formă de “disciplină arcană”. Sub ameninţarea cu diferite pedepse (de exemplu, tortură, agresare,
moarte etc.), iniţiaţii nu au voie să ofere în afară nici un fel de informaţii privind infrastructura şi
gradul de organizare al grupei, lojii sau ordinului respectiv. De asemenea, nu au voie să relateze nimic
despre treptele de iniţiere, despre derularea exactă a ritualurilor sau a altor practici. Ritualul de iniţiere
la care au fost supuşi îi obligă să rămână fideli faţă de organizaţie până la sfârşitul vieţii. Ei nu pot
părăsi rândurile grupării respective chiar dacă s-ar întâmpla ca aceasta să fie în prag de dizolvare sau
dacă se apropie de obştescul sfârşit. Dacă totuşi ar îndrăznii să o facă, sunt ameninţaţi cu tot felul de
agresiuni fizice şi psihice. De pildă, ei primesc pachete, expediate cu pisici şi cocoşi negri pe jumătate
descompuşi, sau li se aşează în faţa uşii de la casă şobolani morţi în formă de pentagramă. În această
255
privinţă, nu importă faptul dacă adeptul respectiv face parte din rândurile “satanismului tradiţional”,
vulgar, sau “satanismului raţionalist”, care are în componenţa sa intelectuali de ţinută academică.
-Liturghiile negre şi alte practici. “Liturghia” neagră face parte din practica ritualică a oricărei
grupări sataniste. De fapt, ea reprezintă inversiune a ritualului creştin, mai precis a misei romano-
catolice. Ustensilele folosite în sfârşitul ritualului sunt, între altele, un acoperământ negru, odăjdii şi
insigne, cărţi de rugăciune, simboluri, cum ar fi pentagrama, crucea întoarsă şi numărul 666, lumânări
negre şi un altar. Derularea ritualului nu poate fi tipizată.
Conducători ai unor centre de consultanţă au relatat despre faptul că, în cadrul unor asemenea
aşa-zise “liturghii”, se apelează la sacrificii de animale, vătămări corporale (tăieturi pe braţe sau în
zona organelor genitale, rupturi). De altfel, în satanism, forţa de a suporta suferinţele reprezintă dovada
progresului spiritual, desigur de tip satanic.
În foarte multe cazuri, inclusiv la noi în ţară, sataniştii recurg la profanarea de morminte. După
cum aflăm din ziarul Evenimentul zilei un grup de satanişti a devastat cimitirul ortodox din satul
Parcheş, com. Sadova, Jud. Tulcea, în noaptea de sâmbătă spre duminică (8-9 martie 1997), profanând
aproape 50 de morminte. În urma anchetei desfăşurate la faţa locului, s-a constatat că aproape toate
crucile din centrul cimitirului fuseseră dărâmate sau călcate în picioare cu o sălbăticie inimaginabilă. În
cazul mormintelor mai simple, crucile din lemn fuseseră smulse şi înfipte invers în pământ, în timp ce
altele fuseseră atârnate în copaci.
Ceea ce este cu mult mai alarmant la ora actuală, e faptul că în anumite cercuri sataniste din
România a început să se apeleze la sacrificii umane, în ideea că astfel se poate intra mai uşor în graţiile
forţelor Răului, că se pot dobândi chiar aşa-numite forţe supranaturale. De pildă, în Constanţa, în anul
1995, au fost prinşi şi condamnaţi trei tineri, autori a două crime oribile. Victimele aveau gâtul tăiat,
iar cadavrele fuseseră inscripţionate cu însemnele satanice pe obraz, frunte şi piept – “666” şi
“triunghiul morţii”. Ancheta a arătat că tinerii ucigaşi făceau parte dintr-un grup satanist. De
asemenea, în oraşul Tulcea au fost descoperite cazuri de suicid în numele lui Satan.
Atunci când se analizează actele criminale au un caracter ritualic-ocult trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:
-Simboluri, în special pentagrame, la care două vârfuri indică spre răsărit sau un vârf spre un
altar sau spre victimă;
-Îmbucăţirea cadavrelor;
-Mutilarea animalelor; sataniştii cred că Satan foloseşte membrele din faţă ale animalelor
pentru a merge pe pământ. Alături de acestea mai lipsesc deseori: limba, anusul, organele genitale;
-Tatuaje, în special: panteră neagră, capete de ţap, figuri din mitologia greacă, o cruce întoarsă
şi / sau un păianjen, cap-de-mort, oase de mort dispuse pe cruce, un Baphomet (figură bărbătească cu
chip de cap de capră), un şarpe sau un cuţit, din care picură sânge;
-Lumânări în jurul victimei;
256
-Obiecte ritualice: clopot, gonguri, parfumuri, căldări sau cupe (pentru ritualuri), pietre de
altar, o cruce întoarsă sau argint (de un anumit tip şi formă, întrucât culoarea argintie este preferată de
către satanişti ca o contrapunere la aurul “creştin”);
-Schelete: “Unii ocultişti cred că în părţile osoase mai mari ar sălăşlui sufletul, respectiv
spiritul celui decedat”. Di acest motiv, mai precis din pricina, chipurile, a “forţei” care rezidă în
acestea, sataniştii recurg la profanarea mormintelor;
-Plante erbacee, între care şi haşişul sau ciuperca cunoscută sub numele de “scaunul ielelor”
(psilocyle mushroom);
-Răni prin împunsătură.
7.Evaluare.
Lumea în care trăim astăzi este, deopotrivă, o lume a binelui şi a răului. Încă de la căderea
primilor oameni în păcat şi până astăzi, existenţa umană şi creaţia în ansamblul ei au fost marcate, mai
mult sau mai puţin, în funcţie de momentele şi etapele pe care le-au parcurs, de această realitate.
Din nefericire, Satan continuă şi astăzi şi va continua cât va exista lumea să fie călăuză: o
călăuză a celor care aleg şi preferă răul în locul binelui. Practicile sataniste la care ne-am referit, acest
exerciţiul dezgustător al propriei libertăţi, ca expresie a răului, ne arată că Satan nu numai că n-a
renunţat să călăuzească spre împărăţia sa, dar chiar şi-a ales noi călăuze, noi drumuri care conduc spre
acelaşi loc al Întunericului.
După cum spuneam, revolta satanistă este îndreptată nu doar împotriva instanţelor pământeşti,
ci şi împotriva lui Dumnezeu. Adepţii satanişti pornesc de la ideea că în spatele acestor instanţe se află
însuşi Dumnezeu, care le conferă putere şi sprijin. De aceea, în cele din urmă, revolta lor îl fixează pe
El. Este şi motivul pentru care ei se identifică cu Satan, care este adversarul lui Dumnezeu.
De asemenea, în numele lui Satan, ei luptă deopotrivă împotriva oricăror principii morale, deci
împotriva a tot ceea ce omul experimentează ca pe o îndatorire pentru a cărei împlinire este
responsabil în faţa lui Dumnezeu.
257
Învățătura Bisericii Ortodoxe:
"...Niciodată nu l-am certat pe un credincios care are îndoieli ; niciodată nu i-am cerut
cuiva să creadă orbește. Dacă făceam astfel, ar fi însemnat să dau dreptate tocmai acelora care-i
ceruseră să creadă ca ei , fără să-și mai pună vreo întrebare.
Dimpotrivă, am socotit întotdeauna că discuțiile, cu idei dintr-o parte și din alta, sunt cât se
poate de folositoare , dacă sunt purtate cu cinste omenească și numai din dorința de a afla
adevarul" Părintele CLEOPA
Părintele prof. dr. Nicolae Necula vorbind despre cultele sectare și adepții acestora atrage
atenția în mod explicit asupra pericolului la care ne supunem dar oferă și metoda de combatere a
acestora. Prezenţa sectelor şi a adepţilor acestora, ca şi activitatea prozelitistă desfăşurată de ei, adică
acea încercare, prin orice mijloace şi în orice ocazie, de a atrage cât mai mulţi sau măcar pe unii
aparţinând altor Biserici sau culte, la credinţa lor, este o realitate în viaţa noastră. După 1989, un număr
tot mai mare de credinţe şi învăţături străine şi îndepărtate de învăţătura Bisericii Ortodoxe au pătruns
în spaţiul românesc, de cele mai multe ori cu intenţia ascunsă, uneori mărturisită pe faţă, de a atrage cât
mai mulţi credincioşi ai Bisericii noastre la aceste noi şi străine învăţături, care nu au nimic comun cu
învăţătura cea adevărată, păstrată în tezaurul sfânt al Ortodoxiei. Aşa-zişii ,,evanghelizatori” de peste
hotare şi mai ales de peste ocean, socotesc că este nevoie să vină să propovăduiască credinţa creştină la
un popor creştin de două mii de ani, prin naştere şi formare.
Nu ne miră că cete de colindători sectanţi, instruiţi special pentru misiunea de racolare sau
prozelitism, au împânzit oraşele, deranjând cu obrăznicie şi persistenţă pe credincioşii ortodocşi,
împuindu-le capul cu aberaţiile lor şi dăruindu-le cu prisosinţă o literatură plină de otravă pentru suflet,
începând cu Biblia, tradusă şi mutilată după propriile lor rătăciri, sau oferindu-le cu aceeaşi
generozitate daruri, atenţii şi unele ajutoare materiale, uneori greu de refuzat pentru cel sărac şi
neştiutor.
Ceea ce trebuie să ştim însă mai întâi despre fenomenul sectar este că acesta a existat de
la începuturile vieţii creştine, pentru că, dintotdeauna cel rău a încercat să întunece minţile oamenilor,
îndepărtându-i de la adevăr. Despre lucrul acesta ne spune Sf. Apostol Pavel când îi avertizează pe
păstoriţii săi şi pe cei care aveau responsabilitatea păstrării credinţei celei adevărate în comunităţile
nou înfiinţate de el. Astfel, el scrie lui Timotei, aşezat de el episcop în Efes: ,,Căci va veni o vreme
când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi
învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(II
Timotei 4, 3-4). Aşadar fenomenul sectar a existat dintru început, iar viaţa şi istoria Bisericii creştine
ne arată că toate învăţăturile greşite, ereziile şi schismele au fost abateri de la adevărata credinţă.
258
La temelia învăţăturilor greşite şi a abaterilor de la adevăr a stat mereu păcatul mândriei,
conjugat în multe cazuri şi cu ignoranţa.
Fenomenul sectar a fost mai puternic în perioadele de criză: economice, politice,
religioase, în vremurile de schimbări în societate şi în viaţa oamenilor şi mai ales după prăbuşirea
sistemului comunist totalitar, în care educaţia religioasă a fost interzisă.
Să nu uităm că în ciuda anilor şi deceniilor de educaţie ateistă, credinţa religioasă s-a
păstrat foarte puternică la poporul român datorită Bisericii Ortodoxe care, prin cultul şi viaţa ei
liturgică, i-a păstrat pe credincioşi în jurul Bisericii. Participarea masivă a credincioşilor la slujbele
bisericii era, pe lângă satisfacerea unor cerinţe sufleteşti şi o formă de luptă şi protest împotriva unui
sistem ateu impus şi nepotrivit cu structura sufletească a românului.
Cu toate că Fiii Bisericii Ortodoxe au rămas foarte ataşaţi de credinţa strămoşească, cu
rădăcini care merg până în vremea apostolilor şi mai ales a Sfântului Apostol Andrei, Cu toată
cuminţenia şi înţelepciunea credincioşilor ortodocşi români care nu au putut să vadă niciodată
despărţită calitatea sau starea de român de cea de ortodox, trebuie să se ştie următoarele lucruri despre
fenomenul sectar, care impune sau aduce după sine şi o anume atitudine:
8. În România, fenomenul sectar este relativ nou şi de import. Sectele sunt produse ale secolelor
XIX şi XX, ca urmare a raţionalismului ateu care a pus stăpânire tot mai mult pe gândirea
oamenilor, ca şi a secularizării care înlătură pe Dumnezeu şi ideea de sfinţenie din viaţa
individului şi a societăţii. Dacă o raportăm la ateism, secta este chiar mai periculoasă căci, dacă
ateul are o atitudine de negare a lui Dumnezeu, secta induce în eroare deoarece, sub impresia
credinţei în Dumnezeu, prin răstălmăcirea adevărului, duce tot la negarea Lui, fiind vorba de o
credinţă falsă. În România, sectele au venit din America prin filieră europeană şi nu s-a potrivit
niciodată cu structura sufletească a credinciosului ortodox.
9. Biserica Ortodoxă cu credinţa ei, în care au trăit moşii şi strămoşii noştri este aşa cum o arată şi
numele Biserica adevărului. Sectele sunt în totalitate abateri de la adevărata credinţă şi
răstălmăcire a adevărului revelat. Credinţa Ortodoxă a păstrat unitatea naţională a
românilor. Deci, este firesc ca aceia care doresc să rupă unitatea naţională şi să izbească mai
întâi în credinţa şi Biserica Ortodoxă. Ruperea de Biserica Ortodoxă echivalează cu
deznaţionalizarea.
10. Fenomenul sectar are la bază interpretarea greşită, tendenţioasă, care duce la răstălmăcirea şi
denaturarea adevărului, a textelor Sfintei Scripturi, pe care le răstălmăcesc rupte de contextul,
împrejurările, scopul şi intenţia cu care au fost rostite. Cu aceasta sectanţii derutează pe
credincioşii ortodocşi, mai puţin poate familiarizaţi cu textul Sfintei Scripturi. Cei care o
tălmăcesc după capul lor nu se mântuiesc nici pe ei şi nici pe alţii nu lasă să se mântuiască.
11. Biblia întrebuinţată de sectanţi nu are girul sau autoritatea instituţiei bisericeşti, fiind tradusă
greşit sau tendenţios pentru a justifica învăţăturile greşite. Orice Biblie care nu este tipărită de
259
Patriarhia Română trebuie respinsă, ca şi toată lectura sub formă de cărţi, reviste, broşuri,
pliante, care sunt pline de otrava învăţăturilor greşite. Ele trebuie respinse, aruncate sau arse.
12. Vizitele făcute la casele credincioşilor nu sunt decât încercări de racolare a acestora. Toţi acei
tineri frumos şi curat îmbrăcaţi, ca şi toţi sectanţii, au obligaţia de a face un număr de prozeliţi
sau adepţi de care depinde plata lor sau avansarea pe scara ierarhică a sectei; nu convingerea
religioasă, ci interesul material îi determină să facă o asemenea propagandă. De aceea, aceste
vizite trebuie respinse, căci ele presupun o jignire a calităţii de membru al Bisericii Ortodoxe.
Chiar dacă pretind că vin în numele lui Hristos şi cu Biblia în mână, gândul lor este ascuns,
căci ,,au smerenie făţarnică” (Coloseni 2, 18), ,,îl vestesc pe Hristos….nu cu gânduri curate”
(Filipeni 1, 15-16). ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10).
Iată de ce nu trebuie să ne impresioneze faptul că sectanţii vin la casele credincioşilor cu Biblia
în mână. Şi diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos tot cu versete din Sfânta Scriptură.
13. Cât priveşte stratagema diabolică de a acuza Biserica Ortodoxă că primeşte bani pentru
serviciile săvârşite în locaşul de cult sau acasă, pe când sectanţii nu primesc nimic, ci,
dimpotrivă, oferă, trebuie să ne ducă imediat cu gândul la faptul că orice adept al sectei, o dată
intrat în ea, este supus plăţii zeciuielii din toate câte câştigă.
14. Nu adevărul este cel care tronează acţiunea sectară, ci minciuna, impostura, necinstea şi dorinţa
de câştig urât. De aceea, atitudinea faţă de secte trebuie să fie tranşantă, din respect faţă da
adevăr, de Hristos şi de Biserică. Sfinţii Părinţi nu s-au îmbrăţişat cu ereticii şi cu cei care
au batjocorit credinţa şi sfinţenia Bisericii, ci i-au condamnat cu toată vehemenţa.
( ,,Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, volumul 2).
Creştinismul este religia revelată, întemeiată de Iisus Hristos sau Mântuitorul Hristos (Mesia,
Unsul lui Dumnezeu). Această religie s-a răspândit, încetul cu încetul, la toate popoarele lumii, prin
misonari, dar nu cuprinde pe toţi oamenii din lume. Totuşi este religia care număra cei mai mulţi
credincioşi, dacă se face comparaţie cu oricare altă religie contemporană. Cuvântul creştinism este
derivat din numele - Christus - Unsul, adică Cel uns să fie Mântuitorul lumii. Iisus Hristos este
Dumnezeu Fiul întrupat pentru mântuirea lumii. Numele de creştin s-a dat mai întâi credincioşilor din
Antiohia (azi Antakia), potrivit textului din Faptele Apostloilor 11, 26, deşi cei dintâi ucenici ai lui Isus
Hristos au făcut parte din poporul evreu din Palestina secolului I. Cum era şi firesc, misiunea creştină a
început din centrul vieţii religioase a evreilor de atunci, Ierusalimul, şi a ajuns curând în marile
metropole ale lumii antice mediterneene şi pontice. Învăţătura creştină s-a răspândit mai întâi în
mediile urbane, iar mai târziu a pătruns şi în mediile rurale. În acestea din urmă, credinţele religioase
idolatre au persistat îndelung, iar răspândirea noii rleigii s-a făcut adeseori prin martiriu: misionarii
noii credinţe erau ucişi, uneori după chinuri prelungite, de către adepţi ai vechilor credinţe idololatre.
Şi în prezent, în unele ţinuturi ale pamantului creştinismul se răspândeşte de către misionari care,
uneori, risca să plătească chiar cu viaţa curajul lor de a veşti băştinaşilor Evanghelia.
260
Izvoare.
Despre creştinism se poate afla mai în amănunt din Scrierile sfinte ale sale: Sfânta Scriptură a
Vechiului şi Noului Testament sau Biblia şi cărţile ce compun Sfânta Tradiţie şi Tradiţia Bisericii
(tradiţie dogmatică, liturgică şi canonică).
a. Sfânta Scriptură cuprinde, în Vechiul Testament, următoarele cărţi:
Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul (care formează Pentateuhul sau Cărţile lui Moise),
Iosua Navi, Judecătorii, Rut, 1 Regi, 2 Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1 Paralipomena, (1 Cronici), 2
Paralipomena (2 Cronici), 1 Ezdra, Neemia (2 Ezdra), Estera, Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon,
Ecclesiastul, Cântărea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos,
Miheia, Ioil, Avdie, Ioana, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi. Urmează o serie de
cărţi socotite drept <<bune de citit>>: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui
Ieremia, Cântărea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra (a patra este socotită apocrifa), Cartea
înţelepciunii lui Solomon, Cartea lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul), Istoria Suzanei, Istoria omorârii
balaurului şi a sfărâmării lui Bel, Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor, Cartea a treia
a Macabeilor, Rugăciunea regelui Mânase.
În Noul Testament se cuprind cărţile: Sfânta Evanghelie după Matei, Sfânta Evanghelie după
Marcu, Sfânta Evanghelie după Luca, Sfânta Evanghelie după Ioan, Faptele Sfinţilor Apostoli,
Epistolele Pauline (către: Romani, Corinteni I şi II, Tit, Filimon şi Evrei); Epistolele soborniceşti (a Sf.
Apostoli Iacob, Petru I şi II, a Sf. Ioan I, II şi III; a Sf. Iuda) şi Apocalipsa sau Revelaţia (Descoperirea
făcută Sf. Ioan Teologul şi Evanghelistul).
b. Sfânta Tradiţie propriu-zisă este formată din conţinutul învăţăturii de credinţă însuşit de
Sfinţii Apostoli direct de la Mântuitorul Iisus Hristos în decursul predicii Sale şi consemnat în scris în
Sfintele Evanghelii şi în celelalte scrieri ale Noului Testament, scrieri care nu au putut cuprinde tot:
Ioan 21, 25.
c. Tradiţia Bisericii. Cuprinde tot ceea ce s-a scris şi s-a reţinut, sub inspiraţie dumnezeiască,
după moartea Apostolilor, şi a ucenicilor lor (în mare parte), astfel încât noua credinţă, credinţa
adevărată, să strălucească puternic în bezna idolatriei şi să întoarcă pe oameni la credinţa în adevăratul
Dumnezeu. Amintim aici scrierile Părinţilor apostolici, ale Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti, ale
asceţilor şi, mai ales, ale martirilor, ale teologilor şi mărilor inspiraţi de Dumnezeu (imnologi, liturgişti
şi canonişti). Evident, esenţa creştinismului nu poate fi cunoscută decât din Evanghelii, deoarece acolo
sunt citate ipsa verba Domini (înseşi cuvintele Domnului).
Învăţătura.
Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane; Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeu-
Tatăl este principiul dumnezeirii, naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe Duhul Sfânt. Fiul Se mai
numeşte şi Cuvântul său Logosul Tatălui. Prin El s-au creat toate. El S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi
261
din Fecioara Maria, pentru noi oamenii, a pătimit, a fost răstignit, a murit şi S-a îngropat, dar a înviat
omorând moartea şi eliberând din iad pe toţi drepţii Vechiului Testament, de la Adam şi Eva (primii
oameni) şi până atunci și oferind posibilitatea răscumpărării noastre. S-a înălţat la cer şi stă de-a drepta
Tatălui. Va veni iarăşi (la sfârşitul veacurilor) să judece viii şi morţii. Va întemeia o împărăţie veşnică,
dumnezeiască, într-un pământ nou şi un cer nou. Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, a trimis pe Duhul Sfânt
în lume pentru a-i continua lucrarea până la a doua Sa venire. Prin Duhul Sfânt s-a întemeiat cea dintâi
mare comunitate creştină la Ierusalim, în jurul Apostolilor, Biserica. Biserica era condusă de Apostoli,
prin Duhul Sfânt. Ea a propovăduit şi propovăduieşte lumii adevărul dumnezeisc, nouă religie şi
dispariţia închinării la idoli.
Lumea.
A fost creată din nimic, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai întâi au fost creaţi îngerii, în zece
cete. Una dintre cete, împreună cu mai marele ei, Lucifer, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu vrând
să fie ca Dumnezeu. Trudindu-se, aceştia au căzut din vrednicia pe care au avut-o şi şi-au înrăit firea
devenind diavoli. Lucifer, împreună cu diavolii săi, lucrează răul în lume. Ei vor fi pedepsiţi şi trimişi
în focul iadului după judecata universală. Din toată lumea materială numai omul nu a fost creat prin
cuvânt. Trupul său a fost modelat din ţărînă de către Dumnezeu şi i s-a dat suflare de viaţă său suflet.
Întâi a fost adus la existenţa bărbatul (Adam ) şi după aceea femeia, din coasta lui, pe când Adam
dormea. Cea dintâi pereche de oameni a primit poruncă să rămână în rai (Eden) , să stăpânească peste
toate vieţuitoarele pământului, să îngrijească raiul, să mănânce din oricare pom în afară de pomul
cunoştinţei binelui şi răului. Diavolul, prefăcut în şarpe, a îndemnat mai întâi pe Eva să mănânce din
pomul oprit. Eva a dat apoi şi lui Adam să mănânce. Astfel, cei dintâi oameni au călcat porunca lui
Dumnezeu. Ei au fost alungaţi din rai, unde avuseseră toate de-a gata, şi au fost lăsaţi să-şi câştige
existenta (pe pământul sărăcăcios şi blestemat) prin sudoarea frunţii. Cei dintâi oameni au primit însă
făgăduinţă unui Mântuitor. Aceasta făgăduinţă, păstrată cu greu în sufletele oamenilor, a fost mereu
reamintita lumii prin patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, prin Ioan Botezătorul - ultimul profet al
Vechiului Testament. Făgăduinţă mântuirii s-a împlinit când la Roma domnea împăratul Augustus şi
când Palestina se află sub stăpânire romană. Atunci S-a născut Iisus Hristos (Mesia ), Fiul lui
Dumnezeu şi Fiul Omului, Mântuitorul lumii.
Fiecare om care crede în Iisus Hristos trebuie să se boteze în numele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh, şi să nu mai păcătuiască. Prin Botez i se şterge păcatul strămoşesc şi devine parte din
Trupul lui Hristos - Biserica. În afara Bisericii nu există mântuire pentru că oricine se află în afara
Bisericii nu este în Iisus Hristos. El a recapitulat întreg neamul omenesc în Sine. Pentru creşterea lui
Hristos, după Botez, Biserica pune la dispoziţia credincioşilor încă şase Sfinte Taine: Mirungerea
(Pecetluirea sau însemnarea cu pecetea harului Duhului Sfânt), Pocăinţă (celor ce au greşit după Botez
şi au nevoie de iertare pentru a reintra în comuniune cu Hristos), Sfânta Împărtăşanie sau
Cuminecătura (împărtăşirea cu Hristos sub forma pâinii şi a vinului devenite Trupul şi Sângele lui
262
Hristos prin puterea Sfântului Duh), Nunta (Cununia sau Căsătoria), Preoţia (în trei trepte: arhiereu,
preot şi diacon, pentru cei pregătiţi special în vederea slujirii preoţeşti) şi Maslul (pentru vindecarea
trupului şi a sufletului, prin rugăciunea preoţilor Bisericii şi prin ungere cu untdelemn sfinţit).
Pentru sfinţirea naturii înconjurătoare se oficiază diverse slujbe speciale sau lucrări sfinţitoare,
desemnate cu termenul general de ierurgii.
Religia creștină în raport cu celelalte religii.
Creştinismul actual cunoaşte trei mari confesiuni: Ortodoxă, Romano-Catolică şi Protestantă.
Confesiunea Ortodoxă sau Biserica Ortodoxă cuprinde acele Biserici care au păstrat neştirbit tezaurul
de credinţă primit direct de la Mântuitorul Hristos prin Sfinţii Apostoli. De aceea, în Biserica Ortodoxă
conducerea este sinodală (sau colegiala, după exemplul apostolic). Confesiunea sau Biserica Romano-
Catolică înglobează acea parte din creştinism care a evoluat în tradiţia apuseană de limba latină, având
centrul la Roma. Conducerea Bisericii este monarhică, piramidală, având în vârf pe episcopul Romei,
intitulat Papă şi socotit <<locţiitorul lui Hristos pe pământ>> (Vicarius Christi). Clerul este celib. În
Confensiunea Protestantă cunoaştem mai multe Biserici, rupte din romano-catolicism prin reformele
iniţiate de Martin Luther, Jean Calvin, Ulrich Zwingli, Henric al VIII-lea (Anglia), John Wesley
(Anglia). Anglicanismul şi Bisericile luterane scandinave au o ierarhie similară romano-catolicismului,
dar cu dreptul de a se căsători. Din Protestantism au apărut o mulţime de denominaţiuni, care mai de
care mai independente şi lipsite de ierarhia tradiţională.
În prezent există o tendinţă generală creştină spre refacerea unităţii, prin eforturi conjugate.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene, Conferinţa Creştină pentru Pace,
Federaţia Mondială Lutherana şi Alianţa Mondială Reformată sunt doar principalele organisme
creştine vizând refacerea unităţii. Faţă de celelalte religii, creştinismul constituie o noutate
extraordinară în viaţa religioasă a umanităţii. Raportul dintre om şi Dumnezeu se schimbă prin însăşi
legătura creată între Dumnezeu şi om prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, întrupare reală, atestata
istoric. De aici înainte Dumnezeu Se revelează ca părtaş la viaţa omului, în măsura în care omul vrea
ca Dumnezeu să Se facă părtaş la viaţa Lui şi înţelege rostul comuniunii cu Dumnezeu. Fiul lui
Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, asumindu- Şi firea omenească prin întrupare, devine
Hristosul (Unsul, Mesia cel aşteptat) şi reface, restaurează ființial (ontologic) firea oamenilor. Acest
lucru nu este întrevăzut în nici una dintre religiile lumii, în afară de creştinism. Omul devine co-părtaș
la iubirea dumnezeiască. El nu mai este robul idolilor care, prin hidoşenia lor, inspirau groază şi acte
cultice dintre cele mai sângeroase. De asemenea, întreaga viaţă spirituală şi cultică se transformă într-
un şuvoi de iubire lucrătoare, de pace şi bună înţelegere între oameni, spre deosebire de impulsurile
războinice prezente în toate mitologiile vechi. Iarăşi, relaţiile dintre oameni, bazate în primul rând pe
modul de a gândi despre Dumnezeu se schimbă total în creştinism. Semenul nostru poartă în sine
chipul lui Dumnezeu. Creştinismul înseamnă restaurarea omului, aşezarea omului în starea lui dintâi,
263
ba, mai mult, îndumnezeirea lui prin har. Natura umană rămâne creaturală, dar viaţa omului poate
dăinui în veşnicia fericită la care omul a fost chemat de către Dumnezeu.
Creștinismul își are sorginte divină.
Una dintre caracteristicile esenţiale şi fundamentale ale creştinismului o constituie originea sa
dumnezeiască. Această caracteristică sau trăsătura este evidenţiata expres în cuvintele de început ale
Evangheliei după Ioan, unde se specifică şi se mărturiseşte totodată co-eternitatea Fiului, a Cuvântului
lui Dumnezeu cu Tatăl. Acelaşi Cuvânt sau Logos din veci şi Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat
şi i-a învăţat pe ai Săi ucenici, străpungând şi risipind întunericul necunoştinţei că o Lumină. Acelaşi
Cuvânt sau Logos întrupat pentru mântuirea noastră, a oamenilor, a venit din Cer pe pământ,
coborându-Se că pâine a vieţii, ca Pâinea Vie datatore de viaţă: "Pentru că M-am coborât din cer, nu ca
să fac voia Mea, ci voia Celui Ce M-a trimis pe Mine... Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.
Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este
trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua
cea de apoi" (Ioan 6, 38, 51, 54). Dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost clar descrisă în
cele patru Evanghelii, precum şi în toate celelalte scrieri din care este alcătuit Noul Testament. Mai
întâi, Evangheliile arata că întruparea şi Naşterea între oameni a Fiului lui Dumnezeu a avut loc la
plinirea vremii prezise de Duhul Sfânt prin gura proorocilor Vechiului Testament. Faptul a fost
precedat de incunoștiințare prin înger, pentru a se înţelege că Fiul născut fără de mamă, din veci, din
Tatăl, ia trup şi Se naşte fără tată pământesc din Fecioară Maria. De aceea, Întruparea Fiului, venirea
Logosului în lume constituie un moment crucial în istoria mântuirii. Pe tot parcursul vieţii Sale printre
oameni ca Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit, Domnul nostru Iisus Hristos a vestit credincioşilor
întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie spirituală în care pot intra efectiv, prin Botez, toţi cei
care vor să se mântuiască. Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia cerurilor, ea nu este din lumea
aceasta, dar este pentru oamenii din lumea aceasta. Ea este împărăţia care va să vină şi "care nu va
avea sfârşit", cum se afirmă în Simbolul credinţei.
Întreaga Sa învăţătură a fost pecetluită prin fapte reale, prin minuni la care au fost de faţă Sf.
Apostoli şi oameni de tot felul şi în diverse prilejuri. De aceea, Mântuitorul a uşurat povara suferinţelor
fizice şi morale ale unora dintre credincioşii care veneau la El: a vindecat bolnavi, orbi, şchiopi,
slăbănogi, îndrăciţi. De asemenea, El a înviat morţi (tânărul din Nain, fiica lui Iair şi pe Lazăr) numai
ca să se preamărească şi să se cunoască puterea lui Dumnezeu. Mai mult, minunile săvârşite de
Mântuitorul şi relatate în amănunt de cei patru evanghelişti s-au petrecut în faţa oamenilor, nu într-
ascuns, tocmai pentru că ele să fie de netăgăduit. Marea şi vântul s-au liniştit la cuvintul-poruncă al
Fiului lui Dumnezeu Întrupat, trupul Său şi-a dezvăluit strălucirea în transfigurare la Schimbarea la
Faţă, dar a şi înviat din morţi după Patima cea de bună voie. Iar toate acestea s-au făcut tocmai pentru a
dezvălui taina iubirii neţărmurite faţă de lume a lui Dumnezeu cel unul în Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh. "Căci însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la
264
Dumnezeu am ieşit. Ieșit-am de la Tatăl şi am venit în lume: iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl" (Ioan
16, 27-28). Apostolii au reţinut sensul dumnezeiesc al minunilor săvârşite de Mântuitorul Hristos în
lume şi s-au convins ei înşişi de dumnezeirea Lui şi a religiei pe care o întemeia: "Acum ştim că Tu ştii
toate şi nu ai nevoie să întrebi pe cineva. De acea credem că ai ieşit de la Dumnezeu" (Ioan 16, 30).
Scopul misiunii Fiului lui Dumnezeu întrupat pe pământ, în lumea de aici a fost şi a rămas în
continuare un scop dumnezeiesc. Astfel, într-o lume în care curajul, vitejia omului, se măsurau prin
capacitatea lui de a răpune într-un fel sau altul pe aproapele şi semenul sau, Iisus Hristos aduce dorul
după viaţa veşnică, după cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale faţă de toţi oamenii, faţă de cei
drepţi şi faţă de cei căzuţi în păcat. "Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). Acest adevăr a fost prezis
prin profeţi: "Ca să se plinească ce s-a spus prin proorocul care zice: Deschide-voi în pilde gura Mea,
spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii" (Matei 13, 35).
Dumnezeu S-a înomenit pentru că omul să se îndumnezeiască - aşa cum spune un sfânt părinte
al Ortodoxiei creştine. De aceea se poate afirma direct ca în creştinism înălţarea omului spre
Dumnezeu este posibilă tocmai pentru că Dumnezeu, prin întruparea Fiului, a venit în lume ca să
refacă legătura cea dintâi dintre Sine şi om, dar şi pentru ca printr-o cale dumnezeiască şi omenească
totodată să facă din om o fiinţă cu totul vrednică de "harul Domnului nostru Iisus Hristos, de dragostea
lui Dumnezeu- Tatăl şi de împărtăşirea Sfântului Duh" pe calea continuă a desăvârşirii. Aşa cum lesne
se observă, creştinismul înseamnă îndumnezeirea omului prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, pârgă
omenității îndumnezeite, veriga unirii noastre prin har cu Dumnezeu în Hristos cel ce a fost răstignit, a
murit şi înviat. Certitudinea dumnezeirii Mântuitorului Hristos înseamnă în acelaşi timp certitudinea
posibilităţii îndumnezeirii celor ce s-au îmbrăcat prin moarte şi înviere cu Hristos la Botez, adică la
intrarea lor în creştinism. Prin urmare, creştinismul nu este o simplă religie: el înseamnă trăire în
Hristos, în Dumnezeu întrupat, biruitorul morţii şi dătătorul vieţii veşnice.
Rolul Bisericii în păstrarea dreptei credințe Ortodoxe.
Sfânta Scriptură este, în teologia ortodoxă, primul izvor al descoperirii dumnezeieşti, al arătării
lui Dumnezeu "cu toată puterea Sa de ajutor şi de dragoste". Ea a rămas o mărturie permanentă despre
îndemnul la continua apropiere între semeni, dat de Mântuitorul ucenicilor Săi. Venirea Lui în lume
înseamnă posibilitatea progresului moral, prin renunţarea la patimile egoiste, fiindcă prin El am fost
puşi în legătură cu viaţa lui tainică de jertfă. Viaţa Lui este tainică atât sub aspectul bogăţiei ei, ce
provine din îndumnezeirea naturii umane asumate de ea, cât şi sub cel al aducerii dragostei jertfelnice
între oameni.Sfintele Evanghelii proclamă şi accentuează caracterul tainic al vieţii de jertfă a
Mântuitorului, ca izvor al vieţii noastre de jertfă. Creştinii au toţi tezaurul comun al cuvântului lui
Dumnezeu, păstrat în Scriptură. Din el ne tragem învăţăturile mântuitoare şi la El apelăm pentru
orientarea pe o cale creştină în lume. Iar prin Biserică, pătrundem în înţelesurile mereu noi şi esenţiale
ale rostirilor scripturistice, tocmai pentru că Biserica trăieşte viaţa întemeietorului Său, tălmăcită în
265
Sfânta Scriptură. Biserica este "învăţătoare şi folositoare" pentru că ne leagă de viaţa lui Hristos cel
înfăţişat prin cuvântul Scripturii. Mântuitorul însuşi a întemeiat Biserica pentru ca membrii ei să
ajungă următori ai Cuvântului, mădulare ale trupului Său tainic. Aici stă înţelesul cuvintelor "nu va
trece neamul acesta până ce nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind intru slavă".
I. Rolul Scripturii în raport cu Biserica și Învățătura acesteia.
Începutul Bisericii este legat de momentele iconomiei divine şi de promisiunile care însoţeau
orice act al descoperirii dumnezeieşti. După înălţarea Domnului, apostolii aşteptau încrezători
împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, transmisă lumii prin Iisus Hristos (Fapte I, 4). Făgăduinţă a fost
că, prin Duhul, ei îl vor avea pe Hristos viu până la sfârşitul veacurilor. Ea a avut efectul nu numai de a
produce, în martorii vieţii pământeşti şi ai învierii Mântuitorului, o stare de aşteptare a vieţii veşnice,
pe care o vor introduce şi în Biserică, ci şi o aşteptare a înţelegerii "tainei celei din veac"; "După
evenimentul învierii, înălţării, pogorârii Sfântului Duh şi după efectul uriaş al predicii despre Iisus şi al
lucrării Sfântului Duh, arătat în întemeierea comunităţilor, Apostolii au văzut momentele vieţii Lui
într-o altă lumină." 1 (Cf. Ioan XII, 16). Pogorârea Sfântului Duh în chipul limbilor de foc (Fapte II, 3)
a fost şi începutul Bisericii ca unitate a celor ce credeau şi propovăduiau, luminaţi de îndrăzneala
cunoaşterii adevărului. Cuvintele "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea". (Ioan XVI, 33) arată efectele
răscumpărătoare ale operei lui Hristos, dar şi misiunea pentru care sunt chemaţi Apostolii să-şi depună
tot zelul lor. Acest zel este încălzit de darul Sfântului Duh. Biserica se întemeiază şi se extinde prin
coborârea Sfântului Duh. Ea se naşte că mărturisitoare a faptelor, a vieţii, învierii şi înălţării
Mântuitorului şi că participanta la ele. Mărturisind sacramental şi doctrinal pe Capul ei, Biserica este
încheierea Revelaţiei neo-testamentare şi devine posesoare a descoperirii dumnezeieşti. Acesta este
efectul esenţial al coborârii Sfântului Duh. Acum apostolii înţeleg pe deplin predica lui Iisus şi
sensurile adânci ale iconomiei. Prin Biserică, Hristos ridică lumea decăzută prin Adam. Întemeierea
Bisericii înseamnă valorificarea revelaţiei dumnezeieşti ca forţă de înălţare a credincioşilor spre
Dumnezeu. Biserica însăşi urmăreşte ridicarea membrilor ei pe culmile îndumnezeirii, căci ea devine
propovăduitoare a descoperirii divine. Cei ce primesc pe Hristos devin prin Biserica "lumina lumii,
sarea pământului" (Matei V, 13-14). Pătrunşi de Sfântul Duh, Apostolii fac să crească zilnic Biserica
prin predicarea lui Iisus cel înviat. Constituirea Bisericii ca scop al revelaţiei dumnezeieşti aduce o
lumină deosebită şi asupra revelaţiei care pune în evidenţă puterea ei de reliefare a dispoziţiei
credinciosului de maximă apropiere de Dumnezeu. Sămânţa aruncată de Apostoli a dat naştere
Bisericii pentru că a găsit pământ roditor. Acest pământ a fost fertilizat de aşteptarea întreţinută atât de
făgăduinţă desăvârşirii viitoare, dar şi de conţinutul cuprins în revelaţie.
O imagine mai completă a făgăduinţei, o dobândeşte revelaţia lui Dumnezeu, prin constituirea
poporului israel în Biserică a vechiului Testament. Această Biserică a fost pregătitoare a Bisericii
Noului Testament prin caracterul ei mesianic. Ea reprezintă o etapă a realizării descoperirii
dumnezeieşti, căci nu se bucura de caracterul teandric al Bisericii. Căci "legea prin Moise s-a dat, dar
266
harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan I, 17). De aceea, din Vechiul Testament, lipseşte
ideea de biserică în înţelesul creştin, de organ al harului. Dar ideea de neam ales anticipează Biserica în
care se împlineşte revelaţia lui Dumnezeu. Momentele realizării revelaţiei divine din Vechiul
Testament au premers fixării lor în scris, fiindcă Dumnezeu a făcut prin ele repetate alegeri dintre
oameni pe care îi trimitea în numele lui pentru a pregăti în acest chip masa din care să se aleagă
primitorii revelaţiilor ulterioare 2. Este explicabil de ce Revelaţia vechitestamentară este astfel strâns
unită cu istoria unui popor a cărui istorie prefigura împlinirile viitoare din Biserică. Noul Testament
reia ideea de neam (I Petru II, 9), considerând Biserica mijlocul mântuirii şi evidenţiind universalitatea
ei. Biserica creştină continuă Biserica Vechiului Testament fiindcă aşteptarea din Vechiul Testament
rămâne şi în Biserica creştină. Ceea ce face deosebirea între poporul israel şi Biserică este caracterul
sacramental-tainic al Bisericii, dar mai ales funcţia mărturisitoare a ei, în faţa tuturor. S-ar părea că
predica profeţilor lărgeşte comunitatea poporului ales. Câteva consideraţii asupra misiunilor profetice
aduc lumină în această privinţă. Profeţia este o harismă a Duhului, acordată unor persoane la momente
cruciale din istoria poporului evreu, fără a adăuga prin această elemente esențial-noi în Revelaţia şi
alegerea lui Dumnezeu. Profeţii ţin să precizeze aceasta când spun că Dumnezeu a văzut necazurile sau
fărădelegile lor (Exod III,7; Estera VIII, 6; Isaia LVII, 18; Avacum I, 13) şi nu-i părăseşte , trimiţându-
i pe profeţi, pentru a-i redresa . Profeţii predică, în primul rând, împotriva abaterilor fiilor lui Israel de
la calea Domnului. Ei prevăd şi pedepsele pentru neascultare, dar totodată, arata că Dumnezeu este
credincios făgăduinţelor Sale mesianice. Dar ei nu extind propovăduirea la alte popoare. Predica lor nu
lărgeşte comunitatea lui Israel şi n-o ridică din starea de aşteptare, ci doar o readuce la conformarea cu
prescripţiile anterioare ale Legii. Tendinţele de răspândire a religiei mozaice nu se vor ivi decât în
epoca sincretismului religios. Religia Vechiului Testament este marcată mai mult de elementul
etnicoteocratic. Ea nu predica legea şi proorocii la "popoarele ce erau întru întuneric" (Isaia IX, 2). De
abia la plinirea vremii" (Galateni IV, 4) s-a văzut că Dumnezeu "putea să ridice fii ai lui Avraam şi din
pietre" (Matei III, 9), adică din neamurile care nu vedeau şi nu mărturiseau făgăduinţă. De aici se
explică neînţelegerea iudeilor pentru extinderea universală a revelaţiei neotestamentare în Biserica aşa
cum cere Iisus Hristos 3, pentru lărgirea perspectivei Împărăţiei cerurilor, în vădit contrast cu
înţelegerea rigidă a Împărăţiei. Întemeierea bisericii înseamnă întruchiparea ideii de Împărăţie a lui
Dumnezeu. Începe arătarea slavei divine, prin lucrarea deosebită a Duhului şi prin unirea cu El, a celor
ce dobândesc îndrăzneală din priceperea rostului şi naturii operei Mântuitorului.
Văzând pe Învăţătorul prins, panica şi frica îi cuprind pe Apostoli, fiindcă nu s-au legat de El
prin înţelegerea deplină a iconomiei divine. Poate cuvântul Apostolului Petru, "nu-L cunosc pe omul
acesta" (Matei XXVI, 12) reprezintă mai mult decât o timorare în fața precipitării evenimentelor care
duc la răstignirea Domnului. Învierea şi Înălţarea, însă, au avut darul de a edifica pe apostoli: prin viaţa
Lui, s-a pus începutul mântuirii. De aceea primul efect al pogorârii Sfântului Duh a fost că "părţi şi
mezi şi cei ce locuiau în Mesopotamia...şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi" (Fapte
267
II, 9-11) au înţeles şi au primit cuvântul propovăduirii apostolice. Prin Duhul Sfânt Apostolii lucrează
spre înmulţirea credinţei în învierea neamului omenesc. Prima etapă a însuşirii credinţei este auzirea
(Rom. X, 17), căci prin auzire sufletul devine receptiv la cuprinsul Evangheliei. Biserica înseamnă
însuşirea comună a credinţei, pătrunderea tainică a revelaţiei în suflete. Ea este martoră permanentă (şi
prin această mereu apostolică) a operei Mântuitorului. Ea este încredinţată de valorificarea Revelaţiei
cuprinsă în Sfânta Scriptură. "Înmulţindu-se cu ajutorul Duhului Sfânt" (Fapte IX, 31), Biserica se
afirmă că unitate în duh, viaţă şi credinţa, fiindcă pretutindeni ea trebuie să păstreze în sine pe acelaşi
Hristos şi să trăiască din aceeaşi revărsare de har din El. După înălţarea Domnului, se punea problema
predicării cuvântului la cei ce nu l-au auzit, precum şi a menţinerii viitoarelor comunităţi în unitatea de
doctrină şi de viaţă. Predicarea cuvântului de misionari singuratici impunea un plus de autoritate a
predicatorului, printr-o precizare scrisă şi rezumativa a Revelaţiei. Aşa s-au născut Sfintele Evanghelii.
Cât priveşte epistolele, este evidentă destinaţia lor bisericească. Problemele rezolvate în ele sunt
ridicate de o intensă viaţa bisericească. Elementele următoare ne îndreptăţesc să acceptăm ca epistolele
apostolilor accentuează ideea de Biserica ca realitate spre care se orientează toată activitatea
Apostolilor. Apostolii au căutat ca nouă comunitate să nu se resimtă de stările vremii 4. Începând cu
Faptele Apostolilor, Noul Testament ne vorbeşte despre biserici constituite, evidenţiind şi duhul de
rugăciune frăţesc ce le străbătea. Scriptura Noului Testament s-a dat după constituirea comunităţilor şi
pentru comunităţi. Când s-a constituit prima comunitate bisericească (la Cincizecime), nu apăruse încă
vreo carte nou-testamentară. În scrierile lor, Apostolii ţin la unitatea Bisericii (Rom. X, 12; I Cor. I, 10-
17; Filip. III, 2-3; Colos. II, 1-8; II Tes. II, 1-12; I Tim. I, 3-7; IV, 1-3; II Tim. I, 13-15; II, 16-18; Tit.
III, 9-11; II Petru ii, 1-3; I Ioan II, 18-24; II Ioan I, 9-10), ameninţată de schisme şi erezii.
Constituindu-se prin predica orală 5 , comunităţile îşi însuşesc pe această cale credinţa în Hristos şi
împărtăşirea de El. Se vădeşte astfel caracterul ocazional şi parţial al scrierilor nou-testamentare 6 .
Părţile doctrinale ale epistolelor reiau unele probleme implicate în credinţa Bisericii, dar insuficient de
lămurite. În sfârşit, chiar ideea de Biserica comportă în epistole precizări. Biserica era în fapt, o
comunitate de credincioşi 7 , stăruind în rugăciuni, în frângerea pâinii, în împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Domnului, în fapte de caritate. Fără îndoială, credincioşii aveau imaginea bisericii deţinătoare
a harului împărtăşit lor prin Euharistie şi credeau că formează toţi un trup în Hristos. Cuvintele
Sfântului Apostol Pavel, "au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?" (I Cor. VI, 15;
Efes. V, 23) confirmă această convingere a Bisericii primare. Sfânta Scriptură lămureşte taina Bisericii
în epistola Sf. Pavel către Efeseni, cap. IV. Numind-o trupul lui Hristos 8 , Apostolul o arată drept
sursă teandrică a binefacerilor lui Hristos (IV, 10-11). Ea este trupul, iar noi mădularele lui Hristos,
care trăim viaţa Lui într-un mod specific (IV, 16). Scrierea Noului Testament trebuie concepută ca un
proces determinat de necesitatea mărturisirii de credinţă a Bisericii 9 şi de menţinerea unităţii
diferitelor comunităţi creştine, cu Biserică de la Cincizecime. Apelurile Apostolilor la unitate, reţinute
în scrisul lor, reflectă conştiinţa adunării tuturor în aceeaşi viaţa a Bisericii, în aceeaşi credinţă şi
268
propovăduire, toate comunităţile având aceeaşi credinţă 10 . Încă înainte de apariţia primelor scrieri ale
Apostolilor, Biserica există, întemeiată de Apostoli, iar desele referiri ale Scripturii la un cult al
Bisericii, la organizare, la învăţătură şi mai ales la credinţa că Biserica este trupul lui Hristos, ne
întăresc convingerea că Scriptura Noului Testament a apărut pentru Biserică.
II. Relaționalitatea dintre Biserică și Scriptură.
Încheindu-se procesul de fixare în scris a Scripturii, aceasta devine un bun al Bisericii, menit să
întreţină conştiinţa Revelaţiei în Biserică. Prin nimic n-ar putea să-şi exercite Biserica funcţiunile sale
învăţătoare, sfinţitoare şi conducătoare, decât prin menţinerea permanentei legături cu Hristos care
singur sfinţeşte, învaţă şi conduce prin tainele Bisericii. Revelaţia va rămâne în Biserică, cu atât mai
mult cu cât Biserica este încheierea Revelaţiei. Creştinul trăieşte în Biserica gama raporturilor posibile
între el şi Dumnezeu, a simţămintelor religioase produse de situaţiile principale ale vieţii 11 .
A. Scriptură în cultul şi viaţa Bisericii. - Credinciosul rămâne în cadrul Bisericii, numai când ea
îi pune la îndemână un "mediu" de realizare, "accesibil naturii omeneşti şi, în acelaşi timp, compatibil
cu spiritualitatea divină" 12 . Cultul bisericii este mediul cel mai potrivit, fiindcă, prin el, Biserica
lucrează mântuirea credincioşilor, identificând lucrarea sa cu expresia revelaţiei divine din Sfânta
Scriptură, continuând prin taine, faptele mântuitoare din perioada vieţii lui Hristos 13 . Biserica trăieşte
în cultul sau Revelaţia divină în două moduri: prin introducerea Scripturii în cult şi prin simbolismul
liturgic. Primul mod accentuează diferitele momente ale descoperirii dumnezeieşti, al doilea exprima
orientarea întregii Revelaţii în timp. Astfel, tot ceea ce este omenesc participă la divin, dar într-o
varietate de manifestare şi de noi determinări ale momentelor scripturistice, înţelese în lumina Duhului
din Biserică. Valoarea scripturistică a cultului se descoperă pe măsură înaintării omului credincios în
Revelaţia care prezintă pe Dumnezeu transcendent-imanent, chiar în persoană Domnului Iisus Hristos.
Sfânta Scriptură este cultică prin originea, destinaţia şi cuprinsul ei. Caracterul ei cultic se reflectă în
definirea cultului ca un dialog între credincioşi şi Dumnezeu, în care partea omenească şi divină se
susţin în comuniune. Rugăciunea credinciosului este legată de har, deoarece harul însuşi este răspunsul
divin la solicitările credincioşilor. Rugăciunea apare că principalul element constitutiv al cultului. Însă,
întemeiată scripturistic, ea dobândeşte o mai mare eficienta. Rugăciunea scripturistică este stăruitoare
şi verificată cu adevărul Revelaţiei. Destinaţia Sfintei Scripturi spre folosul credincioşilor îndreptăţeşte
folosirea ei în cult, în scop didactic-sacramental. Cultul Bisericii ne pune în legătură cu învăţătura şi
viaţa Mântuitorului şi formează un adevărat izvor al darurilor ce curg din memorabilele pilde
scripturistice. Funcţia educativă şi învăţătoare, Biserica o îndeplineşte într-un mod superior prin cultul
său. Cultul îşi are o origine în bună parte biblică, deoarece el urmăreşte reluarea momentelor Revelaţiei
şi actualizarea lor într-o formă umană edificatoare. Momentele cultului corespund unor necesităţi mai
adânci ale sufletului creştin. Aducerea la înţelegerea credincioşilor a adevărurilor revelate nu rămâne
prin aceasta o acţiune de natură pur intelectuală, ci caută să dezvăluie semnificaţiile lor afectiv-
voluntare, după caracterul imboldului divin, cuprins în Revelaţie. Astfel întruparea şi toate
269
evenimentele vieţii lui Hristos ar apărea fără înţeles, sau chiar în întrupare, jertfă Lui s-ar exclude de la
început. Dumnezeu a dat pe Fiul Său să moară pentru păcatele oamenilor. Copleşiţi de iubirea lui
Hristos, noi Îl urmăm, retrăind starea lui de suferinţă, moarte şi înviere. Aceasta înseamnă să
conformăm în cult viaţa noastră după viaţa lui Iisus. Aşa ajungem să exprimăm conştiinţa creştină a
comunităţii şi a Bisericii 14 , să auzim cuvântul Domnului, să retrăim istoria Lui 15 , să ne aflăm
aproape total în tainele Revelaţiei 16 . De fapt, în Biserica Ortodoxă primul contact cu Biblia,
credinciosul nu-l ia prin lectura ei, ci prin doxologia cultului, după cum observă un autor protestant:
"primul contact al unui credincios al Bisericii Ortodoxe cu Biblia se face prin mijlocirea Liturghiei" 17 .
Credinciosul ortodox trăieşte tainele iconomiei divine prin participarea activă la cultul divin în care se
citesc pericope din Vechiul şi Noul Testament. Prin folosirea Sfintei Scripturi în cult, i se dă acesteia
cinstea cuvenită, de prim izvor al credinţei şi al cultului 18 . Despărţindu-se de sinagogă, Biserica şi-a
format cultul propriu fără să renunţe la principiul scripturistic al cultului. Instituirea cultului pe baze
scripturistice a impus valorificarea frumoaselor modele de rugăciune din Sfânta Scriptură. Psalmii lui
David, care formează partea principală a rugăciunii scripturistice 19 , introduc spiritul Revelaţiei
dumnezeieşti în cultul public şi privat, corespunzător cu diferitele momente ale cultului divin 20 . Prin
ei, se exprima toate momentele esenţiale ale simţământului religios 21 şi căutările omului pentru
satisfacerea celor mai adânci năzuinţe ale spiritului său 22 . Căci speranţa cu care se leagă creştinul de
toate actele lui Dumnezeu în raport cu semenii săi 23 se întregeşte în psalmi prin viziunea despre
Dumnezeu că Tata şi Stăpân. În psalmi, găsim atmosfera de rugăciune creştină, în care "grijă cea
lumească" este depăşită de semnificaţiile teandrice ale rugăciunii care uneşte pe om cu Hristos.
Preluarea Vechiului Testament în cultul creştin 24 răspundea nevoii cultice a Bisericii, la începutul ei
de organizare. Lecturile şi cântările scripturistice reamintesc, reactualizează şi lămuresc momentele
iconomiei dumnezeieşti. Unele din cărţile Sfintei Scripturi se citesc în cult permanent încă din perioada
de început a Bisericii, adaptate lucrării liturgice pastorale. Sfânta Scriptură n-a fost niciodată un text
oarecare, ci un cuvânt citit (Colos.IV, 16) şi predicat în Biserică, deci interpretat 25 . Integrată în
constituţia Bisericii 26 , ea explică Biserica şi fixează calea şi scopul spre care va merge. Simbolismul
liturgic prezintă o semnificaţie deosebită pentru Biserică, întrucât Biserica se consideră pe sine trup
tainic al lui Hristos. Prin cultul său, Biserica trăieşte "taina mântuirii noastre" 27 de la creaţie până la
întemeierea ei, ca organ teandric al mântuirii. Cultul repetă, prin realismul sau simbolic, Revelaţia lui
Dumnezeu în Iisus Hristos. Liturghia Bisericii nu numai că ne uneşte cu Hristos, şi în El, ci aminteşte
neîncetat şi actualizează venirea şi jertfă fiului lui Dumnezeu 28 . Dar, pe când Revelaţia în Hristos este
unică, actualizarea ei în cult are un caracter ciclic. Aceasta din necesitatea că timpul liturgic al Bisericii
să se umple de mulţimea harurilor Revelaţiei. Hristos domină întreaga istorie spirituală a lumii 29
tocmai datorită semnificaţiilor pe care revelaţia le aduce şi le descoperă. "Să se bucure făptura, cerurile
să se veselească", "marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi", "pământul peştera celui
neapropiat aduce", "ziua învierii să ne luminăm popoare", se aude când amintirea faptelor mântuitoare
270
se uneşte cu bucuria firească a celor ajunşi la înţelegerea tainelor credinţei. Actualizând şi
sensibilizând actul suprem din sacerdoţiul Mântuitorului 30, liturghia prelungeşte în invizibil (lumea
sensibilă) înţelesurile simbolice 31 ale lumii pe care Dumnezeu o umple de puteri înnoitoare. Repetarea
liturgică a Revelaţiei are scopul de a ne uni total cu Hristos şi cu întregul lanţ al momentelor operei
Fiului lui Dumnezeu şi nu este deci o simplă repetare ciclică exterioară. Noi suntem uniţi permanent cu
Hristos, în toate stările vieţii Lui pământeşti şi trăim continuu în ambianţa eshatologică a lui Hristos cel
înviat. Aceasta ne dă conştiinţa unei stări de înviere şi înălţare până la "statura plinătăţii lui Hristos"
(Efes.IV, 13). Cu fiecare retrăire a planului revelaţiei, câştigăm în înţelegerea scripturii şi ne fixăm pe
linia induhovnicirii. În Biserică înţelegem Scriptura că o dovadă a interesului divin pentru om 32 şi a
coborârii lui Dumnezeu la noi, prin întrupare. Folosită în cult, ea devine un factor de viaţă în Biserică 33 şi aşează cultul pe baza teandrica a Bisericii. De asemenea susţine misiunea propovăduitoare a
Bisericii necesară permanentei sale identităţi.
B. Scriptură, temei al învăţăturii ortodoxe. - În definirea Bisericii că trup tainic al Domnului,
noţiunea de adevăr dobândeşte semnificaţiile revelaționale ale Noului Testament. Într-adevăr,
propovăduirea lui Hristos se conturează că o învăţătură spre viaţa lumii, de vreme ce Domnul se
numeşte pe Sine "calea, adevărul şi viaţa" (Ioan XIV, 6). Prin adevărul vieţii Lui, noi ajungem la
înţelegerea lui Dumnezeu că supremă persoană. Toate se umplu de lumină, privind la arătarea "tainei
celei din veac", fiindcă Dumnezeu ne învredniceşte de viaţa veşnică, prin reala Sa păşire între oameni.
Voinţa lui Dumnezeu de a mântui lumea şi toate actele prin care se împlineşte ea corespund unui plan
divin de apropiere a creaturii, de redescoperire a chipului şi de realizare a asemănării ei cu Dumnezeu.
Cunoaşterea lui Dumnezeu e unul din scopurile Scripturii, dacă ne gândim că mântuirea adusă de
Dumnezeu este participarea la El. Persoana Cuvântului ne aduce dragostea lui Dumnezeu care-L
mărturiseşte credincioşilor, care-L proslăvesc. Predicarea revelaţiei înseamnă, în primul rând, învăţarea
credincioşilor despre viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu iar fundamentarea ei ontologic-divină se
întregeşte cu o viziune despre Dumnezeu şi lume. Prin oferirea unor cunoştinţe despre Dumnezeu,
Revelaţia dumnezeiască se completează cu raţiunile veşnice ale lui Dumnezeu de a crea lumea şi de a o
ţine în planul său, manifestându-şi structura sa de relaţie supremă. Prin iubirea Sa cea mare, Dumnezeu
intră în dialog înălţător cu iubirea credinciosului. Dar aceasta în acord cu "caracterul său personal-
treimic" şi prin Persoana Cuvântului purtătoare a raţiunilor divine din lumea creată. Cuvântul a
descoperit dispoziţia lui Dumnezeu spre comuniunea cu omul credincios, "s-a făcut trup şi s-a sălăşluit
între noi" (Ioan I, 4). Cuvântul apropie către omul credincios, în modul cel mai potrivit, structura de
comuniune personală a lui Dumnezeu prin calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură îl
mărturiseşte ca Fiu al lui Dumnezeu, legând speranţele mântuitoare de îndoita sa filiaţie: divină şi
umană. Proorocul Isaia în capitolul IX prevesteşte bucuria adusă de Părintele veacurilor şi de Domnul
271
păcii prin întruparea Sa pentru oameni, ca un cuvânt al Domnului către Israel (IX, 7). Pacea Lui fără
hotar (IX, 6) covârşeşte toate, fiindcă este deplină stabilire între credincioşi ai comuniunii lui
Dumnezeu, prin care aceştia se ridică la cunoaşterea de Dumnezeu. Dogmatizarea face din învăţăturile
Scripturii un factor de viaţă deplin înţeles şi determină o sinteză iconomica a mulţimii datelor
Revelaţiei. Întregeşte, totodată, viziunile scripturistice prin mărturia Duhului de viaţă şi Biserica.
Întregirea diferitelor date ale Revelaţiei în procesul dogmatizării exprimă iconomia divină în baza
structurii şi a atributelor eterne ale lui Dumnezeu. Proclamând dogme, Biserica se va baza pe Scriptura
care conţine esenţialul descoperirii dumnezeieşti. Unele din învăţăturile de credinţă sunt expuse cu
toată claritatea în însăşi Sfânta Scriptură (ex. învăţătura despre creaţie). Dar dezvoltarea Scripturii în
formule clare dogmatice pentru conservarea adevărului 34 o aşează în dreptul de izvor sigur, permanent
şi inspirat al Revelaţiei. Adâncimea mărturiei sale îi conferă plinătatea adevărului 35 , conform naturii
şi voinţei divine. Învăţătura Bisericii se întemeiază pe Evanghelie 36 , ca exprimare a mărturisirii de
credinţă a Bisericii apostolice 37 din nevoia că adevărul ei să aibă autoritatea originii divine.
Dogmatizarea şi fixarea învăţăturii pe baze scripturistice introduc Scriptura şi mai mult în viaţa
Bisericii şi asigură baza bisericească a exegezei biblice. Scriptura deţine un primat asupra Tradiţiei,
prin caracterul său normativ iniţial: "Sfânta Scriptură a avut totdeauna un loc special în Biserica
Ortodoxă şi a constituit totdeauna temelia prima şi principală a credinţei" 38 .
III. Consolidarea adevărului de credință prin Scriptură și Biserică.
A. În Biserica s-a alcătuit Scriptura. Indicaţiile epistolelor apostolice despre Biserici
constituite, cărora li se adresau, pun problema raportului de origine între Biserică şi Scriptură.
Comunităţile creştine, constituite la apariţia epistolelor se îmbogăţesc din lumină precizării scrise a
conţinutului revelat, de către martorii şi următorii Cuvântului. Scriptura s-a alcătuit în sânul Bisericii şi
e mărturie a Bisericii, dovadă a experienţei şi credinţei ei 39 . Scriptura s-a alcătuit dintr-o necesitate
bisericească, din grijă Bisericii ca descoperirea dumnezeiască să rodească în naşterea de noi comunităţi
în acelaşi duh de viaţă şi cu acelaşi fond al Revelaţiei. Aşadar scrierile nou-testamentare pot fi
considerate daruri ale unei comunităţi bisericeşti pentru altă comunitate, mişcându-se în aria de
creştere a Bisericii. Conştiinţa originii apostolice a comunităţilor evidentă în scrierile noutestamentare,
permite fixarea scrierii Noului Testament în aria propovăduirii apostolice ce a dat naştere Bisericii.
Calitatea apostolică este considerată în multe cazuri norma autorităţii Bisericii. Apostolul Pavel ţine
mult la unitatea tuturor în Hristos. Apostolicitatea are menirea de a susţine fiinţă unitară a Bisericii pe
temelia unităţii apostolice. Apostolii scriu că intemeitori de comunităţi, dar modul lor de atestare lasa
să se întrevadă spiritul sobornicesc, întărit de vestirea credinţei în toată lumea (Rom. I, 8). Procesul de
formare a Scripturii ține de natura divină şi de caracterul apostolic al Bisericii 40 şi urmăreşte întărirea
acestui caracter prin mesajul apostolilor în Biserica spre preîntâmpinarea dezordinelor şi păcatelor ivite
în lipsa lor 41 . Felul de adresare duce la înţelegerea hotărârii Apostolilor de a lăsa înscrise dovezile
apostolice ale Bisericii. Apostolul lui Hristos scrie Bisericii pentru a lămuri problemele ridicate de
272
unele frământări ale ei. Cel "chemat de Domnul, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu"
(Rom. I, 1-2; Efes. I, 2; Colos. I, 1), "prin voia lui Dumnezeu"(I Cor. I, 1; II Cor. I, 1) "prin Iisus
Hristos şi prin Dumnezeu-Tatăl"(Galat. I, 2), cel care "mustră, ceartă, îndeamnă"(II Tim. II, 23) nu este
mai mult decât un Apostol (folosirea nearticulată a cuvântului Apostol are aceeaşi însemnătate) care
vesteşte "ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre
au pipăit" (I Ioan I, 1) în concordanţă deplină cu mărturia comună, prelungită în împărtăşirea tuturor de
viaţa de veci cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos (I Ioan I, 2-3). Punerea în scris a celor referitoare la
Iisus şi mărturiile Apostolilor se face în viaţa de comuniune a Bisericii. Alcătuirea canonului nou-
testamentar se prezintă drept o dovadă despre natura comunitar-harică iniţială a Bisericii. E o grijă a
Bisericii "ca să fie asigurate generaţiilor viitoare, nu numai formele scurte ale mărturisirii de credinţă
(memorabile datorită expunerii lor scurte şi rezumative şi datorită râvnei credinciosilor-n.n.), cât şi cele
dezvoltate, care nu puteau fi ţinute minte şi predate cu fidelitate oral, de la om la om şi de la generaţie
la generaţie 42 . Apărută la oarecare timp după întemeierea Bisericii 43 , Sfânta Scriptură se determina
prin învăţătură, predică şi viaţa trăite deplin în Biserică. Cuprinsul Scripturii creşte din trăsăturile
doctrinale şi de viaţă definitivate ale Bisericii. Baza bisericească a scrierilor neo-testamentare se
vădeşte în caracterul lor ocazional 44 şi în comunicările lor reciproce între comunităţi 45 . Fixarea în
scris a Noului Testament vizează efectele lucrării Apostolilor, credinţa în Hristos şi în iconomia divină
că o orientare ziditoare pe calea îmbogăţirii spirituale a aptitudinilor receptive şi deci de valorificare a
Revelaţiei. Alcătuirea Sfintei Scripturi tine de natură teandrica a Bisericii 46 , iar inspiraţia autorului
trebuie legată de procesul de desfăşurare a Bisericii. Sfântul Apostol Pavel stăruie că prin toate "să se
zidească şi să se întărească Biserica" (I Cor. XIV, 5) pe aceeaşi temelie pusă de Hristos prin răstignire
(I Cor. I, 23), Înviere şi Înălţare. Făgăduită sub numele de Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde
în sine pe cei în care amintirea şi trăirea faptelor mântuitoare au creat făpturi noi (Galat. VI, 15).
Argumentarea Apostolilor prin exemplificări dovedeşte încă o dată zelul lor pentru edificarea Bisericii
şi încadrează Scriptură în operă misionara a celor ce au înţeles la Cincizecime taina vieţii divinului
Întemeietor al Bisericii.
B. Biserica a dat mărturie despre Scriptură. - Alcătuirea Sfintei Scripturi în Biserică, duce în
mod firesc la întrebarea rolului şi recunoaşterii ei în Biserică. Apostolii au scris spre zidirea Bisericii
dând o orientare misionară scrierilor lor (Evangheliile) dar ţinând seama şi de creşterea fiinţei Bisericii.
Tainele, disciplina de cult , organizarea Bisericii formează imaginea unităţii teandrice a ei. În Scriptură
Biserica recunoaşte principiile identităţii sale şi anume: unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi
apostolicitatea, aşa cum va stabili mai târziu sinodul al II-lea ecumenic. Aceasta înseamnă
recunoaşterea unui cadru teandric şi identificarea principiilor Bisericii în orice act al său. Soluţiile
scripturistice la problemele Bisericii sunt doar aspecte şi norme ale dezvoltării Bisericii, dar în întregul
lor reunesc principiile teandrice ale Bisericii. Recunoaşterea şi mărturia Bisericii referitoare la
273
Scriptură intră în constituţia ei. Prin Scriptură ajungem la Biserică şi prin Biserică la Scriptura
deoarece numai Biserica a identificat Scriptura 47 care s-a născut din unitatea credinţei ei 48 . Mărturia
Bisericii despre Scriptură este diferită după aspectele conformării sale cu Scriptura. Mărturia primă şi
hotărâtoare în viaţa Bisericii este recunoaşterea inspiraţiei biblice şi fixarea canonului neotestamentar.
De aici rezultă poziţia de autoritate a Scripturii în Biserică. Biserica a recunoscut cărţile neo-
testamentare şi a fixat canonul scripturistic după criteriul inspiraţiei. Esenţa criteriului l-a constituit
adecvaţia cuprinsului scrierii cu conţinutul unitar-comunitar al vieţii şi doctrinei comunităţilor creştine
deplin coerente şi confirmate de Duhul lui Hristos păstrat de la Apostoli. Criteriul inspiraţiei conduce
la apostolicitatea comună Scripturii şi Bisericii. Introducând mereu pe credincioşi în operă de mântuire 49 Sfânta Scriptură îndeplineşte rolul de călăuză a credinţei în care este aşezată prin judecată şi
interpretarea conţinutului ei de către Biserica 50 . De fapt, interpretarea şi judecarea conţinutului
Scripturii de către Biserică începe chiar cu recunoaşterea inspiraţiei prin care Biserica dobândeşte
prerogativa infailibilităţii şi menţine autoritatea Scripturii. Recunoaşterea inspiraţiei că o convingere
intimă a Bisericii despre adecvaţia dintre cuprinsul Scripturii cu conţinutul vieţii şi doctrinei ei, ne
apropie de formula lui Vicentiu de Lerin "quod semper quod ubique, quod ab omnibus creditum est",
completată cu motivarea normativă a canonicităţii Noului Testament. În fond, în ideea de continuitate
din formula lui Vicentiu, găsim atitudinea Bisericii de a se referi în toate manifestările ei la normă ce
şi-a recunoscut-o 51 . Viaţa, cultul şi învăţătura Bisericii sunt roadele cuvântului scripturistic altoit pe
aşteptările omenirii după mesajul salvator, iar Tradiţia este mişcarea Scripturii în varietatea de
posibilităţi formale ale împlinirii necesitaţilor omeneşti. Prin introducerea Scripturii în cult, prin
predica ei, prin fixarea caracterului normativ pentru credinţa al conţinutului Scripturii, Biserica
mărturiseşte ponderea deosebită a cuvântului scris, destinat păstrării permanente. Ea manifestă prin
aceasta o grijă deosebită pentru precizie şi consecventă. Prin această cuvântul scris şi-a păstrat
importanta revelațională şi de inspiraţie în toate confesiunile. Aceasta fiindcă, pe lângă o preocupare
intensă a autorului uman, de a reda fidel descoperirea păstrată în Biserică, asupra lui se exercită şi
îndemnul şi supravegherea Sfântului Duh. Indicaţiile eclesiologice ale Scripturii deschid perspectivele
unei continui dezvoltări doctrinale şi cultice în Biserică sub forma Tradiţiei. Tradiţia bisericească
reprezintă, sub forma unui răspuns uman dezvoltat mărturia veşnicei posibilităţi a spiritului
scripturistic de a menţine pe credincios deschis spre deschiderea divină. În cult, în doctrină, în viaţa
Bisericii, învăţătura Scripturii introduce în realismul eficient al evenimentelor revelaţiei.
C. Biserica înviorează Scriptura.- Rămas în Biserica drept normă de credinţă şi de viaţă,
cuvântul Scripturii câştigă din viaţa Bisericii. Biserica aduce Scriptura la cunoştinţă credincioşilor,
nedespărţită de formele vii de transmitere a vieţii divine 52 şi apropiată de nevoile credincioşilor 53 .
Aducerea Scripturii la înţelegerea credincioşilor echivalează cu o reliefare a momentelor evanghelice
că fapte ale adresării divine către om. Prin amintire, "toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu" apropie pe
om de evenimentele biblice, cu speranţa Învierii, îl arată situat în bunăvoinţa divină, şi îl îndeamnă la
274
trăirea faptelor lui Iisus după modelul Apostolilor 54 . Amintirea acţiunii lui Dumnezeu pentru oameni
se face în Biserică, ţinându-se seama de încheierea Revelaţiei şi de faptul că în Biserica revelaţia
capătă o lumină aparte prin care se valorifică posibilitatea de maximă apropiere de Dumnezeu.
Cuvântul Scripturii aduce rod şi creşte în Biserica 55 , iar conştiinţa Bisericii se dezvoltă că reflex al
experienţei teandrice a comunităţii care adânceşte tezaurul revelaţiei 56 , după natura ei sacramentală 57.
Sacramentalitatea conformează lucrarea Bisericii la cuprinsul Revelaţiei. Amintirea faptelor şi vieţii
Mântuitorului se întregeşte în cult prin identificarea în alt plan a efectelor vieţii pământeşti a
Întemeietorului Bisericii. Trăirea într-o conştiinţă colectivă a amintirii Patimilor 58 , dar nepătrunsă de
harul Sfântului Duh, nu adăugă nimic la sensul răstignirii lui Hristos. Abia prin evenimentul învierii şi
al înălţării, Apostolii au ajuns să cunoască efectul patimilor că har, ca un har pentru Înviere, prezent în
Biserica prin Sfântul Duh. Acest har face posibilă asemănarea noastră cu Hristos, după măsură
chenozei Lui şi a înălţării Trupului tainic prin identificarea noastră ca mădulare tainice ale Trupului lui
Hristos. Ridicarea la îndumnezeire, posibilă prin folosirea mijloacelor oferite de întruparea Cuvântului,
se realizează prin împărtăşirea de harurile momentelor mântuitoare care ne transpun în aceleaşi stări
prin care a trecut firea umană a lui Hristos, care s-a dovedit aptă de patimă şi îndumnezeire. Patimă
mântuitoare ridică pe credincios la starea de dăruire jertfelnica prin desfiinţarea închiderii în sine.
"Toată grija cea lumească acum să o lepădăm" sunt cuvinte creatoare de o dispoziţie capabilă să-şi
însuşească starea de jertfă a lui Hristos prin împărtăşirea de jertfă euharistică. Cultul Bisericii nu
reproduce Revelaţia în mod simplu imitativ, ci o actualizează prin identificarea omului cu
evenimentele Revelaţiei. Scriptura folosită în cult devine un factor de viaţă cu Hristos în Biserică, face
permanent posibile şi vii momentele Revelaţiei. Cuvântul ei dobândeşte autoritatea mărturisirii de
credinţă comună prin însuşirea posibilităţilor lui de îndumnezeire a comunităţii bisericeşti. Biserica
face vie Scriptura şi prin stăruirea în înfăptuirea prescripţiilor morale ale Noului Testament prin care e
imitat Hristos. Virtuţile creştine şi teologice ale credinciosului ridicat până la acceptarea lui Dumnezeu
cel Atotputernic în sine, au entuziasmat pe Apostoli, au întărit pe mărturisitori şi menţin pe creştini în
comunitate de dragoste şi rugăciune. Biserica e ea însăşi comunitate de dragoste şi simţire a celor care
se unesc cu Hristos prin credinţă şi eforturile de depăşire a egoismului. Tainele Bisericii conduc viaţa
credinciosului spre modelul lui Hristos. Ele ajută efortul spre înduhovnicire întărind hotărârea de
îmbunătăţire morală în Biserică. Înscrierea credinciosului în descoperirea dumnezeiască se face printr-
o anumită redescoperire şi realizare autentică a sa, mai precis a capacităţii sale de înaintare continuă
spre modelul sau divin. Înaintarea se face în Biserică unde sufletul se înnoieşte prin puterea dăruită de
Duhul Sfânt. Trecând în Biserica prin toate etapele mântuirii, credinciosul se învredniceşte de darul
tuturor momentelor operei lui Hristos. Interesul lui Dumnezeu faţă de credincios îl atrage pe acesta 59 ,
prin lucrarea puterii Lui revendicative. Hristos însuşi este revelaţia că permanenta relaţie dinamică
între Dumnezeu şi om ca izvor infinit de har. Prin Biserica Hristos se sălăşluieşte în întreaga umanitate
primitoare a realităţii Sale întrupate şi înviate, iar dispoziţiile omeneşti de comuniune se convertesc
275
după modelul dragostei lui Hristos. Lucrarea lui Hristos, actualizata în Biserică, apare ca un dar ce
întăreşte dorinţa de a lucra pentru întâlnirea cu Dumnezeu, ce transpune pe cel credincios în toate
stările lui Hristos. Pe Hristos Îl putem numi "darul învierii noastre". Biserica având forţa ce duce spre
Înviere, produce în fiecare membru al său starea de înviere dând o orientare ascendentă faptelor vieţii
proprii. Două sunt metodele îmbunătăţirii moral-spirituale în Biserică. În primul rând, ridicarea firii
omeneşti a Mântuitorului până la Înviere, oferă modelul cel mai potrivit pentru viaţa creştinului,
confruntată cu multe prilejuri de verificare a calităţii de creştin. Situarea pe o poziţie egoistă, atitudinea
de conformare a faptelor cu propriul interes sau încadrarea în circumstanţele contextuale sunt eliminate
de la început. În al doilea rând, motivarea supremă şi unică a faptelor creştine, - iubirea - duce la
efortul de întoarcere a tot lucrul spre bine, de convertire a răului în fapte de apropiere şi înţelegere ("nu
te lasa biruit de rău, ci biruieşte raul cu binele" Romani XII, 21). Biserica face aceasta prin menţinerea
Scripturii în amintire, prin oferirea spre meditaţie a pildelor scripturistice. Pildele Scripturii străbătute
de căldură puterii divine sunt tot atâtea invitaţii de a intra în dragostea Tatălui prin fapte vrednice de
această dragoste.
IV. Biserica, Scriptura şi Revelaţia. Temeiul Ortodoxiei.
A. Biserica şi Scriptură că produse şi păstrătoare ale Revelaţiei.- Scopul principal al revelaţiei
este mântuirea tuturor celor ce cred în Hristos. El se împlineşte prin primirea de către credincioşi a
cuvântului evanghelic în comunitatea celor ce au recunoscut pe Mântuitorul în persoana lui Iisus
Hristos 60 . Predica Evangheliei mântuitoare are ca prim efect constituirea comunităţii creştine 61 , iar
Biserica există mai departe în cadrul de învăţătura revelată şi de har. Propriu-zis, harul sacramental al
lui Hristos este prezent numai în comunitatea de credinţă realizată în condiţiile Bisericii, care primeşte
Scriptura pentru menţinerea naturii sale revelaționale. Se petrece astfel în Biserică nu numai o aplicare 62 a Revelaţiei, ci şi o precizare a naturii Bisericii că permanentă mijlocitoare a harurilor revelaţiei.
Conştiinţa de sine a Bisericii, ca întruchipare omenească a revelaţiei, câştiga în intensitate odată cu
deschiderea caii spre mântuire. Biserica are conştiinţa de sine a ei că depozitara a tezaurului revelat şi
că mijlocitoare a harului înnoitor. Întemeierea Bisericii dovedeşte excepţionalitatea evenimentelor de
până la Cincizecime cu care începe în istorie epoca de întoarcere la armonia iniţială prin Biserică. În
Biserica credincioşii merg pe calea efortului înălţător spre Cuvântul Întrupat. Aceasta permite formarea
unei teologii ca rezultat al capacităţii de interpretare a Bisericii. Biserica s-a considerat pe sine o
unitate de acţiune dar numai în cadrul revelat. Revelaţia s-a dat spre folosinţă tuturor credincioşilor şi
de aceea apare imperioasa păstrarea nealterată a întregului său cuprins precum şi valorificarea lui în
timp prin transmitere. Pentru împăcarea acestor cerinţe intervine acţiunea Bisericii, de precizare a
esenţei descoperirii dumnezeieşti. Revelaţia se actualizează haric în Biserică prin învăţătură, viaţă şi
cult. Deţinerea de către Biserică a harurilor principalelor momente ale Revelaţiei o aşează ca loc de
condensare a Revelaţiei Vetero- şi neo-testamentara şi că loc permanent de lucrare a Sfântului Duh.
Biserica rămâne credincioasă mesajului divin revelational pe care îl considera principalul element
276
constitutiv al său. Desigur, nu este vorba de un paralelism care ar permite noi determinări în sfera
noţiunii de Biserică, ci de stabilirea unui raport necesar între cuprinsul descoperirii dumnezeieşti şi
structura teandrică a Bisericii. Mai ales raportul din perioada de formare permite identificarea Bisericii
veacurilor cu Biserica Apostolilor fiindcă menţinerea Bisericii prin acelaşi duh şi conţinut constitutiv
oferă putinţă păstrării identităţii ei. Aceasta înţelegerea a Bisericii prin principalul său act constitutiv o
dă Revelaţia dumnezeiască, fiindcă Apostolii au întemeiat Biserica prin predica lor despre intervenţia
lui Dumnezeu în lume 63 , prin predicarea descoperirii depline a lui Dumnezeu prin întrupare.
Posibilitatea maximă a iniţiativelor relaţionale, arătată odată cu întruparea, devine prezentă în Biserica
întemeiată prin primirea descoperirii dumnezeieşti. Mai mult, structura sacramentala a Bisericii repetă
Revelaţia şi o oglindeşte în acţiune, în lucrarea de întemeiere a Bisericii şi de menţinere şi dezvoltare a
raporturilor intime dintre subiectul divin şi uman 64 . Ideea de legământ, prezent la toată Scriptura 65 ,
se exprimă în Biserică în lucrarea ei sacramentală, în definirea ei ca organ al mântuirii prin
împărtăşirea de harurile lui Hristos. Biserica este martorul permanent al adevărului şi al semnificaţiei
depline a mesajului revelat, întrucât ea însăşi aparţine Revelaţiei că Trup al Cuvântului. Ea ne
descoperă permanent şi redă credincioşilor prin actualizarea Revelaţiei în viaţa sa, Cuvântul lui
Dumnezeu păstrat în Scriptură. Mântuirea anunţată în Scriptură este actualizata în Biserică prin
prezenţă continuă a lui Hristos că Răscumpărător şi Cap al ei 66 . Parte integrantă a Revelaţiei, Biserica
foloseşte Scriptura, care cuprinde esenţa descoperirii dumnezeieşti, deci şi temeiurile revelate ale
existenţei Bisericii. Evenimentele istorico-religioase reţinute de Scriptură sunt izvorul credinţei şi
nădejdii creştine, iar predarea lor de către Biserică nu este o simplă amintire, ci intră în lucrarea de
zidire a Bisericii, cu atât mai mult cu cât ea există print-o iniţiativa divină. Destinată pentru lumânarea
credincioşilor, Scriptura cuprinde descoperirea dumnezeiască ce-şi are izvorul în iubirea treimica. Iar
contribuţia omenească din Sfânta Scriptură se arată nu numai în dubla ei origine ci şi în prezenţă
continuă a ideii largi de legământ 67 . Legământul ultim este făcut cu Biserica fără de care n-am avea
astăzi o revelaţie autentică sigură şi demnă de încredere 68 .
B. Rolul Tradiţiei în Biserică şi Scriptură. - Rolul Tradiţiei începe după moartea Apostolilor,
când Revelaţia divină era încheiată şi nu se mai putea repeta. Se impunea o precizare a conţinutului
Revelaţiei 69 şi realizarea acesteia înfăptuită prin Tradiţia Bisericii credincioase cuprinsului revelat. În
ce măsură se identifica Tradiţia cu viaţa Bisericii, ne-o arată cercetarea noţiunii de Tradiţie. Termenul
tradiţie în accepţia cea mai proprie înseamnă încredinţare 70 , adică transmiterea unui fond cu păstrarea
identităţii nealterate. Conştiinţa deplinei identităţi vine din însuşirea totală a cuprinsului Revelaţiei
pentru a-l reda fidel prin mărturisirea lui permanentă în faţa lumii. Noţiunea Tradiţiei bisericeşti
trebuie legată de originea Bisericii, deoarece Apostolii au predicat ceea ce şi ei au văzut şi au auzit (I
Ioan I, 1). Ei au transmis iar Bisericile au primit prin harul Sfântului Duh 71 , predica lor despre viaţă şi
învăţătura şi opera Mântuitorului. Această transmitere nu este totuşi numai menţinerea esenţei
descoperirii dumnezeieşti, care se păstrează în Scriptură ca Revelaţia restrânsă (cristalizată), fiindcă
277
Biserica s-a format în cadre concrete, iar năzuinţele ei de întindere peste tot pământul au impus
primirea în sine a nenumărate mulţimi de forme şi materii din lumea înconjurătoare 72 . Străbătând un
drum măreţ 73 Biserica primară începe un proces de învăţare a credinţei şi a moştenirii duhovniceşti a
Apostolilor 74 . Odată cu conţinutul Revelaţiei se transmitea prin taine plinătatea vieţii harice 75 . La
baza Tradiţiei stă Revelaţia 76 dar Tradiţia nu constă în simplul act de transmitere a cuvintelor şi
faptelor Domnului, consemnate la un moment dat în scrierile scripturistice 77 , ci exercită o influenţă
considerabilă asupra modului de a înţelege Cuvântul divin 78 . Tradiţia asigură Bisericii posibilitatea
adaptării la concret a conţinutului descoperirii dumnezeieşti, menţinându-i totuşi integritatea prin
realizarea în timp a lecturii Sfintei Scripturi 79 . Tradiţia arată Scriptura că o parte restrânsă a ei şi
născându-se din necesitatea transmiterii autentice a Revelaţiei generaţiilor următoare de creştini.
Caracterul permanent şi viu al Tradiţiei asigură identitatea Bisericii şi Scripturii şi stabileşte raportul
dintre acestea. Din Tradiţie ştim că Scriptura s-a născut în Biserică şi pentru Biserică şi deci
inserţiunea exegezei biblice în Tradiţie este necesară 80 , prin Tradiţie Biblia intrând în viaţa concretă a
Bisericii 81. Sfânta Scriptură ca formă principală de păstrare şi transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti nu
trebuie despărţită de întreaga lucrare mântuitoare a Bisericii. Prin însuşirea descoperirii dumnezeieşti
dintrînsa, se ajunge la cunoaşterea tainei Bisericii. Predica permanentă a Bisericii este predica
Scripturii, ea este o continuă oferire spre meditare a învăţăturii dumnezeieşti. Din Sfânta Scriptură
activată în Biserică ne îmbogăţim de darurile Revelaţiei fiindcă lucrarea Bisericii este necontenită
actualizare a descoperirii şi forma concretă de răspuns la îndemnurile scripturistice. Cunoscând
împrejurările apariţiei Scripturii şi naşterii Bisericii, ne convingem că Biserica şi Scriptura sunt
necesare una celeilalte în mod complementar. Mijlocul prin care Biserica exprimă adresarea divină, cu
posibilităţile de zidire a credinciosului, este sfânta tradiţie ca formă vie a vieţii Bisericii susţinute de
Sfântul Duh. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt tezaurul integral al descoperirii dumnezeieşti pe
care se întemeiază Biserica. Stabilirea canonului scripturistic este un act al Bisericii pe când Tradiţia
este însăşi viaţa Bisericii fără nevoia unei sancţionări de autoritate. Tradiţia arata Biserica în năzuinţele
îmbogăţirii şi având Scriptura ca bază, justificare şi conţinut permanent.
În concluzie se recomandă cu strictețe însușirea de către studentul teolog a Învățăturii de
Credință Ortodoxă, având ca baza și celelalte discipline teologice înrudite și anume Dogmatica,
Morala, Teologia Fundamentală, Spiritualitatea, Apologetica și Istoria și Filozofia Religiilor având ca
finalitate formarea celor mai buni misionari și slujitori și apologeți ai Bisericii în viața ei de zi cu zi.
278
Note: 1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie. Definirea notiunii si intinderii ei, in "Ortodoxia",
XVI (1964), nr. 1, p. 77
2. E. Jacquier, Le Nouveau Testament dans l'Eglise chretienne, tome I, Paris, 1911, p. 15.
3. Alfred Loisy, L'Evangile et l'Eglise, Bellevue, 1903, p. 135.
4. A. Boni, Le probleme de l'Eglise, Lausanne, 1934, p.95
5. Antoniades, M. E., Die Orthodoxen Hermeneutischen Grundprinzipien und Methoden der Auslegung des Neuen
Testaments und ihre teologischen Voraussetzungen in "Proces Verbaux du premier congres de theologie orthodoxe a
Athenes, 29 Novembre -6 Decembre 1936". Athenes, 1939, p. 146.
6. Ibidem, p. 147
7. Vezi Fapte II, 46-47; VIII, 3; XIV, 23; Rom. XVI, 1, 5, 23; I Cor. I, 2; VI, 4; X, 32; XI, 18-22; XIV,
4-5; XII, 23-40; XV, 9, XVI, 19; Gal. I, 13; Efes. III, 10, 21; Filip. III, 6; IV, 15; Col. IV, 15-16; Filimon I, 2; Apoc. I, 4;
XI, 20; II, 1; XXII, 17.
8. Denumirile izolate fara comentarii prin alte locuri scripturistice cum ar fi: I Cor. III, 16; XII, 27;
VI, 15; XII, 12; Efes. 1, 23; V, 23; Col. I, 18, 24; Apoc. XIX, 7; XXI, 9; XXII, 17-dovedesc ca exista
deja constiinta Bisericii de trup al lui Hristos.
9. Diac. Asist. Ion Bria, Scriptura si Traditie, in "Studii Teologice", XXII (1970), nr. 5-6, p. 385.
10. Prot. P. Gnedici, Despre sensul ortodox al Traditiei, in "Jurnal Moscovscoi Patriarhii", 1963, nr. 3, p. 46
11. Dr. Vasile Mitrofanovici, Prelegeri despre Liturgica Bisericii dreptcredincioase rasaritene, prelucrate, completate si
editate de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi, 1909, p. 299.
12. Petre Vintilescu, Misterul liturgic, Bucuresti, 1929, p. 3.
13. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 52.
14. Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., p. 383.
15. Ibidem, p. 382
16. Max Thurian, L'unite visible des chretiens et la Tradition, Paris, 1961, p.64.
17. S. de Dietrich, Le Renouveau biblique, ed. II-eme, 1949, p. 111, apud Pr. Prof. Vladimir Prelipcean si Pr. Prof. Gr. T.
Marcu, Cuvantul lui Dumnezeu in Viata Bisericii, in "Studii Teologice", XXII (1971), nr. 1- 2, p. 39.
18. Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., p.383
19. Ibidem, p. 299.
20. Ibidem, p. 292.
21. Ibidem, p. 299.
22. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Revelatia ca dar si fagaduinta, in "Ortodoxia", XXI (1969), nr. 2, p.
187.
23. Idem, Revelatia prin acte, cuvinte si imagini, in "Ortodoxia", XX (1968), nr. 3, p. 349.
24. Diac. Asist. Ion Bria, op. cit., p. 386.
25. Thurian Max, op. cit., p. 64.
26. Bria I., op. cit., p. 385.
27. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 76.
28. Petre Vintilescu, op. cit., p. 8.
279
29. Ibidem, p. 10.
30. Ibidem, p. 17.
31. Ibidem, p. 25.
32. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de crestinism si Ortodoxie, Sibiu, 1942, p. 62
33. Idem, Sfanta Traditie…, p. 92.
34. Ibidem, p. 54.
35. Ibidem, p. 74.
36. Diac. Asist. Ion Bria, op cit., p. 38.
37. Ibidem, p. 393.
38. Gherasim Papadopulos, The Revelatory character of the New Testament and Holy Tradition in the
Orthodox Church, in "The Greek Orthodox Theological Review", Brookline, Mass., Vol. II, ian. 1956,
p.41, apud Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie, p. 57.
39. Archipretre G. Florovsky, La Bible et l'Eglise, in "Contacts", 1958, nr. 24 nov.-dec. p. 103.
40. Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 385.
41. C. Constantinov, Sfanta Scriptura a Noului Testament despre Traditia apostolica, in "Jurnal
Moscovscoi Patriarhii", 1957, nr. 9, p. 47.
42. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 74.
43. P. Gnedici, op. cit., p. 45.
44. C. Constantinov, op. cit., p. 47.
45. E. Jacquier, op. cit., p. 18.
46. Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 385.
47. M. E. Antoniades, op. cit., p. 149.
48. M. Thurian, op. cit., lp. 49.
49. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 77
50. M. E. Antoniades, op. cit., p. 149.
51. A. Loisy, op. cit., p. 160.
52. C. Constantinov, op. cit., p. 49.
53. A. Loisy, op. cit., p. 159.
54. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 84.
55. C. Constantinov, op. cit., p. 46.
56. Pr. Prof. D. Staniloae, Revelatia ca dar…, p. 193.
57. Idem, Sfanta Traditie…, p. 67.
58. M. Thurian, op. cit., p. 51.
59. G. Florovsky, op. cit., p. 100
60. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 72
61. Diac. Asist. I. Bria. Op. cit., p. 389.
62. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 82.
63. G. Florovsky, op. cit., p. 100, vezi si Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 389.
64. Ibidem.
65. Ibidem, p. 101
66. Ibidem, p. 104.
67. Ibidem, Passim.
68. M. E. Antoniades. Op. cit., p. 150.
280
69. P. Gnedici, op. cit., p. 47.
70. Ibidem, cf. Sf. Irineu.
71. Ibidem.
72. Kartaschoff, Die Freiheit der teologischwissenschaftlicher Forshung und die Kirchliche Autoritat,
in "Proces-verbaux"…, p. 177, vezi si G. Florovsky, op. cit., p. 100
73. Kartaschoff, op. cit., p. 100.
74. C. Constantinov, op. cit., p. 45.
75. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 75.
76. C. Constantinov, op. cit., p. 44.
77. E. Jacquier, op. cit., p. 17-18.
78. A. Loisy, op. cit., p. 160.
79. M. Thurian, op. cit., p. 11.
80. Ibidem, p. 12.
81. P. Gnedici, op. cit., p. 47.
281
BIBLIOGRAFIE GENERALA:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 1988;
2. Adevărul vă va face liberi, Editura Asociaţiei Martorii lui Iehova din România,
Bucureşti, 1947;
3. Al. N. Constantinescu, Sectologie, op. cit., p.72-79; 35-37;
4. Alfonso M. Di Nola, Diavolul, Editura Bic All 2001;
5. Antim Radu, Societatea Martorii lui Iehova în contextul fenomenului sectar. Nebunia
de azi nr.1, Editura Bludieazană Cluj Napoca, 1996.
6. Anuos Furkenstei, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică, Editura Humanitas, 1998;
7. B.P.Hasdeu, Sic Cogito, Bucureşti 1990;
8. Biserica şi sectele, Adevăr şi rătăcire, Bucureşti,1992, Editura Orthodoxos Kypseli,
Tesalonic;
9. Cartea lui Mormon, Editura Gemonia CHB 1998, traducere în limba română;
10. Constantinescu Al. N., Sectologie, Ed. a III-a, 1935.
11. Credinţa Ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 1999. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei;
12. David A. Rud, Martorii lui Iehova. Scurt istoric biblic al ereziei lor, 1992, POB 80 .
13. Diac P.I.David, Invazia Sectelor, Editura Crist, Bucureşti, 1997;
14. Doctrinele principalelor secte ale Creştinismului Contemporan, Timişoara, 1984;
15. F.Bune , Morţii ne vorbesc, Bucureşti, 1994;
16. Fr. Capra, Teofizica: o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Editura
Tehnică Bucureşti, 1995;
17. G.K.Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-Credinţă, Editura Paralela 45;
18. I.P.S. Damaschinos Papandrou, Biserica. Societate. Lume, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999.
19. Vernette, Sectele, trad. rom., Editura Meridiane, Bucureşti, 1996;
20. Law Review, Brigham Young University, vol.I, 1999, nr.2;
21. Manolache Stelian, Martorii lui Iehova… Aleşii lui Dumnezeu, Ed. Tipocarf Braşov,
1996.
22. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideile religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1999;
23. N. Balca, Aspectul patologic al persoanei umane, S.T, VII (1955), nr.7-8, p.485-510;
24. N.Achimescu, Istoria şi religia la popoarele antice, Iaşi 1998;
25. N.Mladin, Combaterea falselor revelaţii în S.T II, 1950, nr.5-6, p.178-179;
26. Nicolae Achimescu, Noile Mişcări Religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002;
27. P.Deheleanu, Sectologie, op.cit., p.103 – 117; 50-53;
282
28. P.I.David, Călăuza Creştină, Editura Episcopia Aradului, 1987;
29. P.Rezuş, Criteriologia falselor teofanii, în S.T., nr.3-4, p.226-237;
30. P.Ştefănescu, Spiritismul, Bucureşti, 1994;
31. Parlamentul Europei, istorie privind sectele în Europa din 18.03.1996;
32. Pr.Pof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica-Ortodoxia, vol I, II, III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 1996;
33. Preot dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Diecezana Arad, 1948.
34. Prof. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura Inst. Biblic, Bucureşti, 1982;
35. Rev. Conseience et Liberte , nr.57, 1999;
36. Revista Arena, materiale selecţionate cu privire la doamna Eddy şi Ştiinţa Creştină;
37. Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Editura 1 Cartier 2002;
38. Sectele religioase pericol al vieţii, al războiului în societatea contemporană în Glasul
Bisericii, nr.5/1986, p.57-83;
39. Simeon Adrian, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi. Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.
40. Şerban Constantinescu, Năzbâtii teologice sau Falsa mărturie a aşa-zişilor martori ai lui
Iehova, 1990.
41. T. M. Popescu, Privire istorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor, S. T. II (1950)
nr. 5-6, p.347-394;
42. Teodor Ardelean, Fariseii lui Iehova, Bucureşti, 1983;
43. Walter Martin, Împărăţia Cultelor Eretice, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2001;