Mişcarea carbonarilor şi revoluţia italiană

Vechiul regat al Romei era dezmembrat în mai multe state, care nu aveau nimic comun între ele, cu excepţia limbii. Împărţirea teritorială a lui a însemnat, politic, dominaţia Imperiului Habsburgic, a dinastiei de Savoia şi a Bourbonilor spanioli şi a statului papal. Situaţia statelor italiene era considerată, pe bună dreptate, “un pas înapoi în concepţia cu perioada napoleoniană”.

Acest fapt a cauzat stragnarea, în primul rând în economie. Cele mai bogate provincii era sub ocupaţie austriacă, iar întoarcerea la sistemul mai multor bariere vamale îi priva pe italieni de o unitate economic. A doua caracteristică a situaţiei politice italiene este dată de apariţia şi dezvoltarea opoziţiei politice.

Aceasta s-a manifestat, în primul rând, prin mişcarea carbonarilor. Asociaţia “Carboneria” a apărut în regiunile de sud şi avea ca obiectiv reformarea şi eliberarea naţională. Era o organizaţie secretă. După ce Congresul de la Viena a răspândit Peninsula Italică între puterile europene, mişcarea carbonarilor s-a răspândit în Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei şi în regatul Lombardia-Veneţia. Revoluţionarii erau înfricoşaţi de faptul că autorităţile domneşti au dat o hotărâre prin care oricine participa la întâlnirile Carbonari era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat să existe şi era la începutul multor tulburări politice în Italia din 1820 până după unificare. Carbonarii l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru eşecul în a uni Italia, iar grupul aproape a reuşit să asasineze în 1858. Mulţi lideriai mişcării pentru unificare au fost la un moment dat membrii ai acestei organizaţii, de exemplu şi Napoleon al III-lea ca un tânăr, a luptat de partea “Carbonarilor”.

În acelaşi timp, în zonele nordice, liberalii s-au grupat în jurul ziarului “IL Conciliatore”, fondat şi condus de Silvio Pellico.

În anul 1817 a avut loc insurecţia de la Macerata,peste doi ani au început mişcările politice din Sicilia. Insurecţia siciliană a avut o mare influenţă asupra întregii peninsula. Ea a fost urmată, de mişcarea de la Piemont în 1821.

Cu acest prilej a apărut şi idea unirii sub formă de regat- Regatul Italiei de Sus.

Revoluţia franceză din 1830 i-a influenţat direct pe italieni, nu atăt prin idei, cât prin fapte că dădea o principiului legitimităţii şi susţinătoarei acestuia- Sfânta Alianţa. S-au urmat mişcările de la

Modena, Parma, Romagna şi Umbrio. Este evident că mişcările au depăşit vechiul cadru ale revendicărilor. Acţiunile nu au reuşit.

După 1831 problema naţională va ieşi prin prim-plan. Noua faza purta numele de “Risergimento”. Iniţiatorul şi conducătorul mişcării a fost Giuseppe Mazzini. Programul prevedea formarea şi stabilirea în Italia a unor grupuri de idealişti, care acceptau să se sacrifice pentru cauza general. Mazzini în 1834 a fost exilat în Berna, unde a întemeiat organizaţia “Tânără Europa”, în aceasta perioadă îşi expune ideile politice.

Acţiunile şi mişcările care s-au ţinut lanţ după 1815 au adus italienii la revoluţia din 1848. Lupta se ducea pentru obţinerea libertăţilor social-politice şi rezolvarea problemei naţionale.

Dezvoltarea economic italiană nu ţinea pasul cu dezvoltarea altor ţări europene: reţeaua de căi ferate se afla încă la începuturile ei, comerţul interior între diferite state era mai puţin dezvoltat decăt comerţul exterior, rămăşiţele drepturilor feudale erau destul de împăvărătoare. Agricultura între 1818 şi 1846 a fost caracterizată de o curbă descendentă a preţurilor şi îndeosebiri a preţului grâului.

Singurul dintrestatele italiene care rămăsese nepăsător faţă de valul învoitor al anilor 1846- 1847 era regatul Neapole, al cărui suveran, Ferdinand al II-lea, avea să plătească foarte curănd pentru intransigenţa lui.

Revoluţia a început la Palermo la 12 ianuarie. În luna februarie întreaga insula era controlată de răsculatţi înafară de fortăreţea Messina.

Hotărârile suveranilor italieni au fost grăbite de sterile privind revoluţia franceză din februarie, de Viena şi Budapesta au dat un foarte puternic imbold, grăbind revoluţia italiană.

La Milano clocotul revoluţionar năbuşit de atâta timp izbucneşte în ziua de 18 martie, ia caracterul unei insurecţii generale, care şi-a găsit organul său coordinator într-un consiliu de război, din care făcea parte şi Carlo Cattaneo, au reuşit să înfrângă garnizoana austriacă, care număra 14000 de oameni, sub comanda lui Radetzky. La 23 martie Milano era eliberat. Între timp răscula şi Veneţia; la 22 martie garnizoana austriacă era nevoită să capituleze, iar un govern provizoriu, condus de Daniele Manin, restaura vechea Republică venetă. În aceeaşi zi în care insurecţia din Milano obţinuse pe deplin victoria, trupele piemonteze, sub comanda lui Carol Albert treceau graniţa piemontană în Ticino. Contigente provenite din Toscana, din statele pontificate şi din Neapole.

Primul război de independenţă începuse. La 29 aprilie, Pius al IX-lea într-o alocaţiune s-a declarat în afara conflictului. La 15 mai Ferdinand al II-lea al Neapolelui a reluat controlul deplin al situaţiei şi a dat mişcării liberale o grea lovitură.

Greul războiul apăra acum practice pe umerii Piemontului şi ai guvernului provizoriu constituit la Milano. Nu exista un acord deplin. Intervenţia lui Carol Albert în spiritual tradiţiei politice a dinastiei de Savoia. Obiectivul ei (pe care a reuşit să-l realizeze în mai) consta în a determina guvernele provizorii ale mişcărilor revoluţionare milaneză şi venetă să decreteze, pe baza unor plebiscite, anexarea teritoriilor respective la regatul Sardiniei şi, în al doilea rând, să amâne, până după încheierea victorioasă a războiului, orice decizie în privinţa organizării politice a noului stat Italian care ar fi urmat să se formeze.

În doua ocazii, trupele de sub comanda lui Carol albert au lăsat să le scape prilejiul favorabil. Iniţiativa a trecut în mâinile austriacilor, care la 25 iulie au obţinut o importantă victorie la Custoza. Carol Albert s-a retras spre Milano, cât pentru a preveni o eventual iniţiativă populară. Imediat după retragerea a început cu Radetzky negocierile de încetare a focului, cărora le-a urmat un arministiţiu semnat la 9 august de generalul Salasco.

Alternative democratic a unei Adunări constituent italiene alese pe baza votului universal, căreia i-ar revenit sarcina să conducă lupta contra Austriei şi să grăbească momentul unităţii italiene. Mişcarea pentru Constituantă s-a afirmat ca atare pentru prima oară în Toscana.

La Roma lucrurile evaluau spre democraţie, s-au făcut alegeri, o Adunare constituentă din democraţi. În februarie 1849, aceasta Adunare a declarat înlăturarea papalităţii şi proclamarea Republicii romane. La câteva zile după aceea, Carol Albert denunţa arministiţiul cu Austria încheiat în august şi relua ostilatăţile. Iniţiativă cu puţine şanse de success fiind întreprinsă într-un conjunctură diplomatic defavorabila, când reacţiunea învinsese la Viena ca şi la Paris, declinul entuziasmului de mai înainte.

Operaţiile militare, conduse şi de data aceasta cu nesiguranţă, au luat repede o întorsătură extreme de nefavorabilă pentru armata piemontană, care a fost înfrântă ireparabil la Novara (23 martie). Carol Albert a preferat să abdice în favoarea fiului său Victor Emanuel al II-lea, care a întreprins imediat tratative de pace cu Austria. Încheiat la 6 august au consfinţit renunţarea de către Piemont la orice cuceriri teritoriale şi la orice sprijin acordat mişcării revoluţionare italiene.

La începutul primăverii anului 1849, la un an după acel martie 1848 Piemontul era înfrânt, Lombardia şi teritoriile veneţiene fuseseră reocupate de austrieci, în Sicilia puterea Bourbonilor fuseseră restaurată după o luptă ce dusese din mai 1848 până în martie 1849, iar la Florenţa, în mai , un corp expediţionar austriac reaşeza pe tron pe marele duce.

Ultima care a căzut a fost Veneţia. Zadarnic încercase Garibaldi să ajungă în acest oraş printr-un marş ce ţine de legenda Risergimento-ului. Capitularea Veneţiei a avut loc la 24 august.

Înfrângerea mişcării 1848 era, desigur, o grea lovitură pentru cauza independenţei şi libertăţii italiene; totuşi aceasta era acum mult prea avansată ca să mai poată fi oprită.

Bibliografia:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Unificarea_Italiei

Giuliano Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, 1975

Ioan Horga, Europa secolului al XIX-lea, Oradea, 2000

Eric Hobsbawn, Era capitalului, Bucureşti, 2002

Vechiul regat al Romei era dezmembrat în mai multe state, care nu aveau nimic comun între ele, cu excepţia limbii. Împărţirea teritorială a lui a însemnat, politic, dominaţia Imperiului Habsburgic, a dinastiei de Savoia şi a Bourbonilor spanioli şi a statului papal. Situaţia statelor italiene era considerată, pe bună dreptate, “un pas înapoi în concepţia cu perioada napoleoniană”.

Acest fapt a cauzat stragnarea, în primul rând în economie. Cele mai bogate provincii era sub ocupaţie austriacă, iar întoarcerea la sistemul mai multor bariere vamale îi priva pe italieni de o unitate economic. A doua caracteristică a situaţiei politice italiene este dată de apariţia şi dezvoltarea opoziţiei politice.

Aceasta s-a manifestat, în primul rând, prin mişcarea carbonarilor. Asociaţia “Carboneria” a apărut în regiunile de sud şi avea ca obiectiv reformarea şi eliberarea naţională. Era o organizaţie secretă. După ce Congresul de la Viena a răspândit Peninsula Italică între puterile europene, mişcarea carbonarilor s-a răspândit în Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei şi în regatul Lombardia-Veneţia. Revoluţionarii erau înfricoşaţi de faptul că autorităţile domneşti au dat o hotărâre prin care oricine participa la întâlnirile Carbonari era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat să existe şi era la începutul multor tulburări politice în Italia din 1820 până după unificare. Carbonarii l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru eşecul în a uni Italia, iar grupul aproape a reuşit să asasineze în 1858. Mulţi lideriai mişcării pentru unificare au fost la un moment dat membrii ai acestei organizaţii, de exemplu şi Napoleon al III-lea ca un tânăr, a luptat de partea “Carbonarilor”.

În acelaşi timp, în zonele nordice, liberalii s-au grupat în jurul ziarului “IL Conciliatore”, fondat şi condus de Silvio Pellico.

În anul 1817 a avut loc insurecţia de la Macerata,peste doi ani au început mişcările politice din Sicilia. Insurecţia siciliană a avut o mare influenţă asupra întregii peninsula. Ea a fost urmată, de mişcarea de la Piemont în 1821.

Cu acest prilej a apărut şi idea unirii sub formă de regat- Regatul Italiei de Sus.

Revoluţia franceză din 1830 i-a influenţat direct pe italieni, nu atăt prin idei, cât prin fapte că dădea o principiului legitimităţii şi susţinătoarei acestuia- Sfânta Alianţa. S-au urmat mişcările de la Modena, Parma, Romagna şi Umbrio. Este evident că mişcările au depăşit vechiul cadru ale revendicărilor. Acţiunile nu au reuşit.

După 1831 problema naţională va ieşi prin prim-plan. Noua faza purta numele de “Risergimento”. Iniţiatorul şi conducătorul mişcării a fost Giuseppe Mazzini. Programul prevedea formarea şi stabilirea în Italia a unor grupuri de idealişti, care acceptau să se sacrifice pentru cauza general. Mazzini în 1834 a fost exilat în Berna, unde a întemeiat organizaţia “Tânără Europa”, în aceasta perioadă îşi expune ideile politice.

Acţiunile şi mişcările care s-au ţinut lanţ după 1815 au adus italienii la revoluţia din 1848. Lupta se ducea pentru obţinerea libertăţilor social-politice şi rezolvarea problemei naţionale.

Dezvoltarea economic italiană nu ţinea pasul cu dezvoltarea altor ţări europene: reţeaua de căi ferate se afla încă la începuturile ei, comerţul interior între diferite state era mai puţin dezvoltat decăt comerţul exterior, rămăşiţele drepturilor feudale erau destul de împăvărătoare. Agricultura între 1818 şi 1846 a fost caracterizată de o curbă descendentă a preţurilor şi îndeosebiri a preţului grâului.

Singurul dintrestatele italiene care rămăsese nepăsător faţă de valul învoitor al anilor 1846- 1847 era regatul Neapole, al cărui suveran, Ferdinand al II-lea, avea să plătească foarte curănd pentru intransigenţa lui.

Revoluţia a început la Palermo la 12 ianuarie. În luna februarie întreaga insula era controlată de răsculatţi înafară de fortăreţea Messina.

Hotărârile suveranilor italieni au fost grăbite de sterile privind revoluţia franceză din februarie, de Viena şi Budapesta au dat un foarte puternic imbold, grăbind revoluţia italiană.

La Milano clocotul revoluţionar năbuşit de atâta timp izbucneşte în ziua de 18 martie, ia caracterul unei insurecţii generale, care şi-a găsit organul său coordinator într-un consiliu de război, din care făcea parte şi Carlo Cattaneo, au reuşit să înfrângă garnizoana austriacă, care număra 14000 de oameni, sub comanda lui Radetzky. La 23 martie Milano era eliberat. Între timp răscula şi Veneţia; la 22 martie garnizoana austriacă era nevoită să capituleze, iar un govern provizoriu, condus de Daniele Manin, restaura vechea Republică venetă. În aceeaşi zi în care insurecţia din Milano obţinuse pe deplin victoria, trupele piemonteze, sub comanda lui Carol Albert treceau graniţa piemontană în Ticino. Contigente provenite din Toscana, din statele pontificate şi din Neapole.

Primul război de independenţă începuse. La 29 aprilie, Pius al IX-lea într-o alocaţiune s-a declarat în afara conflictului. La 15 mai Ferdinand al II-lea al Neapolelui a reluat controlul deplin al situaţiei şi a dat mişcării liberale o grea lovitură.

Greul războiul apăra acum practice pe umerii Piemontului şi ai guvernului provizoriu constituit la Milano. Nu exista un acord deplin. Intervenţia lui Carol Albert în spiritual tradiţiei politice a dinastiei de Savoia. Obiectivul ei (pe care a reuşit să-l realizeze în mai) consta în a determina guvernele provizorii ale mişcărilor revoluţionare milaneză şi venetă să decreteze, pe baza unor plebiscite, anexarea teritoriilor respective la regatul Sardiniei şi, în al doilea rând, să amâne, până după încheierea victorioasă a războiului, orice decizie în privinţa organizării politice a noului stat Italian care ar fi urmat să se formeze.

În doua ocazii, trupele de sub comanda lui Carol albert au lăsat să le scape prilejiul favorabil. Iniţiativa a trecut în mâinile austriacilor, care la 25 iulie au obţinut o importantă victorie la Custoza. Carol Albert s-a retras spre Milano, cât pentru a preveni o eventual iniţiativă populară. Imediat după retragerea a început cu Radetzky negocierile de încetare a focului, cărora le-a urmat un arministiţiu semnat la 9 august de generalul Salasco.

Alternative democratic a unei Adunări constituent italiene alese pe baza votului universal, căreia i-ar revenit sarcina să conducă lupta contra Austriei şi să grăbească momentul unităţii italiene. Mişcarea pentru Constituantă s-a afirmat ca atare pentru prima oară în Toscana.

La Roma lucrurile evaluau spre democraţie, s-au făcut alegeri, o Adunare constituentă din democraţi. În februarie 1849, aceasta Adunare a declarat înlăturarea papalităţii şi proclamarea Republicii romane. La câteva zile după aceea, Carol Albert denunţa arministiţiul cu Austria încheiat în august şi relua ostilatăţile. Iniţiativă cu puţine şanse de success fiind întreprinsă într-un conjunctură diplomatic defavorabila, când reacţiunea învinsese la Viena ca şi la Paris, declinul entuziasmului de mai înainte.

Operaţiile militare, conduse şi de data aceasta cu nesiguranţă, au luat repede o întorsătură extreme de nefavorabilă pentru armata piemontană, care a fost înfrântă ireparabil la Novara (23 martie). Carol Albert a preferat să abdice în favoarea fiului său Victor Emanuel al II-lea, care a întreprins imediat tratative de pace cu Austria. Încheiat la 6 august au consfinţit renunţarea de către Piemont la orice cuceriri teritoriale şi la orice sprijin acordat mişcării revoluţionare italiene.

La începutul primăverii anului 1849, la un an după acel martie 1848 Piemontul era înfrânt, Lombardia şi teritoriile veneţiene fuseseră reocupate de austrieci, în Sicilia puterea Bourbonilor fuseseră restaurată după o luptă ce dusese din mai 1848 până în martie 1849, iar la Florenţa, în mai , un corp expediţionar austriac reaşeza pe tron pe marele duce.

Ultima care a căzut a fost Veneţia. Zadarnic încercase Garibaldi să ajungă în acest oraş printr-un marş ce ţine de legenda Risergimento-ului. Capitularea Veneţiei a avut loc la 24 august.

Înfrângerea mişcării 1848 era, desigur, o grea lovitură pentru cauza independenţei şi libertăţii italiene; totuşi aceasta era acum mult prea avansată ca să mai poată fi oprită.

Bibliografia:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Unificarea_Italiei

Giuliano Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, 1975

Ioan Horga, Europa secolului al XIX-lea, Oradea, 2000

Eric Hobsbawn, Era capitalului, Bucureşti, 2002