Mircea Cartarescu - Enciclopedia Zmeilor - II (Povestile)

8/20/2019 Mircea Cartarescu - Enciclopedia Zmeilor - II (Povestile)

1/153

Enciclopedia zmeilor

de Mircea Cartarescu

Partea a Il-aPoveștile

POVESTEA LUI LOBO ŞI A LUIFOFO, FECIORII ZMEULUI

ZMEELOR

Demult, tare demult, pe cîndpăianjenii transpareni lucrau în mină sizuuuzele cerneau f ăină, trăiau, la omargine a inutului Hooshi, doi frai dinstirpea zmeilor zmeelor, pe nume Lobo şi

Fofo. Erau săraci, dar cinstii. Tăicuul lortocmai î şi dăduse ultima suflare, încă destul de învăpăiată ca să le pîrlească genele fiilor, lăsîndu-le cu limbă de moartemica lui avere: o frumoasă domniă,capturată încă de pe vremea tinereii lui si


2/153

inută într-o încăpere numită Camera

Ascunsă.Tinerii trecuseră adesea prin faaacelei odăi, nebănuind ce se află înăuntru,

învăaseră să citească buchisind textulprins în piuneze pe uşă şi care, în limbajullaconic al acelor vremi, zicea:

Blestemat, da, de mii de ori blestemat, în carnea și-n spiritul lui, în limba și-n creasta lui, în fiecare solz de pe spinareși-n fiecare gheară de la picioare,

în fiecare bra

și-n fiecare ma, în gingii, în nări si-n urloaie, în bojoci şi în coaste, în suprarenală, în glanda pineală, în sistemul limfatic,

în simpatic și-n parasimpatic;blestemat cînd intră și cînd iese,cînd face zmee, cînd ese,cînd doarme și cînd e treaz,cînd mănîncă mandragore, fluturi și praz,cînd zboară peste fînee,


3/153

cînd face fee-fee;

si iar blestemat în lung si în lat, înfaăşi-n spate, în genunchi si în coate,blestemat de zei,

jupuit de piei,

blestemat de tot,colii smulşi din botsi să-i sară ochiicui va intra în această Cameră Ascunsă încare de altfel nu se află nici o domniă.

Tinerilor le păruse întotdeauna rău că

acolo nu se afla nici o domniă, si nu seosteniseră să deschidă vreodată uşa, deşi lise năzărise uneori că aud de dincolo de eaun glas dulce drăcuind părul prea încurcatla pieptănare.

— E doar vîntul, frate, doar vîntul, spuneavisător arunci Lobo, iar Fofo, scobindu-se-n organul voini-coreceptor, repetamelancolic:— Da, frate, din păcate e doar vîntul...


4/153

Şi iată că tăicutul lor, murind, le dezvăluise

un mare mister: în acea cameră se aflatotuşi, din vremuri vechi, o domniă! Ledescoperise si numele ei: Grunhilda.— Grunhilda! oftară fiii în acelaşi timp,provocînd bătrînului lor tată arsuri degradul IV pe obraz. Niciodată un nume nu

li se păruse mai graios.— Mai am acum o singură dorină, feiimei, şopti tatăl cu voce slabă. Aducei-mifloarea de mină din cuf ărasul de sub pat.Tinerii i-o aduseră, moşul o luă-n palme şio privi: era o minune de hrisolit şi beriliu,

cu piramide din cel mai limpede cristal derocă desf ăcute ca nişte suave petale.— Lobo, tu, întîiul meu născut, luminaochilor mei, să-i las ie acest odor f ără pre, pe care am plătit în tineree şaptezeci

de scalpuri si trei scalpele? î i place, Lobo,f ătul meu?— Da, tată!— Dar i-aduci aminte cum mi-ai şterpelitacum cî iva ani ghemul de sfoară purpuriedin buzunarul de la platoşă? înapoi,


5/153

scîrnăvie! Acum vino tu, Fofo, prîslea al

meu în care-mi găsesc bucuria! Vrei tuacest mineral ce te-ar putea face rege?— Da, tată!— Uşor de zis da, fiule. Dar cînd mi-aităiat o bucată din cel mai frumos zmeu casă-i faci solnie de hîrtie nu-i mai aduci

aminte, nu? Ce-i pasă că m-am prăbuşitapoi din slava cerului? Lepădăturilor! Nuvei avea floarea mea!Şi bătrînul f ornai asupra ei un damf ce oveşteji. Apoi închise liniştit ochii. O mareseninătate i se citea pe chip.

În clipa următoare, cei doi zmei serepeziră pe lungile culoare ale caseipărinteşti încercînd s-ajungă cît mai repedela Camera Ascunsă. O luară pe drusmuridiferite. Fofo greşi direcia la o cotitură,

ajunse într-o odaie necunoscută cu şapteuşi, deschise una la întîmplare, nimeri peun coridor, deschise încă o uşă, se trezi

într-o curte interioară, o străbătu, dădu înaltă curte cu arteziană, apoi în alta cuyucca, ieşi în cele din urmă într-un inut


6/153

străin, merse pînă la prima cetate, intră

servitor la bucătăria regelui, după un anajunse degustător al bucatelor acestuia,apoi paharnic, pitar, serdar, chelar, vornic,logof ăt, spătar si-n cele din urmă, dînd olovitură de palat, deveni rege si-si pregăti ooaste uriaşă, cu care invada cetăile din

apropiere, le supuse sau le arse pe rînd, seproclamă împărat şi, la adînci bătrînei, se-ndrep-tă cu toată oastea lui către casapărintească demult părăsită ca să o strîngă,

în fine, în braele sale pe Grunhilda, după care tînjise în tot acest timp.

Lobo, în schimb, se trezi destul derepede în faa uşii împodobite cu fiorosulblestem. „Bătrîn mincinos!", spuse cudispre si smulse foaia din piuneze. Bătusfios la uşă.

— Cine e? răspunse un glăscior dulce.— Eu... îngînă Lobo cu voce tremurătoare.— Care eu?— Lobo, fiul tatălui meu din stirpeazmeilor zmeelor.


7/153

— Stai acolo, sînt dezbrăcată! Arată doar

fî a!Lobo crăpă uşa şi strecură prindeschizătură micuul lui buzdugan dinlemn parfumat, pe care-l împodobise cupirogravuri măiestre.— Bun, zise Grunhilda, ai grăit adevărul.

Acum, dacă voieşti să fiu a ta, du-te tu,viteazule Lobo, în împărăia Bang-kook, îninutul zmeilor cu coli, şi adu-minestemata pe care împăratul o păstrează sub limba cosînzenei sale favorite. Ampoftă să-mi fac un cercel cu această piatră

f ără pre.— Pofta ta e lege pentru mine, frumoasă prinesă, răspunse înflăcărat zmeul, dar nuştie domnia ta că ticăloşii de zmei cu colipoftesc la carnea noastră?

—

Nu ştiu şi nici nu mă interesează, închide uşa mai repede, că se facecurent.

Amărît, Lobo se pregăti de plecare, închis în atelier, munci şaizeci de zile şicincizeci si şapte de nopi (în cele trei lipsă


8/153

î şi ciuli din răsputeri organul prine-

soreceptor către Camera Ascunsă, f ără să poată percepe mai mult decît o vagă urrnă de parfum Paloma Picasso şi, slab ca opărere, cîteva cuvinte ce sunau în genul„Proştilor, nu mă vei avea!") ca să con-fecioneze cele trei duzini de zmee care să-

l poarte prin văzduh — Lobo era bufleiulfamiliei. Peste stolul plin de desenecolorate şi panglicute al zmeelor avea să se-nale unul imens, în formă de fluturetropical, cu ochi de azur si cozi derîndunică.

Zbură săptămîni în şir pe sub ururii desare ai plafonului, oglindindu-se în lacurilede mercur ce ardeau cu un foc rece siocolind răsuflarea clocotită a mărilor delavă. Vînă din zbor micii lilieci străvezii şi

meduzele de văzduh care, umplute cu ungaz mai uşor decît aerul, pulsau ritmic dinmembranele lor vezicante. Se roti în juruluriaşilor monolii de jasp. Văzu sub elforfota marilor imperii zmeieşti, mişcareaoştilor în platoşe de oel aurit, fluturarea


9/153

flamurilor de mătase. Un buzdugan azvîrlit

pînă-n tavanul grotei urieseşti îi sfî şie şasezmee şi aproape că-l doborî la pămînt. Selăsă lin, mînuind abil sforile, pe o pajiştede lacrima voinicului, lîngă căsua unuipustnic. Acesta locuia acolo singur-singurel, împreună cu cele patru neveste,

cele două prinese legiuite şi o liotă decopii. Bucuros de oaspei, îl pofti pe Lobo în odaie, dar acesta, prudent, preferă să rămînă afară, la o bătaie de buzdugandistană, în-tr-adevăr, carnea dulce azmeului zmeelor e un dar dumnezeiesc

pentru ceilali zmei. Anahoretul se-n-tîmpla să fie din stirpea zmeilor cu coli,un oarecare Domisolfamilarîpa (Domipentru prieteni, iar pentru duşmaniDomisolfamilaripanimirakinitinili-

yamagualpas), zmeu de treabă şi foartesăritor.— Ce caui tu, fiule, zise el după ce-lascultă distrat pe Lobo (căci în acelaşi timpo săruta între cornie pe zmeoaica safavorită, o trimitea să spele blidele pe cea


10/153

în dizgraie, juca ări-oraşe-ape-munti cu

unul dintre înci şi-i altoia un dos de palmă altuia care-i deşurubase platoşa), ce cauitu e lucru greu si cu primejdie de cap.

împărăia Bang-kook e păzită, la fiecaredintre cele trei puncte cardinale, de cîte unzgripor cu aripi din pene de diamant si cu

o sabie-n cioc. Chiar şi dacă treci de ei, nufaci nici o sută de paşi şi dai de un zid deplumb transparent, pe care se plimbă geniide foc. Dacă treci si de ei, cazi în gropi

înspăimîntătoare, unde te mănîncă păianjeni mai mari decît casele. Dacă treci

si de păianjeni, a-jungi la Centura deDuhori, invizibilă, dar cu miasme care-iputrezesc carnea de pe tine. Dacă treci şi...— Nu te supăra,Domisolfamilaripaniminikini-

tiniliyamagualpae, dar nu prea am vremede pierdut. Care-i soluia?— Habar n-am, răspunse distrat sihastrul,

în timp ce cu o mînă repara acoperişul, laalta î şi rodea ghearele şi în acelaşi timp...(dar nici noi n-avem vreme de pierdut).


11/153

Lămurit, Lobo î şi înălă iarăşi zmeele şi

mai străbătu o bucată de loc. Dădu dezgriporul care păzea împărăia dinspremiazănoapte. Din fericire, acesta tocmaidormea în post, după o noapte de vis cu ozgripuroaică aprigă Trecu de el f ără nici oproblemă.

Merse ce merse si ajunse la zidul deplumb transparent. Geniile de foc sedovediră coruptibile: Lobo le dărui cumărinimie boabe de rouă culese de pefrunzele de lacrima-voinicului. Mult maigreu îi fu cu păianjenii din gropi, pentru că

aceştia nu-ne-legeau prea bine graiulprovincial al lui Lobo. II chemară pe Keke,tălmaciul lor. Keke era un păianjen bătrîn,cu două picioare lipsă. Toi îi respectauperii albi de pe cefalotorace. Dar, ca orice

bătrînel, avea şi el maniile lui, între carecea mai sîcîitoare era că se credea grozavde priceput în a le vorbi pe limba lor celorde la ară (adică tuturor celor care nu eraudin Bang-kook).


12/153

— No, bădie, care-i tărăşenia? îl întrebă

binevoitor pe Lobo, care tremura inut bine între f ălcile unei tarantule tinere.— Păi... uite, trebuie să aduc nestemata pecare împăratul Bang-kook-ului o ine...— ...sub limba cosînzenei lui favorite!urlară toi păianjenii-n cor, tinîndu-se cu

labele de abdomen de atîta rîs.— Ehehe, bade, or vinit muli ca aldemătăluă să caute scula aiasta de pre, şi şi-or lăsat ciolanele în gropile noastre.Numa', bată-te norocul să te bată, se vedetreaba că tu ai f ăcut în scăldătoare, că iacă,

împăratul taman amu s-a găsit să ne facă oporcărie nemaipomenită...— Nu ne-a plătit soldele de mai bine depatru luni! completară obidii ceilalipăianjeni, cu ochişorii sclipind ca perlele

în întunericul văgăunii.— .. .aşa că, fiule, ai baftă chioară: meremcu tine, au la izbîndă, au la moarte!— Merem, merem! întăriră şi ceilalipăianjeni. Si toată ceata se urni cătreinteriorul împărăiei.


13/153

Prin Centura de Duhori trecură

strîngîndu-se toi păianjenii ghem, cu Lobo în mijloc, şi rostogolindu-se cu viteză, aşacă putrezi carnea numai pe păianjenii derang inferior (aşa~nurniii/rayt/en) carestătuseră la exteriorul sferei. Mai trecură,prin diverse şiretlicuri, de diavolii roşii, de

portocalele mecanice, de escadrele azurii,de beretele verzi, de sumanele negre si degulerele albastre, urmate de un numărnesfîrsit de harpii, ştime, iazme, gorgone,gheonoaie şi scorpii de diverse dimensiuni.Călătoria dură mai bine de optzeci de ani.

Cînd ajunseră, în fine, în miezul împărăiei, aflară că împăratul murise demult, că în localnici dăduse ciuma, că pînă si Cosînzeana favorită era acum oale siulcele. Dădură de pămînt toate aceste oale

şi ulcele pînă găsiră, înfiptă-ntr-un ciob deargilă, nestemata cu pricina. Păianjenii îldeclarară pe Lobo împărat si-l însoiră cucredină pe drumul de întoarcere după ce lise plătiră soldele cu şase luni avans.


14/153

Şaptesprezece ani dură drumul înapoi, prin

coclauri neumblate şi codri întunecai.Aşa se face că împăraii Fofo şi Lobose regăsiră în aceeaşi zi pe cîmpul debătălie din faa casei părinteşti, acumruinată de vreme si intemperii. Războiuldură şase săptămîni, talgerele victoriei

înclinînd cînd înspre zmeii lui Fofo, cîndspre păianjenii lui Lobo. în cele din urmă din toate nenumăratele gloate mairămaseră vii doar cei doi frai, care abiaacum se recunoscură şi, vărsînd şiroaie delacrimi, se strîn-seră cu dor în brae. Erau

acum doi vîji, bătrîni ca lumea, bî îind pepicioare descărnate. Suflară flăcări pe năriunul spre altul ca să-şi mai încălzească ini-mile de mult împietrite. Si, minune! Ceidoi se însufleiră, şi acelaşi nume le

izbucni pe buze din fundul rărunchilor:— Grunhilda!Pătrunseră în casa-n ruine. Străbătură

culoare dărăpănate, î şi arătară, plini deemoie, locuri în care se jucaseră cînd eraumici. î şi pipăiră unul altuia cucuiele f ăcute


15/153

cu aceleaşi ocazii, în fine, ajunseră în faa

uşii fatale. Se codiră multă vreme, dar pînă la urmă î şi luară inima-n dini. Ciocăniră sfios.— Cine e? se auzi vocea de neuitat, la felde tînără şi de dulce (căci în CameraAscunsă vremea nu vremuieşte).

— Noi...— Care noi?— Noi, zmeii din stirpea zmeilor zmeelor,fiii tatălui nostru.— Arătai fî ele!

Vai! Lobo si-o pierduse pe-a lui în

viitoarea atî-tor lupte, în schimb aveanestemata. Fraii se priviră cu ochi umezi:ce bine le aranjase lllldd££0+> pe toate!Crăpară uşa si arătară fî a si nestemata.— E-n regulă, zise Grunhilda şi se ivi, în

fine, în prag, goală şi radioasă, înnebunii,cei doi bătrîni trecură la fapte: scoaseră repede cîte un metru de tîm-plărie dinbuzunar, îl desf ăcură şi-o măsurară peprinesă din creştet pînă la călcîie.Deziluzia le fu cruntă: Grunhilda nu avea


16/153

decît 1,74 metri înălime! Fură silii să-i

dea drumul să plece la părinii ei, iar fraiise încuiară pentru totdeauna în Camera As-cunsă unde, dacă n-or fi murit, mai trăiesc

încă.

POVESTEA MICUEI POETE

VASILISKAPe cînd Lobo, atîrnat de zmeele luimulticolore, asculta spusele pustnicului dinpajiştea de lacrima-voinicului, străduindu-se, politicos, să nu caste, cineva îl priveacu mirare din coliba acoperită cu oase. Era

foarte tînăra zmeoaică Vasiliska. Ea sorbeavorbele străinului, străduindu-se să nu uitenimic, cu aceeaşi pasiune cu care învăa pede rost vechile Zurbe şi cu care priveainsectele delicate ale cîmpiei. Nu se mai

sătura să tot adune, în sufletul ei încăpătorca o visterie regală, forme şi culori, suneteşi adieri, veşti din lumea largă şi minuniale închipuirii. Totuşi, oricît s-ar fi bucuratde comorile ei, pe Vasiliska o învăluiatristeea.


17/153

Din cea mai fragedă pruncie ea se

simise diferită şi de părinii ei, şi de liotade frai şi surori. Pe nări scotea doar oflăcăruie prizărită, de culoare roz-bon-bon,şi niciodată inimile n-o îndemnau cătrefapte sîngeroase. De cînd se născuse înfamilia pustnicului, rubedeniile acestuia îl

ocoleau, iar localnicii nu-l mai venerau ca înainte. Ba chiar şi familia ei o privea cuneîncredere. Pesemne, cugeta juna cu

întristare, tatăl ei, distrat ca de obicei,uitase să pronune, pe cînd o vră jea pemămuca, fraza magică „Ni ni puah puah".

Doar aşa se explica înfiorarea care ocuprindea de cîte ori ieşea din colibă pepajiştea de lacrima-voinicului, dorulnelămurit cu care contempla florile al-bastru-cleioase, pe care fraii ei se

mărgineau să le înfulece cu poftă. Cînd, lavîrsta de şapte ani, simi pentru prima dată un mugur translucid pe bărbie, nici măcarnu se miră prea tare, căci nu era decîtmărturia a ceea ce ştiuse în sinea ei de la

început: f ără-n-doială era o poetă, o


18/153

amărîtă cu bărbia îndreptată spre stele, o

urîciune în casa oricărui zmeu cu colicinstit. Era o puah, şi o puah avea să rămînă pentru totdeauna.

Numai iubirea pentru tatăl ei, blîndulsihastru, îi dădea puterea să îndurebatjocurile tuturor celor din jur. Acesta era

un bătrînel neîngrijit, cu solzii strîm-bai întoate pările şi cu şase canini lipsă. Prinlocul gol rămas în urma căderii caninilorscotea o limbă albăstruie cu care-o lingeaadesea, duios, pe fiică-sa, oftînd amarnic:

—

Vasiliska, fata tatii, cu o grea povară

te-au dăruit zeii. Totuşi, curaj! Puteafi şi mai rău. Uite, ăsta micu ecocoşat, iar surorii tale mai mari i-aucrescut sînii în ceaf ă. Vei mînca şi tumolii palide la un loc cu toi ceilali,

că n-o să sărăcesc din pricina asta.Dar zmeoaicele si mai ales cele două domnite îi f ăcură curînd viaa imposibilă,poreclind-o Khuffa (poetă legendară, alcărei nume e infamant — N.A.) si„bărbuă", aşa încît Vasiliska se sculă într-


19/153

o dimineaă hotărîtă de plecare, î şi puse-

ntr-o bocceluă trei molii conservate, şaseperechi de dresuri, douăsprezece xexes(robe tradiionale cu loc pentru scos coadareptilină), nouă mantii de toate zilele, patrumantii de gală, zece inele pentru nas,douăzeci şi şase de inele pentru degetele de

la lăbuele de sus şi aproape şaizeci pentrucele de jos, precum şi două rujuri negative(baghete din lemn de llomba care, laatingerea85cu pielea, provoacă negi). Pe umăr purtaanimăluul ei favorit, o strigoaică ce torcea

fericită, fremătînd în somn din tentacule.— Ce ştii tu, Pisina, îi grăi tînăra pe cîndlăsa în urmă casa părintească şi se afunda

în pădure. Ce ştii tu ce e-n sufletul meu?Cît mă apasă pînă si vasta boltă înururată

de deasupra noastră, cît mă strîng pereiide stîncă ai acestei lumi! Mi-e frică desemeni, de toi aceşti barbari cubuzduganul pe umeri, mi-e silă de toată lăudăroşenia lor, de veşnicele lor povesticu Fei-Frumoşi siniştri şi împărai


20/153

monstruoşi. Voi merge, Pisina, încotro mi-

or vedea ochii pîn-am să găsesc alte fiinecare să-mi semene sau pînă am să cad şi-osă mi se sfîrşească viaa la o margine dedrum.

Pisina clănăni melancolică dintr-uncleştişor. Suplele ei codie cu ghimpi

înveninai zgîriară tandru ceafa stăpînei.Merseră mult şi bine, vînînd din cînd încînd cîte-o tiuuuuuuuuuuuuură zemoasă cucare-si mai ineau zilele si dormind peapucate. Trecură de vulcani ce-si

împroscau flăcările pîn-la tavan, traversară

lacuri de mercur pe spinarea helvalelorbinevoitoare, dădură de ruinele unor cetăiodată vestite. Printre f ărîme de steiuri şimormane de grinzi ciclopice, Vasiliskarecită Vissele eroice care-i erau atît de

dragi. Si, cu cît recita mai avîntat, cu atîtsimea descleierea dureroasă, dar de odulceaă nespusă, a mugurelui din bărbie,care curînd desf ăcu pentru prima dată gingaşa sa inflorescenă de membrane sifilamente de culoarea cafelei cu lapte, în


21/153

zadar însă î şi aintea copila bărbia spre

boltă. Cu toate stalactitele şi florile ei demină, bolta nu mirosea a nimic.Pierduseră sperana să mai găsească

inuturi locuite cînd, după o traversareepuizantă a unei cataracte de sulf lichid,zăriră în depărtare o strălucire ca de aramă.

—

Este o mină de cupru, rosti strigoaică în rapidul limbaj al tentaculelor careatingeau fruntea tinerei stăpîne. Şiunde sînt mine, sînt şi zmei. Nu uitaformula „Hallom-Hallahham'', cucare trebuie să-i întîmpini.

Vasiliska nu o uită, aşa că familia dezmei ai zmeilor care stăpînea minarenună, cu destulă părere de rău, s-omănînce pe tînăra pe care-o zăriseră de de-parte. De altfel, oricum nu mîncau, din

principiu, puahi. Erau trei zmei mătăhălosi,cu mutre de troglodii, ce se certau veşnicpe cele doar două buzdugane pe care le-aveau şi pe singura cosînzeană din beci.Lîngă aceasta din urmă o lăsară peVasiliska să mîie peste noapte. Cosînzeană


22/153

se sperie la-nceput de strigoaică, dar pînă

la urmă se convinse că e blîndă si îndrăznichiar să-ntindă mîna cu degete gingaşe, încărcate de inele, ca s-o mîngîie puin pespinare. Cum stăteau ghemuite pe paielecelulei, între cele două tinere se înfiripă curînd o caldă prietenie. Vasiliska află că

frumoasa cosînzeană — căci trebuia să fiefrumoasă după criteriile amărî ilor dedeasupra — se numea Ileana, ca toatecelelalte de altfel.— Cîinii ăştia de zmei mă in aiciprizonieră de...

— Pardon, nu sînt cîini de zmei, îndrăzniVasiliska s-o întrerupă.— Ah, iartă-mă, fac mereu gafe. Ştiu, şi tueşti...— Nu-i vorba de asta. Dar nu sînt cîini de

zmeu, ci zmei ai zmeilor. E cu totul...— Mă rog... tot nişte porci de cîine cu toii.— Pardon, începu din nou Vasiliska, darnu mai continuă, ca să nu întrerupă nepoliticos povestea cosînzenei. Cumspuneai?


23/153

— Brutele astea mă tin aici de mai bine de

trei ani. Mă hrănesc cu molii si cu apă mirosind a cocleală.Mă apucă groaza cînd mă gîndesc că

voi ine în pîn-tec rodul spurcatei lordragoste. Mă gîndeam să mă spînzur cunojiele de la opinci, dar cînd m-au furat de

la tata eram în picioarele goale. Pe toate nefură direct din cadă.Micii zmeoaice îi veni deodată o

idee, pe care-o comunică telepatic Pisinei.Aceasta aprobă plimbîn-du-şi rapidtentaculele peste fruntea Vasiliskăi.

— Ileana, spune-mi, chiar dacă i-e greu:zmeii te-au vră jit pîn-acum vreodată?— Slavă Domnului, încă mă dispută-ntreei. Cum se-apropie unul de celula mea, îltrag ceilali înapoi. Acum merg la un

muma-zmeilor să se judece pentru mine.Mi-e că foarte curînd soarta-mi va fi pe-cetluită.— Si dac-o să te-nvăt formula dezvră jirii?


24/153

— Vasiliska, draga mea, sări cosînzeana,

dacă faci tu asta pentru mine am să-i spunsi eu o mare taină.Se legară cu jurămînt. Zmeoaica-i

şopti la ureche formula magică. Apoiadormiră îmbrăişate, în sfîrîi-tul ca demotor Diesel al strigoaicei ce se ghemuise

la picioarele lor.A doua zi, cei trei zmei plecară la judecată.După trei zile se-ntoarse unul singur,fericit si pus pe fapte mari. Justiia-sispusese cuvîntul. Cîntări mai întîi în mîinicele două Nume ale Tatălui rămase doar

pentru el, le aruncă pînă-n boltă si le prinsepe degetele mici, după care le azvîrli încui. Netezindu-şi un solz rebel din creştet,se-ndreptă apoi, hotărît, spre cuşca cugratii a cosînzenei.

N-am avut pînă acum prilejul să vorbim mai în detaliu despre vră jire, care,ca si blestemul, este o funcie foarteimportantă a minii zmeiesti. Zmeii nu se-mperechează cu femelele lor sau cu cele


25/153

din specia umană ca toate animalele. Ei

posedă în creştetulcapului, sub eastă, o zonă a creierului deculoare aurie, cam de forma si mărimeaunei prune, pe care-o folosesc la vră jire.Cu ajutorul ei proiectează în minteafemelei pe care o doresc orice imagine vor,

ispitind-o cu toate panglicile, volanele simodele de pe pămînt. Cînd zmeoaica,prinesa sau cosînzeana acceptă obiectulimaginar, deodată simte în pîntece un vîrtejcumplit de dureros, şi din clipa aceearămîne grea. Căci e atît de greu, atît de

greu să te opui vră jirii!Rînjind din botul încărcat de coli şi

f ăcîndu-i cu ochiul, zmeul (care răspundeala simpaticul nume de Wrath) se apropiede Ileana şi-i şuieră în ureche:

— Scumpa mea, ghici ce i-am adus dintîrg!— Te să fie, te să fie? se prosti Ileana.— Ei, nu cine ştie ce, doar un Ferrari roşude vis.— Zooou? Şi-l ii, pasă-mi-te, în buzunar?


26/153

— Nu chiar. E doar în spatele tău,

prinesă! Ileana privi în spate şi i se tăierespiraia. Căci erachiar un fabulos cupeu roşu decapotabil, cutapiserie de piele cenuşie şi cu volanul decorn străveziu, cu capacele roilor maistrălucitoare decît oglinzile. Ileana

deschise portiera şi se aşeză, sau mai binezis se adînci în pernele moi ale fotoliului.Cheia clin-chetitoare era în contact.Radiocasetofonul digital mergea şi dinboxe se revărsa o muzică de big-band. N-avea decît să trîntească după ea portiera, să

am-breieze şi...— Proasto, formula! auzi o şoaptă şuierată,mai înaltă decît pragul sonor al zmeului.— Vasiliska, dar aşa ceva nu se refuză, etot ce mi-am...

— Formula! Imediat! Vraja se apropie!Ileana, fii atentă: 5... 4... 3... 2...Şi-ntr-adevăr, cosînzeana văzu cum

din craniul strîmb al zmeului se degajă unvîrtej aerian portocaliu, care avansează cao cometă rapidă, lăsînd în urmă o codită


27/153

şuierătoare. Animalicului se repezi direct

spre pîntecul Ilenei, care abia mai avu timpsă strîngă ochii şi să strige din răsputeri:IJfyou Tinkdaffo0k I Sffuny Fokk I0oselvEnsewiomm Anyy! adică: Va să zică-asa,

î i place să vră jeşti? Vră jeste-te atuncisingur, si economiseşti!

Într-o clipă splendidul automobil,lucios ca o bomboană de plastic, dispăru,iar cosînzeana căzu în fund pe solul tare.Zmeul rămase o clipă încremenit, se-n-rosi, se albaştri, se-nvinei şi crăpă în celedin urmă de necaz, căci ruşinea asta n-o

mai păise. Fetele se-m-brăisară.— Da' să ştii că dacă era Porsche nu mi-arfi păsat de-un zmeuşor, acolo, în burtă, îndefinitiv, au mai păit-o şi altele!— Bine că n-a fost. Acum, promisiunea!

Cosînzeana sfîrşi cu gluma, şi fata eideveni gravă si misterioasă. O trase deoparte pezmeoaică si-i şopti:— Ştiai că lumea nu se opreşte la grotaasta mizerabilă? Ştiai că undeva, deasupra,


28/153

există un cer albastru, şi soarele, şi iarba

smălată de flori? Si pomi încărcai de rodiişi de smochine? Ştiai că există dealuri şimuni împădurii, cu izvoare ca de sticlă din care sorb animale nespus de graioase?Ştiai că acolo, prin văzduh, nu zboară scîrbele astea palide, ci fluturi multicolori

şi papagali limbui, gata să ti se lase peumeri? Oh, Vasiliska, degeaba ai trăit dacă nu ai văzut lumea mea, lumea de deasupra,minunea dumnezeiască de la suprafaă!— Vechile Visse povestesc... începuVasiliska, dar Ileana reluă ca în transă:

— Nu se poate povesti. Trebuie să vezi cuochii tăi binecuvântarea norilor de vară si-a oceanelor pline de insule verzi si corăbii.Farmecul zilelor şi, mai ales, farmeculnopilor, Vasiliska, al nopilor de odihnă si

de iubire! Cînd iese soldul plin al luniideasupra holdelor şi cetăilor. Cînd începesă miroasă regina-noptii, şi stelele năvălescpe boltă ca o armată ferecată în diamante.Ca un milion de dansatoare cu inele de focpe fiecare deget... Iată răsplata mea, darul


29/153

pe care i-l dăruiesc: află că la scurtă

distană de-aici se află un Kellt, numit allui Meer, căci acest poet ilustru-l conduce.Spune-i lui Meer că eu, Ileana, î i dăruiescSuprafaa.

În acele momente de transfigurare,Ileana nu i se mai păru atît de oribilă

Vasiliskăi. Chiar devenise aproapefrumoasă, în ciuda pilozităii blonde şi agroteştilor ei ochi albaştri. Dar aproape că n-o mai asculta. Nu-şi mai dorea acumnimic pe lume mai mult decît să vadă Suprafaa despre care-i vorbise cosînzeana

şi despre care vorbeau vechile legende, pecare le crezuse mereu nişte frumoaseminciuni. Chiar de a doua zi î şi luă rămas-bun de la fata care porni în direcia opusă,spre altă ieşire, mai îndepărtată, ce ducea

spre castelul ei părintesc. O porni, custrigoaica pe umăr, pe un drum care urcaşerpuind printre tufe de lichenifosforesceni. Merseră multe zile şi nopi,pînă văzură în depărtare sclipiri de pirită.La capătul drumului se deschidea o peşteră


30/153

rotundă unde, în jurul grămezilor de

minereu strălucitor, şedeau vreo douăzecide zmei şi zmeoaice, mai ales zmei cucoli, dar şi din alte rase, toi puahi cu lungiururi crescui în bărbii, împungînd cătreboltă. Meer însuşi o întîmpină şi, după olungă discutie în care nu mai încăpu

îndoială asupra talentului si cunoştinelortinerei Vasiliska, toi o primiră cu drag înmijlocul lor. îi cunoscu astfel pe Zurr, peHildegarda, pe Bombas şi pe............(zmeucare f ăcuse jurămîntul tăcerii şi care-şif ăcuse din tăcere un nume).

Le ascultă cîntecele sihrankahrankas-urile răutăcioase, le

împărtăşi gusturile şi valorile. După cîtevasăptămîni scurtele ei poeme începură să circule printre puahi, primite cu admiraie

sau invidie. I se păru ciudată o tentativă devră jire din partea lui Bombas, al căruiorgan cristalomandibular i se păruse de la-nceput extrem de caraghios. Nu dădu mareatenie acestui fapt, căci era prea fericită să


31/153

se afle între fiine asemănătoare, pentru

prima dată în viata ei.Într-o noapte, parcă la un semnnevăzut, poeii se ridicară şi, într-un şirlung şi tăcut, se-ndreptară către Ieşire.Abia acum observă Vasiliska uriaşulbolovan proptit în peretele de la răsărit, atît

de aproape de ei. înconjurară stînca, rostiră o incantaie şi, cu pari necojii, deschiseră fereastra spre lume.

Şi fereastra era plină de stele. Ieşiră pe un prag stîncos, poate la o uriaşă

înălime, căci erau din toate pările

înconjurai de stele. Aerul era gros sidulce, noaptea era adîncă şi parfumată.Vasiliska, înnebunită de frumusee, î şi

înălă si ea, cu toi ceilali, bărbia spreadevărata boltă infinită. De ce trăise toată

viaa în neştiină? De ce anii vieii ei seperindaseră sub pămînt? Cu faa luminată de stele, cu toi nervii primind damful recestelar, copila începu să cînte.

Iar a doua zi, o dată cu revărsatuldumnezeieştilor zori, Vasiliska văzu,


32/153

pentru prima dată în viaă, ceea ce căutase

întotdeauna, ceea ce noi toi, zmei şi oa-meni, căutăm şi vom căuta întotdeauna:limpedea, gingaşa, transparenta sinesfîrşita Lumină.

POVESTEA SPIONULUI BOMBAS

*.. voi ururi mărei scînteind pe boltaeternă si voi mări de mercur oglindind alezmeilor plaiuri, ascultai cîntul meu, vechica lumea, cîntarea despre cumplitul

Klonkan, viforul mioritic ce în curburaCarpailor cîndva locuit-a. Cine-a putut să-i stea vreodată-mpotrivă f ără să-i zboaremăselele măre buzdugan? Cine-n bîrlogburduşit de prinese intrat-a si-a mai ieşit

cu viaă în el, să privească amurgul?Klonkan spintecă draci de voinici cum î şitaie friptura, li pîrjoleşte la flacăra nărilorsale! Făt-Frumos ajunge jumări la el întigaie, în tigaia de-aramă ce cîntăreşte treitone...


33/153

— „Burduşit de prinese...", repetă visător

Bombas, savurînd îndrăzneaă imagine, î işi venea în minte o încăpere plină, ca ocutie de sardele, cu vrafuri de prinese pînă la tavan. Dar ce să zici de monstrul care„ajunge jumări"? i se zbîrlesc solzii pebrae. Cum să nu-i trezească astfel de

versuri un fior eroic? Bombas i-ar fi f ăcutşi el jumări, caltaboşi, trandafiri, patricieni,ghiudem şi mititei pe toi ticăloşii lumii. Pecînd recita vechea vissă, singur în locul încare si împăratul merge f ără însoitor,Bombas umflă pieptul şi pîrjoli cu-o

suflare întregul stoc de hîrtie igienică.Din păcate, trebui să se-ntoarcă

repede la realitate, căci îl chema datoria.Luă de lîngă el, privin-du-l cu ură,turturele de carton cu floricică de cîrpă în

vîrf si şi-l lipi la loc pe bărbie. Chinulvieii lui. Se întrebase de multe ori cumputeau puahii să fie atît de orbi. Reuşise să pătrundă printre ei caraghios de uşor. Cînd

îl chemase marele Boss la el ca să-i dea


34/153

misiunea, crezuse că n-o să reuşească

niciodată.— Unde e idiotul ăla care tîrăştebuzduganul pe coridor? întrebase stăpînul.— Vrei să spunei, ofierul de sigurană,mărite? întrebă un slujitor.— Vreau să spun: idiotul ăla care tîrăşte

buzduganul pe coridor, de mă trezeşte cuhuruitul lui în fiecare dimineaă.— Acela e Bombas, spionul, alteă.— Să mi-l aducei imediat.Bombas, care, din deformaie profesională,trăgea şi acum cu urechea, se simi

nedreptăit. E adevărat că tîra buzduganul,dar nu era vina lui: de la magaziile

împărăteşti i se dăduse unul cu trei numeremai mare.— Aici sînt, slăvite Krrrrn!

— Pleci în misiune imediat. Aveminformaii că un anume grup de nenorociidin ăia cu epi pe bărbie cutează să... Ia zi,ia zi, vornice, ce-a scris coate-goale ăla deMeer despre augusta mea persoană?


35/153

— Să avem iertare, a zis că

dumneavoastră... Da' nu-i adevărat!— Nu-i adevărat, mărite, repetă indignată toată curtea.— Adevărat, neadevărat, repetă vorbelealea!— Păi, n-a zis mare lucru, doar că slăvită

voastră persoană la toaletă, ore-n şir se vră jeşte în delir...— Absurd, zise boss-ul. Nici pomeneală.Dar nu despre asta e vorba. Ascultă binece-i spun, Bombas: se zice că aceştinefericii de poei...

— Puah! f ăcu întreaga curte scuipînd cudispre.— Ies noaptea şi boscorodesc ceva substele, de încep tot felul de ploi de stelecăzătoare şi ni se stîr-pesc toate vacile din

împărăie, î i dai tu seama? Du-te,strecoară-te printre ei si află dacă eadevărat.— Dar, slăvite, ce ştiu eu de poeziile lor?Or să-şi dea seama imediat că...


36/153

— Prostii! Uite, poetul nostru laureat — că

doar sîntem şi noi împărăie în toată regula, şi încă de zmei nobili, mioritici,născui poei (în afară de cîte-va lighioanede puahi, că nu există codru f ără uscături)— o să te-nvee cîteva trucuri.— Si cu mirosul stelelor?

— Ei, zici si tu că una miroase a...caşcaval, alta a mort, alta nu miroase-abine, dai şi tu din clană, că doar nu eştibăiat prost. Eşti de-al nostru, mă, cabradul! Ce mai stai? Nu te-ai întors cuprima băgare de seamă?

Urmase o cumplită perioadă deinstrucie. Bietul Bombas trebui să-nveepe dinafară două sute de zurbe, trei mii devisse şi aproape o sută de mii de proverbeşi zicători de-ale Animicştiutorului. îl tre-

zeau şi noaptea ca să-l întrebe anul naşteriipoetului naional, Hilozois, şi mîncamatrace peste urechi dacă nu ştia regulileversificaiei. Apoi, patru zmei ai zmeelor,sclavii împărăiei, îl luaseră pe sus si-l


37/153

paraşutaseră drept în mijlocul taberei lui

Meer.După trei luni petrecute acolo,Bombas crezu că înnebuneşte. După încă trei luni înnebuni de-a bine-lea. Vechileepopei începură să-i placă. Scrierile lirice

îl muiau pînă la lacrimi. Nimeni nu aprecia

ca el o imagine, un epitet, o întorsătură măiastră de condei. Pînă şi băgările deseamă începu să le facă în versuri, de secruceau superiorii lui:

Prea mărite împărat, multe s-au mai întîmplat între doi si cinşpe morte, deci,

citeşte mai departe: însuşi Meer,fire haină a-nceput să-i bage vină că trecînd măre prin tîrg te scobeşti în nări cu sîrg.

Iară.........., pe foi veline, a mai scriscă nu e bine, că prinesele slăbesc în

haremu-mpărătesc fiindcă te zgîrceşti lapîine. Urogall a zis că mîine o să fie şi mairău, că eşti mare nătărău, că în loc defurculiă te ajui doar de gherilă... şi aşamai departe, din ce în ce mai dezlînate simai f ără chef. Curînd, Bombas uită de ce


38/153

se află în Killt-ul lui Meer, uită că organul

lui cristaloman-dibular e doar un urure decarton si se crezu poet, poet în toată puterea cuvîntului. Se apucă si ticlui ode,epistole, satire, epitalamuri si fabule care,spre disperarea lui, nu avură nici unsucces, de bună seamă din pricina invidiei

confrailor. Atunci începu să dispreuiască aventurile de vorbe si hîrtie şi-şi doridestinul măre al eroilor trecutului, al celorpe care-i zărea, mumificai, în vîrfulobeliscurilor si care-i zîm-beau strîmb dinfresce. Stînd pe tron la baie şi recitind din

saga lui Klonkan, în dimineaa în care în-cepe povestea noastră, Bombas auzideodată un glas din adîncul sufletului:— Viteazule, nu mai lîncezi! N-auzichemarea depărtărilor? Nu te-nfioară

presimirea aventurii? Doar să tîrăstibuzduganul şi să faci pe iscoada eşti bun?Sus inimile şi la drum! Urmează-i soartachiar cu preul vieii!

Uşa privatei zbură în ăndări şi, deunde intrase acolo un amărît cu barbă de


39/153

carton, ieşi un erou legendar cu privire de

acvilă, pîrjolind totul în cale. Nici nu-şi luă rămas-bun de la cei din killt. Dezgropa fio-rosul buzdugan cu trei pecei din locultainic unde-l pusese şi-l sui pe umăr.Greutatea lui îl cocîrjă. Dădu bolovanul lao parte si ieşi la lumină.

Soarele plutea în slava cerului.Lanuri întinse de grîu se coceau în arşiă cît vedeai cu ochii. Orbit de lumină, zmeulo luă la vale, îndreptîndu-se către îm-părăie. Trecură cinci ceasuri şi aceleaşilanuri presărate cu maci, pline de lăcuste şi

ciocîrlii se-ntin-deau pînă la orizont. Ogeană de pădure se ivi spre miazănoapte.Schiopătînd, căci îi intrase o pietrici-că-nopincă, zmeul ajunse într-un tîrziu la poalacodrului. O mare scobitură-n pămînt,

acoperită cu crengi de fag, îl vesti că a datde locuina unui zmeu sur de văgăună. „O,nu!", gemu Bombas si vru s-o şteargă cîtmai repede, dar deodată-i fugi pămîntul desub picioare si nimeri, prăbuşit prin tavan,tocmai în sufrageria unde, faă-n faă la o


40/153

măsuă, soul si soia, cu chipuri arătînd o

neărmurită si reciprocă ură, jucau tabinet.Tarantulele de pe umerii celor doi încercausă tragă cu ochiul în cările adversarului.

î şi îndreptară însă repede privirile cătrenoul venit.— Un zmeu mioritic, un zmeu mioritic,

şuieră femeia, ascunzîndu-se după soul ei.— Văd si eu ce e, muiere, că doar arecămeşă cusută cu amici si cioareci,răspunse cu dispre bărbatul şi sări labătaie ca ars.

Se luptară zi de vară pînă-n seară.

Pînă ce Bombas ridică buzduganuldeasupra capului, cei doi zmei de văgăună avură timp să-l lege de sus pînă jos cu funiigroase ca mîna. Apoi însă zmeul prăbuşipeste ei enormul instrument, de-i băgă în

pămînt pînă la gît. Aici ajunseră într-unimpas, căci zmeul singur nu se puteadezlega, iar cei doi văgăunisti nu puteauieşi singuri din ărînă. Făcură deci un tîrg:apucîn-du-i uşurel de gulere cu colii,zmeul îi trase afară, iar familia reunită îl


41/153

dezlegă şi apoi, deja buni prieteni, se

aşezară împreună să servească cina. Fuadus, pe o barocă ta viă de inox, un zmeual zmeelor grăsu, prosper, rumen în obraji,cu o mandragoră în gură şi cu mult busuiocpresărat pe spinare, împrejurul lui sticleaufeliute de lămîie. Cei trei î şi legară la gît

şervetele şi apucară furculiele. Se ivi desub masă si unicul fiu al zmeilor suri devăgăună, Astor, care, ignorînd încă bunelemaniere, se repezi la tăviă, încercînd să-ismulgă zmeului zmeelor o ureche.— Stai, stai, prea vitejilor! Făcei-vă

pomană! Cu ce vă alegei dacă mă mîncati? Lăsai-mă să merg acasă, să vi-iaduc şi pe mama, si pe tata...— Lasă-te de iordane de-astea, că amfumat noi ca tine destui, îi răspunse f ără

chef zmeul mioritic ridicînd furculia, pecare o inea ca pe un pumnal.— Numai dacă... Zmeul de văgăună avu osclipire avidă în ochii tarantulelor.— Dacă ştii vreo poveste, adăugă repedezmeoai-ca, lingîndu-se pe buze. Că ăsta


42/153

micu al meu le-a uitat de pe-acuma pe

toate.— Da, o poveste eroică, mai zise şiBombas, o poveste despre Klonkan dacă ştii, eşti salvat!— Parol? f ăcu zmeul zmeelorneîncrezător.

— Pe onoarea noastră!— Aflai atunci, preaslăvii zmei, rosti cuvioiciune zmeul zmeelor, ridicîndu-se-ncapul oaselor si ştergîndu-se la ochi demaioneză, aflai că pe vremuri, demult,trăia în Munii Apuseni o cinstită şi

modestă familie de zmei mioritici,compusă dintr-o zmeoaică bătrînă, cei treifii şi cele trei nurori ale ei. Ei locuiaufericii în nişte case mari, ce se vedeau dedeparte, înconjurate de un simplu codru de

aramă. Nu avuseseră bani şi pentru cei deargint şi de aur. Primii doi zmei erauputernici ca stîncile, al treilea însă,Klonkan, era numai piele şi os. Primii doiaveau buzdugane în întregime de bronz, cuepi lungi cît braul. Klonkan avea un


43/153

buzdugan numai din per-nuă. O pernă cu

mîner. Toi rîdeau de el: ce-o să faci tu,nefericitule, la război cu asemeneabuzdugan de puf? Dar Klonkan zîmbea siel în sinea lui. Căci cei doi frai în zadar au

încercat, pe rînd sau împreună, s-o ucidă pe bătrînă cu buzduganele lor. O izbeau în

numele tatălui pe cînd dormea, iar ea,dimineaa, cică: „Am visat că mi-a trecutun şoarece peste frunte." Pe cînd, cu pernalui, minunatul Klonkan nu numai că osufocă pe bătrînă, dar îi rezolvă si peceilali în cel mai scurt timp, rămînînd

singur stăpîn pe averea părintească.— Brava, Klonkan! se trezi Bombas,entuziasmat.— Aferim voinic! exclamară şi zmeii devăgăună.

— Stai să vedei. Rămas singur stăpîn pemoşia zmeilor, în inimile viteazului se trezidorina legitimă de a-şi lua o adevărată soie. Prima nu fusese bună de nimic. „Ocosînzeană, o cosînzeană de-aş avea...",murmura tot timpul zmeul cel mioritic,


44/153

exersîndu-şi vraja cea mai seducătoare, cea

care f ăcea să apară o rochie de la CocoChanel. Numeroase exerciii fizice îlf ăcură curînd să arate încă mai voinic decîtrăposaii săi frai. Horind şi doinind, plecă

într-o dimineaă de vară să-şi cautenorocul. Ajunse într-o poiană, întîlni acolo

un balaur pe nume Yokan, care i se alătură.Dădură şi peste Stătu Palmă Barbă Cot, cubarba prinsă în despicătura unui copac, îlluară cu totul, căci aveau nevoie de lemnede foc. împreună mer-seră ce merseră, pînă ajunseră la curile împăratului Roşu.

Blestematul, nu vru să dea fata debunăvoie. Niciodată prăpădiii nu înelegonoarea ce li se face. Aşa că îl spînzurară

într-un cui de turul pantalonilor şi-o răpiră pe Ileana.

— Hă, hă, hă! izbucniră zmeii, dînd cucănile de bere în masă.— Stai să vă spui. Şi-o duseră pecosînzeană la curile lui Klonkan, unde fatase îndrăgosti nebuneşte de el. îi lustruiacolii cu piele de căprioară, se bronza toată


45/153

ziua la răsuflarea lui de foc... Yokan f ăcea

giumbuşlucuri, Stătu Palmă îi dădea roată pe jumătatea sa de iepure şchiop... Trăiaucu toii fericii, pînă ce un ticălos devoinic, f ără să fie provocat, tăbărîmişeleşte în faa castelului şi una-două, să le ia fata, că cică o sechestraseră.

— O ce? întrebă Bombas, avid de detalii.— O... răpiseră, na! Şi-atunci, dînd bruscdeoparte porile cetăii, se ivi în prag,măre ca Dragg-Onn, puternic ca munii,strălucitor ca aurul, bogat ca Pluto, chinuitca Nessus — înfricoşătorul Klonkan,

spaima amărî ilor, ciuma voinicilor,moartea pasiunilor, mozaicul tutunului,tăciunele porumbului, filoxera vi-ei-de-vie! La soare te puteai uita, dar la lună, ba!Se-ndreptă anoş către voinic, care-o

băgase pe mînecă.— Ce? întrebă zmeoaica sură.— Spada, ca să n-o vadă Klonkan. Sebătură-n spade. Spadele s-au frînt. Sezdreliră-n buzdugane. Cum si al voiniculuiera tot de puf, totul părea o bătaie cu perne


46/153

într-un dormitor de tabără. Atunci Klonkan

l-a apucat pe monstru de plete, l-a ridicatpîn-la cer şi l-a vîrît în pămînt pînă-nAustralia. Voinicul a ieşit de acolo, s-a

îmbarcat pe-un vapor şi a revenit la luptă.L-a apucat pe Klonkan de coadă, zburîndu-i cî iva solzi, şi l-a rotit atît de rapid, că i s-

au separat pe straturi oasele, carnea sisîngele, ca la centrifugă. Zmeul şi-a revenit însă şi l-a apucat pe voinic de datorie (îi împrumutase odată patru co-sînzene), lacare acesta a fugit mîncînd pămîntul.Klonkan a aruncat după el cu un pietroi, de

l-a f ăcut mici-f ărîmici. Aşa era măreulKlonkan. Şi-am încălecat pe-o gheonoaieşi v-am spus o mare şi gogonată trăsnaie!— Bravo! strigară toi zmeii fericii, după care îl tranşară frumos pe zmeul zmeelor,

îl stropiră cu lămîie şi-l mîncară cu voie-bună, pînă ce pe tavă rămaseră doar oasele.Mulumii, împăcai cu lumea, cei trei sepriveau acum ca nişte vechi prieteni.— Frailor, venii mai aproape, să vă spuno mare taină, rosti Bombas cu o lucire


47/153

stranie în ochi. Zmeii de văgăună se

apropiară pînă ce labele negre şi păroaseale păianjenilor se atinseră. Pînă si Astorvîrîse urechile lui mari în botul zmeuluimioritic.— Aflai, frailor, că eu... eu sînt...— Cine? întrebară într-un glas cei trei,

cuprinşi de sumbre presimiri.— Eu sînt însuşi Klonkan!Cum n-aveau motive să nu-l creadă,

zmeii hotă-rîră să-l urmeze în aventurilelui eroice. Doar Astor avea să rămînă acasă, ca să păzească bordeiul.

A doua zi se-ndreptară cu toii spre împărăia lui Galben-împărat. Ajunşi înfaa porilor, măreul Bombas-Klonkanumflă pieptul si răcni pîrjolind iarba în fatalui: „Vreau o domniă! Dar să aibă sub

douăzeci de primăveri!"Nici o domniă nu se arătă. Ieşi înschimb un Făt-Frumos care-i f ăcu varză petoi trei.


48/153

POVESTEA LUI ASTOR, PUIUL

ZMEULUI DE VĂGĂUNĂ Trecu o zi, trecură două, trecură nouă

şi părinii micului Astor nu se mai întoarseră. Fără să-şi facă prea multe griji— căci, oricum, mămuca şi tătuu îl băteau

de-l zvîntau de cîte ori se plictiseau preatare —, puiul ieşea în fiecare dimineaă cugrebla pe spinare şi peria crîngurile şipajiştile. De fiecare dată rămîneau prinse

în dinii de fier cele mai delicioase insecte.Cum nu-i slăbise încă vederea (asta se-

ntîmpla abia la adolescenă), Astor sebucura de tot ce era-n preajmă. Se căărape cîte-o creangă şi stătea atîrnat cu capul

în jos, opăia-ntr-un picior pe cărare,decapita ciulinii cu lovituri ale unui în-

chipuit Toroy-Pan, alerga pînă la lacul dinpreajmă si se scălda în el zvîrlind stropimari în toate pările. Intr-o bună zi,

întorcîndu-se-n văgăuna maternă, Astorgăsi castelul de nisip pe care-l clădise cu oseară-n urmă călcat de picioare


49/153

duşmănoase. Din bezna bordeiului pîndeau

ochi de tarantule străine. Cineva îi ocupasecăsua părintească. Obidit, puiul porni ladrum ducînd cu el numai grebla şi treicămăşue de sîrmă ghimpată pe caretocmai le dusese la rîu să le spele.

Întîlni pe drum zmei de toate felurile,

mai buni sau mai răi. Cum Astor era tare jucăuş şi, mai ales, cum ştia să-i scarpinecu grebla tocmai pe unde-i mînca mai tare,zmeii se purtară frumos cu el. Un zmeu alzmeilor, cărunt şi hîtru, îl primi în mina iuide musaca de vinete, săpată adînc sub

pămînt, şi-i arătă cum se foloseştetirbuşonul. Puiul dădu şi el un cep înstîncă, sco înd limba de-un cot, şi se po-meni acoperit de musaca din cap pînă-npicioare. Zîmbind îngăduitor, zmeul bătrîn

îl linse bine, dîn-du-i în acelaşi timp sfaturidemne de inut minte: — Află, fiule, că multe si rele lighioane trăiesc pe lumeaasta. Se vede treaba că aşa le-a aşezatJ>^©o" •^^/3V¥VW


50/153

Animicştiutorul, în marea lui înelepciune:

neplăcute decît lucrurile bune Sînt întotdeauna cele rele.Am văzut la viaa mea hidre cu

douăsprezece capete, ce pot mătura treizmei doar cu o lovitură de coadă. Amvăzut scorpioni cît muntele şi gheonoaie

cît casele. M-am bătut eu însumi cu...hm!... cu optzeci si patru de zmei cu colideodată şi i-am f ăcut harcea-parcea pe toi!Am f ăcut din colii lor ditamai castelul.— Si unde e castelu-ăsta de coli, nenezmeule? întrebă somnoros Astor.

— Ăăă... a plouat pe el şi s-a dizolvat...dinii lor nu prea in la ploaie... Dar cevoiarn să zic... Fiule! Ia aminte: dintretoate lighioanele: viermi veninoşi, floricarnivore, caracatie cu harpon, viespi cu

acul cît lăncile, păianjeni cu plase între doimuni — nici una nu-i mai rea decîtprăpădiii de suprafaă (oamenii, cum î şispun ei). Să nu cumva să cazi în mîna lorcă e jale: în gheară de fiară şi-n gură de tun


51/153

mai dulce-i pieirea! Dacă vezi vreunul, să

fugi mîncînd pămîntul!— Şi cum arată perpeliii ăştia?— Prăpădiii. Sînt urî i, mă! Brrrr! îi visezinoaptea. Au... aşa... ai văzut peştii curăaide solzi? Ei, aşa e pielea lor. Şi sînt netezipeste tot, ca nişte viermisori. Da' muşcă

rău, mă nepoate, ia uite-aici.Si zmeul î şi deşurubă platoşa într-o parteca să-i arate pustiului o gaură cît ai băgapumnul.— Asta-i opera unui Făt-Frumos.Zmeul rămase o vreme pe gînduri şi apoi

continuă visător:— Numai că, bată-le să le bată, muierilelor, domniele, mă, cu sîngele albastru, sîntfrumoase, nepoate! Şi noi, de, zmeisîntem... avem şi noi nevoie... Dar asta nu

trebuie să ştie un mucos ca tine.Astor îl ajută să ducă în magaziemarea căldare de aramă plină cu musaca.Acolo aşteptau nişte fiine atît de curioase,că micul zmeu holbă ochii cît cepele: celedouă arătări în veşminte albe şi cu un soi


52/153

de coif alb pe cap aveau pielea ca a

peştelui curăat de solzi şi erau netezi pestetot şi aveau... vai, erau prăpădiii prăpădiide suprafaă! Astor se apucă strîns depiciorul zmeului şi începu să urle cît îlineau bojocii. La rîndul lor, amărî iiscăpară din mîini lada de răchită în care se

zbătea cineva, se f ăcură şi mai palizi decît-erau şi, căărîndu-se unul pe altul, încer-cară cu disperare să iasă din magazie.— Stai, mă! Stai, mă, nepoele, că-mi rupipiciorul! Ce, ai înnebunit? Ăştia sînt blînzi,mă, nu muscă. Sînt bucătarii lui Vînăt

împărat. Iar ăsta e un pui, mă bucătarilor,ruşine să vă fie că vă speriai de un prunccu caş la gură! Bine zice Animicştiutorul,mă: lucrurile care par înspăimînf ătoare demulte ori sînt chiar aşa.

Bucătarii se potoliră si ei, dar nu seapropiau de micu în ruptul capului.— Ce să facem şi noi, ia, acolo, puintică contrabandă. Da' şefii noştri închid si eiochii. Prăpădiilor le trebuie musacaua


53/153

noastră, nouă ne trebuie... ne trebuie şi

nouă ceva de la ei...— Ce, nene? întrebă Astor, nescăpîndu-idin ochi pe cei doi monştri.— Ei, ceva cu halva care nu-i de mutra ta.Ia mai cară-te la joacă.Pe cînd ieşea din magazie, Astor mai

apucă să-l audă pe zmeu bodogănind:— Vai de zilişoarele noastre... am ajuns să colaborăm cu" duşmanul... Da'altfel, deunde muieri? Că doar nu zicea degeabaAnimicştiutorul, în înelepciunea lui: dacadragoste nu e, nimic nu e....

Astor urcă la suprafaă şi o luă în jospe cărare, molf ăind o mandragoră care ipaca din gură de şarpe. „Ei, taci, proasto, ce,dacă ipi nu te mănînc?", î şi zise-n sine, şi-i vîrî suzeta în gură. Nimeri într-o livadă

cu mere ce se coceau sub soarelestrălucitor. Fiecare măr strălucea şi el ca şisoarele. Puiul î şi înfipse colii în-tr-un fructşi se pomeni, uimit, că-i sar în toate pările

în ărînă, căci merele erau de aur. Degeaba îi adună de pe jos şi încercă, urlînd de


54/153

durere, să şi-i pună la loc. Tinîndu-se de

f ălci, mîrîind si scîncind, umblă prin livadanesfîrşită pînă ce dădu de un prăpădit caremoăia sub un măr. î şi pusese o epuşă laceaf ă şi una sub bărbie, ca să poată statreaz. Degeaba: cea de sub bărbie îisfredelise guşa, apoi limba si ieşise de-o

palmă prin buza de sus, iar voiniculcontinua să sforăie haiduceşte.— Hei, nene, îl scutură Astor. Nene,scoală-te! Prăpăditul sări în sus de trei coi,

î şi smulse furios epuşa din falcă şi se răstila zmeusor:

— Sine mama naibii eşti tu? Tu eşti hosu!De se furi mere, netrebnicule?

Şi-l înşfacă de urechi, scuturîndu-lpînă ce Astor începu iar să urle.— Io n-am furat, nene, io nu ştiu nimic...

— Da, tu eşti mic, nu ştii nimic, tata-n podbeleşte oaia, nu? Ia arată se-ai în sîn. Darvoinicul se dezmetici si văzu că n-are-nfaă decît un pui de zmeu speriat.


55/153

— Măi... pusică, ştii tu sine sînt eu? Eu

sînt Prîslea sel Voinic si merele de aur, mă.Ai auzi tu de mine?— Nu, nene, eu caut doar un,hîîîîîîîîîîîîîîîîî, dentist. Nu ştii un dentist peaici? Că mi-am spart dinii în mere.Huuuuuuuu! Huhuuuuuuuuuu!

Prîslea-l privi cu milă.— Te cred, mă nepoate, că si eu... cublestematele astea de măsele... Se mai tura-vura, aide la-mpărat si cum o zise el, aşaom f ase.

Prîslea (ce-şi spunea în taină Presley,

părîndu-i-se că sună mai nobil) culesecîteva mere, le puse pe o tipsie de aur şi,triumf ător, se-ndreptă spre palat cuzmeuşorul opăind după el. împăratul numai putu de fericire. Era pentru prima dată

cînd avea parte de merele cele minunate.Luară cu toii cîte unul: împăratul, împărăteasa, cele trei prinese şi şambe-lanul în ciorapi de mătase. O cascadă dedini şi dinisori zburară în toate pările,opăind pe dalele de marmură ale


56/153

pardoselii. Un cor de urlete si gemete se

dezlăntui. Ghemuit într-un colt, urla şiAstor, mai tare decît ei toi. îngrozit,Prîslea o luă la fugă pe culoarelecastelului, citind inscripiile de pe sute deuşi, dar pe nici una nu scria „Cabinetstomatologic". Ieşi din castel si străbătu în

goana cailor toată împărăia. Nici undentist nicăieri: pentru că aveau din belşugpastă de dini (extrasă din zăcăminte dezmei şi vîndută prin contrabandă), nici unlocuitor nu avea carii. Disperat, Prîsleamerse la Mamma Caterpillar, o babă uitată

de moarte, care ştia cîte-n lună şi-n stele. Oomeni cu un şip de rachiu şi baba deschiseclonul:— Maică, o iei mata pîn pădurea de colo,mergi ce mergi, dai de o gaură în pămînt,

cobori acolo, faci de trei ori dreapta, depatru ori stînga şi mergi, aşa, cale de vreopatru luni. Dai de o baltă de argint-viu sidup-aia de o cetate mare. Acolo-i arazmeilor cu coli. Ăia e dentişti dîn tată-nfiu.


57/153

Nu trecu anul, că Prîslea se şi

întoarse cu un zmeu legat fedeleş, cărînd înspinare un coşcogea scaun dentar, alb, cupedale, pahar de plastic, bormaşină sifarfurie cu becuri deasupra. Micul convoifu primit triumfal, cu urale şi confetti.Tronul din sala imperială fu demontat si în

locul lui fu instalat scaunul dentar. Seformă o lungă coadă, şerpuind pe culoareşi prin grădinile castelului. Primul era

împăratul însuşi, urmau împărăteasa, celetrei fiice şi şambelanul. Veneau apoi toilocuitorii împărăiei, de la vlădică la

opincă, pentru că toi fuseseră ispitii demerele strălucitoare. Mînuind cu măiestrieleuca, zmeul cu coli lucră de dimineaă pînă-n seară. După ce-l certă bine cubuzduganul pe sub f ălci, îi plantă

împăratului în gingii pietre nestemate după cum urmează: un sardonix, un opal, oagată, un crisolit şi un onix în şirul de sus,şi un topaz, un smarald, un ametist, undiamant şi un jasp în cel de jos. Cînd î şiarătă prima dată, într-un zîmbet larg, noii


58/153

dini, multor curteni li se muiară

genunchii, iar pe o cameristă boroasă oapucară durerile facerii. Pentru prostimezmeul folosi pietricele de rîu, frumoslustruite. Cînd tot poporul din împărăia luiVînăt-Impărat avu frumoşi dini nou-noui,

împăratul, recunoscător, îl încarcă de

daruri pe felcer: un fier de călcat cucărbuni, o roată de bicicletă şi doi metri decablu coaxial, şi-l trimise înapoi de undevenise. Opri în schimb scaunul dentar care,fiind foarte confortabil, deveni tronuloficial al împărăiei.

Venise-ntre timp şi rîndul lui Astor,care stătuse cuminte la coadă în spateleşambelanului în ciorapi de mătase. Cînd s-a văzut cu noii coltisori din caiele depotcoavă, micul zmeu fu cît se poate de

mulumit. Şi-i înfipse, ca să-i încerce, înspinarea unui motan cenuşiu, care-o luă lafugă zbierînd. Zmeusorul ieşi din castelfluierînd şi opăind într-un picior. Culesedin întinsele grădini un buchet mare demio-sotis şi le ronăi cu poftă. Prăpădiii


59/153

ăştia nu erau chiar aşa de răi, se gîndi el.

Pînă-atunci nu-l muşcase nici unul. Totuşi,se inea departe de satele pe care le zărearisipite ici-colo în faa lui, cu acoperişurilelor de paie, căci cîinii îl miroseau de ladistană şi-l lătrau ca turbaii.

Cînd se lăsă amurgul, cu dîre sîngerii

la orizont, Astor rătăci drumul. O luă printr-un lan de floarea-soarelui, se-mpiedică de muşuroaie de cîrtită şi seprăvăli în arină de se f ăcu ca altă arătare,

începu să plîngă de foame si de frică. Dar î şi aduse aminte de părini si se îmbărbăta:

mai rău fusese înainte... Aşa că avu putereasă ajungă la marginea unui sat, lîngă ungard pe care încercă să se caere cughearele şi cu colii, îl încalecă şi se trezideodată bufnind greoi în partea cealaltă.

În curtea casei se aflau cîteva şiruride viă-de-vie cu struguri mari şi copi, încălzii de soarele portocaliu alasfinitului. Două fetie cu cozi lungi,

împletite cu floricele de nu-mă-uita, băteaude perete o minge vărgată. Jucau Reginele


60/153

şi, din cînd în cînd, una înainta cu paşi

mici şi se oprea brusc, ca o statuie vie,inîndu-şi parcă şi respiraia. Umbra eineagră şi lungă ca un ac de ceasornic se-ntindea atunci pînă la gard. Văzîndu-l peAstor, ce nimerise într-o albie cu clăbuc si,cu lăbuele-n sus, se zbătea să iasă, fetele

fugiră ipînd pe prispă iar mingea, sărind înarcuri tot mai mici, se opri în nişte tufe dezmeură.— O şopîrlă! O sopîrlă! strigau,ascunzîndu-se după stîlpii prispei. Sitocmai în acea seară tăicuul plecase în sat

ca să cumpere nişte hamuri şi, după obicei,mai întîrzia pe la crî şmă. Cît despremămuca, ea le apărea numai nopile,luminîndu-le visul. Vă-zînd că Astorizbutise în fine să iasă din albie şi se-n-

drepta inîndu-se de fund către ele, celedouă se refu-giară în tindă si, cu ochişoriimării de groază, traseră zăvorul. Privindpe ferestruica din băşică de porc, zăriră ciudata arătare — ce nu era mai înaltă


61/153

decît ele — oprindu-se-n prag şi arătînd cu

gherua către gură.— Ia uite-o, merge-n două labe, îi şopti laureche cea cu părul ca spicul coptceleilalte, cu viele castanii.— Si ce ochi blînzi are! răspunse cealaltă.Statură aşa, cu sufletul la gură, mai multe

minute.Şopîrlă scotea nişte sunete caraghioase, darnu încerca să deschidă uşa.— îi ghiorăie maele, trebuie să-i fie tarefoame, î şi ziseră fetiele, întrebîndu-se apoice-or mînca oare sopîrlele.

— Păi, gîze, şoricei, molii...— Rîme... Hai să-i dăm nişte rîme!

Toată ziua fetiele scoseseră rîme dinpămînt, şi le puseseră claie peste grămadă

într-o strachină, sub nişte iarbă ofilită.

Traseră zăvorul cu grijă şi strecu-rară peprispă strachina în care rîmele, roşii şiinelate, mişunau în toate pările,strîngîndu-se şi subiindu-se. Astor luă farfuria în labe şi se înfruptă pe săturate.


62/153

Apoi se şterse la bot cu mîneca si spuse

politicos:— Săru'mîna pentru masă.— Să trăieşti, burtică grasă, îi răspunseră fetiele-n cor, după care li se muiară genunchii de frică:— Vorbeşte! Vorbeşte! ipară, nemaiştiind

unde să se ascundă. Dar zmeuşoruldeschise încetişor uşa şi se aşeză pe olaviă, ca un copil cuminte, f ăcîndu-şi delucru cu o lingură de lemn.

Văzînd cît e de blînd, fetiele s-auliniştit, l-au întrebat cum îl cheamă si ce

jocuri ştie şi, pînă a venit tăicuul, s-au jucat, pe rînd, de-a matrakul, de-a patrutuute rebegite, de-a mijoarca si de-a cei treiprini călare.— Putem să-l inem, tai? Te rugăm

frumos! se pisiciră surorile pe lîngă gospodar.— Şi dacă face murdărie în casă?— Nu face, tai! Curăăm noi! Hai, tai,lasă-ne să-l creştem noi!


63/153

Atît îl bătură la cap pe bietul creştin,

care-si iubea fetele ca pe lumina ochilor,că pînă la urmă acesta încuviină.Aşa şi-a-nceput Astor viaa în

mijlocul oamenilor. Curînd, toi l-au îndrăgit pe Gheorghită, cum l-au botezat labiserică, ba încă veneau oameni din toate

satele din preajmă să-l vadă. Harnic şidestoinic, el a trăit în sat pînă cînd, bătrînşi sătul de zile, a adormit somnul drepilor.Pînă în ziua de azi oamenii vorbesc cudrag despre el.POVESTEA DOFTORULUI CHUNG

Ce era la gura cătrănitului Chungtraducere liberă Maimua-care-priveşte-cu-suspici-une-spre-ocean — pe cînd se-ntorcea spre casă nu îndrăznim să aşternem

pe hîrtie, dar e lesne de închipuit. Răpit siadus cu fora de pe Tărîmul Celălalt, înşelat la plată de împărat după ce pusesedini întregului popor, jefuit de scaunul săudentar, dăruit în batjocură cu trei hîrburi cucare n-avea ce face, zmeul clănănea fioros


64/153

din colii săi multicolori şi izbea cu

picioarele în toi bolovanii din cale.— Presley! Presley! Te fac arşice! răcneael înăbuşit, răşchirîndu-şi în van ghearele.Acest nume devenise pentru el un coşmarşi o batjocură. Ce prost fusese! Ce uşor selăsase păcălit... Nemernicul acela bătuse la

uşa paşnicului său cabinet, pe care scriaDr. Chungmedic primarStomatologie: luni 14 -l6miercuri 10 -l2Schingiuiri: joi 16 -l8

vineri 6 -l0Execuii: sîmbătă 8 -l6DUMINICA ÎNCHISse aşezase in scaun şi ceruse: 112— O execusie, vă rog. Dar f ără spălat pe

cap, că sînt pusin răcit.Şi nici măcar nu era într-o sîmbătă... Pînă ieşise să aducă butucul şi securea,prăpăditul î şi şi pregătise laul. Şi, o dată legat, ce era să mai facă bietul doftor? Du-


65/153

te, nene, şi scoate dini la un popor întreg

pe degeaba!Ajuns aici cu amintirile, sîngele îinăvăli din nou în cap zmeului, care sealbaştri tot la faă. Turbat de furie, apucă străvechiul fier de călcat şi-l azvîrli cîtcolo. Si, ce să vezi? Unde căzu fierul, se

f ăcu un lac rotund, cu apa limpede şiscînteietoare, avînd în mijloc o mîndree deinsulă. Pe insulă, printre palmieri,eucalipi, rododendroni, yucca, sequoia şicodia-şo-ricelului, se ridica o măreaă cetate în formă de fier de călcat de pe

vremea bunicii. Dinspre ferestrele eizimate de la etaj se auzea un cor femeiescsuav, dulce şi atrăgător. Şuvie de păr auriufluturînd în vînt de la geamuri nu mai lăsaunici o îndoială că în cetatea aceea trăiau

cosînzene! Chiar ele cîntau, chiar ele-lchemau, lasciv şi tînjitor, pe doftorul de pecelălalt mal. Zmeul dădu roată lacului încăutare de vreo barcă, dar nu găsi nimic.Trase atunci văzduh în piept si, din totfocul inimilor sale, suflă cascade de văpăi


66/153

asupra valurilor, pînă ce acestea secară pe

o poriune destul de lată ca el să poată trece, opăind (căci pe fund erau scoiciascuite si cioburi de sticle de bere), cuapele oprite grămadă la stingă şi la dreaptalui. Doi ani de zile î şi croi drum prin

jungla luxuriantă de codia-soricelului pînă

ce, într-o după-amia-ză cu soare blînd,ajunse la poarta cetăii.Cetatea frigea. Felcerul blestemă de

cîteva ori su-flîndu-si în gheara vătămată,iar apoi înainta cu grijă pe coridoare, atentsă nu se mai atingă de perei. De-o parte si

de alta a coridoarelor se aflau încăperi nu-merotate, cu uşile deschise larg. Fiecare

încăpere era de altă culoare, cu tapeturi înflorate pe perei, dar cu aceeaşi carpetă (cîteva nimfe grăsue, cu sînii sidefii, stînd

în tot felul de atitudini graioase pe malulunei ape albastre ca peruzeaua) pe ziduldin spate, în fiecare cameră erau cîte zececălcătorese ce mînu-iau vesele fiarelebătrîneşti, f ăcîndu-le să alunece pesteplătcue şi mînecue, fustie şi bluzie,


67/153

cearşafuri şi fee de pernă, ocolind nasturii

cu grijă şi menajînd broderiile. Zmeul trasepe nări mireasma paradisi-acă si înelese că în fiare nu sfîrîiau tăciuni aprinşi, ci smirnă şi tămîie, ca în cădelnie. Nouă călcătoreseblonde şi una roşcată se aflau în fiecareodaie. Cînd zmeul vîra capul pe uşă, toate-i

f ăceau prietenoase cu mîna, zîmbindu-idulce, cu gropie-n obraji.— Probleme cu dantura pe-aici? întreba el,năucit şi f ără noimă, căci fiecarecosînzeană avea dinişorii ca perlele. Iarfetele rîdeau, îl înconjurau si dansau în

jurul lui, înf ăşurîndu-l în cearşafurile lorroze, parfumate şi cu volănase fantezi de-alungul tivurilor. Nouă sute patruzeci decosînzene numără felcerul după ce urcă, peo scară în spirală, şi la etajul întîi şi doi ale

cetăii. Fireşte, cele nouăzeci şi patru deroşcate erau inutilizabile, şi de altfel eraucele mai rele călcătorese, lăsînd pecapotele şi camisole semilune cafenii dearsură. De aceea, doftorul Chung le izgoninemilos din cetate. Plînse, despletite,


68/153

strîngînd la piept fierul de călcat, roşcatele

se refugiară la o margine a insulei,f ăcîndu-si o colibă din bîrne de codia-so-ricelului.

Şapte ani petrecu felcerul nostru înbraele cu firişoare de păr auriu alecosînzenelor. Răsf ăat ca un prunc, înf ăşat

în scutece florale, în satinuri şi brocarturi împărăteşti, pudrat la încheieturi cu talculcel mai fin, el domni fericit peste labirintulde plete de aur în care, înmormîntat, ar fivrut să-si sfîrsească zilele. Cîntecele dulci,destrămate ca adierile, miresmele grele şi

uleioase, atingerea prelungilor degeeleroze ca aurorele f ăcură ca sufletul zmeuluicu coli să se cufunde într-un abis desomnoroasă voluptate. Dar, vai! fericireadurează puin, după nepreuita învăătură a

Animicştiutorului, care scria cu condeiulsău de aur: Nenorocirea vine întotdeaunaExact în clipa cînd te loveşte.

Ducînd o viaă aspră, înfruntîndzilnic balauri şi gărgăuni uriaşi, roşcateledeveniră, cu trecerea anilor, adevărate


69/153

amazoane, ce ştiau a mînui la fel de bine

fussul şi vatalla, arme nimicitoare, de vuia jungla de zgomotul lor. La sfîrşitul celuide-al şaptelea an, cuprinse de beiarăzbunării, ele năvăliră în paşnicul castel alplăcerilor. Talpa de fontă a fiarelor decălcat fu o pavăză mult prea slabă pentru

bietele cosînzene, care căzură într-o robiecumplită. Dezbrăcate de veşmintele lorvaporoase, legate una de cozile celeilalte,fură îmbarcate în cinci corăbii şi exportate,cu o stampilă CTC între omoplai, în celemai îndepărtate coluri ale lumii. Doftorul,

pe armura si-ntre solzii căruia se prinseseră atîtea fire lungi şi blonde, că arăta acum caun pămătuf de bărbierit, abia reuşi să scapecu viaă, trecînd înot pe malul celălalt.Scuturîndu-se de apă ca un cîine, o porni

din nou, agale, către casă.— Of, Aachena, Abababarosa,Abogalibza, Absa-loma, Aburita,Accccccca, Aciduzza, Acostata, Acu-ratezza, Acushacusha, Adrenalina,Adorrrmeeta, Afostodata, Agîgga, Ahîhha,


70/153

Alkatela, Amarcorda, Ambizioza,

Amfibraha, Amjurapahta, Ammora (cu115alunia ta de pe şold),Amniotitrabuniculugontzyas-da,Amurezata, Amuzzitta, Anala, Anagrama,Ana-pesta, Antebraa, Anulata, Anumita,Anunkkktata, Aoa, Aoolitta, Apendicita,

Apraxiologista, Aroganta, Arroganta,Arrroganta, Arpaleta, Asta (şi o uitasem pesora ta geamănă Aia), Aiica, Auulica,Aurica, Auscultata, Avangarda, Avuabila,Axiona, Ayyaha, Ayubalanga, Azamcitita,Azamdormita, Azazazaza,

Baaaaaaaaaaaaaa, Baaba, Baalbeka,BarbecuaXulsolara, Yucca, Yumida, Yuzufa, Zurlia,Zutamena, Zutta, Zuveika, Zuza,Zygomatica, Zîzzzania, precum şi tu,

neuitată Gabi! gemea zmeul la amintireaanilor de pe insulă, pe cînd străbătea munişi văi sub un cer de furtună. Niciodată ochii mei n-or să vă mai vadă, niciodată organul meu prinesoreceptor n-o să vă mai savureze feromonii...


71/153

De necaz, zmeul trînti roata de

bicicletă, pe care-o cărase tot timpul înspate împreună cu cablul coaxial, de unpicior de stîncă dezgolită. Unde izbi roata,se f ăcu o gaură rotundă în stîncă, mare cîtsă poată trece nestînjenit un zmeu demărimea lui Chung. Leuca prinse să

zvîcnească în pumnul zmeului, îndemnîn-du-l spre noi aventuri. Ce noi prinese sicosînzene i se vor mai dărui? Peste cepaiae cu arhitrave de fildeş va mai domninetulburat? înaintînd greoi prin culoarulsăpat în stîncă, zmeul văzu cu uimire cum

pereii zgrunuroşi, pe care curgea apa şide care se agăau stranii insecte oarbe, sefac din ce în ce mai străvezii, pînă^ajunseră la culoarea si limpezimea safiruluipur. în grosimea uriaşei pietre preioase

care-l înconjura din toate pările se vedeauprinse, ca gîzele în chihlimbar, fiine debasm şi de vis, ce nu erau de pe această lume. Toate întindeau rugătoare braelecătre zmeu, toate încercau parcă să şop-tească un acelaşi cuvînt, cu buzele lor


72/153

curcubeene. Tunelul se încîlcea tot mai

mult, suia şi cobora, pînă ce deodată selărgi, dînd într-o măreaă sală subpă-mînteană. Si aici pereii erau cu totul şi cutotul de safir orbitor, în mijlocul sălii seafla o grămadă de cinci coi înălime,alcătuită din toate odoarele pămîntului. Ce

nu găseai acolo? Lanuri de aur şi deargint, înnodate şi încîlcite de n-ar mai fiputut nimeni să le desfacă, pocale de jadstrăveziu, săpat cu măiestrie, cupe de aur

încrustate cu opale, cruci presărate cumărgăritare strîmbe, tiare episcopale cu

ochi împrejur, de beriliu, taleri si icosari şiguldeni şi florini si pistoli şi mahmudeledin aur verzui, pumni de diamante, unelecît nuca, risipite pe podea, coroane regale,cîrje papale, moaşte ferecate în argint,

inele cu pietre răsucite şi brăări înf ăiş îndcrocodili. Lăit ca o broască pe grămada descule preioase zăcea un balaur obez, cudouăsprezece capete ce se holbau sălbaticla zmeul oprit în prag, orbit de-atîtascînteiere. Din botul unuia î şni o limbă de


73/153

cameleon, care-l prinse bine de mijloc pe

zmeu şi-l trase cu o putere grozavă cătrebotul plin de pumnale. Felcerul crezu că i-a sunat ceasul. Nu mică-i fu mirarea cîndse trezi pus uşurel pe picioare în faabalaurului, înfundat pîn-la genunchi îngrămada de bijuterii. Cele douăsprezece

capete îl priveau binevoitor. Al doilea dindreapta luă cuvîntul:— Salutare, coane. Uite care-i treaba, o să intru direct în subiect. Eu sînt... mă rog,noi sîntem Balaurul din peştera de safir.— Am bănuit eu ceva, întrerupse destul de

obraznic Chung, care-şi mai venise-n fire.— Cică misiunea noastră e să păzimgrămada asta de...— Vorbeşte cuviincios, se amestecă un capdin extremitatea opusă, în definitiv, e o

onorabilă grămadă de aur şi giuvaeruri...— ...cu un mo cît toate zilele! Urăsc,urăsc, urăsc toate farafastîcurile asteapentru bogătaşi, cucoane şi popi! Proletaridin toate ările, unii-vă!


74/153

— Hai, lasă revuluia, zise împăciuitor alt

cap. Aşa e numărul doi, zavragiu nevoiemare, explică el, după care reluă pe alt ton.Cică soarta noastră e să păzim comoara.Păi o păzim, ce să facem, parcă putem să ieşim de-aici? Doar capetele ne-ar puteatrece prin tunel, dar nicidecum burdufu-

ăsta, hipopotamu-ăsta de care sîntem legaicu toii... Numai tu, doctore, ai putea să ne-ajui.— Da, numai tu, doctore! Ajută-ne,doctore! se milogiră în cor toate celelaltecapete. De o mie de ani te aşteptăm! Vai!

O mie de ani pierdui din viaă!— Ne-au mîncat tinereea moşierii şifabricanii, gemu numărul doi.— Bine, frailor, dar de unde ştii că sîntdoctor?

— Păi eşti zmeu cu coli, şi mai şi miroşi aamalgam dentar de la o poştă. Ia zi,numărul opt, care era planul nostru?— Uite, ne gîndeam noi dacă nu ai puteamata să ne separi, ştii, ca pe fraii siamezi,şi în loc de balaur să ne faci doisprezece


75/153

şerpi, ca să putem scăpa o dată din grota

asta, să uităm de giuvaeruri...— ...şi unul de altul, completară ceilali,nostalgici.— Ce zici? Te învoieşti?Zmeul se uită lung la trupul mătăhălos albalaurului. Apoi, şi mai lung, spre grămada

de comori, î şi compuse, ca la poker, ofigură de nepătruns. Scoase o pilă deunghii şi începu să-şi ferchezuiască f ără grabă o gheară.— How much? catadicsi să zică,nepăsător, într-un tîrziu.

— A, oricît, ia orice, ia tot, săriră cu toii.Cît poi căra în spinare. Ba te mai ajutăm sinoi!Zmeul îi privi chiorî ş:— E puin, stimabile. Uite ce e. Eu vă

servesc doar aşa, că-mi place de voi. Da' să fie clar cine e de-acuma şeful.— Tu eşti, conaşule! strigă numărul şase,iar ceilali încuviinară.— Bun. Uite ce vreau eu de la voi. Mai

întîi, toată comoara mi-o ducei pîn-acasă.


76/153

— Ducem!

— După-aia, spunei chiar acum o poveste.— Ştiai tu Zurba lui Zurbalan, zmăul dinQuatr'a, îi şopti patru lui unu. Unu începu,

într-o tăcere solemnă. Zmeii, ca şi balaurii,nu iubesc nimic mai mult decît vechilebasme. Fremătară la noianul de aventuri

povestite în nobil vers. Cînd numărul unutermină, se lăsă o tăcere mare. Parcă întregul munte de piatră scumpă rezona încă, neauzit. Tot doctorul Chung întrerupse clipa de meditaie.— Şi trei: mă vei ajuta în planul meu de

cucerire a lumii. Cu ajutorul vostru şi alcomorii din muntele de safir voi fiproclamat împărat al universului cu treituiuri.— Trăiască măria sa, doftorul Chung!

răcniră entuziasmate cele douăsprezececapete.Atunci, felcerul se puse pe treabă.

Narcotiza bine balaurii cu leuca si apoi seapucă să spintece marele trup la rădăcinagîturilor şerpeşti, înf ăşură bine cu sfoară


77/153

cele douăsprezece fî şii tăiate, dîndu-le

forma unor rulouri de carne însolzată.Vindecă rănile cu tinctură de codia-şoricelului, adusă de pe insula căl-cătoreselor. Cînd se treziră, cei doisprezeceşerpi începură să mişune prin toată peştera,bei de bucurie. Luară în gură cîte

giuvaeruri putură şi ieşiră cîte unul lasuprafaă. Ieşi şi zmeul, încărcat şi el cu ogrămadă de scule de pre. Opriră în primamare cetate întîlnită pe drum şi cumpărară o oaste de mercenari, începură cucerireainuturilor din preajmă. Una cîte una,

fortăreele cădeau, asediate de puternicii şi înelepii generali-balaur, care din păcaterămăseseră numai unsprezece. Număruldoi răsculase masele populare în teritoriulcucerit şi trebuise sacrificat.

Încoronat împărat al universului şisătul de atî ia ani de pribegie, doftorul segîndea cu tot mai mult dor la micul luicabinet dentar şi la soaa pe care-o lăsasesă-l aştepte credincioasă atîta timp. încoifatşi-mplătoşat, cu pieptul plin de decoraii,


78/153

însoit de trompetişti şi paji muiai în fir,

zmeul descinse, emoionat, în inutul natal.Totul era acolo neschimbat: licheniifosforesceni, bălile de mercur,fermecătorii vulcani noroioşi. Stalactiteledin tavanul îndepărtat. Ostenit, eroul bătula uşa cabinetului său. Deschise soaa, şi ea

neschimbată de trecerea vremii.— Unde-ai fost, nenorocitule, atîta vreme? îl fulgeră ea cu privirile. Şi ce e cu fireleastea blonde pe tine, depravatule?— Dragă, pot să-i explic..., se bîlbîizmeul, simind cum îl năpădeşte o sudoare

de moarte.Dar consoarta, f ără să mai asculte, îlsugrumă cu cablul coaxial.

ZURBA LUI ZURBALAN, ZMĂULDIN QUATR'A

Matrak, înstrună-mi lira,si sub bolta-nururată


79/153

Am să-l cînt pe cel mai tare zmău care-a

trăit vreodată,Şi-a cui glorie crescut-a zi de zi si an dean. O, Matrak, dă-mi inspirare ca să-l cîntpe Zurbalan! Si ofrandă-i voi aduce zecemii de prăpădii Preparai în foi de dafin, la

foc moale perpelii, Ardere de tot să-ifie,si de un miros plăcut. Dar de nu-mi daiiscusină, eşti la rîndul tău pierdut: O să-iciopîrtesc statuia, n-o să te cunoşti tusingur, O să fac din tine donii, greble,ciubere si linguri, O să uit a tale imnuri,

capiştea i-o voi prăvale, Cocină de porcivoi face din bisericile tale! Preoii ce teslujiră am să-i taifişii cu lama, încît n-o să se mai ştie care-i tata, care-i mama. Fiiatent că nu ştiu multe, să nu zici că nu i-

am spus! Hai, Matrak, înstrună-mi lira, de-un nou cînt mi-e dornespus!Şapte sunt minuni, si şapte sunt planei, sezice,-nceruri,


80/153

Şapte centre de putere înşirate, giuvaeruri,

Pe coloana vertebrală, luminînd curcubean.Şapte sunt cetăi în vastul teritoriusubteran.

Iar din cele şapte una străluceşte întretoate Cum întrece briliantul veştedelenestemate: Este Quatr'a cea săpată în

porfirul cel mai dur. Şapte ziduri uriaşe îidau roată împrejur.Acolo, în Quatr'a sfîntă, se născu

printr-un miracul Un pruncu de zmău cechipul îl avea ca însuşi dracul, Ochii răi,urechi ciulite, colii îi ieşeau prin buze...

Vă închipuii mîndria norocoasei delehuze. Cînd îl duse să-l închine la Matrak,f ără de preget Mititelul pe cel preot îlmuşcă adînc de-un deget, Semn că, iată, încetate se născuse un erou! Cînd vru iar să îl

închine, pruncul îl muşcă din nou. Atuncipopa-i dădu nume, înăl îndu-l pînă-n nori,Zurbalan, ce însemnează: „M-a muscat dedouă ori." Si i-a profeit: „Măi tată, nu temai zmuci atît, Stai să-i spun o viziune,scoate-mi ghearele din gît! Zurbalane,


81/153

multe rele tu vei face pe pămînt, Muli sub

jetul tău de flăcări î şi vor da suflarea-nvînt, Multe urbe ai să dărâmi, multe sate osă strici, Dar

Documents

Mircea Cartarescu - Enciclopedia Zmeilor - II (Povestile)