IMORTALIZĂRI ALE LUI EMINESCU

Monumentele sunt zestrea nepereche a neamului. Monumentele au glasul

lor. Ştiu grăi poveşti, asemeni bătrânilor ce refac, ca nimeni alţii, icoana

vremurilor.

Aproape fiecare oraş al ţării are un Eminescu din piatră, bronz sau

marmură, ce ţine vie printre noi o amintire menită perenităţii, stimulând

gândul, sensibilitatea umană către înălţimi nebănuite.

Grija românilor pentru moştenirea eminesciană este, de fapt, marele

omagiu pe care poporul îl aduce aceluia care a transpus în literatura română

fiorul eternităţii.

La un an de la moartea poetului, la Botoşani se ridica un bust, în parcul

Eminescu (la început se afla în faţa şcolii Marchian). Bustul este flancat de tei

bătrâni şi pe fundal având lacul, fiind reproduse versurile “Vreme trece...”.

Un bust monumental, opera sculptorului Gh. D. Anghel, a fost aşezat în

1958 în faţa Teatrului de Stat “Mihai Eminescu”, având imaginea poetului la

19 ani şi întruchipând tinereţea fără de moarte a poeziei eminesciene,

înaltul ei mesaj peste vreme.

Ridicarea unui monument “Eminescu” în vechea capitală a

Moldovei, Iaşi, s-a impus încă din perioada imediat următoare trecerii

marelui poet în nefiinţă.

S-au examinat multe machete şi cea a sculptorului bucureştean Ioan

Schmidt Fauer, intitulată “Luceafărul” a fost acceptată. Monumentul a fost

conceput pe verticală, statuia înaltă de 3 m, aşezată pe un soclu de 5,20 m.

Statuia răspundea, cel puţin în parte, dezideratelor impuse – crearea unui

Eminescu grandios, impresionant şi zvelt cu linii armonioase, demne de înalta

spiritualitate a celui imortalizat în bronz. Jos, aproape de pământ, în basorelief,

Cătălin şi Cătălina stau îmbrăţişaţi terestru deşi Cătălina încă îl mai invocă

pe Luceafăr. de deasupra porneşte măreţ şi sobru piramida pe care poetul se

ridică “spre sferele înalte”, chipul lui priveşte dincolo de zări, rămânând

înveşmântat într-o mantie antică “nemuritor şi rece”.

În centru este statuia lui Eminescu, iar de o parte şi de alta a monumentului

sunt cele două figuri alegorice întruchipând filosofia şi iubirea (filozoful şi

femeia). Eminescu are o înfăţişare impozantă, prin hlamida antică ce o

îmbracă. Femeia priveşte spre cer. Filosoful priveşte contemplativ, cu capul

rezemat în mână, “Cobori în jos...”.

Pe spatele acestui soclu, un altorelief reprezentând pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu coroana pe cap şi cu cornul în mână, ducându-l a gură, iar

în fundal se profilează Cetatea Neamţului, cu oşteni şi ţărani ce poartă în

mâini suliţe, arcuri şi coase.

Statuia lui Mihai Eminescu a devenit parte integrantă în peisajul Iaşului,

fiind amplasată mai întâi în faţa intrării Facultăţii de Litere, apoi, după război,

în vecinătatea Bibliotecii Centrale Universitare, de unde, dintr-un medalion al

acestui edificiu, Titu Maiorescu pare a contempla chipul de bronz al poetului

(Desigur, este doar o coincidenţă fericită

Ca aceşti doi titani să se întâlnească în reprezentări artistice

remarcabile).

Dar poate cel mai frumos bust al lui Eminescu se află în faţa

Ateneului şi aparţine lui Gh. D. Anghel: picioare zvelte, bărbăteşti, mâini de o

neobişnuită nobleţe, care au scris şi care acum se reculeg, piept bombat şi

contururile feţei trăind sublimul. Un Eminescu văzând ceva greu de descris,

ceva reflectându-se pe fiecare linie a feţei, făcând-o vie. Pentru sculptorul Gh.

D. Anghel Eminescu a fost obsesia unei vieţi. A fost începutul şi sfârşitul

operei sale. 40 de ani Eminescu avea să fie ideal de gândire, ideal de artist,

ideal de viaţă. În această sculptură Eminescu este foarte apropiat de viaţă.

Rodul unei vieţi de muncă având în ea preţul unei vieţi în stare să măsoare

veşnicia.

Ziua de 14 iulie 1902 strânge pe toţi sătenii din localitatea Dumbrăveni,

judeţul Suceava, la celebrarea dezvelirii bustului marelui poet, executat în

bronz, pe un soclu de piatră. Invitaţiei lui Leon Ghica, apreciat poet în

cercurile literare franceze, îi răspund diferite personalităţi politice şi literare

din întreaga ţară: Poetul Cincinat Pavelescu, Poetul Şt. O. Iosif, poetul

Dimitrie Anghel. După dezvelirea bustului, Şt. O Iosif şi D. Anghel, în

preajma conacului de la Dumbrăveni, încep tălmăciri din Paul Verlaine. Era o

trăire mai omenească.

Relaţia cu Părerile Tutovene

Toţi trăim sub acelaşi determinism socio-economic. Se întâmplă uneori

ca acest lucru să cuprindă şi lumea presei, a celor ce încearcă să susţină sau să

ajute prin cuvântul scris pe cei ce plăsmuiesc traiectoria noastră existenţială

sau spirituală, pe cei ce nu scriu pentru a-şi contempla textele, ci pentru

cititorul eterogen.

“Păreri Tutovene” a fost pe rând când o realitate cotidiană, când una

săptămânală, când una bilunară, când una cu... intermitenţe.

pe parcursul vieţii sale, publicaţia şi-a precizat fizionomia, evoluţia şi

ritmul său, încercând să-şi merite locul în inima celor ce o aşteptau, de cele

mai multe ori cu nerăbdare, deoarece activitatea tuturor se îndrepta spre un

singur plan: cel al esteticului şi al respectului pentru adevăr şi bună

informaţie, sub o formă mlădioasă, uneori mai brutală, cu preocupări nu

exclusive, dar conţinând întotdeauna principiul valorilor şi al valorificărilor.

Colaboratorii, mereu alţii de-a lungul apariţiei sale, cei mai mulţi fideli, au

căutat să evite rezervele şi să afirme independenţa atitudinii.

Atmosfera în viaţa unei publicaţii trebuie să reprezinte un habitat cu

inegale efecte individuale şi cu multă admiraţie mutuală.

În paginile publicaţiei au fost prezenţi de cele mai multe ori cei ce au

pornit de la viaţă către scris, către sine, judecând viaţa prin barometrul lor şi

puterea lor de înţelegere, aplecându-se într-o conjugare perfectă între viaţă şi

scris.

Poezie, proză scurtă, roman au constituit de fiecare dată un

eveniment local, condiţionat de respectul pentru un înalt nivel artistic, într-o

lume prea diversificată în nevoile şi gusturile ei.

Cel mai preţios capitol al scriitorului sau publicistului este timpul, care

trebuie folosit cu o mare vigilenţă deoarece el este Cronosul care-şi devorează

fiii.

Deşi acum ierarhiile sunt arbitrare, iar unii se afirmă pe scara din dos a

valorilor, paginile “Părerilor...” au surprins până şi politicul, în sensul că ele au

fost un semnal de alarmă pentru cei ce se sclerozează pe acest urcuş.

“Păreri Tutovene” a fost, şi sperăm să fie, un laborator continuu,

prelucrând şi eliminând, căutând, găsind sau negăsind, asimilând sau

concurând.

Prin patima scrisului se înţelege şi patima vieţii şi a participării la viaţă,

fiindcă nu se poate să nu trăieşti în social în fiecare zi.

De aceea şi socialul a fost subiect de rubrică, chiar dacă un jurnalist a fost

ţinut cât mai departe de informaţii de încredere.

S-a căutat ca fiecare articol să răspundă la întrebările majore ale

cititorilor: Ce doresc ei să ştie? Ce aduce nou fiecare apariţie? Care sunt

detaliile pe care vor să le afle? Avem ceva pentru cititorii femei? Dar pentru

tineri? Pentru vârstnici?

S-a căutat... s-a căutat... şi de fiecare dată acele ceasornicelor parcă o luau

invers.ne-am dorit pagini serioase, dar niciodată solemne. Centrul nervos al

publicaţiei a cedat de multe ori din cauze materiale. Ce vom oferi

în continuare? Articole de culoare, scene, evenimente din viaţa cotidiană,

observaţii sociale, despre noile orientări în societate şi în comportamentul

oamenilor, noi apariţii, descoperiri, aniversări, articole amuzante şi

surprizele specifice publicaţiei noastre.

Oricum, membrii redacţiei vor încerca atât cât va rezista publicaţia să dea

glas ideilor, iar verdictele vor veni de la cititori.

Tratamentul fără ocolişuri este întotdeauna cea mai bună politică. Ne

dorim să rezistăm, dar nu promitem!

“Filipicele” lui Demostene. Sensuri şi interpretări

De multe ori, atunci când citim o carte sau un articol, ne oprim asupra

unui titlu luat dintr-o expresie celebră sau chiar titlu – expresii celebre,

titlu ce se îndepărtează de sensul iniţial până la hotarele inadmisibilului

interpretativ.

Un termen care şi-a pierdut din conotaţia lui morală conferită de modelul

care l-a generat este “Filipicele” lui Demostene. Ele au intrat în con ştiinţa

noastră ca discursuri polemice care acuză, demască, ţinând mai mult de

violenţă decât de modele ale artei cuvântului.

Ce ştim despre “Filipicele” lui Demostene?În timpul domniei lui Filip al II-lea (359-336 î. Chr.), dezvoltarea regatului

Macedoniei a însemnat sfârşitul perioadei de glorie pentru cetăţile lumii

greceşti. Purtând pecetea educaţiei tebane, regele macedonean se

dovedeşte a fi un politician abil şi un războinic priceput, însă lipsit de

scrupule. Deseori el spunea că “nu există cetate de necucerit, dacă se poate

face să intre în ea un catâr încărcat cu aur”.

Vorbele lui ascundeau mijloacele pe care le utiliza: corupţie, ameninţare,

trădare, minciună, prefăcătorie etc.

Profitând de neînţelegerile dintre oraşele-cetăţi, el ştia să le

speculeze, slăbindu-le puterea şi cucerindu-le pe rând. Dar există şi un

adversar. Atena, campioana democraţiei din Grecia, aflată însă într-o

vizibilă scădere a spiritului cetăţenesc.

Din acest sanctuar al democraţiei se va ridica Demostene1împotriva politicii lui Filip al II-lea al Macedoniei.Avea o constituţie debilă, era emotiv şi bâlbâit. Avea însă o voinţă de fier

şi o extraordinară perseverenţă, remediindu-şi defectele prin arta cuvântului

rostit sau scris.

Pentru a apăra libertatea Atenei şi a cetăţilor greceşti, va pleda cu vigoarea

unei minţi lucide, geniale, trecând de la demonstraţia logică, până la exemplele

memorabile şi exprimarea pitorească.

Iată-l denunţând scopul politicii lui Filip: “Nu există nimic pe care să-l

submineze, nimic pe care să-l combată cu mai multă înverşunare decât regimul

nostru politic, nimic pe care să dorească mai mult să-l distrugă”.

Nu ezită însă a enumera şi cauzele decadenţei: “Dar astăzi, din

contră, oamenii politici hotărăsc în toate, totul se face prin ei; în timp ce voi

– poporul – paralizaţi, despuiaţi de banii voştri, sunteţi reduşi la situaţia de

servitori, la rolul de valeţi, nu mai sunteţi decât cetăţeni-accesorii, prea ulţ

umiţi dacă vi se acordă indemnizaţia pentru spectacole, dacă oamenii care vă

conduc organizează pentru voi vreo procesiune, în sfârşit trăsătură de curaj

civic care depăşeşte totul – le aduceţi mulţumiri pentru a vă fi dat ceea ce era

al vostru. În acest timp, ei încep prin a vă îngrădi în oraş, vă aduc în situaţia de

a deveni acea speţă de vânat pe care-l îmblânzesc pentru a-l domestici”.

Demostene a ţinut 14 discursuri vitriolante numite “Filipicele”, după

numele personajului aflat în centrul lor, discursuri prin care va reuşi să

formeze alianţa cetăţilor greceşti împotriva lui Filip. Nici bătălia decisivă de la

Cheroneea (1 septembrie 338 î. Chr.) nu a adus libertatea. Lupta va fi

continuată în exil, apoi Demostene va reveni la Atena, unde se va sinucide

în 322 î. Chr., după risipirea ultimelor iluzii. Dar el a intrat întru eternitate

prin talentul elocinţei şi prin nobilele idealuri care l-au însufleţit.

Magistrala virulenţă şi atitudinea moral-patriotică a celebrului Demostene

a devenit o lecţie ce va fi asimilată peste ani. Chiar marele orator roman

Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Chr.) avea să-şi intituleze colecţia de 14

cuvântări rostite în Senat împotriva lui Marc Antonius, tot

“Filipice”.Auzim destul de des şi astăzi discursuri polemice, acuzatoare,

demascatoare, dar ele n-au nimic cu “Filipicele” pentru că sunt departe de a fi

modele ale artei cuvântului. Pentru astfel de discursuri s-ar potrivi expresia

“Furcile Caudine”, o referinţă pentru umilire, pentru orice fel de gest material

şi moral.

Păreri Tutovene, nr. 641 / 5-8 august 2002

Taina Laurei din scrierile lui Petrarca

Acum şase secole, “Cantonierul” lui Francesco Petrarca anunţa umanitatea

de apariţia unui om nou., omul Renaşterii, omul eliberat demeandrele

obscurantismului medieval. Deşi, veacuri de-a rândul, pe vastul teritoriu

din Catalonia până în Toscana, înflorise o vastă poezie

închinată dragostei, nimeni până la Petrarca nu a ridicat un imn atât de

măreţ, făcând din fiinţa iubită însuşi universul lui.

“M-am născut într-o ţară de exil”, mărturisea Petrarca. Adus pe lume la 20

iulie 1304, toată viaţa va suferi drama exilaţilor, a celor care nu au cunoscut

bucuria de a trăi pe pământul străbun.

De atunci, va rămâne mereu strigătul exilului, strigătul dragostei, al

răzvrătitului, al poetului.

Se va retrage în 1337 la Vanchise, unde îşi va cumpăra o căsuţă şi grădini

pe care le va planta cu dafini. După şase sute de ani, unul din ei mai trăieşte şi

astăzi, aşa cum se mai văd încă rămăşiţele unui turnuleţ.

Aici, pe malul râului Sorgue, se petrece întâlnirea lui nocturnă cu arborii

şi izvoarele, aici aude urletele lupilor şi strigă numele Laurei, aici e taina

regăsită a nimfei Egeria, prizonieră în scoarţa copacilor, aici tronează singura

religie – dragostea. Şi într-o dimineaţă de aprilie, Francesco Petrarca şi-o

alege pe Laura drept Doamna sa, Doamna sonetelor sale, Doamna inimii

sale, fără un contract de căsătorie.

Laura era măritată şi avea copii. La Avignon toată lumea ştia că Petrarca o

iubea pe Laura. Şi cel dintâi o ştia soţul ei, care se simţea măgulit că un poiet

celebra în mod public frumuseţea soţiei sale şi că sonetele erau citite în

adunări şi reuniuni.

Laura aducea împreună cu sonetele închinate ei lumea la Avignon. Dar

turiştii erau uneori dezamăgiţi. Laura îmbătrânea, Petrarca refuza să admită

acest lucru.

“Ce importanţă au anii?... O iubesc şi o voi iubi mereu”.

Pasiunea era atât de puternică, încât prietenii spuneau că Petrarca fusese

vrăjit, dar ei ocoleau un adevăr: că dragostea, când atinge fiinţe

deosebite, le conduce cu acelaşi pas către moarte şi către nemurire.

Laura putea fi zărită printre voaluri de departe. Dar pe 3 aprilie 1348,

voalul se destramă şi primele simptome ale ciumei o anunţă că nu mai are de

trăit decât trei-patru zile. Îşi va dicta testamentul, va chema şi un preot şi se va

împărtăşi, se va aşeza în pat şi-şi va aştepta prietenele care i-au fost alături

toată viaţa să vină s-o vadă, cu tot riscul molipsirii, şi se va stinge încet, ca o

lumânare.

Moartea îşi va împlini menireaei, dar nu-i va întuneca chipul.În acest timp, Petrarca o visa, iar ea venea să-l întâlnească prin

moarte. Doar credinţa creştină îl va împiedica să nu se sinucidă. Va mai trăi

încă douăzeci şi şase de ani, continuând s-o viseze, să-i vorbească în vis şi-

n sonete. Râul Sorgue, Stânca, arborii, izvorul, fântâna, toate capătă chipul

Laurei.

Cele două suflete se vor uni definitiv la 20 iulie 1374, ziua morţii lui

Petrarca, care coincide cu împlinirea vârstei de 70 de ani. În acest straniu joc

al reflectărilor, toate datele se dedublează.

Stranii coincidenţe. În dimineaţa zilei de 6 aprilie a anului 1327, în biserica

Sfânta Clara de Brignon o va vedea pentru prima dată pe Laura şi,

în aceeaşi lună, aprilie, tot ziua a şasea, dar în anul 1348, va vorbi cu ea învis.Aceasta a fost Laura, inspiratoarea marelui Petrarca.

Păreri Tutovene nr. 685 / 7 – 10 februarie 2003

Irisul întârziat

În literatura Extremului Orient, opera romancierului Ibuse Masuji se

bucură de o mare popularitate.

Spunem romancier, cu toate că ar fi greu să diferenţiezi un roman de o

nuvelă care este mai mult un fel de “istorioară”, de “roman scurt”.

Lipsiţi deetiosm şi de afectivitate, eroii romanelor japoneze se vor lăsa cu

greutate înţeleşi de cititorii nefamiliarizaţi cu modul lor de viaţă şi gândire.

“Irisul nebun” este o autobiografie romanţată, cu o viaţă de incidente

semibiografice, grupate la întâmplare, evocând contrastul dintre marea

tragedie a războiului şi detaliile prozaice ale vieţii cotidiene. În “Irisul

nebun” al lui Ibuse Masuji, Hiroşima şi calvarul ei sunt menţionate doar în

trecere, dar teribila realitate a Hiroşimei şi a bombei atomice este mereu

simţită pe canavaua nuvelei.

6 august 1945. Bombardierul “Enola Gay” zboară deasupra hiroşimei.Îşi lansează bomba atomică pulverizând nouă zecimi din oraş. Provocând

moartea a 90.000 de locuitori şi rănind peste 40.000.

Urmează Nagasaki şi Hokaido, iar împăratul Hiro-Hito anunţă sfârşitul războiului.În faţa palatului imperial, aviatori, ofiţeri superiori ai marinei, în

frunte cu amiralul Omischi îşi fac hara-kiri, iar ultimii “Kamikaze” se

aruncă în mare.

‘Irisul nebun” vorbeşte despre inutilitatea războiului, despre absurditatea,

comicul, zădărnicia lui, ciudăţenia şi urâţenia lui.

În mijlocul unui august trist, la câteva zile de la capitulare, în

suburbia Fukuyama, înflorise un iris singuratic cu petale purpurii, un simbol al

ciudăţeniei. Avea petalele tari şi sbârcite, semănând cu o hârtie mătăsoasă.

“Trebuie să fie nebun! Poate că frica l-a făcut să înflorească”. Acest iris

întârziat va declanşa în mintea autorului amintirea unui alt iris, plutind pe

un iaz şi aparţinând unei alte epoci. Irisul întârziat, înflorit în suburbia

Fukuyama e nebun şi creşte într-o perioadă de nebunie.

Acţiunea se petrece la 150 km de Hiroşima, raidul fiind descris în mod

indirect, din Fukuyama, un oraş pe care scriitorul avea senzaţia să-l priveşte

pentru ultima oară, un oraş în care s-a ordoonat evacuarea, în care s- a

întrerupt traficul, în care se mutau clinicile.

Lângă podul de cale ferată, un tun antiaerian, acoperit cu saci de nisip,

avea ţeava îndreptată spre vest, în direcţia Hiroşimei. Dacă nu ar fi fost munţ

ii, s-ar fi putut distinge urmele norului în formă de ciupercă deasupra Hiri

şimei. Kobayasi, directorul unei şcoli primare din Hiroşima, a scăpat teafăr din

catastrofă. Când fulgerul fantastic a brăzdat cerul, s-a cutremurat: arma

secretă!

Fukuyama este ascuns după nişte coline; de aceea, la 40 de ore după

distrugerea Hiroşimei, în timpul nopţii, raidul aerian a luminat colinele, dând

o strălucire halucinantă oraşului incendiat.

După o săptămână, mulţi au fost înrolaţi ca voluntari şi trimişi la Hiro

şima să ajute la evacuarea oraşului. Supravieţuitorii se întorceau acasă, arşi sau

mutilaţi, plângându-se de ciudate dureri interne, nereuşind să le localizeze,

ştiind doar că suferă groaznic. Vizitând, după zece luni, Hiro şima, scriitorul

a putut constata că “dintre toţi arborii oraşului, doar palmierii

supravieţuiseră temperaturii de cuptor şi începeau să înflorească”.

Păreri Tutovene Nr. 740 / 3 – 7 noiembrie 2003

Ce este CARTEA GALBENĂ?

Despre “Cartea Galbenă” a judeţului Vaslui s-a mai scris atunci când,într-un cadru special, a fost lansată la Hotel Racova din Vaslui.Dar ce este acest anuar de afaceri al României şi ce cuprinde el?În primul rând este instrumentul indispensabil al omului de afaceri, al

funcţionarului public şi al fiecărui cetăţean care are nevoie de o bază de date

fezabilă.

Primele pagini cuprind publicitatea ilustrată şi planşe cu hărţile

municipiilor Vaslui şi Bârlad. Răsfoind CARTEA GALBENĂ găseşti toate

telefoanele importante, lista străzilor din Vaslui şi Bârlad, indici ai

adreselor de e-mail şi internet, indici pe domenii de activitate şi pe

branşe de activitate.

Lista cu domeniile de activitate cuprinde atât agenţii economici, cât şi

instituţiile publice şi sociale de larg interes cetăţenesc.

Informaţiile culese din teren de echipa specializată au presupus o

muncă şi un efort asiduu.

Nu lipsesc adresele instituţiilor centrale ale administraţiei de stat, ale

Ambasadelor, prefixele telefonice internaţionale, numerele de cod şi

indicativele telefonice interurbane ale principalelor localităţi din România,

distanţele în ţară pe şosea / cale ferată (km), distanţe în Europa şi Africa de

Nord – căi aeriene (km).

Dorim să găsim o stradă? Cartea Galbenă prezintă lista străzilor din

Vaslui, Bârlad şi Huşi şi ne învaţă cum s-o găsim. În paranteză sunt trecute şi

denumirile vechi ale străzilor. Nu lipsesc localităţile rurale cu adresele şi

telefoanele utile, Asociaţiile de caritate şi umanitare, fundaţiile, mănăstiri,

parohii, biserici, instituţii de agrement, bănci, adrese ale instituţiilor financiare

şi economice, ale instituţiilor şi administraţiilor publice, inspectoratelor,

grădiniţe, şcoli etc.

Este prezent şi domeniul juridic, marketing şi mass-media. Există şi un

program al târgurilor şi expoziţiilor internaţionale pe anul 2002, pe

semstrul I şi II.

Recomandăm medicilor stomatologi vizitarea, pe 23.10.2002, a Salonului

Comercial Internaţional de echipamente, instrumentar, accesorii, materiale şi

produse chimico-farmaceutice de uz stomatologic.

INDAGRA invită pe 6.10.2002 la salonul comercial de flori, plante,

echipamente şi unelte de grădinărit, pe toţi iubitorii de amenajări ale

apartamentelor şi grădinilor.

Nu lipsesc expoziţiile de vinuri, de ambalaje, de suveniruri şi cadouri, de

produse cosmetice, de îmbrăcăminte şi ţesături textile.

Şi toate acestea le aflaţi din cuprinsul Cărţii Galbene, care vă oferă în final

domeniile pe branşe de activitate.

Am prezentat câteva argumente în favoarea prezenţei pe biroul fiecăruia a

Cărţii Galbene, cea mai rapidă şi modernă sursă de informaţie la care puteţi

apela şi prin care puteţi intra în “dialog” cu toate serviciile din judeţul Vaslui.

Dan-Aristide POPA, Păreri Tutovene nr. 640 / 2 – 5 aUGUST 2002