MINISTERUL PUBLIC 2 PARCHETUL DE PE LÂNG ÎNALTA 0 …revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/03/Pro-Lege_2014_1_2.pdf · MIHAIL UDROIU, Judecător . Consilier al procurorului

2 0 1 4

PRO

LE

GE

1-2

MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA

CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

PRO LEGE NR. 1-2/2014

ISSN – 1224 - 2411

R O M Â N I A MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia de resurse umane şi documentare

PRO LEGE

1-2/2014

În conformitate cu art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Opiniile exprimate de autori nu reprezintă punctul de vedere oficial al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu au caracter obligatoriu pentru magistraţii Ministerului Public.

3

PRO LEGE NR. 1-2/2014

CUPRINS

ANALIZE, STUDII, COMENTARII *

1. DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL

Pag. Codruţ Olaru Criminalitatea organizată prevăzută

de Legea nr. 39/2003 – grupul infracţional organizat ……..…….…

11

Alexandru Florea

Aspecte de noutate privind reglementarea generală a expertizei în noul Cod de procedură penală .....

25

Monica Buzea Aspecte privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive ........................

40

Corina Ceascai Infracţiunea de conflict de interese ..

45

Cristian Tătaru Reunire, indivizibilitate, conexitate - aspecte comparative ……………….

54

Darius Roman Practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroşani referitoare la aplicarea prevederilor Legii nr. 82/2012 şi a dispoziţiilor din Noul Cod de procedură penală cu privire la supravegherea tehnică …………..

62

Angela Barbu Respectarea prezumţiei de nevinovăţie în relaţia organ judiciar - mass-media ………………………

72

Liviu Popescu Limitele comunicării informaţiilor judiciare către mass-media.

4

Principiul legalităţii .……………… 102

2. DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL

Rodica Bratu Recursul în interesul legii. Aspecte de drept comparat .............................

125

3. JURISPRUDENŢĂ

Cristian Valentin Ştefan

Note de jurisprudenţă penală. Drept material …..…..................................

170

Liviu Drăgănescu

Practica judiciară recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ….

199

5

PRO LAW NO. 1-2/2014

CONTENTS

ANALYSIS, STUDIES, COMMENTS *

1. CRIMINAL LAW AND CRIMINAL PROCEDURAL LAW

Page Codruţ Olaru Organized crime provided by Law

no. 39/2003 – the organized criminal group ………………..……..…….…

11

Alexandru Florea

Innovating aspects regarding the general regulation of the expertise in the New Criminal Procedure Code ...

25

Monica Buzea Aspects concerning the more favorable application of the criminal law in the final punishments ............

40

Corina Ceascai Conflict of interest Offence ……....

45

Cristian Tătaru Reunion, indivisibility, conjunction – comparative aspects …………….

54

Darius Roman Prosecutor’s Office attached to Petroşani local court practice with reference to the application of the provisions of Law no. 82/2012 and of the stipulations of the New Criminal Procedure Code regarding the technical surveillance ….………

62

Angela Barbu Compliance of the presumption of innocence in the judicial body – media relationship …………………

72

6

Liviu Popescu The limits of the judicial communication of information to the media. The principle of legality. …..

102

2. CIVIL LAW AND PROCEDURAL LAW

Rodica Bratu The appeal for the benefit of law. Aspects of compared law ................

125

3. JURISPRUDENCE


Observations regarding Criminal Case Law. Matter law ......................

170

Liviu Drăgănescu

Recent judicial practice of the High Court of Cassation and Justice in the matter of Law. no 221/2009 regarding the political convictions and the administrative measures assimilated to them, delivered during 6 March 1945 - 22 December 1989

199

7

PRO LOI NO. 1-2/2014

SOMMAIRE

ANALYSES, ETUDES, COMMENTAIRES *

1. DROIT PENAL ET PROCESSUEL PENAL

Page Codruţ Olaru Le crime organisé prévu par la Loi

no. 39/2003 – le groupe criminel organisé …………….……..…….…

11

Alexandru Florea

Aspects de nouveauté sur la réglementation générale de l’expertise dans le nouveau Code de procédure pénale .............................

25

Monica Buzea Aspects sur l’application de la loi pénale plus favorable au cas des peines définitives …..........................

40

Corina Ceascai L’infraction de conflit d’intérêts …..

45

Cristian Tătaru Réunion, indivisibilité, connexité – aspects comparatifs ……………….

54

Darius Roman La pratique du Parquet près la Cour de première instance de Petroşani quant à l’application des dispositions de la Loi no. 82/2012 et des dispositions du nouveau Code de procédure pénale relativement à la surveillance technique ……………..

62

Angela Barbu Le respect de la présomption d’innocence dans la relation organe judiciaire - médias …………………

72

8

Liviu Popescu Limites de la divulgation judiciaire dans les médias. Principe de la légalité. …………………………….

102

2. DROIT CIVIL ET PROCESSUEL CIVIL

Rodica Bratu L’appel dans l’intérêt de la loi. Aspects de droit comparé ................

125

3. JURISPRUDENCE


Notes sur la jurisprudence pénale. Droit matériel ...................................

170

Liviu Drăgănescu

La pratique judiciaire récente de la Haute Cour de Cassation et de Justice dans la matière de la Loi no. 221/2009 sur les condamnations à caractère politique et les mesures administratives assimilées à celles-ci, prononcées dans la période 6 mars 1945 – 22 décembre 1989 ...….

199

COLEGIUL DE REDACŢIE

LIVIU POPESCU, procuror şef al Biroului de documentare Secţia de resurse umane şi documentare,

coordonator,

LIVIU DRĂGĂNESCU, Procuror

Secţia judiciară

MIHAIL UDROIU, Judecător

Consilier al procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate

Organizată şi Terorism

MĂDĂLINA SCARLAT, Procuror

Direcţia Naţională Anticorupţie

Codruţ Olaru

1. DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL

Criminalitatea organizată prevăzută de Legea nr. 39/2003 – grupul infracţional organizat

Dr. Codruţ Olaru

În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 39/2003, grupul

infracţional organizat este grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi.

The present concerns for investigation, incrimination and sanctioning of the organized crime are more contemporary as ever, also justified by the fact that the great majority of the legislative creations in the matter of organized criminality, generally, and of its sub-domains, particularly - either trafficking in human beings, trafficking ammunition, terrorism or money laundry - are relatively recently adopted therefore perfectible.

Criminalitatea organizată este una dintre cele mai grave forme de pluralitate constituită de infractori.

După apariţia Legii nr. 39/2003 s-a pus problema sferei de aplicare a art. 323 C.pen., care prevede asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni. Diferenţa esenţială dintre art. 323 C.pen. şi art. 2 din Legea nr. 39/2003 constă în aceea că norma specială - art. 2 din Legea nr. 39/2003 - este incidentă numai dacă obiectivul grupului criminal organizat constă în

11


12

săvârşirea uneia dintre infracţiunile grave menţionate expres de legea specială. Potrivit art. 2 din Legea nr. 39/2003, prin infracţiune gravă se înţelege fapta care face parte din una dintre următoarele categorii:

1. omor, omor calificat, omor deosebit de grav; 2. lipsire de libertate în mod ilegal; 3. sclavie; 4. şantaj; 5. infracţiuni contra patrimoniului, care au produs

consecinţe deosebit de grave; 6. infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului

armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive;

7. falsificare de monede sau de alte valori; 8. divulgarea secretului economic, concurenţa neloială,

nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri;

9. proxenetismul; 10. infracţiuni privind jocurile de noroc; 11. infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori; 12. infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni

în legătură cu traficul de persoane; 13. traficul de migranţi; 14. spălarea banilor; 15. infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate

acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie;

16. contrabanda, evaziunea fiscală, precum şi celelalte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare;

17. bancruta frauduloasă; 18. infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi

reţelelor informatice sau de comunicaţii;

Codruţ Olaru

13

19. traficul de ţesuturi sau organe umane; 20. orice altă infracţiune pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puţin 5 ani.

Totodată, există şi vom aminti în cele ce urmează o serie de dispoziţii legale referitoare la prevenirea criminalităţii organizate. Astfel, conform art. 3 din Legea nr. 39/2003, autorităţile şi instituţiile publice, organizaţiile neguvernamentale, precum şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile desfăşoară, separat sau în cooperare, activităţi susţinute de prevenire a criminalităţii organizate. De asemenea, art. 4 din Legea nr. 39/2003 prevede că autorităţile şi instituţiile publice desfăşoară activitatea de prevenire a criminalităţii organizate în cadrul Grupului central de analiză şi coordonare a activităţilor de prevenire a criminalităţii, care face parte din Consiliul Naţional de Prevenire a Criminalităţii, înfiinţat prin H.G. nr. 763/2001. Acest grup ia măsurile necesare pentru elaborarea şi actualizarea periodică a Planului naţional de acţiune pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, aprobat prin hotărâre a Guvernului.

Articolele 5 şi 6 din aceeaşi lege prevăd mai multe atribuţii ce revin unor autorităţi sau instituţii publice. Astfel, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public efectuează studii periodice în scopul identificării cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează criminalitatea organizată şi iniţiază campanii de informare privind acest fenomen. Ministerul de Interne, prin structurile sale specializate, realizează şi menţine în actualitate baza de date privind criminalitatea organizată, monitorizează şi evaluează periodic acest fenomen, luând în considerare atât categoriile de persoane care fac parte din grupurile infracţionale organizate sau care au legătură cu asemenea grupuri, cât şi victimele criminalităţii organizate. Publicarea informaţiilor statistice şi a rapoartelor de evaluare se face anual de către Inspectoratul


14

General al Poliţiei Române, cu avizul Ministerului de Interne. O deosebită importanţă prezintă infracţiunea prevăzută

de art. 7 din Legea nr. 39/2003, din punct de vedere al conţinutului normei de incriminare. Astfel, în conformitate cu acest text de lege:

„(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi1.

(2) Pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni grave, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni”.

a) Condiţiile preexistente. Obiectul juridic al acestei

infracţiuni îl constituie relaţiile sociale referitoare la prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate. Infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu are obiect material.

Subiectul activ al infracţiunii este, de regulă, plural,

1 Art. 323 C. pen. are un conţinut relativ similar: „(1) Fapta de a se asocia

sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce intră în scopul asocierii.

(2) Dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică celor care au săvârşit infracţiunea respectivă pedeapsa pentru acea infracţiune în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1).

(3) Nu se pedepsesc persoanele prevăzute în alin. (1), care denunţă autorităţilor asocierea mai înainte de a fi fost descoperită şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii care intră în scopul asocierii”.

Codruţ Olaru

15

deoarece, cu excepţia modalităţii iniţierii, existenţa infracţiunii presupune mai multe persoane în calitate de subiecţi activi, indiferent de rolul jucat de către aceştia la săvârşirea infracţiunii. Infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 este o formă a pluralităţii infracţionale constituite, alături de complot (art. 167 C.pen.) şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 C.pen.).

Participaţia penală este posibilă sub forma instigării la iniţierea grupului infracţional organizat, la asociere sau la sprijinire ori a complicităţii prin promisiune de tăinuire sau favorizare.

b) Latura obiectivă. Elementul material se poate manifesta alternativ, prin iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori prin aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup.

Iniţierea unui grup infracţional organizat înseamnă

pregătirea sau organizarea unei asemenea structuri. Iniţiatorul unui grup infracţional este persoana care pune bazele unei pluralităţi constituite de infractori. Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate, nu are nicio relevanţă dacă iniţierea a fost sau nu transpusă în practică.

Constituirea unui grup infracţional organizat este o activitate prin care se înfiinţează o organizaţie criminală care vizează săvârşirea unor infracţiuni dintre cele prevăzute de Legea nr. 39/2003. Prin activitatea de iniţiere şi constituire este întemeiată şi organizată pluralitatea de infractori.

Aderarea la o asociere constituită în scop infracţional constă în dobândirea calităţii de membru al asocierii. Aderarea la un grup infracţional organizat se poate manifesta expres (de pildă, prin depunerea unui jurământ) sau tacit (spre exemplu, desfăşurarea unor activităţi din care rezultă că cel în cauză se consideră membrul grupului).

Sprijinirea asocierii infracţionale înseamnă un ajutor,


16

de orice fel, acordat unui astfel de grup. Ajutorul poate fi de natură materială (de pildă, plata unei „cotizaţii” sau „contribuţii”) sau de ordin moral (spre exemplu, atragerea de adepţi).

Latura obiectivă a infracţiunii, în oricare dintre formele sale alternative, trebuie să aibă ca finalitate un grup infracţional organizat, care să îşi propună săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni dintre cele prevăzute expres de art. 2 din Legea nr. 39/2003. Cu excepţia modalităţii iniţierii, acest lucru înseamnă că grupul infracţional trebuie să fie structurat, format din trei sau mai multe persoane, să existe pentru o perioadă şi să acţioneze, în mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine, în mod direct sau indirect, un beneficiu financiar sau un alt beneficiu material.

Infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu trebuie să se confunde cu pluralitatea ocazională şi nici cu cele prevăzute de art. 167 şi art. 323 C.pen., deoarece prima implică mai multe condiţii intrinseci, şi anume organizarea grupului, reguli de acţiune, o ierarhie a membrilor şi repartizarea rolurilor acestora, dar şi condiţia specifică referitoare la comiterea vreuneia dintre infracţiunile grave prevăzute de art. 2 din Legea nr. 39/2003. Potrivit art. 8 din Legea nr. 39/2003, iniţierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în vederea săvârşirii de infracţiuni, care nu este un grup infracţional organizat, se pedepseşte, după caz, potrivit art. 167 sau art. 323 C.pen.

Urmarea imediată presupune crearea unei stări de pericol pentru ordinea de drept. Astfel, cu toate că grupul infracţional organizat nu săvârşeşte infracţiunile ce formează scopul constituirii, infracţiunea îşi produce urmarea specifică de îndată ce elementul material, în oricare dintre modalităţile sale, este realizat integral. În situaţia în care membrii grupului săvârşesc infracţiunea propusă, va exista concurs între această infracţiune şi infracţiunea analizată.

Codruţ Olaru

17

Legătura de cauzalitate nu ridică probleme, deoarece ea rezultă din redactarea textului.

c) Latura subiectivă: De regulă, infracţiunea se comite cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, calificată prin scop – săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni grave (art. 2 din Lega nr. 39/2003). În majoritatea cazurilor, membrii grupului prevăd rezultatul şi îl urmăresc.

d) Forme şi modalităţi. Actele de pregătire şi tentativa, dacă nu pot fi incluse în conţinutul vreuneia dintre modalităţile elementului material, nu sunt incriminate. Consumarea infracţiunii depinde de felul modalităţii infracţionale realizate, astfel că efectuarea integrală a oricăreia dintre ele determină consumarea infracţiunii. Cele patru modalităţi normative – iniţierea, constituirea, sprijinirea sau aderarea – sunt alternative, ceea ce înseamnă că efectuarea uneia este suficientă pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii, iar comiterea a două sau a mai multor modalităţi, dacă privesc acelaşi grup infracţional organizat, nu creează o pluralitate de infracţiuni. În ceea ce priveşte modalităţile faptice, acestea sunt, practic, nelimitate.

e) Cauze de nepedepsire şi de reducere sau agravare a pedepsei

Cauză de nepedepsire. În conformitate cu art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, nu se pedepseşte persoana care, săvârşind una dintre faptele prevăzute la art. 7 alin. (1), denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat mai înainte de a fi fost descoperit şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul acestui grup. Denunţarea poate fi scrisă sau orală, putând îmbrăca oricare dintre formele de sesizare a organelor judiciare prevăzute de art. 221 C.proc.pen., respectiv plângere penală, autodenunţ sau denunţ. Denunţarea faptei trebuie să fie făcută din iniţiativa făptuitorului şi să aibă la bază voinţa liber exprimată. Denunţarea grupului infracţional organizat este necesar să fie făcută mai înainte de a fi fost


18

descoperit şi a se fi început săvârşirea infracţiunii ce constituie scopul grupului2. O altă cerinţă a textului legal este aceea ca denunţătorul să fie participant la grupul infracţional pe care îl denunţă.

Cauză de reducere a pedepsei. Conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute la art. 7 alin. (1) sau (3) şi care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Denunţul făcut în condiţiile Codului de procedură penală (art. 221) trebuie să aibă drept rezultat identificarea şi tragerea la răspundere penală a cel puţin unuia dintre membrii grupului infracţional organizat, în sensul furnizării de date suficiente pentru stabilirea identităţii, a contribuţiei şi vinovăţiei celui denunţat.

Cauză de agravare a pedepsei. În temeiul art. 10 din Legea nr. 39/2003, infracţiunea de tăinuire prevăzută la art. 221 C.pen.3, dacă bunul provine dintr-o infracţiune gravă săvârşită de unul sau mai mulţi membri ai unui grup infracţional organizat, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege

2 Gh. Mateuţ, V.E. Petrescu, N. Ştefăroi, E. Onu, A. Dublea, S. Luca,

D. Iovu, R.D. Tărniceriu, G.L. Gafta, C. Luca, R.A. Prună, Traficul de fiinţe umane, infractor, victimă, infracţiune, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2005, p. 55, www.alternativesociale.ro.

3 Conform art. 221 C.pen., „(1) Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

(2) Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte”.

Codruţ Olaru

19

pentru infracţiunea gravă din care provine bunul tăinuit. Tăinuirea săvârşită de către soţ sau de către o rudă apropiată nu se pedepseşte.

f) Aspecte procesuale. Conform art. 11 din Legea nr. 39/2003, urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 se efectuează în mod obligatoriu de către procuror şi se judecă în primă instanţă de tribunal.

Articolul 12 din legea mai sus-menţionată prevede că Ministerul de Interne îşi constituie structuri specializate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, urmând să asigure cadrul organizatoric necesar, precum şi pregătirea şi specializarea personalului în acest scop. În cadrul structurilor specializate se pot constitui, în condiţiile legii, compartimente tehnice pentru desfăşurarea activităţii de obţinere, prelucrare, verificare şi stocare a informaţiilor din acest domeniu.

În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 7 şi art. 10 se aplică dispoziţiile art. 118 C.pen. privind confiscarea bunurilor, respectiv art.1182 C.pen. privind confiscarea extinsă.

Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. Veniturile au alte beneficii materiale obţinute din bunurile supuse confiscării, de asemenea, se confiscă. Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurenţa valorii bunurilor supuse confiscării. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi veniturilor sau altor beneficii materiale obţinute din bunurile supuse confiscării ce nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal. Pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, se pot lua măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.

Conform art. 14, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 7, secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după


20

începerea urmăririi penale, şi nici instanţei de judecată. Datele şi informaţiile se solicită, în scris, în cursul

urmăririi penale de către procuror, pe baza autorizaţiei motivate a procurorului anume desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar în cursul judecăţii, de către instanţă.

Noţiunea de grup infracţional organizat în

reglementarea Noului Cod Penal. Intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod Penal,

adoptat prin Legea nr. 286/20094, dar şi urmare a punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 187/20125 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal se va realiza ca o necesitate imperioasă dictată de raţiuni de politică penală nouă, modernă, europeană.

Dată fiind multitudinea de noţiuni juridice întâlnită în materia pluralităţii de infractori – asociere in vederea săvârşirii de infracţiuni, grup infracţional organizat, grup structurat, complot sau grupare teroristă – NCP a abordat varianta instituirii unei unităţi conceptuale în materie, prin reglementarea unei singure noţiuni – grup infracţional organizat - şi dezincriminarea implicită a infracţiunilor corespunzătoare celorlalte forme de asociere criminală.

În acest sens, definirea noţiunii de grup infracţional organizat, realizată în art. 367 alin. (6) ca fiind „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni”, facilitează mult activitatea practicienilor dreptului, prin eliminarea paralelismelor juridice amintite anterior, dar nu elimină pe deplin eventualele interpretări critice.

4 M. Of., nr. 510 din 24 iulie 2009 5 M. Of., nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în M. Of., nr. 117 din

1 martie 2013

Codruţ Olaru

21

Această definiţie păstrează condiţionalităţile anterioare impuse atât de Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York, la data de 15 noiembrie 2000, cât şi de Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, referitoare la existenţa grupului infracţional organizat, respectiv cele privind existenţa unui număr minim de 3 persoane ce trebuie să intre în alcătuirea grupului, continuitatea în timp a activităţilor infracţionale, ierarhizarea şi stabilirea clară a atribuţiilor fiecărui membru al grupului, toate acestea circumscrise unui singur scop - comiterea de infracţiuni.

Principalul neajuns al acestei noi definiţii, comparativ cu reglementarea actuală, vizează categoriile de infracţiuni ce trebuie să intre în sfera de preocupări infracţionale a membrilor grupării pentru ca aceasta să îndeplinească în mod obiectiv trăsăturile definitorii ale unui grup infracţional organizat; dacă dispoziţiile precedente prevedeau în mod imperativ comiterea doar de infracţiuni grave, aşa cum sunt ele definite de art. 2 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, reglementarea din NCP dă posibilitatea ca în scopul grupului să poate fi incluse orice categorii de infracţiuni.

De altfel, analiza noţiunii de grup infracţional este obligatoriu a fi realizată în paralel cu cea de infracţiune gravă, materie în care noua reglementare a instituit modificări de esenţă; în principal, în art. 2 lit. b) a fost prevăzută, ca regulă generală, că reprezintă „infracţiune gravă - infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani.”

Pe lângă acest criteriu de ordin general, legiuitorul a prevăzut şi un altul, particular, prin menţionarea în mod limitativ a unor infracţiuni sau categorii de infracţiuni care alcătuiesc acest concept de infracţiune gravă, respectiv:


22

„1. supunerea la muncă forţată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 din Codul penal;

2. divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304 din Codul penal;

3. ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 din Codul penal;

4. infracţiuni privind concurenţa neloială; 5. infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate

acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

6. infracţiuni privind traficul de droguri; 7. infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de

droguri; 8. infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind

introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri; 9. infracţiuni privind organizarea şi exploatarea

jocurilor de noroc.” În mod total nejustificat, nu sunt prevăzute nici un fel

de criterii care au stat la baza selecţiei acestor fapte (în condiţiile în care alte infracţiuni, mult mai grave decât cele menţionate în listă, nu au fost prevăzute în mod expres), cu atât mai mult cu cât noua enumerare, comparativ cu dispoziţiile anterioare, este mult mai puţin numeroasă şi sistematizată.

Această nouă abordare poate genera două categorii de disfuncţii majore: în primul rând, va genera probleme de fond în activitatea concretă de combatere a criminalităţii organizate, prin aglomerarea nejustificată a structurilor de specialitate de la nivelul Ministerului Public Român – D.I.I.C.O.T., respectiv ale Inspectoratului General al Politiei Române – D.C.C.C.O., entităţi specializate în investigarea cauzelor complexe şi a căror competenţă materială este construită pe ideea destructurării grupurilor infracţionale organizate ce comit infracţiuni grave; în subsidiar, vor fi generate statistici alarmante şi nerealiste în

Codruţ Olaru

23

planul principalilor indicatori criminogeni referitori la documentarea informativ – operativă a adevăratelor grupări criminale, fapt posibil prin aceea că se va da posibilitatea cuantificărilor statistice şi pentru acele grupuri infracţionale organizate ce nu comit infracţiuni grave.

În ceea ce priveşte incriminarea şi sancţionarea faptelor de constituire, aderare sau sprijinire a unui grup infracţional organizat, legiuitorul le-a grupat in Capitolul I – Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice, prin preluarea dispoziţiilor similare din legea specială6.

Articolul 367 prevede în acest sens: „Constituirea unui grup infracţional organizat (1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional

organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Cauzele de nepedepsire sau de reducere a pedepsei, cu menţionarea aceloraşi condiţii de aplicabilitate, se regăsesc şi în noile reglementări:

„(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost

6 Conform Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

286/2009 privind Codul Penal, la data intrării în vigoare a noilor dispoziţii, se abrogă art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterii criminalităţii organizate.


24

descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului.

(5) Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1) - (3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.”

În concluzie, incriminarea în NCP a faptelor specifice constituirii unui grup infracţional organizat s-a realizat în cea mai mare parte prin preluarea dispoziţiilor din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (parte dintre aceste dispoziţii fiind abrogate expres), iar pentru sancţionarea lor s-a recurs la stabilirea unui regim sancţionator mai puţin sever, cu accent pe componenta de individualizare judiciară a faptei săvârşite.

Alexandru Florea

Aspecte de noutate privind reglementarea generală a expertizei în noul Cod de procedură penală

Alexandru Florea

Procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Aiud

In the short present paper, the author proposes an introduction in matter, comparing the principle dispositions referring to expertise in the criminal law, provided by the New Criminal Procedure Code, and respectively the regulation of this matter in the Criminal Procedure Code 1969, with certain critical reflections, deviated from the short attempted comparative analysis.

The tests taken into consideration are art. 172-183 New Criminal Procedure Code, reported to the similar 1969 Criminal Procedure Code texts.

I. Precizări introductive. Precizăm de la început că prezentul articol are ca

premisă ideea de a constitui o simplă bază de discuţii cu privire la elementele de noutate privitoare la problematica expertizei în cadrul procesului penal, cuprinse în Noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010) – sub aspectul dispoziţiilor comune asupra problematicii, prevăzute de art. 172-183. Avem în vedere şi o scurtă prezentare comparativă cu reglementarea vechiului Cod de procedură penală, pe aspecte punctuale.

Ca precizare introductivă, remarcăm faptul că problematica expertizei în procesul penal este tratată începând cu Capitolul VII intitulat „Expertiza şi constatarea” din Titlul IV al Părţii generale a Noului Cod de procedură penală (NCPP) - „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”.

25


26

La o primă examinare rezultă că legiuitorul Noului Cod de procedură penală a ales a aborda la un loc expertizele şi constatările, spre deosebire de legiuitorul de la 1969, care la Secţiunea IX din Capitolul II al Părţii generale din Vechiul Codul de procedură penală, Titlul III a ales să trateze constatările tehnico-ştiinţifice şi cele medico-legale, iar la Secţiunea X din acelaşi capitol a înţeles să trateze expertizele.

Reglementarea dispunerii constatării apare în NCPP la art. 172, începând cu alin. (9) şi până la alin. (12), reluând în esenţă cerinţa caracterului urgent al împrejurărilor care se cer a fi constatate (dispariţia unor mijloace de probă sau starea de urgenţă), completate de art. 1811 NCPP, care tratează obiectul constatării şi raportul de constatare într-un mod lapidar şi insuficient, un regres faţă de reglementarea anterioară.

Un element de noutate este referirea expresă la certificatul medico-legal – despre care se statuează la art. 172 alin. (11) NCPP că are valoare de raport de constatare. Din acest punct de vedere s-ar pune problema dacă legiuitorul a înţeles ca în toate cazurile certificatele medico-legale să fie examinate prin prisma cerinţelor general necesare pentru întocmirea unui raport de constatare (urgenţă, pericol de dispariţie a probelor etc.), precum şi problema valorii probante a certificatului medico-legal prezentat de partea civilă/persoana vătămată care îl anexează plângerii sale - deci fără a fi dispus de organul judiciar -, aşa cum prevede art. 172 alin. (9) NCPP.

Considerăm că se impune cât mai urgent completarea dispoziţiilor legale prin introducerea unui nou alineat, (91), cu următorul cuprins: „Certificatul medico-legal are aceeaşi valoare probantă, specifică unui raport de constatare, şi dacă este eliberat de medicul legist potrivit dispoziţiilor legii speciale care reglementează această activitate, la cererea persoanei care solicită a fi examinată medico-legal, chiar mai înainte de începerea urmăririi penale”, în caz contrar putând fi

Alexandru Florea

27

considerat ca neavând valoarea probantă specifică probei ştiinţifice reprezentată de constatarea medico-legală.

II. Dispunerea expertizei Art. 172 alin. (1) - (8) NCPP prevede condiţiile în care

se dispune expertiza. Spre deosebire de reglementarea anterioară – art. 116 C.p.p. 1969, actualul Cod de procedură penală prevede expres că cererea de expertiză se formulează în scris cu indicarea clară a obiectivelor şi a împrejurărilor ce se cer evaluate de expert. Din păcate, nu există sancţiuni procesuale pentru nerespectarea formei pe care cererea de expertiză trebuia să o îndeplinească, astfel că în opinia noastră, organul judiciar va trebui să aprecieze o astfel de cerere de la caz la caz, inclusiv prin prisma rolului activ – prevăzut de Noul Cod de procedură penală ca parte a principiului fundamental al aflării adevărului sub semnul căruia se cuvine a se desfăşura orice proces penal.

III. Numirea expertului. Nu există prevederi fundamental diferite în Noul Cod

de procedură penală sub acest aspect, vechile prevederi din art. 118 C.p.p. 1969 fiind reluate la art. 173 NCPP. Singura împrejurare nouă, care ţine mai mult de tehnica de redactare şi topografia textului, se concretizează în aceea că numirea expertului face obiectul unui articol de lege separat, focalizat asupra acestei împrejurări, pe când în vechea reglementare (art. 118 C.p.p. 1969) respectivele prevederi erau redactate sub denumirea „Procedura expertizei”.

La fel ca în vechea reglementare, şi Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de parte, respectiv specialişti ai altor instituţii atunci când institutul sau laboratorul de specialitate căruia i s-a încredinţat efectuarea expertizei consideră aceasta necesar (asupra acestei problematici, a se vedea infra pct. IV). Remarcăm de asemenea că legiuitorul a renunţat la reglementarea într-un articol distinct a „experţilor


28

oficiali” – cu referire la cei care fac parte din institute şi laboratoare –, ceea ce putea, sub vechea reglementare, induce ideea că alţi experţi, care nu fac parte din laboratoare sau institute specializate, pornesc din start cu un „handicap” profesional, neintrând sub umbrela „oficialităţii” prevăzută de art. 119 C.p.p. 1969.

IV. Incompatibilitatea expertului – art. 174 NCPP. Considerăm că în mod corect legiuitorul din 2010 a

procedat la introducerea reglementării incompatibilităţii expertului în capitolul afectat expertizei, la art. 174 NCPP, desigur, cu trimitere la textul art. 64 NCPP, care reglementează cazurile de incompatibilitate ale judecătorului. Cu toate acestea, anumite nuanţări s-ar fi impus, ţinând cont de specificul activităţii fiecăruia dintre participanţii la proces – judecător versus expert. Considerăm totuşi că în condiţiile date organul judiciar chemat să aprecieze asupra incompatibilităţii expertului va avea în vedere particularităţile poziţiei procesuale a expertului (spre exemplu nu se va crampona de cazul incompatibilităţii judecătorului de drepturi şi libertăţi cu judecătorul fondului, care nu se aplică în situaţia expertului).

În materia care face obiectul prezentei secţiuni, art. 64 NCPP prevede:

„Incompatibilitatea judecătorului (1) Judecătorul este incompatibil dacă: a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al

unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea

inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;

c) a fost expert sau martor, în cauză; d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui

subiect procesual principal;

Alexandru Florea

29

e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;

f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.

(2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.

(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.

(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.

(5) Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.

(6) Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.”

Suntem de părere că expertului îi sunt aplicabile toate

cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 alin. (1) NCPP, precum şi cel de la art. 64 alin. (2) NCPP, coroborând textul art. 174 NCPP, ce trimite la art. 64 NCPP, în tot, fără a distinge, cu textul art. 177 alin. (3) NCPP, care impune expertului obligaţia imparţialităţii. Aceasta din urmă ar putea fi afectată în cazul încălcării dispoziţiilor art. 64 alin. (2) NCPP de către expert.

Cazurile de incompatibilitate prevăzute de alin. (3) - (6)


30

ale art. 64 NCPP au însă un echivalent adecvat poziţiei procesuale a expertului: acesta nu poate fi numit expert de mai multe ori în aceeaşi cauză, potrivit art. 174 alin. (2) NCPP. Această împrejurare reprezintă un element de noutate absolută, deoarece vechea reglementare – art. 54 alin. (3) C.p.p. 1969 – prevedea expres că nu este motiv de recuzare participarea ca expert de mai multe ori în aceeaşi cauză.

Considerăm justă poziţia legiuitorului Noului Cod de procedură penală, deoarece expertul chemat să efectueze o nouă expertiză în aceeaşi cauză va tinde în mod firesc „să îşi apere” punctul de vedere consacrat prin expertiza anterioară. Nu acelaşi lucru se poate spune despre expertul chemat să dea lămuriri scrise, să efectueze un supliment de expertiză sau chiar să dea declaraţii în faţa organului judiciar - acesta este chemat, în toate cele trei modalităţi anterior expuse - să lămurească anumite aspecte conţinute în raportul de expertiză, nu să întocmească una nouă.

Legiuitorul a prevăzut (de data aceasta) şi o sancţiune în cazul în care organul judiciar desemnează ca expert o persoană incompatibilă: judecătorul nu poate să îşi întemeieze hotărârea pe concluziile expertizei întocmite de o persoană incompatibilă – potrivit art. 174 alin. (1) teza a II-a NCPP.

Cu toate acestea, la art. 174 alin. (2) NCPP, legiuitorul a ales (nefericit) formularea: „Nu poate fi desemnată ca expert persoana care a avut această calitate în aceeaşi cauză...”. Credem că mai corectă era exprimarea „este de asemenea incompatibil expertul care anterior a avut aceeaşi calitate în aceeaşi cauză”, ceea ce ar fi condus mai concret la ideea că aceeaşi sancţiune - judecătorul nu poate să îşi întemeieze hotărârea pe concluziile expertizei întocmite de o persoană incompatibilă - se aplică şi în cazul expertului aflat în situaţia descrisă. Or, actuala formulare permite interpretări, putându-se argumenta – nu fără temei – că în cazul în care acelaşi expert este numit de mai multe ori în această calitate în aceeaşi cauză,

Alexandru Florea

31

instanţa poate să îşi întemeieze hotărârea pe concluziile acestuia, deoarece legiuitorul nu a înţeles să denumească drept incompatibilă persoana desemnată ca expert cu încălcarea art. 64 alin. (2) NCPP, iar sancţiunile procesuale nu pot fi extinse pe calea interpretării analoage.

Cu toate acestea, considerăm că tocmai faptul că legiuitorul a edictat textul citat în paragraful anterior la alin. (2) al art. 174 NCPP, care are titlul „Incompatibilitatea expertului”, exprimă intenţia acestuia ca în cazul în care expertul este numit din nou în această calitate, în aceeaşi cauză, judecătorul să nu poată „a-şi întemeia hotărârea pe concluziile sale”, situaţia fiind asimilată implicit unui caz de incompatibilitate specific poziţiei procesuale a expertului.

Considerăm, faţă de modul de redactare a textului, care nu distinge după obiectul expertizei, că acelaşi expert nu poate fi numit în aceeaşi cauză, indiferent de obiectul material al expertizei. Aceasta deoarece textul nu distinge în funcţie de asemenea criterii, fiind expres în sensul interdicţiei numirii aceluiaşi expert în aceeaşi cauză. Credem că este necesar ca legiuitorul să precizeze expres ipoteza interdicţiei aceluiaşi expert de a face aceeaşi expertiză, în cauza în care s-a dispus, în condiţiile legii, refacerea acesteia. Nu este exclus ca în cursul aceleiaşi cauze să fie necesară efectuarea mai multor expertize, asupra mai multor bunuri, diferite, necunoscute la data dispunerii primei expertize (spre exemplu expertiza numismatică, ce se impune a fi efectuată asupra unui alt lot de monede, descoperit ulterior efectuării primei expertize), caz în care opinăm că s-ar putea numi acelaşi expert, pentru efectuarea unei alte expertize, asupra altor obiecte.

De la regula interdicţiei instituite de art. 174 alin. (2) NCPP există însă excepţia „expertului care participă ca expert recomandat de parte sau de procuror” (în situaţia în care expertiza se dispune de instanţă, iar procurorul cere acest


32

lucru), potrivit art. 173 NCPP. Astfel, expertul care a avut această calitate poate fi numit expert recomandat de parte sau de procuror, în aceeaşi cauză, în cazul efectuării unei noi expertize, care, potrivit art. 173 NCPP corob. cu art. 181 NCPP, trebuie să fie obligatoriu efectuată de un alt expert.

Remarcăm că deşi legiuitorul reia conceptul de expert recomandat de parte, ba chiar îl extinde la ideea expertului recomandat de procuror, nu prevede atribuţiile şi drepturile exprese ale acestuia, respectiv modalitatea concretă de participare la efectuarea expertizei.

Potrivit art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică, „Experţii autorizaţi, numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor, participă personal la efectuarea expertizelor prin observaţii cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea şi completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum şi prin obiecţii la raportul de expertiză, adresate organului judiciar” (sbl. ns. F.A.), iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „Experţii autorizaţi, numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor şi recomandaţi de acestea au dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei”.

Aceste prevederi vizează însă doar cazul experţilor criminalişti, fiind de dorit suplinirea caracterul lacunar şi insuficient al acestora printr-o reglementare coerentă de principiu a expertului privat, în cuprinsul Codului de procedură penală. Prin noile reglementări nu s-a rezolvat nici mai vechea dispută asupra posibilităţii ca „expertul privat” să utilizeze efectiv aparatura şi instrumentele laboratoarelor de stat, în lipsa unui astfel de drept, sau în lipsa unei alternative la aceasta, „participarea” expertului recomandat de parte având un caracter formal, nefiind efectivă. Cu alte cuvinte, prin prisma reglementării lacunare legiuitorul consacră, în opinia noastră, un caracter mai degrabă formal al acestei instituţii –

Alexandru Florea

33

„expertul privat” – în dreptul procesual penal românesc. V. Drepturile şi obligaţiile expertului – art. 175

NCPP. În esenţă, expertul are aceleaşi drepturi ca în

reglementarea anterioară (art. 121 C.p.p. 1969), pe care nu le mai reluăm, cu precizarea că legiuitorul din 2010 a prevăzut expres dreptul la onorariu al expertului în chiar Codul de procedură penală. La acelaşi articol, însă, au fost prevăzute şi obligaţii ale expertului – de a se prezenta în faţa organului judiciar de câte ori este chemat, respectiv de a efectua raportul de expertiză în termenul fixat de organul judiciar, care pentru motive temeinice poate fi prelungit cu nu mai mult de 6 luni.

De asemenea, se prevede expres dreptul expertului de a cere lămuriri părţilor sau organului judiciar, cu încuviinţarea acestuia din urmă, în condiţiile în care, în cuprinsul art. 121 alin. (3) C.p.p. 1969, părţile erau cele care „puteau da” expertului lămuririle necesare, tot cu încuviinţarea organului judiciar.

În plus, expertul este asimilat martorului sub aspectul cazurilor în care are dreptul să refuze efectuarea expertizei, respectiv pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate să refuze depunerea mărturiei, anume:

a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, precum şi

b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului – aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 117 alin. (1) NCPP – sunt scutiţi de obligaţia depunerii mărturiei.

Tot asimilat martorului apare expertul şi din perspectiva dreptului de a beneficia de măsurile de protecţie, în condiţiile art. 125 NCPP, referitoare la situaţia martorului ameninţat, aspect de noutate absolută în Noul Cod de procedură penală.

De remarcat însă că expertului i se cere expres să exprime observaţii şi constatări sub semnul imparţialităţii -


34

art. 177 alin. (3) NCPP -, aspect care îl apropie pe acesta de magistrat şi de organul de cercetare penală.

În sfârşit, alin. (8) al art. 175 NCPP prevede expres sancţiunea amenzii judiciare pentru expertul care nu respectă termenul fixat pentru efectuarea expertizei, dar şi posibilitatea antrenării răspunderii sale civile delictuale, inclusiv în solidar, opinăm noi, cu instituţia din care face parte.

Tot o sancţiune apare a fi înlocuirea expertului (art. 176 NCPP) care nu respectă termenul fixat pentru efectuarea expertizei. Înlocuirea se poate produce şi atunci când „expertul este în imposibilitate de a finaliza expertiza” (formularea exclude culpa expertului), dar şi atunci când s-a admis cererea de abţinere a expertului ori cererea de recuzare a acestuia, în toate cazurile expertul înlocuit fiind obligat, sub sancţiunea amenzii judiciare, să predea toate actele şi obiectele încredinţate, dar şi observaţiile cu privire la activităţile îndeplinite până la momentul înlocuirii sale.

Remarcăm elementul de noutate în Noul Cod de procedură penală, reprezentat de instituţia înlocuirii expertului, reglementată expres atât ca sancţiune cât şi ca împrejurare care poate interveni independent de culpa expertului, în cazurile mai sus-menţionate.

VI. Procedura expertizei. Raportul de expertiză – art. 177 - 178 NCPP.

În principal legiuitorul Noului Cod de procedură penală menţine elementele prevăzute de vechea reglementare (art. 120, 122 C.p.p. 1969) cu privire la procedura expertizei şi a conţinutului raportului de expertiză, cu precizarea că în noua reglementare [art. 177 alin. (3) NCPP] se prevede expres obligaţia de imparţialitate a expertului (a se vedea supra pct. V, paragraf ultim).

Nu reluăm aici vechile reglementări, având în vedere că în prezentul scurt articol avem în vedere cu preponderenţă

Alexandru Florea

35

noutăţile aduse de intervenirea Noului Cod de procedură penală în materia abordată.

VII. Audierea expertului, suplimentul de expertiză - art. 179-180 NCPP.

Specificăm de la început că şi vechea reglementare [art. 124 alin. (1), (2), (3) C.p.p. 1969] prevedea expres posibilitatea audierii expertului, respectiv a întocmirii unui supliment de expertiză.

Noua reglementare introduce însă, ca element de noutate, subsidiaritatea suplimentului de expertiză, raportat la audierea expertului. Astfel, art. 179 alin. (1) NCPP prevede: „În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului”.

Art. 180 NCPP prevede: „Suplimentul de expertiză (1) Când organul de urmărire penală sau instanţa

constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului (sbl. ns. – F.A.), dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiaşi expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert (sbl. ns. F.A.).

(2) Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa se adresează instituţiei respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză”.

Art. 124 C.p.p. 1969 prevedea: „(1) Când organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este


36

completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către acelaşi expert, fie de către altul (sbl. ns. F.A.).

(2) De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză (sbl. ns. F.A.). În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor.

(3) Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute si serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza”.

Se observă că din Noul Cod de procedură penală a fost eliminată posibilitatea ca expertul să dea lămuriri scrise, la cererea organului judiciar, fiind necesară obligatoriu audierea sa în cazul nelămuririlor conţinute de raportul de expertiză. Considerăm un regres al actualei reglementări lipsa posibilităţii obţinerii de lămuriri scrise din partea expertului, iar în cazul în care acestea nu sunt îndestulătoare, să poată fi citat pentru a da declaraţii în cauză. Lămuririle scrise pot fi punctuale şi scutesc organul judiciar şi părţile de efectuarea unui nou act procedural (citarea), expertul putând să fie în imposibilitatea de a se prezenta personal, ceea ce duce la amânarea – inutilă, zicem noi – a judecăţii/efectuării urmăririi penale, faţă de posibilitatea ca până la noul termen fixat de organul judiciar, acesta să depună lămuriri scrise, care se pot dovedi suficiente, fără a mai fi necesară prezenţa expertului. De altfel, în cazul laboratoarelor de expertize criminalistice, volumul de muncă extrem de ridicat poate face realmente imposibilă prezentarea expertului la organul judiciar, actuala reglementare riscând blocarea activităţii laboratoarelor de criminalistică (spre exemplu, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj deserveşte 7 judeţe şi, implicit, toate organele judiciare de pe tot cuprinsul acestora).

Alexandru Florea

37

Un alt element de noutate este reprezentat de regula impusă de art. 180 alin. (1) NCPP ca suplimentul de expertiză să fie efectuat de acelaşi expert şi doar în cazul în care acest lucru nu este posibil, suplimentul să fie efectuat de alt expert, spre deosebire de reglementarea C.p.p. 1969, care lăsa acest aspect la aprecierea organului judiciar.

Prin urmare, dacă raportul de expertiză necesită lămuriri suplimentare, fiind incomplet, organul judiciar, din oficiu sau la cerere: a) va audia expertul; dacă acest lucru nu este îndestulător, b) va ordona supliment de expertiză.

Problema unui nou raport de expertiză este tratată de legiuitorul Noului Cod de procedură penală la art. 181, care prevede:

„Efectuarea unei noi expertize (1) Organul de urmărire penală sau instanţa dispune

efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

(2) Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituţie medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condiţiile legii.”

Rezultă aşadar că sunt 2 cazuri în care organul judiciar poate dispune o nouă expertiză:

- când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii;

- când între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii.

Din nou, însă, posibilitatea dispunerii unei noi expertize apare ca subsidiară: „...aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului”. Prin urmare, chiar dacă ne-am confrunta cu unul sau chiar cu ambele cazuri prevăzute de art. 181 alin. (1) NCPP simultan, întâi se impune audierea


38

expertului, de-abia apoi putând fi dispusă o nouă expertiză. Opinăm că lămuririle scrise date de expert ar fi fost preferabile audierii sale, însă legiuitorul nu a mai prevăzut această posibilitate.

VIII Alte aspecte. Noul Cod de procedură penală reia în formă identică

textul art. 126 C.p.p. 1969 la art. 182 NCPP, care prevede posibilitatea obţinerii de către organul judiciar a unor lămuriri de la institutul de emisiune, în cazul infracţiunilor de fals de monedă sau alte valori.

La art. 183 NCPP se prevede procedura obţinerii de scripte de comparaţie, în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri, prevăzută în C.p.p. 1969 la art. 127. Noua reglementare prevede, ca element de noutate, posibilitatea organului judiciar de a ridica scriptele care se află la orice persoană [art. 182 alin. (3) NCPP], spre deosebire de vechea reglementare – art. 127 alin. (3) C.p.p. 1969 –, din cuprinsul căreia rezulta că scriptele vor fi prezentate de persoanele care nu sunt rude apropiate sau soţi cu inculpatul. Opinăm că sub acest aspect reglementarea actuală este un progres, orice persoană care deţine înscrisuri ce pot servi la aflarea adevărului fiind obligată să le prezinte atunci când i se pune în vedere acest lucru de către organul judiciar, potrivit legii.

De asemenea, se prevede expres la art. 183 alin. (6) NCPP că în cazul în care suspectul sau inculpatul refuză să dea mostre de scris, la dictarea organului judiciar, acest lucru nu poate fi interpretat în defavoarea inculpatului/suspectului, aspect care nu era menţionat în cuprinsul art. 127 alin. (6) C.p.p. 1969. Şi această reglementare o considerăm un progres, fiind asimilată dreptului oricărui inculpat de a nu se autoincrimina, consacrat prin constanta jurisprudenţă CEDO în acest sens.

Alexandru Florea

39

IX. Concluzii Articolul de faţă nu se doreşte nici pe departe un studiu

exhaustiv al problematicii expertizei, reglementată principial în Noul Cod de procedură penală, ci doar o bază de discuţii cu atragerea atenţiei asupra elementelor de noutate principale aduse în materie de Noul Cod. În cuprinsul acestuia sunt reglementate şi alte tipuri speciale de expertiză (medico-legală, la art. 184 - 189, 191 NCPP), a căror reglementare specifică nu îşi găseşte locul în prezentul scurt articol, ele fiind cazuri particulare ale dispoziţiilor de principiu în materia expertizei.

Apreciem că în lumina dispoziţiilor imperative conţinute la art. 102 alin. (2), (3) NCPP, referitoare la excluderea probelor obţinute ilegal, organul judiciar trebuie să manifeste o grijă sporită în observarea prevederilor legale în materia probelor în general şi cu atât mai mult în cazul expertizelor, pentru a evita excluderea unor probe concludente şi utile (uneori decisive) care au fost obţinute cu nerespectarea dispoziţiilor legale, mai ales că aceeaşi sancţiune (excluderea) se aplică şi probelor derivate din probele obţinute în mod ilegal – dacă acestea au fost obţinute direct dintr-o astfel de probă şi nu puteau fi obţinute altfel.

Monica Buzea

Aspecte privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Monica Buzea

Procuror şef secţie judiciară Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi

Intrarea în vigoare a noului Cod penal a determinat

apariţia în practica judiciară a numeroase discuţii legate de modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile. Plecând de la examenul jurisprudenţial al soluţiilor pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, se constată că aspectele care au suscitat cele mai multe discuţii au fost acelea privind stabilirea regulilor de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, raportat la două instituţii: infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni.

The article tackles two of the highly pressing issues of the legal practice, concerning the favorable application of the criminal law with regard to final sentences and the situation of recurring/multiple crimes.

Din perspectiva reglementării, Codul penal din 1969 prevedea două ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive: una obligatorie, în cuprinsul art. 14, şi una facultativă, în cuprinsul art. 15, spre deosebire de art. 6 din noul Cod penal, care face trimitere doar la aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile.

Astfel, conform art. 6 alin. (1) C.pen.: „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

40


41

În ceea ce priveşte infracţiunea continuată, pe de o parte circumstanţele reţinerii acesteia au suferit modificări, în sensul că din perspectiva Codului penal anterior, actele materiale puteau fi comise împotriva mai multor persoane, iar conform Codului penal în vigoare este necesar ca, pe lângă celelalte condiţii, acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite împotriva aceluiaşi subiect pasiv. De asemenea, art. 36 din noul Cod penal prevede un spor facultativ de cel mult 3 ani, aplicabil pentru infracţiunea continuată, spre deosebire de cel facultativ de cel mult 5 ani, prevăzut de art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969.

În legătură cu această instituţie, au fost conturate două aspecte discutate în doctrină şi în practica judiciară:

a) dacă modificarea adusă condiţiilor de reţinere a infracţiunii continuate, în ceea ce priveşte subiecţii pasivi, poate influenţa mecanismul de aplicare a legii mai favorabile, în sensul că ar trebui analizată comparativ modalitatea de sancţionare a infracţiunii continuate, conform Codului penal din 1969, cu modalitatea de sancţionare a concursul de infracţiuni din noul Cod penal, atunci când actele materiale au fost săvârşite împotriva mai multor persoane.

S-a exprimat punctul de vedere conform căruia va fi avut în vedere tratamentul sancţionator pentru infracţiunea continuată, conform noii reglementări, deoarece “se examinează doar limitele de pedeapsă nu şi modificarea altor condiţii de care depinde sancţionarea”, iar examinarea comparativă între o formă continuată şi concursul de infracţiuni nu ar fi posibilă întrucât “nu există pedepse stabilite pentru fiecare acţiune”1.

1 F. Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în

condiţiile intrării în vigoare a noului Cod penal, p. 34; http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=j6vg%2Flz8r40%3D&tabid=2112; 10.04.2014;

Monica Buzea

42

Din acest punct de vedere, în practica Curţii de Apel Galaţi s-a dat eficienţă opiniei sus-menţionate, fiind analizat comparativ, în cele două reglementări, sistemul sancţionator prevăzut doar pentru forma continuată2.

b) limitele reducerii pedepselor definitive, raportat la sporul stabilit pentru infracţiunea continuată.

În legătură cu acest aspect, în doctrină s-au conturat două opinii: pedeapsa anterioară va fi redusă dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, pentru infracţiunea respectivă, la care se adaugă sporul de 3 ani, prevăzut de art. 36 alin. (1) C.pen.3; pedeapsa anterioară va fi redusă dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, pentru infracţiunea respectivă, fără a adauga sporul prevăzut de art. 36 alin. (1) C.pen., deoarece acesta este facultativ şi nu obligatoriu4.

În acest context şi soluţiile pronunţate de instanţele de judecată au un caracter neunitar, fiind evidenţiate cele două posibilităţi: reducerea pedepsei până la limita maximă stabilită de noul Cod penal, cu aplicarea consecinţelor cauzei de agravare, respectiv adăugarea sporului de 3 ani5 şi reducerea pedepsei până la limita maximă stabilită de noul Cod penal, fără a acorda efect sporului prevăzut de art. 36 alin. (1)6.

2 exemplificativ: deciziile nr. 3/13.02.2014 - dosar nr. 131/113/2014,

8/20.02.2014 - dosar nr. 134/113/2014, 44/13.03.2104 - dosar nr. 512/121/2014, 47/13.03.2014 - dosar nr. 645/121/2014 ale Curţii de Apel Galaţi;

3. F. Streteanu, op. cit. p. 33; M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Editura Hamangiu, 2014, p. 41;

4 C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, 2014, p. 19;

5 deciziile nr. 3/13.02.2014 - dosar nr. 131/113/2014, 8/20.02.2014 - dosar nr. 134/113/2014, 44/13.03.2104 - dosar nr. 512/121/2014, 47/13.03.2014 – dosar nr. 645/121/2014 ale Curţii de Apel Galaţi;

6 deciziile nr. 10/21.02.2014- dosar nr. 275/91/2014, 15/27.02.2014 - dosar nr. 290/91/2014, 40/11.03.2104 - dosar nr. 527/121/2014 ale Curţii de Apel Galaţi;


43

În ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni, de această dată discuţiile au vizat utilizarea criteriilor globale, având în vedere argumentele corect fundamentate conform cărora ”raţiunea dispoziţiilor art. 6 nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului penal, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă”7 şi faptul că „spre deosebire de articolul 5, numai legea nouă poate retroactiva, dacă este mai favorabilă”8 sau aplicarea pe instituţii autonome, după prima etapă de analiză a fiecăreia dintre infracţiunile concurente, putând fi aplicabile şi regulile referitoare la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, conform Codului penal din 19699.

În examinarea celor două opţiuni, trebuie precizat şi faptul că proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală supus dezbaterii de Ministerul Justiţiei10 prevede în cuprinsul art. 41 că art. 5 şi art. 6 din noul Cod penal urmează să se aplice pentru fiecare instituţie de drept penal autonomă.

Această problemă a atras exprimarea justificată a opiniei că, pentru condamnaţii definitivi, o astfel de procedură ar atrage încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive şi ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice, în contradicţie cu art. 16 alin. (1) din Constituţie şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului11.

7 F. Streteanu, op. cit., p. 34; http://www.mpublic.ro/ncp.pdf; 8 M. Udroiu, V. Constantinescu, op. cit., p.47; 9 C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, op. cit., p.16; 10http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=scDuuBhjrvA%3d&tabid=

2729; 10.02.2014; 11 S. Cîrnaru, Aplicarea în timp a legii penale mai favorabile-potenţial

conflict între interpretarea unei norme legale şi un principiu constituţional, http://www.juridice.ro/308649/aplicarea-in-timp-a-legii-penale-mai-

Monica Buzea

44

În ceea ce priveşte practica Curţii de Apel Galaţi, se constată că s-au pronunţat majoritar soluţii în sensul că după reducerea pedepselor la limita maximă, recontopirea se face potrivit codului vechi sau codului nou, prin aprecierea pe instituţii autonome a legii penale mai favorabile12.

Prezentarea acestor aspecte confirmă existenţa unor dispoziţii legislative lacunare care au şi generat practică judiciară neunitară, fiind evidentă necesitatea unui demers pentru înlăturarea dificultăţilor apărute, prin pronunţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunilor de drept cu a căror dezlegare deja a fost sesizată13 sau prin intervenţia legiuitorului.

favorabile-potential-conflict-intre-interpretarea-unei-norme-legale-si-exigentele-unui-principiu-constitutional.html, 10.04.2014;

12 deciziile nr. 3/13.02.2014 - dosar nr. 131/113/2014, 8/20.02.2014 - dosar nr. 134/113/2014, 10/21.02.2014 - dosar 275/91/2014, 15/27.02.2013 - dosar 290/91/2014, 16/28.02.2014 - dosar nr. 274/91/2014, 40/11.03.2014 - dosar nr. 527/121/2014, 44/13.03.2014 - dosar nr. 512/121/2014 ale Curţii de Apel Galaţi;

13 http://www.scj.ro/S_chestiuni_SP/sesizari%202014%20-%20SP.pdf; 10.04.2014;

Corina Ceascai

Infracţiunea de conflict de interese

Corina Ceascai Prim procuror al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc

I. Introducere

The conflict of interest appears when the public servant has a personal interest which influences or seems to influence the accomplishment of his official attributions with impartiality and objectivity. By incriminating this offence it was aimed the removal of any suspicion concerning the deed of the public servant which is called to fulfill an act or to participate in taking a decision in the virtue of it’s job attribution, and by this it produces a direct or indirect material benefit for himself, spouse, a relative or kinsman up to the II degree inclusively.

Poziţia Comisiei Europene faţă de problema conflictelor de interese s-a construit pe parcursul ultimilor zece ani, pornind de la negocierile pentru aderarea la UE a României. Una dintre condiţiile care trebuiau îndeplinite înainte de aderare, după cum s-a decis la încheierea negocierilor din 2004, a fost dezvoltarea unui sistem de control eficient faţă de conflictele de interese care să permită aplicarea de sancţiuni descurajatoare.

Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei include o definiţie a conflictului de interese pentru funcţionarii publici în art. 13: Conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare să influenţeze îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate.

45


46

Interesele private ale funcţionarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizaţii cu care funcţionarul public a avut relaţii politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi şi la orice datorii pe care funcţionarul public le are faţă de persoanele enumerate mai sus.

Un criteriu de evaluare pentru monitorizarea post-accesiune, sub Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), se centrează pe funcţionarea mecanismului de control cu o experienţă solidă în materie de sancţiuni aplicate în practică şi în ceea ce priveşte conflictul de interese.

În forma penală, conflictele de interese au fost incluse ulterior, în anul 2006, în Codul penal, în vederea eficientizării acţiunilor de prevenire şi sancţionare a faptelor de corupţie, respectiv sancţionarea penală a funcţionarului public care în mod conştient şi deliberat satisface interesele personale prin îndeplinirea atribuţiilor publice. Prin incriminarea conflictului de interese s-a urmărit înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la fapta funcţionarului public care este chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea atribuţiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce direct sau indirect un folos material pentru sine, soţ, o rudă sau afin până la gradul II inclusiv.

II. Aspecte de drept material Sediul materiei Conflictul de interese este în prezent prevăzut de art. 301

din NCP şi constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat

Corina Ceascai

47

ori beneficiază de foloase de orice natură. Conflictul de interese se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

Anterior datei de 01.02.2014, conflictul de interese a fost prevăzut în Codul penal la art. 2531. Spre deosebire de vechea reglementare, noile dispoziţii referitoare la conflictul de interese restrâng sfera persoanelor pentru care poate fi generat folosul, nemaifăcând referire şi la o altă persoană din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii de orice natură.

Totodată, se constată că minimul special de pedeapsă a fost majorat de la 6 luni la un an.

Conţinutul infracţiunii Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de

relaţiile sociale cu privire la corectitudinea funcţionarului public în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

Subiectul activ al acestei infracţiuni poate fi numai funcţionarul public care are competenţă să îndeplinească acte sau să participe la luarea deciziilor, respectiv persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă


48

controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. (art. 175 NCP)

Noul Cod penal a regândit noţiunea de funcţionar public, încercând să definească mai precis categoriile de persoane care se pot încadra în această noţiune.

De exemplu, pot fi subiect activ al infracţiunii de conflict de interese primarii, viceprimarii, membrii Consiliilor Locale sau ale Consiliilor Judeţene, funcţionari în cadrul Agenţiilor sau Companiilor naţionale, în cadrul Curţii de Conturi, în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie, executori judecătoreşti, magistraţi, ofiţeri de poliţie, notari publici, experţi tehnici, experţi judiciari, practicieni în insolvenţă, reprezentanţi ai colegiilor naţionale, manageri de muzee.

Subiectul pasiv este statul în calitate de titular al valorilor sociale ocrotite.

Elementul material constă în îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial de către persoanele enumerate limitativ în textul incriminator.

Participarea la luarea unei decizii este îndeplinită atât atunci când decizia depinde exclusiv de voinţa oficialului public în cauză, cât şi atunci când acţiunea oficialului public respectiv reprezintă doar o verigă din procesul de luare a deciziei. Condiţia este îndeplinită şi atunci când oficialul public este parte a unui organism colectiv care decide prin vot, iar acesta participă la dezbateri şi la vot.

Legiuitorul nu condiţionează ca actul sau decizia în sine ca fundament juridic şi de fapt să fie netemeinice, nelegale sau ilicite. Legea nu cere ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să fie defectuoasă, fiind suficient ca autorul să acţioneze conform atribuţiilor de serviciu.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unui interes personal, acesta poate fi reprezentat de un beneficiu pe care oficialul public sau o persoană apropiată acestuia îl

Corina Ceascai

49

obţine ca urmare a deciziei luate. Aşadar, pentru a se afla într-un conflict de interese, oficialul public trebuie să ia parte la luarea unei decizii care să îi afecteze un interes personal.

Folosul obţinut este exclusiv material şi se referă la orice avantaj patrimonial - bunuri, împrumuturi, premii. Incriminarea vizează exclusiv atitudinea funcţionarului care creează premisele existenţei reale a unui folos material, indiferent dacă acesta este sau nu valorificat datorită unor împrejurări independente de persoana sa. De asemenea, folosul material nu trebuie să fie injust.

Sfera persoanelor pentru care poate fi generat folosul este circumstanţiată:

- pentru propria persoană; - pentru soţ sau o rudă sau afin (rudele soţului) până la

gradul II inclusiv – adică părinţi, copii, fraţi, surori şi soţii sau soţiile acestora;

- pentru persoane cu care s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă în ultimii 5 ani.

De exemplu, în practică s-a considerat că infracţiunea a fost săvârşită de:

- primarul care, în această calitate, a dispus achiziţionarea de bunuri şi servicii de la societatea comercială administrată de soţia sa;

- primarul care a dispus încheierea de poliţe de asigurare RCA pentru autovehiculele din parcul auto prin intermediul agentului de asigurări care era noră cu el;

- consilierul local care a votat în şedinţa consiliului un proiect de hotărâre privind aprobarea scoaterii la licitaţie publică în vederea concesionării unei suprafeţe de teren, în scopul participării la licitaţia publică în cadrul căreia asociaţia reprezentată de el a câştigat dreptul de concesionare;

- consilierul local care a participat în calitate de preşedinte de comisie la licitaţia publică cunoscând că fiul său


50

va licita în calitate de reprezentant al unei asociaţii care a şi câştigat licitaţia;

- primarul care a dispus angajarea fiicei sale în funcţia de consilier al primarului;

- primarul care a emis şi semnat personal 3 dispoziţii prin care a acordat mamei sale predecedate, al cărei reprezentant era, 2 suprafeţe de teren, un apartament şi o sumă de bani reprezentând despăgubiri pentru demolarea unui imobil în timpul regimului comunist;

- membru al Comisiei de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi, organ de specialitate fără personalitate juridică aflat în subordinea Consiliului Judeţean, care a participat la luarea deciziei privind încadrarea în grad de handicap a mamei sale şi a semnat certificatele aferente şi documentele de evaluare medicală.

În tradiţia reglementărilor româneşti, procedurile privind actele normative au fost constant excluse de la aplicarea prevederilor referitoare la conflictul de interese. Raţiunea acestei excepţii ţine de natura actelor normative. Acestea au aplicabilitate generală. Uneori, în practică, sub titulatura de act normativ se ascund acte individuale, acte care de fapt privesc un singur sau un număr limitat de subiecţi de drept.

Infracţiunea de conflict de interese este una de pericol, constând în denaturarea percepţiei societăţii că funcţia publică se exercită în scopul realizării intereselor publice.

Prin săvârşirea faptei se încalcă obligaţia de a se abţine în luarea deciziilor sau săvârşirea actelor de natură să-i confere funcţionarului public avantaje materiale.

Infracţiunea este de pericol concret, nefiind suficient să se îndeplinească un act, ci acel act trebuie să fi produs un folos material persoanelor prevăzute de norma de incriminare. Realizarea folosului material nu trebuie să fie însă în legătură de conexitate cu producerea unui prejudiciu instituţiei în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea.

Corina Ceascai

51

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, care poate să fie directă sau indirectă.

În text nu sunt prevăzute cerinţe esenţiale referitoare la un scop sau mobil, astfel încât cunoaşterea acestora interesează numai din punct de vedere al individualizării pedepsei.

III. Aspecte de drept procesual penal Competenţa materială De la data de 01.02.2014, sub aspect procesual penal,

competenţa de cercetare revine organelor de cercetare penală. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, urmărirea penală urmând regulile procedurale obişnuite.

Potrivit legii, supravegherea urmăririi penale este realizată de procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care judecă în primă instanţă cauza. În faza de judecată, competenţa materială în prima instanţă revine judecătoriei.

Probele care se administrează Specifice în cazul investigării conflictului de interese

sunt înscrisurile ca mijloace de probă: actele încheiate/emise de funcţionarul public (ordine, dispoziţii, contracte), actele la adoptarea cărora a participat funcţionarul public (hotărâri de consilii locale, consilii judeţene), acte din care să rezulte că persoana în folosul căreia a fost îndeplinit actul face parte din sfera persoanelor enumerate limitativ de textul de lege (istoric O.R.C. al persoanelor juridice, acte de stare civilă ale persoanelor fizice).

Latura civilă Cu ocazia întocmirii rechizitoriului se solicită instanţei

să sesizeze autoritatea contractantă în vederea luării măsurilor necesare pentru anularea actelor care au afectat aplicarea legală a procedurilor care au stat la baza întocmirii acestora.


52

Pe cale de consecinţă, la momentul soluţionării cauzei în fond, instanţa de judecată urmează să se pronunţe referitor la sesizarea autorităţii contractante cu privire la obligativitatea eliminării efectelor rezultate din săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prin măsuri corective de anulare a actelor care au afectat aplicarea legală a procedurilor de atribuire care au stat la baza întocmirii acestora.

IV. Concluzii Codul penal defineşte conflictele de interese într-o

manieră mai largă decât cea administrativă. Sub legea penală, beneficiarii conflictelor de interese pot fi şi rude de gradul al doilea, dar şi o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură - limită care nu este specificată în legea administrativă. Acest aspect poate fi considerat ca o devianţă a sistemului legal, întrucât definiţia administrativă ar trebui să se aplice mai multor subiecţi şi mai multor fapte.

Astfel, noţiunea de conflict de interese, aşa cum este ea definită la art. 70 din Legea nr. 161/2003, nu trebuie confundată cu infracţiunea de conflict de interese prevăzută de codul penal, acestea având regimuri juridice diferite, condiţii diferite şi atrăgând regimuri de natură diferită.

Similar, noţiunea de funcţionar public trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile art. 175 NCP, iar nu ale Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public.

Bibliografie: 1. M. Udroiu – Noul Cod penal. Codul penal anterior,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014 2. Ghid privind incompatibilităţile şi conflictele de

interese – Agenţia Naţională de Integritate

Corina Ceascai

53

3. Jurisprudenţă relevantă în material infracţiunii de conflict de interese – lucrare întocmită de Secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cristian Tătaru

Reunire, indivizibilitate, conexitate - aspecte comparative

Cristian Tătaru Procuror la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui

În noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010, intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014), instituţia reunirii este reglementată în secţiunea “Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor judecătoreşti” din capitolul intitulat “Competenţa organelor judiciare”.

New meanings to the concept of joint causes according to the new regulation of the Criminal Procedure Code.

Noţiunea de ”reunire” nu este definită, însă în conţinutul art. 43 se arată situaţiile în care această instituţie devine operabilă, în unele dintre acestea dispunerea reunirii de către organele judiciare fiind obligatorie [alin. (1)], iar în celelalte cazuri fiind facultativă [alin. (2)].

Reunirea cauzelor se dispune în mod obligatoriu atunci când în cauzele supuse reunirii întâlnim acte materiale diferite ale unei infracţiuni săvârşite în formă continuată sau în cazul concursului formal (ideal) de infracţiuni.

Remarcăm că modul de redactare al textului de lege poate crea o uşoară confuzie atunci când în cazurile de reunire obligatorie a cauzelor sunt incluse, pe lângă infracţiunea continuată, şi ”orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune”.

Cea de-a doua situaţie pare a fi identică cu prima, reprezentând de fapt o parte din definiţia infracţiunii continuate.

Potrivit noii reglementări [art. 35 alin. (1) noul Cod penal - Legea nr. 286/2009], actele materiale care alcătuiesc

54


55

conţinutul constitutiv al infracţiunii continuate trebuie să îndeplinească şi condiţia unităţii subiectului pasiv. Astfel, în noua reglementare, infracţiunea continuată are un conţinut mai restrâns decât în reglementarea anterioară, intervenind limitarea dată de unitatea subiectului pasiv, care anterior nu exista.

Pe de o parte, între sintagma ”cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune” şi noul conţinut al infracţiunii continuate există asemănări, deosebirile intervenind în situaţia în care nu mai avem unitatea subiectului pasiv, rezultând astfel că prima noţiune are un conţinut mai larg decât cea de-a doua.

Pe de altă parte, sintagma ”orice alte cazuri ...” ne indică fără dubiu că celelalte cazuri nu se referă la infracţiunea continuată.

În sensul noii definiţii a infracţiunii continuate, dacă nu este îndeplinită şi condiţia unităţii subiectului pasiv, atunci nu mai putem vorbi despre existenţa unei infracţiuni continuate. Poate fi această situaţie încadrată în situaţia descrisă în sintagma ”cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune”?

Acţiunile sau inacţiunile, prezentând fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pe care o persoană le săvârşeşte la diferite intervale de timp în realizarea aceleiaşi rezoluţii, împotriva unor subiecţi pasivi principali diferiţi, ies din sfera infracţiunii continuate, devenind infracţiuni săvârşite în condiţiile unui concurs real.

Ceea ce în vechea reglementare se considera a fi ”acte materiale” componente ale unei singure infracţiuni, se transformă acum în infracţiuni distincte, ceea ce, în mod evident, nu se încadrează în situaţia descrisă în sintagma ”cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune”.

Reunirea cauzelor se dispune în mod facultativ în următoarele cazuri:

Cristian Tătaru

56

a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană. Priveşte infracţiuni comise în condiţiile unui concurs real, dar şi în cazul recidivei sau al pluralităţii intermediare;

b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane (situaţia participaţiei penale);

c) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei. Legătura între infracţiuni nu poate privi persoana subiectului activ [fiind incident cazul arătat la lit. a) sau b), după caz], dar poate privi persoana subiectului pasiv, elemente de identitate rezultând dintr-un modus operandi individualizat sau personalizat etc. Buna înfăptuire a justiţiei se referă la tot ceea ce priveşte desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal, celeritatea, individualizarea în mod adecvat a pedepsei etc.

Reunirea cauzelor se dispune şi în cazurile în care în faţa aceleiaşi instanţe sunt mai multe cauze cu acelaşi obiect. Această situaţie există atunci când la aceeaşi instanţă au fost înregistrate simultan mai multe cauze având identitate de obiect. Reunirea acestor cauze se dispune în mod obligatoriu, dacă sunt incidente cazurile prevăzute de art. 43 alin. (1), sau în mod facultativ, dacă sunt incidente cazurile prevăzute de art. 43 alin. (2).

Revenim la cazul de reunire care se dispune în mod obligatoriu, indicat de textul legal prin sintagma ”cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune”, pentru a stabili în concret la ce se referă acesta. Am argumentat deja că aici nu intră actuala infracţiune continuată, nici fosta infracţiune continuată în condiţiile lipsei identităţii de subiect pasiv şi, desigur, nici unul dintre cele trei cazuri în care reunirea se dispune în mod facultativ.


57

Lăsând deoparte aceste excluderi, ”două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune” în cazul infracţiunilor de obicei şi a celor continue succesive.

Sintagma ”acte materiale” are însă un conţinut mai larg, neputând fi limitat doar la acele acte materiale care fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunilor continuate, de obicei şi a celor continue succesive. Chiar şi acestea se referă la ”acţiuni” sau ”inacţiuni”, care nu sunt specifice doar acestor categorii de infracţiuni, ci şi infracţiunii complexe, care include în conţinutul său, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

În practică, spre exemplu, nu este posibil a se disocia elementele constitutive ale infracţiunii complexe de tâlhărie, în infracţiunile componente de furt şi de agresiune, pentru a fi urmărite şi judecate în mod separat.

În aceste condiţii, opinez că şi infracţiunea complexă face parte din categoria ”orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune”.

Reunirea, ca noţiune juridică, apare fie ca un act de dispoziţie, fie ca o operaţiune materială.

Astfel, reunirea poate fi definită ca fiind actul emis de către organul judiciar prin care se dispune ca două sau mai multe cauze care sunt înregistrate pe rolul aceleiaşi instanţe sau al aceluiaşi parchet să fie alăturate şi să formeze o singură cauză, care să fie soluţionată în mod unitar.

Operaţiunea materială a reunirii se realizează în baza actului de dispoziţie (încheiere/ordonanţă de reunire) şi presupune ataşarea uneia sau mai multor cauze la o altă cauză, de regulă cea dintâi înregistrată pe rolul organului judiciar (rezultând, în cazul unui concurs de competenţă materială între diferite instanţe, din interpretarea sintagmei ”instanţei mai întâi sesizate”).

Cristian Tătaru

58

Reunirea unor cauze diferite pune uneori problema stabilirii instanţei competente a soluţiona cauza reunită, în situaţiile în care, raportat la criteriile de competenţă materială sau după calitatea persoanei, sunt competente mai multe instanţe, fie de grad egal fie de grad diferit.

Regula, în cazul unui conflict pozitiv de competenţă între instanţe de grad egal, este că devine competentă instanţa mai întâi sesizată, iar între instanţe de grad diferit devine competentă instanţa superioară în grad.

Dacă una dintre instanţe este militară, textul de lege acordă competenţă de soluţionare prioritară instanţei civile echivalente în grad instanţei militare.

Ulterior reunirii cauzelor la o instanţă (sau parchet) devenită competentă după criteriul material sau al calităţii persoanei, soluţionarea parţială a cauzei cu privire la fapta sau persoana care a atras competenţa acesteia (prin disjungere, încetarea procesului penal, achitare, clasare sau renunţarea la urmărire penală) nu conduce la o pierdere a competenţei în privinţa părţii din cauza rămasă de soluţionat, ci rămâne în competenţa de soluţionare a aceleiaşi instanţe. În aceste situaţii, competenţa rămâne dobândită instanţei, putând vorbi astfel de termenul de ”competenţă dobândită” sau ”competenţă câştigată” pentru toate faptele şi toţi făptuitorii care fac obiectul cauzei.

Se poate pune problema dacă regulile de stabilire a competenţei menţionate anterior sunt aplicabile doar în cazul în care două sau mai multe cauze provenind de la instanţe diferite au fost reunite sau şi atunci când cauzele reunite provin de la aceeaşi instanţă ori există doar o singură cauză (nereunită, dar care ar putea atrage un conflict pozitiv de competenţă).

Denumirea marginală a art. 44 din noul Cod de procedură penală, în care sunt reglementate aceste reguli de competenţă, este ”Competenţa în caz de reunire a cauzelor”. Judecând după această denumire, am fi tentaţi să credem că


59

regulile de competenţă amintite sunt aplicabile doar în caz de reunire a cauzelor. Chiar formularea de început a alin. (1) (”În caz de reunire,…”) ar întări această ipoteză.

Remarcăm că în noul Cod de procedură penală nu mai regăsim noţiunile de ”indivizibilitate” şi ”conexitate”.

În vechiul Cod de procedură penală instituţia reunirii se găsea reglementată în secţiunea intitulată ”Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate”, în care, în art. 33 şi 34, erau reglementate cazurile de indivizibilitate şi cazurile de conexitate.

Prin compararea cazurilor de indivizibilitate şi a celor de conexitate din vechea reglementare cu situaţiile din noua reglementare în care reunirea cauzelor se dispune în mod obligatoriu sau facultativ, se observă suficiente asemănări din care se poate trage concluzia că situaţiile denumite anterior ”cazuri de indivizibilitate” şi ”cazuri de conexitate” nu au dispărut.

Astfel, întâlnim următoarele cazuri de indivizibilitate: a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două

sau mai multe persoane; b) în cazul concursului formal de infracţiuni; c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte

cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

În primul caz, reunirea se dispune în mod facultativ, pe când în celelalte două cazuri reunirea se dispune în mod obligatoriu.

Întâlnim, de asemenea, şi un singur caz de conexitate din cele 4 existente anterior, în situaţia în care între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei, acesta fiind un caz în care reunirea cauzelor se dispune în mod facultativ.

Observăm că în noua reglementare legală nu mai apar 3 cazuri de conexitate:

Cristian Tătaru

60

a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;

c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni.

Eliminarea acestor cazuri din textul de lege nu înseamnă că ele nu mai sunt întâlnite în practică, ci intră în conţinutul şi îmbogăţesc noţiunea de ”situaţie în care între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei”.

Prin urmare, ”cazurile de indivizibilitate” şi ”cazurile de conexitate” nu au dispărut, ci s-au transformat în ”cazuri de reunire”.

În lumina acestui nou înţeles, ”caz de reunire” capătă un înţeles mai larg decât ”situaţie în care cauzele au fost reunite”, care ar părea să rezulte din denumirea marginală a art. 44.

”Caz de reunire” reprezintă orice situaţie prevăzută de lege în care, pe baza unei legături de indivizibilitate sau de conexitate între două sau mai multe cauze, instanţa dispune reunirea acestor cauze.

Revenind la ultima întrebare, regulile de competenţă stabilite în art. 44 se aplică atât cauzelor reunite provenind de la diferite instanţe, cât şi cauzelor reunite provenind de la aceeaşi instanţă, chiar şi în situaţia unei cauze unice (nereunite cu altă/alte cauze), dar care ar putea atrage un conflict pozitiv de competenţă în raport de unele fapte sau persoane. În acest din urmă caz, se poate aprecia că operează o reunire in abstracto.


61

Instituţia opusă reunirii este disjungerea, cu precizarea că disjungerea operează nu doar în cazurile în care anterior două sau mai multe cauze au fost reunite, ci şi în situaţia existenţei unei cauze unice, criteriile de separare limitându-se la inculpaţi sau la infracţiuni. Cauza se poate disjunge, formându-se o nouă cauză cu privire fie la unii dintre inculpaţi, fie la unele dintre infracţiuni, fie la unii dintre inculpaţi şi la unele dintre infracţiuni.

Disjungerea poate opera în orice caz de reunire, nemaifiind limitată ca în vechea reglementare doar la un singur caz de indivizibilitate şi la cazurile de conexitate.

Darius Roman

Practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroşani referitoare la aplicarea prevederilor Legii nr. 82/2012 şi a dispoziţiilor din Noul Cod de procedură penală cu privire

la supravegherea tehnică

Darius Roman Procuror la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroşani

La data de 18.06.2012 a intrat în vigoare Legea nr.

82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. La 1.02.2014 a intrat în vigoare şi Legea nr. 39/2003, modificată, dată la care a intrat în vigoare Noul Cod penal şi Noul Cod de procedură penală.

Comparatively analyzing the depositions of Law no. 82/2012, Law no. 39/2003 (amended) and of the New Criminal Procedure Code, in the judicial practice there were risen some issues of judicial technique generated by the conditions and application environment of the special methods of surveillance.

Acest lucru a dat naştere unor situaţii de interpretare diferită privind aplicarea art. 138 C.proc.pen., motivat de următoarele:

Conform art. 1 alin. (1) – (3) din Legea nr. 82/2012 se stabileşte că:

Alin. (1) – Prezenta lege stabileşte obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate

62

Practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroşani referitoare la aplicarea prevederilor Legii nr. 82/2012 şi a dispoziţiilor din Noul Cod de procedură penală cu privire la supravegherea tehnică

63

publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei.

Alin. (2) – Prezenta lege se aplică datelor de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, precum şi datelor necesare pentru identificarea unui abonat sau unui utilizator înregistrat.

Alin. (3) – Prezenta lege se aplică doar datelor generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii ori a unui serviciu de comunicaţii şi nu se aplică în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice, în aceste cazuri fiind aplicabile prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în materie.

Conform art. 2 alin. (1) lit. e) pct. 1-8 din Legea nr. 82/2012, pot face obiectul acesteia următoarele categorii de infracţiuni, infracţiuni denumite generic – infracţiuni grave:

1. infracţiunile prevăzute la art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, săvârşite sau nu de un grup infracţional organizat;

2. infracţiunile prevăzute în cap. IV din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului;

3. următoarele infracţiuni prevăzute de Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare: infracţiuni contra siguranţei statului, pruncucidere, vătămare corporală gravă, viol, tâlhărie, act sexual cu un minor, distrugere, ultraj, evadare, înlesnirea evadării, infracţiunile de

Darius Roman

64

falsuri în înscrisuri, asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, furt calificat sau înşelăciune;

4. infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu cele asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare;

5. infracţiunea de falsificare a unui instrument de plată electronică, prevăzută la art. 24 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată;

6. infracţiunile de evaziune fiscală, prevăzute la art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare;

7. infracţiunea de pornografie infantilă, prevăzută la art. 18 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;

8. infracţiunea de pornografie infantilă prin sisteme informatice, prevăzută la art. 51 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşa cum prevede art. 3 din aceeaşi lege, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia de a asigura, pe cheltuială proprie, crearea şi administrarea unor baze de date în format electronic, în vederea reţinerii următoarelor categorii de date:

Art. 3: a) date necesare pentru urmărirea şi identificarea

sursei unei comunicări;


65

b) date necesare pentru identificarea destinaţiei unei comunicări;

c) date necesare pentru a determina data, ora şi durata comunicării;

d) date necesare pentru identificarea tipului de comunicare;

e) date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;

f) date necesare pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile.

2) Datele prevăzute la alin. (1) se reţin şi se păstrează timp de 6 luni de la data efectuării comunicării.

………………………………………………………………… Art. 4 Datele necesare pentru urmărirea şi identificarea

sursei unei comunicări cuprind: a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi de telefonie

mobilă: numărul de telefon apelant, precum şi numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat;

b) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet:

1. identificatorul alocat; 2. identificatorul de utilizator şi numărul de telefon

alocat pentru efectuarea oricărei comunicări prin reţeaua publică de telefonie;

3. numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat, căruia i s-a alocat o adresă Internet Protocol, denumită în continuare adresă IP, un identificator de utilizator sau un număr de telefon, la momentul comunicării.

Conform art. 138 C.proc.pen.: (1) Constituie metode speciale de supraveghere sau

cercetare următoarele:

Darius Roman

66

a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;

b) accesul la un sistem informatic; c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale

unei persoane; f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor

poştale; g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a

colaboratorilor; h) participarea autorizată la anumite activităţi; i) livrarea supravegheată; j) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către

furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.

………………………………………………………….. (13) Prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea

uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a) - e). Art. 139 Supravegherea tehnică (1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de

drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind


67

particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;

c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Analizând comparativ cele două legi şi dispoziţiile Noului Cod de procedură penală, în practica judiciară au apărut unele probleme de tehnică juridică, generate de condiţiile şi modul de aplicare a metodelor speciale de supraveghere, după cum urmează:

Legea nr. 82/2012, care este legea specială faţă de Codul de procedură penală, stabileşte în mod clar care sunt infracţiunile ce formează obiectul acestei legi. În consecinţă, nicio metodă specială de supraveghere prevăzută de art. 138 nu poate fi solicitată în temeiul acesteia, dacă fapta nu este prevăzută la art. 2 alin. (1) pct. 1-8 sub titulatura de infracţiune gravă.

În acest mod se ajunge ca în cazul unor infracţiuni ca cea de furt, prevăzute de art. 228 alin. (1) C.pen., să nu se poată

Darius Roman

68

face aplicarea acestei legi şi deci să se înlăture posibilitatea identificării autorului faptei. Chiar dacă există totuşi alternative, invocând art. 138 lit. d) C.proc.pen. coroborat cu art. 139 alin. (2) şi art. 140 alin. (1), (2) C.proc.pen. (infracţiuni contra patrimoniului), acest mod de identificare a autorului este mai puţin eficient, deoarece presupune emiterea unui mandat de supraveghere pe o perioadă de 30 de zile numai pentru viitor, lucru ce înlătură posibilitatea obţinerii datelor ori informaţiilor (cartele SIM, datele de identificare ale utilizatorilor, listinguri, convorbiri etc.) pentru perioade anterioare, aşa cum prevede art. 3 pct. 2 din Legea nr. 82/2012, ceea ce este esenţial în identificarea autorului faptei. Astfel, este cunoscut faptul că, de regulă, autorul furtului obişnuieşte să vândă bunul sustras, în speţă un telefon mobil, unor persoane necunoscute care, la rândul lor, să-l vândă altor persoane, iar acest lucru să continue, pierzându-se orice posibilitate de aflare a autorului faptei.

Mai mult decât atât, la 1.03.2014 a intrat în vigoare Legea nr. 39/2003, modificată, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, care în art. 2 pct. b) defineşte noţiunea de infracţiune gravă – infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani. Acest tip de infracţiuni sunt, aşa cum am arătat mai sus, cele prezentate la Legea nr. 82/2012, art. 2 alin. (1), pct. 1-8. Această limită de pedeapsă prevăzută de o lege specială este diferită faţă de cea prevăzută în art. 139, care presupune o pedeapsă de 5 ani sau mai mare. În acest caz ne întrebăm, de exemplu, în cazul infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri materiale, prevăzute în pct. 3 din Legea nr. 82/2012, dacă se mai pot aplica prevederile acestei legi, atâta timp cât în Noul Cod penal acestea sunt prevăzute cu pedepse de la 6 luni la 3 ani - art. 244 alin. (1), art. 322, art. 324 C.pen..


69

În acest caz, apreciem că pentru infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) C.pen. se poate face aplicarea art. 138, art. 139, art. 140 alin. (1), (2) C.proc.pen., fiind infracţiune contra patrimoniului şi nu mai sunt aplicabile prevederile Legii nr. 82/2012, consecinţele legale fiind similare infracţiunii prevăzute de art. 228 alin. (1) C.pen.. În ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 322, art. 324 C.pen., acestea nu mai pot face obiectul aplicării nici a Legii nr. 82/2012 şi nici a Codului de procedură penală din acest punct de vedere, întrucât pedeapsa maximă este de 3 ani, deci mai mică decât maximul de 4 ani prevăzut de Legea nr. 39/2003 şi nu este prevăzută nici la art. 139 pct. 2 C.proc.pen.. Această situaţie, grefată pe inconsecvenţa legislaţiei, conduce în practică la apariţia unor situaţii inedite privind temeiul de drept care trebuie invocat în scopul aplicării art. 138 C.proc.pen.. În practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroşani, acest lucru a determinat formarea unui punct de vedere comun, după cum urmează:

1. Pentru infracţiunile care se regăsesc în conţinutul art. 139 alin. (2) C.proc.pen., dar care nu sunt prevăzute şi de art. 2 pct. 1-8 din Legea nr. 82/2012, se propune să se solicite judecătoriei – judecătorului de drepturi şi libertăţi încuviinţarea supravegherii tehnice în temeiul art. 138 lit. a) - e) (după caz) coroborat cu art. 139 alin. (1), (2) C.pen. şi art. 140 alin. (1), (2) C.proc.pen.. Cererea se motivează şi se solicită pe o perioadă de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii conform dispoziţiilor în materie. În acest caz nu se poate uza de prevederea art. 138 alin. (1) lit. j), deoarece ne împiedică însuşi textul de lege, care ne trimite le legea specială. Această stare denotă o situaţie paradoxală, adică pentru infracţiuni de o însemnătate mai redusă, cum ar fi furtul, prev. de art. 228 alin. (1) C.pen., înşelăciunea, prev. de art. 244 alin. (1) C.pen. etc., suntem obligaţi să solicităm emiterea unui mandat de supraveghere şi nu o simplă încuviinţare privind obţinerea

Darius Roman

70

datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de servicii şi comunicaţii.

2. Pentru infracţiunile care sunt prevăzute de art. 2 pct. 1-8 din Legea nr. 82/2012 se solicită, dacă este suficientă, încuviinţarea obţinerii datelor şi informaţiilor deţinute şi stocate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii potrivit art. 4 - 9 din Legea nr. 82/2012, art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege coroborat cu art. 138 lit. j) şi art. 152 C.proc.pen.. Nimic nu ne împiedică, în conţinutul legii, să uzăm şi de celelalte măsuri prev. de art. 138 C.proc.pen., dar textul art. 138 lit. j) permite accesul la date reţinute şi păstrate timp de 6 ani de la data efectuării, în timp ce celelalte măsuri se dispun numai pentru viitor.

3. Pentru infracţiunile care sunt prevăzute de art. 139 alin. (2) C.pen., dar şi de art. 2 pct. 1-8 din Legea nr. 82/2012 în scopul aplicării măsurilor prevăzute de art. 138 lit. a) - f) C.proc.pen., pot fi invocate atât prevederile art. 4 - 9, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, cât şi cele ale art. 138, 139 alin. (1), (2) şi art. 140 alin. (1), (2) C.proc.pen., dar cu respectarea condiţiei maximului special, de 4 ani, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 - 8 din Legea nr. 82/2012 şi 5 ani în cazul art. 139 alin. (2) (final) C.proc.pen.. De menţionat însă că sub aspectul acestei limite diferenţiate, de 4, respectiv 5 ani, se creează posibilitatea legală ca în cazul unei infracţiuni pentru care nu este posibilă luarea vreunei măsuri dintre cele prevăzute de art. 138 C.proc.pen., întrucât maximul pedepsei este mai mic de 5 ani [art. 139 alin. (2) final], cererea să se întemeieze pe prevederile Legii nr. 82/2012, unde se cere un maxim de 4 ani, bineînţeles pentru infracţiuni prevăzute de ambele texte de legi.

Într-o atare situaţie, este cert că Legea nr. 82/2012, nemodificată până în prezent, este cea care a condus la apariţia unor situaţii de acest gen, impunându-se urgent modificarea


71

acesteia şi coroborarea textelor de lege cu cele din Noul Cod de procedură penală, deoarece:

a) În art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 82/2012 se face trimitere la înţelesul unor termeni din lege, iar când defineşte noţiunea de date se precizează că reprezintă informaţiile privind traficul, localizarea, precum şi informaţiile necesare pentru identificarea unui abonat sau a unui utilizator. Definiţia localizării se regăseşte însă în art. 138 alin. (7) C.proc.pen., aceasta fiind măsura de supraveghere ce trebuie luată în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală; per a contrario, o localizare nu se poate face în condiţiile Legii nr. 82/2012;

b) Deşi Legea nr. 39/2003 a fost modificată şi a intrat în vigoare la 1.02.2014, definind noţiunea de infracţiune gravă, respectiv infracţiuni care sunt prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1-8 din Legea nr. 82/2012, acestea au rămas definite conform vechiului Cod penal (vătămare corporală gravă), altele se regăsesc în Noul Cod penal sub o altă denumire, iar altele nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni în legi speciale, ci în Noul Cod penal (pornografia infantilă – art. 374 C.pen. etc.).

Toate aceste argumente considerăm că impun modificarea imediată a Legii nr. 82/2012, în scopul înlăturării unor situaţii confuze şi a armonizării legislaţiei.

Angela Barbu

Respectarea prezumţiei de nevinovăţie în relaţia organ judiciar - mass-media

Angela Barbu

Procuror la Parchetul de pe lângă

Tribunalul Mureş

Procesul penal cunoaşte o pluralitate de definiţii în

literatura de specialitate, una dintre acestea descriindu-l ca fiind activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

The principle for presumption of innocence requires that no representative of the state is to declare that another person is guilty of committing a crime before the establishment of its guilt by a court.

Indiferent de definiţia la care achiesăm, este cert că în vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit de o serie de principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei care încalcă legea penală1.

Unul dintre aceste principii este cel al prezumţiei de nevinovăţie.

72

1 I. Neagu, Tratat de procedură penală - Partea generală, vol. I, Ed.

Universul Juridic 2008, pag. 68;


73

Reglementarea principiului în legislaţia internaţională2

Prezumţia de nevinovăţie şi-a câştigat autonomia ca regulă de drept abia în sec. al XVIII-lea, fiind instituită pentru prima dată ca regulă scrisă de drept modern în legislaţia SUA şi apoi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din anul 1789. Potrivit art. 9 din Declaraţie: "orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale".

Ulterior, reglementarea a fost preluată în art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că: "orice persoană învinuită de a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor necesare apărării".

Pentru a da efect de obligativitate textului indicat, prin art. 14 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se statuează că: "orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal".

Nu în ultimul rând, prin art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se stabileşte că: "orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi legal stabilită".

Reglementarea principiului în legislaţia naţională În dreptul intern, prezumţia de nevinovăţie este

reglementată alături de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale, fiind ridicată la nivel de principiu fundamental prin art. 23 alin. (8) din Constituţie, potrivit căruia: "până la

2 Respectarea prezumţiei de nevinovăţie în România, disponibil pe site-

ul http://www.societateapentrujustiţie.ro

Angela Barbu

74

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată."

Potrivit opiniei3 exprimate în legătură cu acest principiu, Codul de procedură penală, tributar viziunii societăţii de la timpul redactării lui (1968) recunoştea prezumţia de nevinovăţie doar ca simplă regulă privind sarcina probaţiunii şi administrarea probelor în procesul penal. Cum importanţa acestei prezumţii a depăşit cu mult materia probelor, legiuitorul a înţeles să întărească semnificaţia ei, ridicând-o prin modificări legislative la nivel de principiu conducător al întregului proces penal. Astfel se face că, potrivit art. 52 C.p.p., intitulat marginal "prezumţia de nevinovăţie", "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă". 4

Se impune a fi menţionat, în acest context, faptul că dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie stabilesc obligativitatea interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, preeminenţa reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului faţă de legile interne fiind consacrată expres în alin. (2) al aceluiaşi articol.

Respectarea prezumţiei de nevinovăţie Percepţia publică este că respectarea prezumţiei de

nevinovăţie revine doar instanţelor de judecată şi aceasta doar

3 Respectarea prezumţiei de nevinovăţie în România, disponibil pe site-

ul http://www.societateapentrujustiţie.ro 4 Nota redacţiei: Conform art. 4 Noul Cod penal: Prezumţia de nevinovăţie (1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea

vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. (2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea

convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.


75

în timpul procesului penal. Scopul pentru care a fost constituit, iar apoi consacrat acest principiu, depăşeşte limitele stricte ale procesului penal, indiferent de faza la care facem referire, fie faza de urmărire penală, fie faza de judecată.

Deformarea percepţiei publice în legătură cu nevinovăţia unei persoane determinate poate fi consecinţa gestionării greşite a relaţiei organ judiciar - mass-media, respectiv utilizarea eronată a instrumentelor puse la dispoziţie în vederea materializării acestei relaţii pentru realizarea dezideratului final, acela al informării publicului larg.

În acest context, vom puncta manifestări ale reprezentanţilor organelor judiciare care au adus atingere prezumţiei de nevinovăţie unor persoane în privinţa cărora se efectuau cercetări, astfel cum sunt reflectate în cauzele C.E.D.O. împotriva României, principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în vederea îndreptării conduitei reprezentanţilor la care am făcut referire, urmând a analiza distinct respectarea principiului enunţat strict prin comunicatele de presă ale organelor judiciare.

Jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa prezumţiei de nevinovăţie

Una din cauzele recente împotriva României în care s-a pus problema respectării prezumţiei de nevinovăţie este cauza Pavalache5.

În această cauză, reclamant este dl. Fănel Pavalache. În cursul anului 2002, doi oameni de afaceri l-au denunţat pe reclamant la PNA pentru fapte de corupţie. În acelaşi an, în urma unei întâlniri între reclamant şi cei doi oameni de afaceri, întâlnire la care a participat şi soţia reclamantului, acesta din urmă a fost reţinut de un grup de poliţişti şi procurori. În geanta soţiei acestuia au fost găsite două plicuri conţinând fiecare 10.000 USD. Reclamantul a fost reţinut şi ulterior arestat

5 Disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro

Angela Barbu

76

preventiv pentru trafic de influenţă. Finalmente, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea acestei infracţiuni, hotărârea de condamnare fiind definitivă la 07.10.2004.

Pe parcursul procesului penal al reclamantului, mai multe articole de presă au prezentat arestarea sa, precum şi procedura penală care a rezultat.

De asemenea, la datele de 23 şi 25 octombrie 2002, cotidianul naţional Adevărul a reprodus mai multe declaraţii ale procurorului H.M., care se exprimase astfel:

„Am organizat flagrantul cu 20 000 de dolari pentru că asta a fost suma pe care am reuşit noi, anchetatorii, să o găsim. Dar Pavalache a cerut 4 milioane de dolari. Dacă puteam face rost de 4 milioane de dolari, probabil că Pavalache ar fi luat aceşti bani.”

„Pavalache era, până la un punct, doar un intermediar. Există indicii temeinice că au participat alte 4 persoane [la aceste tranzacţii], persoane între care urmau să se împartă banii. Noi ştim filiera, am luat măsuri procedurale, am efectuat şi alte activităţi specifice pentru a se transforma aceste informaţii în probe.”

„Toate probele duc la o stabilire certă a vinovăţiei. După cum aţi văzut, a fost prins atât de bine încât nimeni şi nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală”.

În legătură cu aceeaşi cauză au formulat aprecieri prim-ministrul, preşedintele României, preşedintele Senatului şi un vicepreşedinte de partid.

Date fiind aceste declaraţii, reclamantul s-a plâns de faptul că autorităţile interne politice şi judiciare au adus atingere dreptului acestuia de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea legală a vinovăţiei sale.

Apreciind asupra pretinsei încălcări, Curtea a statuat că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 § 2 impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o


77

persoană este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia acesteia să fie stabilită de o instanţă (a se vedea, de exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pct. 36).

O atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice, inclusiv agenţi de poliţie (ibidem, pct. 37 şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 125, 28 noiembrie 2002) sau procurori, mai ales atunci când aceştia din urmă îndeplinesc funcţii cvasi-judiciare şi controlează derularea anchetei (a se vedea Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 42, CEDO 2000-X). Ea este atinsă de declaraţiile sau acţiunile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată şi care incită publicul să creadă în vinovăţia sa ori care prejudiciază aprecierea faptelor de către instanţa competentă (a se vedea Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, pct. 50, 28 octombrie 2004).

În speţă, în ceea ce priveşte comentariile diverşilor oameni politici, Curtea a considerat că este necesar ca acestea să fie situate în contextul luptei anticorupţie, un subiect de preocupare pentru întreaga societate românească. Curtea a apreciat că acestea erau de natură politică şi nu prejudecau aprecierea faptelor de către instanţele competente. În ceea ce priveşte ecoul pe care cauza l-a avut în presă, Curtea a considerat că, într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii, uneori severe, din partea presei cu privire la o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului, contesta moralitatea unor înalţi funcţionari.

Cu toate acestea, deşi autorităţile naţionale nu pot fi considerate responsabile pentru acţiunile presei, Curtea a subliniat încă o dată importanţa alegerii termenilor utilizaţi de agenţii statului şi în special de autorităţile judiciare care controlează desfăşurarea anchetei (a se vedea Daktaras, citată anterior, pct. 44).

Angela Barbu

78

În speţă, Curtea a constatat că, informând ziariştii cu privire la arestarea preventivă a reclamantului, procurorul H.M. a afirmat că toate probele converg spre stabilirea cu certitudine a vinovăţiei reclamantului şi că nu putea fi evitată condamnarea acestuia, având în vedere că „nimeni şi nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală”.

Curtea a observat că aceste informaţii au fost aduse la cunoştinţa presei într-un context independent de procedura penală în sine sau prin intermediul unei hotărâri motivate. Având însă în vedere conţinutul şi contextul acestor comentarii, Curtea a concluzionat că acestea precizau clar că reclamantul să făcuse vinovat de corupţie, încurajând publicul să creadă în vinovăţia acestuia şi prejudecau aprecierea faptelor de către instanţele competente.

Prin urmare, Curtea a considerat că declaraţiile făcute de procurorul H.M. au adus atingere prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului, fiind încălcat art. 6 § 2 din convenţie.

O altă cauză similară este cauza G.C.P. împotriva României6. În această cauză, în cursul anului 1996, o terţă parte a introdus o acţiune penală împotriva reclamantului pentru deturnare de fonduri. Terţa parte a susţinut că reclamantul a folosit în mod ilegal fonduri private aparţinând companiilor sale pentru a majora capitalul unei bănci comerciale (Bankcoop) şi pentru a deveni acţionar majoritar al băncii menţionate.

La 19 februarie 1997, cotidianul Adevărul a publicat un articol intitulat „Dosarele de anchetă ale lui G.C.P. – strict secrete?” Articolul cita declaraţiile lui D.I.C., unul dintre procurorii care conduceau ancheta împotriva reclamantului, cea mai relevantă dintre ele menţionând:

„Am fost acuzat că am insistat să i se impună [lui G.C.P.] ordonanţa de a nu părăsi localitatea, măsură care este



79

luată de obicei atunci când există suspiciuni că cineva a comis un act ilegal. Totuşi, aşa cum v-am spus deja şi [după cum se poate vedea] din cercetările desfăşurate de Garda Financiară, au fost comise fapte ilegale, nu doar suspiciuni. Cu toate acestea, ne-am dovedit a fi umani atunci când, la cererea lui [a lui G.C.P.], i-am permis să părăsească Bucureştiul timp de patruzeci şi opt de ore.”

La data de 10 aprilie 1997, reclamantul a fost acuzat de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, delapidare, concurenţă neloială şi subminarea economiei naţionale, pe motiv că, acţionând în numele unei societăţi private (G.C.P. S.A.), pe care reclamantul a controlat-o în calitate de acţionar majoritar, a făcut declaraţii false într-un document oficial prezentat Băncii Naţionale a României la 31 august 1995, pentru a obţine permisiunea de a majora capitalul Bankcoop cu suma de 10.000.000 dolari americani (USD). Mai exact, reclamantul era suspectat de faptul că a declarat suma mai sus-menţionată ca fiind din fondurile sale personale, deşi în fapt fusese obţinută ca un împrumut luat de G.C.P. S.A. de la o bancă străină, contrar reglementărilor Băncii Naţionale privind surse acceptabile de bani utilizate pentru majorarea capitalului unei bănci.

La 2 iunie 1997, reclamantul a introdus o plângere împotriva celor doi procurori, inclusiv împotriva lui D.I.C., însărcinat cu ancheta în cazul său la acel moment, argumentând, între altele, că declaraţiile de presă făcute de procurorii respectivi la 28 mai 1997 în cotidianul Evenimentul Zilei - în care susţineau că investiţiile financiare ale reclamantului sunt „fapte de înşelăciune” - au dus la încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie.

Potrivit reclamantului, plângerea din 2 iunie 1997 împotriva procurorilor G.M. şi D.I.C. a fost admisă prin ordinul definitiv al Parchetului din 23 iunie 1997 şi un nou procuror a fost numit pentru a investiga cazul.

Angela Barbu

80

Campania de presă a continuat prin citarea declaraţiilor lui G.D. - ministru de interne la acel moment.

La 3 iulie 1997, cotidianul Evenimentul Zilei a publicat un articol intitulat „G.C.P. şi R.T., acuzaţi de subminarea economiei naţionale”. Citându-l pe acelaşi procuror, D.I.C., părţile relevante ale articolului au menţionat că:

„La 1 iulie 1997, în dosarul nr. 180/P/97 al Parchetului General, dosar privindu-l pe pârâtul G.C.P., ancheta penală a fost extinsă cu privire la infracţiunea de subminare a economiei naţionale, care se pedepseşte în temeiul art. 165 alin. (1) din Codul penal. Prin urmare, între 1994 şi 1997, [G.C.P.] a folosit o bancă de stat de interes public, Bancorex S.A., pentru a obţine anumite facilităţi financiare în sumă de 202,6 milioane de dolari, folosiţi pentru rambursarea anumitor împrumuturi contractate de societatea sa comercială, G.C.P. S.A. Acesta a subminat economia naţională şi a perturbat activitatea Bancorex SA şi, în consecinţă, economia naţională.”

Prin scrisoarea din 17 noiembrie 1997, procurorul C.M., procurorul care cerceta cazul reclamantului la acel moment, i-a solicitat Procurorului General al României să confirme faptul că poate continua ancheta în acest caz. Procurorul a declarat în mod expres că nu avea niciun interes personal sau de alt tip în ceea ce priveşte ancheta şi că va accepta decizia Procurorului General. Acesta l-a informat pe Procurorul general că, dacă i se permite să continue să lucreze la caz, nu ar fi supus nici unei influenţe exterioare sau presiuni în desfăşurarea anchetei.

La 19 decembrie 1997, cotidianul Evenimentul Zilei a publicat un articol intitulat „S.M. a găsit soluţia pentru a distruge mafia românească de peste hotare: să vină mexicanii cu bazuka”. Articolul cita declaraţiile lui S.M., Procuror General al Românei la acel moment. În partea cea mai relevantă se menţiona:


81

„În cazul lui G.C.P., care ştia totul despre ingineriile financiare şi şi-a acoperit urmele cu o mulţime de documente, raportul experţilor nu este încă finalizat. Eu cred că există o şansă de 99% să fie şi el trimis în judecată, dar aş sugera poliţiei să nu se limiteze doar la cazurile minore ale lui T. şi G.C.P., pentru că cei doi au [făcut] mult mai multe.”

În plus, un total de aproximativ 350 de articole care conţineau informaţii cu privire la ancheta şi procesul împotriva reclamantului au fost publicate între anii 1997 şi 2002 în toate marile ziare naţionale.

Prin ordinul din 30 ianuarie 1998, Procurorul General l-a demis pe C.M. din poziţia de procuror-şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi l-a transferat la Biroul de Informare Publică şi Relaţii cu Presa al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Totodată, M.I. a fost însărcinat cu continuarea anchetei penale împotriva reclamantului. Procurorul general a susţinut că ancheta penală a durat prea mult în mod nejustificat, fără motive obiective, şi că Bancorex, una dintre părţile implicate în chestiune, a depus o contestaţie şi o plângere în ceea ce îl priveşte pe C.M.

La 17 iunie 1999, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru fals material în înscrisuri oficiale, întrucât nu a declarat adevărata sursă a banilor folosiţi pentru majorarea capitalului Bankcoop.

Ancheta a continuat, de asemenea, separat în ceea ce priveşte acuzaţia de subminare a economiei naţionale şi concurenţă neloială. Totodată, acuzaţiile privind înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi deturnare de fonduri au fost retrase şi o parte a anchetei penale care se referea la aceste acuzaţii a fost închisă pe motiv că activităţile reclamantului au fost descoperite a fi legale.

Prin ordinul definitiv al parchetului din 3 septembrie 2001, urmărirea penală iniţiată împotriva reclamantului pentru

Angela Barbu

82

subminarea economiei naţionale a fost încetată pe motiv că nu s-a comis niciun act contrar legii.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals, reclamantul a fost condamnat, hotărârea fiind definitivă la data de 23.12.2002.

În legătură cu mediatizarea cauzei, reclamantul a pretins că i-a fost încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie printr-o campanie negativă în mass-media şi prin declaraţiile făcute în cursul urmăririi penale de către unul dintre procurorii care cercetau cauza, de către Procurorul General al României şi de către ministrul Internelor.

În legătură cu pretinsa încălcare, Curtea a analizat mai întâi aplicabilitatea art. 6 alin. (2) din Convenţie, date fiind susţinerile guvernului potrivit cărora perioada care trebuia luată în considerare pentru examinarea pretinsei încălcări a dreptului reclamantului la prezumţia de nevinovăţie era situată între 10 aprilie 1997 şi 23 decembrie 2002, date la care reclamantul a fost acuzat, respectiv la care urmărirea penală iniţiată împotriva sa s-a încheiat, toate declaraţiile făcute de autorităţi în ceea ce priveşte cazul reclamantului anterior datei de 10 aprilie 1997 neputând fi luate în considerare, întrucât au fost date în afara cadrului urmăririi penale iniţiate împotriva reclamantului.

Cu privire la acest aspect, Curtea a reiterat faptul că expresia „acuzaţie în materie penală” trebuie să fie interpretată ca având un înţeles „autonom” în contextul convenţiei, şi nu pe baza oricărui înţeles din dreptul intern. Legislaţia statului în cauză este cu siguranţă relevantă, dar nu oferă mai mult decât un punct de plecare în a stabili dacă, în orice moment, a existat o „acuzaţie în materie penală” împotriva reclamantului sau a fost „acuzat de o infracţiune”. Locul important deţinut într-o societate democratică de dreptul la un proces echitabil este în favoarea unei concepţii mai degrabă „de fond” decât „de formă” a „acuzaţiei” menţionate la art. 6 şi obligă Curtea să privească dincolo de aparenţe şi să examineze realităţile


83

procedurii în cauză pentru a stabili dacă a existat o „acuzaţie” în sensul art. 6. În plus, convenţia trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi care sunt practice şi eficiente, nu teoretice şi iluzorii. Aceasta se aplică şi dreptului consacrat la art. 6 § 2.

Ca urmare, Curtea a considerat că argumentul Guvernului părea să vizeze în special declaraţia procurorului din 19 februarie 1997.

La momentul respectivei declaraţii fusese declanşată o anchetă penală împotriva reclamantului, ca urmare a unei plângeri formulate către autorităţi de către o terţă parte. Deşi nu fusese încă acuzat de o infracţiune, actele preliminare ale anchetei efectuate de către autorităţi, odată cu încercarea acestora de a impune prin ordin reclamantului să nu părăsească oraşul, făceau parte din ancheta judiciară iniţiată împotriva sa şi făceau din acesta o persoană „acuzată de o infracţiune” în sensul art. 6 § 2. D.I.C. conducea ancheta în dosar la acea vreme, iar remarcile sale, făcute în paralel cu ancheta judiciară, îşi aveau explicaţia în existenţa respectivei anchete şi aveau o legătură directă cu aceasta. Ca urmare, Curtea a considerat că art. 6 § 2 se aplică atât declaraţiilor făcute de oficialităţi publice anterior datei de 10 aprilie 1997, în general, cât şi declaraţiei lui D.I.C. din 19 februarie 1997, în special.

În legătură cu aceste declaraţii, Curtea a reiterat faptul că art. 6 § 2, în aspectul său relevant, are drept scop prevenirea subminării unui proces penal echitabil prin declaraţii prejudiciabile făcute în strânsă legătură cu aceste proceduri. Prezumţia de nevinovăţie consacrată la art. 6 § 2 este unul dintre elementele unui proces penal echitabil care este cerut de art. 6 § 1 (a se vedea Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35, seria A nr. 308). Acesta nu interzice doar exprimarea prematură de către instanţa în sine a opiniei că persoana „învinuită de o infracţiune” este vinovată înainte de a fi fost astfel dovedită conform legii (a se vedea Minelli

Angela Barbu

84

împotriva Elveţiei, 25 martie 1983, pct. 38, seria A nr. 62), ci se referă deopotrivă la declaraţiile făcute de către alte oficialităţi publice privind urmăririle penale în curs, care să încurajeze publicul să considere suspectul vinovat şi să aducă atingere evaluării faptelor de către autoritatea judecătorească competentă (a se vedea Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 41; Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 41-43, CEDO 2000-X; şi Samoilă şi Cionca împotriva României, nr. 33065/03, pct. 92, 4 martie 2008). Curtea a subliniat faptul că art. 6 § 2 nu poate împiedica autorităţile să informeze publicul despre urmăririle penale în curs, ci impune ca autorităţile să facă asta cu toată discreţia şi circumspecţia necesare în cazul în care prezumţia de nevinovăţie trebuie să fie respectată (a se vedea Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38).

Abordarea constantă a Curţii a fost aceea că prezumţia de nevinovăţie este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească sau o declaraţie a unei oficialităţi publice cu privire la o persoană învinuită de o infracţiune reflectă opinia că aceasta este vinovată înainte să fi fost dovedită a fi vinovată conform legii. Este suficient, chiar în absenţa unei constatări oficiale, să existe un argument care să sugereze că oficialitatea publică sau instanţa îl consideră pe învinuit vinovat. Trebuie să se facă o distincţie fundamentală între o declaraţie că cineva este doar suspectat că a comis o infracţiune şi o declaraţie clară, în absenţa unei condamnări definitive, că o persoană a comis infracţiunea în cauză. Curtea a subliniat în mod constant importanţa alegerii termenilor de către oficialităţile publice în declaraţiile acestora înainte ca o persoană să fi fost judecată şi găsită vinovată de o anumită infracţiune (a se vedea Kuzin şi alţii împotriva Rusiei, nr. 13470/02, pct. 94, 23 octombrie 2008, cu trimiterile suplimentare). Faptul că o declaraţie a unei oficialităţi publice încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie trebuie să fie stabilit în contextul circumstanţelor speciale în


85

care a fost făcută declaraţia contestată (a se vedea Butkevičius împotriva Lituaniei, nr. 48297/99, pct. 49, CEDO 2002-II).

În continuare, Curtea a constatat că, în cazul de faţă, declaraţiile contestate au fost făcute de procurorul care cercetează cazul, ministrul român al Internelor şi Procurorul General al României, într-un context independent de urmărirea penală în sine.

Curtea a recunoscut faptul că reclamantul era un important om de afaceri din România şi că activităţile sale erau de mare interes pentru publicul general. De asemenea, a recunoscut că gravitatea actelor nelegale de care era suspectat ar fi putut impune autorităţilor să menţină publicul informat cu privire la orice proceduri penale instituite în legătură cu aceste evenimente. Totuşi, aceste circumstanţe nu pot justifica, în opinia Curţii, lipsa de prudenţă în alegerea cuvintelor folosite în declaraţiile oficialităţilor referitoare la reclamant, persoana acuzată în cadrul acestor proceduri. Declaraţiile în cauză au fost făcute la un moment în care urmărirea penală în privinţa reclamantului tocmai începuse. Era deosebit de important în această etapă iniţială să nu se facă niciun fel de afirmaţii publice care ar fi putut fi interpretate drept o confirmare a vinovăţiei reclamantului în opinia autorităţilor statului. Un deosebit interes îl au declaraţiile făcute la 19 februarie, 2 şi 3 iulie 1997 de către D.I.C. şi G.D., declaraţii care, aşa cum a observat Curtea, menţionau în mod deosebit, între altele, numele reclamantului; în plus, Curtea a sesizat şi faptul că D.I.C. şi G.D. au declarat, fără vreo calificare sau vreo rezervă, că reclamantul a comis faptele nelegale de care era suspectat.

De asemenea, Curtea a observat că, în declaraţia sa din 19 decembrie 1997, S.M., Procurorul General al României la acel moment, şi-a exprimat convingerea că „există o şansă de 99% ca şi reclamantul să fie trimis în judecată” şi că reclamantul „a făcut mult mai multe”. În timp ce o parte din

Angela Barbu

86

declaraţie, în special referirea la vinovăţia reclamantului în ceea ce priveşte alte posibile acte ilegale, oferă unele motive de îngrijorare, Curtea a acceptat faptul că declaraţia considerată global poate fi interpretată ca o simplă afirmaţie a procurorului general că există suficiente probe pentru a susţine un act de acuzare împotriva reclamantului şi, prin urmare, pentru a justifica deschiderea urmăririi penale împotriva acestuia.

În ceea ce priveşte declaraţiile din 19 februarie, 2 şi 3 iulie 1997, Curtea a subliniat faptul că acestea au fost făcute de un procuror şi de ministrul român al Internelor în calitate oficială, nu de politicieni. În consecinţă, acestea nu pot fi considerate parte a unei dezbateri politice legitime, care ar putea permite un anumit grad de exagerare şi utilizarea liberă a judecăţilor de valoare cu referire la rivali politici.

Dimpotrivă, Curtea a considerat că respectivii ar fi trebuit să aibă o atenţie deosebită în alegerea cuvintelor folosite pentru a descrie procedurile penale în curs, precum şi evenimentele care au condus la punerea sub acuzare a reclamantului. De asemenea, a considerat că aceste declaraţii au fost făcute fără calificările sau rezervele necesare şi conţineau cuvinte care au dus la declararea expresă şi neechivocă a faptul că reclamantul comisese infracţiuni. Astfel, au prejudiciat cazul şi nu au făcut altceva decât să încurajeze publicul să-l considere pe reclamant vinovat înainte să fi fost dovedit a fi vinovat, conform legii.

În consecinţă, Curtea a constatat încălcarea dreptului reclamantului la prezumţia de nevinovăţie.

Deşi în cele două cauze Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. (2) din Convenţie, alte manifestări ale reprezentanţilor organelor judiciare în relaţia cu mass-media au fost considerate conforme acestei dispoziţii.


87

În acest sens, relevantă este cauza Jiga împotriva României7.

În această cauză reclamantul, dl. Dan Jiga, era director general al Direcţiei Economice şi Bugetare din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. Acesta îşi desfăşura activitatea împreună cu D.F., care lucra în acelaşi minister. În cursul anului 2002 s-a început urmărirea penală atât împotriva lui D.F., cât şi împotriva reclamantului, acesta din urmă fiind acuzat de săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, corupţie pasivă şi abuz în serviciu contra intereselor publice. În cursul aceluiaşi an reclamantul a fost arestat, arestarea preventivă fiind prelungită succesiv, finalmente acesta fiind condamnat pentru infracţiunile de corupţie pasivă şi abuz în serviciu contra intereselor publice, respectiv achitat pentru infracţiunea de trafic de influenţă, hotărârea de condamnare fiind definitivă la data de 07.01.2005.

Procesul reclamantului a fost amplu mediatizat pe parcursul anilor 2002 şi 2003. În concret, au apărut numeroase articole în presă care prezentau faptele de care era acuzat reclamantul, probele existente la dosar sau evoluţia cauzei în faţa instanţelor naţionale. Aceste articole se refereau fie numai la cauza reclamantului (de exemplu, „Jiga rămâne în spatele gratiilor”, „Ping-pong cu 190 000 de dolari americani”, „Magistraţii bucureşteni trebuie să se pronunţe cu privire la o mită de 190 000 de dolari americani la Ministerul Agriculturii”, „Cinci ani de închisoare pentru o cină la restaurant”, „Dan Jiga şi [F.D.] condamnaţi la pedepse cu închisoarea”, „Instituţiile internaţionale vor fi sesizate cu privire la abuzurile din cauza JimTim”, „Grupul JimTim în continuare în închisoare”, „Interogatoriu în cauza JimTim”, „Judecătorii de la tribunal au dispus eliberarea grupului JimTim”), fie la activitatea PNA (de exemplu, „PNA apreciază în funcţie de interese” şi „Portretul denunţătorului român”).


Angela Barbu

88

În jurul datei de 05.04.2004, într-un interviu acordat ziarului Timpolis, procurorului general de la Parchetul Naţional Anticorupţie („PNA”), I.A., i s-a solicitat să facă un clasament al „celor mai grele dosare” în lupta împotriva „marii corupţii”. I.A. a răspuns astfel:

„Rezultatele bune obţinute sunt justificate, într-o anumită măsură, şi prin soluţionarea unor cauze importante, care au fost apreciate şi de opinia publică, din care vă sunt cunoscute dosarele vizând pe cei doi directori generali din Ministerul Agriculturii, Jiga şi [D.], trimişi în judecată pentru o luare de mită de 190 000 de dolari [...]”.

În urma mai multor articole apărute în cotidianul naţional Evenimentul zilei, cu privire la activitatea procurorilor în dosarele referitoare la cazurile de corupţie, PNA a solicitat, la 30 iulie 2004, publicarea unui articol intitulat „Drept la replică”. După ce a subliniat că ziarul respectiv lansase acuzaţii neîntemeiate cu privire la activitatea procurorilor şi publicase „în mod sporadic” comunicatele sale de presă, PNA a adus precizări pentru cazuri de interes mediatic:

„Ziarul atrage atenţia asupra unei serii de persoane cu privire la care PNA ar «deschide anchete pentru a face pe plac unui anumit partid politic». Se omite, de exemplu, în mod conştient că fostul procuror [L.A.] a fost anchetat de PICCJ într-un dosar penal şi nu de către procurorii anticorupţie […]. În ceea ce priveşte situaţia acuzatului Jiga Dan, reamintim că a fost condamnat pentru fapte de corupţie, de către două instanţe, la pedepse de cinci şi, respectiv, doisprezece ani de închisoare, ceea ce dovedeşte temeinicia şi legalitatea trimiterii sale în judecată [...].”

Într-un interviu acordat ziarului Ziua, la 06.08.2004, întrebat cu privire la „asaltul” autorităţilor asupra corupţiei la nivel înalt, procurorul general al PNA, I.A., declara că „dosarele […] Dinculescu-Jiga […] sunt numai câteva exemple legate de marea corupţie”.


89

În legătură cu această mediatizare, reclamantul s-a plâns - printre altele - că declaraţiile procurorului general al PNA au adus atingere prezumţiei de nevinovăţie.

Analizând încălcarea pretinsă, Curtea a statuat că, deşi principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil impus de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanţie procedurală în materie penală. Dimpotrivă, sfera sa de aplicare este mai vastă şi impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35-36, seria A nr. 308).

În plus, Curtea a precizat că o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 41-42, CEDO 2000-X). În această privinţă, ea a subliniat importanţa alegerii termenilor de către agenţii de stat în declaraţiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni (Lavents, citată anterior, pct. 126). Cu toate acestea, problema de a şti dacă declaraţia unui agent public reprezintă o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie trebuie soluţionată în contextul circumstanţelor specifice în care a fost formulată declaraţia în litigiu (Adolf împotriva Austriei, 26 martie 1982, pct. 36-41, seria A nr. 49).

De asemenea, Curtea a reamintit că libertatea de exprimare şi de comunicare presupune şi dreptul de a menţiona procedurile judiciare şi, prin urmare, posibilitatea ca autorităţile să facă publice elemente obiective de procedură. Totuşi, aceste probe trebuie să fie prezentate fără subiectivitate sau fără antepronunţarea vinovăţiei (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38 şi Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, pct. 48, 28 octombrie 2004).

Angela Barbu

90

În ceea ce priveşte declaraţiile incriminate ale procurorului şef I.A., Curtea a observat că acestea nu reprezentau constatări formale ale vinovăţiei reclamantului, ci făceau trimitere la evoluţia cauzei şi la obiectul acesteia. De asemenea, Curtea a luat act de faptul că declaraţiile incriminate au fost formulate în afara cadrului procesului penal, şi anume prin intermediul unor interviuri acordate presei naţionale. Deşi a subliniat din nou importanţa alegerii termenilor folosiţi de către agenţii de stat, Curtea a apreciat, totuşi, că trebuie să ţină seama de contextul în care au fost pronunţate declaraţiile, şi anume după condamnarea penală a reclamantului în primă instanţă şi în apel de către instanţele naţionale (a contrario, Lavents, citată anterior, pct. 127).

De asemenea, Curtea a acordat importanţă faptului că PNA a solicitat publicarea unui articol pentru a clarifica anumite aspecte cu privire la fapte de care era acuzat de mijloacele de informare în masă. În plus, aceasta a considerat că trebuie să ţină seama de faptul că reclamantul a fost achitat cu privire la una dintre acuzaţii de către instanţa de recurs, singura competentă să se pronunţe după declaraţiile procurorului general [Pullicino împotriva Maltei (dec.), nr. 45441/99, 15 iunie 2000].

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu a identificat, în speţă, nici o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţiile procurorului general.

O altă cauză relevantă din perspectiva analizei ce va urma este cauza Catană împotriva României8. În această cauză, reclamantul era judecător la Judecătoria Piatra Neamţ. Într-o cauză penală înscrisă pe rolul acestei instanţe figura ca inculpat un anume B.C.V.

La 18 octombrie 2004, B.C.V l-a denunţat pe reclamant la sediul local al Parchetului Naţional Anticorupţie Bacău



91

(PNA), declarând că acesta îi ceruse bani pentru a pronunţa o soluţie favorabilă în cauza penală în care era inculpat. PNA a autorizat imediat interceptarea convorbirilor dintre B.C.V. şi reclamant. Suma de bani pe care B.C.V trebuia să o predea reclamantului a fost tratată cu o substanţă fluorescentă.

În aceeaşi zi, anchetatorii l-au surprins pe reclamant în flagrant în timp ce primea banii de la B.C.V. Reclamantul a fost condus apoi la sediul parchetului. A fost informat cu privire la acuzaţiile îndreptate împotriva sa şi, ulterior, a fost audiat, în prezenţa avocatului său. PNA a început urmărirea penală împotriva reclamantului sub aspectul infracţiunii de luare de mită.

Reclamantul a fost arestat preventiv. La 19 octombrie 2004, PNA a emis un comunicat de

presă privind arestarea reclamantului. Acesta era redactat după cum urmează:

Procurorii Serviciului Teritorial Bacău al Parchetului Naţional Anticorupţie au început, la 18 octombrie 2004, urmărirea penală faţă de magistratul Catană Constantin-Cristian, judecător la Judecătoria Piatra Neamţ, sub învinuirea de luare de mită. Acesta a fost surprins în flagrant în timp ce primea 500 de euro din partea unei persoane care avea calitatea de inculpat într-un dosar penal [...].

S-a stabilit, în baza probelor instrumentate în cauză, că judecătorul Catană Constantin-Cristian a cerut [...] 600-700 de euro (din care a primit efectiv 500 de euro) unui om de afaceri din Piatra Neamţ, promiţându-i o soluţie favorabilă într-o cauză penală aflată pe rolul judecătoriei. Înainte de a cere această sumă, judecătorul s-a informat de la avocatul omului de afaceri cu privire la situaţia lui socială şi materială şi, într-un termen scurt, l-a contactat pe denunţător pentru „a pune la punct termenii negocierii”[...]. Astfel, cei doi s-au întâlnit într-un restaurant din Piatra Neamţ unde judecătorul a

Angela Barbu

92

cerut bani cu titlu de mită, fixând totodată data la care trebuiau predaţi banii [...].

Prin rechizitoriul din 10 noiembrie 2004, PNA a dispus trimiterea reclamantului în judecată pentru luare de mită. Prin hotărârea din 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Ploieşti l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare cu suspendare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. În urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 27 iunie 2007, Înalta Curte a confirmat temeinicia hotărârii curţii de apel.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenţie, reclamantul a considerat că, prin conţinutul său, comunicatul de presă al PNA din 19 octombrie 2004 a încălcat dreptul său la prezumţia de nevinovăţie.

În analiza acestei pretinse încălcări, Curtea a reamintit că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 § 1, că acesta nu se limitează la o garanţie procedurală în materie penală, sfera sa de aplicare fiind mai vastă şi impunând ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă.

Art. 6 § 2 nu poate, însă, împiedica, cu privire la art. 10 din Convenţie, autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cere ca acestea să o facă cu toată discreţia şi toată rezerva pe care o impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribermont împotriva Franţei).

Analizând comunicatul de presă prin raportare la aceste principii, Curtea a constatat că respectivul comunicat a informat publicul cu privire la decizia parchetului de a începe urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracţiunea de luare de mită. Subliniind importanţa alegerii termenilor utilizaţi de agenţii statului, Curtea a reamintit că ceea ce e


93

important pentru aplicarea dispoziţiilor citate anterior este sensul real al declaraţiilor în cauză, şi nu forma lor textuală (Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 126, 28 noiembrie 2002). Or, în speţă, comunicatul de presă relata că reclamantul a fost surprins în flagrant, precum şi circumstanţele concrete constatate în cursul procedurii de organizare a flagrantului. Faptele relatate de comunicatul de presă pot fi înţelese ca o modalitate prin care Ministerul Public afirmă că existau suficiente probe pentru a justifica decizia sa de începere a urmăririi penale împotriva reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Butkevičius împotriva Lituaniei, nr. 48297/99, pct. 52, CEDO 2002-II).

În plus, Curtea a observat că impactul cauzei şi importanţa pe care aceasta o avea în ochii opiniei publice rezultau din poziţia ocupată de reclamant, judecător la Judecătoria Piatra Neamţ, în contextul luptei împotriva corupţiei, un subiect de interes atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru marele public.

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea nu a identificat, în speţă, nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie.

Respectarea prezumţiei de nevinovăţie prin comunicatul de presă

O analiză comparativă a comunicatelor de presă ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi D.I.I.C.O.T. cu cel ce a făcut obiectul cauzei Catană împotriva României fundamentează concluzia că aceste comunicate respectă principiul prezumţiei de nevinovăţie enunţat în cuprinsul prezentei lucrări.

Cu titlu de exemplu, redăm mai jos conţinutul unor comunicate9 emise de organele judiciare anterior indicate:

9 Disponibile pe site-ul http://www.mpublic.ro

Angela Barbu

94

Comunicat Ca urmare a numeroaselor solicitări formulate de către

jurnalişti în legătură cu aspectele difuzate în mass-media privind cauza în care s-a prezentat astăzi, 29.11.2013, la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, europarlamentarul Vadim Tudor Corneliu, Biroul de informare publică şi relaţii cu presa este împuternicit să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:

Dosarul s-a constituit ca urmare a plângerii formulate de B.A.M. prin care solicită efectuarea de cercetări şi antrenarea răspunderii penale a europarlamentarului Vadim Tudor Corneliu, pentru faptul că, în perioada decembrie 2012 - ianuarie 2013, ar fi întocmit şi semnat două adrese prin care a comunicat Autorităţii Electorale Permanente date nereale ce au produs efecte juridice.

În cauză, procurori ai Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dispus începerea urmăririi penale faţă de Vadim Tudor Corneliu sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual, uz de fals şi abuz în serviciu contra intereselor persoanei.

În cursul zilei de astăzi, numitul Vadim Tudor Corneliu s-a prezentat la parchet unde i s-a adus la cunoştinţă învinuirea, acesta solicitând procurorilor un termen pentru pregătirea apărării.

Facem precizarea că începerea urmăririi penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate, în nicio situaţie, să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Comunicat Biroul de informare publică şi relaţii cu presa din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi


95

Justiţie este împuternicit să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:

Procurori ai Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au preluat de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov cauza privind pe numitul Mătase Camil în care se efectuează cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav.

La data de 20.11.2013, procurori ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov au dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de Mătase Camil, acesta fiind reţinut pentru o perioadă de 24 de ore.

În cursul zilei de astăzi, inculpatul Mătase Camil urmează să fie prezentat de procurorii Secţiei de urmărire penală şi criminalistică, Tribunalului Bucureşti cu propunere de arestare preventivă pentru o perioadă de 29 de zile.

Din conţinutul referatului cu propunerea de arestare preventivă a reieşit următoarea situaţie de fapt:

La data de 18.11.2013, mama inculpatului a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov cu privire la faptul că fiul său, care locuieşte în S.U.A., a revenit în ţară în perioada 14-15.11.2013, împrejurare în care i-a relatat că şi-a ucis, prin împuşcare, soţia şi unul dintre fii.

Ca urmare a denunţului formulat, au fost efectuate verificări, atât în mediul virtual, cât şi pe linie de cooperare poliţienească, rezultând că în localitatea de domiciliu a inculpatului au fost găsiţi decedaţi soţia şi fiul acestuia, care prezentau la nivelul capului plăgi prin împuşcare.

În cursul zilei de ieri, inculpatul a fost localizat pe raza judeţului Vrancea, unde a fost prins şi reţinut.

Facem precizarea că punerea în mişcare a acţiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, necesară în vederea propunerii unor

Angela Barbu

96

măsuri preventive, activitate care nu poate, în nici o situaţie, să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Comunicat Biroul de informare publică şi relaţii cu presa din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este împuternicit să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:

Procurori ai Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au finalizat cercetările şi au dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului Mînzăraru Florin sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de omor calificat, viol, furt calificat şi profanare de morminte.

În rechizitoriul întocmit, procurorii au reţinut următoarea stare de fapt:

În seara zilei de 24.05.2013, în jurul orelor 2230, după ce a luat-o în autoturismul său pe victima N.I., care aştepta o maşină de ocazie pentru a se deplasa de la serviciu către locuinţa sa dintr-o altă localitate, inculpatul a avut, prin constrângere, un raport sexual cu victima, exercitând asupra acesteia acte de violenţă.

După consumarea violului, pentru a ascunde săvârşirea faptei, inculpatul a ucis-o pe victimă printr-un mecanism complex de sufocare şi sugrumare, a transportat cadavrul la locuinţa sa, unde l-a depesat, nu înainte de a lua bijuteriile pe care victima le avea asupra sa (bijuterii pe care le-a amanetat în ziua următoare, încheind în acest sens un contract în nume propriu). Ulterior, inculpatul a aruncat fragmentele de cadavru în râul Argeş, acestea fiind găsite la date diferite, respectiv în cursul lunilor mai-iunie 2013.

În urma percheziţiei domiciliare efectuată în apartamentul în care a fost realizată depesarea cadavrului, au fost prelevate mai multe probe biologice. Genotiparea urmelor


97

de sânge identificate, precum şi a unui fir de păr, au pus în evidenţă un profil genetic identic cu profilul victimei.

Raportul medico-legal de necropsie întocmit în cauză a concluzionat că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei respiratorii acute, consecutivă asfixiei mecanice printr-un mecanism complex de sufocare-sugrumare.

Reamintim faptul că inculpatul a fost arestat în cauză la data de 30 mai 2013, măsura arestării fiind prelungită succesiv de către Tribunalul Bucureşti (http://www.mpublic.ro/presa/20 13/c_30_05_2013.htm).

Dosarul a fost înaintat, spre competentă soluţionare, Tribunalului Argeş.

Precizăm că această etapă a procesului penal reprezintă, conform Codului de procedură penală, finalizarea anchetei penale şi trimiterea rechizitoriului la instanţă, spre judecare, situaţie care nu poate în niciun fel să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Comunicat Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie

efectuează cercetări faţă de inculpatul Kurt Abdulaziz, în sarcina căruia s-a reţinut infracţiunea de trafic de influenţă.

Din ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale întocmită de procurori a rezultat că, în perioada octombrie - noiembrie 2013, în mod repetat, inculpatul Kurt Abdulaziz a pretins de la o persoană suma de 250.000 de euro, lăsând să se înţeleagă că ar avea influenţă asupra unor magistraţi, atât procurori, cât şi judecători, astfel încât să îi determine să dispună soluţii favorabile unui prieten al celui de la care a pretins banii. Persoana pentru care inculpatul promisese că va interveni este cercetată, în stare de arest preventiv, pentru comiterea unor infracţiuni de evaziune fiscală. Pretinderea sumei de 250.000 de euro a fost făcută în schimbul promisiunii

Angela Barbu

98

de punere în libertate şi a dispunerii unei soluţii de netrimitere în judecată.

La data de 26 noiembrie 2013, din suma pretinsă, inculpatul Kurt Abdulaziz a primit suma de 80.000 de euro, împrejurare în care procurorii au procedat la constatarea infracţiunii flagrante. Inculpatului Kurt Abdulaziz i s-au adus la cunoştinţă acuzaţiile în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 3 C.p.p.

La data de 26 noiembrie 2013, procurorii au dispus reţinerea pentru 24 de ore a inculpatului Kurt Abdulaziz, urmând ca acesta să fie prezentat cu propunere de arestare preventivă pentru 29 de zile la Tribunalul Bucureşti.

Facem precizarea că punerea în mişcare a acţiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, necesară în vederea propunerii unor măsuri preventive, activitate care nu poate, în nicio situaţie, să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Comunicat Procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de

Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Constanţa, împreună cu ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate – Porturi Maritime Constanţa, au declanşat, la data de 28 noiembrie 2013, o acţiune vizând destructurarea unui grup infracţional organizat, constituit din 7 persoane, specializat în săvârşirea de infracţiuni din sfera macro-criminalităţii economico-financiare.

Din cercetările efectuate în cauză de către procurorii D.I.I.C.O.T. se conturează suspiciunea rezonabilă că persoanele cercetate au obţinut importante beneficii financiare ilicite, prin efectuarea de operaţiuni comerciale şi financiar-contabile fictive, după următorul mecanism:

Membrii grupării, cetăţeni români, turci şi moldoveni, au înregistrat în evidenţele contabile ale unui număr de patru


99

societăţi comerciale pe care le controlau, vânzări succesive de utilaje industriale, atestând în mod fictiv exportul acestora în Republica Moldova şi solicitând rambursarea TVA-ului aferent acestor operaţiuni.

Sumele de bani rezultate din operaţiunile fictive ajungeau în conturile unei societăţi comerciale intermediare controlate de către învinuiţi şi erau retrase în numerar de către membrii grupării.

Procurorii D.I.I.C.O.T. efectuează în această cauză un număr de 8 percheziţii domiciliare pe raza municipiului Constanţa, la locuinţele învinuiţilor şi la sediile societăţilor comerciale.

Prejudiciul total cauzat bugetului de stat este estimat la suma de aproximativ 1.000.000 Euro.

Procurorii D.I.I.C.O.T. vor dispune măsurilor legale faţă de învinuiţi după finalizarea audierilor.

Menţionăm că învinuiţii din prezenta cauză beneficiază de garanţia legală şi constituţională a prezumţiei de nevinovăţie.

Acest mod de redactare a comunicatelor de presă corespunde regulilor enunţate în Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea nr. 483/01.06.2012 a Consiliului Superior al Magistraturii şi prin Ordinul nr. 117/2012 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ceea ce priveşte fraza standard "Facem precizarea că începerea urmăririi penale/punerea în mişcare a acţiunii penale/trimiterea în judecată este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate, în nici o situaţie, să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie", aceasta a fost introdusă în comunicatele de presă începând cu luna octombrie 2012,

Angela Barbu

100

tocmai în vederea asigurării respectării prezumţiei de nevinovăţie.

Anterior acestei date însă (deşi comunicatele de presă erau redactate de aceeaşi manieră, iar acest mod de redactare nu a fost calificat de către instanţa europeană ca fiind de natură a încălca principiul enunţat de art. 6 § 2 din CEDO), forma şi conţinutul lor au fost amplu criticate într-un studiu de caz efectuat asupra comunicatelor de presă ale P.Î.C.C.J. şi D.N.A. emise în perioada septembrie 2006 - mai 2007.

Acest studiu de caz10 îşi păstrează actualitatea în ceea ce priveşte o serie de critici. În concret, comunicatele de presă ale P.Î.C.C.J. şi D.N.A. folosesc în continuare numele şi prenumele complet ale persoanelor la care se referă, acestea fiind nominalizate de o asemenea manieră încât identificarea lor este posibilă fără niciun dubiu. Trimiterea la calităţile oficiale ale persoanei la care se face referire, prin indicarea funcţiei sau a locului de muncă (chiar dacă acestea au încetat) subzistă, de asemenea. Societăţile comerciale, organizaţiile sau partidele care, într-un fel sau altul, au legătură cu persoana la care comunicatul de presă se referă, sunt precizate, în continuare, prin denumirea lor, indiferent dacă acestea au sau nu implicaţie procesuală. Persoanele la care se face referire sunt indicate cu calitatea lor procesuală, aceea de învinuit sau inculpat, fără a se folosi formule de politeţe. Faptele persoanelor sunt descrise folosindu-se expresii care denotă o acţiune sigură, trecută şi terminată, caracterul cert al faptei săvârşite fiind accentuat de folosirea formei de trecut perfect compus a verbului care descrie acţiunea ilicită. Fapta presupus a fi săvârşită este imputată persoanei la care se referă, inclusiv în ceea ce priveşte forma vinovăţiei. În nici unul dintre comunicatele de presă nu se indică eventuale circumstanţe atenuante în legătură cu persoana învinuitului/inculpatului sau

10 Disponibil pe site-ul http://www.societateapentrujustiţie.ro


101

fapta presupus săvârşită, deşi eventualele cauze de agravare a răspunderii penale, atunci când există, sunt indicate expres.

De aici întrebarea: este suficientă introducerea în comunicatele de presă a formulei standard indicată mai sus pentru a se asigura respectarea prezumţiei de nevinovăţie la momentul exprimării unui punct de vedere oficial al organului judiciar?

Considerăm că răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, criticile enunţate anterior putând fi valorificate doar din perspectiva dreptului la protecţia datelor cu caracter personal, a dreptului la imagine, respectiv a dreptului la viaţă privată.

Caracterul efectiv al respectării prezumţiei de nevinovăţie depinde însă nu doar de modalitatea exprimării poziţiei oficiale a organului judiciar, ci şi de modul de preluare a acestei poziţii în mass-media, o bună relaţie organ judiciar - mass-media fiind premisa respectării acestei prezumţii.

Liviu Popescu

Limitele comunicării informaţiilor judiciare către mass-media. Principiul legalităţii.

Liviu Popescu

Sediul materiei.

„The procedure of the criminal investigation stage is not public.”

Art. 285 par. (2) of the new Criminal Procedure Code

- Art. 1 alin. (3) din Constituţie: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.

- Art. 30 alin. (6) din Constituţie: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

- Art. 127 din Constituţie: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”.

- Art. 132 alin. (2) din Constituţie: „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.”.

- Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 677/2001: „Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la săvârşirea de infracţiuni de către persoana vizată ori la condamnări penale, măsuri de siguranţă sau sancţiuni

102


103

administrative ori contravenţionale, aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii.”

- Art. 12 alin. (1) lit. d) şi f) din Legea nr. 544/2001: „Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art. 111, următoarele informaţii: … „d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii; … f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces”.

- Art. 285 alin. (2) din C.proc.pen.: „Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică”.

* * *

Constatăm că, în raport de fosta reglementare (Codul de procedură penală anterior), norma prevăzută de art. 285 alin. (2) din noul C.proc.pen. este cu totul nouă, fără corespondent; prin instituirea acesteia, orice mai veche controversă (încurajată de tăcerea legii în Codul anterior) a căzut în desuetudine.

De inspiraţie franceză1, art. 285 alin. (2) din C.proc.pen. reprezintă o normă simplă, clară, fără dezvoltări ulterioare şi care nu necesită explicaţii.

1 Art. 11 din C.proc.pen. francez stipulează: „Sauf dans les cas où la loi en dispose autrement et sans préjudice des droits de la défense, la

Liviu Popescu

104

Informaţiile din anchetă nu sunt publice. Atât de simplu. Să complicăm. I. O falsă problemă care trebuie marcată ca atare este

aceea că eficienţa art. 285 alin. (2) din C.proc.pen. este nulă, norma nu produce efecte juridice2 fiind prioritare şi derogatorii dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001 interpretate per a contrario (ca drept de acces), ca lege specială. Raportul dintre legea generală şi cea specială, derogatorie, aşadar. Falsitatea problemei mai sus-evocate rezidă în aceea că, în relaţia dintre cele două legi, în mod evident norma prevăzută în Codul de procedură penală constituie legea specială.

Argumente: 1. Spre deosebire de Legea nr. 544/2001 privind

liberul acces la informaţiile de interes public care, după cum o arată şi titlul legii, se referă, în general, la toate informaţiile de interes public, norma din Codul de procedură penală vizează strict doar informaţiile specific judiciare.

2. Argumentul rezultat din interpretarea per a contrario a condiţionării excepţiei prevăzute în art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001 3 nu se va

procédure au cours de l'enquête et de l'instruction est secrète. Toute personne qui concourt á cette procédure est tenue au secret professionnel dans les conditions et sous les peines”. (Dalloz, 2005).

2 Adică invalidarea principiului antic de interpretare „Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” [Art. 1268 alin. (3) din C.civ.ante.: „Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”].

3 Art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001 stipulează: „Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv,


105

putea susţine pentru că, spre deosebire de această normă (care condiţionează excepţia referindu-se la toate informaţiile judiciare, aşadar în general), art. 285 alin. (2) din C.proc.pen. se referă în special, strict, exclusiv la informaţiile judiciare corespunzătoare procedurilor din cadrul urmăririi penale şi nu la informaţii judiciare, în general (inclusiv cele din cursul judecăţii).

3. Chiar dacă s-ar stabili forţat, împotriva evidenţei, că ambele reglementări au natura unei legi speciale (şi atunci, care mai e legea generală ?), trebuie observat că noul Cod de procedură penală este o lege ulterioară, menită să schimbe vechile practici. Altfel, la ce bun mai dăm legi noi dacă nu produc niciun efect şi se aplică în continuare cele vechi?

II. Un alt pseudo-contra-argument care trebuie, de

asemenea, respins ca atare este că standardul CEDO permite dezvăluirea, de către autorităţi, a detaliilor de anchetă, inclusiv a datelor personale. Falsitatea acestui contra-argument decurge din modul incorect în care este prezentată premisa: în realitate, CEDO nu a penalizat statele pentru refuzul

la art. 111, următoarele informaţii: … f) Informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces”.

Aşadar, per a contrario s-a dedus (greşit, după cum vom arăta mai jos, chiar în raport cu vechea reglementare) că informaţiile judiciare pot fi făcute publice pentru că (în loc de dacă, n.n.) prin aceasta nu se aduce atingere interesului legitim al părţilor (ceea ce, în practică, nu s-a verificat niciodată întrebând, în prealabil, părţile ci, în mod direct, s-a prezumat).

Adică argumentul: dacă nu este expres interzis (accesul la informaţii), atunci înseamnă că este permis. Legea terţului exclus aplicată unei prezumţii cu totul nejustificate legal.

Liviu Popescu

106

autorităţilor de a dezvălui datele personale ale părţilor implicate într-o anchetă ci, eventual, a apreciat că, în anumite circumstanţe [dacă nu se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, aşadar dreptului la un proces echitabil conform art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului4], comunicarea publică a acestor informaţii nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acest „detaliu” prezintă importanţă pentru că face ca acest pseudo-contra-argument să devină irelevant (nu obligă statele să comunice datele de anchetă). Chiar şi aşa, în situaţia în care nivelul de protecţie a drepturilor cetăţeneşti asigurat prin legislaţia naţională este mai ridicat decât standardul CEDO, prioritate are cadrul normativ naţional, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie care stipulează:

„Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

4 A se vedea CEDO, „Libertatea de exprimare, garantată prin art. 10

din Convenţie, o cuprinde pe aceea de a primi sau de a comunica informaţii. Art. 6 par. 2 nu ar putea deci să împiedice autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cere ca ele să o facă foarte discret şi cu toată rezerva impusă de respectarea prezumţiei de nevinovăţie” cf. Allenet de Ribemont c. Franţei (în Berger, V. „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”, IRPDO, 2005, p. 317), în acelaşi sens şi Khuzhin c. Rusiei, Lavents c. Letoniei, Daktaras c. Lituaniei etc.


107

III. Limita restricţiei de comunicare publică a informaţiilor judiciare prevăzută în art. 285 alin. (2) din C.proc.pen. o constituie terminarea urmăririi penale. Aşadar, după terminarea urmăririi penale, informaţiile judiciare conţinute de soluţia5 dispusă de către procuror vor putea fi făcute publice6. În acest sens, art. 327 din C.proc.pen. stipulează:

„Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal; b) emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale”.

De altfel, este şi firesc (nu numai legal) să fie aşa.

a) Spre deosebire de hotărârile judecătoreşti

definitive, prezumate a exprima adevărul judiciar sub autoritate de lucru judecat, procurorul exprimă simple opinii, mai mult sau mai puţin corecte, mai mult sau mai puţin schimbătoare.

5 Soluţie în sensul strict arătat în Liviu Popescu, „Controlul ierarhic.

Defecţiuni” în Doctrină şi jurisprudenţă nr. 1-2/2012, p. 44 6 Pentru delimitarea noţiunii de acte de urmărire penală a se vedea,

mutatis-mutandis, Liviu Popescu, „Acte de urmărire penală…”, în Pro-Lege nr. 3/2007, p. 137-144.

Liviu Popescu

108

De exemplu, din Raportul de activitate al Ministerului Public pe anul 2013 (Anexa 1) rezultă că, în perioada de referinţă, procurorii „s-au răzgândit” în privinţa a 158.977 învinuiţi şi inculpaţi (care au beneficiat, în final, de soluţii de netrimitere în judecată).

Începerea urmăririi penale se bazează, aşadar, pe o opinie provizorie a procurorului, care însă va trebui consolidată până la soluţie.

Dispoziţia de trimitere în judecată reprezintă opinia ireversibilă prin sine (nu prin hotărâri judecătoreşti) a Ministerului Public, atât de consolidată încât acesta nu mai poate reveni asupra ei; chiar dacă ar vrea, nu şi-o mai poate retracta (pe calea infirmării, respectiv a revocării), putând cere, eventual, achitarea - ca şi cum altcineva, nu tot un procuror a fi dispus trimiterea în judecată (mai raţional pare sistemul american în care procurorul nu cere achitarea ci anunţă că renunţă la acţiunea penală fiind, până la sfârşitul procesului, titularul acţiunii penale).

b) Aşa fiind, provizorii până la emiterea soluţiei, ce interes public7 ar putea suscita opiniile

7 Principalele atribuţii ale Ministerului Public (art. 63 din Legea nr.

304/2004) corespund funcţiei de acuzator public imparţial în scopul protejării societăţii prin combaterea infracţionalităţii.

Aceasta este misiunea pentru care societatea a creat această magistratură specială şi pentru care contribuabilii plătesc impozite.

Secundar, în activitatea de aducere la îndeplinire a acestei misiuni, rezultă şi soluţii de netrimitere în judecată ca urmare a aplicării principiilor legalităţii şi imparţialităţii, dar nu acestea („certificatele de bună-purtare”) reprezintă scopul pentru care a fost creat Ministerul Public.

Din acest motiv, este normal ca interesul public privind activitatea Ministerului Public (implicit ca formă de control exercitată de către


109

procurorului, atât de covârşitor încât să anihileze interdicţia de comunicare publică simplă, clară şi necircumstanţiată prevăzută în art. 285 alin. (2) din C.proc.pen.8 ?

IV. Până la 1 februarie 2014. Chiar dacă vechiul Cod de procedură penală nu conţinea nicio dispoziţie nici măcar asemănătoare cu art. 285 alin. (2) din noul Cod, în pofida vechilor practici, parţial (şi anume în ceea ce priveşte datele personale) exista şi până la 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010) o interdicţie de comunicare publică întemeiată strict pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001 şi ale Legii nr. 677/2001, nerespectată însă.

* * *

În plin efort de pre-aderare la UE, România a transpus (tradus) în plan naţional reglementările

societatea civilă asupra instituţiilor) să interogheze, în principal, modul în care acesta îşi îndeplineşte misiunea pentru care a fost creat (rechizitorii şi alte soluţii, condamnări) şi nu opiniile provizorii din cursul anchetei soldate, în proporţie covârşitoare, cu soluţii de netrimitere în judecată. În anul 2013, din totalul de 635.759 de dosare soluţionate, doar 47.072 s-au finalizat cu rechizitorii, adică 7,4% din totalul soluţiilor (Raport de activitate, Anexa 1).

8 Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 544/2001 stipulează: „Activitatea de culegere şi de difuzare a informaţiilor de interes public, desfăşurată de mijloacele de informare în masă, constituie o concretizare a dreptului cetăţenilor de a avea acces la orice informaţie de interes public.”

Aşadar, dreptul mass-media este un drept derivat din cel al cetăţeanului la informare - pe cale de consecinţă nu poate fi mai puternic decât acesta.

Întreb: care este admisibilitatea unei cereri formulate de către cetăţeanul X, întemeiate pe disp. art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001, prin care se solicită Ministerului Public comunicarea datelor de înregistrare (pe scurt, doar menţiunile prevăzute în Registrul R2 de urmărire penală şi supraveghere a cercetărilor penale) ale tuturor cauzelor penale încă nesoluţionate aflate pe rolul P.Î.C.C.J., inclusiv D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.?

Liviu Popescu

110

europene, adoptând Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi Legea nr. 677/2001 privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date9. Cum au înţeles instituţiile să protejeze, european, datele personale ale cetăţenilor români, de exemplu Ministerul Public?

Prin două măsuri fără efecte practice: 1. Au notificat Autorităţii Naţionale de

Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (A.N.S.P.D.C.P.) categoriile de acte pe care le emit prelucrând date personale.

2. Au solicitat (şi obţinut) aceleiaşi Autorităţi un număr de operator (ca un CNP de identificare) care, semn de mare seriozitate a trebii, trebuia consemnat în antetul oricărei comunicări.

Atât.

Comparativ, pentru a vedea distanţa reală până în Europa, a se vedea Hotărârea Curţii Europene de Justiţie (CJUE) în cauza Gonzalez vs. Google.Inc10 prin care instanţa europeană obligă Google.Inc (cu sediul şi serverele de prelucrare a datelor în America ! ) să şteargă, în anumite condiţii, toate link-urile în litigiu pe care pârâtul

9 A se vedea Directiva 95/46/EC a Parlamentului European şi a

Consiliului din 24 octombrie 1995 cu privire la protecţia persoanelor în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

10http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=EN&text&pageIndex=0&part=1&mode=DOC&docid=152065&occ=first&dir&cid=437838


111

(doar un motor de căutare, nu creator de informaţie) le afişa la simpla tastare a numelui şi prenumelui reclamantului, pe motiv că i se încalcă acestuia dreptul la protecţia datelor personale prevăzut în Directiva europeană etc.. Sunt numele şi prenumele unei persoane „date personale, potrivit legii” [cerinţa excepţiei prev. de art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001] ? Sunt, nici măcar nu e necesară consultarea amănunţită a Legii nr. 677/2001 [art. 3 lit. a)]. Pentru a ajunge la această concluzie este suficient să deschidem site-ul ANSPDCP şi suntem informaţi sonor, deîndată şi fără nicio navigaţie pe site, că numele şi prenumele sunt date personale, potrivit Legii nr. 677/2001. Este primul lucru care ni se spune.

* * *

Revin. Art. 12 alin. (1) lit. d) şi f) din Legea nr. 544/2001 stipulează: „Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art. 111, următoarele informaţii:

… d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii”.

Numele şi prenumele (victimei, învinuitului, inculpatului, martorilor etc.) nu sunt date personale ?

… f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori

Liviu Popescu

112

interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces”.

Printr-o manipulare a argumentului per a contrario citat supra (nota de subsol 3, p. 3) s-a dedus, în mod greşit, că nu sunt exceptate de la regimul publicităţii informaţiile din anchetă care îi privesc pe învinuiţi şi pe inculpaţi pentru că (în loc de „dacă”) aceştia nu ar putea justifica un interes legitim (nu i-a întrebat nimeni, s-a prezumat). Printr-o schimbare ilegală a conjuncţiilor („dacă” a fost înlocuit cu „pentru că”), o exceptare a fost transformată radical în opusul ei, în drept de acces.

Observaţii: 1. Datele personale sunt exceptate în mod

necircumstanţiat de la regimul publicităţii, conform art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001; aşadar şi numele şi prenumele sunt exceptate (cu atât mai mult cu cât acestea sunt suficiente, în anumite cazuri, pentru identificarea persoanei11, mai mult decât CNP-ul sau domiciliul). Altfel, care este raţiunea pentru care, conform art. 257 alin. (8) din C.proc.pen. „citarea şi comunicarea actelor procedurale se fac în plic închis …”?

2. Datele personale sunt egal ocrotite (atât în Legea nr. 677/2001 cât şi în Legea nr. 544/2001) atât în ceea ce priveşte victimele cât şi în ceea ce priveşte învinuiţii şi inculpaţii, fără ca datele personale ale

11 De exemplu, în cazul persoanelor publice sau în cazul comunităţilor

mici.


113

victimei să aibă un regim privilegiat, orice discriminare fiind împotriva legii12.

3. Din formularea excepţiei prev. de art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001 rezultă prevalenţa interesului legitim privat al părţilor în faţa interesului de a avea acces la informaţiile judiciare, întrucât în cazul în care se aduce atingere unui interes legitim al părţilor este blocată comunicarea publică.

4. Dreptul constituţional ocrotit. Dreptul la propria imagine (reputaţia). Demnitatea este valoarea supremă în sistemul Constituţional românesc, prima (ca întâietate) ocrotită în enumerarea prev. de art. 1 alin. (3) din Constituţie, înaintea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale. Art. 1 alin. (3) din Constituţie stipulează:

„România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.

Din demnitate, ca valoare supremă, derivă un alt drept constituţional şi anume dreptul la propria imagine13, adică reputaţia.

12 O interpretare care exclude suspectul/învinuitul de la ocrotirea prev. de

art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001 pe motiv că nu este parte conduce la rezultatul aberant de a lipsi de această protecţie şi persoana vătămată.

Conform art. 33 alin. (2) din C.proc.pen. suspectul şi persoana vătămată au aceleaşi drepturi ca şi părţile (de exemplu, de a beneficia de proceduri de urmărire penală în conformitate cu legea, adică nepublice).

Liviu Popescu

114

Vechiul Cod penal ocrotea demnitatea sancţionând atingerile aduse acesteia prin imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public. În sistemul vechiului Cod penal această lezare a demnităţii şi a dreptului la imagine prin imputarea în public a unei fapte determinate care, dacă ar fi adevărată, ar supune persoana vizată unei sancţiuni penale ori dispreţului public era prezumată legal, din moment ce calomnia era incriminată (şi denunţul calomnios), regimul disponibilităţii acţiunii penale privind, în mod firesc, doar condiţiile de pedepsibilitate. Bineînţeles, dacă emitentul acuzaţiei este, nu o voce neautorizată, ci chiar o instituţie specializată a statului, pe cale de consecinţă şi credibilitatea învinuirii creşte exponenţial, ceea ce sporeşte expunerea persoanei vizate dispreţului public14. În sistemul normativ românesc cele mai grave abateri sunt, după natura sancţiunilor ce pot fi aplicate, infracţiunile.

13 Expres ocrotit de Constituţie chiar prin limitarea libertăţii de

exprimare, după cum stipulează art. 30 alin. (6): „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

14 Ceea ce obligă Ministerul Public să manifeste o atenţie sporită în comunicarea sa publică întrucât, potrivit art. 62 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, „ procurorii … respectă şi protejează demnitatea umană …”. În caz contrar, plătesc daune morale (a se vedea Sentinţa civilă nr. 7560 din 30 septembrie 2011 a Judecătorie Sector 5 Bucureşti – Secţia a II-a civilă, definitivă şi executată), câte 25.000 RON pentru un reclamant.


115

De unde rezultă că şi atingerea adusă onoarei, reputaţiei (dreptului la propria imagine) unei persoane este cu atât mai gravă cu cât aceleia i se impută în public săvârşirea nu a unei abateri oarecare (morală, civilă, administrativă), ci una de maximă gravitate, adică a unei infracţiuni şi nu de către oricine, ci chiar de către parchet.

Nimic nu mai poate spăla ruşinea generată de dispreţul public odată ce acesta a fost provocat.

5. Principiul legalităţii. Interesul legitim lezat.

Consacrat la rang constituţional şi anume numai în ceea ce priveşte activitatea procurorilor (ceea ce nu îl exclude, evident, din activitatea altor funcţionari, dar îi accentuează importanţa în acest segment de activitate), principiul legalităţii impune instituţiilor publice o manifestare în strictă conformitate cu legea: acestea pot face numai ceea ce spune legea şi anume numai cum spune legea. În exercitarea atribuţiilor şi competenţelor publice, principiul legalităţii exclude posibilitatea de a interpreta tăcerea legii în sensul unei libertăţi neîngrădite de acţiune a instituţiilor (ceea ce legea nu interzice este permis), această posibilitate fiind recunoscută, în mod tradiţional, doar subiecţilor de drept privat. Cu atât mai mult această posibilitate este exclusă în materii sensibile, cum ar fi restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale cetăţeneşti, expres protejate în faţa unui asemenea risc de

Liviu Popescu

116

abuz de interpretare (prin adăugarea la lege), prin norme de rang constituţional15.

Astfel, art. 53 alin. (1) din Constituţie stipulează: „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: …”.

Nu în ultimul rând, principiul legalităţii asigură egalitatea cetăţenilor în faţa legii, echidistanţa şi previzibilitatea acţiunii instituţiilor publice în exercitarea atribuţiilor ce le revin (obiective care, uneori, în România par simple deziderate), plasându-le în afara jocurilor de putere sau a campaniilor de promovare a propriei imagini.

* * *

Un exemplu : Libertatea individuală este un drept ocrotit constituţional. Această garanţie conferă oricărui cetăţean interesul legitim de a pretinde oricărei instituţii publice o conduită care să nu aducă atingere acestui drept, actual şi viitor16, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care stipulează:

15 Şi infraconstituţional - a se vedea art. 10 din Legea nr. 677/2001,

analizat mai jos, pct. IV, 5 (final). 16 Nicio restrângere nu poate afecta însăşi existenţa dreptului ocrotit, în

conformitate cu disp. art. 53 alin. (2) din Constituţie care stipulează: „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”


117

„interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat…”

Cu toate acestea, infractorii pot fi arestaţi pentru că legea restrânge în mod expres exerciţiul acestei libertăţi în anumite circumstanţe; în absenţa unei asemenea reglementări exprese, bazându-se doar pe tăcerea legii, orice lipsire de libertate, chiar dacă ar fi dispusă de o autoritate publică, ar reprezenta, însă, un abuz. La fel în cazul percheziţiei domiciliare, interceptărilor telefonice etc.

* * *

Revenind la obiectul analizei. Demnitatea şi dreptul la propria imagine (reputaţia) sunt valori ocrotite constituţional, atingerea acestora fiind, sub puterea Codului anterior, sancţionată penal (insulta, calomnia, denunţul calomnios). În mod legitim (în condiţiile legii), orice persoană are interesul şi poate pretinde instituţiilor publice o conduită care să nu lezeze aceste valori ci chiar să le ocrotească. Cu toate acestea, pentru că legea o spune expres („şedinţele de judecată sunt publice”17), exerciţiul acestor drepturi poate fi restrâns, acuzaţia formulată de către procuror fiind adusă la cunoştinţa opiniei publice în faza de judecată chiar dacă, prin natura ei, strică reputaţia inculpatului (uneori şi a victimei).

17 Art. 127 din Constituţie

Liviu Popescu

118

O asemenea precizare expresă a legii există însă numai pentru faza de judecată; corespunzător urmăririi penale nu a existat nici în condiţiile vechii reglementări şi nu există nici astăzi o asemenea normă [dimpotrivă, art. 285 alin. (2) din C.proc.pen. consacră caracterul nepublic al procedurilor în cursul urmăririi penale]. Până la 1 februarie 2014, în tăcerea legii, interpretarea unanimă a doctrinei a fost că, în raport de norma care conferă publicitate şedinţelor de judecată, per a contrario urmărirea penală este nepublică (lipsită de publicitate18). În acest context normativ, restrângerea dreptului la propria imagine (reputaţie) printr-o acţiune (acuzaţia penală publică) care (comisă de o persoană neautorizată) corespunde definiţiei calomniei19, nu este prevăzută de lege decât pentru faza de judecată, nu şi pentru cea de urmărire penală. Pe cale de consecinţă, interesul unei persoane de a pretinde instituţiilor publice o conduită prin care să nu îi fie lezată reputaţia printr-o acuzaţie publică este legitim doar în ceea ce priveşte urmărirea penală, nu şi judecata. Aşa fiind şi având în vedere că anual 158.977 de învinuiţi şi inculpaţi beneficiază de soluţii de netrimitere în judecată, orice publicitate a opiniilor provizorii ale parchetului (de exemplu,

18 De exemplu, Neagu, I. „Drept procesual - penal. Partea specială.

Tratat”, Global Lex, Buc., 2006, p. 34. Şi înainte şi după apariţia Legii nr. 544/2001 şi a Legii nr. 677/2001 doctrina a fost, unanim, aceeaşi.

19 Desigur, aceasta nu trebuie să inhibe voinţa Ministerului Public de a-şi îndeplini atribuţiile legale (art. 63 din Legea nr. 304/2004) şi anume, în primul rând, de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a sesiza instanţele în vederea reprimării infractorilor şi a protejării societăţii.


119

începerea urmăririi penale), fără a se aştepta opiniile consolidate (soluţiile) reprezintă o grabă culpabilă pentru că aduce atingere acestui interes legitim20: de a pretinde o conduită legală instituţiilor publice (prin care să nu se aducă atingere nejustificată dreptului la propria imagine). În acest sens, prin asocierea datelor personale unei acuzaţii concrete, întotdeauna condiţia excepţiei prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001 („ … dacă se aduce atingere unui interes legitim …”) era îndeplinită în cursul urmăririi penale, interdicţia de comunicare devenind eficace, nu însă şi în faza de judecată.

* * *

Conform art. 10 din Legea nr. 677/2001: „Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la săvârşirea de infracţiuni de către persoana vizată ori la condamnări penale, măsuri de siguranţă sau sancţiuni administrative ori contravenţionale, aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii.” Tăcerea legii, legea terţului exclus şi interpretarea per a contrario a excepţiei prev. de art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001 nu pot suplini –

20 Graba de a comunica opiniile provizorii ale procurorului, în mod

prematur, fără a aştepta opiniile consolidate (soluţiile) nu poate fi disociată de neglijenţa în ocrotirea reputaţiei, dreptului la propria imagine a persoanei.

Liviu Popescu

120

nici măcar împreună – o autorizare expresă a legii („în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii”21) prin care Ministerul Public să poată comunica public informaţiile din anchetă prelucrând date cu caracter personal. Această autorizare lipseşte cu desăvârşire. Principiul legalităţii – accentuat de două ori prin repetare – nu încurajează, prin absenţa acestei autorizări exprese, calitatea de comunicator a Ministerului Public în această fază a procesului penal22, ci dimpotrivă, o emasculează.

21 „… legile speciale care reglementează aceste materii ” – în mod

evident trimiterea se referă la normele de procedură penală [art. 285 alin. (2) din C.proc.pen. etc.] şi nu la Legea nr. 544/2001.

22 Art. 11 din Legea nr. 677/2001 stipulează : „Prevederile art. 5, 6, 7 şi 10 nu se aplică în situaţia în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.”

Norma citată exceptează de la condiţionările art. 10 din acelaşi act normativ prelucrările care privesc persoana publică în contextul unor infracţiuni, însă doar în situaţia în care aceste prelucrări ale datelor personale se fac exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice.

Aşadar, art. 11 nu vizează activitatea de prelucrare a datelor personale efectuată de Ministerul Public prin intermediul informărilor publice (pentru că Ministerul Public nu poate avea „exclusiv scopuri jurnalistice, literare sau artistice” ci doar îşi îndeplineşte o obligaţie legală), ci vizează prelucrarea datelor efectuată de către jurnalişti, scriitori şi artişti. Activitatea specifică a acestora este scutită de a se realiza în condiţiile art. 10 (care nu se mai aplică), adică este extrasă de „sub controlul autorităţilor publice”. În acest sens, a se vedea paragraful 37 din Preambulul Directivei 95/46/CE din 24 octombrie 1995 a Parlamentului European şi a Consiliului, mai clar decât legea română, cu precizarea „în special în domeniul audiovizualului”.


121

Nu exercitarea ca atare a atribuţiilor legale ale Ministerului Public (faptul de a acuza) este cea care aduce atingere interesului legitim al unei persoane de a-şi proteja dreptul la propria imagine, ci dezvăluirea publică a acestei acuzaţii în mod prematur şi nejustificat, fără a exista o obligaţie legală în acest sens23, într-un moment în care opinia procurorului este provizorie şi se poate schimba în funcţie de cursul anchetei.

Evident, această restrângere a accesului public la informaţiile judiciare impune exclusiv instituţiilor publice obligaţia de rezervă; persoanele interesate să obţină şi să facă publice aceste informaţii au posibilitatea de a le procura din alte surse (de exemplu, de la părţi), libertatea de informare şi de exprimare nefiind îngrădită.

Legea nr. 677/2001 nu este o lege a accesului la informaţii ci o lege a

protecţiei datelor personale, ceea ce face ca orice tentativă de a întemeia un drept de acces la informaţii (nepublice) pe acest act normativ să fie plasată într-o zonă a ridicolului.

Interpretarea contrară (potrivit căreia art. 11 din Legea nr. 677/2001 face inaplicabil art. 10 din acelaşi act normativ în ceea ce priveşte activitatea de prelucrare a datelor personale realizată de Ministerul Public prin informările publice) trebuie respinsă (cu argumentul teleologic) pentru că implică o singură consecinţă şi aceea absurdă: de a extrage în mod bizar Ministerul Public de sub imperiul principiului legalităţii („în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale…”), deşi această interpretare contravine în mod direct principiului director care reglementează, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, întreaga activitate a procurorilor. Atunci, ce mai rămâne ? Arbitrariul total ?

23 Autopromovare ? Spre deosebire de urmărirea penală care este nepublică, judecata este

publică, potrivit Constituţiei (art. 127), aşadar şi acuzaţia este publică. După sesizarea instanţei de judecată, încetează legitimitatea interesului

de a ocroti propria imagine în raport de o acuzaţie penală prin menţinerea confidenţialităţii (nepublicităţii) acesteia.

Liviu Popescu

122

* * *

În prezent, insulta şi calomnia sunt dezincriminate prin abrogare (art. 250 din LPALCP nr. 187/2012). Pentru cât timp? Până la sesizarea Curţii Constituţionale24 ?

24 Dezincriminarea insultei şi calomniei prin abrogarea art. 205-206 din

C.pen. a mai fost o dată realizată, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, această măsură legislativă fiind declarată neconstituţională prin decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale. În principiu, după revizuirea Constituţiei (art. 145 ante), o soluţie legislativă declarată neconstituţională nu mai poate fi reluată ulterior printr-un alt act normativ.

Noua dezincriminare prin abrogare, cu acelaşi obiect, e mai constituţională decât prima?

Răspunsul, mai jos. A. Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta". Curtea a mai statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, că "atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii…"

B. „…Invocând asigurarea libertăţii de exprimare şi apreciind că demnitatea persoanei poate fi ocrotită în mod eficient chiar şi numai prin intermediul normelor dreptului civil, Parlamentul a abrogat, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţiile din Codul penal referitoare la insultă, calomnie şi proba verităţii. Urmând aceeaşi linie jurisprudenţială, Curtea a constatat neconstituţionalitatea abrogării acestor dispoziţii şi a reţinut, prin Decizia nr. 62/2007, că dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi


123

calomnie contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) care consacră demnitatea omului ca fiind una din valorile supreme în statul de drept, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitoare la liberul acces la justiţie, ale art. 30 alin. (6) privind limitele libertăţii de exprimare şi ale alin. (8) potrivit cărora "Delictele de presă se stabilesc prin lege", precum şi prevederilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale art. 10 paragraful 2 din Convenţie şi ale art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevederi referitoare la limitele exercitării libertăţii de exprimare. … Curtea a reţinut că "prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată". Curtea a mai motivat că "nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate, de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art. 998 din Codul civil - care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite -, nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale". Motivarea deciziei a avut în vedere, prin urmare, semnificaţia dată de legiuitorul constituant demnităţii umane - "valoare supremă" şi garantată potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie -, în contextul abrogării unor dispoziţii legale care instituiau un nivel de protecţie a acestei valori, apreciat în mod consecvent în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale. Renunţarea la una dintre modalităţile care asigurau o protecţie efectivă a acestei valori, astfel cum considerentele deciziei Curţii Constituţionale au relevat, cu

Liviu Popescu

124

Aceasta nu înseamnă, însă, că România - stat de drept nu mai ocroteşte demnitatea, onoarea, dreptul la propria imagine (reputaţia) şi, în general, valorile spirituale, rezumându-se doar la ocrotirea valorilor materiale (banii).

V. Concluzii.

Actualmente, comunicarea publică a informaţiilor referitoare la urmărirea penală se află, în toate cazurile, sub o triplă şi concomitentă restrângere:

1. Art. 285 alin. (2) din C.proc.pen. 2. Art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

544/2001. Cu acordul persoanelor vizate poate fi depăşită.

3. Art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001, în ceea ce priveşte datele personale.

După caz, sunt incidente şi celelalte excepţii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 (minori, siguranţa naţională etc.), întrucât excepţiile prevăzute în art. 12 alin. (1) lit. a) - g) din Legea nr. 544/2001 sunt autonome unele faţă de celelalte (una nu o exclude pe cealaltă).

Aşadar, comunicarea publică se poate realiza după emiterea soluţiei, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege25.

consecinţa trecerii la un standard inferior de ocrotire a demnităţii în raport cu cel anterior consacrat de legislaţia infraconstituţională, constituie o încălcare a principiului constituţional menţionat…”. (Decizia CC nr. 206 din 29 aprilie 2013).

25 De exemplu, informaţiile secrete, potrivit legii, nedeclasificate etc.

Rodica Bratu

2. DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL

Recursul în interesul legii. Aspecte de drept comparat

Rodica Bratu Grefier şef serviciu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

I. Recursul în interesul legii – mijloc procedural de

unificare a practicii judiciare

„The need for security of the community requires that the rule of law does not change from day to day, especially in a primitive form of the law and especially by the action of the case law. The law may cut up to a point with the past, but the day to day practice may not”. (Mircea Djuvara, The general theory of law, (Judicial Encyclopedia), Bucharest, Socec & Co. S.A. Bookstore Publishing house, 1930, p. 278)

Recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural specific a cărui finalitate este asigurarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Exercitarea recursului în interesul legii urmăreşte să fixeze jurisprudenţa asupra problemelor de drept care au fost soluţionate în mod diferit, în scopul de a asigura o interpretare şi aplicare uniformă a legii cu efecte numai pentru viitor.1

Lipsa de unitate a practicii judiciare nu este o problemă exclusivă a justiţiei din România, însă dimensiunea actuală a acestui fenomen constituie temei serios de îngrijorare, fapt

1 F. Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti,

1999, p. 384.

125


126

semnalat inclusiv în documentele Comisiei Europene şi în hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.2

Divergenţele de jurisprudenţă nu sunt, prin simpla apariţie şi prin ele însele, o carenţă fundamentală şi de neînlăturat a unui sistem judiciar, ci reprezintă, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiilor teritoriale.

Dar divergenţele profunde de jurisprudenţă, persistente în timp şi care privesc domenii ce prezintă un înalt grad de interes social, sunt de natură să producă o stare de incertitudine permanentă şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele esenţiale ale statului de drept.

Această chestiune afectează întregul sistem judiciar şi îi priveşte, în egală măsură, atât pe justiţiabilii români cât şi pe cei străini, care vin în contact cu instanţele judecătoreşti din ţara noastră. Mai mult – după cum sublinia relativ recent un reputat magistrat german3 – „pentru observatorii care nu sunt pe deplin conştienţi de cauzele reale ale problemei, alimentează o prezumţie larg răspândită că instanţele din România îşi schimbă jurisprudenţa în mod aleatoriu, rezultat al influenţei politicului sau al corupţiei”.

Etapa de tranziţie a României la sistemul legislativ şi judiciar impus de Uniunea Europeană s-a soldat cu

2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 6

decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 21 februarie 2008, pronunţată în Cauza Driha împotriva României; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 27 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Ştefan şi Ştef împotriva României.

3 Judecător dr. Dieter Schlafen, Curtea de Apel din Köln, consilier rezident de twinning la Consiliul Superior al Magistraturii din România – Proiect de lege pentru menţinerea practicii unitare.

Rodica Bratu

127

imperfecţiuni practice sesizate şi criticate de către Uniune şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acestea au generat: ineficienţă în soluţionarea cauzelor, impredictibilitatea soluţiilor, complicarea cauzelor, supraîncărcarea instanţelor, prelungirea duratei de soluţionare a proceselor, prejudicierea justiţiabililor şi neîncrederea lor în sistemul de justiţie, supraîncărcarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, adesea sesizată de persoanele nemulţumite de tratamentul juridic primit în România.

Pe de altă parte, inflaţia normativă, instabilitatea şi calitatea discutabilă a unor legi, numărul mare de dosare aflate pe rol, insuficienta specializare a unor magistraţi sau înţelegerea greşită a specializării, absenţa unor mijloace eficiente pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii, dar mai cu seamă organizarea actuală a instanţelor judecătoreşti şi distribuirea competenţelor constituie câteva dintre posibilele cauze ale practicii neunitare.

De asemenea, unul dintre cele mai importante elemente generatoare de practică judiciară neunitară, dacă nu cel mai important, îl constituie acum, ca şi în ultimii 20 de ani, instabilitatea şi incoerenţa legislativă, modificările la intervale de timp foarte scurte ale unor legi, necorelarea actelor normative şi a instituţiilor de drept fundamentale, adoptarea unor reglementări conjuncturale, precum şi elaborarea şi adoptarea de acte normative incomplete şi chiar contradictorii. În legătură cu acest aspect, ar trebui să ne amintim observaţia profesorului Matei B. Cantacuzino conform căreia „jurisprudenţa, adică aplicarea legilor, nu e decât o experienţă: ea poate demonstra defectele unei norme legale precise, dar n-o poate înlocui când există, prin alta mai bună, căci mai presus de interesele speciale există interesul general, ca legile să fie respectate şi aplicate în mod uniform pentru toţi”.

În mod evident, scopul declarat al recursului în


128

interesul legii diferă de cel avut în vedere de legiuitor anterior anului 1990, în sensul în care recursul în interesul legii reprezenta în trecut mijlocul eficient de verificare a temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Noile reglementări condiţionează promovarea recursului în interesul de legii de existenţa mai multor hotărâri contradictorii generate de aplicarea şi interpretarea neunitară a legii.

Raţiunea recursului în interesul legii rezidă în necesitatea asigurării unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării, căci existenţa unei jurisprudenţe neunitare în una şi aceeaşi materie aduce atingere autorităţii justiţiei.

Procesul de unificare a practicii judiciare impune o anumită perioadă de timp, nefiind posibilă o remediere imediată în acest sens.

Organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar este expresia suveranităţii statale, fiecare ţară având dreptul autonom să traseze conduita jurisdicţională într-un cod demn de urmat atât de participanţii interesaţi nemijlocit în realizarea drepturilor subiective, cât şi de autoritatea învestită cu puterea de a tranşa un anumit diferend.

Dreptul procesual civil reprezintă un sistem de norme juridice care reglementează modul în care este organizată şi se desfăşoară activitatea de judecată a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, legitime, precum şi modul în care sunt duse la îndeplinire (sunt executate) hotărârile judecătoreşti sau alte titluri executorii.

Înfăptuirea justiţiei constituie un atribut al statului, întrucât acesta, prin organele sale specializate, realizează actul de justiţie.

Rodica Bratu

129

Platon spunea în urmă cu aproape 24 de secole, în dialogul ,,Republica”4, că statul ideal ar trebui să cuprindă trei clase:

a) meseriaşii şi plugarii, care asigură satisfacerea nevoilor de trai ale populaţiei;

b) războinicii, care apără statul împotriva tuturor atacurilor;

c) magistraţii, care guvernează statul şi asigură fericirea tuturor, virtutea fundamentală a statului fiind justiţia, care menţine ordinea şi unitatea statului5.

Astăzi, într-o lume reală, în imensa majoritate a ţărilor, magistraţii şi justiţia, fără a guverna în sens uzual, au ajuns la statutul de putere în stat, alături de puterea legislativă şi de cea executivă, dând expresie principiului separaţiei puterilor în stat, fundamentat de Montesquieu în celebra lucrare ,,De l'esprit des lois”, apărută în 1748.

Interpretarea şi aplicarea unitară a legilor pe întreg teritoriul ţării de către instanţele de judecată constituie premisa esenţială pentru realizarea actului de justiţie la parametrii de calitate şi de eficienţă care să asigure garantarea securităţii juridice a persoanelor şi bunurilor acestora.

Activitatea de înfăptuire a justiţiei presupune interpretarea şi aplicarea legilor de către instanţele judecătoreşti în cauzele deduse judecăţii. Interpretând şi aplicând legea în cauzele deduse judecăţii, instanţele de judecată nu fac altceva decât înfăptuiesc justiţia. Calitatea actului de înfăptuire a justiţiei depinde de interpretarea şi aplicarea corectă a legii într-un cadru unitar, care presupune existenţa unei practici judiciare unitare.

4 Platon, Opere V, Republica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1986. 5 E. Albu, De la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la Curtea Supremă de

Justiţie. O istorie a legilor de organizare şi funcţionare - 1861-2001, Regia Autonomă a Monitorului Oficial, Bucureşti, 2001, p. 181.


130

În prezent, garantul interpretării şi aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul României este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta nu exclude şi implicarea altor instituţii, în limitele competenţelor proprii, fie pentru a preveni apariţia practicii neunitare, fie pentru a iniţia sau sprijini procesul de lămurire a divergenţelor de jurisprudenţă, de exemplu: celelalte instanţe judecătoreşti, Ministerul Public, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii etc.

Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească conferă instanţei supreme rolul de unificator al practicii judiciare prin art. 126 alin. (3), care prevede că: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Dispoziţia constituţională reprodusă mai sus are ca premisă prezumata statornicie a instanţei supreme în interpretarea şi aplicarea legii, aceasta fiind chemată să regleze contradicţiile de jurisprudenţă la nivelul instanţelor inferioare.

Rolul unificator al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din România se realizează prin soluţionarea recursului în interesul legii.

Conceput ca un mijloc procedural menit să contribuie la interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, el consolidează poziţia de lider al ordinii judiciare a instanţei supreme.

Rolul practicii statornicite de instanţa supremă nu poate fi ignorat în niciun sistem de drept. Jurisprudenţa creată de instanţa supremă trebuie să constituie un ghid şi o călăuză pentru judecătorii instanţelor inferioare în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept.

Soluţionând un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desfăşoară o activitate care este parte

Rodica Bratu

131

integrantă a procesului de aplicare a dreptului. În acest context se ajunge la o confuzie de planuri în sensul în care interpretarea general obligatorie aparţine numai autorităţii legiuitoare, iar interpretarea cazuistică autorităţii judecătoreşti. Relevând aceste aspecte, „privind cele două forme de interpretare, s-a subliniat dificultatea, chiar şi teoretică a acceptării ideii că o instanţă judecătorească - chiar dacă este vorba numai de instanţa supremă - poate trece de la interpretarea cazuistică la interpretarea general obligatorie”.6

Aplicarea unei decizii în interesul legii prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţiei şi, nu în ultimul rând, ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşa cum pe plan european Consiliul Europei, prin Comitetul Miniştrilor, supraveghează respectarea şi executarea deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar Comisia Europeană supraveghează respectarea de către state a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe plan intern ar trebui să existe un organism care să adopte acelaşi mecanism atât faţă de deciziile internaţionale obligatorii pentru România, cât şi faţă de deciziile interne rămase definitive şi irevocabile. De hotărârile acestor instanţe se va ţine cont la judecarea proceselor viitoare identice sau similare. Din acest moment, interpretările legislative contradictorii şi soluţiile neuniforme pronunţate de instanţe se vor înlătura şi se vor limita la respectarea hotărârilor definitive şi irevocabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de alte instanţe de recurs în cauze similare.

Constituţia însăşi, în art. 126 alin. (3), promovează ideea de omogenizare a practicii judiciare cu ajutorul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ,,asigură interpretarea şi

6 B. Diamant, E. Blându, C. Turianu, Discuţie cu privire la caracterul

deciziilor civile ale CSJ, date în Secţiile unite, ca urmare a introducerii unor recursuri în interesul legii, în Revista Dreptul nr. 7/2003.


132

aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Practica judiciară se deosebeşte şi nu trebuie asociată cu practica jurisdicţională, respectiv cu soluţiile pronunţate de unele autorităţi ale puterii executive în exercitarea unor atribuţii jurisdicţionale (soluţii supuse controlului puterii judecătoreşti prin procedura contenciosului administrativ).

În literatura juridică, într-o accepţiune generală, jurisprudenţa este definită ca fiind totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de judecată în înfăptuirea actului de justiţie, dar această accepţiune nu este deloc utilă în demersul unificator şi, de aceea, trebuie să se recurgă la un înţeles mai restrâns, potrivit căruia jurisprudenţa reprezintă felul în care un litigiu este judecat în mod obişnuit de către o instanţă, respectiv soluţiile date de instanţele de judecată în cazuri similare judecate anterior, caz în care noţiunea de practică judiciară se poate identifica, total sau parţial, cu aceea de precedent judiciar. Aceasta întrucât nu se poate examina existenţa unei jurisprudenţe unitare în sens general, ci numai din perspectiva unei practici judiciare concrete, cu privire la aceeaşi problemă de drept supusă soluţionării instanţelor judecătoreşti. Practica judiciară devine unitară numai atunci când soluţiile instanţelor de judecată sunt identice în cazurile similare deduse judecăţii.

Sistemul juridic român, de sorginte romano-germană, nu atribuie practicii judiciare valoarea unui izvor de drept. Astfel, Constituţia României prevede că ,,judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, în timp ce Codul Civil prevede că ,,este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.

În alte sisteme de drept – spre exemplu dreptul anglo-saxon, jurisprudenţa şi precedentul judiciar sunt recunoscute, de iure, ca fiind izvoare de drept.

Rodica Bratu

Dreptul comun - „common law” - este alcătuit din hotărâri judecătoreşti (precedente judiciare) şi obiceiuri juridice. În acest sistem (aplicabil în special în justiţia americană), precedentul judiciar joacă un rol important, iar judecătorul nu este un simplu interpret al legii, ci un creator de lege. Astfel, o cauză poate fi soluţionată pe baza unui precedent pronunţat cu sute de ani în urmă.

Sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar a fost criticat multă vreme de practicienii dreptului romano-german, fiind considerat inconstant şi neuniform.

Cu toate acestea, datorită beneficiilor oferite, sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar a fost adoptat şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene precum şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În România există situaţii când, de facto, se recunoaşte jurisprudenţei calitatea de izvor de drept, în cazul hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursurile în interesul legii, argumentându-se, în acest sens, că aceste decizii sunt obligatorii şi opozabile erga omnes şi determină, de multe ori, chiar schimbări la nivel legislativ.

Obligativitatea pentru instanţe a deciziilor pronunţate în cadrul recursului în interesul legii a generat controverse doctrinare.

Opiniile exprimate în literatura juridică nu sunt unanime, însă existenţa acestor controverse pun în faţa practicienilor atât problemele legate de constituţionalitatea normei legale cât, mai ales, probleme privind aplicarea în timp a acestor decizii.

Dacă cenzurarea constituţionalităţii dispoziţiilor cuprinse într-o normă legală este atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, instanţele de drept comun putând verifica formal excepţiile astfel invocate, nu la fel se pune problema aplicării în timp a dispoziţiilor obligatorii cuprinse în deciziile date în recursul în interesul legii.

133


134

De asemenea, nu trebuie, în niciun caz, ignorată existenţa unei jurisprudenţe constituţionale, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este de subliniat că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt publicate în Monitorul Oficial şi, de la data publicării, ele sunt general obligatorii şi se aplică doar pentru viitor, ceea ce face să se regăsească toate elementele caracteristice unei norme generale şi imperative, de unde se poate trage concluzia că jurisprudenţa Curţii Constituţionale – spre deosebire de jurisprudenţa instanţelor, dar asemănător deciziilor pronunţate de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii – constituie izvor de drept, deciziile pronunţate făcând corp comun cu Constituţia pe care Curtea o interpretează.

Prin art. 11 alin. (2) din Constituţie, România a adoptat sistemul monist privind raporturile dintre dreptul internaţional convenţional şi dreptul intern, tratatele internaţionale fiind integrate în ordinea juridică naţională şi devenind izvoare ale dreptului intern, iar art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţie consacră aplicarea directă în dreptul intern român a dreptului Uniunii Europene. Interpretând aceste texte, atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cât şi Curtea Constituţională au recunoscut aplicabilitatea directă în dreptul român atât pentru jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi pentru jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

II. Scurt istoric privind recursul în interesul legii Recursul în interesul legii a fost instituţionalizat în

Franţa prin art. 3 al Legii din 1 decembrie 1790. Raţiunea acestei căi de atac era de a asigura Curţii de

Casaţie rolul de a menţine respectul faţă de lege, de a-l impune

Rodica Bratu

135

tuturor jurisdicţiilor şi de a stabili unitatea de jurisprudenţă, rol care nu s-ar fi îndeplinit dacă acţiunea sa ar fi fost în întregime subordonată acţiunii şi intereselor părţilor în cauză.7

În sistemul nostru de drept, recursul în interesul legii a fost reglementat pentru prima dată prin Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţiune şi Justiţie din 24 ianuarie 1861,8 care, în Titlul I, Capitolul III, art. 11 stabilea următoarele: „Ministerul Public, de-a dreptul, sau luând înţelegere cu departamentul dreptăţii, va ataca, pentru reaua interpretare a legii înaintea Curţii de Casaţiune, hotărârile desăvârşite şi actele celorlalte instanţe judecătoreşti în pricini civile, chiar când nu se vor ataca de părţile interesate, însă numai în interesul legii şi după expirarea termenului de apel.

Hotărârea de casaţiune, ce va interveni la asemenea caz, n-are nici un efect pentru prigonitorii care n-au atacat în casaţiune hotărârea casată a instanţei de jos”.

Legea pentru Curtea de Casaţiune şi Justiţie din 17 februarie 19129 a menţinut recursul în interesul legii în art.12, în următoarea cuprindere: „Ministerul Public, de-a dreptul sau luând înţelegere cu departamentul dreptăţii, va ataca, pentru reaua interpretare a legii, înaintea Curţii de Casaţiune hotărârile desăvârşite şi actele celorlalte instanţe judecătoreşti în pricini civile, chiar când nu se vor ataca de părţile interesate, însă numai în interesul legii şi după expirarea termenului de recurs.

Deciziunea de casare ce va interveni în asemenea cazuri nu va avea nici un efect pentru părţi”.

7 V. M. Ciobanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional,

Bucureşti, 1996, pp. 457-461. 8 S. Popescu, D. Lupaşcu, Sistemul judiciar din România, vol. II, Editura

„Universul Juridic”, Bucureşti, 2008, p. 443 şi urm. 9 S. Popescu, D. Lupaşcu, idem., p. 461.


136

Aceeaşi dispoziţie exista şi în Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 20 decembrie 1925.10 Din anul 1932, conţinutul reglementării a fost următorul:

„Ministerul Public de pe lângă Curtea de Casaţie, direct sau la cererea ministrului de justiţie, are dreptul să atace înaintea Curţii de Casaţie pentru violare de lege:

a) toate hotărârile desăvârşite sau actele instanţelor judecătoreşti date în orice materie;

b) toate hotărârile date de instanţele speciale de casare.

Existenţa unui recurs regulat al părţii interesate nu poate constitui o împiedicare a exercitării dreptului Ministerului Public, chiar în cazul când s-ar fi dat o deciziune asupra ei, dacă motivul invocat de procurorul general n-a fost discutat cu prilejul recursului părţii.

Casarea se va face în interesul exclusiv al legii şi nu va avea nici un efect în privinţa părţilor litigante.

Recursul în interesul legii se judecă în toate cazurile de secţiunea competentă”.11

În materie penală, recursul în interesul legii a fost introdus în Codul de procedură penală din 193612, iar pentru celelalte materii s-a păstrat pentru un timp reglementarea în Legea privind instanţa supremă. Ulterior, dispoziţii similare au fost inserate şi în Codul de procedură civilă.

Recursul în interesul legii a fost abrogat prin Decretul nr. 132 din 2 aprilie 1949 pentru organizarea judecătorească. Acest act normativ a abrogat întregul capitol al recursurilor speciale şi a introdus în locul acestora „cererea de îndreptare”.

10 S. Popescu, D. Lupaşcu, op. cit., p. 477 şi urm. 11 Art. 21 din Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 1925, astfel

cum a fost modificat prin Legea nr. 54/1932, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 31 martie 1932.

12 Legea nr. 539/1939 pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 13 iulie 1939, p.496 şi urm.

Rodica Bratu

137

Această cale de atac extraordinară a fost modificată, primind în final, prin Decretul nr. 471/1957, denumirea de „recurs în supraveghere”.

Doctrina vremii definea recursul în supraveghere ca fiind o cale extraordinară de atac prin care procurorul general al Republicii Populare Române sesizează Tribunalul Suprem în vederea examinării unor hotărâri definitive în cadrul procedurii de supraveghere.13

Scopul declarat al recursului în supraveghere era acela de exercitare a dreptului de supraveghere asupra activităţii judiciare privitor la hotărârile judecătoreşti definitive ale oricărei instanţe ordinare sau speciale.

Doctrina juridică atribuia acestei căi extraordinare de atac caracterele unei instituţii „de tip socialist”, cu scopul de a contribui la consolidarea şi asigurarea legalităţii populare prin desfiinţarea acelor hotărâri definitive ale oricărei instanţe judecătoreşti, ordinară sau specială, hotărâri care erau apreciate ca fiind netemeinice sau nelegale.

De asemenea, această cale de atac era considerată mijlocul prin care atât fostul Tribunal Suprem al Republicii Populare Române cât şi procurorul general al Republicii Populare Române îşi exercitau, în condiţiile legii, sarcina trasată în Constituţie, respectiv de a supraveghea activitatea judiciară a tuturor instanţelor judecătoreşti.

Modificările iniţiate de legiuitorul socialist veneau să înlocuiască vechile reglementări conform cărora sarcina de supraveghere a activităţii judiciare a instanţelor judecătoreşti, era atribuită fostei Curţi Supreme de Justiţie, potrivit dispoziţiilor instituite prin Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948. Potrivit aceloraşi dispoziţii constituţionale, rolul procurorului era acela de a supraveghea respectarea legilor penale. Aplicarea acestui principiu

13 Graţian Porumb, Tratat de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.

II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.112.


138

constituţional a fost reglementată prin Legea pentru organizarea judecătorească, respectiv Legea nr. 341 din 5 decembrie 1947.

Constituţia din 194814 a instituit pentru Curtea Supremă obligaţia de a supraveghea „activitatea judiciară a instanţelor şi organelor judiciare”. În exercitarea acestei atribuţii, prin Decretul nr. 132/194915 s-a prevăzut că primul-preşedinte al Curţii Supreme sau procurorul general al Republicii Populare Române putea sesiza instanţa supremă cu o cerere de îndreptare făcută împotriva hotărârilor sau actelor judecătoreşti definitive şi irevocabile contrare legii sau vădit nedrepte. Această cale de atac avea efecte asupra situaţiei părţilor din proces. Prin acelaşi act normativ au fost abrogate dispoziţiile privitoare la recursul în interesul legii.

Recursul în supraveghere, astfel cum a fost reglementat prin Decretul nr. 470 din 5 decembrie 1958, a fost analizat de doctrină prin prisma deosebirilor faţă de modul de reglementare anterior, precum şi prin prisma particularităţilor pe care această cale extraordinară de atac le avea.

În primul rând, s-a arătat că recursul în supraveghere este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de un singur organ, respectiv procurorul general al Republicii Populare Române, care avea atât sarcina cât şi răspunderea supravegherii superioare a respectării legalităţii.

În al doilea rând, procurorul general al Republicii Populare Române putea interveni atunci când se închidea ciclul celor două grade de jurisdicţie, cu alte cuvinte pe calea supravegherii puteau fi reexaminate numai hotărârile judecătoreşti definitive.

În al treilea rând, dreptul procurorului general al Republicii Populare Române prin prisma prevederilor Decretului nr. 470/1958 a devenit un drept exclusiv.

14 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948. 15 Publicat în Buletinul Oficial, nr. 15 din 2 aprilie 1949.

Rodica Bratu

139

În al patrulea rând, recursul în supraveghere nu era obligatoriu pentru organul de supraveghere, ci acesta putea să-l exercite atunci când constata că greşelile săvârşite erau esenţiale, astfel încât se impunea desfiinţarea hotărârii ce forma obiectul sesizării (organele procuraturii, ale Ministerului Justiţiei precum şi orice persoană interesată puteau petiţiona către procurorul general, solicitându-i acestuia să-şi exercite dreptul de supraveghere).

În al cincilea rând, hotărârile definitive nu se bucurau de autoritate de lucru judecat în mod absolut, fiind considerate de doctrina vremii ca un interes cultivat de „clasele dominante exploatatoare”.16

Prin art. 41 din Legea nr. 5/1952 pentru organizarea judecătorească17 s-a stabilit că Tribunalul Suprem supraveghează activitatea judiciară a instanţelor atât prin judecarea cererilor de îndreptare, cât şi prin „îndrumările pe care le dă instanţelor judecătoreşti, pe baza practicii judiciare a acestora, cu privire la justa aplicare a legilor”, caz în care Plenul Tribunalului Suprem se întrunea cel puţin o dată la trei luni, în prezenţa ministrului justiţiei. Emiterea deciziilor de îndrumare de către Plenul Tribunalului Suprem în vederea aplicării unitare a legilor a dobândit caracter constituţional în 1965,18 dăinuind până la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare actuala Constituţie.19

Legea de organizare judecătorească nr. 58/1968 şi Decretul nr. 27/1973 au consacrat o nouă denumire şi anume aceea de recurs extraordinar.

Recursul extraordinar putea fi introdus numai de

16 M.M.Grodzinski, Recursul şi cererea de îndreptare în procesul penal sovietic.

17 S. Popescu, D. Lupaşcu, op. cit., p. 86 şi urm. 18 Art. 104 alin. (2) din Constituţia Republicii Socialiste România din

1965, publicată în Buletinul Oficial, nr. 1 din 21 august 1965. 19 Constituţia din 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21

noiembrie 1991.


140

procurorul general, în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii, pentru încălcarea esenţială a legii sau vădita netemeinicie a hotărârii atacate20, exercitându-se astfel controlul judiciar asupra activităţii instanţelor judecătoreşti ierarhic inferioare, pentru apărarea drepturilor şi intereselor legale ale părţilor din proces, pentru asigurarea respectării legalităţii şi pentru înfăptuirea justiţiei.

Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României a reintrodus recursul în interesul legii, acesta fiind reglementat în vechiul Cod de procedură civilă prin dispoziţiile art. 329.

„Mica reformă”, reglementată prin modificările aduse de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, extinde şi sfera persoanelor care au calitatea procesuală activă de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa în recurs în interesul legii. Pe lângă procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi colegiile de conducere ale curţilor de apel vor avea calitate procesuală activă şi colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului.

Pierd însă calitatea procesuală activă colegiile de conducere ale parchetelor de pe lângă curţile de apel.

În prezent, recursul în interesul legii este reglementat de art. 514 din Noul Cod procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2013 şi care precizează: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti,

20 G. Boroi, D. Rădulescu, Codul de procedură civilă - comentat şi

adnotat, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 594.

Rodica Bratu

141

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

III. Sediul materiei, termenul, judecata, conţinutul

hotărârii şi efectele acesteia Recursul în interesul legii este reglementat de

prevederile art. 514 din Noul Cod de procedură civilă. Potrivit prevederilor art. 515 din Noul Cod de

procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, precum şi propunerea motivată cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată, şi trebuie să fie însoţită de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată diferit, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi de opiniile exprimate în doctrină, relevante în domeniu.

Obiectul recursului în interesul legii este determinat chiar prin dispoziţiile art. 514 din Noul Cod de procedură civilă. Potrivit primului alineat al acestui text, recursul în interesul legii vizează „problemele de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.


142

Recursul în interesul legii vizează atât legile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procesual.

Recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele ale căror hotărâri sunt atacate prin intermediul recursului în interesul legii. De altfel, instanţa supremă nici nu are căderea de a realiza un veritabil control judiciar spre a remedia greşelile de fapt sau de drept săvârşite de instanţele inferioare.

Problema care s-a ridicat în doctrină este aceea de a determina sfera hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate pe calea recursului în interesul legii. Sub acest aspect, remarcăm referirea generală a legii la hotărârile judecătoreşti, fără nicio altă calificare sau delimitare. În acest context se remarcă faptul că intră sub incidenţa recursului în interesul legii atât hotărârile judecătoreşti definitive, cât şi cele rămase irevocabile.

Referirea generală a legii la hotărârile judecătoreşti justifică concluzia potrivit căreia recursul în interesul legii se poate pronunţa atât asupra hotărârilor judecătoreşti definitive, cât şi a celor irevocabile. Doar în acest mod se poate realiza dezideratul legii, acela de realizare a unei jurisprudenţe unitare. Recursul în interesul legii se poate introduce numai împotriva hotărârilor judecătoreşti, dar nu şi împotriva unor hotărâri pronunţate de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale. Soluţia este prevăzută în mod expres chiar de art. 329 din Codul de procedură civilă.

Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv

Rodica Bratu

143

unul dintre vicepreşedinţii acesteia, este preşedinte al completului.

În cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte secţiile din care provin cei 20 de judecători.

După alcătuirea completului competent să judece recursul în interesul legii, preşedintele acestuia va desemna dintre membrii completului 3 judecători pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. Raportorii nu sunt incompatibili. În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului va putea solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra problemelor de drept soluţionate diferit. Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consultaţi. Totodată, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.

Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al Curţii de apel ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia.

Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.

Legislaţia franceză nu prevede un termen de exercitare a recursului în interesul legii. În alte sisteme de drept este stabilit un astfel de termen, cum ar fi, de exemplu: legea


144

spaniolă de procedură civilă, care prevede termenul de un an de la data ultimei hotărâri sau Codul de procedură civilă argentinian, unde termenul este de 10 ani.21

Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra cererii de recurs în interesul legii prin decizie.

Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să se rezume strict la interpretarea legii. Instanţa supremă nu poate completa, modifica sau abroga norme cuprinse în lege. În caz contrar, se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat explicit de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, deoarece instanţa ar depăşi limitele puterii judecătoreşti şi s-ar manifesta ca o autoritate legiuitoare. Parlamentul poate oricum să modifice legislaţia şi să lase o hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fără obiect, dacă aceasta este eronată ori nu mai corespunde unor nevoi sociale.

Soluţiile pronunţate de instanţa supremă nu afectează situaţia juridică a părţilor din proces. Acestea nu vor putea invoca în favoarea lor soluţia adoptată de instanţa supremă spre a nu se supune hotărârii prin care s-au dezlegat în mod definitiv şi irevocabil raporturile litigioase dintre ele.

Decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii nu este lipsită de orice semnificaţie juridică pentru alte instituţii sau persoane, ci are o valoare orientativă, putându-se impune prin forţa argumentelor care o întemeiază.

Această decizie nu este „lege”, ci are doar menirea de a orienta în aceeaşi direcţie practica instanţelor judecătoreşti în dezlegarea unor probleme de drept.

În ultimă instanţă, judecătorul este cel chemat să interpreteze şi să aplice în mod corect legea şi este răspunzător de modul în care o face.

21 I. Leş, op. cit., pag. 673.

Rodica Bratu

145

Decizia trebuie motivată în cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin publicarea în Monitorul Oficial, legea conferă autoritate deciziilor pronunţate în recursul în interesul legii, ele reprezentând un ghid de urmat în activitatea instanţelor în măsura în care sunt convingătoare prin raţionamentele judicioase pe care le conţin.

Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.

IV. Aspecte de drept comparat Recursul în interesul legii este reglementat şi în alte

legislaţii:22 De exemplu, în Italia, art. 323 din Codul de procedură

civilă statuează că, în afara regulatorului de competenţă, căile de atac împotriva sentinţelor sunt apelul (art. 339-359), recursul în casaţie (art. 360-394), revocarea (art. 395-403) şi opoziţia terţului (art. 404-408).

În Belgia, Codul judiciar, în art. 21, desemnează ca fiind căi ordinare opoziţia (art. 1047-1049) şi apelul (art. 1050-1072), iar extraordinare recursul în casaţie (art. 1073-1121), opoziţia terţului (art. 1122-1131), cererea civilă (art. 1132-1139) şi acţiunea recursorie (art. 1140-1147).

Codul de procedură civilă al Franţei cunoaşte drept căi ordinare apelul (art. 542-570) şi opoziţia (art. 571-578), iar căi extraordinare opoziţia terţului (art. 582-592), revizuirea (art. 593-603) şi recursul în casaţie (art. 604-639).

În Germania, Codul de procedură civilă (ZPO) reglementează apelul („Berufung” – § 511-541), revizuirea („Revision” – § 542-566) şi plângerea („Beschwerde” – § 567-

22 D. Lupaşcu, Recursul în interesul legii în proiectele noilor Coduri de

procedură din România, Revista de Note şi Studii Juridice nr. 11/2009.


146

577). Elveţia, în sistemul federal, cunoaşte recursul,

revizuirea, cererile de interpretare şi rectificare, reglementate prin Legea privind Tribunalul federal, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007.

Dreptul olandez reglementează recursul în interesul legii, care poate fi formulat de procurorul general de pe lângă Curtea Supremă. El are ca scop asigurarea unităţii practicii judecătoreşti şi a siguranţei juridice şi priveşte fie o chestiune de principiu, fie o hotărâre a unei instanţe inferioare. Recursul în interesul legii poate fi formulat doar după epuizarea tuturor căilor de atac, iar hotărârea pronunţată nu are niciun efect asupra hotărârii instanţei inferioare şi asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor, ci doar soluţionează pentru viitor problema de practică neunitară.

Legislaţia slovacă prevede două forme de recurs în interesul legii: recurs în interesul legii (propriu-zis) şi recurs în interesul legii extraordinar. Recursul în interesul legii poate fi promovat de procurorul general, din oficiu sau în urma unei sesizări. Recursul în interesul legii extraordinar are o sferă mai largă de titulari, şi anume: procurorul general, ministrul justiţiei şi acuzatul (în penal). Recursul în interesul legii extraordinar poate fi exercitat doar în cazuri determinate de lege, cum ar fi: încălcarea incompatibilităţii; respingerea nelegală a dreptului la recurs; necompetenţa instanţei etc. Această a doua formă are un conţinut asemănător fostului recurs în anulare din legislaţia română.

În Luxemburg, recursul în interesul legii există atât în materie civilă şi comercială, cât şi în materie penală. Exercitarea acestei căi de atac este de competenţa procurorului general în ambele situaţii. Părţile nu se pot prevala de decizia intervenită în urma judecării recursului în interesul legii.

În Bulgaria, atât Curtea Supremă de Casaţie cât şi Curtea Supremă Administrativă au rol de supraveghere

Rodica Bratu

147

judiciară în ceea ce priveşte aplicarea legii de către instanţele aflate în sfera lor de competenţă. Acest rol presupune inclusiv emiterea unor decizii interpretative privind interpretarea legii atunci când se constată o jurisprudenţă incorectă sau conflictuală. Sunt abilitaţi de lege să solicite o decizie de interpretare: preşedintele Curţii Supreme de Casaţie, preşedintele Curţii Supreme Administrative, procurorul general, ministrul justiţiei, Avocatul Poporului şi Preşedintele Consiliului Suprem al Barourilor.

Legislaţia cipriotă prevede că atunci când există hotărâri contrare ale Curţii Supreme pronunţate în exercitarea jurisdicţiei sale iniţiale, Secţiile Unite ale acestei instanţe soluţionează problema printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

În Cehia, Curtea Supremă urmăreşte şi evaluează deciziile finale ale instanţelor, pronunţate în procesele civile şi penale şi, pe baza acestora, în interesul uniformizării jurisprudenţei, adoptă avize referitoare la jurisprudenţa instanţelor în cauzele de un anumit tip. Aceeaşi atribuţie revine Curţii Administrative Supreme în materia justiţiei administrative.

De asemenea, dreptul spaniol şi dreptul ungar reglementează recursul în interesul legii. Alte ţări, cum ar fi: Suedia, Marea Britanie, Austria, nu au asemenea dispoziţii.

V. Consideraţii generale privind recursul în

interesul legii Această instituţie procesuală se îndepărtează de

fizionomia căilor de atac sub două aspecte: primul este acela că activitatea de control judiciar pe care o determină nu are efect faţă de hotărârile judecătoreşti atacate şi, al doilea, că procesul pe care îl redeschide nu se desfăşoară în condiţii de contradictorialitate. Natura instituţiei recursului în interesul legii este mai mult doctrinară, academică, menirea ei fiind


148

aceea de a îndruma instanţele judecătoreşti, de a le impune concluziile la care s-a ajuns în urma dezbaterilor.

Deşi, în vechea legislaţie, recursul în interesul legii era considerat o cale de atac propriu-zisă, el nu vizează o hotărâre a cărei casare, reformare sau retractare să o determine. Pe de altă parte, cadrul procesual în care este judecat recursul în interesul legii este diferit de cel în care se judecă o cale de atac.23

Natura sa juridică este atrasă de scopul urmărit şi efectul pe care îl poate produce. În consecinţă, recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural de unificare a practicii judiciare.

Litigiile la care se face referire în recursurile în interesul legii nu sunt readuse la judecată, ci sunt prezentate ca motivare pentru necesitatea dezbaterii, ori ca modele de criticat sau de urmat în legătură cu soluţiile propuse.

În esenţă, se vrea ca această instituţie procesuală să ,,pună în mişcare” rolul instanţei supreme judiciare de a fi şi un ,,turn de control” al activităţii tuturor instanţelor din ţară.24

Premisa pentru declararea recursului în interesul legii este constatarea că instanţele judecătoreşti au soluţionat în mod diferit unele ,,chestiuni de drept”, în activitatea lor de interpretare şi aplicare a legilor. Se deduce, astfel, că nu interesează modul în care instanţele au stabilit situaţiile de drept, ci doar cum au înţeles şi aplicat problemele de drept.25 Hotărârile judecătoreşti invocate constituie doar suportul pentru demonstrarea existenţei înţelegerii diferite şi (poate) eronate a chestiunilor de drept.

23 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura All Beck,

Bucureşti, 2005, p. 415. 24 E. Poenaru, Procurorul - parte în procesul civil, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003, p. 259. 25 E. Poenaru, idem., p. 259.

Rodica Bratu

149

Recursul în interesul legii are drept scop „asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii” de către instanţele judecătoreşti.26

Mai mult, Curtea Constituţională consideră că: „Singurul instrument procedural prin care se asigură unificarea practicii judiciare, pornind de la obligativitatea dezlegării problemelor de drept de către instanţa supremă, este recursul în interesul legii(…)”.27

Astfel cum este în prezent reglementat, recursul în interesul legii prezintă următoarele caracteristici:

- legitimarea procesuală activă aparţine procurorului general, care poate introduce această cale extraordinară de atac fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiţiei, colegiile de conducere ale curţilor de apel, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului.

- competenţa de a soluţiona recursul în interesul legii aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Completul pentru judecarea recursului în interesul legii, care este format din 25 de judecători.

Constituie obiect al recursului în interesul legii „chestiunile (problemele) de drept” care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, prin „hotărâri judecătoreşti definitive”.28 Aşadar, pe această cale nu sunt supuse verificării elementele de fapt, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele judecătoreşti ale căror hotărâri sunt atacate prin intermediul recursului în interesul legii, ci doar cele privitoare la interpretarea şi aplicarea legii.

26 I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex,

Bucureşti, 2002, p. 739 - 740. 27 Decizia Curţii Constituţionale nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată

în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 73 din 6 februarie 2009. 28 I. Leş, op. cit., p.671.


150

De altfel, instanţa supremă nu are căderea de a realiza un veritabil control judiciar spre a remedia greşelile de fapt sau de drept săvârşite de instanţele inferioare.

Hotărârile judecătoreşti definitive pot să provină de la orice instanţă, neavând relevanţă felul acestora şi modalitatea în care au dobândit caracter definitiv. Aceste hotărâri pot aparţine aceleiaşi instanţe, întrucât, în sens larg, prin „instanţă de judecată” se înţelege orice complet de judecată învestit cu soluţionarea unei cauze.

O semnificaţie aparte o au însă hotărârile prin care se soluţionează căile de atac, îndeosebi cele pronunţate în soluţionarea recursului.

Hotărârile pronunţate de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale (cum ar fi: instanţele arbitrale, organele administrative cu activitate jurisdicţională etc.) pot fi supuse examinării pe calea recursului în interesul legii numai în măsura în care s-a exercitat controlul judecătoresc asupra lor şi problema de drept a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti.

Sub incidenţa recursului în interesul legii intră atât hotărârile judecătoreşti definitive, cât şi hotărârile judecătoreşti irevocabile.

S-a remarcat că: „Simpla existenţă a două hotărâri care să fi statuat în mod diferit asupra unor probleme de drept nu justifică prin ea însăşi exercitarea recursului în interesul legii”.29 Aceasta pentru că scopul instituţiei este să unifice „practica”, adică ceea ce poate fi calificat drept „deprindere, obicei, rutină”, fiind excluse cazurile izolate. În acest caz, cade în competenţa exclusivă a instanţei supreme să aprecieze dacă este vorba sau nu de o practică neunitară.

29 I. Leş, op. cit., p.672.

Rodica Bratu

151

VI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la practica neunitară din ţara noastră

Justiţia este un factor esenţial de echilibru şi stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecinţa sporirii eficienţei actului de justiţie şi de asigurare a compatibilităţii sistemului judiciar şi implicit a practicii româneşti, cu cele ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953, este primul instrument de drept internaţional care organizează apărarea individului în faţa propriului stat, garantându-i drepturile şi libertăţile fundamentale.

Spre deosebire de alte instrumente internaţionale, Convenţia Europeană nu se limitează la a enunţa principii, ci, odată cu enunţarea drepturilor şi libertăţilor, ea oferă pentru protecţia lor o garanţie colectivă, prevăzând căi de atac contra violării lor şi, concomitent, măsuri reparatorii.

În ţările europene, Convenţia a fost integrată organic în normele juridice interne, iar după căderea sistemului comunist acestea au fost incluse şi în sistemele legislative ale fostelor state ce au aparţinut sistemului respectiv.

Spre exemplificare, vom reţine faptul că în Elveţia, Convenţia Europeană are rang de lege federală. În Franţa, ea are un rang superior legilor, în virtutea Constituţiei, care prevede că tratatele şi acordurile aprobate au autoritate superioară legilor.

În Austria, Convenţia are acelaşi rang ca şi Constituţia, iar în Germania, Italia şi chiar în Elveţia, dispoziţiile Convenţiei Europene pot fi invocate direct şi imediat în faţa tribunalelor naţionale, având o forţă obligatorie directă asupra parlamentelor, guvernelor, autorităţilor administrative şi tribunalelor din aceste ţări.

Convenţia obligă statele semnatare să pună dreptul lor intern în acord cu dispoziţiile ei, astfel ca toate dispoziţiile


152

contrare să fie abrogate de către organele legislative, şi exercită un anume control asupra actelor legislative, administrative şi judiciare ale statelor, influenţând şi pe această cale respectarea prevederilor ei.

Ca o consecinţă a semnării şi ratificării Convenţiei, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii şi executorii pentru statul român, la fel cum sunt şi prevederile Convenţiei, care, conform art. 11 alin. (2) din Constituţia României, ,,fac parte din dreptul intern”. Totodată, conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, textul Convenţiei şi deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului se bucură de aplicabilitate prioritară în dreptul român, chiar cu consecinţa abrogării şi adaptării legislaţiei interne, în ipoteza în care aceasta este contrară lor.

După 45 de ani de existenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului joacă un rol important în viaţa juridică a statelor europene, hotărârile sale generând, deseori, schimbări ale legislaţiei, ale jurisprudenţei sau ale practicii, mai ales în domeniul procedurii judiciare şi a libertăţilor publice, impunându-se prin eficacitatea şi autoritatea lor juridică şi morală, atât în forma preventivă, cât şi în cea corectivă. Drept consecinţă, jurisprudenţa naţională şi, mai ales, cea internaţională constituie un agent eficient şi dinamizator al procedurilor diverse de armonizare legislativă, de asimilare şi implementare a dreptului internaţional. Apelul la jurisprudenţa internaţională, prin curţile de la Strasbourg şi Luxemburg, stimulează principiul subsidiarităţii şi protecţiei dreptului material şi procedural.

Din motivarea hotărârii pronunţate în cauza Burdov vs. Rusia, prin care se stipulează că, fără echivoc, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este obligată să verifice modul în care legea internă este interpretată şi aplicată conform principiilor Convenţiei, reiese existenţa raportului de ,,subordonare” juridică a ţării noastre faţă de hotărârile Curţii.

Rodica Bratu

153

Aşa cum s-a pronunţat în mod repetat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, divergenţele de jurisprudenţă nu sunt, prin simpla apariţie şi prin ele însele, o carenţă fundamentală şi de neînlăturat a unui sistem judiciar, ci reprezintă, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiilor teritoriale. Dar divergenţele profunde de jurisprudenţă, persistente în timp şi care privesc domenii ce prezintă un înalt grad de interes social, sunt de natură să producă o stare de incertitudine permanentă şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele esenţiale ale statului de drept. Şi aceasta cu atât mai mult atunci când jurisdicţia supremă, chemată să regleze aceste contradicţii de practică judiciară, dovedeşte neputinţă în realizarea rolului ce îi revine.

Divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă.

Dacă normele juridice nu sunt rodul imaginaţiei unor persoane, ci sunt rezultatul experienţei acumulate de o societate aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare, atunci şi hotărârile judecătoreşti care transpun normele juridice la cazuri concrete trebuie să valorifice jurisprudenţa anterioară, neputând fi lăsate la infinit în voia hazardului.

Un argument deosebit de relevant în sprijinul afirmaţiei de mai sus îl constituie principiile dreptului roman, care au rămas valabile şi în prezent în sistemele de drept romano-german şi anglo-saxon, tocmai datorită cristalizării lor printr-o practică îndelungată şi unitară. De altfel, principiul longa inveterata diuturna consuetudo opinio juris sive necesitatis prezintă o relevanţă deosebită în speţă.


154

Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar. Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice, nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Chiar dacă divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale, în măsura în care situaţia de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeaşi.

Jurisprudenţa are, între altele, rolul de a asigura o anumită securitate raporturilor juridice, astfel încât judecătorul va căuta nu doar să rezolve cazul concret, ci şi să coordoneze decizia cu celelalte decizii judiciare, să asigure astfel o unitate şi o coerenţă deciziilor date, să desprindă anumite idei directoare în procesul de împărţire a dreptăţii.

În cauza Beian împotriva României30 (cererea nr. 30658/2005), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenţia asupra divergenţei de jurisprudenţă existentă la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că, în măsura în care statele decid să adopte legi pentru a despăgubi victimele

30 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 21

august 2008.

Rodica Bratu

155

pentru nedreptăţile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru persoanele îndreptăţite. În această privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului. Totodată, Curtea a atras atenţia asupra faptului că neatingerea acestor obiective duce la încălcarea indirectă a principiului convenţional şi constituţional al liberului acces la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil.

În plus faţă de cele menţionate anterior, în cauza Amurăriţei împotriva României31 (cererea nr. 4351/2002), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) trebuie interpretat prin prisma preeminenţei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenţiei, principiu enunţat în preambulul Convenţiei.

În cauza Pilot Service împotriva României32 (cererea nr. 1477/2002), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6 alin. (1) din Convenţie nu face nicio diferenţiere între cauzele prin care s-a admis acţiunea şi cele prin care s-a respins acţiunea, hotărârea trebuind să fie respectată şi aplicată indiferent de rezultatul procesului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în mod repetat, în cauzele privind statul român, încălcarea dreptului la un proces echitabil sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice din cauza unei practici neunitare la nivelul instanţelor naţionale.

31 Hotărârea din 23.09.2008 (cererea nr. 4351/2002), nepublicată. 32 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137/5.03.2009.


156

Referindu-se de această dată la cauza Tudor Tudor împotriva României33 (cererea nr. 21911/2003), Curtea a reţinut că existenţa unei ,,profunde şi persistente” divergenţe de jurisprudenţă la nivel naţional cu privire la interpretarea unei dispoziţii legale poate fi de natură a priva reclamanţii de un proces echitabil, în principal cu privire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României34 (cererea nr. 63252/2000), Curtea a statuat că „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele statului de drept”.

În cauza Viaşu împotriva României35 (cererea nr. 75951/2001), aceeaşi Curte, referindu-se la o serie de alte cauze împotriva României (Străin şi alţii, Porţeanu, Radu), a constatat din nou lipsa de coerenţă şi de previzibilitate a legislaţiei române, materia examinată fiind cea care priveşte retrocedările de imobile. Curtea a reţinut cu acel prilej că dificultăţile de ordin organizatoric ale autorităţilor competente în implementarea măsurilor privind retrocedările de imobile (aşadar problemele determinate de aplicarea legii) sunt consecinţa modificărilor repetate pe cale legislativă a mecanismului de restituire, remarcând faptul că aceste modificări „au creat un climat de incertitudine juridică”.

33 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

778/13.11.2009. 34 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

514/14.06.2006. 35 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

361/29.05.2009.

Rodica Bratu

157

Această incertitudine a fost denunţată de diferite instanţe judecătoreşti române care au încercat, fără un succes durabil, să elimine „echivocul situaţiilor juridice incerte”. Remarcând, în aceeaşi cauză, existenţa a zeci de hotărâri care au dus la constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi a peste o sută de cereri similare aflate pe rolul Curţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a calificat problema care a determinat insecuritatea juridică ca având „caracter sistemic”, fiind generată de o „imperfecţiune” în ordinea juridică internă şi o „disfuncţionalitate a legislaţiei române”.

În cauza Mureşanu împotriva României36 (cererea nr. 12821/2005), pronunţată la data de 15 iunie 2010, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului au conchis că drepturile salariale reprezintă un drept de posesie, fiecare cetăţean având dreptul la un liniştit beneficiu al posesiilor sale.

Judecătorii europeni au apreciat că drepturile salariale reprezintă ,,o posesie”, un titlu de proprietate. De asemenea, au constatat că s-a încălcat principiul certitudinii legale, fiind încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, motiv pentru care a obligat statul român la plata către Alexandru Mureşanu a unor daune materiale şi morale.

În motivarea finală, instanţa europeană a arătat că prin modul în care i-a fost redus salariul, după ce i s-au recunoscut drepturile în instanţă, a avut loc ,,o gravă interferenţă în drepturile solicitantului de a avea acces la instanţă şi un liniştit beneficiu al posesiilor sale”.

Preeminenţa tratatelor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată şi de altfel consfinţită de principiu în Constituţia României, impune reţinerea cu titlu de exemplu a cel puţin două soluţii ale Curţii Europene, respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002, cererea 46356 paragraful 32 şi cauza Pressos Compania Naviera S.A.

36 Hotărârea din 15.06.2010, nepublicată.


158

vs Belgia din 20 noiembrie 1995, cererea 17849/91 paragraful 31.

În ambele cazuri, reclamanţii solicitau recunoaşterea unor creanţe. Curtea, având în vedere practica anterioară a instanţelor interne, a putut fi convinsă că hotărâri judecătoreşti susceptibile de a fi atacate, deci nedefinitive, pot fi considerate speranţe legitime.37 În aceste situaţii este vorba de hotărâri judecătoreşti nedefinitive care nu au intrat în puterea lucrului judecat şi faţă de care autorităţile naţionale (prin norme legale retroactive în cazul Belgiei şi prin norme interpretative în cazul Greciei) au răpit părţilor speranţa legitimă de a li se concretiza creanţele.

Curtea Europeană a luat în considerare jurisprudenţa instanţelor interne la momentul ingerinţei şi a constatat că astfel de creanţe sunt analizate ca o „valoare patrimonială” şi au, deci, caracterul unui bun în sensul primei fraze a art. 1 din Convenţie.

Deosebit de relevantă este însă o altă cauză a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Moşteanu împotriva României: „În ceea ce priveşte obligaţia judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, Curtea reaminteşte că reunirea Secţiilor Unite ale unei jurisdicţii are drept scop să confere autoritate deosebită deciziilor de principiu cele mai importante pe care această jurisdicţie este chemată să le dea. Această autoritate particulară - fiind vorba de o curte supremă - se impune secţiilor izolate ale acestei jurisdicţii ca şi jurisdicţiilor inferioare, fără a aduce atingere dreptului lor şi sarcinii lor de a examina în totală independenţă cazurile concrete care le sunt supuse”38.

37 D. Bogdan, M. Selegean, Jurisprudenţa CEDO - studii şi comentarii,

Institutul Naţional al Magistraturii, 2005, p. 360. 38 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Teza a II-a, Cauza Moşteanu

contra României, petiţia nr. 33176, Strasbourg, 22 noiembrie 2002.

Rodica Bratu

159

Sub aspectul fondului reglementării, trebuie semnalat că, relativ recent, în cauza - pilot Atanasiu împotriva României,39 pronunţată pe 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reproşat legiuitorului român lipsa de consecvenţă, unele deficienţe în ordinea juridică internă şi în practica administrativă, care au generat probleme recurente, persistente, întâlnite pe scară largă în aplicarea legilor de reparaţie şi, nu în ultimul rând, au determinat, în mare măsură, jurisprudenţa neunitară a instanţelor în materie. În motivarea hotărârii pronunţate în această cauză, în paragraful 221 s-a menţionat expres: „Complexitatea prevederilor legislative şi schimbările ce le-au fost aduse s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă şi au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce priveşte interpretarea noţiunilor esenţiale referitoare la drepturile foştilor proprietari, ale statului şi ale terţilor dobânditori ai bunurilor imobile naţionalizate”.

Se deduce astfel că cea mai importantă cauză în acest caz este extinderea treptată a aplicării legilor de reparaţie aproape asupra tuturor bunurilor imobile naţionalizate, la care se adaugă lipsa unei plafonări a despăgubirilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rolul de uniformizare a practicii judiciare naţionale, prin determinarea adoptării de hotărâri predictibile, necontradictorii în speţe similare şi prin asigurarea credibilităţii actului de justiţie.

Dar instanţa europeană nu are rolul de a corija pretinsele erori de fapt sau de interpretare a dreptului naţional, imputate instanţelor naţionale, cu excepţia situaţiei în care astfel de erori duc la încălcarea drepturilor protejate de Convenţie.

Analizând dacă sistemul juridic naţional prevede un mecanism intern apt să regleze o divergenţă de jurisprudenţă,

39 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.778 din 22 noiembrie 2010.


160

Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că procesul de unificare a practicii judiciare impune o anumită perioadă de timp, nefiind posibilă o remediere imediată în acest sens.

Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată în cauza Zelca şi alţii împotriva României40 (cererea nr. 65161/10 - 415 reclamanţi), Curtea Europeană a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie, sub aspectul respectării principiului securităţii raporturilor juridice prin prisma jurisprudenţei pretins divergente.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii în materia principiului securităţii raporturilor juridice din perspectiva pretinsei jurisprudenţe divergente, reţinem că în cauza Ştefănică şi alţii împotriva României41 (cererea nr. 38155/02), instanţa europeană a statuat că „anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială”.

În cauza Iordan şi Iordanov împotriva Bulgariei (cererea nr. 23530/02), Curtea a statuat că, pentru a analiza dacă într-o speţă dată principiul securităţii raporturilor juridice a fost sau nu respectat, se impune o triplă evaluare. Astfel, într-o primă fază, Curtea analizează dacă la nivel intern există divergenţe „profunde” şi „persistente” de jurisprudenţă. Ulterior, instanţa europeană verifică dacă legislaţia internă prevede un mecanism juridic apt să remedieze astfel de incoerenţe.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că mecanismul intern prevăzut de art. 329 din Codul de procedură civilă drept cale de unificare a practicii judiciare şi-a dovedit eficienţa, având în vedere că, într-o perioadă relativ scurtă de

40 Hotărârea din data de 6 septembrie 2011, nepublicată. 41 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.175 din 15

martie 2011.

Rodica Bratu

161

timp, a pus capăt soluţiilor divergente pronunţate la nivelul ţării în materia drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici.

Problema unităţii terminologice dobândeşte noi dimensiuni în contextul armonizării juridice pe cale legislativă în cadrul Uniunii Europene, utilizarea constantă şi uniformă a aceloraşi termeni cu aceleaşi semnificaţii fiind o condiţie pentru realizarea coerenţei şi convergenţei legislaţiilor naţionale în interiorul Uniunii.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în dreptul intern şi prevalează asupra celorlalte acte normative.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din ultima perioadă statuează, cu valoare de normă supraconstituţională, imposibilitatea pronunţării în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse, utilizând noţiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.

Pentru soluţionarea impasului legislativ şi jurisdicţional imputat ţării noastre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recomandat următoarele soluţii:

- crearea unui sistem legislativ clar, neechivoc, nelacunar, coerent, consecvent şi necontradictoriu în interiorul său;

- trasarea unor direcţii spre standardizarea şi ierarhizarea principiilor juridice de interpretare;

- transformarea practicii judiciare naţionale în izvor de drept român.

Prin aplicarea acestor soluţii există mari şanse ca dificultăţile legislative şi judecătoreşti actuale să dispară în mod progresiv şi ca sistemul juridic românesc să se amelioreze considerabil.

Implementarea celor trei soluţii, care au ca scop eliminarea dificultăţilor din sistemul de drept românesc, ar


162

conduce, în mod indubitabil, la o serie de beneficii: uniformizarea şi unificarea practicii judiciare naţionale, predictibilitatea soluţiilor, eliminarea contradictorialităţii dintre soluţiile propuse în aceeaşi cauză de instanţe cu grade de jurisdicţie diferite, reducerea complexităţii cauzelor şi accelerarea soluţionării acestora, degrevarea instanţelor comunitare europene de cauzele soluţionate la nivel naţional într-o manieră nemulţumitoare pentru justiţiabili şi creşterea încrederii justiţiabililor în justiţia românească.

VII. Concluzii Preocuparea pentru asigurarea securităţii juridice este

de actualitate în România, în condiţiile creşterii cantitative a legislaţiei, determinată de creşterea complexităţii dreptului, ca urmare a dezvoltării noilor surse de drept, mai ales a celor comunitare şi internaţionale, precum şi a evoluţiei societăţii, a apariţiei unor noi domenii de reglementare.

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a „speranţei legitime” ce decurge dintr-o hotărâre chiar nedefinitivă.

Divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă.

Complexitatea unor cauze poate conduce uneori la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori de calificare juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată, de legiuitor, instituţia recursului în interesul legii. Decizia de

Rodica Bratu

163

interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.42

Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării aparţinând unor judecători diferiţi.

O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecinţă. De asemenea, asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţii judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.43

Constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului privind inexistenţa unui remediu eficient care să înlăture caracterul neunitar al jurisprudenţei au condus, între altele, la regândirea mecanismului de unificare a practicii judiciare pe calea recursului în interesul legii şi la modificarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă în sensul reglementării unei proceduri mai suple, care să permită o intervenţie rapidă a instanţei supreme pentru lămurirea problemelor de drept controversate şi aducerea în limite rezonabile a jurisprudenţei divergente.

42 C. Constituţională, decizia nr. 93/2000, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000. 43 Curtea Constituţională, decizia nr. 528 din 2 decembrie 2007, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.


164

Aşa cum s-a observat cu temei în doctrină, jurisprudenţa are, între altele, rolul de a asigura o anumită securitate raporturilor juridice, astfel încât judecătorul va căuta nu doar să rezolve cazul concret, ci şi să coordoneze decizia cu celelalte decizii judiciare, să asigure astfel o unitate şi o coerenţă deciziilor date, să desprindă anumite idei directoare în procesul de împărţire a dreptăţii. Or, această nevoie de unitate şi coerenţă generatoare de securitate face din precedent un izvor de justiţie, chiar dacă nu un izvor de drept în sensul strict.44

Jurisprudenţa neunitară este o problemă care elimină ideea de predictibilitate, ideea de onestitate, ideea de celeritate, ideea de costuri reduse.

Dreptul, observa profesorul I. Micescu, ,,nu se mulţumeşte, ca alte ştiinţe, să constate ceea ce este şi să exprime ceea ce constată. [...] Rolul omului de ştiinţă este de a fi atent şi de a-şi controla exactitatea reproducerilor, în forme inteligibile, ca rezultat al constatărilor desprinse prin observaţie. În domeniul acestor ştiinţe, mintea observă, înregistrează şi conchide. Dreptul are o pretenţie în plus: după ce a constatat, după ce a observat, după ce a desprins raporturile aşa cum sunt, să le judece sub unghiul de privire al valorilor morale şi în loc de a privi cu resemnare ceea ce este, să impună cu autoritate ceea ce trebuie să fie”.45

Ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, acele aspecte legate indisolubil de dinamica vieţii sociale şi de progres, care adesea preced şi anticipează modificarea unor acte normative, trebuie tranşate de judecător, pentru soluţionarea problemelor litigioase.

44 I. Dogaru, Unele consideraţii cu privire la jurisprudenţă ca sursă a

dreptului, în Texte juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 326.

45 I. Micescu, Noul Cod civil şi metoda interpretării lui. Curs de drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 390.

Rodica Bratu

165

Dreptul – ca operă a legiuitorului – nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, sistemul de drept, chiar unul de tip romano-germanic, ca al nostru, în care precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, recunoaşte judecătorului un rol creator.

Deşi acesta nu se poate pronunţa pe cale de dispoziţii generale, nici nu îi este îngăduit să refuze a judeca, pe motiv că legea nu prevede, astfel încât va fi obligat să completeze lacunele legii, dar nu adăugând sistemului juridic o normă nouă, ci descoperind o normă existentă implicit în sistem.46

Soluţiile unitare, repetabile şi predictibile date de judecător capătă valenţele precedentului judiciar. Dreptul pe care îl ,,spune” judecătorul nu se limitează la a fixa tiparul normei legale asupra faptului juridic, ci se extinde la explicarea şi interpretarea legii, la completarea acesteia prin apelul la principiile dreptului, ajungând, în final, la soluţia juridică adaptată speţei concrete dedusă judecăţii. Analog, practicienii dreptului mobilizează legea, integrând-o în variatele instrumente juridice care, prin repetare şi predictibilitate, capătă valenţele uzului interpretativ sau chiar normativ.

Actualul Cod civil,47 recent intrat în vigoare, stabileşte regula potrivit căreia reglementarea insuficientă într-un anumit domeniu poate şi trebuie să fie suplinită prin recurgerea de către interpret la argumentul de analogie, la dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, la principiile generale de drept.

Cu toate acestea, conform art. 10 din noul Cod civil, analogia este interzisă în cazul legilor care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile, normele speciale urmând a se aplica numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute.

46 I. Dogaru, op. cit., p.323. 47 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul

Oficial, nr. 505 din 15 iulie 2011.


166

În ce priveşte sursele divergenţelor de interpretare, trebuie remarcat că acestea nu sunt noi. De-a lungul timpului au fost identificate trei cauze principale: incoerenţa şi instabilitatea legislativă, situaţiile în care legiuitorul nu se exprimă suficient de clar, actul normativ fiind redactat defectuos şi situaţiile în care interpretul, în demersul său, suplineşte voinţa legiuitorului.

Privind dincolo de metodele, principiile şi regulile de interpretare a normei juridice, dificultăţile cu care se poate confrunta interpretul în procesul de desluşire a sensului normei şi de aplicare a ei, în demersul de identificare şi înţelegere corectă a intenţiei legiuitorului, pot fi generate, deopotrivă, de aspecte de formă sau de fond. Chiar dacă există soluţie în dreptul intern pentru rezolvarea eventualelor contradicţii de jurisprudenţă determinate de diferenţele de interpretare şi aplicare ale aceluiaşi text de lege, şi anume recursul în interesul legii, asemenea situaţii sunt de natură să afecteze încrederea cetăţeanului în securitatea juridică oferită de stat, prin normele edictate.

În plus, lipsa de coerenţă şi de sistematizare a legislaţiei poate conduce la încălcarea unui alt principiu fundamental pentru statul de drept, cel al separaţiei puterilor în stat.

Uneori, însă, efortul de suplinire a lacunelor sau imperfecţiunilor legislative poate conduce la o depăşire a competenţei instanţelor judecătoreşti. Instanţa poate interpreta o normă juridică, dar ea nu se poate substitui legiuitorului; dacă face acest lucru încalcă separaţia puterilor în stat, ceea ce poate crea un conflict juridic de natură constituţională.

Raţiunea recursului în interesul legii rezidă din necesitatea formării şi menţinerii unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Pe de altă parte, scopul recursului în interesul legii nu poate afecta stabilitatea raporturilor sociale proteguite prin hotărâri judecătoreşti care au intrat deja în puterea lucrului judecat.

Rodica Bratu

167

Deciziile pronunţate în recursul în interesul legii au eficienţă juridică doar pe durata cât legea pe care o interpretează este în vigoare şi nu a suferit modificări. De aceea, s-ar impune necesitatea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se autosesizeze de îndată ce a luat cunoştinţă de intervenţia legislativă care a afectat dispoziţia interpretată şi să statueze că respectiva decizie încetează să-şi mai producă efectele.

Chiar dacă, prin lege, obligativitatea vizează doar instanţele de judecată, având doar menirea de a orienta în aceeaşi direcţie practica acestora în dezlegarea unor probleme de drept, decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii nu este lipsită de orice semnificaţie juridică pentru alte instituţii sau persoane, ci are o valoare orientativă, putându-se impune prin forţa argumentelor care o întemeiază.

În ultimă instanţă, judecătorul este cel chemat să interpreteze şi să aplice în mod corect legea şi este răspunzător de modul în care o face.

Concluzionând, se poate reţine că aplicarea unei decizii în interesul legii prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţiei şi nu în ultimul rând a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi, implicit, a autorităţii judecătoreşti, acest principiu putând fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.

Garantul constituţional al practicii unitare este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Unificarea practicii judiciare este o garanţie a egalităţii în faţa legii şi asigurării securităţii raporturilor juridice.

Procesul de unificare a practicii judiciare este complex şi presupune un efort conjugat al mai multor instituţii.


168

Decizia pronunţată în recursul în interesul legii, în pofida obligativităţii sale, nu se confundă cu legea şi nu are eficienţă juridică extra lege ori contra legem sau peste limitele temporale ale textului de lege pe care-l interpretează.

O atenţie deosebită trebuie acordată, de asemenea, jurisprudenţei constituţionale, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este de subliniat că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt publicate în Monitorul Oficial şi, de la data publicării, ele sunt general obligatorii şi se aplică doar pentru viitor, ceea ce face să se regăsească toate elementele caracteristice unei norme generale şi imperative, de unde se poate trage concluzia că jurisprudenţa Curţii Constituţionale – spre deosebire de jurisprudenţa instanţelor, dar asemănător deciziilor pronunţate de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii – constituie izvor de drept, deciziile pronunţate făcând corp comun cu Constituţia pe care Curtea o interpretează.

Prin art. 11 alin. (2) din Constituţie, România a adoptat sistemul monist privind raporturile dintre dreptul internaţional convenţional şi dreptul intern, tratatele internaţionale fiind integrate în ordinea juridică naţională şi devenind izvoare ale dreptului intern, iar art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţie consacră aplicarea directă în dreptul intern român a dreptului Uniunii Europene. Interpretând aceste texte, atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi Curtea Constituţională au recunoscut aplicabilitatea directă în dreptul român, deci caracterul de izvoare de drept, atât pentru jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi pentru jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Rodica Bratu

169

Recursul în interesul legii este instrumentul cel mai eficace pentru a menţine unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci când unele instanţe se abat de la interpretarea corectă a normelor legale, este singura cale legală care dă posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să realizeze obiectivul înscris în legea sa organică.

Pentru a se ajunge la unificarea practicii judiciare este necesară conlucrarea mai multor factori, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, dar şi managementul instanţelor de judecată, pentru îndeplinirea obiectivului esenţial al sistemului judiciar care constă în asigurarea preeminenţei legii şi a ordinii de drept, perfecţionarea cadrului legislativ şi organizatoric, stabilirea clară a actorilor şi a atribuţiilor fiecăruia, asigurarea unor mecanisme funcţionale şi eficiente.

Dar şi aceste demersuri trebuie făcute cu tact şi cu măsură, încercându-se o conciliere înţeleaptă între, pe de o parte, imperativul real al unificării jurisprudenţei, iar pe de altă parte, principiul fundamental al independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii. Aceasta pentru a nu cădea în extrema osificării, îngheţării jurisprudenţei la un moment dat şi a lipsirii ei de caracterul creator şi dinamic – ce a făcut din ea motorul perfecţionărilor legislative – cu consecinţa transformării judecătorului într-un „aplicant” comod şi temător al legii şi al unei practici judiciare încremenită şi devenită o frână în faţa progresului juridic.


4. JURISPRUDENŢĂ

Note de jurisprudenţă penală. Drept material

Cristian Valentin Ştefan Procuror la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş

Introducere

This study includes three jurisprudence notes, developed on the basis of three final judicial decisions, dated before 1 February 2014. These notes broach material law issues. Being in a moment of change, concerning the criminal legislation, it appears necessary and natural the attempt to justify the utility for the future of the study. I think that such an utility exists, given two reasons. Some of the old provisions, relevant in the commented cases, are:

- identical in the new legislation. Therefore, their interpretation and their enforcement will be the same in the future;

- are more favourable for the defendant, comparing to the new legislation. Therefore, they will be enforced in the future, in those transient situations, born under the old legislation and judged under the new legislation.

Prezentul articol cuprinde şase note de jurisprudenţă, elaborate pe baza a şase hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior datei de 1 februarie 2014. Aceste note abordează probleme de drept material. Aflându-ne într-un moment de schimbare a legislaţiei penale, apare ca necesară şi

170


171

firească încercarea de a justifica utilitatea pentru viitor a materialului de faţă. Cred că o asemenea utilitate există, având în vedere două argumente. Unele dintre dispoziţiile din legea veche, pertinente în cauzele comentate:

- nu au suferit modificări, aşa încât interpretarea şi aplicarea lor va fi aceeaşi şi pe viitor;

- sunt mai favorabile în raport cu dispoziţiile corespondente din legea nouă, aşa încât şi ele vor fi aplicabile pe viitor în acele situaţii, tranzitorii, care s-au născut sub legea veche, dar care vor fi judecate sub legea nouă.

Voi indica la sfârşitul fiecărei note dacă dispoziţiile pertinente s-au modificat sau nu. Dacă ele s-au modificat, voi arăta în ce constă modificarea şi care sunt consecinţele ei pentru viitor.

Aprecierea pericolului social concret, ca trăsătură

esenţială a infracţiunii, în materia infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice

Aprecierea potrivit căreia faptei săvârşite de

inculpatul B. I. îi lipseşte gradul de pericol social concret al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice este incompatibilă cu urmarea imediată specifică aceleiaşi infracţiuni, precum şi cu soluţia procesuală de condamnare a inculpatului S. G. C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (1) şi 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal de la 1969.

(C.A. Târgu Mureş, secţia penală, decizia nr. 60/A/17.10.2011)

- Extras - 1. La 1.10.2009, prin rechizitoriul nr. YYY/P/2008,

procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:


172

- B.I., cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal de la 1969;

- S.G.C., cu privire la săvârşirea, în concurs ideal, a infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv, prevăzute de art. 85 alin. (1) şi 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal de la 1969.

S-a reţinut în fapt că la 2.08.2007 inculpatul S.G.C. a condus, pe drumul european nr. 578, pe raza localităţii Deda, judeţul Mureş, o motocicletă neînmatriculată şi fără plăcuţe de înmatriculare. La un moment dat, a pierdut controlul motocicletei, a ieşit de pe carosabil (în partea dreaptă) şi a intrat în coliziune cu marginea unui pod de beton. În urma impactului, inculpatul a suferit două fracturi pentru a căror vindecare a fost necesară internarea sa în spital. Acest inculpat posedă, începând cu 2.04.2001, permis de conducere pentru categoria B, nu şi pentru categoria D, corespunzătoare motocicletelor.

La aceeaşi dată, inculpatul B. I., care efectua serviciul de permanenţă în cadrul Postului de poliţie din localitatea Deda, a omis să desfăşoare acele activităţi necesare pentru a se stabili dacă, în cadrul accidentului de circulaţie descris mai sus, se ivesc indiciile săvârşirii unei infracţiuni, neînregistrând un dosar penal cu un asemenea obiect.

2. La 15.03.2011, prin sentinţa penală nr. 40 pronunţată în dosarul nr. 2276/102/2009, Tribunalul Mureş a dispus, printre altele:

- condamnarea inculpatului S.G.C. la o pedeapsă rezultantă de trei luni închisoare, cu suspendarea condiţionată


173

a executării, pentru săvârşirea infracţiunilor cu privire la care s-a dispus trimiterea lui în judecată;

- achitarea inculpatului B. I., potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) din Codul de procedură penală de la 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal de la 1969, şi aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ în cuantum de 600 de lei.

Pentru a hotărî aşa, în ceea ce priveşte soluţia achitării inculpatului B.I., Tribunalul a reţinut că acesta:

- este o persoană cu o vastă experienţă de viaţă; - în anul 1977 a absolvit Şcoala Militară de Subofiţeri

de Poliţie din municipiul Slatina, fiind repartizat ca agent de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie al judeţului Mureş;

- are o viaţă de familie organizată; - este la prima confruntare cu legea penală şi nu mai

este cercetat în alte cauze. 3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul Mureş, criticând-o pentru greşita soluţie procesuală de achitare a inculpatului B.I. Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, prin decizia 60/A/17.10.2011, pronunţată în dosarul nr. 2276/102/2009, a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat parţial sentinţa penală atacată, a reţinut cauza spre rejudecare şi l-a condamnat pe inculpatul B. I. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal de la 1969.

4. Soluţia condamnării inculpatului B.I. a rămas definitivă la 13.04.2012, prin decizia penală nr. 1158 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (la 13.04.2012, prin decizia penală nr. 1158, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 60/A/17.10.2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş).


174

Notă Sentinţa penală nr. 40/15.03.2011 a Tribunalului Mureş

este netemeinică, iar netemeinicia ei decurge din greşita soluţie procesuală de achitare a inculpatului B.I. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal de la 1969. O asemenea concluzie se justifică prin argumentele care vor fi prezentate în continuare.

Din punctul meu de vedere, soluţia procesuală de

achitare a inculpatului B.I., întemeiată pe art. 10 alin. (1) lit. b1) din Codul de procedură penală de la 1969, trădează o inconsecvenţă a instanţei. Această inconsecvenţă trebuie privită în raport cu două aspecte: urmarea imediată specifică infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice şi soluţia procesuală de condamnare a inculpatului S. G. C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (1) şi 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal de la 1969.

Într-adevăr, cu greu poate fi compatibilizată lipsa de pericol social concret al faptei reţinute în sarcina inculpatului B.I., pe de o parte, cu urmarea imediată specifică infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice şi cu soluţia de condamnare a inculpatului S.G.C., pe de altă parte. Voi încerca în cele ce urmează să fac demonstraţia acestei afirmaţii.

a. Incompatibilitatea dintre lipsa de pericol social

concret al faptei reţinute în sarcina inculpatului B.I. şi urmarea imediată specifică infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice

Conform art. 248 din Codul penal de la 1969, constituie infracţiune fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un


175

act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal de la 1969 sau o pagubă patrimoniului acesteia.

Apreciind că fapta concretă săvârşită de inculpatul B. I. se încadrează formal în norma de incriminare evocată, prima instanţă de judecată a asumat implicit inclusiv producerea unei tulburări însemnate bunului mers al autorităţii de poliţie în cadrul căreia acesta îşi desfăşura activitatea. E însă foarte greu de acceptat că o faptă care, sub aspectul tipicităţii (al prevederii în legea penală), provoacă o tulburare însemnată (o afectare deosebit de importantă) a bunului mers al unei persoane juridice de drept public sau de interes public ar putea fi considerată ca lipsită de importanţă şi deci de pericol social.

Dacă ar fi considerat că, prin omisiunea de a desfăşura acele activităţi necesare pentru a se stabili dacă, în cadrul accidentului de circulaţie produs de inculpatul S.G.C., se ivesc indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi prin neînregistrarea un dosar penal, inculpatul B.I. nu a provocat o tulburare însemnată sau că tulburării provocate îi lipseşte caracterul însemnat, firesc, prima instanţă ar fi trebuit să îşi întemeieze soluţia de achitare pe lipsa urmării imediate specifice abuzului în serviciu contra intereselor publice, iar nu pe lipsa de pericol social concret. Dar, atât timp cât s-a apreciat că există o tulburare şi că această tulburare e însemnată, e aproape inexplicabil cum o faptă care a produs aşa o consecinţă ar putea fi caracterizată prin lipsă de pericol social.

În opinia mea, o asemenea stare de lucruri subzistă chiar dacă urmarea produsă nu e singurul criteriu de apreciere a pericolului social concret al faptei săvârşite şi chiar dacă toate criteriile prevăzute la art. 181 alin. (2) din Codul penal de la 1969 se iau în considerare concomitent şi combinat. Prin importanţa ei, dată în special de însuşirea tulburării de a fi


176

însemnată, urmarea produsă trebuie să prevaleze în raport cu celelalte criterii. Experienţa inculpatului, activitatea lui profesională, viaţa de familie organizată şi lipsa unui contact anterior cu legea penală, amintite printre elementele ce reliefează lipsa de pericol social concret, ar fi trebuit să fie valorificate altfel. În contextul specific cauzei, cu predilecţie în raport de urmarea produsă, repet, asumată ca atare de prima instanţă, ar fi fost mai potrivit ca aceste patru împrejurări de fapt să fi reprezentat criterii de individualizare judiciară a pedepsei, chiar circumstanţe atenuante judiciare, iar nu criterii din care să rezulte lipsa pericolului social concret.

Procedând însă în maniera în care a făcut-o, prima instanţă oferă două impresii, după părerea mea, dificil de admis. Prima impresie e că s-a trecut pur şi simplu sub tăcere această consecinţă a faptei inculpatului (tulburarea însemnată a bunului mers al Postului de Poliţie din localitatea Deda), care consecinţă, prin amploarea ei, ar fi trebuit să primească o relevanţă mai mare în opera de stabilire a naturii faptei ilicite şi, implicit, în cea de individualizare a răspunderii juridice. A doua impresie e că s-a lăsat nesancţionată sau, în orice caz, că a fost sancţionată insuficient o omisiune de a se desfăşura acele activităţi necesare pentru a se stabili dacă, în cadrul unei situaţii de fapt, se ivesc indiciile săvârşirii unei infracţiuni.

În concluzie, se poate afirma că aprecierea potrivit

căreia faptei săvârşite de inculpatul B.I. îi lipseşte gradul de pericol social concret al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice este incompatibilă cu urmarea imediată specifică aceleiaşi infracţiuni.

b. Incompatibilitatea dintre lipsa de pericol social

concret al faptei reţinute în sarcina inculpatului B.I. şi soluţia procesuală de condamnare a inculpatului S.G.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (1) şi 86


177

alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal de la 1969

Aşa cum am arătat cu ocazia prezentării sesizării

primei instanţe de judecată, în sarcina inculpatului S.G.C. s-a reţinut că la 2.08.2007 a condus pe drumul european nr. 578, pe raza localităţii Deda, judeţul Mureş, o motocicletă neînmatriculată şi fără plăcuţe de înmatriculare. La un moment dat, a pierdut controlul motocicletei, a ieşit de pe carosabil (în partea dreaptă) şi a intrat în coliziune cu marginea unui pod de beton. În urma impactului, inculpatul a suferit două fracturi pentru a căror vindecare a fost necesară internarea sa în spital. Acest inculpat posedă, începând cu 2.04.2001, permis de conducere pentru categoria B, nu şi pentru categoria D, corespunzătoare motocicletelor. Pe baza acestei situaţii de fapt, Tribunalul l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de trei luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (1) şi 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal de la 1969.

În acelaşi timp, faţă de inculpatul B.I., care efectua serviciul de permanenţă în cadrul Postului de Poliţie din localitatea Deda, s-a reţinut că a omis să desfăşoare acele activităţi necesare pentru a se stabili dacă, în cadrul accidentului de circulaţie descris mai sus, se ivesc indiciile săvârşirii unei infracţiuni, neînregistrând un dosar penal cu un asemenea obiect. Această faptă ar fi putut fi caracterizată prin lipsă de pericol social concret dacă, spre exemplu, omisiunea ar fi vizat efectuarea de cercetări cu privire la o situaţie de fapt care nu ar fi relevat săvârşirea vreunei infracţiuni. Se poate accepta că omisiunea de a efectua cercetări şi de a constitui un dosar penal care oricum s-ar fi încheiat cu o dispoziţie de neîncepere a urmăririi sau de scoatere de sub urmărire nu prezintă pericolul social concret specific infracţiunii de abuz în


178

serviciu contra intereselor publice. În schimb, dacă omisiunea se referă la cercetări care evidenţiază săvârşirea unei fapte cu caracter infracţional, o asemenea concluzie nu mai poate fi acceptată. Prin atingerea pe care o aduce activităţii de serviciu şi, consecutiv, prin pericolul social pe care îl prezintă, omisiunea de a realiza demersurile necesare descoperirii şi sancţionării unei infracţiuni este suficient de gravă pentru ca, la rândul ei, să fie considerată infracţiune.

Aşadar, privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă,

aprecierea potrivit căreia faptei săvârşite de inculpatul B. I. îi lipseşte gradul de pericol social concret al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice este incompatibilă şi cu soluţia procesuală de condamnare a inculpatului S. G. C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (1) şi 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. b) Codul penal de la 1969.

***

a. Noul Cod penal nu mai prevede pericolul social, ca

trăsătură esenţială a infracţiunii, ceea ce înseamnă că nici lipsa pericolului social concret nu va mai constitui o cauză care să excludă existenţa infracţiunii. Totuşi, acelor situaţii cărora în trecut le-a fost aplicabilă instituţia lipsei pericolului social al faptei, în viitor le va fi aplicabilă instituţia renunţării la urmărire. Ambele sunt soluţii juridice pe care legea le oferă pentru acele fapte caracterizate prin importanţă şi gravitate minime. Prima este o soluţie de drept material, deoarece înlătură existenţa infracţiunii. A doua este o soluţie de drept procesual, deoarece, fără a pune în discuţie existenţa infracţiunii, din raţiuni ce ţin de inexistenţa unui interes public


179

în efectuarea urmăririi penale, face ca acţiunea penală să se stingă prin simplul fapt al neexercitării ei de către procuror1.

Aşa fiind, pe viitor, în cauze de genul celei prezentate, argumentele invocate în sprijinul existenţei pericolului social vor justifica existenţa unui interes public în efectuarea urmăririi, pentru ca acţiunea penală să ajungă să se stingă în faza de judecată, prin condamnare, iar nu în faza de urmărire, în urma neexercitării ei. Mai mult decât atât, instituţia lipsei pericolului social concret este aplicabilă, ea însăşi, ca lege penală mai favorabilă, pentru acele fapte care s-au săvârşit sub legea veche, dar care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi.

b. Noul Cod penal prevede, în art. 297, infracţiunea de

abuz în serviciu în termeni uşor diferiţi. O primă diferenţă faţă de Codul penal de la 1969 priveşte structura incriminării, iar o a doua diferenţă priveşte pedeapsa. Voi înfăţişa succint cele două diferenţe.

În Codul penal de la 1969, infracţiunea era concepută,

în trei articole distincte, într-o variantă de bază sau tip [abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246)] şi în două variante agravate [abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247) şi abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248)]. Cele două variante agravate erau echivalente sub aspectul sancţionării.

În noul Cod penal, infracţiunea este concepută, într-un singur articol, într-o variantă tip [art. 297 alin. (1)] şi într-o variantă asimilată [art. 297 alin. (2)]. Cele două variante sunt echivalente sub aspectul sancţionării. Denumirea este aceeaşi - abuz în serviciu - în ambele variante. Varianta tip grupează fostul abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fostul

1 A se vedea şi N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea

generală, Ed. Paideia, ed. a doua, vol. II, p. 226-227.


180

abuz în serviciu contra intereselor publice, iar varianta asimilată este corespondentul fostului abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.

Observăm că abuzul în serviciu contra intereselor publice dispare, ca variantă normativă de sine stătătoare. Totuşi, cum spuneam, nu este vorba despre o dezincriminare, ci despre o integrare a fostului abuz în serviciu contra intereselor publice în actualul abuz în serviciu. Urmarea imediată proprie fostului abuz în serviciu contra intereselor publice poate constitui o variantă faptică a urmării imediate proprii actualului abuz în serviciu. Într-adevăr, „o tulburare însemnată bunului mers sau o pagubă adusă unei autorităţi sau instituţii publice în înţelesul legii penale”, în sensul art. 248 din Codul penal de la 1969, poate reprezenta „o vătămare a intereselor legitime sau o pagubă adusă unei persoane juridice”, în sensul art. 297 alin. (1) din noul Cod penal.

Pedeapsa principală prevăzută de lege pentru fosta

infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor publice era închisoarea de la şase luni la cinci ani, în timp ce pedeapsa principală prevăzută de lege pentru actualul abuz în serviciu este închisoarea de la doi ani la şapte ani. Aceasta înseamnă că, de principiu, în materia fostei infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, legea veche este mai favorabilă.

c. Noul Cod penal prevede: - în art. 334 alin. (1), în termeni identici cu cei ai art.

85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat;

- în 335 alin. (2), în termeni care nu diferă în mod esenţial de cei ai art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui


181

autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv.

În ambele situaţii diferă pedeapsa. Normele succesive prevăd, pentru cele două infracţiuni, pedeapsa închisorii în aceleaşi limite (şase luni - trei ani). În schimb, noul Cod penal prevede, în plus, alternativ, pedeapsa amenzii. Aceasta înseamnă că, de principiu, în materia celor două infracţiuni, legea nouă este mai favorabilă.

Infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din

O.U.G. nr. 195/2002. Existenţa obligaţiei de a se supune recoltării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, decurgând din solicitarea organului de poliţie, independent de distincţiile operate în art. 88 alin. (5) şi (6) din acelaşi act normativ

Obligaţia de a se supune recoltării probelor biologice

se naşte din solicitarea organului de poliţie, solicitare căreia, pentru a exclude aplicarea art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, trebuie să i se dea curs. Norma de incriminare citată nu distinge în raport cu un eventual nivel al alcoolului pur în aerul expirat, ceea ce înseamnă că refuzul de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei constituie infracţiune independent de deosebirile pe care le face art. 88 alin. (5) şi (6) din O.U.G. nr. 195/2002.

(C. A. Târgu Mureş, secţia penală, decizia nr. 209/R/31.03.2011)

- Extras - 1. La 7.04.2008, prin rechizitoriul nr. XXXX/P/2007,

Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.I., cu privire la săvârşirea infracţiunii de refuz de a se supune recoltării probelor biologice în vederea


182

stabilirii alcoolemiei, prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.

S-a reţinut în fapt că la 31.01.2007, în jurul orei 21, inculpatul T. I., aflându-se la volanul autoturismului [..], pe strada „Câmpului” din municipiul Reghin, a intrat în şanţul de pe marginea străzii şi a lovit un stâlp de electricitate. În aceeaşi seară, în jurul orei 23.50, a fost condus la sediul Poliţiei municipiului Reghin, unde a fost testat cu aparatul „Alcooltest”. A rezultat o alcoolemie de 0,34 mg/l alcool pur în aerul expirat. Apoi, i s-a solicitat să se supună recoltării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Inculpatul a refuzat deplasarea, în acest scop, la unitatea sanitară din municipiul Reghin.

2. La 27.05.2010, Judecătoria Reghin, prin sentinţa penală nr. 359, l-a condamnat pe inculpatul T.I. la o pedeapsă de cinci luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru săvârşirea infracţiunii ce a făcut obiectul trimiterii în judecată.

3. La 24.11.2010, prin decizia penală nr. 300/A, Tribunalul Mureş a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa pronunţată în prim grad de jurisdicţie, a reţinut cauza spre rejudecare şi, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., a dispus achitarea. Pentru a hotărî aşa, Tribunalul a reţinut că, aplicând în cauză art. 88 alin. (5) şi (6) din O.U.G. nr. 195/2002, inculpatul T. I. nu avea obligaţia de a se supune recoltării probelor biologice.

4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, criticând-o pentru greşita admitere a apelului declarat de inculpat, cu consecinţa achitării acestuia.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, prin decizia nr. 209/R/31.03.2011, a admis recursul declarat de procuror, a casat integral decizia pronunţată în apel, a reţinut


183

cauza spre rejudecare şi a menţinut sentinţa pronunţată în primă instanţă, apreciind că apelul a fost greşit admis.

Notă Decizia penală nr. 300/A/24.11.2010 a Tribunalului

Mureş este netemeinică, iar netemeinicia ei este dată de greşita soluţie procesuală de achitare a inculpatului T. I.

Potrivit art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, constituie infracţiune, printre altele, refuzul conducătorului de autovehicul de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Apoi, conform art. 88 alin. (5) din acelaşi act normativ, persoana care conduce un autovehicul, testată de poliţistul rutier cu un mijloc tehnic certificat ca având o concentraţie de până la 0,4 mg/l alcool pur în aerul expirat, poate solicita să i se recolteze probe biologice de către instituţia medicală competentă. În sfârşit, în acord cu alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care conduce un autovehicul, testată cu un mijloc tehnic certificat ca având o concentraţie de peste 0,4 mg/l alcool pur în aerul expirat, este obligată să se supună recoltării probelor biologice.

Infracţiunea în discuţie este una omisivă şi se

săvârşeşte-sub aspectul elementului material al laturii obiective - printr-o inacţiune, de refuz de a se supune recoltării probelor biologice.

Instanţa de apel a considerat că, atât timp cât - în cauză - legea nu prevede obligaţia de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, refuzul inculpatului, ca răspuns la solicitarea organului de cercetare penală, nu este prevăzut de legea penală. Consider că această concluzie e greşită. Obligaţia de a se supune recoltării probelor biologice nu îşi are, este adevărat, izvorul în lege. Însă, în opinia mea, ea se naşte din solicitarea organului de poliţie, solicitare căreia inculpatul, pentru a exclude aplicarea art. 87 alin. (5) din


184

O.U.G. nr. 195/2002, ar fi trebuit să i se conformeze. În plus, norma de incriminare citată nu distinge în raport cu un eventual nivel al alcoolului pur în aerul expirat, ceea ce înseamnă că refuzul de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei constituie infracţiune independent de deosebirile pe care le face art. 88 alin. (5) şi (6) din O.U.G. nr. 195/2002. A introduce aceste distincţii în norma de incriminare prevăzută la art. 87 alin. (5), fără ca acest text să facă trimitere expresă la ele, înseamnă a adăuga la lege, fapt inadmisibil.

***

a. Noul Cod penal prevede, în art. 337, în termeni care

nu diferă în mod esenţial de cei ai art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. În schimb, şi în acest caz diferă pedeapsa. Pedeapsa prevăzută în fostul art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 era închisoarea de la doi ani la şapte ani, în timp ce pedeapsa prevăzută în art. 337 din noul Cod penal este închisoarea de la un an la cinci ani. Aceasta înseamnă că, de principiu, în materia infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, legea nouă este mai favorabilă.

b. Art. 88 alin. (5) şi (6) din O.U.G. nr. 195/2002, în partea care interesează, nu a suferit modificări. Aşa fiind, în relaţie cu art. 337 din noul Cod penal, el se va interpreta, în continuare, conform celor arătate în cuprinsul notei.

Cauza de nepedepsire prevăzută la art. 10 din

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Domeniu de aplicare. Condiţii

1. Poate beneficia de impunitate, în condiţiile prevăzute de art. art. 10 alin. (1) teza a treia din Legea nr.


185

241/2005, persoana care a săvârşit o infracţiune de evaziune fiscală, nu şi persoana care a săvârşit o infracţiune în legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală.

2. Art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu distinge în raport cu măsurile pe care instanţa de judecată le ia la primul termen de judecată, ci se limitează la a institui un moment până la care o anumită atitudine a inculpatului îi oferă impunitate. În lipsa unei distincţii legale, „primul termen de judecată”, până la care inculpatul poate acoperi integral prejudiciul, este cel care urmează imediat sesizării, iar nu cel acordat în urma admiterii unei cereri de amânare.

(C. A. Târgu Mureş, secţia penală, decizia nr. 683/R/1.11.2011)

- Extras - 1. La 6.07.2010, prin rechizitoriul nr. ZZZZ/P/2009,

Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D. L., cu privire la săvârşirea infracţiunii de reţinere şi nevărsare a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal de la 1969.

Din probele administrate în cauză rezultă că: Inculpatul D. L. are, începând cu 27.02.2003, calitatea

de administrator al SC T.C. SRL. Această societate comercială îşi are sediul în localitatea Lunca Mureşului, […], judeţul Mureş. Obiectul principal de activitate al societăţii este fabricarea produselor din lemn.

În perioada 25.04.2008-25.10.2009, SC T.C. SRL a reţinut de la salariaţii ei şi nu a vărsat, pe destinaţiile legale, impozite şi contribuţii, care se achită prin reţinere la sursă, în valoare de 9.603 lei.


186

La dosarul de primă instanţă se află copiile a două chitanţe, care atestă plata făcută de SC T.C. SRL către Trezoreria Municipiului Reghin - a sumei de 4.000, respectiv 7.174 lei, reprezentând impozitele şi contribuţiile (cu dobânzile aferente) reţinute şi nevărsate la bugetul general consolidat al statului în perioada 25.04.2008-25.10.2009. Astfel, la 13.10.2010, prejudiciul cauzat de inculpat prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 a fost acoperit în totalitate.

Data primului termen de judecată stabilit în cauză este 16.09.2010. Data celui de-al doilea termen este 14.10.2010, iar data pronunţării hotărârii primei instanţe de judecată este 28.10.2010.

2. La 28.10.2010, prin sentinţa penală nr. 591 pronunţată în dosarul nr. 267/289/2010, Judecătoria Reghin l-a condamnat pe inculpatul D. L. la o pedeapsă de un an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru săvârşirea infracţiunii ce a făcut obiectul trimiterii în judecată.

3. La 24.02.2011, prin decizia penală nr. 64/A pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Mureş a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat integral sentinţa apelată, a reţinut cauza spre rejudecare şi, în temeiul 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. i1) din Codul de procedură penală de la 1969, cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005, a încetat procesul penal în ceea ce priveşte săvârşirea de către inculpatul D. L. a infracţiunii de stopaj la sursă în formă continuată.

Pentru a hotărî aşa, Tribunalul a reţinut că prejudiciul cauzat de inculpat prin săvârşirea infracţiunii care i s-a reţinut în sarcină a fost acoperit în totalitate. S-a apreciat că este incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 241/2005 şi, prin urmare, s-a dispus încetarea procesului penal.


187

4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, criticând-o pentru greşita admitere a apelului declarat de inculpat, cu consecinţa încetării procesului penal, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. i1) din Codul de procedură penală de la 1969, cu referire la art. 10 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 241/2005.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, prin decizia nr. 683/R/1.11.2011, a admis recursul declarat de procuror, a casat integral decizia pronunţată în apel, a reţinut cauza spre rejudecare şi, conform art. 10 alin. (1) lit. b1) din Codul de procedură penală de la 1969, l-a achitat pe inculpat.

Notă Decizia penală nr. 64/A/24.02.2011 a Tribunalul Mureş

este netemeinică, iar netemeinicia ei decurge din greşita aplicare a cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin (1) teza a treia din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru

prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de această lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat şi dacă acest prejudiciu este de până la 50.000 de euro în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă care se înregistrează în cazierul judiciar [alin. (1) teza a treia]. Prevederea evocată nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de Legea nr. 241/2005, într-un interval de cinci ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de alin. (1) [alin. (2)].


188

Literatura de specialitate2 este constantă în a aprecia că instituţia prevăzută de art. 10 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 241/2005 este o cauză de nepedepsire, iar consecinţa reţinerii ei este, pentru faza de judecată, încetarea procesului penal. Lecturând dispoziţia legală citată, se observă că, pentru a fi aplicabilă şi pentru a justifica încetarea procesului penal, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

- să se fi săvârşit o infracţiune de evaziune fiscală prevăzută de Legea nr. 241/2005;

- infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită să fi produs un prejudiciu de până la 50.000 de euro, în echivalentul monedei naţionale;

- acest prejudiciu să fie acoperit în totalitate; - acoperirea prejudiciului să aibă loc fie în cursul

urmăririi penale, fie în cursul judecăţii, dar, pentru această din urmă ipoteză, nu mai târziu de primul termen de judecată.

Situaţia de fapt prezentată mai sus scoate în evidenţă

îndeplinirea doar a condiţiilor 2 şi 3 dintre cele enumerate. Astfel, este cert că s-a produs un prejudiciu în cuantum de 9.603 lei, inferior limitei de 50.000 de euro, şi că acest prejudiciu a fost acoperit în totalitate.

În schimb, în primul rând, infracţiunea săvârşită nu

este una de evaziune fiscală. Plecând de la art. 1 din Legea nr. 241/2005, în doctrină se face distincţie între infracţiuni de evaziune fiscală, pe de o parte, şi infracţiuni aflate în legătură

2 M.Şt. Minea, C.F. Costaş, D.M. Ionescu, Legea Evaziunii fiscale.

Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 165; M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 276; I.M. Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 206.


189

cu infracţiunile de evaziune fiscală, pe de altă parte3. Din prima categorie fac parte exclusiv infracţiunile prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. a) - g) din Legea nr. 241/2005. Din cea de-a doua categorie fac parte infracţiunile prevăzute la art. 3 - 8 din aceeaşi lege. Formularea cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, referitoare la domeniul de aplicare a cauzei de nepedepsire în discuţie, este lipsită de orice echivoc. Potrivit textului, poate beneficia de impunitate, în anumite condiţii, persoana care a săvârşit o infracţiune de evaziune fiscală. Per a contrario, nu poate beneficia de art. 10 alin. (1) teza a treia din lege persoana care a săvârşit o infracţiune aflată în legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală. Cum infracţiunea prevăzută de art. 6 nu este o infracţiune de evaziune fiscală, ci una în legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală, urmează că, în concret, cauza de nepedepsire prevăzută la art. 10 alin. (1) teza a treia nu este aplicabilă4.

Un alt argument în sprijinul acestei soluţii este cel care se desprinde din jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme5. Potrivit acestei jurisprudenţe, în cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994, judecate după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005, pot beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 din această lege numai cei

3 M.Şt. Minea, C.F. Costaş, D.M. Ionescu, op. cit., p. 20, 114; I.M.

Costea, op. cit., p. 1; C. Voicu, A. Boroi, I. Molnar, M. Gorunescu, S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, ed. a patra, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 169.

4 Pentru o opinie în sensul în care art. 10 alin. (1) teza a treia ar fi trebuit să fie aplicabil nu doar în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 9, ci în cazul tuturor infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005, a se vedea D.S. Chertes, http://www.juridice.ro/309918/sfera-de-aplicare-a-art-10-din-legea-nr-2412005-incidenta-modificarii-acesteia-prin-legea-nr-2552013-de-punere-in-aplicare-a-legii-nr-1352010-privind-codul-de-procedura-penala.html.

5 Î.C.C.J., S.U., decizia nr. VIII/21.01.2008, de admitere a recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.


190

3 din Codul penal de la 1969.

amânare, mi se pare o soluţie artificia ă, care adaugă la lege.

***

în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal de la 1969, săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, nu poate beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 din această lege persoana în sarcina căreia s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal de la 1969, săvârşirea unei alte infracţiuni, în afara acelora prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005. Ar fi lipsit de orice raţiune ca lucrurile să stea altfel atunci când în sarcina inculpatului se reţine o altă infracţiune, în afara acelora prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, dar fără aplicarea art. 1

În al doilea rând, acoperirea prejudiciului a avut loc în

cursul judecăţii, dar ulterior primului termen de judecată. Data primului termen de judecată a fost 16.09.2010, iar data acoperirii integrale a prejudiciului a fost 13.10.2010. Este adevărat că la termenul din 16.09.2010 instanţa a admis o cerere a inculpatului de amânare a judecării cauzei, motivat de necesitatea angajării unui apărător. Dar art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu face deosebire în raport cu măsurile pe care instanţa de judecată le ia la primul termen de judecată, ci se limitează la a institui un moment până la care o anumită atitudine a inculpatului îi oferă impunitate. În lipsa unei distincţii legale, a considera că „primul termen de judecată”, până la care inculpatul poate acoperi integral prejudiciul nu este acela care urmează imediat sesizării, ci acela acordat în urma admiterii unei cereri de

l

Art. 10 din Legea nr. 241/2005 a fost modificat prin

art. 79 pct. 2 din Legea nr. 255/2013, pentru punerea în


191

r acte normative care cuprind dispoziţii procesu

are se înregis

revăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

infracţiunii. Pentru început, două scurte observaţii se cuvi

decătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţ

aplicare a Codului de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea uno

al penale6. În forma iniţială, textul prevedea că, în cazul săvârşirii

unei infracţiuni prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate [alin. (1), teza întâi]. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 de Euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amenda [alin. (1), teza a doua]. Dacă prejudiciul cauzat este de până la 50.000 de Euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, c

trează în cazierul judiciar [alin. (1) teza a treia]. Ulterior modificării, textul prevede că, în cazul unei

infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele pedepsei p

Aşadar, atât în forma iniţială, cât şi în forma ulterioară

art. 10 din Legea nr. 241/2005 se referă la atitudinea subiectului activ de a acoperi - până cel mai târziu la primul termen de judecară în primă instanţă - prejudiciul cauzat prin săvârşirea

n: - primul termen de judecată, până la care inculpatul

poate acoperi integral prejudiciul, este cel acordat imediat după ce ju

ii;

6 Publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.


192

a acţiunii penale, şi să beneficieze, astfel, în ipoteza trimiterii în judecată, de reducerea cu o jumătate a limitelor pedeps

ouă, iar ele privesc natura juridică şi domeniul de apli

abilă, pentru situaţiile născute sub forma iniţială dar judecate sub forma ulterioară a art. 10 din Legea nr. 241

amenzi penale. Dacă prejudiciul cauzat

- deşi legea nu se referă explicit la suspect, nimic nu îl împiedică pe acesta să acopere prejudiciul cauzat, după momentul continuării urmăririi şi înainte de momentul punerii în mişcare

ei. Dată fiind modificarea evidenţiată, un prim demers

care se impune este acela de a sublinia diferenţele dintre forma iniţială şi forma ulterioară ale art. 10 din Legea nr. 241/2005. Din punctul meu de vedere, diferenţele ce trebuie reliefate sunt d

care ale instituţiei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 (a).

Un al doilea demers este acela de a identifica legea penală mai favor

, /2005 (b). a. În forma iniţială, art. 10 din Legea nr. 241/2005 îi

conferea atitudinii subiectului activ o dublă natură juridică, în funcţie de întinderea prejudiciului cauzat. Dacă prejudiciul cauzat era mai mic sau egal cu 50.000 de Euro, atitudinea subiectului activ avea natura unei cauze de nepedepsire. Dacă prejudiciul cauzat era mai mare de 50.000 de Euro, atitudinea subiectului activ avea natura unei cauze de reducere cu o jumătate a limitelor pedepsei închisorii. În cadrul celei de-a doua categorii, se opera cu o nouă distincţie, bazată, de asemenea, pe întinderea prejudiciului cauzat. Dacă prejudiciul cauzat era mai mare de 50.000 de Euro şi mai mic sau egal cu 100.000 de Euro, cauza de reducere a pedepsei este însoţită de posibilitatea aplicării unei

era mai mare de 100.000 de Euro, cauza de reducere a pedepsei era pură şi simplă.


193

i activ constituia:

ii cu pedeapsa amenzii, dacă prejudiciul cauzat

cere obligatorie, cu o jumătate, a limitelo

ere cu o jumătate a limitelor pedepsei închisorii, indiferent de întinde

pedepsei este aplicabilă în raport cu infracţiunea prevăzută la art. 8 şi cu cele prevăzute la art. 9 din Legea nr. 241/20057.

În sinteză, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005, în forma sa iniţială, atitudinea subiectulu

- o cauză de nepedepsire, dacă prejudiciul cauzat era mai mic sau egal cu 50.000 de Euro;

- o cauză de reducere obligatorie, cu o jumătate, a limitelor pedepsei închisorii şi de înlocuire facultativă a pedepsei închisor

era mai mare de 50.000 de Euro şi mai mic sau egal cu 100.000 de Euro;

- o cauză de redur pedepsei închisorii, dacă prejudiciul cauzat era mai

mare de 100.000 de Euro. În forma ulterioară, art. 10 din Legea nr. 241/2005

şterge diferenţierile cu care forma iniţială opera. Atitudinea subiectului activ are, în prezent, natura unei cauze de reduc

rea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. În forma iniţială, doctrina a acceptat, în majoritatea ei,

că art. 10 din Legea nr. 241/2005 avea un domeniu de aplicare limitat la infracţiunile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005. În forma ulterioară, art. 10 din Legea nr. 241/2005 îşi clarifică domeniul de aplicare. Clarificarea este în sensul în care cauza de reducere a

7 Într-adevăr, doctrina a acceptat, în general, că art. 10 avea un domeniu

de aplicare limitat la art. 9. Dar, în acelaşi timp, am văzut că au existat opinii potrivit cărora art. 10 ar fi trebuit să aibă un domeniu de aplicare extins la toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 241/2005. Aşadar, pentru aceia dintre noi care am considerat că art. 10 era aplicabil numai în raport cu art. 9, modificarea extinde domeniul de aplicare a art. 10, de la art. 9 la art. 8 şi 9. Dimpotrivă, pentru aceia dintre noi care au considerat că art. 10 era aplicabil în raport cu toate normele de incriminare prevăzute


194

infracţiunile prevăzute de art. 8 ş din Legea nr. 241/2005.

uantă prevăzută la art. 75

e de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.

În concluzie, cât priveşte natura juridică şi domeniul

de aplicare ale instituţiei prevăzute la art. 10 din Legea nr. 241/2005, în prezent, atitudinea subiectului activ constituie o cauză de reducere cu o jumătate a limitelor pedepsei închisorii, aplicabilă în raport cu

i 9 Stabilind acest fapt, se impune să cercetăm relaţia

dintre cauza de reducere a pedepsei prevăzută la art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi circumstanţa aten

alin. (1) lit. d) din noul Cod penal. Conform art. 75 alin. (1) lit. d) din noul Cod penal8, cu

excepţiile indicate în mod expres şi limitativ de text, constituie circumstanţă atenuantă acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen. În continuare, conform art. 76 alin. (1) din noul Cod penal, în cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzut

Instituţia prevăzută la art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi cea prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) din noul Cod penal sunt specii ale aceluiaşi gen. Amândouă se includ într-o categorie mai largă, aceea a cauzelor de atenuare a răspunderii penale9.

în

in art. 245 pct. 5 din L

clud-alături de stările de atenuare şi de

Legea nr. 241/2005, modificarea limitează domeniul de aplicare a art. 10, la art. 8 şi 9.

8 Litera d) a art. 75 alin. (1) a fost introdusă pregea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a noului Codul penal,

publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012. 9 Împrejurările care acţionează asupra limitelor speciale de pedeapsă se

numesc cauze de individualizare a răspunderii penale. Ele se împart în cauze de atenuare şi cauze de agravare. Din punctul meu de vedere, în categoria cauzelor de atenuare se in


195

5 alin. (1) lit. d) din noul Cod pe

din Legea nr. 241/2005 este aplicabilă numai

rge din utilizarea, în

Prima este o cauză specială de reducere a pedepsei, iar cea de-a doua este o circumstanţă atenuantă generală. Ambele fiind variante de specie ale aceluiaşi gen, între ele însele există o relaţie de la general la special. Art. 7

nal constituie norma generală, iar art. 10 din Legea nr. 241/2005 constituie norma specială.

Cu excepţiile expres şi limitativ indicate în text, circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) C.pen. este aplicabilă în raport cu orice infracţiune, indiferent de obiectul ei juridic şi de subiectul ei pasiv. Consider că circumstanţa atenuantă în discuţie este aplicabilă inclusiv în raport cu infracţiunile din Legea nr. 241/2005, în afara acelora prevăzute la art. 8 şi 9. Cauza de reducere a pedepsei prevăzută la art. 10

în raport cu infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, atitudinea subiectului activ al uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 de a acoperi prejudiciul cauzat, până cel mai târziu la primul termen de judecată în primă instanţă, nu va determina o dublă reducere a limitelor pedepsei închisorii, mai întâi cu o jumătate, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005, iar apoi cu o treime, conform art. 76 alin. (1) din noul Cod penal. O asemenea atitudine va determina o unică reducere a limitelor pedepsei închisorii, cu o jumătate, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005. Într-adevăr, fiind întru totul de acord că una şi aceeaşi împrejurare nu poate avea un dublu efect agravant, consecvenţa ne obligă să acceptăm că, în egală măsură, una şi aceeaşi împrejurare nu ar trebui să aibă un dublu efect atenuant. Aceasta este concluzia care decu

circumstanţele atenuante-şi cauzele de reducere a pedepsei prevăzute în unele dintre legile penale speciale.


196

legătur

elemen

fel, următoarele ipoteze:

9 din Legea nr. 241/2005 şi:

psire în legea veche şi o cauză de reducere a pedeps

conform legii vconform

ă cu cele două norme, a argumentului de interpretare logică „specialul derogă de la general”10.

b. Aşa cum am văzut mai sus, instituţia prevăzută la 10 din Legea nr. 241/2005 a fost modificată în ceea ce priveşte domeniul de aplicare şi natura juridică. De la cele două

te trebuie să plecăm, în demersul de a identifica legea penală mai favorabilă. Vom avea, ast

- infracţiunea săvârşită este una dintre cele prevăzute de art.

- prejudiciul cauzat este mai mic sau egal cu 50.000 de Euro.

În acest caz, atitudinea subiectului activ constituie o cauză de nepede

ei în legea nouă, ceea ce înseamnă că legea veche este mai favorabilă;

- prejudiciul cauzat este mai mare de 50.000 de Euro şi mai mic sau egal cu 100.000 de Euro.

În acest caz, atitudinea subiectului activ constituie, în ambele norme succesive, o cauză de reducere a pedepsei, dar cu posibilitatea aplicării unei amenzi penale, în legea veche, şi fără posibilitatea aplicării unei amenzi penale, în legea nouă. Date fiind posibilitatea aplicării unei amenzi penale

echi şi imposibilitatea aplicării unei amenzi penale legii noi, legea veche este mai favorabilă.

- prejudiciul cauzat este mai mare de 100.000 de Euro.

10 În acest context se ridică o problemă, pe care mă rezum la a o enunţa,

lăsând dezvoltarea ei pentru un alt prilej. Care ar justificarea - obiectivă şi rezonabilă, desigur - pentru care una şi aceeaşi atitudine - de a acoperi prejudiciul cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni - produce afecte diferite asupra pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune? De ce acest efect este reducerea cu o jumătate a limitelor pedepsei, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, şi reducerea cu o treime, în cazul oricăror alte infracţiuni, inclusiv în cazul celorlalte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005?


197

cesive, o cauză de reducere a pedepsei. Nu se poat

iva aplicării legii penale în timp, este inciden

săvârşirii faptei; - infracţiunea săvârşită este cea prevăzută de art. 8 din

L

În acest caz, atitudinea subiectului activ constituie, în ambele norme suc

e crea, aşadar, o ierarhizare între cele două norme. Prin urmare, din perspect

t principiul activităţii legii penale. Aceasta înseamnă că, într-o situaţie tranzitorie, se va aplica art. 10 din Legea nr. 241/2005 în forma iniţială, ca normă în vigoare în momentul

egea nr. 241/2005. În acest caz, indiferent de întinderea prejudiciului

cauzat, atitudinea subiectului activ este lipsită de relevanţă în legea veche11, dar constituie o cauză de reducere a pedepsei în

11 Lipsa de relevanţă în legea veche a atitudinii subiectului activ trebuie

pr

ea nr. 241/2005 nu putea avea relevanţă în calitate de ca

anţă, spre exemplu, ca circumstanţă atenuantă judiciară, co

in Legea nr. 241/2005, în forma ulterioară. În această si

ivită numai din perspectiva art. 10 din Legea nr. 241/2005. Într-adevăr, acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de art. 8 din Leg

uză de reducere a pedepsei, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005, dar putea avea relev

nform art. 74 alin. (1) lit. b) din Codul penal de la 1969. Ipoteza este următoarea: - o persoană este trimisă în judecată pentru infracţiune prevăzută de art.

8 din Legea nr. 241/2005 (pedeapsa este închisoarea de la trei ani la zece ani închisoare);

- infracţiunea este săvârşită anterior, dar este judecată ulterior datei de 1 februarie 2014;

- persoana trimisă în judecată acoperă prejudiciul cauzat, până cel mai târziu la primul termen de judecată în primă instanţă. Este posibil ca această atitudine a persoanei trimise în judecată să îndeplinească atât condiţiile circumstanţei atenuante prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. b) din Codul penal de la 1969, cât şi condiţiile cauzei de reducere a pedepsei prevăzute la art. 10 d

tuaţie, va fi aplicabilă circumstanţa atenuantă prevăzută în legea veche, iar nu cauza de reducere a pedepsei prevăzută în legea nouă, pentru că efectul circumstanţei atenuante este mai favorabil decât efectul cauzei de reducere a pedepsei. Astfel, prin reţinerea circumstanţei atenuante limitele de pedeapsă devin trei luni-trei ani minus o zi închisoare, în timp ce prin


198

legea nouă, ceea ce înseamnă că, în principiu, legea nouă este mai favorabilă.

reţinerea cauzei de reducere limitele de pedeapsă devin un an şi şase luni-cinci ani închisoare.

Concluzia care s-ar putea desprinde este aceea că, în materia infracţiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 241/2005, cu referire la art. 10 din aceeaşi Lege, norma nouă este mai favorabilă, numai dacă atitudinea subiectului activ de a acoperi prejudiciul cauzat nu constituie circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută la art. 74 alin. (1) lit. b) din Codul penal de la 1969.

Liviu Drăgănescu

Practica judiciară recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia Legii nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989

Liviu Drăgănescu Procuror la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii

This article makes a short presentation and analysis of the recent case law of the High Court of Cassation and Justice in the matter of applying and interpreting the Law no. 221/2009.

1. Dosar nr. 1159/91/2010 – Decizia nr. 3533 din 9 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă

Prin cererea înregistrată sub nr. 1159/91/2010 la Tribunalul Vrancea, reclamanta U.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea soţului său U.D., condamnare cu caracter politic.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că prin sentinţa penală nr. 19 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar Galaţi defunctul său soţ a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea infracţiunii de acte de teroare prevăzută de art. 1 din Decretul nr. 199/1950.

Reclamanta a mai arătat că după arestarea soţului său a

199

Practica judiciară recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

200

rămas cu cei doi copii, lipsită de posibilităţi materiale, fiind persecutată de autorităţi şi supravegheată în permanenţă. În ceea ce-l priveşte pe defunct, reclamanta a arătat că pe perioada detenţiei a suferit un tratament inuman, fiind supus la violenţe fizice, umilinţe, înfometare, muncă istovitoare, iar după eliberare a fost supravegheat şi urmărit în permanenţă.

A solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi în dovedirea acesteia a depus la dosar înscrisuri şi a solicitat audierea martorului M.I..

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Vrancea a depus la dosar întâmpinare şi a solicitat ca la stabilirea prejudiciului să se ţină seama de criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 505 alin. (1) Cod procedură penală precum şi de drepturile acordate reclamantei prin Decretul Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.

Prin sentinţa civilă nr. 356 din 20.05.2010 a Tribunalului Vrancea a admis în parte acţiunea reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 63.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 19 din 15 martie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi, defunctul U.V.D. a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru acte de teroare, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 1 lit. d) şi art. 4 din Decretul nr. 199/1950.

Potrivit art. 1 pct. 2 lit. i) din Legea nr. 221/2009, această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Instanţa a mai reţinut că reclamanta a făcut dovada, cu

Liviu Drăgănescu

201

actele de stare civilă depuse, că este soţia supravieţuitoare a defunctului, fiind îndreptăţită potrivit art. 5 pct. 1 din Legea nr. 221/2009 să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunct prin condamnare, acest drept izvorând din lege.

Pe baza probelor administrate în cauză, instanţa a reţinut că defunctul a fost arestat la data de 14.01.1958 şi eliberat la data de 15.04.1964, ca urmare a aplicării decretului de graţiere nr. 176/1964, fiind deţinut în Galaţi, la sediul Securităţii Galaţi şi apoi la Penitenciarul Galaţi, Penitenciarul Gherla, Colonia Salcia, Colonia Giurgeni şi Colonia Periprava. În toată această perioadă defunctul a fost supus unor tratamente inumane, la violenţe fizice, la înfometare, la muncă forţată şi extenuantă, fiind ţinut în condiţii mizere, în frig, pe perioada de iarnă, în căldură şi fără aerisire, vara, ca de altfel toţi deţinuţii politici. Suferinţele psihice au continuat şi după eliberare, atât defunctul cât şi familia fiind urmăriţi de autorităţi, ameninţaţi şi izolaţi de restul comunităţii care evita contactul cu ei de frica organelor de securitate. Familiei i-au fost confiscate toate bunurile, ceea ce a făcut ca reclamanta să trăiască în sărăcie şi privaţiuni.

Faţă de aceste împrejurări instanţa a reţinut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de defunctul său soţ şi de ea, astfel că este îndreptăţită să solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului cărora a avut în vedere că defunctul nu a beneficiat de reparaţiile Decretului Lege nr. 118/1990, întrucât a decedat la data de 12 decembrie 1990.

În ce priveşte cuantumul sumei, ţinând seama de perioada executată, 6 ani şi 3 luni (14 ianuarie 1958 - 15 aprilie 1964) şi de faptul că defunctul a decedat a 12 decembrie 1990, fără a beneficia de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat că suma de 63.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei.


202

Împotriva sentinţei civile nr. 356 din 20.05.2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta şi pârâtul, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 110 A din 18 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia Civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea.

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale de la 63.000 Euro la 6000 Euro, în echivalent lei.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta

U.B., domiciliată în comuna Răstoaca, jud. Vrancea. Instanţa de apel a constatat că prin deciziile nr. 1358,

1360 şi 1354 din 21.10.2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la epoca judecării apelurilor, temeiul juridic invocat de reclamantă prin acţiune nu mai există.

Curtea a apreciat, însă, că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond şi, cu atât mai puţin, în cazul în care în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.

Reclamanta a promovat acţiunea de faţă la data de 02.04.2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate, astfel încât, dat fiind faptul că în cauză este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea de apel a considerat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudenţa CEDO în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă la data publicării deciziilor

Liviu Drăgănescu

203

mai sus-menţionate, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a reţinut că reclamanta avea o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1 şi că pretenţiile acesteia, constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a soţului ei, trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a reţinut că cererea reclamantei de acordare a daunelor morale este admisibilă.

Reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 221/2009, şi poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică a soţului ei.

Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, Curtea a apreciat că suma acordată este nepotrivit de mare.

Raportat la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, având în vedere şi faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulţi ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind că destinaţia finală a acordării unei compensaţii suplimentare este aceea de a crea condiţii de viaţă care să aline într-o oarecare măsură suferinţele victimei, în condiţiile în care suferinţele psihice sunt incomparabile cu un venit bănesc şi că prin cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogăţire fără justă cauză, ci o recunoaştere publică a caracterului politic al condamnărilor din perioada de referinţă, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu condiţionează constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensaţii materiale în favoarea victimei, Curtea a


204

apreciat că suma de 6.000 Euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin stabilirea acestei sume nu se poate pretinde că s-au şters sau reparat prejudiciile morale, scopul acordării despăgubirilor fiind, mai degrabă, acela de satisfacţie dată persoanei lezate prin recunoaşterea nedreptăţii care i s-a făcut şi prin condamnarea expresă a regimului faţă de care s-a împotrivit soţul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Critica formulată a vizat excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

A arătat că motivarea instanţei de apel nu este legală întrucât decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice declarate neconstituţionale, acţiunea reclamantei fiind lipsită de temei juridic, iar prin Decizia nr. 110/A din data de 18.05.2011, Curtea de Apel Galaţi a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358, 1354 şi 1360/21.10.2010, acordând în mod nelegal despăgubiri morale.

La termenul de dezbateri din data de 9 septembrie 2013, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor incidenţa în speţă a soluţiei pronunţate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Liviu Drăgănescu

205

Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Conform art. 3307 alin. (4) Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la


206

data publicării lor în Monitorul Oficial al României şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Or, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica pârâtului în acest sens fiind fondată.

Este de necontestat că măsura arestării şi condamnării la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii luată împotriva autorului U.V.D., prin sentinţa penală nr. 19 din 15 martie 1958, i-a generat reclamantei prejudicii de netăgăduit şi că aceasta, în baza textului iniţial al

Liviu Drăgănescu

207

legii era îndreptăţită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat [făcând aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009].

Cu toate acestea, chiar dacă la data promovării acţiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.

În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.


208

De aceea nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.

Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

În acest context al analizei se reţine că problema ultraactivităţii unui text de lege şi după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală a fost, de altfel, definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care [în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) Cod procedură civilă, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010], prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7.XI.2011, Partea I, a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele

Liviu Drăgănescu

209

convenţionale europene nu i le legitimează”. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei

pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului şi pe fond respingerea acţiunii, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că schimbă în tot sentinţa civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, Secţia civilă şi respinge acţiunea reclamantei U.B., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 3533 din 9 septembrie 2013, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 110 A din 18 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia Civilă, a modificat în parte decizia atacată în sensul că a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, Secţia civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

2. Dosar nr. 5740/30/2009 - Decizia nr. 3763 din 6

noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II - a Civilă

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 5740/30/29.09.2009, reclamanţii E.M., E.C., N.L. […] şi


210

J.D. […] au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi au solicitat, în baza art. 1 alin. (3) şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la 100.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral ce li s-a cauzat prin stabilirea domiciliului obligatoriu pentru întreaga familie o perioadă de 4 ani şi 6 luni.

Au solicitat şi despăgubiri materiale de 800.000 euro, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii deportării şi anume: corpul de clădire demolat, refacerea restului clădirii, inventarul gospodăresc, utilajele agricole, animalele din gospodărie, producţia agricolă pentru perioada deportării.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la 18.06.1951 au fost dislocaţi din localitatea Gelu, jud. Timiş, şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Perieţii Noi (Fundata), raion Slobozia, unde au fost obligaţi să locuiască până la 20.12.1955. La acea dată întreaga avere le-a fost confiscată, restituindu-li-se la întoarcere doar casa, care însă parţial nu mai era utilizabilă, şi terenul arabil în suprafaţă de 21,66 mp, acesta din urmă restituit în baza Legii nr. 18/1991.

Reclamanţii au mai arătat că şi ulterior întoarcerii din Bărăgan au suferit umilinţe şi privaţiuni pe toate planurile vieţii private şi profesionale.

În drept, au invocat art. 1 alin. (3), art. 3 şi art. 5 pct. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, art. 998 şi 999 Cod civil, art. 2, art. 3, art. 4 şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1792/05.07.2010, pronunţată în dosarul nr. 5740/30/2009, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii E.M., E.C., N.L. şi J.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul să le plătească suma de

Liviu Drăgănescu

211

9900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral, respingând în rest acţiunea reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că împotriva reclamanţilor s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, localitatea Perieţii Noi, Raion Slobozia, de la data de 18.06.1951 până la data de 20.12.1955, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Această măsură se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Coroborând dispoziţiile legale menţionate cu cele ale art. 1 pct. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 62/30.06.2010 şi cu cele ale pct. 2 alin. (1) al actului normativ menţionat, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice sa le plătească reclamanţilor câte 9900 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, prima instanţă a reţinut că, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a înţeles să coreleze aceste dispoziţii cu cele ale legii speciale nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii, dacă nu au fost deja retrocedate în natură, sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.

În identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare, instanţele trebuie să ţină seama de disp. art. 2 şi ale art. 6 din Legea nr. 10/2001,


212

însă bunurile solicitate de reclamanţi nu intră în categoria imobilelor vizate de Legea nr. 10/2001.

În plus, a reţinut prima instanţă, nu s-a făcut dovada că bunurile indicate de reclamanţi au fost confiscate ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.

Împotriva sentinţei civile nr. 1792/05.07.2010 au declarat apel în termenul legal atât reclamanţii, cât şi pârâtul.

În motivarea apelului, reclamanţii au adus critici cuantumului despăgubirilor morale acordate, insuficient în raport cu suferinţele îndurate în perioada deportării. În acelaşi context au arătat că O.U.G. nr. 62/2010, care plafonează despăgubirile morale ce pot fi acordate în baza Legii nr. 221/2009, contravine principiilor fundamentale consacrate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În privinţa despăgubirilor materiale, au arătat că înscrisurile depuse la dosar constituie un început de dovadă scrisă, dorind să fie completate cu depoziţiile unor martori, probă care însă le-a fost respinsă.

În acelaşi context au criticat interpretarea prea strictă şi rigidă, în disonanţă cu intenţia reală a legiuitorului, a dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, au arătat că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată solicitate şi dovedite în baza art. 274 alin. (1) C.proc.civ..

În motivarea apelului pârâtului, în primul rând s-a invocat excepţia nulităţii sentinţei primei instanţe, care nu cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 261 alin. (1) C.proc.civ., respectiv nu cuprinde susţinerile pârâtului şi motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat apărările şi cererile pârâtului (pct. 3 şi pct. 5).

Pe fond, pârâtul a susţinut că despăgubirile morale se acordă numai în cazul celor care au suferit o condamnare cu caracter politic, iar nu şi celor supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic.

Liviu Drăgănescu

213

Pe de altă parte, a arătat că prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar reclamanţii au beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute pentru cei persecutaţi politic de vechiul regim, conform Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 505/09.03.2011, pronunţată în dosarul nr. 5740/30/2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelurile declarate de reclamanţii E.M., E.C., N.L. şi J.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.

A desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte despăgubirile morale solicitate de reclamanţi în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, că acest text legal a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de faţă, decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.


214

Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor E.M., E.C., N.L. şi J.D., şi-a încetat efectele juridice.

Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Nu se poate reţine nici că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.

Totodată, reclamanţii beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Pe de altă parte însă, apelul reclamanţilor este întemeiat în ceea ce priveşte despăgubirile materiale.

Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1) lit. b), dă dreptul la despăgubiri materiale persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

În conformitate cu acest text legal, persoanele menţionate anterior au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, dacă bunurile nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.

Liviu Drăgănescu

215

247/2005. Prima instanţă, interpretând greşit acest text legal, a

reţinut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat şi în cazul Legii nr. 221/2009 doar imobilele care intră şi în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Întrucât reclamanţii solicită despăgubiri pentru bunurile mobile pretins confiscate şi pentru câştigurile nerealizate, a mai reţinut prima instanţă, aceste despăgubiri nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 însă nu face distincţie între bunuri imobile şi bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate”.

De asemenea, nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare.

Acolo unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu poate să o facă.

Legea nr. 221/2009 exceptează doar de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. În acest context se face referire la aceste legi reparatorii.

Respingând pretenţiile reclamanţilor constând în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009, prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra fondului acestor pretenţii, situaţie în care devine aplicabil art. 297 alin. (1) Cod procedură civilă în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010, conform art. XXII alin. (2) din această lege.

În consecinţă, au fost admise apelurile reclamanţilor şi pârâtului, a fost desfiinţată hotărârea atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş

Împotriva deciziei civile nr. 505/09.03.2011 a Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Timiş.


216

Prin decizia civilă nr. 2030/21.03.2012, pronunţată în dosarul nr. 5740/30/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că art. 297 alin. (1) C.proc.civ. a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, iar această modificare consacră regula reţinerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepţia şi putând fi dispusă doar în două situaţii: 1. când judecata în primă instanţă s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.

Cum în speţă tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, pronunţându-se atât asupra daunelor morale, acţiunea fiind admisă în parte sub acest aspect, cât şi asupra daunelor materiale, pe care le-a respins, iar părţile au fost legal citate, soluţia instanţei de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispoziţiile art. 297 alin. (1) C.proc.civ., care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecinţă încalcă şi principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Soluţia de reţinere spre rejudecare se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere privind daunele morale din perspectiva deciziei Curţii Constituţionale, ce a declarat neconstituţional textul de lege reprezentând temeiul juridic al acestor pretenţii, admiţând apelul pârâtului şi respingând acţiunea reclamanţilor.

Sub acest aspect nu se poate reţine critica recurentului-pârât conform căreia instanţa de apel nu ar fi soluţionat cauza în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, întrucât din

Liviu Drăgănescu

217

considerentele deciziei rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere constatând incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza fiind trimisă în rejudecare doar în ceea ce priveşte problema daunelor materiale.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 313 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în vederea soluţionării capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale.

Cauza a fost din nou înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 5740/30/2009.

În rejudecare, având în vedere dispoziţiile obligatorii - conform art. 315 alin. (1) C.proc.civ. – ale deciziei de casare şi limitele rejudecării impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv rejudecarea apelurilor în privinţa acordării despăgubirilor materiale, ţinând seama şi de art. 295 alin. (2) C.proc.civ., instanţa a dispus completarea probatoriului cu proba testimonială şi o expertiză judiciară pentru evaluarea bunurilor pretins confiscate de stat.

Examinând hotărârea atacată, în privinţa capătului de cerere privind despăgubirile materiale, în raport cu motivele invocate de apelanţi, cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C.proc.civ., cu decizia de casare şi cu probatoriul administrat în cauză, instanţa constată următoarele:

În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, aceştia au făcut dovada faptului că la 18.06.1951, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, au fost dislocaţi din localitatea Gelu, jud. Timiş şi deportaţi în Câmpia Bărăganului, în localitatea Perieţii Noi (Fundata), raion Slobozia.

Art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul la despăgubiri materiale al persoanelor


218

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi al soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

În conformitate cu acest text legal, persoanele respective au dreptul la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, dacă bunurile nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

În speţă, înşişi reclamanţii E.M., E.C., N.L. şi J.D. au fost cei deportaţi în Câmpia Bărăganului, măsură dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 şi care are de drept caracter politic în baza art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, reclamanţii sunt persoane îndreptăţite a obţine despăgubiri materiale în baza Legii nr. 221/2009.

Pe de altă parte, au dreptul la despăgubiri nu numai pentru imobilele care intră şi în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci şi pentru orice alte bunuri care au fost confiscate ca efect al măsurii deportării în Câmpia Bărăganului.

Textul legal menţionat anterior nu face distincţie între bunuri imobile şi bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate”, iar acolo unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu poate să o facă.

Trimiterea la Legile nr. 10/2001 şi nr. 245/2005 a fost făcută de legiuitor doar pentru a se evita o dublă despăgubire.

Reclamanţii au solicitat despăgubiri materiale în cuantum de 500.000 euro, reprezentând, aşa cum au precizat în rejudecare, echivalentul mai multor bunuri (mobile) confiscate în momentul deportării în Bărăgan. De asemenea, au solicitat şi contravaloarea producţiei agricole rămase pe câmp în momentul deportării (1951), de pe cele 21,66 ha teren pe raza localităţii Gelu, precum şi contravaloarea producţiei nerealizate în perioada deportării (1952-1955) pe acelaşi teren.

Liviu Drăgănescu

219

Prin probele administrate în cauză, reclamanţii au dovedit faptul confiscării numai cu privire la unele dintre bunurile a căror valoare au solicitat-o.

Astfel, din adeverinţa nr. 3229/05.08.2009 a Primăriei Variaş (fila 10 din dosarul de fond) rezultă că în momentul deportării, conform registrului agricol al localităţii Gelu, reclamantul E. M. deţinea mai multe utilaje agricole precum şi un anumit număr de animale.

În plus faţă de aceste bunuri, martorii audiaţi în cauză au confirmat că reclamanţilor li s-au mai preluat de stat în momentul deportării anumite bunuri mobile individualizate.

Contravaloarea tuturor acestor bunuri dovedite a fi fost confiscate este, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul T.P., de 47.786 lei.

În ceea ce priveşte contravaloarea recoltelor, reclamanţii au dreptul doar la recolta anului 1951, care a fost confiscată în momentul deportării, iar nu şi la beneficiul nerealizat de pe terenurile proprietatea lor în perioada deportării.

Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 stabileşte în mod clar doar dreptul la „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ... ca efect al măsurii administrative”.

Valoarea recoltei anului 1951, având în vedere şi structura culturilor pe terenul arabil proprietatea reclamanţilor aşa cum rezultă din adeverinţa Primăriei Variaş (fila 10 din dosarul de fond), este, conform raportului suplimentar de expertiză întocmit de expertul P.T., de 81.619 lei.

În consecinţă, despăgubirile materiale la care au dreptul reclamanţii sunt în total de 129.405 lei (47.786 lei + 81.619 lei), cererea reclamanţilor pentru despăgubiri materiale urmând a fi admisă în parte, pentru bunurile dovedite confiscate şi, deci, pentru această sumă.

În ceea ce priveşte apelul pârâtului, faţă de soluţia


220

primei instanţe, acest apel a vizat doar capătul de cerere pentru despăgubiri morale al reclamanţilor, soluţionat irevocabil prin respingere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispunând rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Timişoara doar cu privire la daunele materiale. În raport cu acest capăt de cerere (daunele materiale), apelul pârâtului va fi respins.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 296 C.proc.civ. şi art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, Curtea va admite apelul declarat de reclamanţii E.M. şi E.C., aceasta din urmă decedată, J.D. […] şi N.L. […] împotriva sentinţei civile nr. 1792/05.07.2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 5740/30/2009.

În consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul în care a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Timiş, la plata faţă de reclamanţi a sumei de 129.405 lei, cu titlul de despăgubiri materiale.

Instanţa a respins celelalte pretenţii ale reclamanţilor şi a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva sentinţei civile nr. 1792/05.07.2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 5740/30/2009, în privinţa despăgubirilor materiale.

Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanţii E.M. şi E.C., aceasta din urmă decedată, J.D. […] şi N.L. […] împotriva sentinţei civile nr. 1792/05.07.2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 5740/30/2009, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Timiş, la plata faţă de reclamanţi a sumei de 129.405 lei, cu titlul de despăgubiri materiale, a respins celelalte pretenţii ale reclamanţilor, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat

Liviu Drăgănescu

221

de DGFP Timiş, împotriva sentinţei civile nr. 1792/05.07.2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 5740/30/2009, în privinţa despăgubirilor materiale şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 3763 din 6 noiembrie 2013, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II - a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei civile nr. 52 din 3 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I Civilă, a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată. (neredactată la data întocmirii prezentului material)

În opinia noastră, instanţa supremă a aplicat dispoziţiile Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013 – completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin decizia anterior menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte de Casaţie şi a stabilit că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) se vor face în sensul în care, în aceste cauze, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.

3. Dosar nr. 4128/115/2009 – Decizia nr. 1141 din 19

martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă


222

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 4128/115/2009, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, reclamantul Ş.M. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea abuzivă a tatălui său Ş.G., fără cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 598 din 8 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Ş.M. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22.12.1989 sau moştenitorii săi pot solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum şi probatoriul administrat, din care a rezultat că Ş.G., autorul reclamantului, a fost condamnat la pedeapsa capitală în baza sentinţei penale nr. 125/05.03.1955 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara.

În stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, astfel că, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 400.000 euro.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin reprezentant, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii

Liviu Drăgănescu

223

cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 375/A din 20 octombrie 2010,

Curtea de Apel Timişoara, instanţa învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac, a admis cererea formulată de reclamantul intimat Ş.M., a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva sentinţei primei instanţe, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri şi a menţinut în rest sentinţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat că pârâtul nu a contestat starea de fapt reţinută în cauză şi, apreciind că tribunalul a stabilit în mod corect împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantului, a admis apelul, reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată, dispoziţii care limitează la 5000 euro despăgubirile ce pot fi acordate succesorilor de gradul I ai persoanelor condamnate politic.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Ş.M., cât şi pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, iar, prin decizia civilă nr. 6643 din 30 septembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 4128/115/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 375/A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia Civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I Civilă, prin decizia civilă nr. 88 din 24 aprilie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul


224

Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul în favoarea reclamantului la plata sumei de 30.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral şi a menţinut în rest sentinţa atacată, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea a reţinut, în condiţiile art. 315 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit căruia statuările instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţele învestite cu rejudecarea cauzei, că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere exclusiv faptul că instanţa de apel a reţinut, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, limita impusă de art. II din Ordonanţă, text declarat neconstituţional, aspect în raport de care se impunea reevaluarea despăgubirilor ce urmau a se acorda reclamantului raportat la criteriile stabilite de art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma sa iniţială.

Din această perspectivă, a înlăturat aplicabilitatea în speţă a deciziei nr. 1358/21.10.2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare având drept consecinţă lipsirea de temei juridic a acestei categorii de pretenţii şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională, reţinând, în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale, în sensul că nu se aplică cauzelor în care, la momentul la care decizia a fost publicată în Monitorul Oficial, reclamantul beneficia de o hotărâre definitivă care constata dreptul său la despăgubiri, precum şi existenţa obligaţiei Statului în acest

Liviu Drăgănescu

225

sens. În privinţa cuantumului despăgubirilor, Curtea a plecat

de la premisa că, într-adevăr, prin condamnarea cu caracter politic la pedeapsa cu moartea dispusă împotriva tatălui reclamantului, care a fost executat după o perioadă de detenţie, i-au fost lezate tatălui reclamantului libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică şi psihică, ce sunt valori esenţiale ale personalităţii umane şi care o definesc, fiind, totodată, şi drepturi fundamentale. Finalmente, s-a adus atingere dreptului acestuia la viaţă, ca drept suprem, pierdere imposibil de reparat în natură, prin repunerea în situaţia anterioară.

Referitor la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, a avut în vedere situaţia concretă a speţei şi criteriile reale, respectiv vârsta condamnatului politic, natura condamnării dispuse şi executate efectiv cu consecinţa suprimării vieţii tatălui reclamantului, impactul acestei măsuri asupra vieţii reclamantului, care avea 15 ani la data executării tatălui său, lucru care l-a lipsit de sprijin patern într-o perioadă dificilă a existenţei sale, analizându-le în raport de conceptul de reparaţie ”în echitate” specifică jurisprudenţei Curţii Europene.

Împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I Civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate în sensul schimbării sentinţei pronunţate de prima instanţă, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive.

În dezvoltarea criticilor formulate subsumat motivului de nelegalitate indicat, pârâtul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor Deciziei nr. 1358 din 21.10.2010 a Curţii Constituţionale prin care temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit.


226

a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituţional şi că în mod eronat s-a reţinut că reclamantul avea, anterior deciziei constituţionale, un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Critica referitoare la admiterea cererii de acordare a daunelor morale, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial, este fondată.

Astfel, problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control de constituţionalitate exercitat a posteriori, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Prevederile legale în raport de care reclamantul era îndreptăţit la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituţionale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituţionalitate şi ulterior, ca şi consecinţă a nepunerii

Liviu Drăgănescu

227

acestora de către Parlament în acord cu prevederile constituţionale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358/21.10.2011 în Monitorul Oficial - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, de la data publicării în Monitorul Oficial al României şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare pronunţării Deciziei nr.


228

1358/2010 de Curtea Constituţională, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Această concluzie a fost statuată expres şi prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii în dosarul nr. 2/2011, instanţa supremă reţinând că dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată.

Or, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cauza se afla în faza procesuală a recursului, care a fost finalizat prin decizia civilă nr. 6643 din 30 septembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 4128/115/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală dispunând în sensul admiterii recursului şi casării cu trimitere la instanţa de apel, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional, instanţa de prim control judiciar soluţionând apelul la 24 aprilie 2012.

Referitor la decizia civilă nr. 375/A din 20 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de apel în primul ciclu procesual, se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 311 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora hotărârea casată nu are nicio putere, astfel că, în raport de cele expuse nu se poate aprecia că reclamantul avea speranţa legitimă a dobândirii unui bun în sensul jurisprudenţei CEDO.

Potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) Cod procedură

Liviu Drăgănescu

229

civilă, dezlegarea dată printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii unor probleme de drept care au format obiectul acestui recurs este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Recursul în interesul legii este o procedură specială prevăzută de dispoziţiile Codului de procedură civilă, distinct de căile de atac, creată pentru “a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti” - art. 329 Cod procedură civilă.

Astfel, în scopul funcţionării coerente a sistemului judiciar, este necesar ca practica instanţelor de judecată cu privire la dezlegarea problemelor de drept să fie unitară. De aceea, în scopul evitării unei practici judiciare neunitare care să provoace nesiguranţă şi incoerenţă, legiuitorul a înţeles să reglementeze instituţia recursului în interesul legii, menţionând expres că dezlegarea dată problemelor de drept prin hotărârile pronunţate pe această cale este obligatorie pentru instanţele de judecată.

Pe cale de consecinţă, având în vedere intervenirea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţei de apel, în rejudecare, îi revenea obligaţia cenzurării cauzei din perspectiva soluţiei pronunţate de instanţa supremă asupra problemei de drept privind efectele dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, dispoziţiile deciziilor pronunţate în calea extraordinară de atac a recursului în interesul legii prevalând indicaţiilor date de instanţele de casare în cazul casărilor cu trimitere conform dispoziţiilor art. 315.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale


230

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică

obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.

În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.

De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.

Liviu Drăgănescu

231

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) Cod procedură civilă, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia I Civilă, pe care o va modifica în sensul schimbării în tot a sentinţei civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia Civilă şi, în consecinţă, va respinge acţiunea formulată de reclamantul Ş.M..

Prin decizia nr. 1141 din 19 martie 2013 Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie Secţia a II – a Civilă a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia I Civilă, pe care a modificat-o în sensul schimbării în tot a sentinţei civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia Civilă şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul Ş. M..

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bd. Libertăţii, nr. 12, sector 5, Bucureşti, cod poştal 050706

Telefon: 021.319.39.12 021/319.38.33, 021/319.38.56 int. 2210

e-mail: [email protected]

Tehnoredactare computerizată Grefier Adrian Costache

ISSN-1224-241

mailto:[email protected]

Documents

MINISTERUL PUBLIC 2 PARCHETUL DE PE LÂNG ÎNALTA 0 …revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/03/Pro-Lege_2014_1_2.pdf · MIHAIL UDROIU, Judecător . Consilier al procurorului