PARTEA I

UNICITATEA MESIANISMULUI RESTAURATOR

SECŢIUNEA I

PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRAUNOR DIFERITE TIPURI DE MESIANISM

I. MESIANISMUL CA ARHETIP

Psihologia ne-ar spune că Mesia ar fi un arhetip născocit din diverse trebuinţe, cum ar fi trebuinţa de siguranţă şi trebuinţa de a experia sacrul (transcendentul/mysterium tremendum et fascinans-ul lui Rudolf Otto).1

Mai concret, încă din fragedă pruncie, individul uman se întâlneşte cu oameni răi, care de obicei sunt şi mai puternici decât el, este batjocorit, abuzat şi violentat, experimentând durerea şi nedreptatea. Acestea sunt experienţele umane trăite infinit mai des şi mai plenar decât liniştea, tihna, pacea. Ca atare, psihismul individual făureşte un Erou civilizator sau un Rege moral, aşteptat pentru a aduce dreptate şi a-i scăpa pe cei slabi de cei mai puternici.2

Dar viaţa este complicată, şi individul uman se izbeşte de multe necunoscute, are întrebări, se frământă şi ar vrea să afle nişte răspunsuri... Pe cine să întrebe?... Cine să-l sfătuiască şi să-l călăuzească? Nu se găseşte, oare, pe undeva, un Înţelept, un Învăţător, un duhovnic priceput sau un guru?... Aşa se naşte arhetipul Înţeleptului, determinat de nevoia omului de a fi consiliat.

Chiar mai mult, arhetipului sau modelului exemplar Mesia, fie el Eroul (civilizator şi/sau Războinicul), fie el Înţeleptul/Învăţătorul sau Mentorul, fie el o fuziune a acestora, i se poate da o valoare mai mare prin acordarea unui nimb de sacralitate – vom vedea mai târziu în ce fel şi pentru ce motiv.

Aşadar, arhetipul Mesia zămisleşte un mesianism individual, conştient sau inconştient, sistematizat sau nu, iar atunci când un număr mare de indivizi au convingeri mesianice şi acestea seamănă unele cu altele, iar indivizii se asociază şi-şi manifestă convingerile, se declanșează o mișcare mesianică, un mesianism de masă care poate să aibă diferite forme de manifestare: ideologic-politică, teologic-religioasă, filosofică şi artistică.

Când apare un mesianism de masă, sociologii de la instituţiile cu fonduri bogate alocate cercetării vor da năvală să-i studieze diversele sale manifestări sociale, psihologii se vor interesa

1 Aplicaţie practică al arhetipului mesianic: o psihologie a religiilor aplicată la populaţii concrete ar spune, de pildă, că Arhetipul par excellence al grecilor şi al civilizaţiei eleniste este Eroul, Războinicul (care s-a perpetuat în decursul veacurilor ajungând astăzi până la noi prin intermediul filmelor cu actorii musculoşi de la Hollywood), pe când Arhetipul evreilor era Înţeleptul, Rabinul care, cu mintea sa, mai degrabă decât cu sabia, despica întunericul ignoranţei şi aducea lumina ştiinţei sacre...2 Gândind astfel, individul uman se poate deplasa spre mitogeneză.

de viaţa psihică, colectivă şi individuală, subliniind calităţile excepţionale ale personalităţii mesianice, iar teologii, din turnul lor de cleştar, vor examina ansamblul de concepte religioase şi modul în care această idee se integrează unei anumite teologii sau istoriei ideilor.3

II. MESIANISMUL CA FORME DE MANIFESTARE

A. Mesianismul ideologic-politicForma politică de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia unor gânditori

de genul lui Marx, Engels, Lenin, Gobineau, Chamberlain, Hitler, Mao Zedong etc., în operele acestora, precum şi în ideologii şi activiştii de partid care le-au călcat pe urme. Sfera de cuprindere a aspiraţiilor unora a fost naţională, a altora internaţională.

Mesianismul ideologic-politic s-a manifestat, printre altele, şi prin intermediul întemeierii de partide milenariste. Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit de sociologie şi antropologie, rezumă:

...Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două ideologii revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-socialismul, regăsim cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială, căderea, ruptura mesianică, instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică a vechilor arieni sunt echivalente ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor sunt echivalente ale căderii; ruptura revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu.4

Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveşte dorinţa sa abisală de a construi „omul nou”. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, în laboratoarele puterii oculte, „trans-umanul” îşi aşteaptă momentul în care, pe fondul unei crize mondiale, va apărea pe scenă...

B. Mesianismul teologic-religiosMai întâi de toate, în legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţia eruditului

istoric al religiilor Mircea Eliade, care deplângea faptul că „Este regretabil că nu dispunem de un cuvânt mai precis…”5 pentru a comunica acest univers conceptual. Însă, neavând alt termen, momentan lucrăm cu noţiunile existente.

Revenind: forma „religioasă” de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia unor gânditori de genul lui Buddha, Zoroastru, Confucius, Iisus, Mahomed etc.), în operele lor, în raportarea lor la conceptul de stat, cultură şi civilizaţie, precum şi în cler (imami, guru, călugări, preoţi etc.).

Mesianismul teologic-religios poate fi descoperit foarte uşor în religiile mondiale: budismul, hinduismul, zoroastrismul, taoismul, iudaismul, creştinismul şi islamismul şiit. Aceste religii, care pot fi denumite generic mesianice, au o perspectivă oarecum unitară asupra lumii; ele 3 Moshe Idel, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, trad. Ţ. Goldstein, p. 9.4 Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, p. 18,19. Vezi şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, p. 21-23, 148-152.5 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.

consideră că starea lumii este deznădăjduit de decăzută şi că eforturile omeneşti singulare nu pot s-o salveze, astfel încât este necesară o intervenţie printr-un om (eventual de obârşie divină), selectat special şi susţinut de Divinitate, un Răscumpărător şi un Mântuitor. Acest om, în budism este denumit Maitreya, hinduismul îl denumeşte Kalki, zoroastrismul îl denumeşte Saoşyant, taoismul îi spune Li Hong, islamismul şiit îl denumeşte Mahdi, iudaismul îl denumeşte Mesia, iar creştinismul – Hristos.6 El va restaura lumea, o va face mai bună, mai dreaptă, mai pură, mai frumoasă. Aşadar, nădejdea caldă, nutrită şi întreţinută de unii că, la un moment dat, cândva, într-un viitor nedesluşit, pe Pământ se va instaura o epocă luminoasă, slăvită, de pace universală, de prosperitate, de fericire, o „epocă de aur”, este o nădejde sau o expectaţie mesianică.

Printre cei care au nădejdi mesianice există unii care conştientizează faptul că Mesia nu are sarcina de a salva lumea singur, făcând-o mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă şi mai pură, ci le-a adresat şi oamenilor invitaţia de a participa la acest efort. Întrucât Mesia are un nimb de sacralitate, El îi poate face mai buni, mai drepţi, mai frumoşi şi mai puri pe cei care-l urmează şi care, pe măsura străduinţelor lor de a metamorfoza lumea, de a o sfinţi şi restaura, devin mai buni, mai drepţi, mai frumoşi şi mai puri. Unii, puţini, îşi asumă această misiune şi, prin acţiunile lor concrete, vor să urgenteze instaurarea epocii mesianice.

C. Mesianismul filosofic şi artisticPe plan filosofic, probabil cel mai coerent discurs mesianic a fost elaborat de Mişcarea

intelectuală şi culturală transumanistă.7

Mesianismul artistic este extrem de vast şi de variat, el apărând o dată cu omenirea; aici nu vom vorbi despre modurile în care acesta, sau măcar crâmpeie din el, s-au manifestat în planul artistic, ci ne mărginim să menţionăm ceea ce este poate cea mai reuşită materializare a sa, transpusă în film, cea de-a şaptea artă: ne referim la „Războiul Stelelor” şi faimoasa trilogie „Stăpânul Inelelor”. Scriitori şi scenarişti au identificat în mod strălucit arhetipul mesianic, au elaborat o întreagă mitopoeză, iar regizori şi actori care au beneficiat de fonduri imense au atins plenitudinea vizualului şi au indus mesianisme artificiale; un exemplu foarte recent: la recensământul desfăşurat în luna noiembrie 2011 din Republica Cehă, 15.000 de cetăţeni au declarat că religia lor este cea Jedi, desprinsă din filmul ştiinţifico-fantastic „Războiul stelelor”. Comentariile sunt de prisos...

„Clerul” acestor mesianisme care, deşi sunt două, este unul, este alcătuit din oameni „de succes” (sau care îl mimează foarte bine), de genul unor regizori, scenarişti, actori, sportivi, cântăreţi, oameni de cultură, politicieni, chiar militari de carieră, oameni care sunt capabili să identifice expectaţiile mesianice ale maselor largi şi să le hrănească, lăsând impresia că îşi asumă misiuni eliberatoare.

D. Mesianismul iudaic al Tanakh-uluiÎn iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de Moşe8,

denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Neviim, cărţile Profeţilor şi din Ketuvim (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea formează Tanakh-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim. Scrierea acestui corpus de opere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n. şi, printre alte învăţături, el conturează un personaj misterios, denumit Mesia. Pentru a identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca, în cadrul Tanakh-ului, să pornim de la câteva

6 Art. “Messianism”, din Wikipedia, the free encyclopedia.7 A se vedea articolul de popularizare http://en.wikipedia.org/wiki/Transhumanism8 Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Chamişah chumşe Torah (ebr.), Pentateuch (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

consideraţii etimologice, să vedem contextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem învăţăturile lor.

Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyach care provine din verbul maşach, al cărui participiu este maşuach. În Tanakh acest termen apare de 39 de ori şi, cu două excepţii (Isaia, 21:5 şi Ieremia, 22:14), ideea conţinută este aceea a consacrării sau sacralizării, adică a punerii deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre. Substantivul maşiyach (Strong H 4899), însă, desemnează un „uns”, un om uns cu untdelemn9 (simbol al Duhului Sfânt, Ruach ha-Qodeş din Isaia, 61:1), un om pus deoparte, sfinţit, consacrat pentru a sluji fie în calitate de profet10, fie ca Mare Preot11, fie ca rege12. În cazuri foarte speciale, iudaismul asistase la fuziunea într-un singur om a două dintre aceste slujbe dumnezeieşti: Melchiţedeq fusese rege şi preot, Moise fusese profet şi preot, David fusese rege şi profet şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodul preoţesc (II Samuel, 6:14).

Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cu multiple calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit de elevat, un Salvator, probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşie regală? Pasaje de genul I Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc, 32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipul acestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege „uns al DOMNULUI” (maşiyach YHWH) a fost Saul (I Samuel, 24:6/7,10/11; 26:9,11,16,23; II Samuel, 1:14,16), pentru ca începând cu momentul I Samuel, 16:13, David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în II Samuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expune faptul că împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel și faptul că urmau să aibă un regat, o împărăţie nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupra măreţei promisiuni făcute în II Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe care YHWH îl făcuse cu David, acesta fiind „alesul”, „slujitorul DOMNULUI” (Psalmii, 89:3/4, 4/5, 35; 132:10), întâiul Său născut şi cel mai înălţat dintre regii Pământului (89:27/28), al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu (89:26/27). Acesta este prototipul mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul din perioada celui de-al doilea Templu.

E. Mesianismul iudaic contemporanTeoretic, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să creadă că

Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din Sfintele Scripturi ale Tanakh-ului (aşa-numitul „Vechi Testament”), dar nu s-au afiliat niciunei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile.13 Această mişcare a fost iniţiată în vremurile moderne, dar a devenit vizibilă mai ales în perioada contemporană.

Acest mesianism iudaic contemporan a generat şi o teologie specifică, a cărei definiţie de lucru, aşa cum este văzută de rabbi dr. Mark Kinzer, preşedinte al Messianic Jewish Theological Institute, este următoarea14:

9 În versiunea Septuaginta (LXX), traducerea în limba greacă a Tanakh-ului făcută în Alexandria prin anii 250 î.e.n. de către 70-72 de cărturari evrei pentru Ptolemeus Philadelphus, conceptul este redat prin christos, „unsul” (Strong G 5547).10 Navi (ebr.). A se vedea Deuteronomul, 18:15; I Regi, 19:16; Isaia, 55:4.11 Cohen Gadol (ebr.) A se vedea Leviticul, 4:5,16; Psalmii, 110:4.12 Melech (ebr.). A se vedea I Samuel, 24:6,10; Psalmii, 2:6; Zaharia, 9:9.13 A se vedea, de pildă, http://www.mesianic.ro/cemo/index.php?menu_id=2&lang=ro14 Rabbi Dr. Mark Kinzer, în http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY

Teologia iudaică mesianică este reflecţia disciplinată asupra caracterului, voii şi lucrărilor lui Dumnezeu, şi asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, Neamurile şi întreaga creaţie, în lumina alegerii dumnezeieşti irevocabile a Israelului pentru a fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt şi a lucrării creatoare, revelatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Mesia Yeşua.Teologia iudaică mesianică este înrădăcinată în revelaţia dumnezeiască (Torah), urmărită într-un context al vieţii şi tradiţiei comunitare iudaice şi într-o conversaţie respectuoasă cu întreaga tradiţie teologică creştină, precum şi informată de rugăciune, de experimentarea lumii şi de toate sursele disponibile ale cunoaşterii şi înţelegerii omeneşti.15

Viaţa de credinţă a acestor evrei este cea mai grea, şi asta din mai multe motive obiective. În primul rând, un evreu mesianic trebuie să-şi pună întrebări identitare deosebit de

gingaşe: „Sunt eu un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, sau sunt eu un credincios în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, credincios care s-a născut evreu?... Ce mă defineşte, apartenenţa mea la o etnie sau credinţa? Îl adaug pe Yeşua la ebraismul meu, sau adaug ebraismul meu la Yeşua?... Şi cum să plasez într-un sistem de relaţii corecte Sfintele Scripturi (inclusiv Noul Testament) cu moştenirea mea istorică, culturală şi teologică (inclusiv Talmud-ul)?”16

Aceste întrebări au şi o prelungire dureroasă, provenită din experienţa şi gândirea evreiască. De exemplu, există o maximă care spune Kol Yisrael arevim ze ba-ze, adică „Toţi evreii sunt răspunzători unii pentru alţii”. Datorită implicaţiilor teologice majore, precum şi a persecuţiilor pe care creştinii (sau, mai corect, „creştinii”) le-au săvârşit în istorie împotriva lor, evreii consideră că un evreu care a început să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască şi-a renegat etnia şi moştenirea sa etnică, culturală, istorică, chiar a apostaziat. El va fi ostracizat, „retezat” din iudaism şi se va întreba: „Cum trebuie să mă relaţionez la evrei, care sunt acceptaţi dacă sunt ortodocşi, reformaţi, liberali, atei, comunişti, chiar budişti sau homosexuali, dar îi resping pe cei care au ajuns să creadă în Yeşua? Mai sunt ei sunt co-etnicii mei, confraţii mei?”

În al doilea rând, evreul mesianic trebuie să-şi pună şi alte întrebări legitime, care vizează relaţii: „Întrucât am ajuns să fiu, simultan, atât evreu, cât şi un om care crede în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, cum trebuie să mă relaţionez la creştini, care afirmă că au o singură credinţă, cea în în mesianismul lui Iisus şi în filiaţia Sa dumnezeiască, dar sunt fărâmiţaţi în mii de grupări, adunări, confesiuni şi religii?... Avem o experienţă religioasă comună sau avem două « religii » diferite?... Observ că, cu foarte puţine excepţii, bisericile creştine nu văd cu ochi buni faptul că un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască continuă să facă brit milah (circumcizia), să respecte şabatele şi praznicele evreieşti, să poarte talith şi kipah, să mănânce kaşer etc. Nemărturisit, bisericile creştine au aşteptarea ca un evreu care crede în Yeşua să se deznaţionalizeze, să devină nu evreu « mesianic », ci evreu creştin. Şi mai observ că, pe alocuri, bisericile creştine fac diferite tipuri de presiuni asupra evreilor care cred în Yeşua.”

15 Millard J. Erickson ar fi spus, probabil, că primul paragraf al acestei definiţii de lucru mărturiseşte despre doctrine şi convingeri, iar al doilea insistă asupra sentimentelor şi atitudinilor, precum şi asupra unui modus vivendi, asupra unui tip de comportament şi stil de viaţă conform unui anumit Weltanschauung. A se vedea lucrarea sa, Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninth printing, 2006, p. 20-21.16 În foarte rare cazuri, unei întrebări greşite i se poate da un răspuns corect, dar nu aici. Întrebarea nu este „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, adică nu este vorba despre anterioritate temporală şi devenire ontologică, pentru că în sfatul Celui Preaînalt acestea erau simultan şi din veşnicii.

În al treilea rând, ca şi cum presiunile descrise mai sus nu ar fi fost îndeajuns, comunităţile de credinţă ale evreilor mesianici care, de prin anii 1960, în SUA, au devenit tot mai multe şi mai vizibile, au fost luate cu asalt de către hoarde de ne-evrei care proveneau din medii foarte diverse, russeliste, adventiste, catolice, carismatice, sau chiar non-religioase, care aveau motivaţii diferite, aşteptări diverse şi intenţii variate şi care au solicitat să devină membri. Credem că nu mai este nevoie să spunem că aceşti ne-evrei care au decis să trăiască „mesianic” nu şi-au părăsit bagajele culturale la intrarea în sinagoga mesianică şi, având o pondere de circa 90% dintre cei care se închină într-o asemenea sinagogă, ci au transformat-o într-o „bisericagogă” şi au ajuns să se ciorovăiească în legătură cu kipah, talith, alimentaţie kaşer şi circumcizie... Poţi lua o cioară, o poţi vopsi în culori stridente şi poţi pretinde că este papagal exotic: ea va rămâne o cioară vopsită... La fel, poţi lua un român turmentat de iudaism, îi poţi tufli o kippah pe cap, îi poţi arunca un talith pe umeri, el va rămâne tot român, şi încă unul care-şi reneagă etnia dată lui de Dumnezeu... Probabil că privind asemenea manifestări, unii evrei mesianici se simt asediaţi şi simt că asistă la transpunerea în viaţă a dictonului „Dacă nu-i poţi învinge, uneşte-te cu ei!”...

Pe fondul tuturor acestor frământări, evreii mesianici au problematizat uneori prea puţin matur spiritualiceşte şi au dat răspunsuri în consecinţă.

SECŢIUNEA A II-A

MESIANISMUL RESTAURATOR

Paginile următoare conturează un tip de mesianism unic, cel restaurator. Când spunem „unic”, prin aceasta nu înţelegem că mesianismul pe care-l prezentăm ar fi superior calitativ, conceptual şi sistemic, tuturor celorlalte „mesianisme” schiţate mai sus, dar nu este nici inferior. Mesianismul restaurator este distinct de ele, adică diferit de ele, dar are şi trăsături comune cu ele... şi nici nu ar fi putut fi altfel, deoarece emergenţa sa nu are loc într-un vid conceptual, „religios”, politic, filosofic, artistic, cultural etc. Prin urmare, în cele ce urmează, prezentăm mesianismul restaurator.

Mai întâi de toate, inserăm Proto-Evanghelia din Genesa, capitolul 3, când Dumnezeu, vorbind cu şarpele (sau Şarpele) imediat după catastrofa Căderii în păcat, a rostit următoarele cuvinte în auzul perechii primordiale:

Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.17

Genesa, 3:15.

Această Proto-Evanghelie trebuie citită în contextul său, din care face parte şi versetul 20: „Adam a numit-o Eva pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii”, or Eva, Chavah, înseamnă „viaţă”. ...Pe vremuri, Mircea Eliade zicea că „Sacrul este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe”18; noi vrem să reliefăm acum faptul că nu numai că sacrul despre care amintea ilustrul savant nu ar fi doar un stadiu în istoria conştiinţei, ci este un element în structura sa, înzidit de Creator, dar şi faptul că arhetipul Mesia cu tot ceea ce însumează el, sentimentul nevoii de un Mesia, intuiţia că El există, convingerea că El va veni şi va aduce eliberare, nu a existat în om de la apariţia acestuia şi nici nu este o născocire provenită din trebuinţele umane care aveau nevoie de un Mântuitor, un Răscumpărător, şi şi-au plăsmuit unul să le fie de alinare sufletească, ci a apărut imediat după rostirea dumnezeiască de mai sus şi dăinuie, conştient sau nu, în ADN-ul spiritual al fiecărui om şi încă din acele vremuri.

Această afirmaţie categorică are un corolar cu două faţete: Sfintele Scripturi (vom vedea mai jos ce înţelegem prin această sintagmă) şi arhetipul Mesia au, ambele, caracter obiectiv. Sfintele Scripturi sunt revelate în chip dumnezeiesc (după cum vom demonstra în lucrare), iar nevoia de Mesia există, identificată sau nu, în toţi oamenii care suspină din cauza greutăţilor vieţii actuale şi-şi închipuie că ceva mai bun va să vie.

Dar această ultimă propoziţie mai trebuie prelungită cu o afirmaţie categorică: Eclesiastul spunea că omul are veşnicia în inima sa19, adică el are trebuinţa transcendentală a închinării, omul vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se-nchine şi nu poate vieţui altfel decât închinându-se... În consecinţă, având înzidite în ei sacrul şi intuiţia mesianică, oamenii le-au topit împreună, le-au modelat şi şi-au făurit sisteme de închinare, culte, religii, ideologii politice, sisteme filosofice în care se identifică clar sacrul, sau chiar reminiscenţe ale promisiunii originale cu privire la mântuire, dar o teologhisire corectă şi coerentă despre Mesia se poate face numai pe baza adevărurilor revelate ale Bibliei. Aşadar, religiile politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste, intuiţiile mesianice ale budismului, hinduismului, zoroastrismului, taoismului, şi

17 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa318 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, ed. HUMANITAS, București, 1994, trad. C. Baltag.19 Eclesiastul, 3:10.

islamismului şiit sunt eronate, acestea nefiind fundamentate pe adevărul revelat al Sfintelor Scripturi.

În ceea ce priveşte mesianismul iudaic al Tanakh-ului, lucrurile stau diferit: Tanakh-ul pare să vorbească uneori despre Mesia ca fiind om, iar alteori ca fiind YHWH Însuşi. Tanakh-ul este, într-adevăr, revelat de YHWH, dar nu este revelaţia completă; modul în care identitatea şi lucrarea lui YHWH se suprapun cu cele ale lui Mesia, precum şi pasajele în care identitatea şi lucrarea lui YHWH pur şi simplu coincid cu cele ale lui Mesia, aducând la lumină identitatea dumnezeiască clară a lui Mesia, sunt găsite în corpus-ul de scrieri denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit (gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-Beriyt ha-Chadaşah20).

Acest corpus suplimentar de 27 de cărţi redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n., inclusiv „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”). Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanakh-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe motive, dintre care unul important, de factură teologică, este cel al împlinirii în Yeşua a zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh.21

Făcând această afirmaţie, am ajuns la momentul în care trebuie să vedem care sunt relaţiile dintre mesianismul restaurator pe care-l declarăm şi mesianismul iudaic contemporan.

După cum am văzut, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din Tanakh-ului, dar nu s-au afiliat niciunei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile. Convingerea noastră fermă vizavi de aceştia este aceea că ei trebuie susţinuţi în rugăciuni în dificila misiune care le-a fost încredinţată, trebuie încurajaţi în vederea decelării interogaţiilor semnificative şi asistaţi în elaborarea răspunsurilor conforme Sfintelor Scripturi.

În acelaşi timp, unele comunităţi de evrei mesianici au ales să includă în liturghia lor elemente (rugăciuni, de pildă) provenite din cultul de la Templu, sau să aprindă candelele vineri seara, la intrarea în şabat, să gătească anumite mâncăruri cu anumite ocazii specifice, şi să cânte melodii specifice acestor prilejuri. Ei adaugă, aşadar (sau, mai rău, inventează) obiceiuri culturale (dansuri „davidice”22) sau amestecă în teologia lor rostiri cabalistice împreună cu cele scripturale. Relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuie ele întrupate prin trăirea zilnică sunt un subiect extrem de spinos, întrucât vizează interferenţele dintre mandatul preoţesc şi cel cultural al credincioşilor, dar, cu siguranţă, dacă nu se examinează atent aceste relaţii şi nu se veghează

20 Ha-Beriyt ha-Chadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitatea sa, se referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care pot fi incluşi, „altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliachim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoirea acestui Legământ. În literatura şi discuţiile teologice Ha-Beriyt ha-Chadaşah/Legământul Înnoit/He Kaine Diatheke/Noul Testament se referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar de cele mai multe ori vizează numai cele 27 de cărţi care alcătuie Noul Testament: Evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor, împreună cu Epistolele apostolilor şi cu Apocalipsa. Aici ne referim la aceste cărţi, nu la Legământul soteriologic.21 Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul e ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”22 Sfintele Scripturi scriu fără echivoc că regele-psalmist a dansat (II Sam. 6:14). Dar oare arăta dansul său spontan aşa cum se dansează astăzi în comunităţile iudaice mesianice, unde femeile dansează cu bărbaţii într-un soi de horă? Dansul este o formă de bucurie îngăduită chiar şi la evreii ultra-ortodocşi (charedim), dar există cel puţin buna-cuviinţă a segregării de gender, adică bărbaţii dansează cu bărbaţii, iar femeile, separate de bărbaţi printr-o cortină, dansează numai cu femeile.

asupra purităţii doctrinare, ci se îngăduie importuri culturale necuvenite, se va ajunge la conştientizarea îndureratei rostiri apostolice: dospeala, chiar puţină, face ca toată plămada să dospească23, cu toate relele, impurităţile şi strâmbăciunile aduse de acest amestec.

Spuneam că, într-adevăr, relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuie ele întrupate sunt un subiect extrem de spinos; ca atare, se ridică întrebarea: cum trebuie procedat? Există vreun filtru, vreun criteriu de selecţie?

Ajungând înaintea unei asemenea întrebări, Martin Luther a spus. „Tot ceea ce Scriptura nu interzice, înseamnă că îngăduie”. Răspunsul lui Jean Calvin a fost exact invers, fiind normativ pentru mulţi reformaţi care-şi iau credinţa în serios: „Tot ceea ce Scriptura nu prevede, înseamnă că interzice”. Iar H. Richard Niebuhr a prezentat relaţiile care se pot stabili între Hristos şi cultură: „Hristos împotriva culturii”, „Hristosul culturii”, „Hristos superior culturii”, „Paradoxul Hristos şi cultură” şi, finalmente, a recomandat viziunea „Hristos, transformatorul culturii”. Cum vede autorul acestei lucrări răspunsul?

Pentru a da acest răspuns, trebuie să prezentăm convingerile noastre doctrinare: mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca şi iudaismul rabinic modern (în variatele sale forme) şi creştinismul (fie el tradiţional, evanghelic, protestant sau neo-protestant) dar, din câte vom vedea, îşi are individualitatea sa şi nu se confundă cu acestea. Lecturarea schiţei doctrinelor mesianismului restaurator, prezentate aşa cum o face teologia sistematică, va facilita receptarea ulterioară a convingerilor noastre privitoare la relaţiile dintre Sfintele Scripturi, credinţa trăită cotidian şi cultură.

I. SCHIŢA DOCTRINELOR MESIANISMULUI RESTAURATOR VERSUS IUDAISMUL RABINIC ŞI CREŞTINISM

A. Despre Sfânta Scriptură (Bibliologie):Iudaismul rabinic crede că Biblia este compusă doar din cărţile Tanakh-ului, adică Legea,

Profeţii şi Scrierile (Torah, Neviim, Ketuvim).Creştinismul crede că acest corpus se numeşte „Vechiul Testament” şi la el mai adaugă

unul: „Noul Testament”.Mesianismul restaurator afirmă că Tanakh-ul este format din cărţile Legii, ale Profeţilor şi

Scrierilor (Hagiografele), împărţite aşa cum le împarte iudaismul rabinic, şi nu cu un „Vechi Testament”; mieii jertfiţi în vechime nu-şi făceau testamentul, ei erau jertfiţi în vederea validării sau confirmării unui legământ. La acest corpus, mesianicii acceptă încă unul, format din cărţile Legământului Înnoit; în seara anterioară arestării Sale, Iisus, Yeşua, nu şi-a făcut testamentul, deci nu avem un Nou Testament, ci a înnoit Legământul din Ieremia, 31:31-34.

B. Despre Dumnezeu:Pornind de la afirmaţia din Deuteronom, 6:4: „Ascultă, Yisraele: YHWH, Dumnezeul

nostru, YHWH este unul” (traducere ad-litteram) şi alte pasaje, iudaismul rabinic (ortodox)

23 Epistola către galateni, 5:9.

susţine monoteismul strict. (Credincioşii care se închină în acord cu această convingere nu sunt numai monoteişti, ci chiar monolatri.)

Creştinismul citeşte şi „Noul Testament” şi, pe lângă aluzii trinitariene în Vechiul Testament, descoperă alte afirmaţii mai concret trinitariene în Noul Testament. Astfel, creştinismul se afirmă a fi tot monoteist, dar de tip trinitarian.

Mesianismul restaurator este monoteist trinitarian, iar în plan doxologic închinarea se aduce Tatălui, în Numele lui Yeşua Mesia, prin Duhul Sfânt.

C. Despre Iisus/Yeşua (cristologie sau mesianologie):Iudaismul rabinic (ortodox) Îl consideră un înşelător, şi nu-L denumeşte Yeşua, aşa cum

se numea, ci Yeşu, după iniţialele care provin de la nişte cuvinte care, traduse, înseamnă: „Fie ca Numele Său să fie şters pe vecie!” Eventual, în cel mai fericit caz, unii credincioşi mozaici cred că Yeşua a fost un rabin demn de a fi luat în seamă, dar evreii religioşi nu concep că Dumnezeu S-ar fi putut înomeni vreodată, adică ar fi putut deveni om.

„Iisus a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Fiul lui Dumnezeu!” strigă creştinii în cor. „Şi cine nu crede aceasta este un eretic şi este anathema!”, mai adaugă unii, dar mai degrabă în șoaptă. (De ce să deranjeze procesul de ecumenizare numai din cauza acestui adevăr?...)

Mesianismul restaurator declară categoric că Yeşua este Mesia cel prevestit de profeţii DOMNULUI din Tanakh (este doctrina centrală a sistemului nostru teologic), El este Fiul înomenit al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi co-etern cu El.

D. Despre Duhul Sfânt (pneumatologie): Iudaismul rabinic Îl asimilează cu Dumnezeu, în timp ce creştinii cred că El are o

personalitate de sine stătătoare, fiind chiar a treia Persoană din Dumnezeire. Ei mai problematizează dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Iisus, având două surse de procesiune ekporeutică, sau numai una, purcezând numai de la Tatăl.

Mesianismul restaurator crede, ca şi creştinii, că Duhul lui Dumnezeu este într-adevăr Dumnezeu, purcezând numai de la Tatăl şi distinct de El, fără a fi esenţialmente diferit de Acesta.

E. Hamartiologia, sau doctrina păcatului:Iudaismul rabinic crede că în fiecare om există o înclinaţie bună (yeţer ha-tov) şi una rea

(yeţer ha-ra) şi principalul este să urmezi impulsurile înclinaţiei bune. În definitiv, Creatorul a făcut omul bun, după chipul şi asemănarea Sa, şi porunca de a stăpâni peste păcat a fost rostită de El şi după ce Adam căzuse în păcat, nu (Genesa, 4:7)?...Deci evreii nu se consideră păcătoşi din naştere, ci accentuează Imago Dei în fiinţele umane.

Creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul restaurator sesizează efectele distrugătoare pe care o asemenea convingere o poate avea asupra soteriologiei şi a escatologiei şi afirmă că de la Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri, omul s-a născut virusat de păcat în toate componentele fiinţei sale.

F. Despre mântuire:Concepţia despre om, antropologia susţinută de fiecare dintre tabere, dacă omul este

păcătos sau nu, determină categoric o anumită soteriologie, pe care o vom prezenta puţin mai detaliat.

Mulţi evrei astăzi sunt non-religioşi şi ei interpretează mântuirea uitându-se la Biblie (exemplul clasic: cartea Exodul), dar nu din punctul de vedere teologic, ci din cel istoric şi corporativ: Dumnezeul care a izbăvit atunci poporul Israel a acordat o mântuire naţională, o izbăvire de o calamitate, a redat libertatea, a eliberat un popor. Dar această libertate nu e personală şi n-are nimic de-a face cu refacerea unei relaţii, de restaurarea unei legături personale.

Evreii credincioşi, însă, respectă preceptele unui iudaism care nu mai este mozaic, ci rabinic: ei nu mai au Templu, Mare Preot şi jertfe, dar sunt conştienţi că păcatul trebuie ispăşit. Ei cred că păcatele personale săvârşite de fiecare om pot fi ispăşite prin regretarea lor, prin mărturisirea şi abandonarea păcatului şi compensarea sa prin post şi fapte bune, milostive, şi resping convingerea mesianicilor şi a creştinilor că un Om ar putea să moară ca ispăşire, ca sacrificiu substitutiv pentru păcatele altora.

În ceea ce priveşte rugăciunea: evreii consideră că rugăciunile lor ajung direct la Dumnezeu, nu este nevoie de vreun Mijlocitor sau intermediar între om şi Dumnezeu.

Bref, evreii cred că mântuirea omului se află înlăuntrul lui, în cadrul capacităţilor sale, care trebuie exercitate.

Pe de-altă parte, creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul restaurator sunt convinşi că, o dată ce omul este păcătos în sine însuşi, el are nevoie de o mântuire venită din exteriorul său şi, dacă ea este în afara sa, el trebuie să şi-o însuşească cumva, altfel rămâne pierdut pe veci. Astfel că afirmaţia categorică pe care creştinismul evanghelic şi (neo-)protestant o face în comun cu mesianismul restaurator este următoarea: „omul este păcătos şi orice încercare de a-şi ispăşi păcatele este imperfectă. Mântuirea omului se găseşte în afara lui, oferită numai pe baza harului divin, şi însuşită prin pocăinţa de păcat şi credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus/Yeşua.

Când Îl primeşti pe Iisus/Yeşua în fiinţa şi în viaţa ta ca Stăpân de care asculţi şi Mântuitor, El te regenerează; adică, la natura ta veche, păcătoasă, altoiește şi o natură nouă, dumnezeiască şi te aduce la o stare dreaptă, de neprihănire, înaintea lui Dumnezeu.”

Altfel spus, Evanghelia în care cred mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi spune că pentru a fi mântuit, omul are nevoie de intervenţia harică a lui Dumnezeu, care regenerează omul şi-i oferă refacerea relaţiei rupte de acesta prin păcat.

Pe lângă asta, mesianicii şi creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi cred că rugăciunile lor nu ajung direct la Dumnezeu, ci sunt intermediate de un Mijlocitor, Yeşua/Iisus.

Distanţarea între mesianici şi unii creştini apare, totuşi, atunci când se ridică unii creştini care cred şi propovăduiesc că mântuirea este numai prin har şi Legea nu mai este valabilă, deci pot trăi cam cum vor, ca antinomieni.

Mesianismul restaurator, atent la Legea dată de Cel Preaînalt în Tanakh, spune: „Evanghelia spune că mântuirea nu e PRIN fapte, dar nu-i FĂRĂ fapte”, şi apelează la Epistola lui Yaakov, care pentru antinomieni este deranjant de canonică...

G. Despre lucrurile viitoare (Eschatologie): Eschatologia rabinică modernă nu este foarte precisă în această privinţă, dar unii speră

într-un tikun ha-olam, o restaurare a tuturor lucrurilor, o înnoire a lor, dar prin eforturi umane colective, conjugate.

Aşteptarea creştinilor evanghelici şi (neo-)protestanţi este, în general, aceea ca Hristos să-i „răpească”, să meargă în Cer şi să domnească de la distanţă pe Pământ, sau pe vreo stea, planetă sau măcar asteroid, după Necazul cel mare şi Mileniul cărţii Apocalipsa (pe care, dacă nu este metaforic, oricum nu prea ştiu unde să-l plaseze).

Fără a dogmatiza, Mesianismul restaurator susţine revenirea lui Yeşua Mesia pe Muntele Măslinilor, şi împărăţirea Sa din Yeruşalayim-ul pământesc, peste care se va pogorî cel ceresc. Atunci se vor împlini promisiunile Tatălui faţă de Yisrael şi profeţiile mesianice neîmplinite încă.

H. Israelologia:Punctul final de dezacord dintre mozaism, mesianismul restaurator şi creştinism este

israelologia, setul de convingeri privitoare la poporul Yisrael. Ea are mai multe faţete, dar aici ne oprim doar la câteva.

În imensa lor majoritate, evreii, fără a fi atei, sunt non-religioşi, dar asta nu-i împiedică să fie foarte buni familişti şi un popor care luptă pentru a-şi păstra identitatea etnică. Ca atare, israelologia evreilor vizavi de evreii care au ajuns să creadă că Yeşua este Mesia, israelologie deformată şi din cauza persecuţiilor la care i-au supus timp de veacuri „creştinii”, este esenţialmente una: oricine se alipeşte de Yeşua crezând în El ca Mesia, nu mai este considerat evreu, ci este considerat „retezat” din iudaism, din familie şi mort.

În aceeaşi gamă de atitudini şi sentimente, direct sau indirect, mulţi creştini au fost învăţaţi să creadă o retorică păguboasă şi degenerantă, care spune că Dumnezeu nu mai are inclus în planul Său de mântuire pe „poporul jidănesc, care L-a răstignit pe Domnul Hristos. De acum noi, Biserica, suntem adevăratul Israel, cel spiritual.”

Pe de o parte, mesianismul restaurator nu acceptă această retorică dez-naţionalizatoare pseudo-creştină, ci o consideră o erezie înlocuitoare, „replacement theology”. Mesianicii ne-evrei ştiu faptul că, spiritualiceşte, sunt doar „altoiţi” în măslinul evreiesc, nefiind puii de cuc care izgonesc din cuib oule adevăraţilor părinţi-păsări...

Pr de altă parte, raportarea noastră vizavi de evrei, non-religioşi, adepţi ai teologiilor rabinice sau mesianice este următoarea: îi iubim pe evrei, dar nu se simţim că am avea chemarea de a se închina împreună cu ei cu regularitate, din mai multe motive, dintre care aici trebui precizat numai cele care ţine de identitatea etnică şi cultura edificată de aceaştia: noi credem în valoarea atribuită de Dumnezeu fiecărui grup etnic existent; fiecare dintre aceste grupuri are propria sa moştenire culturală, mai apropiată de Sfintele Scripturi sau mai îndepărtată, dar egală pe plan etnologic. Nu considerăm că evreii ar fi superiori ne-evreilor: când citim Epistola către

romani, 1:16, înţelegem că versetul vorbeşte despre anterioritatea chemării adresate evreilor din punct de vedere temporal, dar nu că ei ar fi mai buni sau mai morali decât ne-evreii sau superiori ontologic. Mântuirea, atât a evreilor, cât şi a ne-evreilor se săvârşeşte în acelaşi fel: harul lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă, păcătoşilor din fire, şi ne-a dat ca pe un lucru cu titlu gratuit, un cadou, patimile şi jertfa ispăşitoare şi obiectivă a lui Mesia în locul nostru şi pentru păcatele noastre, ne-a împărtăşit şi crezarea acestui lucru şi ne şi ţine credincioşi Lui până la moarte.

Adevăratul mesianism nu este unul cultural, el nu constă în purtarea talitului sau a kippei, nu constă în dansurile davidice, nici în aprinderea candelelor de şabat, în consumarea chaloturilor, a sofganioturilor etc. Ele sunt elemente care aparţin pur şi simplu moştenirii culturale şi identităţii etnice evreieşti, dar nu numai că nu au valoare biblică per se, ci prezintă pericolul de a-i călăuzi pe ne-evreii care le practică spre idolatrizarea acestei moşteniri.culturale şi identităţi etnice. Şi teama autorului acestei lucrări este că în teologia şi practicile multor comunităţi de credinţă mesianică, chemarea este mai mult spre o anumită cultură şi civilizaţie, iar ne-evreii sunt seduşi de aceste ele până acolo încât, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeul cel viu, se uită la aceste elemente şi ajung să strige „Israele! iată dumnezeul tău...” (Exodul, 32:4). Vorbind pe plan cultural, dansurile davidice au tot atâta valoare cât are „Căluşarul” românesc sau „Csàrdàs”-ul unguresc, iar sofganioturile de Chanukah nu sfinţesc mai mult decât sarmalele, fie ele şi preparate fără carne de porc.

Adevăratul mesianism, aşadar, nu constă în alăturarea la o comunitate de credinţă mesianică evreiască, unde 10% sunt evrei iar ceilalţi 90% simulează evreitatea sau se chinuie să-şi descopere rădăcini evreieşti, ci începe atunci când înţelegi Persoana, viaţa, cuvintele şi acţiunile lui Mesia nu numai în cadrul timpurilor Sale şi a culturii evreieşti şi greco-latine, ci şi în afara vremurilor Lui şi a respectivelor contexte culturale. Şi dacă un om înţelege toate acestea şi că Mesia a venit să facă pace între creatura răzvrătită şi Creatorul său şi să restaureze toate lucrurile la starea lor primară – şi chiar la o stare superioară, atunci corolarul ar fi că el va începe să trăiască această înţelegere, s-o practice în viaţa sa. Înţelegând şi practicând adevărurile biblice, făcând tot ce se poate pentru a restaura lumea din jurul său, omul aduce pe scenă vremurile mesianice şi pe Mesia Însuşi:

11Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, 12aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? A doua epistolă a lui Petru, 3:11,12.24

Convingerea noastră este că acesta este adevăratul mesianism, şi în acest fel, se ajunge messianic, sfinţindu-ţi fiinţa, sfinţind locul, punând umărul la restaurarea lumii decăzute a lui Dumnezeu.

Din câte s-a văzut mai sus, mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca şi iudaismul rabinic modern şi creştinismul dar îşi are individualitatea sa şi nu se confundă cu acestea.24 Sublinierea noastră.

II. RESTAURAREA: O NOŢIUNE UITATĂ?

În acest punct ar trebui, probabil, să clarificăm semnificaţia termenului „restaurare” şi să vedem bogăţia sa, nu atât cea a sensurilor sale, ci a posibilităţilor de a-l aplica în viaţă.

După dicţionarul Webster, cunoscut ca fiind un dicţionar foarte amplu, definiţia interesantă pentru noi a verbului a restaura este „A întoarce sau readuce dintr-o stare de ruină, decădere, vătămare, boală, mutilare sau vreo stare asemănătoare, la condiţia sau poziţia sa originală sau folosibilă şi funcţională; a înlocui o parte sau piesă sau a împreuna ceea ce este rupt, spart, sfâşiat; a readuce la viaţă; a obţine sau a da viaţă nouă sau energie nouă”25.

Dar ce înseamnă „mesianism restaurator”? Ce restaurează această formă de mesianism?…Distinse cititor, o dată ce aţi ajuns aici cu lectura, o primă certitudine pe care o avem

este că această lucrare v-a suscitat interesul. O a doua certitudine este aceea că aveţi înţelepciunea dată de Sus, puterea şi resursele pentru a continua singur drumeţia care duce la identificarea şi clarificarea sintagmei „mesianism restaurator”. Mai jos, autorul acestor pagini vă oferă doar câteva repere pe hartă a drumului, invitându-vă cu toată căldura să studiaţi pe baza Sfintelor Scripturi următoarele teme:

I. Elohim – Dumnezeul Creator.II. Creatorul şi Creaţia Sa:

A. Creaţia vizibilă;B. Creaţia invizibilă.

III. Creatorul şi Providenţa Sa.IV. Scopurile creaţiei active.V. Distrugerea creaţiei pasive:

A. Păcatul antecedent al lui Satan şi roul său în distrugerea creaţiei pasive;B. Păcatul original al lui Adam şi rolul său în distrugerea creaţiei pasive.

VI. Interludiu: criza mondială actuală.VII. YHWH – Dumnezeul Restaurator.

VIII. Mesia: Restauratorul creaţiei pasive distruse:A. Profeţiile mesianice şi împlinirile lor:

1. Înomenirea26 şi naşterea lui Mesia;2. Slujba lui Mesia;3. Patimile şi crucificarea lui Mesia;4. Moartea înlocuitoare şi ispăşitoare a lui Mesia;5. Învierea slăvită a lui Mesia;

25 http://www.websters-online-dictionary.org/definitions/restore26 Adică, miracolul prin care Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, a devenit om, om adevărat. A se vedea Evanghelia după Ioan, 1:14, Epistola către evrei, 2:14,17 etc. Totuşi, Biblia declară categoric faptul că, in pofida înomenirii Sale, Fiul lui Dumnezeu nu Şi-a asumat şi o natură păcătoasă. A se vedea Epistola către romani, 8:3, Epistola către evrei, 4:15.

6. Înălţarea lui Mesia.IX. Duhul Sfânt: Ipostasul Său şi funcţiile Sale.X. Ce anume restaurează Mesia şi cum face El aceasta?

A. Timpul.B. Creaţia pasivă:

1. Creaţia inanimată;2. Creaţia animată.

C. Fiinţa umană: individul:1. Spiritul fiinţei umane;2. Sufletul fiinţei umane;3. Trupul fiinţei umane;4. Masculinitatea bărbatului;5. Feminitatea femeii; 6. Mijloacele de trai ale fiinţei umane.

D. Fiinţa umană: mediul său înconjurător şi comunitatea:1. Fiinţa umană şi restaurarea limbajului: noul mijloc de comunicare;2. Fiinţa umană şi cultura şi etnicitatea restaurate;3. Fiinţa umană şi restaurarea comunităţii de credinţă, închinare şi trăire biblică;4. Fiinţa umană şi restaurarea guvernului:

a. Regatul lui Mesia;b. Constituţia Regatului Mesianic;c. Legislaţile Regatului Mesianic.

E. Sionismul autentic: întoarcerea spirituală a poporului evreu la Mesia şi întoarcerea sa fizică în Ereţ Yisrael.

XI. Restauratorul mesianic:A. Cine este restaurator mesianic?B. Care sunt funcţiile unui restaurator mesianic?

XII. Păşirea în eternitate.

Urăm „Călătorie placută” cititorilor dornici de a drumeţi şi a cunoaşte mesianismul restaurator urmând aceste repere.

Pentru cei care, cu toate acestea, doresc să aibă nu doar reperele, ci şi harta concretă şi ghidul lângă ei, invizibil dar sesizabil, îi invit să privească o hartă mult mai detaliată a mesianismului restaurator, disponibilă în lucrarea Mesianismul restaurator şi teologia sa sistematică.