Embed Size (px)
Citation preview
DENDROLOGIE
Cuprins
1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare ........................ 1 2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase ......................................... 7 3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase ............................ 7 4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase ................................ 9
4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) ....................................... 10 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase .............. 10
4.2.1.Factorii climatici ..................................................................... 10 4.2.2. Factorii edafici ....................................................................... 16 4.2.3. Factorii geomorfologici ......................................................... 19
4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase .................. 19 5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase ....................... 20 6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase . 24 7. Particularităţile biochimice .................................................................. 25 Ordinul CYCADALES ............................................................................ 29
Familia CYCADACEAE ..................................................................... 29 Genul Cycas L. ................................................................................ 29
ORDINUL GINKGOALES ..................................................................... 30 Familia GINKGOACEAE Engl. .......................................................... 31
Genul Ginkgo L. .............................................................................. 31 ORDINUL CONIFERALES ................................................................... 32
Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE) .............. 33 Genul Abies Mill. .......................... Error: Reference source not found Genul Tsuga Carr. ......................... Error: Reference source not found Genul Pseudotsuga Carr. .............. Error: Reference source not found Genul Picea Dietr. ......................... Error: Reference source not found Genul Larix Mill ........................... Error: Reference source not found Genul Cedrus Trew. ...................... Error: Reference source not found Genul Pinus L. ................................................................................. 36
Familia TAXODIACEAE F.W.Neger ................................................. 44 Genul Taxodium Rich. ..................................................................... 44 Genul Sequoia Endl. ........................................................................ 46 Genul Metasequoia Hu et. Cheng. ................................................... 47 Genul Cryptomeria D. Don. ........................................................... 48
Familia CUPRESACEAE F.W.Neger ................................................. 49 Genul Thuja L. ................................................................................. 49 Genul Biota Endl ............................................................................. 51 Genul Thujopsis Sieb et. Zucc. ..... Error: Reference source not found Genul Cupressus L. .......................................................................... 52 Genul Chamaecyparis Spach. .......................................................... 52 Genul Juniperus L. .......................................................................... 55
Familia ARAUCARIACEAE F.W.NegerError: Reference source not found Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.NegerError: Reference source not found
Genul Cephalotaxus S. et. Z. ........ Error: Reference source not found ORDINUL TAXALES ............................................................................ 58
Familia TAXACEAE ........................................................................... 58 Genul Taxus L. ................................................................................. 58
Genul Torreya Arn. .......................................................................... 60 ORDINUL GNETALES .......................................................................... 60
Familia EPHEDRACEAE ................................................................... 60 Genul Ephedra Town. ...................................................................... 60
ORDINUL FAGALES .......................... Error: Reference source not found Familia BETULACEAE S.F.Gray .... Error: Reference source not found
Genul Carpinus L. ......................... Error: Reference source not found Genul Ostrya Scop. ....................... Error: Reference source not found Genul Corylus L. ........................... Error: Reference source not found Genul Betula L. ............................. Error: Reference source not found Genul Alnus Mill ........................... Error: Reference source not found
Familia FAGACEAE Dumont ............................................................. 76 Genul Fagus L. ................................................................................ 77 Genul Castanea Mill. ....................................................................... 83 Genul Quercus L. ............................................................................ 84
ORDINUL JUGLANDALES .................................................................. 99 Familia JUGLANDACEAE Linde. ..................................................... 99
Genul Juglans L ............................................................................. 100 Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.) ................................................ 103 Genul Pterocarya Kunth. ................................................................ 105
ORDINUL SALICALES ....................................................................... 105 Familia SALICACEAE Mirbel. ........................................................ 105
Genul Populus L. ........................................................................... 106 GENUL Salix ................................................................................. 113
ORDINUL URTICALES ...................................................................... 118 Familia MORACEAE Lindl. ............................................................. 118
Genul Morus L. ............................................................................. 118 Genul Maclura Nutt. ...................................................................... 120 Genul Ficus .................................................................................... 121 Genul Broussonetia ........................................................................ 122
Familia ULMACEAE Mirbel ............................................................ 122 Genul Ulmus L. .............................................................................. 122 Genul Celtis L. ............................................................................... 126
ORDINUL SANTALALES ................................................................... 128 Familia LORANTHACEAE Don. ..................................................... 128
Genul Viscum L. ............................................................................ 128 Genul Loranthus L. ........................................................................ 129
ORDINUL ARISTOLOCHIALES ........................................................ 130 Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl. ............................................ 130
Genul Aristolochia L. .................................................................... 130 ORDINUL POLYGONALES ............................................................... 130
Familia POLYGONACEAE A.L.Juss ............................................... 130 Genul Bilderdykia Dumort. ............................................................ 130
ORDINUL TRICCOCAE ...................................................................... 131 Familia BUXACEAE Dumort. .......................................................... 131
Genul Buxus L. .............................................................................. 131 ORDINUL RANALES .......................................................................... 132
Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss ............................................. 132 Genul Magnolia L. ......................................................................... 132 Genul Liriodendron L. ................................................................... 135
Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss. ........................................... 137 Genul Clematis L. .......................................................................... 137
Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss. ........................................... 138 Genul Berberis L. .......................................................................... 138 Genul Mahonia Nutt. ..................................................................... 140
ORDINUL ROSALES ........................................................................... 141 Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss. ............................................ 141
Genul Philadelphus L. ................................................................... 141 Genul Deutzia THUNB ................................................................. 142 Genul Ribes L. .............................................................................. 143
Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. ............................................. 146 Genul Liquidambar L. ................................................................... 146
Familia PLATANACEAE Dumort. ................................................... 147 Genul Platanus L. .......................................................................... 147
Familia ROSACEAE A.L. Juss. ........................................................ 148 Genul Spiraea L. ........................................................................... 149 Genul Physocarpus Maxim. .......................................................... 151 Genul Dryas L. .............................................................................. 151 Genul Kerria D.C. ......................................................................... 151 Genul Rhodotyphus Sieb et Zucc ................................................... 152 Genul Rubus L. .............................................................................. 152 Genul Rosa ..................................................................................... 154 Genul Cydonia Mill. ...................................................................... 156 Genul Chaenomeles Lindl. ............................................................ 156 Genul Cotoneaster Medik. ............................................................. 157 Genul Malus Mill. .......................................................................... 159 Genul Pyrus ................................................................................... 160 Genul Sorbus L. ............................ Error: Reference source not found Genul Crategus L. ......................... Error: Reference source not found Genul Mespilus L. ......................... Error: Reference source not found Genul Prunus L. ............................ Error: Reference source not found
ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES)Error: Reference source not found Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss.Error: Reference source not found
Genul Albizzia Durazz. .................. Error: Reference source not found Genul Cercis L. ............................. Error: Reference source not found Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.)Error: Reference source not found Genul Gymnocladus L. .................. Error: Reference source not found Genul Sophora L. .......................... Error: Reference source not found Genul Cladrastris Raf. .................. Error: Reference source not found Genul Genista L. ........................... Error: Reference source not found Genul Laburnum Fabr. .................. Error: Reference source not found Genul Cytisus ................................ Error: Reference source not found Genul Amorpha ............................. Error: Reference source not found Genul Wistaria (Wisteria) Nutt. .... Error: Reference source not found Genul Robinia L. ........................... Error: Reference source not found Genul Colutea L. ........................... Error: Reference source not found Genul Halimodendron Fisch. ........ Error: Reference source not found Genul Caragana Lam. .................. Error: Reference source not found
ORDINUL RUTALES .......................... Error: Reference source not found Familia RUTACEAE A.L. Juss. ....... Error: Reference source not found
Genul Ptelea L. ............................. Error: Reference source not found Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C.Error: Reference source not found
GENUL Ailanthus Desf. ............... Error: Reference source not found ORDINUL SAPINDALES ................... Error: Reference source not found
Familia ANACARDIACEAE Lindl. Error: Reference source not found Genul Cotynus Mill. ...................... Error: Reference source not found Genul Rhus L. ................................ Error: Reference source not found
Familia SAPINDACEAE A.L. Juss. . Error: Reference source not found Genul Koelreuteria LAXM. .......... Error: Reference source not found
Familia ACERACEAE A.L. Juss. .... Error: Reference source not found Genul Acer L. ................................ Error: Reference source not found
Familia HIPPOCASTANACEAE A.P.D.C.Error: Reference source not found Genul Aesculus L. ......................... Error: Reference source not found
Familia AQUIFOLIACEAE ............ Error: Reference source not found Genul Ilex L. .................................. Error: Reference source not found
ORDINUL CELASTRALES ................ Error: Reference source not found Familia CELASTRACEAE R. Br. .... Error: Reference source not found
Genul Euonymus L. (Evonymus L.)Error: Reference source not found Familia STAPHYLACEAE Lindl. .... Error: Reference source not found
Genul Staphylea L. ........................ Error: Reference source not found ORDINUL RHAMNALES ................... Error: Reference source not found
Familia RHAMNACEAE A.L. Juss. Error: Reference source not found Genul Rhamnus L. ......................... Error: Reference source not found Genul Frangula Mill. .................... Error: Reference source not found Genul Paliurus Mill. ..................... Error: Reference source not found
Familia VITACEAE A.L. Juss. ........ Error: Reference source not found Genul Vitis L. ................................ Error: Reference source not found Genul Parthenocissus Planch. ....... Error: Reference source not found
ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)Error: Reference source not found Familia TILIACEAE Juss. ................ Error: Reference source not found
Genul Tilia L. ................................ Error: Reference source not found Familia MALVACEAE A.L. Juss. . . Error: Reference source not found
Genul Hybiscus L. ......................... Error: Reference source not found ORDINUL THYMAELEALES ............ Error: Reference source not found Familia THYMAELEACEAE A.L. Juss.Error: Reference source not found
Genul Daphne L. ........................... Error: Reference source not found Familia ELEAGNACEAE A.L. Juss.Error: Reference source not found
Genul Eleagnus L. ......................... Error: Reference source not found Genul Hippophae L. ...................... Error: Reference source not found
ORDINUL VIOLALES (PARIETALES)Error: Reference source not found Familia TAMARICACEAE L. ......... Error: Reference source not found
Genul Tamarix L. .......................... Error: Reference source not found Genul Myricaria Desv. .................. Error: Reference source not found
ORDINUL UMBELLIFLORAE .......... Error: Reference source not found Familia CORNACEAE L. ................. Error: Reference source not found
Genul Cornus L. ............................ Error: Reference source not found Familia ARALIACEAE .................... Error: Reference source not found
Genul Hedera L. ........................... Error: Reference source not found ORDINUL BICORES ........................... Error: Reference source not found
Familia ERICACEAE A.L. Juss. ...... Error: Reference source not found Genul Rhododendron L. ............... Error: Reference source not found Genul Vaccinium L. ...................... Error: Reference source not found Genul Arctostaphyllos Adans. ....... Error: Reference source not found Genul Calluna Sallisb. .................. Error: Reference source not found Genul Bruckenthalia Reichenb. .... Error: Reference source not found
ORDINUL TUBIFLORALES .............. Error: Reference source not found
Familia SOLANACEAE A.L. Juss. . Error: Reference source not found Genul Lycium L. ............................ Error: Reference source not found
Familia SCROPHULARIACEAE Lindl.Error: Reference source not found Genul Paulownia S.et Z. ............... Error: Reference source not found
Familia BIGNONIACEAE A.L. Juss.Error: Reference source not found Genul Catalpa Scop. ..................... Error: Reference source not found Genul Campsis Lour. .................... Error: Reference source not found
ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)Error: Reference source not found Familia OLEACEAE Hoffmsgg. et Link.Error: Reference source not found
Genul Fraxinus L. ......................... Error: Reference source not found Genul Syringa L. ........................... Error: Reference source not found Genul Ligustrum L. ....................... Error: Reference source not found Genul Forsythia Vahl. ................... Error: Reference source not found
ORDINUL RUBIALES ........................ Error: Reference source not found Familia CAPRIFOLIACEAE A.L. Juss.Error: Reference source not found
Genul Sambucus L. ....................... Error: Reference source not found Genul Viburnum L. ........................ Error: Reference source not found Genul Lonicera L. ......................... Error: Reference source not found Genul Symphoricarpus L. ............. Error: Reference source not found
ORDINUL LILIALES .......................... Error: Reference source not found Familia LILIACEAE Dumort. .......... Error: Reference source not found
Genul Ruscus L. ............................ Error: Reference source not found
1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare
Ca şi dendrologia (din limba greacă dendron-arbore, logos-ştiinţă) care, deşi este o
disciplină complexă, nu este o ştiinţă în sensul strict al cuvântului (deoarece nu dispune de o
metodă proprie de cercetare), Speciile lemnoase din România au ca obiect de studiu plantele
lemnoase, pe care le analizează din punct de vedere taxonomic-sistematic, morfologic, arealogic,
ecologic, silvo-biologic, a însuşirilor lor ornamentale şi al valorilor economice.
Studiile dendrologice includ şi preocupări privind cunoaşterea structurii anatomice a
lemnului la principalele specii forestiere, cât şi a însuşirilor lor ornamentale, care sunt cercetate
în detaliu la disciplinele specializate ca: Tehnologia lemnului, Produsele pădurii, respectiv
Arhitectura peisajului.
Cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică au fost preluate din
taxonomia şi sistematica plantelor, cele de anatomie şi morfologie din Anatomia şi Morfologia
plantelor, prin urmare Dendrologia are legături cu Botanica.
Cunoştinţele legate de răspândirea speciilor lemnoase, de distribuţia acestora în spaţiu,
sunt preluate din geografia plantelor, cele legate de cerinţele (comportamentul) lor ecologice din
Ecofiziologia plantelor şi Ecologia plantelor, cele legate de provenienţă din Genetica ecologică a
plantelor, cele legate de valoarea silviculturală şi peisagistică din Silvicultură şi Arhitectura
peisajului.
Disciplina are ca obiect de studiu plantele lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti), pe care
le analizează cu prioritate sub aspect sistematic, morfologic, areologic, ecologic, silvo-biologic,
şi a valorii lor economice.
Metodele de cercetare folosite sunt: metoda morfologică şi cea anatomică, bazate pe
studii comparative între specii şi unităţile intraspecifice, metoda investigaţiilor corelative şi
deductive morfo-ecologice şi anatomo-ecologice, metode de cercetare ecologice cantitative şi
experimentale prin culturi comparative şi simulări ecologice etc.
Dendrologia, respectiv studiul speciilor lemnoase ornamentale oferă specialiştilor din
Arhitectura peisajului cunoştiinţe privind folosirea eficientă a plantelor lemnoase în crearea şi
întreţinerea amenajărilor peisagere urbane şi periurbane.
2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase
Din punct de vedere taxonomic se va utiliza sistemul de clasificare adoptat în „Flora
Europea” şi în „Flora României”, în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der
Pflanzenfamilien” a lui Engler, care stă la baza marilor lucrări floristice.
Unitatea sistematică fundamentală, specia, are ca unităţi principale superioare: genul,
familia, ordinul, subclasa, clasa, subîncrengătura. În unele cazuri au fost introduse şi unităţi ca:
seria, secţia, subgenul, tribul, subfamilia.
Alte unităţi specifice sunt rasa geografică şi ecotipul, au caracter geografic-ecologic şi se
vor trata corespunzător.
Multe specii lemnoase, mai ales cele de areal larg, sunt reprezentate în natură prin unităţi
ecologice intraspecifice distincte, cu areal propriu.
Rasa geografică ocupă, de obicei, teritorii întinse şi continente, fiind expresia adaptării
speciilor la un anumit climat general, ceea ce îi dă şi o anumită specificitate fizionomică
(molidul scandinav, pin de Riga, brad balcanic).
Ecotipul cu o scară de geneză mai restrânsă, reprezintă rezultatul adaptării speciilor la
climate locale (fag de altitudine mare din Munţii Olteniei, molid carpatic de limită altitudială)
sau pe substrate litologice şi soluri cu însuşiri particulare (stejar de luncă).
Între ecotipurile climatice şi rasele geografice ale unor specii există corelaţii, de aceea
este explicabil de ce cele două categorii ecologice se pot confunda. De aceea, în analiza unităţii
intaspecifice se prezintă cu precădere ecotipurile edafice şi mai ouţin climatice, care se
raportează la anumite rase georgrafice.
Rasa geografică şi ecotipul au caractere ereditare şi un anumit grad de interdependenţă la
înmulţire şi evoluţie, cunoaşterea prezintă mare interes practic în organizarea producţiei
forestiere primare moderne.
Provenienţa este o altă unitate de factură specială. Speciile forestiere sunt reprezentate în
natură prin exemplare care se găsesc în asociaţii, provenienţele includ asemenea grupări distincte
de arbori (arborete) legate de un anumit mediu fizico-geografic.
În cadrul speciilor, ca unităţi inferioare de natură morfologică-sistematică, se diferenţiază
subspecia, varietatea, forma. Clona, unitatea intraspecifică utilizată la plopi şi sălcii, are mai mult
semnificaţie genetica.
3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase
După forma de creştere, durata de viaţă şi dimensiunile atinse se deosebesc următoarele
categorii de plante lemnoase: arbori, arbuşti, subarbuşti şi liane.
Arborii. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină, cu o durată de viaţă lungă, de la zeci
la sute, chiar mii de ani, care ating înălţimi de cel puţin 7m, în cazuri excepţionale pot depăşi
100m şi diametre mari.
Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri, produc lemn şi alte
materii prime ca răşini, coajă, substanţe tanante şi exercită o influenţă benefică asupra mediului
înconjurător.
Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative dar trebuie subliniat că
majoritatea speciilor forestiere au şi remarcabile calităţi ornamentale.
Forma arborilor diferă de la o specie la alta, fapt care permite deosebirea acestora după
portul lor. Se face o distincţie între forma arborelui crescut izolat care are o forma specifica sau
habitus şi forma arborelui crescut în masiv, denumită forma forestieră.
Arborii izolaţi prezintă de obicei o tulpină scurtă şi îngroşată la bază, coroana mult
dezvoltată în lărgime (poate coborî până la sol). La forma forestieră tulpina este dreaptă,
cilindrică, înaltă, curăţată de craci pe mari lungimi şi o coroană restrânsă, concentrată spre vârful
tulpinii. La răşinoase, coroană este de obicei conică, piramidală, neregulată. La foioase, coroană
este globuloasă, ovoidă, obovoidă, piramidală, neregulată, cu goluri, întreruptă etc.
În funcţie de înălţimea realizată la maturitate arborii se împart în:
- arbori de mărimea I, care depăşesc 25m înălţime;
- arbori de mărimea II, cu înălţimi între 15 şi 25 m;
- arbori de mărimea III, cu înălţimi între 7 şi 15 m.
Pomii fructiferi. Sunt plante lemnoase, uneori de dimensiuni mari, dar produsul lor
principal îl constituie fructele.
Arbuştii. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază, sub formă de
tufă, cu o durată de viaţă relativ redusă, până la 10 ani, înălţimi până la 7m şi diametre mici.
Arbuştii cu înălţimi sub 1m, cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de
arbuşti pitici.
Subarbuştii. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini, cu durată de viaţă relativ redusă,
înălţimi până la 60cm, cu tulpina lemnoasă numai la bază, părţile superioare sunt nelignificate
(erbacee). Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere
prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii.
Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile, cu durată de viaţă medie, până la câţiva
zeci de ani, cu lungimi până la zeci de metri, cu diametre mici. Tulpinile lianelor sunt volubile,
se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei, rădăcini adventive sau peri sugători.
Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase
sunt cei din botanica generală şi forestieră.
4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase
Plantele lemnoase sunt organisme vegetale cu fizionomie şi structură proprie, bine
individualizate sub aspect morfologic. Arborii şi arbuştii nu pot fi analizaţi numai din acest punct
de vedere, deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel individual de
integrare, caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul
înconjurător. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale
plantelor lemnoase cu factorii externi pentru că studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie.
Deoarece schimburile trofice şi de energie implică relaţii neîntrerupte ale plantelor
lemnoase cu factorii externi în studiul dendrologic este inclusă şi latura decelării lor, domeniul
ecologiei forestiere, a unui segment a acesteia, cunoscut ca autecologie. Ecologia forestieră este
ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plantele şi animalele forestiere şi mediul lor de
viată (oikos-locuinţă, logos-ştiinţă).
Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe, integrate într-un sistem unitar cu
mediul ambiant sau habitatul, care constituie comunitatea de viaţă sau ecosistemul.
Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale
atmosferei, solului, reliefului, ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor) care în
raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici.
Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt „condiţii de
viaţă”, pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale, mărind sau micşorând
efectele factorilor ecologici propriu-zişi.
De exemple, elemente ale mediului fizico-geograficsunt: mişcări de aer, căldura din aer şi
sol, profunzimea, textura, structura, aciditatea, scheletul solului.
Diferenţierea elementelor fizico-geografice şi biotice după importanţa acţiunii lor, în
factori şi condiţii de mediu, rămâne însă arbitrară, deoarece şi factorii ecologici condiţionează
efectul altor factori ecologici, de exemplu apa din sol influenţează accesibilitatea substanţelor
minerale, sau radiaţia luminoasă a cărei intensitate influenţează mişcările stomatelor (deci
accesibilitatea CO2).
Arborii, cu tor caracterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase erau
formate la sfârşitul terţiarului), sălbatice, rezistente la forţele naturii, prezintă o profundă
specializare ecologică. Ele sunt adaptate atât la acţiunea întregului complex de factori din arealul
natural, cât şi la acţiunea factorilor individuali, mai ales la valori extreme ale acestora.
Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice, redau
variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici, luaţi separat în cazul în care
ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi.
Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt
exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice, de sinteză edafoclimatice.
4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop)
Complexul factorilor ecologici este constituit din:
I. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici, factori staţionali, habitat)
a. factori climatici - climatopul: (căldura, lumina, precipitaţiile, umiditatea
atmosferică, vântul, compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică)
b. factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale, humus, apă, aer, aciditate
şi alcalinitate, consistenţă, căldură, textură, permeabilitate, volum edafic,
profunzime, structură, schelet etc.)
c. factori geomorfologici - geotopul (altitudine, relief, microrelief, expoziţie, pantă).
II. Grupa factorilor biocenotici (biotici)- Biotop
a. factori fitocenotici
1. Factorii arboretului: compoziţie, dimensiuni, structură, consistenţă,
înrădăcinare, litieră.
2. Factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie, structură, desime,
răspândire, resturi organice
3. Factorii păturii vii: compoziţie, grad de acoperire, frecvenţă, înrădăcinare,
resturi organice
4. Factorii microflorei: compoziţie, densitate, frecvenţă
b. factori zoocenotici (zootop): fauna
1. Factorul macrofaună (mamifere, păsări, insecte)
2. Factorul microfaună
O categorie aparte o constituie factorii antropeici (omul şi animalele domestice) care
exercită acţiuni diverse şi de multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase.
4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase
4.2.1.Factorii climatici
1. Lumina
Este un factor determinant în procesul de fotosinteză, creştere, absorbţie şi transportul
apei, transpiraţie, înflorire, fructificare.
Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii; unele se dezvoltă în
plină lumină, altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză).
În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină, se poate face următoarea
clasificare:
- specii heliofile (cu temperament de lumină), exigente faţă de lumină: Gingko biloba, Pinus
sylvestris. Thuja sp., Larix decidua, Acer saccharinum, Betula pendula, Hibiscus syriacus,
Platanus sp., Paulownia tomentosa, Robinia pseudacacia.
- specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu, dar care suportă puţină umbră),
specii relativ exigente faţă de lumină: Ulmus sp., Tilia sp., Thujopsis dolobrata, Daphne
mezereum, Hydrangea macrophylla, Ilex aquifolium.
- specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină),
specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină.
- specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră), specii cu exigenţe mici faţă de
lumină: Abies alba, Abies nordmanndiana, Tsuga canadensis, Fagus sylvatica,
- specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină, umbră şi semiumbră):
Taxus baccata, Acer campestre, Carpinus betulus, Buxus sempervirens.
Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al
plantelor, cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura, condiţii edafice, umiditatea
aerului.
Puieţii de brad, fag, tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină, cu vârsta creşte
pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea.
Speciile montane heliofile, într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat, la câmpie
suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia, Sorbus aria).
Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei, de
aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină.
Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor
pentru spaţii verzi, în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor, zidurilor,
vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. Se va lua în consideraţie şi evoluţia în
timp a plantaţiilor, prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente. Se modifică
regimul iniţial de lumină, datorită umbrii reciproce.
În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure. La
asocierea speciilor de mărimi diferite, plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie
etajată, iar înălţimile să descrească spre exterior, în aşa fel încât fiecare exemplar să poată
valorifica la maxim intensitatea luminii.
Mărimea, compactitatea frunzişului, rapiditatea de creştere a arborilor, trebuiesc luate în
consideraţie la preconizarea efectului de umbrire.
Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină
prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii, eliminarea exemplarelor care suferă din
cauza deficitului de lumină, completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră.
În parcuri, sub plantaţiile de-a lungul aleilor, cu timpul se vor introduce specii cu
temperamentul de umbră, ca Hedera helix, Vinca minor, Euonymus fortunei radicans, pentru a
înlocui gazonul.
2. Căldura
Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri,
favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă, deshidratarea şi pot duce la efecte extreme - moartea
puieţilor şi chiar a exemplarelor mature.
Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu
fenologia, intrarea mai devreme în vegetaţie (pin, mesteacăn, alun) sau mai târziu ( catalpa,
salcâm, hibiscus). Ultima grupă fiind mai sensibilă.
Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea
diferită faţă de acest factor, ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili
decât exemplarele mature). De exemplu, puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se
protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de - 30C.
Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura
minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor, lujerilor, florilor în curs de formare uneori
chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad, duglas, nuc negru, fag,
stejar).
Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon
lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca, Amorpha fruticosa, Paulownia tomentosa).
Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor
lemnoase ornamentale. Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei
secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie). Adaptarea speciilor la un
anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii
pozitive: molidul, care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4 C,
necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 C, stejarul pufos adaptat la o
temperatură medie anuală de 9-12 necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10C
(Tomescu, A., 1967).
Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este
influenţată şi de factori specifici.
Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează
pornirea vegetaţiei mai devreme, prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a
diferitelor specii. În cazul solurilor reci şi umede, reacţia este inversă.
Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim, sub
care nu se pot dezvolta):
- specii euterme, cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la
+200C); specii lemnoase tropicale şi subtropicale;
- specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până
la +150C);
- specii subtermofile, cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute
(temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C;
- specii mezoterme, cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C
până la +90C);
- specii oligoterme, cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub
00C);
- specii euriterme, cu mare amplitudine faţă de căldură.
Gruparea nu este rigidă, unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor
faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm.
Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de
dezvoltare, de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea
plantelor în timpul iernii.
3. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică
Regimul de umiditate este foarte diversificat, prin formele variate prin care influenţează
dezvoltarea plantelor (ploaie, zăpadă, chiciură, apă de condensare, umiditate atmosferică, apa din
sol, apa freatică), prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob.
Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea
naturală a speciilor.
Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă, la acestea se
adaugă uneori şi apa freatică de suprafaţă. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune
la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. Decisivă este umiditatea în
perioada de vegetaţie, mai ales în perioada estivală mijlocie, când maximele termice duc la
intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. Iarna, apa sub formă de zăpadă, gheaţă,
chiciură, poate fi o sursă de aprovizionare cu apă, dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau
negative. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol, apără vegetaţia (semănături,
puieţi tineri, subarbuşti) împotriva îngheţurilor.
Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea şi încovoierea ramurilor, uneori a
trunchiurilor; dacă poleiul este urmat de vânt, ramurile se pot frânge.
Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde , pierderi prin evaporare, scurgeri de
suprafaţă, înfiltrare în pânza freatică,restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă
de aprovizionare a plantei cu apă.
Umiditatea atmosferică, în corelaţie cu temperatura aerului influenţează dezvoltarea
plantelor lemnoase.
În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă, ele se clasifică în:
- specii helofite (helofile), cu exigenţe mari faţă de apă, care se dezvoltă în mlaştini, pe soluri
suprasaturate cu apă: Taxodium distichum, Alnus glutinosa, Alnus viridis;
- specii higrofite (higrofile), care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umede-ude, dar fără
apă stagnantă: Acer pseudoplatanus, Prunus padus;
- specii mezofite (mezofile), cu exigenţe mijlocii faţă de apă. Abies alba, Picea abies,
Pseudotsuga menziesii, Fagus sylvatica, Ilex aquifolium.
-specii xerofite (xerofile), cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate, Quercus
pubescens, Carpinus orientalis;
-specii eurifite (eurifile), cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides, Betula pendula,
Quercus frainetto, Quercus cerris.
Climatul României favorizează existenţa speciilor mezofile, specii care au capacitatea de
a-şi regla în anumite limite consumul de apă în funcţie de cantitatea existentă. Deficitul ca şi
excesul de apă, durata în raport cu pragul de toleranţă, poate avea efecte diferite asupra vegetaţiei
lemnoase, uneori letale.
Relaţia inversă: plantă - factor ecologic, arată că vegetaţia lemnoasă influenţează
umiditatea mediului. Prin transpiraţie creşte umiditatea relativă atmosferică, astfel în interiorul
spaţiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o atmosferă
mai umedă. Prin consumul de apă, rezerva din sol se micşorează, uneori poate ajunge la limita
coeficientului de ofilire, dacă deficitul nu este acoperit din precipitaţii sau prin irigare. Plantaţiile
reduc scurgerea de suprafaţă a apei din precipitaţii. Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă
de umiditatea mediului (sol şi atmosferă) condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul
precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de plantare (pante, maluri,
străzi, şosele).
4. Aerul
Dintre componenţii aerului, bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de
fotosinteză şi cel de respiraţie, deoarece bilanţul în atmosferă a CO2 şi O2 este echilibrat (variaţii
neînsemnate apar în zonele industriale); aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor.
Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO 2.
Calitatea aerului depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere, care
au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului, fiind amplasate în aşezările urbane,
puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor, industriei, mijloacelor de
transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei.
Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de
faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie, doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori
limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale.
Mişcările aerului exercită diferite influenţe în funcţie de intensitatea lor.
Vântul, prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a
plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă
(tranportă mase de aer umed, reduce din apa în exces, încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi
negativă. Căldura excesivă şi seceta accentuează vara deficitul de apă al plantelor, efectele
gerului sunt amplificate de vânt, apare seceta fiziologică cu urmări grave mai ales la răşinoase.
La viteze mai mari ale vântului, acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor.
Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi. În locurile
deschise se rup ramurile şi trunchiurile. În spaţiile verzi, speciile cu lemnul mai puţin rezistent
(tei, mesteacăn, plop, salcâm) pot fi puternic afectate, exemplarele cu coroana asimetrică şi cele
vătămate sunt mai expuse pagubelor şi prin instalarea putregaiului. Pentru a evita acţiunile
mecanice negative în plantaţiile nou înfiinţate din amenajările peisagere, exemplarele izolate, în
grupuri mici şi în aliniamente vor fi tutorate, iar arborii mari ancoraţi.
Doborâturi pe suprafeţe întinse, adevărate dezastre, se înregistrează numai în masivele forestiere,
pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase.
Plantaţiile cu specii lemnoase reduc viteza vântului, în funcţie de compoziţie, de intensitate, de
suprafaţa ocupată şi de poziţie în interiorul sau la adăpostul lor, mişcările de aer se resimt mai
puţin. Pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de protecţie în spaţiile verzi şi
pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcţia, frecvenţa şi intensitatea
vânturilor dominante.
Speciile sensibile la deshidratare şi temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul altor
plantaţii sau al construcţiilor.
4.2.2. Factorii edafici
Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie.
Cunoaşterea cerinţelor ecologice în diferite condiţii de sol şi mai ales a condiţiilor
limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a plantelor
lemnoase pentru spaţiile verzi.
Elementele nutritive. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente
(N, P, K, S, Ca, Fe ) şi microelemente (Zn, Cu, Mn, Mo, Co, B, Cl ), necesare nutriţiei, pe care
plantele le absorb selectiv, sub formă de ioni.
Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutritive din sol. În funcţie de
exigenţele faţă de troficitatea solului distingem:
- specii megatrofe, care necesită o mare cantitate de elemente, se dezvoltă pe soluri cu grad de
saturaţie în baze de 85-100%: Tilia argentea;
-specii eutrofe, foarte exigente faţă de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu grad de
saturaţie în baze de 70-100%: Fraxinus excelsior;
-specii mezotrofe, cu exigenţe mijlocii faţă de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu grad
de saturaţie în baze mai redus, 25-85%: Acer campestre;
-specii oligotrofe, puţin exigente faţă de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu grad de
saturaţie în baze sub 30%: Pinus mugo, Pinus sylvestris, Betula pendula,
-specii euritrofe, cu amplitudine ecologică mare faţă de troficitatea solului: Picea abies, Fagus
sylvatica, Quercus petraea, Salix caprea.
Speciile mezotrofe şi oligotrofe nu preferă solurile sărace, dar se pot dezvolta şi
supravieţui în asemenea condiţii edafice.
În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale
se disting:
- sp. calcifile sau calcicole, care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ):
Fraxinus excelsior, Juniperus sabina, Fagus sylvatica, Ulmus pumila
- specii calcifuge sau calcifobe, care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia, Castanea
sativa.
Sodiul, magneziul, calciul prin acumularea sub formă de cloruri, sulfaţi sau bicarbonaţi
determină sărăturarea solurilor, au efecte nefavorabile asupra speciilor dependente de
concentraţia sărurilor şi gradul de toleranţă al acestora.
Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate,
provoacă o secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului.
Cea mai toxică acţiune exercită cationii de magneziu (Mg2+). Ionul de Na+, deşi mai puţin
nociv, cauzează puternica alcalinizare a soluţiei solului prin acumulare în sol (este nociv pentru
rădăcinile plantelor şi distruge structura glomerulară a solului). Dintre anionii din solurile saline,
ionul Cl- este mai toxic decât ionul sulfatic SO42-.
Distingem:
- specii nitrofile (nitrofite), se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra.
- specii halofile, care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia, Gleditsia
triacanthos, Amorpha fructicosa, Caragana arborescens, Hippophae rhamnoides,
Halimodendron halodendron, Rhus typhina, Tamarix romosissima.
Reacţia soluţiei solului (ph) concentraţia ionilor de hidrogen intervine în dinamica
elementelor nutritive accesibile. Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-
ului, specifice diferitelor tipuri de sol. Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor
ecologic limitativ.
Aciditatea solului. După exigenţele faţă de aciditatea solului, plantele lemnoase se împart
astfel:
- specii puternic acidofile (pH 3,8-4,5): Vaccinium myrtillus, Calluna vulgaris, Erica sp.;
- specii acidofile (pH 4,5-5,5): Picea abies, Pinus mugo, Pinus sylvestris, Betula pendula,
Populus tremula;
- specii slab acidofile (pH 5,5-6,5): Abies sp., Juniperus communis, Larix decidua, Acer
pseudoplatanus, Fagus sylvatica, Quercus robur, Salix alba.
- specii neutrofile (pH 6,5-7,2): Tilia sp., Fraxinus sp.;
- specii bazifile (pH peste 7,2): Tamarix ramosissima.
Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului. Majoritatea speciilor
cresc corespunzător la intervale ale pH, în domeniul slab acid-neutru (6,8-7) sau neutru, slab
alcalin (7,0-7,2).
Alcalinitatea solului este tolerată de speciile lemnoase în intervalul 7,5-8. concentrarea
sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH8,5) a soluţiei solului de unde rezultă
salinizarea cu efecte toxice. Solurile acide şi cele puternic alcaline necesită aplicarea de
amendamente.
Însuşirile fizice ale solului
Textura influenţează consistenţa, structura, regimul de apă, căldura şi aer din sol,
accesibilitatea substanţelor nutritive, procesele biochimice din activitatea microorganismelor.
Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de participare a celor trei fracţiuni – argilă,
nisip, praf) generează însuşiri diferite.
Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt
influenţate de textura solului.
Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel:
-specii psamofile, pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Abies concolor,
Picea pungens, Pinus nigra, sylvestris şi mugo, Juniperus communis, Acer campestre, Caragana
arborescens, Eleagnus angustifolia, Cornus mas, Hippophae rhamnoides, Gleditsia triacanthos,
Robinia pseudacacia, Salix alba şi caprea.
-specii saxicole şi subsaxiole, pentru soluri scheletice: Picea abies, Pinus cembra şi
mugo, Larix decidua, Carpinus orientalis, Acer monspessulanum, Berberis vulgaris, Colutea
arborescens, Cotoneaster integerrima, Fraxinus ornus, Populus tremula, Sorbus aria şi
aucuparia, Sambucus racemosa.
-specii compactifile, pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto şi
cerris, Aesculus hippocastanus, Alnus glutinosa, Cotinus coggygria, Rosa canina, Rhus typhina,
Ulmus laevis.
Pentru majoritatea speciilor, solurile cu textură luto-nisipoasă, bine structurate sunt
favorabile.
Structura solului
Situaţiile extreme, lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau
grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase şi impun ameliorarea acestuia
(îngrăşăminte organice şi verzi, amendamente, uneori în spaţiile verzi „pământ de împrumut”).
Pentru ameliorarea fertilităţii solurilor în spaţiile verzi, în zonele supuse sistematizării pe
verticală a terenului se aduce pământ vegetal, îngrăşăminte, amendamente şi se cultivă specii
care îmbogăţesc solul în azot. În plantaţiile masive din parcuri, frunzele căzute nu se vor înlătura,
deoarece sunt o importantă sursă de humus.
La plantaţiile de aliniament ale arterelor de circulaţie trebuie asigurat volumul edafic
corespunzător. În spaţiile verzi, deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim
hidric bun.
În pepiniere, mai ales în sectoarele în care se produc puieţi livraţi cu balot de pământ, se
vor aplica judicios îngrăşăminte organice şi minerale, asolamente cu îngrăşământ verde şi ierburi
perene şi se va iriga.
4.2.3. Factorii geomorfologici
Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici, care duc la
modificări climatice şi edafice.
Configuraţia terenului - macro relieful - câmpie, dealuri, munţi determină zonarea
vegetaţiei datorită schimbării climatului.
Influenţa exercitată de microrelief este evident mai mică; microrelieful poate fi natural
(depresiuni, ridicături) sau artificial (în parcuri), determinând local condiţii microclimatice şi
schimbări ale condiţiilor edafice.
Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală cu creşterea altitudini scad
temperaturile, iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce.
Expoziţia influenţează atât regimul de căldură, cât şi umiditatea solului, prin urmare
intervine şi în alcătuirea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică unde temperaturile sunt ceva
mai ridicate decât pe versanţii nordicii, iar umiditatea este ceva mai redusă, se dezvoltă un număr
mai mare de specii heliofile şi xerofite.
Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea
intensităţii insolaţiei şi capacitatea de reţinere a apei în sol.
Pe pantele însorite, mai uscate vor creşte specii mai xerofite mai ales în zonele cu deficit
de precipitaţii, iar în văile reci, cu curenţi puternici mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult
temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger.
4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase
Factorii biotici influenţează direct (prin acţiuni de contact) ori indirect prin modificarea
mediului climatic şi edafic sau prin intermediul unor substanţe chimice secretate de anumite
plante sau microorganisme, dezvoltarea plantelor lemnoase.
Acţiuni directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor
exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeaşi specie sau specii diferite), presiunea
fizică a rădăcinilor, concreşterea rădăcinilor, susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile
arborilor şi arbuştilor.
La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care
drajonează puternic sau a lianelor, de exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate alte
exemplare din plantaţie, reducându-le capacitatea de fotosinteză şi aspectul estetic.
Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe, deoarece determină
convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare.
Arborii acţionează unul asupra altuia prin umbrire, cantitatea de lumină şi precipitaţii
interceptată de coronament prin consumul de apă, elemente nutritive şi microelemente din sol,
prin capacitatea de exploatare a solului de către rădăcini.
În staţiuni de deal, apare concurenţa între fag sau carpen, acre elimină uneori puieţii de
gorun. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor,
raporturile de stânjenire, respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului
aerian şi radicular.
Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri,
răriri, tăieri, ar putea fi eliminate exemplare valoroase.
5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase
Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate, au un areal
geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. Arealul unei specii reprezintă expresia adptării
sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. Limitele răspândirii plantelor lemnoase
depind, mai mult sau mai puţin, de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte
specii. Prin urmare, uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real. Acţiunile omului asupra
florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor arealelor naturale.
Unele specii au fost introduse în afara graniţelor lor geografice, în condiţii climato-edafice
corespunzătoare, a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de cultură, iar la alte specii s-a
restrâns arealul, uneori chiar până la totala lor dispariţie.
Arealel geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite
longitudini, latitudini şi altitudini. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite
climate locale, pe anumite forme de relief, de substraturi şi de soluri, într-un cadru staţional bine
determinat. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul
arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă, 2004). De obicei, arealul ecologic
este mai restrâns decât cel geografic.
Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 1.
Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale, tropicale, subtropicale,
temperate, boreale şi două zone de tufărişuri, zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră
(subarctică).
Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale,
care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi.
Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România s-a realizat prin elaborarea unor sisteme de
clasificare şi se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor staţionale, dintre care cele
climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator. La acestea se
adaugă şi condiţiile edafice, orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (capacitatea lor
competitivă, rezistenţa la adversităţi, capacitatea de reproducere şi migrare, adaptabilitatea
specifică la condiţiile de mediu şi conservatismul ereditar.
Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România.
I. Vegetaţia de munte
a. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte
ale Carpaţilor, începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. În aceste condiţii ecologice de
climat foarte răcoros şi umed, pe soluri de regulă sărace şi acide, în care perioada de vegetaţie
este scurtă(2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee.
1. Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor, altitudini de peste 2200m, în
care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine.
2. Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii.
Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile, aici apar şi specii lemnoase
constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente. Specia caracteristică pentru
această subzonă este jneapănul (Pinus mugo), alte specii lemnoase Alnus viridis, Pinus cembra,
Lonicera tatarica, Juniperus communis, Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus,
Bruckenthalia spiculifolia, ca şi rariştile de molid şi de larice.
b. Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales
vegetaţiei forestiere. Temperaturile medii anuale sunt pozitive, precipitaţiile abundente (900-
1200mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. Iernile sunt aspre, dar mai scurte. Se
disting trei subzone de vegetaţie:
1. Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali, în
Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii
Banatului).Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii,
iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag. Specia caracteristică este
molidul, care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare întindere), cât şi amestecate - brad,
larice, zâmbru, mesteacăn, plop tremurător, paltin de munte, fag, subarboretul este slab
reprezentat, dintre arbuşti amintim: Sambucus racemosa (soc roşu), Lonicera xylosteum
(caprifoliu), Salix caprea (salcie căprească).
2. Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase limita altitudinală inferioară este situată la
aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700m în cei Meridionali, iar limita superioară urcă în
mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului, până la limita superioară a pădurii.
Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali
(în M-ţii Banatului), limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400-1500 m.
Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase, ierni reci şi bogate în zăpadă, precipitaţii
abundente (peste 800 mm).
Vegetaţia este predominant constituită din fag, molid şi brad, specii care se asociază între
ele. Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp, ulmul de munte, frasinul, teiul,
mesteacănul, plopul tremurător, aninul alb, gorunul şi pinul silvestru. Pădurile de fag şi răşinoase
se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. Subarbotetul este format din alun
(Corylus avellana), păducelul (Crataegus monogyna), călin (Viburnum opulus), salbă moale şi
râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa).
3. Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii, dar se prelungeşte şi în
regiunea dealurilor şi podişurilor. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura
medie 8-10C, precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. Altitudinal 600-
1200 m, dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a
pădurii, la peste 1400 m.
În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. Pe lângă fag,
pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid, brad, pin silvestru, pin negru de Banat,
carpen, ulm, paltin de câmp, tei, jugastru şi chiar gorun şi stejar). De remarcat că fagul, fiind
specie de umbră, constituie păduri dese închise, în care celelalte etaje de vegetaţie se dezvoltă
greu.
Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare, exercită în cele mai bune condiţii
funcţii protectoare. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum
lantana(dârmox).
II.Vegetaţia dealurilor şi podişurilor.
1. Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă, de
tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800m.
Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed, dar în care apar şi
perioade de uscăciune în sol, ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului.
2. Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor, dar urcă uneori până la
altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Braşov). De remarcat că această subzonă apare şi în
Dobrogea, în M-ţii Măcinului. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat, favorabil speciilor
mezofite şi în special gorunului, se întâlnesc în părţile mai joase ale subzonei stejarul pedunculat,
iar pe solurile mai compacte şi grele, chiar gârniţa şi cerul.
În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării, apar şi multe specii termofile.
Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii, iar subarboretul şi pătura erbacee sunt
mult mai bine reprezentate decât în subzonele anterioare.
III. Vegetaţia de câmpie.
a. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi
subzona cerului şi gârniţei.
1. Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie, dar în Transilvania şi
Moldova urcă la 500m altitudine. Subzona este fărâmiţată - speciile care apar sunt: carpenul,
teiul, frasinul, jugastrul, mărul şi părul pădureţ, ulmul, în partea de sud a ţării apare cerul şi
gârniţa.
2. Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia
Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, având prelungiri în vegetaţia silvostepei, cât şi în subzona
stejarului pedunculat şi chiar a gorunului, altitudinal 40-50m şi 300-500m. Se localizează pe
soluri grele, argiloase, compacte, puternic podzolite şi pseudogleizate, neprielnice altor specii
mai pretenţioase pe soluri mai puţin compacte apare stejarul brumăriu, ulmul de câmp, jugastrul.
Arbuştii sunt mai puţin numeroşi, dar pătura erbacee este bogată cu specii de graminee şi
dicotiledonate.
b. Vegetaţia silvostepei.
Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-
550mm anual. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). Pădurea apare în
pâlcuri, alternând cu pajişti ierboase. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu
(Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens); pe lângă acestea pot apărea şi cerul,
gârniţa, teiul alb, jugastrul şi frasinul. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai
mare, dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti, n-au mai rămas decât pâlcuri.
c. Vegetaţia stepei.
Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat,
neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. Aici apar mai puţine specii lemnoase, răspândite
sporadic: stejar pufos şi brumăriu, jugastru, vişin turcesc (Prunus mahaleb), mojdreanul
(Fraxinus ornus), sălcioara (Eleagnus angustifolia). În condiţiile stepei şi silvostepei s-a
naturalizat salcâmul.
IV. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării.
Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale,
formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil, (pânza de apă freatică aproape de
suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol.
În condiţiile acestor soluri şi a unui climat, de regulă stepic, se întâlneşte vegetaţie
azonală. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în lunca şi Delta Dunării, sunt
zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb, plop cenuşiu), iar pe locurile mai ridicate se instalează şi
alte specii de foioase, ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare.
În luncile cu soluri mlăştinoase se găsesc păduri de anin negru. În luncile interioare din regiunile
mai înalte se instalează aninul alb.
6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor
lemnoase
Ritmul de creştere este specific fiecărei specii. Există specii încet crescătoare: Quercus,
Taxus, Buxus; repede crescătoare Robinia, Populus, Salix, Betula, Pseudotsuga, Paulownia.
In ritmul de creştere al speciilor, de-a lungul existenţei, apar schimbări. La Abies alba
creşterea este foarte înceată în primii ani, redusă până la 15-20 ani, apoi se activează. La Ginkgo
biloba, creşterea este înceată în primii ani apoi devine destul de viguroasă.
Ritmul de creştere este dependent de condiţiile staţionale (sol, pânză de apă freatică, ger,
poluare, etc.).
Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânţă), este tot o
caracteristică a speciei; vârsta este mai mare la arbori (cu unele excepţii: Salix caprea la 3-4
ani); mai redusă la arbuşti; speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate.
Fructificaţiile se produc la diferite vârste în funcţie de specie, de condiţiile staţionale şi de
poziţia din arboret. Astfel la Ailanthus şi specii din Rosaceae fructificaţia se produce la 5-6 ani;
Gleditsia, Betula la 8-10 ani; Magnolia kobus la 10- 12 ani; Pseudotsuga, Thuja occidentalis,
Pinus sylvestris la 15-20 ani; Tilia, Carpinus, Larix la 20-25 ani, Acer pseudoplatanus, Quercus,
Ulmus, Picea, Fraxinus, Acer la 30-40 ani; Fagus la 40-50 ani; Abies alba la 60-70 ani.
Periodicitatea de fructificaţie la multe specii este anuală, Ginkgo biloba, Ulmus sp. Tilia
sp. Acer sp., la Abies alba, Tsuga canadensis, Pseudotsuga menziesii periodicitatea este 2-3 ani,
la Fagus sylvatica, Quecus petraea,Q. cerris la 4- 6 ani , la Quercus robur 6-10 ani.
Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate şi unele specii periodic, pentru a obţine
material semincer heterogen, în silvicultură au fost înfiinţate plantaje pentru a obţine material
genetic valoros, înmulţirea s-a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase, altoaiele provin din
arbori “elită” pe bază de teste de provenienţă.
Longevitatea este caracteristică speciilor, determinate genetic, dar şi de condiţiile de
mediu şi de modificările antropice (intervenţii dorite sau accidentale). Longevitatea arborilor este
mai mare decât a arbuştilor, excepţie face Buxus sempervirens.
Vârste medii atinse de specii din ţară în condiţii staţionale corespunzătoare:
- longevitate foarte mică, sub 50 ani: Salix caprea, Robinia hispida, Ailanthus altissima;
- longevitate mică, 50-100 ani: Populus tremula, Salix alba, specii din genurile Sorbus,
Betula, Prunus;
- longevitate medie, 200-300 ani: Platanus sp., Populus nigra, Celtis, Pinus sylvestris;
- longevitate foarte mare, 300 ani: Larix, Abies alba, Quercus, Taxus.
Arbori mai longevivi - Taxodium distichum poate ajunge până la 5000-6000 de ani,
Sequoia giganteia pînă la 3000-4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. Aceste
performanţe se realizează numai în condiţii staţionale foarte bune şi arealul natural al acestor
specii. Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici, edafici, biotici, antropici.
Capacitatea de lăstărire este o însuşire a plantelor lemnoase, care asigură regenerarea
vegetativă a acestora. Specii care lăstăresc bine sunt: Tilia, Acer, Carpinus, Rhus thyphina şi o
mare parte a arbuştilor. Singura specie de răşinoase care are capacitate normală de înmulţire
vegetativă, lăstari, butaşi, marcote este Taxus baccata. Capacitatea de lăstărire a lianelor
influenţează suprafaţa care este acoperită de acestea. Specii care lăstăresc puternic invadează şi
inhibă dezvoltarea altor specii, cum ar fi: Clematis vitalba, Carpinus betulus care duce la
fenomenul de cărpinizare.
Capacitatea de butăşire este o însuşire bine dezvoltată la unele specii, la acestea butăşirea
este o metodă apreciată de înmulţire de ex. la Salix, Populus, Forsythia, iar foarte greu se
butăşesc speciile: Quercus, Fraxinus, Acer, Fagus, Ulmus.
Capacitatea de drajonare. În funcţie de existenţa mugurilor adventivi pe rădăcină,
drajonarea la unele specii este foarte puternică, la Robinia pseudacacia, Syringa vulgaris,
Clematis vitalba, Rhus typhina; sau moderată la Chaenomeles, Forsythia. Marea capacitate de
drajonare, ca mijloc de înmulţire a plantelor sau fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi
utilă, pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociaţie sau populaţie.
Capacitatea de marcotare naturală, apare la specii a căror ramuri ajung la sol: Juniperus
horizontalis, Cotoneaster, liane; constitue o metodă foarte eficientă de înmulţire a acestor specii.
Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate angiospermele, dar numai puţine
gimnosperme. Capacitatea de înmulţire vegetativă este mare la plantele tinere şi se reduce treptat
cu vârsta.
7. Particularităţile biochimice
Toxicitatea. În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici, de ex. la Rhus
toxicodendron (lăstari), Taxus baccata (frunze), Laburnum angygroides (scoarţă, frunze, fructe),
Daphne mezereum (planta), Prunus laurocerasus (inflorescenţele). Anumiţi alcaloizi toxici se
folosesc în indusrtia farmaceutică; în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea
acestor specii tocmai pentru a evita accidentele.
Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies, Pinus, Quercus, sunt benefice şi
pentru om, deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei.
Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia, Populus), prin perişorii de pe frunze
(Platanus) sau puful seminţelor (Populus).
Calităţi medicinale au speciile: Betula, Fraxinus (frunze), Pinus mugo, Pinus sylvestris,
Populus (mugurii), Tilia, Robinia, Sophora (florile), Aesculus, Juniperus communis, Juniperus
sabina, Rosa cannina, Frangila alnus (scoarţa), Vinca (partea aeriană)
Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem, pastă de fructe)
Sorbus, Malus, Prunus avium (dulceaţă de fructe), Castanea sativa, Sambucus (socată, dulceaţă),
Hippophae (sirop).
Precizări de ordin sistematicSpeciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta: Gymnospermae şi Angiospermae
Specii lemnoase de interes forestier
Subincrengatura (Filum) Gymnospermae
Gimnospermele sunt specii foarte vechi, au apărut la sfârşitul perioadei devoniene, acum
355 milionae de ani, dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani)
Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase, cu tulpini monopodiale, cu habitus
în general regulat conic sau piramidal, numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau
tabulare, cu ramificarea în verticil.
Frunzele sunt de regulă persistente, mai rar căzătoare (Ginkgo, Larix, Pseudolarix,
Taxodium) în formă de ace, solzi sau scvame, cu structură anatomică xeromorfică, cu o singură
nervură. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse, Ginkgo biloba cu limb lăţit şi
unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat.
Florile unisexuat monoice, rareori dioice (Ginkgo, Taxus, Cephalotaxus), fără înveliş
floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales.; florile mascule sunt grupate în
inflorescenţe amentiforme, cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite.
Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili), sunt de forme variate, provenite din
lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite,
rar acoperite cu un înveliş cărnos fals, în general la speciile dioice Cycas, Ginkgo, Taxus,
Cepalotaxus, Torreya, Juniperus, Podocarpus.
De obicei, embrionul are numeroase cotiledoane, numai la speciile din genurile Cycas şi
Taxus are câte un singur cotiledon.
Lemnul are o structură simplă, este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu
punctuaţii simple sau dublu areolate.
Lemnul, scoarţa, frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere
exceptând Taxus.
Gimnospermele sunt sistematizate în patru clase: Cycadopsida, Coniferopsida, Taxopsida
şi Chlaemydospermae (Gnetopsida), 11 ordine, din care pentru flora lemnoasă actuală prezintă
importanţă 5 ordine: Cycadales, Ginkgoales, Coniferales, Taxales şi Gnetales. Ordinele
Pteridospermae, Caytoniales, Nilissoniales, Bennettitales, Pentaoxylales şi Cordaitales includ
numai fosile. Subîncrengătura Gymnospermae
A. Clasa Cycadopsida
Ord. Cycadales
Ord. Ginkgoales
B. Clasa Coniferopsida
Ord. Coniferales
a. Fam. Pinaceae
Subfam. Abietoideae
Genul Abies
Genul Pseudotsuga
Genul Tsuga
Genul Picea
Subfam. Laricoideae
Genul Pseudolarix
Genul Larix
Genul Cedrus
Subfam. Pinoideae
Genul Pinus
b. Fam. Taxodiaceae
Genul Sequoia, Sequoiadendron
Genul Metasequoia
Genul Taxodium, Glyptostrobus
Genul Criptomeria
Genul Atrotaxis
c. Fam. Cupressaceae
Subfam. Callitroidae
Tribul Libocedreae
Genul Libocedrus, Calocedrus
Subfam. Cupressoideae
Tribul Cupresseae
Genul Cupressus
Genul Chamaecyparis
Tribul Thujopsideae
Genul Thujopsis
Genul Thuja
Tribul Junipereae
Genul Juniperus
d. Fam. Cephalotaxaceae
Genul Cephalotaxus
e. Fam. Araucariaceae
Genul Agathis
Genul Araucaria
C. Clasa Taxopsida
Ord. Taxales
a. Fam. Taxaceae
Genul Torreya
Genul Taxus
D. Clasa Chlamydospermae
Ord. Gnetales
a. Fam. Ephedraceae
Genul Ephedra
Gimnospermele au un areal vast, preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale
emisferei boreale, nordice ; din Cycadaceae, Auraucariaceae, Podocarpaceae, Pinaceae sunt
specii răspândite şi în zona intertropicală şi în emisfera australă.
CLASA CYCADOPSIDA
Ordinul CYCADALES
Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de
frunze persistente. Sunt specii tropicale sau subtropicale.
Familia CYCADACEAE
Genul Cycas L.
Genul cuprinde 17 specii din Japonia, estul Africii şi Australia.
Cycas revoluta Thunb. – palmierul Sago.
Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii
200 de milioane de ani, poate fi considerată „o fosilă vie”. A fost descrisă în 1782 de botanistul
suedez C.P. Thunberg, care probabil a găsit specia în Japonia. Este originară din Orientul
îndepărtat.
Cycas revoluta (fig. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m. Lungimea frunzelor este de 60-
100cm, rahisul se termină de regulă într-un spin. Frunzele sunt penat compuse, verde intens,
semi-lucioase, grupate în smocuri. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 1-
2cm lungime. Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). Florile unisexuat dioice,
cele femele grupate în coroană în formă de frunze, cele mascule în formă de conuri. Seminţele
sunt ovoide, lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm, brun roşcate, fără endocarp, cu înveliş
dublu, cel intern tare, cel extern cărnos.
Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice.
Cycas revoluta var. brevifrons Miq.
Cycas revoluta var. planifolia Miq.
Cycas revoluta var. prolifera Siebold & Zucc.
Cycas revoluta var. robusta Messeri.
Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -11 0C la 420C.
Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior. Creşterea este înceată.
Longevitatea depăşeşte 200 de ani.
În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului.
La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în
spaţiile verzi, conferins peisajului in „aspect tropical”.
ORDINUL GINKGOALES
Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii, în flora actuală
a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii
chinezeşti, semnifică arbore cu fruct de argint, agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică), care
apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia.
Familia GINKGOACEAE Engl.
Genul Ginkgo L.
Ginkgo biloba – ginkgo, arborele pagodelor, arborele cu fruct argintiu.
Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa, cultivat la noi în exclusivitate
ca arbore ornamental, în grădini, parcuri, colecţii dendrologice, este o specie care se adaptează
uşor, se acomodează şi în regiunile montane, în climate reci. Rezistă bine la geruri până la -300C,
la uscăciune şi poluarea din localităţi. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt
sensibili la secetă. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate, profunde,
afânate, revene, suportă şi soluri compacte, relativ sărace în substanţe nutritive, nu suportă
concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu, tolerează calcarul.
Temperamentul este de lumină.
Creşte încet în primii ani, apoi ritmul de creştere se accelerează. Pentru rodire este
necesară cultivarea în grupuri, ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele
mascule.
Fiind o specie veche, variabilitatea este restrânsă, dar include totuşi câteva forme şi
varietăţi.
Este un arbore (fig.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. Portul este
variat, îngust conic sau larg. Tulpina este dreaptă, monopodială, ramificată neregulat verticil şi
portul de conifere. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal, sau larg,
etalat la cele femele. Ritidomul este gros, cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. Lujerii
sunt lungi (macroblaste) rotunzi, netezi, lucitori, galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi
caracteristici, se observă cicatricele frunzelor căzute. Mugurii sunt alterni, conici, depărtaţi de
lujer, până aproape perpendicular pe lujer, cicatricea cu două urme fasciculare. Frunzele caduce,
de 5-8cm lungime, cu limb lăţit, în formă de evantai, cuneate la bază, cu marginea bilobată sau
neregulat denticulat lobată, nervaţiunea paraleleă, dicotomică; sunt coriacee, lung peţiolate, pe
lujerii lungi alterne, iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. Înfrunzeşte în aprilie, toamnă
frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. Florile unisexuat-dioice: cele
mascule solitare, în formă de amenţi, grupaţi câte 2-8; cele femele lung pedunculate, formate din
două carpele, cu câte un ovul descoperit, aşezat pe o umflătură cărnoasă. Fructele, false drupe
(galbulus), lung pedunculate, obovoide, de ~ 2,5cm lungime, verzi la început şi galbene după
coacere, cu o sămânţă tare, acoperită de un înveliş cărnos, când învelişul cărnos este strivit
emană un miros neplăcut.
Maturaţie anuală, prin octombrie. La noi în ţară fructifică destul de abundent, dar
seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate, seci, provenind din ovule nefecundate. Rareori se
regenerează natural, ca în parcul Bazoş.
Sunt cunoscute varietăţile:
Ginkgo biloba var. aurea, cu frunze galben aurii,
Ginkgo biloba var. fastigiata Henry, cu coroana conică până la columnară,
Ginkgo biloba var. lanciniata Carr., cu coroana conică, frunze mari, late de 20-30cm,
divizate, cu nervuri evidente,
Ginkgo biloba var. pendula Carr., cu coroana lăţită, umbrelată, ramuri ± pendente,
Ginkgo biloba var. variegata, frunze cu striaţiuni galbene-aurii, sensibilă.
Longevitatea este de peste 1000 de ani.
Sub aspect morfoecologic, caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de
răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ.
Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în
regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. Pe marginea aleilor nu se
recomandă plantarea exemplarelor femele, pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca.
Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu
creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri. Fructele se recoltează în septembrie-
octombrie, seminţele se curăţă de pulpă, se seamănă în octombrie imediat în ghivece, în seră.
După 1-2 ani de cultură în recipiente, puieţii se plantează în sol primăvara, în locuri ferite de
curenţi, la adăpostul perdelelor de răşinoase. Semănatul se poate executa şi primăvara cu
sămânţă nestratificată, fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ.
Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură, triangulaţie sau oculaţie)
înaintea începerii creşterilor sau în seră, iarna, pe portaltoaie în ghivece. Pentru înmulţirea
exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S.U.A.: altoirea în ochi, în august, pe
puieţi de 3 ani, din seminţe.
ORDINUL CONIFERALES
Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale, temperate sau meridionale. În
general sunt arbori de talie mare, rar arbuşti. Se caracterizează prin tulpini drepte, monopodiale,
coroane înguste, piramidale sau conice, rar turtite, tabulare; ramificaţii în verticil, uneori au
caracterul unei false verticilări, datorită mugurilor axilari (genul Pinus); ramurile sunt în
exclusivitate lungi la genurile Abies, Picea, Pseudotsuga, Tsuga sau scurte şi lungi la genurile
Larix, Pinus, Cedrus.
Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cu limbul îngust, lăţit numai la Araucariaceae şi
Podocarpaceae, persistente, rar căzătoare la genurile Larix, Pseudolarix, Taxodium,
Glyptostobus.
Florile unisexuat-monoice, rareori dioice (Juniperus.). Inflorescenţele mascule sunt
poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici. Inflorescenţele
femele, tot axilare sau terminale, constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor,
cu ovule ortrotope sau anatrope.
Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi, rareori false drupe sau false bace.
În lemn, scoarţă, muguri, tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare, grupate în
canale sau izolate, care conţ răşină.
Corelaţii morfo-ecologice . Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a
luminii. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a
intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus, Larix. Frunzele persistente, aciculare
sau solziforme, cu cuticulă groasă, pieloasă, cu stomate îngropate, protejate pe benzi de ceară, cu
hipodermul dezvoltat, constituie adaptări xerofite, la uscăciunea din timpul iernii. Speciile cu
frunze caduce din genurile Larix, Pseudolarix, Taxodium au ace moi, subţiri, cu structură
xeromorfică mai slab pronunţată. Florile femele, cu ovule descoperite, adăpostite la subsuoara
solzilor, spre axul conurilor, se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule, bogate şi cu
mult polen, pe acelaşi exemplar. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de
conifere, hermafroditismul nu apare în natură, ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen
propriu), continuă, şi prin urmare, la degenerescenţă. La unele specii inflorescenţele femele sunt
situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite
fecundarea alogamă, cu polen de la alţi arbori (Picea sp., Abies sp., etc.).
Pentru o diseminare uşoară, seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală.
Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi, răşina din ţesuturi măreşte
rezistenţa acestora la frig.
Ordinul include 10 familii, dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili, numai cu
semnificaţie filogenetică. Celelalte şase familii, cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520):
Pinaceae, Taxodiaceae, Cupresaceae, Araucariaceae, Podocarpaceae, Cephalotaxaceae.
Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE)
Familia include mulţi arbori aparţinând genurilor Abies, Pseudotsuga, Tsuga, Pinus,
Larix, Cedrus, din zone reci sau relativ calde. Au dimensiuni mari, tulpină dreaptă, monopodială,
coroana regulat conică, piramidală (rareori tabulară-turtită sau lăţită), ramificaţie regulat-
verticilată. La unele genuri apar atât lujeri lungi, cât şi lujeri scurţi (Larix, Cedrus, Pseudolarix
s.a). Frunzele aciculare, persistente, rar căzătoare (Larix, Pseudolarix), aşezate spiralat, izolat
sau în fascicule, au structură xeromorfă. Florile unisexuat-monoice; cele mascule au numeroase
stamine, câte doi saci polinici, grupate în amenţi gălbui, alungiţi sau globuloşi; cele femele sunt
compuse din numeroase carpele dispuse spiralat şi au formă elipsoidală, cilindrică sau conică.
Carpele prezintă doi solzi concrescuţi numai la bază; unul inferior, fertil – solzul şi unul exterior,
steril – bracteea. La baza solzilor stau descoperite câte două ovule. După fecundare, se formează
conul, alcătuir din solzi pieloşi sau lemnoşi, aşezaţi imbricat şi din bractee mai înguste decât
solzii. Cele două ovule se transformă în două seminţe simetrice, de regulă aripate (excepţie Pinus
cembra). Seminţele se coc în primul, al doilea sau al treilea an de la apariţie. Germinaţie epigee,
plantulele au şi mai multe cotiledoane (peste 10 la genul Pinus).
Genul Cedrus Trew.
Cuprinde 4 specii cu areale restrânse în Cipru, Africa de Nord, Asia Mică şi Himalaia. La
noi a fost introdus mai mult Cedrus atlantica.
Cedrus atlantica (End.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger. ssp. atlantica] – cedru,
cedru de atlas
Specie exotica, răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc, unde
creşte la altitudinea de 1400- 2200m (fig.8).
Cedrul este o specie termofilă, pretenţioasă faţă de umiditate. În climatul continental de la
noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. De
aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării, în spaţii intravilane, adăpostite.
Preferă locuri însorite. Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii
staţionale (Macea, Bazoş, Oradea)
Este arbore de mărimea I, până la 40 m înălţime. Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe;
începând de la vârste mijlocii devine neregulată, tabulară, cu ramuri groase. Lujerii, lungi şi
scurţi; cei scurţi, în majoritate inseraţi pe partea superioară a ramurilor (fig.61). Acele de 1,5-
3cm lungime, solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. 25 de ace) pe lujerii scurţi, rigide,
carenate, ascuţite la vârf, verzi sau albăstrui; se schimbă la 3-4 ani. Florile sunt unisexuat-
monoice, înfloreşte toamna. Conurile erecte, ovoidale, de 5-8cm lungime, brune; solzii cu o
dungă brun-închis la partea superioară. Seminţele aripate, de 10-15mm lungime, foarte răşinoase.
Maturaţia la 2-3 ani, când solzii cad de pe axul conului, ca la brad.
Cedrus deodora Loud. - cedru
Specie originară din etajul montan al Himalaiei, altitudinea de 2200- 2700m, este utilizat
pe scară destul de largă în zonele din vestul Europei .
Apare în colecţia dendrologică de la Bazoş.
Genul Pinus L.
Secţia Banksia Mayr.
Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster).
Acele, câte două ace într-o teacă, conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân
câţiva ani în coroana.
Pinus banksiana Lamb – pin banksian
Specie nord-americană, foarte răspândită în America, mai ales în Canada (fig.12).
În arealul natural este considerată specie pionieră, foarte puţin pretenţioasă faţă de climă
şi sol, asemănătoare pinului silvestru.
Rezistă bine la ger şi secetă, poate vegeta pe soluri sărace, uscate. În culturi nu a dat
rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri
degradate.
Arbore de până la 25 m înălţime, cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu, cu
crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului (fig.65). Coroana este rară,
neregulată, cu ramuri subţiri. Lujerii sunt bruni-gălbui, glabri. Acele câte două, în secţiune
transversală semicirculare, scurte, de 2-4cm, răsucite şi curbate, rigide, neînţepătoare, de culoare
deschisă, galbenă-verzuie. Conurile, asimetrice, câte două în verticil, adeseori recurbate, tari,
cenuşii, de 3-6 cm lungime, cu solzii strâns alipiţi, apofiza aproape plană. Conurile se pot
dezvolta şi direct pe tulpină, din muguri proventivi. Sămânţa este mică, de 2-4 mm lungime.
conurile se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani).
Maturaţia are loc toamna a doua sau în anul al treilea. Maturitatea arborilor forte
timpurie, 5- 6 ani, periodicitate anuală.
Creştere destul de activă în tinereţe (până la aproximativ 20 ani) totuşi nu realizează
dimensiuni mari; lemn de calitate inferioară.
Secţia Taeda Spach.
Pinus rigida Mill.
Specie exotică din estul America de Nord (fig.12), creşte la altitudini de 900-1000m, pe
soluri uscate, pietroase sau nisipoase, are capacitate de lăstărire.
La noi se cultivă doar ca arbore de parc.
Atinge înălţimi de până la 25 m. Tulpina dreaptă, cu ramificaţii orizontale. Scoarţa este
brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. Coroana rară şi neregulată. Lujerii tineri bruni-gălbui,
apoi cenuşii-roşcaţi. Mugurii ovoid-alungiţi, răşinoşi, având solzii cu vârfurile dezlipite. Acele
câte trei, lungi de 7-14 cm, rigide, aproape drepte, răsucite, de culoare verde-închis. Conurile
ovoide, asimetrice, de 3-7 cm lungime, aproape sesile, au apofiza rombică, carenată, umbelicul
proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit. Sămânţa triunghiulară, de 4-6 mm, negricioasă.
Fructifică la vârste mici, abundent şi aproape anual. Longevitatea este relativ redusă
(maxim 200 ani). Creşterile încetează practic la 100 de ani. Arborii vârstnici au coroane largi,
globuloase, impresionante.
Secţia Pseudostrobus Endl.
Cuprinde pini cu trei, patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. Conurile
simetrice, cad imediat după diseminare. Seminţe lung aripate.
Pinus ponderosa Laws. – Pin galben.
Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg, fragmentat, de-a lungul
Pacificului, urcă până la 2000m altitudine. Formează păduri de amestec cu Pseudotsuga sp.,
Pinus jeffreyi, Calocedrus decurens, Abies concolor etc. În sud ajunge până în Noul Mexic, în
nord până în Canada (fig.12).
La noi, pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. Câteva culturi forestiere se găsesc
în făgete montane şi colinare în gorunete sau chiar stejerete şi ţleauri de luncă. Nu s-au făcut
suficiente experienţe la noi pentru a trage concluzii definitive în ceea ce priveşte zonele de
cultură şi provenienţă.
Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică,
îndeosebi sub raport climatic. Se disting populaţii nordice, de climat rece şi multă umiditate şi
populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi, mai adaptate la uscăciune în aer şi sol.
Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice, având consumuri specifice mici de elemente
nutritive. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. Improprii pentru cultura sa sunt solurile
nisipoase, mobile sau cele mlăştinoase.
Arbore de mărimea I, atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1,5-2,5 m diametru.
Tulpina dreaptă, scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă, formând de timpuriu
ritidom gros, crăpat în plăci neregulate; partea internă a scoarţei are culoare gălbuie, de unde şi
denumirea de „pin galben”. Coroana este îngust piramidală. Lujerii sunt foarte groşi, mugurii
mari, cilindrici, răşinoşi. Acele câte trei într-o teacă, uneori două sau cinci, lungi de 12-28 cm,
drepte sau puţin îndoite, în general rigide, ascuţite, de un verde-închis; după căderea acelor, teaca
rămâne pe lujer până la 10 ani. La Pinus ponderosa var. scopulorum acele sunt mai scurte, de
12-16 cm, mai adesea câte două într-o teacă. Conurile câte trei sau patru în verticile, sunt lungi
de 8-15 cm, ovoid-conice, simetrice, brune-roşcate, strălucitoare, cu apofiza proeminentă şi
umbelic prevăzut cu ghimpe, uneori recurbat; după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o
rozetă pe ramură. Sămânţa obovoidă, de 6-19 mm, este cenuşie, cu puncte negricioase (fig.67).
Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate.
Ca specie ornamentală, se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte
lungi.
Pinus jeffreyi Grev et. Balf
Specie originară din America de Nord, cu areal restrâns, o fâşie îngustă în lanţul muntos
din apropierea Coastei Pacificului.
La noi se cultivă mai ales în scop ornamental. Stâna de Vale, Dofteana, Mihăieşti,
Hemeiuş. Cultura sa la noi ar fi indicată în zonele mai uscate, în regiunea de câmpie.
Prezintă amplitudine ecologică largă, rezistând bine la secetă şi ger şi manifestă exigenţe
mari faţă de sol. Cultura sa în ţara noastră ar putea prezenta interes în zonele mai uscate, în
regiunea de câmpie.
Arbore de până la 50 m înălţime, cu coroana globuloasă până la tabulară. Trunchiul cu un
ritidom gros, crăpat în plăci neregulate. Lujerii brun-verzui-brumaţi, cu muguri mari ovoizi-
cilindrici, răşinoşi şi solzi cu vârful dezlipit (fig.67). Acele, în smocuri la vârful lujerilor, câte
trei într-o teacă, rigide, verzi-cenuşii sau glaucescente, lungi de 10-25 cm lungime. Conurile
până la 7-8 cm diametru, dispuse terminal, sunt pedunculate, cu apofiza brună-lucitoare, puternic
carenată şi umbelic caracteristic, alb-cretaceu, terminat într-un ghimpe puternic, recurbat. Ca şi
la pinul galben, în momentul căderii conurile lasă aderentă pe lujer rozeta bazală de solzi.
Seminţele mari, lungi de 10-14 mm, cu aripa de circa două ori mai lungă decât sămânţa.
Creşte activ în tinereţe. Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a
portului globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau
glaucescente) şi conurilor foarte mari (7- 8cm diametru).
Subgenul Haploxylon Koehne.
Secţia Strobus Sweet.
Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă, lujeri subţiri iar conurile lungi,
aproape cilindrice, pendente, cu apofiza puţin proeminentă, necarenată şi umbelic terminal,
niciodată ghimpos.
Pinus strobus L. – pin strob, pin neted.
Specie exotică din America de Nord.
Arealul este vast (fig.12), se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1800km,
răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său (întins pe circa
1900km). În partea nordică a teritoriului respectiv, pinul strob rămâne mai mult arbore de
câmpie, în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300m).
În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea, în staţiuni diferite,
începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Culturile de interes ornamental, în
parcuri publice şi grădini dendrologice, sunt frecvente.
Culturile se întind pe aproximativ 1400-1500 ha. Cele mai vechi plantaţii au aproximativ
100 ani. În general, arboretele au o stare de vegetaţie activă. Plantaţii reuşite - O.S.Tarcău,
Frasin, Marginea (Moldova), Braşov (Răcădău, Warthe, Râşnov), Orăştie, Anina, Văliug, Reşiţa,
Bocşa Română (Banat) Gurahonţ (Crişana). Introdus în arborete pure, dar şi în amestec cu molid,
brad, larice, pin silvicultură.
Sub aspect ecologic, în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă.
Vegetează din ţinuturi cu clima foarte variată, aspră, bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni
cu ierni blânde, ferite de extreme climatice. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii,
dar foarte sensibil la secetă.
În culturile indigene, cerinţele ecologice ale pinului strob au fost în mare măsură
verificate. Din punct de vedere forestier se poate introduce în regiunea montană inferioară şi la
deal.
Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în
substanţe nutritive şi humus, profunde şi cu suficientă umiditate. Creşteri viguroase se realizează
şi pe soluri mai sărace şi acide, dar profunde, afânate, ferite de uscăciune, de pe roci silicioase.
În staţiuni de luncă şi de terasă, cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri, a fost
insuficient verificat.
Lăzărescu şi Ionescu remarcă buna comportare (1964) a arboretului de la Valea Ursuui
(O.S.Cotmeana) pe sol relativ compact, lutos, luto-argilos, în subzona stejeretelor (de terase
joase); la 50 ani a realizat 18m3/an/ha.
Are temperament de semiumbră, acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul
negru.
În ţara de origine, pinul strob (fig.68) atinge înălţimi mari, până la 50 m; la noi în unele
staţiuni a depăşit 30 m. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, fiind rezistentă la doborâturi de
vânt. Tulpina dreaptă, cilindrică; elagajul lasă de dorit, iar urmele verticilelor, sub formă de
cioturi groase, dispuse inelar, rămân adeseori până spre baza tulpinii. Scoarţa este subţire, verzui-
cenuşie, lucitoare, cu pungi de răşină, mult timp netedă. Ritidomul apare spre baza trunchiului şi
numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare. Coroana piramidală, destul
deasă, se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri, flexibile, de culoare verzuie-cenuşie.
Acele, câte cinci la un loc, de circa 5-10 cm lungime, subţiri, flexibile, verzui-albăstrui; stau
răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani. Conurile, aşezate spre vârful
ramurilor, pendente, sunt îngust-cilindrice, încovoiate, de 10-15 cm lungime, cu solzi bruni,
caracteristici, apofiză subţire, puţin proeminentă şi umbelic terminal, plan. Seminţele lungi, de 5-
6 mm, sunt dotate cu o aripă îngustă.
Maturitatea arborilor este timpurie, la 20-30 de ani, periodicitatea fructificaţiei este de 3-
5 ani.
Longevitate mare. Creştere rapidă.
Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70- 90%. Suferă de atacul ciupercii
Cronartium ribicola, zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii,
dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. Manifestă
sensibilitate sporită faţă de poluanţi.
Specie repede crescătoare, valoros şi datorită însuşirilor lemnului – uşor, foarte moale,
trainic, utilizat în construcţii, industria mobilei, celuloză, chibrituri, ambalaje.
Cultura pinului strob este relativ uşoară, aplicându-se tehnologia clasică cunoscută de la
alte răşinoase. Conurile trebuie să fie recoltate la timp (august-septembrie), deoarece există
pericolul ca diseminarea să se facă rapid. Se preferă semănăturile de toamna. Plantulele necesită
umbrire în primele două luni.
Pinus monticola
Specie exotică, originară din vestul Americii de Nord, din California (3000m) până ân
Columbia Britanicăşi insula Vancouver (700-1100m). La noi puţin cultivat cultivat Sabed-
Mureş, Dofteana Bacău, valea Dracului (Braşov)
În arealul natural vegetează po soluri bogate, bine aprovizionate cu apă, pe versanţi
umbriţi, unde formulează arborete pure.
Cerinţele ecologice în condiţiile ţării noastre nu sunt stabile. Arbore de 30-50m, atacat de
Cronartium ribicola, dar în populaţii naturale, efectele daunătorului după câteva generaţii au fost
dezastruoase, s-a ajuns la reconstituirea arboretelor de Pinus monticola pentru că specia a dispus
de gene ale rezistenţei în fondul său genetic.
Pinus griffithii Mc. Clelland (Pinus wallichiana, Pinus excelsa) – pin de Himalaia
Specie exotică, răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig.9) între 1600 şi 4000m
altitudine, în staţiuni caracterizate prin climat umed, formând arborete pure sau de amestec cu
Cedrus deodara sau Abies pindrow.
La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ
datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora.
Staţiunile recomandate sunt cele din zonele montane inferioare şi de dealuri, cu climat
moderat şi suficient de umed, cu soluri profunde şi reavăne.
Arbore de până la 50 m înălţime, cu tulpină dreaptă, scoarţa cenuşie, în tinereţe subţire şi
netedă, cu numeroase pungi de răşină; lemnul conţine multă răşină, ca şi scoarţa tânără, lujerii şi
conurile. Coroana este larg-piramidală, având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral. Lujerii
relativ groşi, verzi-brumaţi, glabri, lucitori. Acele câte cinci, dar foarte lungi, de 10-18 cm,
subţiri, moi, sunt brumate-albăstrui, atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig.69).
Conurile foarte lungi, de 15-30 cm, pendente, pe pedunculi de 2-5 cm, stau multe îngrămădite
spre vârful lujerilor, dând un aspect foarte decorativ; după împrăştierea seminţelor rămân încă
mult timp pe arbore, aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive. Seminţele de
8-10 mm lungime, prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă, de 2-3 cm.
Creşterea este rapidă în tinereţe. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani
cu cinci ace fiind rezistent la Cronartium ribicola.
Pinus peuce Grieseb – pin grecesc
Specie endemică din Munţii Balcani, din Grecia, Bulgaria, şi Albania, unde vegetează în
etajul montan superior şi subalpin până la 2200m altitudine.
La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice.
Arbore de până la 30 m înălţime, cu ramuri scurte, erecte, rezultând astfel o coroană
îngustă, piramidală. Scoarţa netedă în tinereţe, cenuşiu-verzuie, cu pungi de răşină, mai târziu cu
un ritidom solzos, crăpat longitudinal. Lujerii relativ groşi, verzui, glabri, lucitori. Acele, câte
cinci într-o teacă, drepte, relativ rigide, aspre la pipăit, lungi de 7-10 (12) cm, în mănunchiuri
îndreptate spre vârful lujerilor. Conurile terminale, scurt pedunculate, lungi de 8-15 cm, cu
apofiza brună-gălbuie, striată longitudinal. Seminţele de 7-9 mm lungime, aripate.
Secţia Cembra Spach.
Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. Conurile sunt erecte,
indehiscente, la maturitate cad întregi; seminţele mari, caracteristic nearipate, sau cu aripă foarte
scurtă. Apofiza prezintă umbelic terminal, plan.
Pinus cembra L. – Zâmbru
Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor. La noi se
întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere, în văile cu fenomene glaciare, în Munţii Rodnei,
Calimani, Bucegi, Făgaraş, Godeanu, Ţarcu şi mai ales în Retezat, unde coboară la aproximativ
1200 m altitudine, pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000m altitudine (în Alpi 2500m) în zona
Tăului Negru. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul.
Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă, variaţii termice extreme
şi vânturile puternice de la altitudinile mari. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3- 4 luni.
Necesită soluri bogate în humus, acide, cu regim normal de umiditate, de pe granite,
gneise, şisturi cloricito-sericitoase, micaşisturi etc. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin, în
special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii
În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră, iar în cele înalte devine relativ
pretenţios faţă de lumină .
Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice.
Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru. Înrădăcinarea este
pivotantă; rădăcinile laterale puternice îi asigură o bună rezistenţă la vânt. Tulpina conică, lăţită
la bază; ramificaţia la început verticilată, devine apoi neregulată, aşa încât după 30 de ani
arborele capătă un aspect tufos, cu coroană ovoidă, compactă. Scoarţa, în tinereţe verde-cenuşie
şi netedă, formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu, subţire şi adânc brăzdat. Lujerii, destul de
groşi, cu vârful evident îndreptat în sus, bruni sau gălbui-roşietici şi tomentoşi, glabri în al doilea
an, flexibili, rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. Mugurii sunt
ovoizi, ascuţiţi, brun roşcaţi, răşinoşi. Acele, câte cinci într-o teacă, de 5-10 cm lungime, drepte,
fine, destul de rigide, verzi-întunecate, lucitoare, îngrămădite la vârful lujerilor, durează 3-5 ani.
Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule elipsoidale, roşii carmin şi sesile; cele femele
violet-roz, câte 2-4 în verticile. Înfloreşte târziu, prin iunie-iulie. Conurile terminale, erecte,
subsesile, lăţitela bază, de 5-8cm lungime, sunt violaceu-brumate în tinereţe, brune la coacere.
Solzii cărnoşi, groşi, au apofiza puţin bombată, lăţită şi cu umbelic terminal, prevăzut cu un
mucron scurt, fiind striaţi longitudinal pe spate.
Seminţele ovoide, mari, de 8-12 mm, denumite coconari, au tegument tare, brun-roşcat, sunt
nearipate şi comestibile.
Maturaţia este bienală, conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează,
de multe ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsăsri, fenomen care
permite împrăştierea lor.
Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară, 6- 10
ani. Puterea germinativa este de 60- 80%; germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani).
Creşterea în înălţime este foarte înceată, dar susţinută, longevitatea putând depăşi 1000
de ani.
Lemnul cu duramen roşcat, alburn îngust, inele anuale şi egale, fin uşor, moale, foarte
durabil, apreciat în industria mobilei, construcţii. Lemn cu calităţi deosebite, mare vigoare de
vegetaţie la altitudini mari, cultura zâmbrului în staţiuni înalte pentru a ridica limita pădurii, cât
şi consolidarea molidişurilor subalpine este importantă pentru silvicultura montană şi subalpina.
Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane, mai ales în nordul ţării,
unde climatul corespunde.
Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere, atât pentru frumuseţea lor, cât şi pentru
adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată
primăvara, datorită creşterilor tinere, alungite, asemenea unor lumânări. Pot fi plantaţi izolat, în
grupuri, uneori în masive. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente, coroana devine cu vârsta mai mult
sau mai puţin neregulată.
Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în
recipiente de gradină.
Înmulţirea prin seminţe. Recoltarea conurilor se face diferenţiat, în septembrie pentru
Pinus strobus, Pinus griffithii şi Pinus ponderosa, în octombrie pentru Pinus sylvestris, şi spre
iarnă pentru Pinus mugo, Pinus cembra şi Pinus nigra. După extragere seminţele se păstrează în
vase închise la rece şi întuneric. Se seamănă toamna şi primăvara, eventual cu pregerminare,
speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna, sau se
stratifică seminţele 70- 80 de zile.
Înmulţirea prin butaşi. Foarte greu, se utilizează numai plante mamă tinere, se recomandă
recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni.
Înmulţirea prin altoire. În placaj pentru varietăţi, ca port-altoi pentru cele cu două ace
Pinus sylvestris, la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece.
În pepiniere, pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea
mugurilor în faza de alungire.
Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L.(secţia
Pinea), dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon,
pinul cu trei ace, Pinus aristata (secţia Parryana).
Familia TAXODIACEAE F.W.Neger
Cuprinde 10 genuri exotice, răspândite în regiunile calde şi temperate ale emisferei
nordice, în America de Nord şi Asia estică, excepţie face genul Athrotaxis, endemic în Tasmania
(emisfera sudică). Sunt arbori de dimensiuni mari şi foarte mare, cu lujeri scurţi, deseori căzători
şi frunze persistente sau caduce, aciculare, solzoase sau scvamoase. Florile unisexuat-monoice,
cele femele terminale. La unele genuri bracteea concreşte cu solzul. Conurile cu solzi lemnoşi
sau pieloşi, valvaţi, cu câte 2-9 seminţe aripate sau nearipate.
Genul Taxodium Rich.
Include trei specii de arbori de mari dimensiuni, cu frunze căzătoare (Taxodium distichum
(L.) Rich şi Taxodium ascendens Boongu, din S.U.A) sau persistente (Taxodium mucronatum
Ten., din Mexic).
Taxodium distichum (L.) – chiparos de baltă
Specie exotică originară din America de Nord, din regiunile de coastă şi de mică
altitudine ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic (fig.14). În interiorul continentului, formează
o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. Nu se găseşte decât pe soluri abundent
aprovizionate cu apă. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea.
În ţară, cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice
(Simeria, Bazoş, Neudorf, Craiova, Braşov etc). Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în
Arboretumul Simeria, pe malul canalului Strei, au diametre de aproximativ 1m.
În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice calde, bogate în precipitaţii
şi fără variaţii mari de temperatură.
În Europa, s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate, fără a rezista însă
în condiţii de continentalism accentuat (geruri puternice, secete prelungite).
Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. Astfel, în ţinuturile
meridionale, datorită pneumatoforilor, poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. În ţara
noastră, în asemenea staţiuni extreme, la câmpie, se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile
higrofile indigene (ca salcia albă, aninul negru, plopul alb). Creşte totuşi viguros pe soluri cu
umiditate moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau
soluri foarte sărace (Letea).
Are temperament de lumină.
Chiparosul de baltă realizează în patria de origine înălţimi de până la 50 m şi diametre
până la 4 m. Tulpina este dreaptă, groasă, bine elagată, cu o bază puternică, muchiată, din care
pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii,
protuberanţe ca nişte genunchi, de până la 2 m înălţime, cu funcţii respiratorii. Pe solurile cu
umiditate normală, pneumatoforii nu se mai formează. Scoarţa este brună-roşcată, ritidomul
subţire până la bătrâneţe, ce se desface în fâşii înguste. Coroana este piramidală în tinereţe, apoi
globuloasă, răsfirată, transparentă, luminoasă, protejează foarte slab solul. Lujerii sunt de două
tipuri: cei terminali, persistenţi, bruni-lucitori, glabri, cu muguri şi frunze solzoase, mici, dispuse
spiralat, ce cad toamna după un timp de la uscare; cei laterali, căzători, subţiri, lipsiţi de muguri,
poartă frunze aşezate distic (fig.71). Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare, de 1-1,5
cm lungime, înguste, turtite. Acele, toamna, capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii,
arborele rămânând peste iarnă desfrunzit. Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate
în inflorescenţe ramificate, cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte.
Conurile globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi,
romboidali, mucronaţi. Seminţele nearipate, de forme neregulate, mari, bogate în răşină, câte
două la subsuoara fiecărui solz, se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după
căderea conului pe sol.
Se poate regenera vegetativ, lăstărind şi butăşind. Maturitatea este timpurie, fructifică la
30- 40 ani. Puieţii au creşteri active, din primul an, realizează înălţimi de 50cm.
Este o specie deosebit de longevivă, până la 5000- 6000 ani.
Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile, îngheţurile şi
seceta.
Lemn valoros, frumos colorat brun gălbui pînă la negricios, însuşiri tehnologice
superioare, omogen, uşor, moale, foarte trainic, rezistent la apă.
Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă,
cât şi datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul
de vegetaţie.
Chiparosul se foloseşte solitar şi în grupuri, pe marginea lacurilor şi cursurilor de apă.
Se obţine din sămânţă sau prin butăşire. Prin seminţe, conurile se maturează în
octombrie-noiembrie, după recoltare se păstrează până în martie-aprilie, când se stratifică o
perioadă scurtă şi se seamănă în sol reavăn, cu umiditate constantă. Semănatul se poate face în
răsadniţe sau paturi nutritive. Plantele tinere se protejează de temperaturile scăzute. Se
recomandă utilizarea puieţilor de talie mare, repicaţi şi produşi cu balot de pământ.
Genul Sequoia Endl.
Cuprinde două specii originare din vestul Americii de Nord, arbori de dimensiuni
impresionante şi foarte longevivi.
Sequoia gigantea (Lindl.) Dechne (Wellingtonia gigantea, Sequoiadendron giganteum) –
arborele mamut, sequoia.
Specie răspândită pe o fâşie îngustă din Munţii Sierra Nevada (fig.14). Creşte la altitudini
de 1500- 2400m, în amestec cu Pinus ponderosa.
Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane,
Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea, Baia Mare), unde au creşteri active mai ales în diametru.
Este o specie sensibilă la secetă şi geruri.
În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde, bogate, permeabile, revene, cu
conţinut redus de carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile.
Are temperament moderat de lumină.
Arbore gigant, ajunge la 100m înălţime şi diametre impresionante, de peste 10m. Tulpina
conică, lăţită la bază, are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. Ritidomul
depăşeşte 0,5 m grosime şi este fibros, cu crăpături adânci, brun-roşcat.
Coroana piramidală, deasă, cu ramurile puternice. Lujerii, la început verzi-brumării, apoi
bruni-roşii, cu muguri nuzi, neevidenţi. Frunzele sunt aşezate spiralat, mici, de 3-12mm lungime,
solziformrme-aciculare, lanceolate, cu vârful ascuţit, puţin îndepărtat de lujer, baza decurentă,
lăţită, cu două dungi de stomate pe dos; după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii
laterali. Conurile sunt ovoide de 4-8cm lungime, roşcate-întunecat, cu solzi scutiformi, valvaţi,
prelung-cuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită, cu un scurt mucron la mijloc (fig.71).
Seminţele sunt mici, de 3-6 mm, câte 3-9 sub fiecare solz, eliptice, turtite, cu două aripi înguste.
Fructifică abundent, la 2- 3 ani, puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %.
Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000- 4000 ani.
Lemn valoros, duramen roşietic, fin uşor, foarte trainic.
La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală, impresionează prin dimensiuni şi
portul său regulat.
Se obţine din sămânţă. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături
de primăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor
târzii. Necesită protecţie împotriva arşiţei.
Sequoia sempervirens (Lamb.) Endl.
Cu frunze aciculare, persistente, nu a fost introdus la noi din cauza climatului continental
(în vestul Europei s-a acomodat).
Genul Metasequoia Hu et. Cheng.
Genul a fost descris pornind de la specii fosile. În 1941, în China, a fost descoperită
specia Metasequoia glyptostroboides Hu et. Cheng.
În arealul natural au fost identificate aproximativ 1000 de exemplare la altitudinii
cuprinse între 500 şi 1400 m.
La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria, Cluj, Craiova,
Gurahonţ, Braşov).
Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic
moderat, precipitaţii abundente şi soluri profunde.
Este un arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime. Tulpina este dreaptă, cu baza
îngroşată, canelată şi ritidom subţire, brun-roşcat, exfoliabil în fâşii. Coroana este piramidală,
rară. Prezintă două feluri de lujeri: lungi, terminali, necăzători, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi de
3-4 mm lungime, opuşi: şi scurţi, distici, opuşi, caduci toamna (ca la chiparosul de baltă).
Frunzele căzătoare, aciculare, turtite, lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm, cu baza
decurentă, verzi-glaucescente pe faţă, verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos. Florile
unisexuat-monoice; conurile subglobuloase, de cca.2,5 cm diametru. Seminţele de 4-6mm
lungime, cu două aripioare laterale inegale.
Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat, dar suficient de umed, chiar şi pe
soluri hidromorfe. Este o valoroasă specie de parc.
Genul Cryptomeria D. Don.
Cryptomeria japonica L. Don.
Specie exotică, originară din Japonia şi China. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale
până la 1800m altitudine. În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea. Se comportă
mulţumitor în climate temperat moderate, cu precipitaţii bogate. Preferă climate blânde, cu
umiditate ridicată tot timpul anului, soluri bogate, bine drenate, cu umiditate suficientă în
sezonul estival.
Are temperament de umbră.
La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii, o parte din lujeri se brunifică iarna, dar se refac
primăvara.
În patria de origine atinge dimensiuni mari, înălţimi până la 45m. Are tulpina dreaptă,
conică; ritidom brun-roşiatic, ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste. Coroana este piramidal-
ovoidă. Lujerii anuali sunt verzi, apoi bruni-roşcaţi, iar mugurii nuzi, ascunşi la subsuoara
frunzelor. Frunzele persistente, aciculare, subulate, aşezate spiralat în jurul lujerului, sunt curbate
şi cu vârful ascuţit, iar la bază decurente; destul de rigide, lungi de 12-15 mm, cu trei sau patru
muchii. Florile mascule sunt în formă de amenţi, îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele
sunt ovoid-sferice, dispuse terminal, pe lujerii scurţi. Florile apar de cu toamna, dar se dezvoltă
numai primăvara. Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime. solzii lemnoşi, imbricaţi, la vârf cu
3-6 dinţi; bracteea concrescută numai la bază, cu vârful îndoit. După diseminaţie, conurile rămân
pe arbori. Seminţele mici, de 4-8mm lungime, câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz, sunt
lanceolate, turtite, cu aripioare laterale înguste.
Maturaţia este anuală. Lăstăreşte şi marcotează. Lemn cu duramen roşcat, uşor,
moale,rezistent,conţine răşină,in Europaspongios. Se
utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase, cu ierni blânde. Are frunziş
aparte, iar conurile mici, sferice (1-3 cm), cu aspect rugos, la început verzi, apoi brune, care
rămân mult timp pe plantă sunt decorative.
Fiind o specie deosebită, mai ales ca plantă solitară sau asociată cu specii faţă de care se
evidenţiază (Chaemaecyparis lawsoniana). Formele pitice în stâncării sau în combinaţii de
răşinoase pitice sau plante floricole.
Se obţine din sămânţă, marcote sau butaşi, formele horticole prin altoire (în sere, cu port-
altoi crescuţi în ghivece). Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe bine protejate
peste iarna, se pot semăna şi primăvara (seminţele vor fi păstrate în amestec cu praf de cărbune
în recipiente ermetic închise). Se obţine şi prin butăşire în luna august, sub sticlă în răsadniţe, cu
transfer în sere reci. Puieţii tineri se umbresc.
Familia CUPRESACEAE F.W.Neger
Cuprinde 140 de specii (circa 20% dintre gimnospermele actuale), arbori sau arbuşti cu
frunze persistente, solziforme sau aciculare. Uneori apare dimorfism foliar. Sunt specii
unisexuat-monoice sau dioice, cu maturaţie anuală sau la 2-3 ani. Florile mascule au filamentele
staminale scurte şi anterele în formă de scut; cele femele prezintă două sau mai multe frunzişoare
solziforme fertile, la bază cu 1-20 de ovule erecte. În unele situaţii numai o parte din solzi sunt
sterili. Carpele sunt concrescute complet cu bracteele, formând un singur solz. Conurile sunt
mici, de forme variabile, cu solzi pieloşi, lemnoşi sau cărnoşi, aşezaţi valvat sau imbricat, opus
sau verticilat. Lemn cu duramen şi fără canale rezinifere.
Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae, Cuprossoideae,
Juniperoideae.
Subfamilia Thujoideae Pilg. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi, pieloşi sau
cărnoşi, ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi); la coacere, conul se desface prin îndoirea solzilor
în afară. Include Thuja L., Biota (L.) Endl. şi Thujopsis Sieb. Et Zucc.
Genul Thuja L.
Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia.
Lujerii sunt comprimaţi, acoperiţi cu frunze solziforme, plane şi în formă de luntre, aşezate opus
şi imbricate, alipite de lujer. Ramificaţia în planuri orizontale. Florile unisexuat-monoice; cele
mascule, mici, sferice; cele femele, ovoide sau alungite, cu 1-2 (3) ovule; conuri mici, alungite,
cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. Maturaţia este anuală. Seminţele,
îngust aripate, stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. Plantula are două cotiledoane.
Thuia occidentalis L. – tuie, tuie de Canada
Specie exotică din sud-estul Americii de Nord, unde prezintă un areal destul de larg
(fig.14).
La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice, de la câmpie până în
regiunile montane inferioare. Rezistă la ger, secetă şi suportă bine umbrirea.
Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari, este folosită frecvent în parcuri şi grădini
pentru portul său foarte decorativ, care se poate modela uşor.
Arbore demărimea a III-a; în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori arbustiv.
Tulpina dreaptă, cu scoarţa brună-roşcată, care se exfoliază în fâşii. Coroana piramidală, este
constituită din mai multe ramificaţii de lungimi apropiate. Lujerii sunt comprimaţi, dispuşi în
planuri orizontale sau oblice, de culoare verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos, fără pete
albicioase (fig.73). Frunzele solziforme, sunt aşezate opus, pe patru rânduri, cele dorso-ventrale
plate, cele laterale îndoite sub formă de luntre; îmbracă complet lujerul; frunzele perechi dorso-
ventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă, rotundă. Iarna se colorează în
ruginiu. Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngust-ovoide, mici de cca. 1-1,5 cm lungime,
cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi, pieloşi, uscaţi, scurt mucronaţi la vârf, bruni-gălbui, dintre care
numai 2-3 perechi sunt fertili. Seminţele, câte două la subsuoara solzilor, sunt mici, plane, cu 2
aripioare laterale. Plantula are două cotiledoane.
Fructifică la vârste mici (15-20 ani).
În ţara noastră, tuia nu prezintă importanţă forestieră, pentru că, creşte încet şi nu
realizezaă dimensiuni mari.
Thuja plicata Don. (Thuja gigantea Nutt.) – tuie gigantică.
Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord, unde se întâlneşte din
California până în Alaska sudică (fig.14). În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării
până la 1200 m altitudine, iar spre interiorul continentului între 600- 2000m altitudine.
Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria,
Bazoş, Mihăieşti, Braşov (în colecţia facultăţii, la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai
mari de 50cm).
Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe, pentru a supravieţui
necesită protecţie. Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal.
Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer. Faţă de troficitatea solului, are
exigenţe mari faţă de conţinutul în azot, fosfor, calciu şi are exigenţe relativ mici faţă de potasiu.
Are temperament de umbra.
La noi, compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed.
Cultura ar putea da rezultate bune în Banat şi Oltenia, pe soluri fertile, umede, ferite de
uscăciune.
În partea de vest a Americii de Nord constituie un element principal al pădurilor de răşinoase. La
noi ar putea fi folosit în culturi forestiere (la Vidacut – O.S. Sighişoara) dar mai este mult de
cercetat.
Este un arbore de mari înălţimi, în patria de origine până la 60 m, cu tulpina dreaptă şi
scoarţa roşie-brună. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi, cu
miros plăcut, aromat; frunzele solziforme, pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui, fără glande
proeminente, verzi peste iarnă şi frumos mirositoare (fig.74). Conurile sunt mari, de 12-18 mm,
cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident, solzii exteriori mai scurţi. Seminţele de 5-7 mm
lungime, au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa propriu-zisă.
Fructifică anual, abundent, longevitate până la 1000 ani. Rezistă relativ bine la poluanţi
Genul Biota Endl
Biota orientalis (L.) Endl. (Thuja orientalis L.) – tuia, arborele vieţii.
Specie exotică originarădin China (fig.9). În culturile ornamentale de la noi este una din
speciile cele mai importante.
Rezistă bine la seceta şi fum, dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. Are totuşi
o amplitudine climatică relativ mare. Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie
până în regiunea de munte. Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse
Este o specie arbustivă, putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a,
până la 10 m. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis, mai ales în ceea ce priveşte portul şi
structura morfologică generală. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de
caractere. Astfel, are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe, dispuşi în
planuri verticale, caracteristice (fig.76). Frunzele tot solziforme, aşezate opus; în locul glandei
convexe au o adâncitură îngustă şi alungită, ca o zgârietură; iarna se colorează uneori în roşu-
brun. Conurile sunt mai mari, de 10-25mm, cărnoase, verzui-albăstrui, alcătuite din 6-8 solzi
groşi, cu vârful curbat în afară, în formă de corn; la maturitate solzii devin mai tari, lemnoşi, se
deschid larg, lăsând să cadă seminţele, relativ mari, de 5-7mm lungime, nearipate, de culoare
brună.
Specie exclusiv ornamentala, se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe, cat si
pentru garduri vii
Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează
în septembrie, iar pentru Thuja orientalis în octombrie. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele
cultivaruri, caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie; urmează selectarea
plantelor cele mai fidele.
Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile, multe seminţe
sterile). Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa, semănatul se face primăvara,
se lasă 2 ani pe loc.
Prin butaşi: vara, în august-septembrie, în răsadniţe, toate varietăţile.
Genul Cupressus L.Cupressus sempervirens L. – chiparos.
Specie exotică, originară din zonele est-mediteraneene (Iran, Siria, Cipru), care a fost
mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei.
Specie tipică de climat mediteranean, călduros şi uscat, cu ierni blânde, din acest motiv la
noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ.
Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm, cu ritidom subţire,
neexfoliabil, brun-cenuşiu. Lujerii anuali, de obicei în patru muchii, subţiri până la 1mm.
Frunzele mărunte, solziforme, rombice, obtuze, opuse, dese şi alipite de lujeri; pe faţa superioară
au o mică glandă reziniferă, de culoare verde-închis. Conurile sferice, puţin alungite, de mărimea
unei nuci (2-4 cm), cu 8-12 solzi scutiformi, dispuşi opus, penta sau hexagonali, la mijloc cu
umbelic ascuţit (fig.77). Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici, de 3-5 mm, brune-
roşate, lucitoare, înconjurate de o aripioară îngustă.
Cupressus arizonica Greene - chiparos de Arizona.
Specie nord-americană, răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei, Noului
Mexic şi Texas, între 1000- 1500m altitudine.
Specie adaptată la climat uscat, suportă bine gerurile şi îngheţurile.
Este un arbore de până la 20 m înălţime, cu ramurile de ordinul I scurte, orizontale, iar
cele de ordinul II divergente. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu, solzos şi exfoliabil în
plăci la vârste mici, apoi fibros şi crăpat, brun sau negricios. Lujerii subţiri, cu frunze solziforme
mici, verzui-cenuşii sau glauce, cu glande rezinifere pe dos. Florile unisexuat-monoice. Conurile
au 6-8 solzi scutiformi, sunt globuloase sau alungite, de 2,5-3cm, cu umbelic puţin evident.
Seminţele, până la 20 sub fiecare solz, de 4-5 mm.
Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală, de la câmpie până în zonele montane.
Genul Chamaecyparis Spach.
Chamaecyparis lawsoniana (A. Murr.) Parl. - chiparos de California
Specie exotică originară din America de Nord, cu areal foarte restrâns, concentrat de-a
lungul Coastei Pacificului (fig.15). În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m
altitudine.
La noi, culturi s-au făcut puţine (Simeria, Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca
specie ornamentală în aproape toate zonele ţării. Culturi forestiere există foarte puţine: Vidacut,
Simeria, Sabed- Mureş, rezultatele sunt,rezultatele sunt bune.
Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol, în Europa s-a adaptat în condiţii mai
puţin favorabile. La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor, în staţiuni adăpostite pe versanţi
cu climat moderat, feriţi de vânturile reci şi uscate, pe soluri fertile, umede.
Arbore de talie mare, atinge în patria de origine până la 60 m înălţime. Coroana este
conică în masiv. Scoarţa brună-roşcată, se exfoliază în plăci solzoase, rotunde. Vârful tulpinii,
caracteristic curbat 8nutant). Lujerii sunt turtiţi, dispuşi orizontal. Frunzele solziforme, sunt
aşezate opus: unele laterale mai scurte, cu vârfuri mai acute, dezlipite de lujer, carenate; altele
centrale, mult mai mici, rombice, strâns lipite de lujer, cele de pe faţa inferioară a lujerului având
linii albe, difuze (fig.78). Florile sunt unisexuat-monoice. Conurile sferice, mici, cu diametru de
cca. 8-10 mm, verzui-albăstrui la început, brune la maturitate; prezintă 8-10 solzi lemnoşi, inegal
rombici, cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. Seminţele alungite, de cca. 4 mm,
cu două aripioare laterale, la fel de late ca şi ele.
Rezistă la poluare.
Chamaecyparis nootkatensis (Don) Spach. - chiparos de Nutka.
Originar din vestul Americii de Nord, răspândit pe litoralul Nordic a Coastei Pacificului.
La noi s-a cultivat numai în scop ornamental. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este
mai rezistent la ger, dar necesită mai multa umiditate în aer şi sol.
Este arbore de mărimea I, până la 30-40 m înălţime. Ritidomul subţire, exfoliabil în fâşii
longitudinale. Coroana conică, cu ramurile de ordinul I orizontale şi cele de ordinul superior
pendente, caracteristice. Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic
divergente, cu vârful ascuţit şi evident îndepărtat de lujer, pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un
verde clar, fără dungi albe de stomate. Conurile sunt sferice, de 6-10 (12) mm diametru, cu 4-6
solzi prevăzuţi cu un ghimpe mic, drept, înţepător. Seminţele, câte 2-4 sub fiecare solz, aripate.
Maturaţia este bienală.
În colecţiile dendrologice de la noi se mai întâlnesc:
Chamaecyparis obtusa Setz.
Originar din Japonia, cunoscut sub numele de „Hinoki”, de la care se folosesc cultivaruri
de talie mică şi foarte mică: „nana gracilis”, 2- 3 m înălţime, la început neregulat sferică, apoi
larg conică cu lăstari aplatizaţi, cu ramificaţie în evantai, frunziş verde închis; „nana”, cultivar
pitic, 0,5 m înălţime, compact, forma sferică aplatizată, lăstari scurţi în formă de scoică, frunziş
verde- închis.
Chamaecyparis pisifera Setz. - chiparos japonez numit „Sawara”
Arbore înalt de la care se cultivă forme horticole interesante:
Chamaecyparis pisifera „Filifera”, formă larg conică, cu înălţimea de 5 m, ramuri
recurbate, lăstari subţiri, penduli, frunze verzi-cenuşii;
Chamaecyparis pisifera „plumosa”, formă larg conică, cu înălţimea de 10 m, frunze
aciculare, devin brune iarna;
Chamaecyparis pisifera „Plumosa aurea”, cu frunziş auriu.
Se utilizează în parcuri şi grădini, izolat sau în grupuri, formele pitice în stâncării.
Chamaecyparis lawsoniana se pretează pentru obţinerea de garduri vii înalte
Înmulţirea prin seminţe: conurile se recoltează în septembrie, iar la Chamaecyparis
nootkatensis, care prezintă maturaţie bienală, se recoltează numai acele conuri care sunt bine
dezvoltate (cu tendinţa de brunificare şi crăpare). Facultatea germinativă este de 10%. Se
recomandă semănarea toamna, iar daca se execută primăvara, seminţele se păstrează la rece, în
recipiente de sticlă, bine închise, amestecate cu praf de cărbune. În primul an necesită umbrire.
Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august, în răsadniţe reci, se utilizează butaşi cu inel
(reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte, cu port îngust, se aleg numai lăstari
erecţi, terminali sau iarna în sere, se cultivă în ghivece timp de 1 an.
Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote
înrădăcinate după 1- 2 sezoane de vegetaţie. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în
răsadniţe
Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş.
Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana, în schimb, ca
port-altoi se poate folosi Thuja orientalis, în acest caz, la plantarea puieţilor zona de altoire se
îngroapă, ca altoiul să emită propriile rădăcini. Altoirea se face în placaj în mai-iunie, în seră.
Subfamilia Juiperoideae Plig. Are conurile mature cărnoase (pseudobace), provenite din
concreşterea solzilor, care nu se desfac. Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului.
Genul Juniperus L.
Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială, arbori şi arbuşti. Se
caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată; lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi,
frunzele aciculare sau solzoase, persistente, opuse sau în verticile câte trei. Florile unisexuat-
dioice, mai rar monoice; exemplarele mascule au uneori şi flori femele. Conurile cărnoase,
indehiscente (pseudobace), formate din concreşterea solzilor la maturitate.
Juniperus communis L.- Ienupăr.
Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi.
Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia,
insular până în nordul Africii.
La noi apare în întregul lanţ carpatic, la altitudini mici şi mijlocii, de 600-1400 m.
Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna).
Rezistă la ger, îngheţuri, arşiţă şi vegetează pe soluri sărace, acide, bătătorite, cu regim de
umiditate variabil. Se instalează uşor în terenuri descoperite, pe grohotişuri sau pe versanţii
repezi, unde se foloseşte ca fixator. Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru
prepararea băuturilor antiscorbutice
Specie arbustivă, cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în mod excepţional şi înălţimi
arborescente), formează tufişuri dese, cu ramuri numeroase. Acele, câte trei în verticile, sunt
persistente, lungi de 1-1,5cm, drepte, acuminate, rigide, înţepătoare, pe faţă verzi-deschise, pe
dos albăstrui brumate cu margini cu dungi verzi (fig.79). Florile sunt dioice, iar fructificaţia
anuală şi abundentă. Conurile sunt cărnoase, suculente (pseudobace), sferice, cu diametrul de
0,6-0,9 mm, negre-albăstrui la maturitate; se coc numai în anul al doilea sau al treilea. Seminţele
câte trei, brune, cu trei muchii. Fructifică bogat şi anual; germinaţia se produce anevoie. Plantula
prezintă trei cotiledoane.
Juniperus communis var intermedia întruneşte toate formele intermediare între Juniperus
communis şi Juniperus communis ssp. nana. Arbust până la 1m înălţime, cu verticilele acelor
distanţate de la 3 la 6 mm, acele până la 10mm lungime, mai mult sau mai puţin rigide, puţin
recurbate, pe faţă plane, relativ înţepătoare.
Juniperus communis ssp. nana Wild. – ienupăr pitic.
Arbust indigen, originar din Eurasia şi America de Nord. Înlocuieşte ienupărul în regiuni
mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000m altitudine, pe versanţi sudici. Apare pe
grohotişuri şi invadează păşunile.
Atinge numai 0,5m, este târâtor, foarte ramificat şi des, cu lujeri scurţi şi groşi. Acele de
4-8mm lungime), mai mult sau mai puţin rigide, puţin recurbate, pe faţă plane, neînţepătoare.
Juniperus sabina L. - cetina de negi, brădişor.
Specie indigenă, localizată sporadic în Cheile Bicazului, Munţii Vrancei, Cozia, Parâng,
Mehedinţi, pe stânci şi grohotişuri calcaroase (rar gneise). Specie nepretenţioasă, rezistă la ger şi
secetă
Arbust până la 3m înălţime, are ramuri târâtoare, spre vârf oblic-ascendente, îngustate,
triunghiulare; unele tulpini marcotează în mod natural. Frunzele sunt solziforme sau aciculare, cu
miros neplăcut; cele solziforme sunt opuse, de 1-3 mm lungime, la vârf, de regulă, obtuze, pe dos
convexe, cu o glandă alungită; cele aciculare, mai ales pe ramurile exemplarelor mature, au cca.
4mm lungime, sunt verzi-albăstrui, moi, ascuţite, pe faţa superioară plane (fig.81). Florile sunt
unisexuat-monoice sau dioice. Pseudobacele mici, de 5-8 mm, cărnoase, sferice, negre-albăstrui
brumate, cu 1-3 seminţe; se coc în toamna primului an sau în primăvara următoare.
Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi
uscate.
Fără importanţă forestieră, ca arbust ornamental, cultivat frecvent de la cîmpie
(silvostepă) până în regiunea montană inferioară, prin parcuri, grădini şi alpinetumuri. Frunzele
conţin sabinol, un ulei otrăvitor, folosit în medicină.
Juniperus virginiana L. - ienupăr de Virginia
Originar din America de Nord, unde ocupă o suprafaţă vastă (fig.15). La noi a fost folosit
numai în scopuri ornamentale. Culturi forestiere pe suprafeţe mici, terenuri degradate Sabed-
Mureş.
Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice. Rezistă la
frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate, superficiale, scheletice, compacte, formate
pe marne, argile, calcare.
Are temperament de semiumbră.
Specie arborescentă care în mod excepţional, ajunge la 30 m înălţime; la noi nu depăşeşte
cca. 15 m. Tulpina este dreaptă, zveltă, cu scoarţa brună-cenuşie, ce se desface în fâşii
longitudinale, iar coroana compactă, largă, piramidală. Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi (nu
turtiţi ca la Chamaecyparis). Frunzele sunt obişnuit solziforme, rombic-ovate, mici de cca. 1,5
mm lungime, cu vârful puţin dezlipit de lujer şi plăcut mirositoare. Uneori, mai ales la
exemplarele tinere, apar şi frunze aciculare, aşezate opus, câte două, liniar-lanceolate, glauce, pe
faţă canaliculate, lungi de până la cca. 10 mm (fig.80). Florile sunt dioice, rareori monoice.
Conurile, pseudobace, cărnoase, ovoide, de cca. 6-9mm lungime, albăstrui-brumate, au 1-2
seminţe şi se coc în toamna primul an.
Ca arbore decorativ este foarte apreciat, fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi
grădini, mai ales forma columnară
Juniperus horizontalis Mnch.
Originar din America de Nord, arbust târâtor, de 1 m înălţime, şi 3-4m larg, cu ramificaţii
orizontale de 3- 4 m lungime, lăstari scurţi, deşi. Adesea frunzele sunt numai aciculare, 2-6mm
lungime, grupate frecvent câte trei, de culoare verde-albăstruie.
Juniperus horizontalis var glauca, cu port alipit de sol, 15 cm înălţime, cu ramuri subţiri
şi frunziş dens, solziform, albăstrui.
Înmulţirea prin seminţe: Juniperus communis, Juniperus virginiana, Juniperus sabina.
Semănatul se execută imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de
18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa cărnoasă.
Înmulţirea prin butaşi: varietăţile. Rezultate bune în iulie august în răsadniţă Juniperus
sabina, Juniperus communis, Juniperus hibernica (chiar butaşi simpli), Juniperus chinensis.
Pentru Juniperus squamata „Meyeri” se fac butăşirile în octombrie-decembrie în seră (cu
butaşi cu inel sau cu călcâi), în atmosferă umedă. Înrădăcinarea durează mult.
Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire, în martie-aprilie. Altoirea
se poate efectua iarna, în sere, iar în august-septembrie în răsadniţe, folosind procedeul în placaj.
Juniperus chinensis L.
Arbore în arealul natural, în China, în Europa arbust. Formă larg-conică sau
semitârâtoare, cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze, solzoase, mici şi alipite de lujeri (frunziş
adult) şi aciculare înţepătoare, cu două dungi albe (frunze juvenile). Fructe pseudobace
globuloase de 6-8mm, la început verzi, apoi brune- violacee.
Juniperus squamata Buch.
Originar din China, cultivarul „Meyeri”, arbust care poate atinge 3 m înălţime, cu ramuri
neregulate, ascendente, cu extremităţile tinere înclinate în jos. Frunze frumoase, aciculare,
ascuţite, intens colorate în albastru-argintiu.
ORDINUL TAXALES
Familia TAXACEAE
Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale, cu frunze aciculare,
persistente şi ritidom subţire, ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. Ovule în general solitare,
ortrotope sau anatrope; după fecundare, prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere
o formaţiune cărnoasă numită aril, care acoperă sămânţa total sau parţial. Embrionul are două
cotiledoane.
Genul Taxus L.
Taxus baccata L.- Tisă
Este o specie cu areal în Europa, Asia Mică şi nordul Africii (fig.16). În sudul Angliei, la
Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. La noi se întâlneşte în zonele
montane carpatice, în câteva puncte coboară şi la dealuri, iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m
altitudine. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat, pe stâncării, grohotişuri sau sub
forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase.
În locurile accesibile a fost exterminată, lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor
şi săgeţilor, iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate.
Specie de climat montan-oceanic, tisa preferă staţiuni adăpostite, umbrite, cu umiditate
atmosferică ridicată. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive
de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici). Se localizează soluri de pe calcare, bogate în
schelet, slab acide, aerisite, cu regim normal de umiditate.
Are temperament pronunţat de umbră, mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală.
În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până
târziu. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în
staţiuni favorabile
Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m, dar se întâlneşte frecvent sub formă
arbustivă. Tulpina este dreaptă, canelată; la exemplarele provenite din lăstari, tulpina devine
ascendentă sau culcată, căpătând formă de tufă. Ritidom timpuriu, subţire, de culoare cenuşie-
roşcată, care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină.
Coroana ovoid-conică sau rotunjită, dezvoltată până aproape de sol, are cetină foarte bogată,
deasă, de culoare întunecată. Exemplarele crescute sub masiv, ca şi cele vârstnice, au coroane
mult mai rare şi mai puţin compacte. Mugurii, grupaţi la vârful lujerilor, sunt ovoizi, de culoare
verzuie, ca şi lujerii. Acele liniar-lăţite, plane, au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. 2 mm, la
bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt, decurent pe lujer, se aseamănă cu cele de brad, însă
vârful lor este treptat acuminat, sunt moi, de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos, fără
dungi albe de stomate; stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere
(fig.84). Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în mugure încă din toamna
precedentă, fiind constituite din 8-10 stamine; cele femele, înconjurate de 3 perechi de solzi,
solitare, sunt aşezate pe un lujer scurt, cu un singur ovul, terminal, erect; după fecundare dau
naştere unui fruct fals, denumit galbulus. Fructifică destul de timpuriu (de cca. 20 ani) şi anual.
Sămânţa este ovoidă, de până la 1 cm lungime, cu tegument lemnos, tare, brună la maturitate,
acoperită până aproape de vârf de un aril roşu, cărnos, mucilaginos, cu un gust dulceag,
comestibil. Seminţele se coc prin august-septembrie, iar diseminaţia se face prin păsări; au putere
germinativă ridicată (cca. 80%). Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee).
Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de
înmulţire vegetativă prin lăstari, butaşi şi marcote.
Longevitate este foarte mare, ajungând până la 1000 de ani.
Din cauza rarităţii, fiind şi relict terţiar, tisa a fost declarată monument al naturii. Prezintă
valoare ornamentală remarcabilă, întrucât exemplarele au aspect decorativ. Se pot tunde şi
modela uşor, căpătând forme deosebite, Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii
şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa.
Lemn omogen, cu duramen brun-roşiatic, inele anuale foarte înguste, distincte, unul din
cele mai compacte, mai tari şi fine de la noi, fără canale rezinifere, foarte căutat pentru sculptură.
Taxus cuspidata Set.– tisa japoneză
În arealul natural arbore, în cultură creşte ca arbust. Deosebiri faţă de Taxus baccata:
frunze mai groase şi mai late, colorate verde mai deschis, strălucitor, plantele tinere compacte.
Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice.
Se folosesc ca exemplare solitare, grupuri, forme tunse, garduri vii.
Taxus baccata se obţine din sămânţă, prin marcotaj şi prin butăşire, varietăţile şi formele
prin altoire. Seminţele (numai la Taxus baccata) se seamănă după recoltare (august-septembrie)
puterea germinativă 80%, se curăţă de partea cărnoasă şi se seamănă imediat (germinează abia în
primăvara anului al doilea sau chiar al treilea din cauza tegumentului lemnos sau se stratifică 18
luni).
Marcotajul se execută prin muşuroire sau arcuire.
Butăşirea pentru specii şi varietăţi se face în august-septembrie, cu butaşi semilignificaţi
cu călcâi, sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. Pentru formele piramidale se
folosesc butaşi de vârf.
Altoirea se face cu puieţi de trei ani de Taxus baccata, iarna în sere şi vara în răsadniţe
reci.
Genul Torreya Arn.
Torreya nucifera (L.) S.et. Z.
Originară din Japonia, se cultivă foarte rar la noi în parcuri dendrologice.
Specie termofilă, sensibilă la ger.
Este un arbore de până la 15m înălţime, care are scoarţa brună, cu solzi parţial dezlipiţi.
Lujerii sunt aproape distici, la început verzi, apoi bruni-lucitori (fig.85). Mugurii prismatici,
frunzele aciculare, de 2-3 cm lungime şi 3-4 mm lăţime, aşezate distic, sunt liniar-lanceolate,
drepte sau foarte puţin curbate; pe faţă sunt convexe şi evident lucitoare, pe dos plane, cu
nervura mediană puţin proeminentă şi au două dungi de stomate înguste, albăstrui; vârful ascuţit,
puternic înţepător, peţiolul foarte scurt şi răsucit. Florile sunt unisexuat-dioice, cele femele foarte
mici, inserate perechi la subsuoara unor ace. Seminţele ovoide, de câte 20-35 mm lungime, au un
înveliş cărnos, brun deschis, neplăcut mirositor (drupe false), se maturează în al doilea an.
Creşte încet, tolerează umbra.
Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajări peisagere.
Înmulţire: prin seminţe îm seră şi prin butaşi.
La noi în ţară se mai cultivă Torreya californica Torr. şi Torreya taxifolia, originare din America
de Nord.
ORDINUL GNETALES
Dintre gimnosperme, acest ordin include cele mai evoluate specii.
Familia EPHEDRACEAE
Genul Ephedra Town.
Ephedra dystachia L. – cârcel.
Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia. La noi se
găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale, dar şi pe stâncării calcaroase, în Cheile Turzii.
Este termofil, xerofit şi calcicol.
Subarbust de 30-50cm înălţime, cu tulpini ramificate, târâtoare, ramuri verzi, striate
(fig.86). Lemnul are traheide şi trahei.
Frunzele mici, 2 mm, opuse, sub formă de teacă. Florile unisexuat-dioice, galbene; cele
mascule câte 8-16 grupate în glomerule, formate din stamine cu un perigon cu 2-4 lobi, grupate;
cele femele câte 1-2, înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar, specia face
trecerea de la gimnosperme la angiosperme).
Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos, roşiatic, comestibil, alcătuiesc o
pseudobacă.
Are importanţă naturistică.
Subîncrengătura (Filum) Angyospermae
Origine. Areal general.
Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele şi descind din gimnosperme
dispărute (Benettitalele, grup fosil)
Genuri importante ca Fagus, Carpinus, Quercus, Betula, Salix, Populus, Juglans,
Fraxinus, Ulmus, Tilia, Acer, ca şi Magnolia, Liriodendron au apărut în cretacicul mediu şi
superior. Acum 100 milioane de ani dominarea angiospermelor şi regresul gimnospermelor, se
manifestă din neozoic. În condiţiile unui climat cald, flora terţiarului se îmbogăţeşte cu noi
elemente, şi datorită diferenţierii sezoniere a climatului, apar treptat foioasele cu frunze
căzătoare.
Actualmente, angiospermele lemnoase sunt reprezentate printr-un număr mult mai mare
de specii decât gimnospermele şi sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului.
Caractere generale de diagnoză şi corelaţii morfo-ecologice.
Sunt plante lemnoase şi ierboase. Au tulpini simpodiale sau monopodiale, ramuri
neverticilate, port foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă).
Frunzele sunt căzătoare sau persistente, în formă de limb lăţit sau de foaie, de aceea
denumite foioase (excepţie Ginkgo biloba). Nervaţiunea frunzelor este ramificată.
Florile, frecvent unisexuat-monoice, dar şi dioice, bisexuate (hermafrodite), poligame.
Caracteristic pentru angioasperme este faptul că florile femele au marginile carpelelor
concrescute, alcătuind o cavitate ovariană, în care se formează şi stau închise ovulele.
Ovarul are un stigmat care primeşte polenul, iar seminţele care se dezvoltă din ovule
rămân închise (acoperite) în fruct (în lb. greacă: aggeion = înveliş, iar sperma = sămânţă).
Fructele, extrem de diversificate, cărnoase adeseori, dar frecvent şi uscate, dehiscente sau
indehiscente la maturitate
Arealul angispermelor atinge cotele cele mai ample, fiind dezvoltat deopotrivă în zonele
reci şi temperate ale celor două emisfere, ca şi în zonele ecuatoriale, tropicale şi subtropicale.
În general, sunt mai plastice decât gimnospermele, prezentând o mare amplitudine
adaptativă ecologică, fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate, ceea ce se şi
reflectă în morfologia lor. Speciile care vegetează în climate reci şi umede, reci şi uscate sau
calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna, în zonele temperate), în timp ce
speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente
în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat, cuticulă subţire, speciile din zonele
expuse secetelor prelungite (stepă, silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase, cu limb îngust,
cuticulă groasă. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii
tranpiraţiei.
Speciile unisexuat-monoice sau dioice, la care polenizarea se face prin vânt, au învelişuri
florale puţin dezvoltate; plantele lemnoase hermafrodite, la care polenizarea se face prin insecte,
au adeseori flori mari, cu învelişuri florale bine dezvoltate şi viu colorate (Fam. Rosaceae,
Leguminoase).
Foioasele se regenerează viguros, atât sexuat, din sămânţă, cât şi pe cale vegetativă prin
lăstari, drajoni, butaşi, altoaie, marcote (gimnospermele şi-au pierdut în cea mai mare parte
capacitatea de înmulţire vegetativă).
Lemnul are sturctură complexă, prezintă vase complete (trahei), excepţie fac
Magnoliaceele, fibre şi parenchim lemnos bine dezvoltat, fără canale rezinifere.
Angiospermele se împart în două clase, în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului:
Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae.
Monocotiledonatele sunt plante ierbacee, foarte rar lemnoase, cu un singur cotiledon.
Cele mai multe din numărul mic de plante lemnoase sunt exotice, tropicale: bambusul
(Arundinaria sp., Phyllostachys sp.), bananul (Musa sp.), palmierii (Chamaerops sp.), etc. Specii
lemnoase indigene sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales.
ORDINUL FAGALES
Familia BETULACEAE S.F.Gray
Familia include peste 100 specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în regiunile boreale,
temperate şi subtropicale din emisfera nordică. Câteva specii ajung şi în zonele tropicale, iar unii
anini, în America de Sud, depăşesc chiar Ecuatorul.
Frunzele sunt caduce, simple, alterne, dinţate sau slab lobate. Florile unisexuat-monoice,
cele mascule grupate în amenţi, cele femele tot în amenţi sau fascicule. La majoritatea speciilor,
amenţii masculi se formează de cu toamnă. Fructul este o achenă, prevăzut cu involucru foliaceu
la bază; uneori poate fi samară. Maturaţia este anuală.
TRIBUL CORYLEAE
Genul Carpinus L.
Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale
Europei, Chinei, Japoniei, Americii de Nord.
Scoarţă netedă, numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe; mugurii alterni,
fusiformi; frunzele ovat-eliptice, acut serate, aşezate distic. Florile sunt unisexuat-monoice,
grupate în amenţi, apar primăvara, odată sau imediat după înfrunzire. Floarea masculă are 3-20
stamine, fără perigon, învelită la bază de o bractee păroasă; amenţii femeli au numeroşi solzi
membranoşi, caduci, care poartă o cimă bifloră. Floarea femelă, aflată la subsuoara unei bractei
şi a două bracteole, este alcătuită dintr-un ovar bilocular, cu perigon îngust, denticulat. După
fecundare, amentul devine pendent. Fructul este o achenă, turtită şi costată, la vârf cu urmele
perigonului şi stilele persistente, aşezat la baza involucrului fructifer. Lăstăresc şi rareori
drajonează.
Carpinus betulus L. – carpen
Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest (fig.17). Centrul răspândirii sale îl
constitue ţinuturile EuropeiCentrale mijlocii, de unde se întinde spre vest şi sud până la ţărmurile
Atlanticului şi Mării Mediterane.
În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. Din zona sa optimă altitudinal,
de la câmpie şi deal între cca. 100 şi 450 m, pătrunde şi în regiunea pădurilor montane, în făgete
şi amestecuri de fag şi răşinoase, brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat), până la cca.
1000 m altitudine, în Carpaţii Meridionali.
Limitele răspândirii spre silvostepa Munteniei şi Moldovei coincid cu limitele estice ale
arealului său european, ocupă 3% din suprafaţa păduroasă a ţării.
Carpenul este mezoterm şi rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special, la îngheţuri
târzii, ceea ce îi permite instalarea găuri de ger. Deşi pretenţios faţă de căldura din timpul
sezonului de vegetaţie, acesta este mezofit, nu suportă seceta şi uscăciunea, după cum nu
suportă nici gerurile excesive (sub –350C).
Are temperament de semiumbră-umbră.
Prosperă pe soluri fertile, bogate şi constant umezite; de pe cele compacte, argiloase, cu
variaţii mari de umiditate, ca în staţiunile de terase sau de interfluvii, el lipseşte complet.
La noi, datorită amplitudinii ecologice relativ largi a carpenului se includ ecotipuri (rase)
climatice şi edafice remarcabile:
- ecotip nordic din Bucovina, care vegetează în climate reci, pe soluri relativ grele,
compacte, fliş marno-gresos, uneori participă la compoziţia pădurilor de amestec cu
bradul şi fagul;
- ecotip sud-vestic din Banat, vegetează în climate calde, moderate, pe soluri coluviale
de pe calcare, uneori în amestec cu bradul (ecotip termifil, bănăţean) şi o serie de
specii termofile
- ecotip de mare altitudine (până la 1200 m) în Munţii Căpăţânii, pe soluri cristaline;
- ecotipuri de soluri grele, pseudogleizate, de pe piemonturile subcarpatice;
Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25 m. Rădăcina este
ramificată, puternic dezvoltată. Tulpina dreaptă în masiv, uneori răsucită, torsionată. Are scoarţa
netedă, cenuşie-albicioasă, asemănătoare cu a fagului, dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri)
longitudinale. Are coroana ovoidă, bogat ramificată, cu frunziş des ce acoperă bine solul. Lujerii
subţiri, geniculaţi, cu lenticele albicioase, slab-pubescenţi în tinereţe (fig.87). Mugurii sunt
alterni, solzoşi, fusiformi, accuţiţi, la vârf păroşi, de 0,5-1 cm lungime şi alipiţi de lujer.
Frunzele, aşezate distic, sunt ovat-eliptice, de 5-8 cm lungime, la vârf acuminate, la bază uşor
cordate sau rotunjite, pe margini dublu serate, pe dos sericeu-păroase, cu nervuri proeminente.
Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). Florile sunt unisexuat-
monoice, grupate în amenţi pendenţi, cilindrici; apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie).cele
femele au perigon îngust, denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două
bracteole mici, care după fecundare, dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie,
lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. Fructele sunt aşezate la baza involucrului,
lat-ovoide, turtite lateral, de 0,8-1 cm lungime, verde-închis, apoi brune, costate longitudinal, la
vârf cu cele două stile şi resturi de perigon. În anii de fructificaţie abundentă, (periodicitatea 1-2
ani), involucrele fructifere, bine dezvoltate, de 6-15 cm lungime, dau nota dominantă în întreaga
coroană. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile, iar după germinaţie (capacitatea
germinativă 50-70%), plantulele se instalează în număr apreciabil.
Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă, carpenul posedă şi o
remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă, din lăstari; invadarea pădurilor de stejar şi
gorun - fenomen de cărpinizare.
Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani, pentru a încetini din nou şi în
mod definitiv la 40-50 de ani. În staţiuni optime produce maximum 6-7m3/an/ha.
Longevitatea mică cca. 80-100 ani.
Are puţini vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau
zăpadă.
Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă, modificând sensibil climatul intern, mediul
devine umbros, răcoros, moderat, protejează şi solul, pe care-l structurează, îl afânează şi îl
îmbogăţeşte cu litiera sa bogată, uşor alterabilă.
Lemnul este de culoare albicioasă, fără duramen, dur, compact, cu fibre răsucite,
putrezeşte uşor în aer (nu se foloseşte în conmstrucţii) dar se utilizeză destul de mult pentru roţi
dinţate, piese de maşini, calapoade, articole sportive, bun combustibil, superior fagului.
Carpenul constitie o valoroasă specie de amestec, are calităţi de ameliorare, edafice şi de
stimulator al creşterii şi elagajului stejarului.
Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii, deoarece poate fi tuns,
îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la
formarea zidurilor verzi (mult utilizat în grădinile arhitecturale).
Carpinus betulus se obţine din sămânţă, iar varietăţile prin altoire pe forma tipică.
Semănatul se execută toamna, după dezaripare, cu seminţe recoltate în pârgă (august-
septembrie), în aer liber. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate, seminţele vor fi stratificate şi
semănate primăvara.
Carpinus betulus var. incisa, se obţine prin altoire, în despicătură, executate în februarie,
în seră. Altoaiele se confecţionează din lujeri lignificaţi din sezonul de vegetaţie precedent.
Carpinus orientalis Mill. – cărpiniţă, sfinaec
Specie indigenă, cu areal submediteranian, se întinde din Italia spre răsărit peste
Peninsula Balcanică, în sud-estul Europei, Crimeea Caucaz, Asia Mică şi Centrală, înaintând, în
general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian (fig.17).
La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie, în staţiuni calde şi relativ uscate
din zona forestieră sau din silvostepă. Se întâlneşte în Dobrogea, sudul Banatului şi vestul
Olteniei. Formează tufărişuri caracteristice, pe coaste însorite.
Este o specie termofilă, dar destul de rezistentă la ger, şi pronunţat xerofită,
nepretenţioasă faţă de condiţiile edafice, vegetează şi pe solurile cele mai uscate, superficiale, cu
mult schelet
Are temperament mai de semiumbră, mai de lumină decât carpenul, dar poate totuşi şă
reziste şi în subarboret, prin pădurile rărite de cvercinee.
Se deosebeşte de carpen prin: înălţimea redusă, 8-10m; lujerii foarte subţiri, fin
pubescenţi, cu muguri mai mici, de 0,5 cm, în patru muchii (fig.88); frunzele de numai 2-5 cm
lungime, mărunt dublu-serate, ciliate, pe dos pubescente, cu peţiol scurt şi păros; amenţi
fructiferi mai scurţi, de 3-6 cm; fructele achene mici, fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită,
mică, asimetrică şi neregulat dinţată.
Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă, puterea mare de lăstărire, interesează ca
specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate,
contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. Importanţă sporită are însă
în Dobrogea, unde apare frecvent, devenind pe alocuri chiar copleşitoare.
Cu toate că are aspect decorativ, este destul de rar folosit ca arbore ornamental.
Fiind rara întâlnit şi din cauza dimensiunilor mici prezintă importanţă economică redusă.
Genul Ostrya Scop.
Ostrya carpinifolia Scop. – carpenul negru
Specie de origine mediteraniană, cu frunze eliptice, asemănătoare celor de carpen
(fig.89), dar ceva mai late, cu margini serate şi achene costate, înconjurate aproape complet de
involucrul fructifer, desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei).
Specie termofilă, se adaptează în zone mai călduroase, rezistă la secetă şi nu are pretenţii
mari faţă de sol; tolerează terenurile calcaroase.
Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc.
Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor, pentru a se pune în evidenţă
fructele interesante. Ne se pretează la tundere.
Înmulţire. Prin seminţe, în septembrie, imediat după recoltare sau primăvara, după
stratificare.
Genul Corylus L.
Cuprinde specii de arbuşti, rar arbori, din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei
nordice. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. Florile unisexuat-monoice. Fructele, sunt nucule
(aluna), sunt înconjurate de un involucru fructifer, rezultat din concreşterea bracteei şi
bracteolelor.
Corylus avellana L. – alun
Alunul prezintă un areal întins, în Europa şi Asia Mică. În România, în staţiuni calde,
însorite, pe calcare, urcă până în subzona molidului, la cca. 1400 m altitudine, la câmpie coboară
sporadic până la silvostepă.
La noi apare frecvent în pădurile de câmpie şi deal, însoţeşte stejarul şi gorunul, participă
la constituirea subarboretului sau se instalează în tăieturi, luminişuri, spre liziere.
Alunul are nevoie de soluri fertile, bogate în substanţe nutritive, slab acide, ferite de
uscăciune, adeseori scheletice. Se dezvoltă bine în plină lumină, este de semiumbră dar rezistă şi
la o oarecare umbrire.
Este un arbust de până la 4-5m înălţime, formând tufe bogate, din mulţi lăstari subţiri,
drepţi, flexibili, porniţi de la bază. Lujerii sunt geniculaţi, gălbui-cenuşii, glandulos pubescenţi,
cu peri roşcaţi şi lenticele albicioase (fig.90). Mugurii sunt ovoizi sau sferici, glandulos păroşi.
Frunzele, de 5-10 cm lungime, obovate, sunt dispuse distic, la bază cordiforme, la bază inegal
cordiforme, în partea superioară brusc acuminate, uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare), pe
margini inegal dublu-serate, pe dos păroase (mai ales pe nervuri), prinse pe peţioli de 1-2 cm
lungime, roşcat-glandulos-păroşi. Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule, dispuse în
amenţi cilindrici, bruni, formaţi în anul precedent, apar foarte devreme primăvara, înainte de
înfrunzire; cele femele închise în muguri, apar de timpuriu, prin februarie-martie, lăsând să iasă
afară numai stilele roşii. Fructele (alune), câte (1) 2-4, sunt nucule ovoide sau globulare, cu coaja
subţire, netedă; se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar, lobat neregulat în partea
superioară. Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab.
Se dezvoltă bine ca specie de suarboret în păduri rărite.
Constribuie la ameliorarea solului prin frunzişul bogat în substanţe minerale; interesează pentru
fructe.
Corylus colurna L. – alun turcesc.
Specie indigenă, cu areal sudic în Peninsula Balcanică, Asia Mică, Caucaz.. La noi apare
numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului, pe coaste însorite, calcaroase. Pe Domogled atinge
dimensiuni mari.
Este o specie termofilă. Se acomodează însă şi în climate relativ reci, la altitudini mari
(Sinaia, Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc.). Preferă soluri
calcaroase.
Este un arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru. Tulpina dreaptă şi
coroana ramificată. Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos, cenuşiu-gălbui, ce se
exfoliază în solzi. Lujerii tineri sunt zvelţi, lucitori, cenuşii-gălbui, glandulos-pubescenţi, cu
muguri scurt ovoconici; cei de doi ani (uneori şi cei de un an, spre bază) au scoarţa suberoasă,
crăpată (fig.91). Frunzele mari, de 8-12cm lungime, sunt prinse de un peţiol lung de 4cm, adânc
cordate, dublu serate, pe faţă glabrescente, pe dos pubescente, perechea de nervuri inferioară
pornind chiar din peţiol. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10; alunele mai mari, până la 2
cm, sunt lat elipsoidal-turtite, cu coaja groasă, tare şi muchiat-zgrăbunţoasă, cuprinse până la
vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate, puternic glanduloase. Se coc în
septembrie-octombrie. Fructele, ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun.
Periodicitatea este anuală, fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat. Creşterea este
relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani.
Arbore de parc şi grădină, se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe.
Importanţa forestieră este redusă, ar putea înnobila unele arborete de cvercinee din zone
cu climat favorabil.
Corylus maxima Mill. – alun cu frunza mare
Specie exotică, originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică, cultivată rar la noi, mai
ales în Oltenia şi Banat.
Este un arbust, cu frunze mari, până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt, de 8-15 mm
(fig.92).
Corylus maxima var. purpurea (Loud). Rehd. are frunze de culoare roşie-închisă, este
cultivată frecvent prin parcuri. Fructele sunt aşezate câte 1-4, pe un peduncul lung de 1,5-3,5 cm;
aluna mai mare, cilindric-alungită, cu coaja roşiatică, este complet închisă în involucrul tubulos,
mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia, terminându-se în lobi înguşti, neregulat-
dinţaţi.
Este cultivat frecvent în parcuri.
Genul Betula L.
Include cca. 40 de specii de arbori, arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică, în
zona boreală şi subarctică, până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. Scoarţa este
prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos, stratificat, de culoare albă-cretacee sau gălbuie, mai
rar închisă, care se exfoliază circular în fâşii subţiri. Mugurii sunt alterni, sesili, cu solzi
imbricaţi. Frunzele peţiolate, cu marginea serată, crenată sau lobulată; înfrunzesc devreme,
primăvara. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi. Amenţii femeli se transformă într-
un fel de con fructifer alungit, care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici,
cu aripioare laterale. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. După coacere, amentul se risipeşte,
iar samarele se împrăştie o dată cu solzii, rămânând pe arbore numai axul floral. Au capacitate
germinativă redusă. Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început.
Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh.), (Betula alba L.) – mesteacăn
Prezintă un areal foarte întins, răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi
Altai. În Europa şi Asia, la limita latitudinală a pădurilor, dincolo de cercul polar, în sud ajunge
în Apenini şi Balcani, în Rusia până în silvostepă (fig.18). La noi este localizat la munte 700-
1550m, coboară rar la 250 m.
Optimul de vegetaţie îl realizază în subzonele pădurilor de deal, ca şi în făgete montane
sau în amestec de fag şi răşinoase mai ales în Carpaţii Nordici şi orientali.
Rase geografice – rase siberiene, scandinave, atlantice, baltice sau din apenini, Balcani
sau sudul Rusiei.
Unele din rase denotă trăsături morfologico-anatomice distincte, de exemplu mestecănul
de Carelia (lemn dens, mai intens colorat). Provenineţele indigene sunt în general bine dotate din
punct de vedere genetic în ceea ce priveşte capacitatea de creştere, în dimensiuni şi volum, multe
însă au defecte de conformaţie a trunchiului.
Provenienţe superioare apar în Munţii Apuseni şi Munţii Vrancei.
Din punct de vedere ecologic, poate fi comparat cu pinul silvestru. Este o specie rustică,
extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol, cu temperament pronunţat de lumină. Suporta
bine gerurile puternice de iarnă, arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine
edafică.Dispunând de o asemenea amplitudine ecologică, la care se adaugă o mare capacitate de
regenerare prin sămânţă şi calitatea de specie repede crescătoare în tinereţe. Mesteacănul este cea
mai de seamă specie pionieră din pădurile noastre; invadează repede terenurile descoperite,
formând arborete derivate pe suprafeţe mari.
În diferitele zone de areal, mestecănul are comportament ecologic unitar, prin urmare
ecotipurile climatice sau edafice sunt puţine. La noi se diferenţiază mesteacănul de câmpie,
mestecănul de mare latitudine, mesteacănul de soluri (relativ) uscate, mesteacănul de turbărie.
Este cel mai important arbore pionier din pădurile noastre. Acoperă foarte slab solul cu
coroanele sale rare, luminoase, de aceea, la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi
arbustive.
Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25 m înălţime; iar câteodată
rămâne arbustiv. Tulpina este zveltă, conică, uneori sinuoasă. Scoarţa, de culoare albă
pronunţată, netedă, cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi, dezvoltă la bătrâneţe, la partea
bazală, un ritidom negricios, adânc crăpat. Coroana este foarte afânată şi luminoasă, constituită
din numeroşi lujeri pendenţi, subţiri, supli, elastici, glabri, presăraţi cu o serie de glande –
verucozităţi albicioase. Mugurii sunt ovoid-conici, glabri, acoperiţi cu o secreţie vâscoasă
(fig.93). Frunzele sunt romboidale până la triungiulare, de 6 (7) cm lungime, prelung acuminate
dublu-serate până la lobulat-serate, glabre, lucioase pe faţă, mai mult sau mai puţin glanduloase,
prinse pe peţioli de 2-3 cm lungime. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. Amenţii
masculi se formează în vara precedentă, la vârful lujerilor. Cei femeli apar numai primăvara,
devreme, o dată cu înfrunzirea, sunt cilindrici, iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi; sunt
alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi, la vârf ciliaţi, sub care se găsesc fructele. Fructele sunt
samare mici şi foarte uşoare, prevăzute cu două aripioare membranoase, la vârf cu două firişoare
(resturi de stiluri), scurte.
Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani), anual şi foarte abundent.
Puterea germinativă redusă (20-40%) se menţine numai până în primăvara următoare. Lăstăreşte
viguros numai în tinereţe. Creşterea este foarte rapidă în tinereţe, în al doilea an atinge 0,5m
înălţime.
La 40-50 ani se realizează maximul de producţie lemnoasă ~ 7-8 m3/an/ha.
La 100 ani ajunge spre limita longevităţii fiziologice.
Longevitate mică 6-90ani.
Lemn fără duramen, alb-gălbui, omogen, elastic, moale, greutate mijlocie, putrezeşte
repede în aer. Se foloseşte la furnire şi placaje, în industria mobilei, chiurilor, obiecte mărunte:
cuie, jucării, saboţi, paturi de armă; din ramuri groase, necojite bănci, chioşcuri.
Betula pendula - se obţine din sămânţă, semănatul se face imediat după recoltarea
seminţelor, toamna, înainte de căderea zăpezii sau primăvara, cu seminţe stratificate. Prin altoire
se obţin varietăţile, se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie. În seră se
poate altoi în februarie.
Betula albo-sinensis Burk.
Originar din China, cu scoarţă portocalie, care se exfoliază în fâşii circulare subţiri.
Necesită un climat mai blând.
Betula ermanii Cham.
Cu coroana foarte largă şi scoarţa albă-gălbuie, amenţi erecţi
Necesita un climat mai blând ca şi Betula albo-sinensis.
Betula nigra L.
Adesea cu mai multe tulpini, scoarţa se derulează în fâşii mari, roşcat-negricioase, care
nu se desprind
Betula pubescens Ehrn. - mesteacan pufos
Arbore cu areal vast, din sudul Groenlandei şi Islanda până în Siberia (fig.18). La noi
puţin răspândit, în turbării şi piemonturi. Foarte rezistent la ger, dar pretenţios faţă de umiditate.
Arbore de mărimea a III-a, rămâne de multe ori arbust. Spre deosebire de Betula pendula
are ramurile, ca şi lujerii, îndreptate în sus. Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi, nelucitori, fără
verucozităţi, iar mugurii păroşi şi lipicioşi (fig.94). Frunzele, mai mici, de 2-4cm lungime, ovat-
rombice, scurt acuminate, neregulat-simplu sau dublu adânc-serate, sunt pe faţă de un verde
întunecat, iar pe dos evident păroase, în special de-a lungul nervurilor; peţiolul este pubescent.
Înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât Betule pendula. Amenţii fructiferi au solzi cu lobii
laterali îndreptaţi înainte. Fructele samare, au aripioara numai dublu de late decât sămânţa, iar
stilele se ridică deasupra marginilor aripilor.
Mesteacănul pufos de la noi aparţune ssp. carpatica (Wild.) A. et G.. Prezintă interes
naturalistic, fiind considerat un endemism carpatic.
Betula humilis Schrank – mestecănaş
Arbust indigen, până la 2m; lujerii verucoşi şi pubescenţi la început; scoarţa de culoare
închisă; frunzele rotund-ovate, mici, de 1-2cm, neregulat dinţate, la început pubescente (fig.95);
amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici; apar primăvara. Solzii fructiferi au lobul
central evident mai lung decât cei laterali.
Are importanta exclusiv floristica, ca element boreal, circumpolar. Trebuie să fie protejat
pentru a putea supravieţui în turbăriile montane.
Betula nana L. – mesteacăn pitic
Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane, pe terenuri mlăştinoase-
turboase.
Arbust pitic indigen, sub formă de tufă, de cca. 0,5m înălţime, cu ramuri culcate sau
ascendente. Se recunoaşte după: lujerii foarte subţiri, tomentoşi, cu muguri mici şi glande
verucoase; frunzele foarte mici, de 0,4-1,2cm, + rotunde, crenate, cu 2-4 perechi de nervuri;
amenţii erecţi, apar primăvara. Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime.
Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. Trebuie ocrotit necondiţionat,
este pe cale de dispariţie.
Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor, foarte decorativă este culoarea
scoarţei şi forma siluetelor.
Genul Alnus Mill
Se cunosc circa 30 specii de arbori şi arbuşti originari din emisfera nordică (câteva
excepţii, în America de Sud). Unele specii se ridică până la limita latitudinală a vegetaţiei
lemnoase sau până în regiunile alpine.
Mugurii alterni, obişnuit pedicelaţi şi frunzele simple, serate sau lobulate. Florile
unisexuat-monoice, în amenţi; cei masculi pendenţi, în fascicule, se formează din vara
precedentă. Amenţii femeli, scurţi şi grupaţi în raceme, se formează de cu toamnă (numai câteva
excepţii). Înfloresc înainte de înfrunzire, excepţie făcând la noi Alnus viridis. După fecundare,
amentul femel se transformă într-un con fals mic, lemnos, denumit rânză, care se coace toamna
târziu. Împrăştierea seminţelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei. Lăstăresc, iar la unele specii
chiar drajonează.
Alnus glutinosa (L.) Gaertn. – anin negru, arin
Specie cu areal foarte întins, se găseşte aproape pe întreg teritoriul Europei (fig.19). La
noi creşte de regulă, în văile râurilor, la câmpie şi la dealuri. Urcă până în regiunea de munte
800- 900 m, în Lunca Dunării apare foarte rar.
Este întâlnit frecvent sub formă arbustivă sau arborescentă, pe piemonturile carpatice, în
staţiuni cu soluri argiloase, gleizate sau pseudogleizate.
Rase geografice asemănătoare în linii mari sub aspectul adaptabilităţii climato-edafice.
Rasa geografică indigenă include provenineşe deosebit de valoroase, cu capacitate
excepţională de creştere şi lăstărire şi calităţii tulpinilor, ex populaţiile din luncile Oltului, Jiului
Argeşului etc.
Se dovedeşte acomodabil în ceea ce priveşte climă, fiind rezistent la geruri şi îngheţuri
târzii şi timpurii, dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât aninul alb. Este pretenţios faţă
de factorii edafici, manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol, vegetează activ pe
soluri umede, în lunci, depresiuni, piemonturi, turbării, fiind specie higrofită.
Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea vătămătorilor biotici şi
abiotici.
Longevitatea sub 100 de ani.
Creştere rapidă, îmbogăţeşte solul (rădăcini au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot).
Creşterea în tinereţe rivalizezaă cu mesteacănul sau plopul; maximul se realizezaă la 30 ani, în
staţiuni optime produce 11m3/an/ha.
Aninul negru este un arbore ce atinge frecvent înălţimi de 20-25m, iar, uneori, în
staţiunile foarte favorabile realizează chiar 30m. Înrădăcinarea este de la superficială până la
pivotant-trasantă, variabilă în funcţie de sol; pe rădăcinile tinere se dezvoltă adeseori o serie de
nodozităţi, ca nişte mărgele portocalii, în care trăiesc simbiotic bacterii şi actinomicete
asimilatoare de azot; de asemenea, rădăcinile conţin ţesuturi aerenchimatice, în care se formează
rezerve de aer pentru respiraţia rădăcinilor în staţiuni cu soluri submerse. Tulpina, de o
rectitudine remarcabilă, continuă, poate fi urmărită până la vârf. Scoarţa este netedă, cenuşie în
tinereţe, după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi; conţine tanin în
proporţii egale cu stejarul (cca.16%). Lujerii sunt muchiaţi spre vârf, bruni-verzui sau roşcaţi,
glabri, acoperiţi în tinereţe cu o brumă lipicioasă. Mugurii evident pedicelaţi, depărtaţi de ax,
ovoizi, acoperiţi cu doi solzi, sunt roşcat-brumaţi, glanduloşi şi vâscoşi (fig.96). Frunzele alterne,
obovate sau aproape rotunde, de 6-10cm lungime, cuneate la bază, au vârful rotunjit sau
caracteristic, larg emarginat, marginea întreagă spre bază, neregulat-dublu serată în rest. Pe faţă
sunt glabre, verzi-întunecate, lipicioase în tinereţe, pe dos cu o nuanţă mai deschisă, gălbuie;
prezintă smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor şi se găsesc prinse pe un peţiol lung, de 2-
3cm. Toamna, până târziu, frunzele îşi menţin culoarea verde şi de regulă, înainte de cădere, se
înnegresc. Florile, unisexuat-monoice, sunt grupate în amenţi, ce se formează de cu vară şi se
desfac primăvara următoare foarte timpuriu, înainte de înfrunzire. Amenţii masculi, de 6-12cm
lungime, cilindrici, bruni-violeţi, stau pendent, grupaţi în raceme de câte 3-5. amenţii femeli,
mult mai scurţi, până la 1,5cm, dispuşi de asemenea în raceme, sub cei masculi, au flori lipsite de
perigon; la maturitate se transformă în conuleţe (rânze), de 1-2cm lungime, ovoide sau
elipsoidale. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate. Rânzele prezintă solzi
lemnoşi, îngroşaţi la vârf, la maturitate negricioşi, rezultaţi din transformarea bracteelor florale.
Toamna, după coacere, rânzele rămân suspendate multă vreme pe arbore, iar solzii se desfac,
lăsând să se disemineze fructele, care continuă să cadă până primăvara. Fructele, samare
pentagonale, mici de 2-3mm (la 1kg intră cca. Un milion de fructe), foarte îngust aripate, conţin
saci cu aer în tegument, care permit să fie purtate de ape la mari distanţe.
Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani, capacitate germinativa foarte variabilă, uneori
până la 80%.
Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. În condiţii
favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani.
Lemn fără duramen, alb-roşiaric în secţiune proaspătă, prin expunere la aer devine
portocaliu; moale uşor, are mare rezistenţă la apă, este utilizat în construcţii hidrotehnice.,
apreciat pentru furnire, se foloseşte şi la plăci aglomerate.
Aninul negru se impune în valorificarea staţiunilor cu exces de apă, asigurându-se o
proucţie de masă lemnoasă apreciabilă atât calitativ cât şi cantitativ.
Specie bioacumulatoare, îmbogăţeşte solul în azot datorită nodozităţilor de pe rădăcini.
Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces, se plantează pe malurile
apelor curgătoase, pot consolida malurile.
Se obţine din sămânţă şi marcotaj, varietăţile prin altoire. Semănatul se execută toamna
sau primăvara timpuriu. Marcotajul prin muşuroire şi cel chinezesc a dat rezultate mulţumitoare.
Altoirea prin apropiere sau în placaj.
Alnus incana (L.) Moench. – anin alb
Dispune de un imens areal (fig.19). În Europa dincolo de cercul polar, se întinde de
asemenea în Asia de Est, fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America
de Nord.
La noi înlocuieşte aninul negru la altitudini mari, în luncile montane, ajunge la circa
1000m (maxim 1300m). Lipseşte în Munţii Banatului.
În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la climate reci, aspre, cu
sezon de vegetaţie scurt. Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. Este ceva mai puţin
pretenţios faţă de umiditatea solului (mai puţin higrofit), vegetează pe soluri relativ uscate, pe
coaste erodate, grohotişuri şi bolovănişuri. Nu suportă apa stagnantă. Vegetează bine pe soluri
sărace şi mai acide.
Suporată mai multă umbrire decât aninul negru.
Este un arbore de talie mai mică decât aninul negru, atingând rareori înălţimi de 18-20m.
Tulpina este canelată, adeseori strâmbă şi neregulată. Scoarţa netedă, cenuşie albicioasă, are
crăpături puţin adânci, numai spre baza exemplarelor bătrâne. Lujerii sunt pubescenţi,
nemuchiaţi şi nelipicioşi, iar mugurii cu doi solzi, pubescenţi, mai scurt pedicelaţi, mai mici şi
mai apropiaţi de ax (fig.97). Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice, de 4-10cm lungime, dublu-
serate, glabre pe faşă, cenuşiu-pubescente pe dos, caracteristic acuminate sau acute la vârf (nu
rotunjite sau emarginate) şi vâscoase. Amenţii se formează vara, ca şi la aninul negru, dar se
deschid şi mai de timpuriu, prin februarie. Conuleţele, asemănătoare, sunt grupate câte 4-8 în
ciorchini; cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. Samara este tot pentagonală şi
îngust aripată, dar de culoare mai deschisă.
Creşterea este rapidă la început, până la 20- 30 ani. Longevitate se menţine mai redusă,
începând de la circa 50 de ani dă semne de evidentă slăbire a vitalităţii.
Specie polimorfă, în america de Nord prezintă o serie de varietăţi. Lemnul asemănător cu
al aninului negru, din cauza dimensiunilor mici se foloseşte doar ca lemn de foc.
Este o excelentă specie amelioratoare de sol, bun fixator de sol şi terenuri degradate.
Alnus viridis (D.C.) Chaix – anin de munte, liliac de munte
Se întâlneşte spontan în Alpi şi în Carpaţi (fig.18), la altitudini mari, către limita
superioară a pădurilor. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus
mugo). Uneori, pe văi reci şi umede, coboară la 1000 de m, întâlnindu-se cu aninul alb.
Crescând în climate foarte aspre, de mare altitudine, se mulţumeşte cu un sezon scurt de
vegetaţie şi rezistă la avalanşe; este puţin pretenţios faţă de sol.
Este un arbust cu înălţimi până la 3 m, cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare, elastice.
Lujerii sunt flexibili, verzi-măslinii, comprimaţi; mugurii nepedicelaţi, cu trei solzi, verzi-
purpurii, lipicioşi, adeseori aşezaţi distic (fig.98). Frunzele sunt mici, de numai 3-4cm lungime,
rotund-ovate, cu vârful acut, serate sau dublu-serate, lipicioase în tinereţe, pe dos palid-verzui, cu
smocuri de peri la baza nervurilor. Amenţii masculi se formează din vara precedentă, iar cei
femeli apar din muguri numai primăvara; amenţii se deschid mai târziu, după înfrunzire, prin
mai-iunie, când condiţiile climatice se îmbunătăţesc; rânzele în ciorchini lung pedicelaţi, sunt la
început verzi-vâscoase, apoi brune-gălbui; samarele lat-aripate.
Este un element caracteristic peisajelor alpine, unde îndeplineşte o importantă funcţie de
protecţie antierozională şi de fixare a coastelor cu pante mari, a grohotişurilor şi bazinlor
torenţiale.
Familia FAGACEAE Dumont
Cuprinde numeroşi arbori de talie mare şi mai rar arbuşti, originari din regiunile
temperate şi călduroase ale emisferei nordice. (excepţii câteva specii de Quercus, care apar în
Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe).
Muguri laterali, cu solzi imbricaţi, frunzele simple, întregi, dar mai adeseori dinţate sau
adânc lobate, caduce sau persistente. Florile sunt unisexuat-monoice; fructele nucule. Maturaţia
anuală sau bienală.
Reprezintă sub aspect filogenetic-evolutiv o soluţie biologică aproape optimă, având în vedere
capacitatea neobişnuită a peciilor respective de a dezvolta rădăcinile, tulpinile, frunzişul, la cote
maxime, vitaliatea lor ieşită din comun. Este interesant faptul că fagaceele, cu aparatul lor
reproductiv adaptat la polezizarea uşoară prin vânt, dezvoltă seminţe mari, grele, cu diseminare
anevoioasă şi numai excepţionala lor vitalitate şi longevitate le-a permis în aceste condiţii să
ocupe teritorii atât de întinde.
Fagaceele au evoluat şi s-au răspândit considerabil din centre ancestrale de origine
meridională sau cu climă caldă, fapt ilustrat de marcescenţa frunzelor, caracter derivat din
sempervirescenţa iniţială.
La noi, fagul şi stejarul ocupă mai mult de jumătate din întreaga suprafaţă a pădurilor.
Genul Fagus L.
Cuprinde circa 10 specii, originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi
Asia Mică, China, Japonia, America de Nord). Sunt specii foarte rezistente la umbră, cu
înrădăcinarea pivotant-trasantă, scoarţa netedă, obişnuit fără ritidom, mugurii alterni, fusiformi.
Frunzele caduce, adeseori întregi. Florile sunt unisexuat-monoice. Fructele (jirul) sunt nuculeîn
trei muchii, cu secţiune triunghiulară, câte două, închise complet într-o cupă. Maturaţia anuală.
Fagus sylvatica L.- fag.
Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa, în Saxonia, datează din
Cretacic, de acum aproape 100 milioane de ani.
În era terţiară speciile acestui gen erau mult răspândite în Europa (numeroase resturi de
fosile au fost găsite). Fagus sylvatica şi Fagus orientalis au avut la origine areale distincte, care
în timpul glaciaţiunilor cuaternare par să se fi suprapus parţial, ceea ce a dus şi la formarea de
forme hibride în zonele de contact.
În perioada glaciaţiunilor, fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud, Spania,
Franţa, Corsica, Sicilia, Apenini, Balcani - inclusiv Carpaţi, în Crimea. În postglaciar revine pe
vechi teritorii nordice, în neolitic ajungând aproape de limita nordică a arealului natural actual.
Unii cercetători consideră că în postglaciar fagul a revenit în Carpaţii noştri din refugiile
balcanice, ipoteză totuşi greu de acreditat ţinând cont de diseminaţia greoaie a jirului. Se
consideră, de altfel, că apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romană, şi că, în prezent, el
este într-un uşor declin în favoarea molidului.
Fagul este o specie europeană, răspândită în ţinuturile vestice, centrale şi sudice ale
continentului (fig.20). Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic, iar limita estică până în
nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei, din
Franţa până în Grecia, iar spre nord se ridică până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave. În
Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 5-
10m altitudine), în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000m
altitudine).
În Europa, cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie, urmată de România.
La noi, este specia cea mai răspândită (fig.21), ocupând aproximativ 2 milioane de
hectare, adică 31 % din suprafaţa păduroasă a ţării. Se întinde în întregul lanţ carpatic. Limita
inferioară se găseşte la altitudini de 300-500 m, cea superioară la 1200-1400 m. Coboară insular
pe văi umede până la 150-200 m, în Banat, pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc
arborete până la circa 100 m; urcă în parâng şi Apuseni la 1650 m altitudine. Insule izolate se
găsesc în Dobrogea Câmpia Olteniei (lângă Craiova şi Turnu Severin) şi în Câmpia Munteniei
(lângă lacul Snagov), în Carpaţii Meridionali şi în Apuseni limita superioară depăşeşte 1400 m
(1650 m în Parâng şi Apuseni), constituie limita superioară a pădurii (Munţii Bihor, Semenic,
Cernei, Parâng, Sebeş).
Are areal altitudinal foarte larg, constituie frecvent arborete pure pe mari surafeţe, alteori
se asociază cu gorunul, carpenul, bradul, molidul. În regiunea de dealuri participă la constituirea
şleaurilor. În Carpaţii Orientali formează arborete de amestec cu bradul şi molidul.
Dintre subspecii, varietăţi şi forme, la noi apar:
F. s. ssp sylvatica – în întregul areal
F. s. var. moesiaca – în Banat (Semenic-Domogled), Oltenia (Cozia), Dobrogea
F. s. var. pendula – în Munţii Banatului la cca. 800 m altitudine
F. s. var. vulgaris - în întregul areal
F. s. f. czeczotte – pe Muntele Mic, în Valea Nerei
F. s. f. quercoides – Ciucaş, Muntele Roşu
F. s. f. atropunicea ( frunze roşii-negricioase sau brune, întunecate) – parcuri
Rase geografice mai slab exprimate, decât la răşinoase.
F. s. borealis – la altitudini mici pe litoralul mării Baltice
F. s. britanica – în Anglia
F. s. scandinavica – în Scandinavia
F. s. celtica – în nordul Franţei
F. s. montana cuprinde climatipuri:
F. s. pyrenaica – Pirinei
F. s. gallica – din Jura
F. s. alpina – Munţii Vestici
F. s. austriaca – Alpii Austriei
F. s. apennica – din Apenini
F. s. eurcynica – din zona montană şi colinară a Europei centrale
F. s. carpatica – din munţii Slovaciei
F. s. polonica şi silesiaca – din Polonia
F. s. transilvanica – din Carpaţii româneşti
F. s. balcanica – din Balcani
F. s. podolica – din Podişul Podolic şi Moldovenesc
În făgetele autohtone din Carpaţi apar povenienţe valoroase cu înaltă capacitate
biologică: populaţiile de fag din Banat (valea Nerei.Cernei), populaţiile din Subcarpaţii
Moldovei (Fântânele - Bacău), cele din Ciucaş, Bucegi.
În Europa Centrală fagul vegetează în climate montane, cu caracter oceanic, atlantic. La
noi climatul făgetelor suferă vădite influenţe continentale, mai ales în ţinuturile răsăritene.
Pretutindeni însă fagul manifestă pretenţii mari faţă de umiditate. Se dovedeşte sensibil la secetă
şi uscăciune. O anumită reducere a cantităţii de precipitaţii poate fi compensată de umiditatea
atmosferică sporită, care-i permite pe văi, să coboare în regiunea de coline.
În afară de umiditate, un alt factor decisiv în răspândirea fagului sunt îngheţurile. În
Carpaţi evită sistematic funduri de văi, depresiuni închise; la altitudini mici este înlocuit de
carpen. Plantulele suferă din cauza îngheţurilor târzii, uneori şi exemplarele mature, se distruge
aparatul foliaceu.
Gerurile sunt suportate destul de bine. Cele excesive îi cauzează însă gelivuri (crăpături
în lemn).
Şi arşiţa produce vătămări, mai mult la plantule dar şi la exemplarele mature, care izolate
brusc suferă de pârlitura scoarţei (rămân cicatrice relativ evidente cu suprafaţa zgrunţuroasă şi
contur neregulat). Fagul la fel ca bradul nu se regenerează de cât sub masiv. Arboretele mature
crează un mediu deosebit de prielnic regenerării; în stare de masiv se mulţumeşte cu 1/60 până la
1/80 din luminozitatea totală; arbuştii lipsesc, din speciile erbacee rezistă doar cele umbrofile,
uneori chiar lipsesc. Temperamentul – este cel mai pronunţat de umbră dintre toate foioasele de
la noi, ocupă locul trei după tisă şi brad.
Faţă de vântul puternic manifestă o rezistenţă bună, constituind şi adevărate nuclee de
rezistenţă în molidişuri calamitate.
Creşte bine pe soluri bogate în humus şi baze de schimb, slab acide, reavene, aerisite şi
permeabile, profunde, pe orice fel de roci. Potenţialul biologic ridicat permite dezvoltarea şi pe
soluri mai sărace în baze, mai acide dar afânate, permeabile, fără variaţii accentuate de umiditate,
aerisite cu textură nisipo-lutoasă sau lutoasă, se poate dezvolta şi pe soluri scheletice cu condiţia
să fie trofice.
Fagul carpatic include ecotipuri climatice şi edafice distincte:
Fagul de Bucovina – de climat mai răcoros şi mai aspru, cu potenţial productiv şi de
creştere relativ redusă
Fagul de Banat – climatip mai termofil, se adaptează uşor în condiţii staţionale locale, la
altitudini mici unele populaţii au o anumită individualitate genetică, sunt rezultatul unor hibridări
ancestrale ale lui Fagus sylvatica cu F. orientalis.
Fagul din munţii Apuseni – ecotip termofil dar cu potenţial bioproductiv inferior celui din
Banat.
Fagul Dobrogean – în Munţii Măcinului ocupă o poziţie ecologică aparte, este adaptat la
climatul local cald, relativ uscat şi ierni reci formând o insulă izolată la Luncaviţa.
Fagul de mare altitudine din Munţii Olteniei – Parâng, Godeanu, formează frecvent limita
superioară a pădurilor.
Fagul de mică altitudine – apare insular în staţiuni calde şi uscate dr cu umiditate
admosferică mare de pe Valea Dunării – taurica şi var. moesiaca sau de pe malul lacului Snagov
F. taurica.
Ecotipuri edafice:
Fagul din Podişul central Moldovenesc care vegetează pe soluri grele, compacte,
neaerisite.
Arbore de mari dimensiuni, fagul atinge înălţimi de până la 40(45)m şi diametre de
maximum 2 m. Rădăcina pivotantă în primul deceniu, se desface mai târziu în numeroase
ramificaţii oblice şi orizontale, ce se întind mult în suprafaţă, se întreţes şi concresc (concreşterea
se realizează şi între rădăcinile arborilor vecini), dând astfel o bună ancorare în sol, care asigură
o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt. Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă,
cilindrică, perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. În unele cazuri prezintă însă tendinţă de
înfurcire. Scoarţa, este netedă, subţire, cenuşie până la albicioasă, cu pete mari de culoare mai
deschisă, nu formează ritidom decât rareori la baza trunchiului. Prin elagarea ramurilor laterale,
pe trunchi rămân adeseori acolade negricioase numite „bărbi chinezeşti”. Coroana, ovoid-
alungită în masiv, bogată în ramuri şi frunze, se dezvoltă mult lateral şi în profunzime, la arborii
izolaţi. Lujerii anuali sunt geniculaţi, bruni sau verzui, la început păroşi, apoi glabri (fig.99).
Mugurii sunt fusiformi, mari, de 2-3cm lungime, ascuţiţi, cu numeroşi solzi bruni, foarte
depărtaţi de lujer. Frunzele eliptice până la ovate, de 5-10cm lungime, sunt acute la vârf, la bază
îngustate sau rotunjite, pe margini sinuate, slab dinţate sau aproape întregi, prinse pe peţioli de
cca. 1cm; în tinereţe au peri moi pe ambele feţe; mai târziu devin glabre pe faşă, pe dos păstrând
smocuri de peri la subsuoara nervurilor; pe margini sunt ciliate. Spre toamnă devin pieloase,
brune arămii şi mai ales la exemplarele tinere, rămân pe ramuri până spre primăvară
(marcescente). Florile, unisexuat-monoice, apar concomitent cu înfrunzirea. Florile mascule,
constituite dintr-un perigon campanulat, păros, cu 4-7 lacinii profunde, divizate şi 8-16 stamine,
sunt grupate în capitule pendente, lung pedunculate; cele femele, câte două, cu trei stile,
înconjurate de numeroase bractee, unite la bază, formând un involucru păros cu patru diviziuni,
sunt erecte şi scurt pedunculate. Fructul, denumit jir, este o nuculă în trei muchii, brună-roşcată,
de 1-1,5cm lungime, achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi, ţepoşi.
Fagul fructifică târziu, în masiv la 70- 80 de ani, iar fructificaţiile abundente se repetă
destul de rar (o dată la 4-6 ani). Maturaţia are loc în septembrie-octombrie.
În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual), ulterior creşterea în înălţime
se activează, abia către 30- 40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). Lăstăreşte slab.
Longevitatea de 200-250 de ani, numai în cazuri rare 300 de ani.
La 80 de ani în staţiuni optime (Banat) făgetele produc până la 12-13 m3/an/ha. La 100 de
ani numai cca. 5-6 m3/an/ha; din volumul de lemn exploatat anual fagul deţine 45-50 %.
Tulpinile groase pe soluri cu umiditate multă au putregai în partea inferioară.
Fagul este o specie relativ omogenă şi unitară cu variabilitatea restrânsă şi foarte bine
studiată:
F.s. ssp. sylvatica Beldie – cu frunze relativ scurte, 3,5-7 cm, număr relativ redus de
nervuri, 6-8 perechi.
F.s. ssp. moesiaca – cu frunze cu o lungime de 9-12 cm, 8-10 perechi de nervuri.
După forma şi structura coroanei se diferenţiază varietăţile:
Fagus sylvatica var. pyramidalis (Fagus sylvatica var.fastigiata), cu coroană îngustă,
piramidală, ramuri erecte;
Fagus sylvatica var. pendula, cu ramuri pendente, cele inferioare târâtoare;
Fagus sylvatica var. tortuosa, forma pitică, cu tulpina şi ramurile răsucite.
După caracterele frunzelor s-au descris:
Fagus sylvatica var. grandidenta, cu frunze grosolan şi regulat dinţate,
Fagus sylvatica var. atropurpurea (Fagus sylvatica f. atropunicea), cu frunze roşii
negricioase sau brune întunecate,
Fagus sylvatica f. pupurea pendula, Fagus sylvatica var.asplenifolia (Bazoş), cu frunze
lobate.
Are mai puţini vătămători decât răşinoasele Orchestes fagii şi Mikiola fagii, formează
gale, rod mugurii; Necria ditissima şi Nectria galigena provoacă cancere.
Dintre foioasele indigene fagul este cel mai puternic creator de mediu – fitoclimatul
umbros, răcros, omogen cu structură particulară. Solul de fag se menţine bine şi stabil structurat,
litiera se descompune uşor, în staţiuni favorabile humusul este de tip mull, dezvoltându-se cea
mai tipică floră de mull. În masive continue influenţa asupra regimului hidrologic este puternică,
scurgerile de suprafaţă fiind mult diminuate, solul permiţând infiltrarea rapidă şi nelimitată a
apei.
Fagul este principala specie a pădurilor noastre. Prin introducerea în arboretele pure de
fag a unor specii (Mo, Br, La, Go, Du) valoarea arboretelor poate creşte.
Lemnul este de culoare albă în secţiune proaspătă (dacă nu apare „inima roşie”), omogen,
tare, greu, uşor fizibil, de elasticitate medie, în aer putrezeşte uşor, se prelucrează uşor, se
utilizează în industria mobilei, pentru furnire, placaje, plăci. Lemnul aburit se poate utiliza la
fabricraea mobilei curbe, parchete, instrumente muzicale, la producerea celulozei. Durabilitatea
poate fi mărită prin imregnarea cu substanţe chimice. Se foloselte ca lemn de foc şi mangal.
La noi cultura fagului este relativ uşoară datortă condiţiilor climato-edafice favorabile şi
sigură la starea de masiv încheiată vătămările factorilor abiotici şi biotici sunt reduse. Pădurile
naturale pluriene din Banat vor fi conservate ca bază unică de plasmă germinativă.c
Fagus sylvatica se obţine din sămânţă, varietăţile ornamentale prin altoire. Seminţele se
seamănă imediat după recoltare sau se stratifică dacă se seamănă primăvara. Altoirea se aplică în
februarie, în seră. Pe puieţii de Fagus sylvatica, se altoiesc la colet varietăţile şi formele cu pot
erect, iar în coroană, la 2- 2,20 m înălţime, formele pletoase sau cu frunze colorate.
Fagus orientalis Lipsky - fag oriental, fag de Caucaz.
Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice, Turciei, Caucaz, Iran.
Specie indigenă, întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia, Muntenia,
Transilvania (jud. Alba).
Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun, suportă mai bine
uscăciunea.
Cultura în staţiunile la limita inferioară a fagului, în sudul Olteniei, Banatului, Munţii
Măcinului, au dat rezultate bune. Lăstăreşte relativ puternic, drajonează bine, creşterea este
viguroasă.
Arbore de mărimea I, până la 40 m înălţime, care se deosebeşte de fagul comun prin
coroana mai îngustă, piramidală; lujerii mai viguroşi şi mătăsos-pubescenţi până în iarnă,
frunzele relativ mari, de 9-15cm lungime, cu 7-14 perechi de nervuri secundare, curbate evident
înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig.100). Florile mascule au perigonul divizat cel puţin
pe 1/3 de la vârf şi foarte păros, aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf.
Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica. Fructele sunt
închise într-o cupă păroasă, care la bază prezintă apendiculi foliari, ca nişte frunzişoare verzi,
peţiolate, mult mai alungiţi, caracteristici.
Fagus x taurica Popl. - fag de Crimeea
Originar din Balcani şi Crimeea, la noi se găseşte mai frecvent în Munţii Banatului unde
ocupă suprafeţe întinse în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.
Hibrid între Fagus sylvatica şi Fagus orientalis, prezintă caractere intermediare. Frunzele
sunt asemănătoare fagului oriental, dar cu dimensiuni mai reduse şi cu un număr relativ mare de
perechi de nervuri (8-10).
Genul Castanea Mill.
Cuprinde cca. 10 specii, răspândite în Europa Meridională, Asia Mică şi Orientală,
inclusiv Japonia, precum şi în sud-estul Americii de Nord. Sunt arbori iubitori de căldură, de
climat dulce. Au frunze caduce, lanceolate, ascuţit-dinţate. Florile sunt unisexuat-monoice.
Fructele suntnucule globuloase, închise câte 1-3 într-o cupă aproape sferică, prevăzută cu spini
lungi, înţepători. Sămânţa este comestibilă. Maturaţia anuală. Lăstăreşte puternic şi drajonează.
Castanea sativa Mill. (C. vesca Gaertn.) – Castan bun
Specie cu areal circummediteranean, răspândită în Europa, începând din Spania până în
Peninsula Balcană, de unde trece în Asia Mică şi Caucaz; în Africa prezintă un areal restrâns
(fig.22). La noi apare în regiunile cu climat blând, în Oltenia şi nord-vestul ţării (Baia Mare,
Baia Sprie).
Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică, dar fiind sălbăticit în multe puncte,
probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu.
Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed, ferit de îngheţuri puternice şi
geruri mari. Are o remarcabilă rezistenţă la poluare.
Are temperament mai de umbră decât stejarul, apropiat de al carpenului.
Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice, acide, aerisite, afânate, permeabile (nu
tolerează calcarul activ).
Arbore de înălţimi mari, cca. 30m şi mai ales de grosimi remarcabile – 1,5-2m. La noi
creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi, prezintă la bătrâneţe tulpini groase şi este de
înălţimi relativ reduse, cu ramificaţii joase, larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis,
adânc crăpat. Lujerii anuali sunt viguroşi, bruni-roşcaţi, cu lenticele albicioase, glabri; frunzele
mari, de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime, oblong-lanceolate, treptat îngustate spre vârf, cu
marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă (fig.101). Florile mascule sunt grupate în
amenţi cilindrici foarte numeroşi, lungi de 10-13cm, erecţi, de culoare galbenă, cu miros
specific. Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi, câte 2-3 într-un
involucru spinos, care se transformă într-o cupă sferică, aproape lemnoasă, acoperită cu spini
lungi, deşi, înţepători. Fructele, castanele, nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf
resturile stigmatelor, au culoare brună-întunecată (castanie), diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3
închise în cupa fructiferă, se desface în patru valve, la coacere, prin octombrie.
Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani. Periodicitatea 2-3 ani. În staţiuni
corespunzătoare lăstăreşte până la vârse înaintate, drajonează frecvent, creşterile sunt active. La
cinci ani poate să atingă 5 m înălţime. Lemnul este de calitate superioară. Castanele au mare
valoare nutritivă.
Longevitate este foarte mare, peste 1000 de ani.
Ca arbore forestier poate fi cultivat cu cvercinee în staţiuni cu climat moderat în vestul
ţării.
Specie ornamentală, cu habitus şi frunziş frumos, se introduce izolat sau pe alei.
Se cunosc cultivarurile:
Castanea sativa cv. „Argentea variegata”;
Castanea sativa cv. „Aureo marginata”;
Castanea sativa cv. „Purpurea”;
Castanea sativa cv. „Pendula”;
Castanea sativa cv. „Fastigiata”;
Castanea sativa cv. „Pyramidalis”.
Se înmulţeşte prin seminţe, se seamănă toamna sau primăvara, după stratificare; prin
marcotaj prin muşuroire; varietăţile prin altoire, pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus
robur.
Genul Quercus L.
Gen cu peste 200 de specii, în majoritate arborescente; răspândite în regiunile temperate
şi subtropicale ale emisferei nordice. La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un
loc cca. 19% din suprafaţa păduroasă. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă
introduse alte peste 20 specii exotice.
Stejarii prezintă frunze alterne, caduce, marcescente sau persistente (specii exotice),
lobate sau dinţate, rareori întregi (specii exotice). Florile sunt unisexuat-monoice. Fructul
(ghinda) este nuculă, cilindrică, elipsoidală sau aproape emisferică, prinsă la bază, uneori
aproape în întregime, într-un involucru lemnos (cupă), acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi,
liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi
tehnologice.
Subgenul Erytrobalanus Spach.
Include specii originare din America de Nord, cu frunze căzătoare sau persistente, întregi
sau mai ales lobate; obişnuit cu lobi ascuţiţi, toamna frunzele se colorează intens de la galben
până la roşu-purpuriu. Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea
inferioară, iar maturaţia este bienală. Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor.
Quercus rubra L. (Quercus borealis Michx.) – stejar roşu, stejar roşu american.
Originar din estul Americii de Nord (fig.23). Specia a fost introdusă în Europa la sfârşitul
secolului al VII-lea mai mult în vesrul şi centrul Europei. La noi folosit frecvent în cultură, în
scop decorativ, prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor, dar şi în plantaţii în vestul ţării
şi în terenuri degradate, dar rezultatele nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor. În prezent ocupă o
suprafaţă de 2500 ha, 1650 de ha în vestul ţării în ocolul silvic Săcuieni (Bihor).
În America dispune de o largă amplitudine climatică, ceea ce a făcut să fie folosit în
Europa în condiţii variate, începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană
inferioară. Foarte importantă este provenienţa seminţelor, deoarece Quercus rubra prezintă mai
multe ecotipuri, adaptate la climatul continental din nord, sau dimpotrivă, la climatul călduros cu
nuanţe subtropicale din sud, cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. La noi suportă bine
gerurile de iarnă. Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente). Creşte
bine pe soluri bogate, afânate, cu textură uşoară şi umiditate suficientă. Rezistă surprinzător de
viguros şi pe soluri grele, argiloase, complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil. În
staţiuni montane şi reci creşte încet, iar litiera, greu alterabilă, duce la acumulări de substanţe
organice nedescompuse. Arbore de lumină, suportă şi umbrirea.
Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. 1m. În
masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată; în arborete rărite, mai ales în condiţii staţionale
necorespunzătoare, devine adeseori rău conformată, cu defecte. Spre deosebire de speciile
indigene de stejar, are scoarţă subţire, cenuşie, netedă, asemănătoare într-o anumită măsură cu
cea de fag. După 40 de ani, în special către baza tulpinii, scoarţa dezvoltă crăpături rare, ca la tei.
Lujerii sunt roşii-bruni, cu lenticele gălbui, iar mugurii ovoid-ascuţiţi, roţii-bruni, lucitori, glabri,
de cca. 6mm lungime. Frunzele oblongi, mari, de 10-22cm lungime, adânc lobate, până la
mijlocul jumătăţii limbului, au lobii triunghiulari-ovaţi, lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu,
pe faţă sunt verzi-întunecat, iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii, cu smocuri de peri bruni în
axilele nervurilor (fig.102). Spre toamnă frunzişul, bogat şi marcescent, se colorează în roşu sau
portocaliu, fiind foarte decorativ. Ghindele sunt scurt-pedunculate, lat-ovoide până la
semisferice, brune, de cca. 2cm grosime. Partea inferioară, pe cca. 1/3 din lungime, stă aşezată
într-o cupă plană sau uşor conică. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală).
Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul, aproape anual şi destul de
bogat.
Stejarul roşu este una din cele mai valoroase specii exotice de foioase introduse la noi,
ţinând cont de marea capacitate de adaptare faţă de condiţiile staţionale şi de faptul că este o
specie repede crescătoare în tinereţe, fructifică foarte bine şi se poate regenera pe cale naturală.
Lemnul este mai puţin valoros decât cel al gorunului şi stejarului (pori mari, densitate
mai mică), durabil, se poate prelucra uşor, se foloseşte în industria mobilei, construcţii, parchete.
Coaja are un conţinut mai mic de tanin decât cea a speciilor indigene.
Quercus borealis var. maxima (Marsh.)Ashe, L.
Este o varietate a acestei specii introdusă la noi mai mult decât varietatea tipică.
Arbore de dimensiuni mai mari, până, la 50m înălţime, are cupe mari, evident turtite, care
cuprind ghinda numai la bază. Creşterea este foarte rapidă, mai ales în tinereţe, până la 30-40 de
ani, când depăşeşte stejarii indigeni, inclusiv cerul. La 10 ani atinge, uneori, 6m înălţime.
Quercus coccinea Muenchh. - stejar roşu
Specie de origine americană, a fost introdusă la noi în parcuri şi grădinile botanice din
Bucureşti, Cluj, Bacău, Timişoara, Braşov, Iaşi.
Atinge înălţimi până la 25m, are tulpini drepte. Lujerii, roşii-portocalii, glabri, au
numeroase lenticele roşcate (nu galbene ca la Quercus rubra). Mugurii sunt bruni-întunecat,
păroşi în jumătatea superioară. Frunzele, eliptice sau obovate, mai mici decât ale speciei
precedente, de 8-15cm lungime, lobi alungiţi, prevăzuţi fiecare cu 3-7 dinţi sau lobului terminaţi
într-un vârf subţire; sinusurile adânci, rotunjite la bază, depăşesc mijlocul jumătăţii frunzei; pe
dos peri evidenţi la intersecţia nervurilor. Toamna frunzele se colorează în roşu aprins, rămânând
pe arbori până spre iarnă târziu. Frunzele sesile, aşezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor, sunt lat-
ovoide, de numai 1-2cm lungime, brune-ruginii; cupa îngust-gâtuită în partea bazală; se coc în
anul al doilea.
Quercus benderii – Benitz.
Hibridul între Quercus borealis var. maxima şi Quercus coccinea
prezintă caractere intermediare. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea, cu 3-4
perechi de lobi, lobulaţi sau dinţat-lobulaţi, cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumătăţii
laminei. Ghindele şi cupa sunt asemănătoare cu cele de Quercus coccinea. A fost confundat
deseori cu Quercus rubra, fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri şi aliniamente
(Ex. Bucureşti, Şoseaua Kisselef).
Quercus palustris Muench. – stejar de baltă, stejar de mlaştini
Este originar din sud –estul Americii de Nord.
Atinge înălţimi mari, de peste 25m şi prezintă frunze relativ mici, de 8-12cm, eliptice,
lung-peţiolate (peţiol de 2-5cm), cu 2-3 perechi de lobi înguşti şi sinusurile larg rotunjite, foarte
adânci.
Quercus imbricaria Michx - stejar cu frunza întreagă
Originar tot din America de Nord, se cultivă la noi în scop ornamental, ca şi specia
precedentă.
Atinge înălţimi de 20m, are scoarţa netedă, frunze oblongi, de 7-16cm lungime şi 2-5cm
lăţime, cu marginea întreagă, nelobată, pe dos pubescente.
Subgenul Cerris (Spach.) Oerst.
Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde, subtropicale, mediteraneene. Are frunze
căzătoare, uneori marcescente, foarte rar sempervirescente, cu marginea lobată, dinţată sau
întreagă. Maturaţia, de regulă bienală, cupa prezintă solzi alungiţi, apendiculaţi, uneori
înţepători.
Quercus cerris L. – Cer, Ceroi
Specie cu areal nord-mediteranean din Spania până în Turcia.
În ţara noastră se găseşte la câmpie şi urcă la 500-600m altitudine la coline; în vestul
Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri (fig.25). În Munţii Apuseni urcă la 900 m
altitudine. Cel mai mult pătrunde spre interiorul Transilvaniei în Hunedoara, lipseşte în Podişul
Transilvaniei şi în Moldova (apare insular în zona Galaţiului şi rar în Dobrogea). Formează
arborete pure (cerete) şi în amestec cu alte specii de stejar, cu gârniţa mai rar cu stejarul roşu şi
brumăriu, în amestec cu alte foioase formează cereto-şleaurile. Ocupă 2% din suprafaţa
păduroasă a ţării.
Este o specie termofilă şi xerofită, creşte în climate calde, cu sezon de vegetaţie lung,
suportă bine seceta şi uscăciunea. Este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice.
Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei, dispune de o mare
capacitate de a vegeta pe soluri argiloase, compacte, greu permeabile, cu regim de umiditate
foarte variabil (excesiv de umed primăvara, puternic uscate în timpul secetelor de vară).
Cerul atinge dimensiuni mari, înălţimi de până la 35m şi grosimi de 1,50m. Are tulpini
drepte, cilindrice, care se pot urmări până la vârf, ritidom format de timpuriu, gros, pietros şi
negricios, cu crăpături longitudinale, în profunzime de culoare roşie-cărămizie, caracteristică.
Coroana, concentrată spre vârful tulpinii, este îngustă şi destul de bogată în frunziş. Lujerii
anuali muchiaţi, cenuşii sau bruni-verzui, tomentoşi. Mugurii, mici, ovoizi, de asemenea
tomentoşi, se recunosc după stipele filamentoase, persistente, ce depăşesc lungimea mugurilor.
Frunzele sunt eliptice până la oblong-ovate, de 5-15cm lungime, la vârf acute, la bază îngustate,
rotunjite, slab cordate, pe margini sinuat-dinţat-lobulate până la penat-sectate. Ele au lobii
întregi, dinţaţi sau lobulaţi, triunghiulari, ascuţiţi la vârf, terminaţi într-un mucron scurt. Frunzele
sunt pieloase, marcescente, pe faţă aspre, verde-închis lucitoare şi cenuşii sau gălbui pubescent-
tomentoase (la maturitate, numai în lungul nervurilor). Peţiolul de până la 2,5cm lungime, este
prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate. Ghindele sesile, sau scurt pedunculate, se coc
numai în toamna anului al doilea, ca la stejarul roşu. Au lungimi de până la 4-5cm, cu vârful
caracteristic, trunchiat şi mucronat. Stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi
lemnoşi, alungiţi, ghimpoşi, recurbaţi, divergenţi.
Temperament de lumină (heliofil), ajunge la maturitate la 50-60 ani. Maturaţie bienală.
Fructifică la vârste relativ reduse, mai des decât ceilalţi stejari indigeni (periodicitate 3-5
ani). Lăstăreşte viguros, şi foarte rar drajonează. Creşterea puieţilor în primele decenii este mult
mai rapidă decât la stejar sau gorun ulterior este depăşit de aceste specii. Productivitatea medie
este de 5 m3/an/ha. Longevitate este relativ redusă, nu depăşeşte 200- 300 de ani.
Lemnul prezintă alburn lat şi duramen roşietic, este dur, tare, se prelucrează greu, în aer
trăinicia este relativ redusă, se foloseşte mai bine în indstrie şi construcţii, este folosit şi ca lemn
de foc.
Mai rar folosiţi în amenajări peisagere sunt cultivarurile:
Quercuss cerris cv. „Aorentevariegata”
Quercuss cerris cv. „Laciniata”
Are o valoare silviculturală deosebită, deoarece creşte în staţiuni improprii altor specii; în
silvostepă, pe terase din zona de dealuri produce cantităţi însemnate de material lemnos.
Subgenul Lepidobalamus (Ende.)Oerst.
Include arbori originari din regiunea temperată a emisferei nordice, cu frunze caduce,
lobate şi rareori dinţate: excepţii Quercus suber cu frunze aproape întregi şi Quercus ilex cu
frunze persistente, dinţate sau întregi. Maturaţia ghindelor este anuală, rar bienală.
Din cele şapte specii de stejari care cresc spontan la noi, în afară de Quercus cerris,
celelalte sunt incluse în acest subgen.
Subgenul Lepidobalanus se împarte în şase secţii şi mai multe serii.
Secţia Roburoides Schw.
Seria sessiliflorae Loj. Gorunii
Cuprinde patru specii, care se întind din Africa de Nord şi Peninsula Iberică spre estul
Europei, Asia Mică, Caucaz şi Liban. La noi, gorunii sunt reprezentaţi prin trei subspecii
cunoscute şi sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis. Există şi motive
ca şi cele trei subspecii să fie considerate specii veritabile:
Altitudinal, gorunii se situează, în general, deasupra celorlalţi stejari indigeni şi formează
obişnuit arborete pure, numite gorunete. În regiunea de dealuri, pe terase şi coaste însorite,
adeseori pe soluri cu textură grosieră, afânate, aerisite, profunde (Fig.27).
Seria se caracterizează prin: frunze relativ lung peţiolate, cu 5-9 perechi de lobi; flori
femele cu stile libere, lăţite treptat spre stigmate, sesile, ca şi ghindele; solzii cupei
neconcrescuţi, cu marginile laterale nesudate între ele.
Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. ssp. petraea (Liebl.) Soó - gorun
Răspândit în centrul şi vestul Europei; în vest ajnge până la Oceanul Atlantic (Peninsula
Iberică), urcă prin Europa Occidentală, Marea Britanie înspre nord până în Norvegia la 60 grade
latitudine nordică. În sudul Peninsulei Scandinave are loc disjuncţia arealului gorunului cu cel al
stejarului. Limita estică coboară spre sud-est, prin Ucraina până la Don şi Nistru, arealul include
şi porţiuni din Crimeea şi Caucaz deci Asia Mică. Limita sudică se apropie de nordul Mării
Negre. Aici este depăşit de stejar (lipseşte în Insulele Baleare şi Sardinia, apare insular în Sicilia,
Creta şi Cipru). La noi în ţară cele trei ssp de gorun ocupă 672 000 ha, gorunul fiind cel mai
răspândit dintre stejari ocupă cca 56% iar din suprafaţa păduroasă a ţării este de 10 %. Formează
un subetaj de vegetaţi dintre toţi stejarii urcă la altitudinile cele mai mari; apare la dealuri în
ambele părţi ale Carpaţilor, urcă în zone premontane (foarte rar montane) 950-1000 m altitudine.
Insular se găseşte în păduri montane (Munţii Bârsei 1100 m altitudine, Poiana Braşov, pe
versantul sudic al Muntelui Cozia la 1300 m altitudine). În Carpaţii Orientali urcă la 400-500 m
altitudine (excepţional 600-800 m), în Apuseni la 600-700 m (rar 900 m), în Carpaţii Meridionali
arborete pure sau de amestec apar la 700-800 m (900 m). Pe versanţi însoriţi formează arborete
pure, frecvent apare în şleaurile de deal, rar pe versanţii vestici şi pe fundul văilor unde este
înlocuit de Ca, Fa sau Br. La limita superioară apare în goruneto-făgete, în amestecurile de fag şi
răşinoase, rar ca specie diseminată. În silvostepă apare rar la Brăneşti, Dolj, Mehedinţi, în
Podişul Dobrogei.
Arealul este redat în fig.26.
Din punct de vedere ecologic, gorunul se comportă în multe privinţe diferit de stejar. Este
mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii, se dovedeşte însă mai puţin adaptat la
rigorile climatului continental excesiv, cu ierni aspre şi amplitudini mari de temperatură. Are
temperament de ceva mai delicat decât stejarul, rămânând totuşi o specie de lumină. Spre
deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate, afânate, cu textură mai grosieră li
umiditatea mai constantă, suportă mai greu solurile argiloase, compacte. Gorunul ca şi stejarul
contribuie puternic la levigarea solurilor, datorită litierei bogate în substanţe tanante, greu
alterabile.
Caracterul mezofil al gorunului, mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari
indigeni, este pus în evidenţă de frunzele sale subţiri, lipsite de peri.
La noi gorunul prezintă o mare eterogenitate adaptivă.
Ecotipuri climatice:
Gorunete submezoterme de mare altitudine – populaţiile din zona montană (Cozia,
Munţii Bârsei) sunt probabil arborete relicte.
Gorunete relativ termofile – populaţii adaptate la o cantitate sporită de căldură în sezonul
de vegetaţie, temperaturi medii anuale 10-11ºC în Banat, în vestul Munţilor Apuseni, la
altitudini joase în Meridionali.
Gorunete relativ termofile şi xerofite – în sudul Moldovei şi Dobrogea (pădurile
Ciucurova şi Babadag) au particularităţi morfologice-fiziologice adecvate.
Ecotipuri edafice:
Gorunete de terase şi piemonturi pe soluri compacte cu drenaj deficitar.
Gorunete de stâncării pe calcare sau conglomerate calcaroase.
Gorunete pe soluri acide sau foarte acide, ph 4,2-4,5, cu humus brut.
Gorunul atinge înălţimi mari, de până la 40-45m. Rădăcinile se dezvoltă viguros din
primul an, deşi sistemul radicular este mai puţin profund decât la stejar, aşa că, fără a fi sensibil
la doborâturi, gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile foarte puternice. Tulpina, dreaptă
aproape până la vârf, cilindrică. Ritidomul este cenuşiu închis, mai superficial, mai îngust şi mai
regulat brăzdat, cu solzi mărunţi. Scoarţa conţine tanin în proporţii ridicate. Coroana este relativ
bogată şi uniformă, frunzişul acoperind destul de bine solul. Lujerii, verzi-întunecat, glabri, au
puţine lenticele eliptice, iar mugurii, de cca. 8mm lungime, sunt ovoizi sau ovoconici (fig.105).
Frunzele, ca şi muguri, stau îngrămădite către vârful lujerilor, în general mai mici decât la stejar,
de 8-16cm lungime, variabile ca formă, de regulă rombic-ovate, la bază îngustate, neauriculate,
prinse pe un peţiol lung, de 1-2,5cm, pe dos la maturitate fin pubescente (perişorii nu pot fi însă
observaţi decât cu lupe) sau cel puţin, smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Pe margini,
frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate, cu 5-8 perechi de lobi, rotunjiţi, întregi sau slab
lobulaţi, de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. Florile, unisexuat-monoice,
apar prin aprilie-mai. Florile mascule sunt grupate în amenţi, cele femele şi fructele (nucule)
dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt, la vârful lujerilor. Ghindele stau câte una
sau grupate câte 2-5, au 1,5-2,5cm lungime şi sunt de formă caracteristică, ovoid-elipsoidală, „de
butoiaş”.
Gorunul fructifică la vârste înaintate, atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 60-
70 de ani), fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani.
Gorunul creşte încet în primul deceniu, dezvoltând mai puternic rădăcinile. Ulterior îşi
activează creşterea care se menţine susţinută până la vârste înaintate, ca stejarul. Maturaţie
anuală, puterea germinativă 60-70%.
Longevitatea atinge circa 300-400 ani, uneori 500 de ani.
Gorunul constituie un subetaj de vegetaţi caracteristic, arborete pure gorunete şi
amestecuri cu alte foioase (şleauri de deal). În optimul ecologic productivitatea la 120 ani poate
să ajungă la 7,5 m3/an/ha, la 100 de ani 6 m3/an/ha. Lemnul seamănă cu cel al stejarului, inelele
sunt mai regulate şi mai înguste, este foarte rezistent, durabil în aer, apă şi sol. Este folosit în
industria mobilei (furnir de foarte bună calitate) în construcţii, lambriuri, parchete
Varietăţi şi forme:
Quercus petraea purpurea, cu frunze tinere purpurii,
Quercus petraea pendula,
Quercus petraea longifolia,
Quercus petraea laciniata.
Quercus petraea ssp. dalechampii (Ten) Soo, gorun de Dalmaţia, gorun auriu.
Specie indigenă cu centrul de răspândire în peninsula Balcanică, în vest ajunge în sudul
Italiei, în est până în Asia Mică, în nord urcă mai puţin decât gorunul comun în Polnia, Ungaria,
România. În ţară apare în sudul ţării în zonele colinre joase şi mijlocii, la altitudini de 250-550
m, în sud-estul Moldovei, Oltenia, Muntenia, Dobrogea în Mehedinţi şi Dolj vine în contact cu
cerul şi în podişul Transilvaniei.
Subspecie mai termofilă. Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea
ssp. petraea şi mezoxerofită, răspândită în sudul ţării.
Elagajul natural se produce ceva mai greu decât la gorunul comun, reprezintă numai 25-
30% din înălţimea totală, rectitudinea este mai puţin pronunţată.
Arbore de mărimea I, asemănător cu Quercus petraea ssp. petraea, de care se deosebeşte
mai ales prin: muguri evident mai mari, până la 1-1,5 cm lungime, ovoid ascuţiţi, de culoare
brună, până la gălbuie, frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului, sunt subţiri, mici, de
8-13cm, cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară, spre vârf treptat şi lung îngustate, la bază
trunchiate sau lat-cuneate, cu 5-7 perechi de lobi, ovaţi până la oblong-lanceolaţi, uneori acuţi,
penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei, la început pe dos stelat-pubescente sau
glabre (fig.106); fructe tot sesile, câte 1-3; cupa cenuşie, cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi
(gheboşi), la vârf pubescenţi.
Quercus petraea ssp. polycarpa (Schur) Soo - gorun transilvănean
Specie indigenă cu răspândire în Balcani şi Caucaz, la noi în ţară apare ceva mai rar. În
general arealul se suprapune peste cel al gorunului auriu.
Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. dalechampii decât de
Quercus petraea ssp. petraea, vegetând adeseori pe soluri superficiale, scheletice. Rezistă mai
bine pe solurile relativ compacte, se instalează foarte rar pe cele cu variaţii mari de umiditate.
Atinge până la 25m înălţime; coroane globulare, lujeri brun-roşcaţi sau verzi-întunecat,
mugurii relativ mari, până la 1,2cm, ovoid-alungiţi. Frunzele sunt caracteristice, aproape egal
distanţate pe lujer, de 7-15cm lungime şi 5-7cm lăţime, lat-eliptice până la obovate, cu vârful lat
rotunjit, baza trunchiată sau uşor cordată, marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf), pe
dos, la maturitate, dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora, cu
perii, uneori glabre (fig.107). Ghindele, îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe), sunt sesile sau
scurt pedunculate; cupa brună, cu pereţi groşi, prevăzuţi cu solzi laţi, cei de la bază evident
gheboşi, numai la vârf pubescenţi.
Secţia Robur Schb.
Seria Pedubculatae Schwz.
Include două specii îndigene întâlnite la altitudini joase, la câmpie şi coline.
Prezintă următoarele caracteristici: ritidom adânc crăpat, lujeri anuali, în general, glabri,
frunzele mari, obovate, sinuat-lobate, până la adânc penat-lobate, cu baza auriculată, glabre sau
păroase, cu peţiol scurt; florile femele, ca şi ghindele, prinse pe un peduncul lung, solzii cupei
alipiţi, cu marginile concrescute şi cu vârful liber.
Quercus robur L. (Quercus pedunculata Ehrh.) – Stejar, Tufan
Specie europeană, în sud arealul se aseamănă cu cel al gorunului, ajunge în bazinul
mediteranean, Turcia, Asia Mică, până la Marea Caspică; şi în vest arealul este asemănător cu
cel al gorunului, se găseşte şi în Marea Britanie, în nord ajunge la 63º în Norvegia, urmăreşte
paralela de 60º până în Urali. În câmpie şi în zonele colinare joase defrişările făcute la noi au
condus la reducerea suprafeţelor ocupate de stejar pedunculat, în prezent ocupă 2% din suprafaţa
păduroasă a ţării (140.000 ha).
Arealul este foarte fragmentat, redat în fig. 28. Formează arborete pure (stejărete) şi de
amestec cu alte foioase (şleauri de câmpie şi de deal):
- goruneto-stejărete
- cereto-stejărete
- gârniţeto-stejărete
La noi în ţară 80% din pădurile de stejar se găsesc în:
- sudul ţării (Piteşti, Alexandria, Comana-Mizil);
- nord-vestul Moldovei;
- centrul şi sud-estul transilvaniei (Alba, Mureş, Braşov);
- câmpiile din vest (Bihor, Arad, Timiş).
Se găseşte la altitudini ceva mai mici decât gorunul, în munţii Apuseni pe versanţii
vestici, în pădurea Prejmer şi Geamăna (Braşov şi Neamţ), urcă la 600-650 (700) de metri, izolat
în munţii Bihorului unele exemplare urcă la 900 m.
Stejarul este o specie de climat variat, frecvent cu trăsături continentale. Manifestă
cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie, este mezoterm, se dovedeşte
foarte rezistent la gerurile de iarnă. Este pretenţios faţă de sol. Creşte viguros pe soluri
aluvionare din lunci. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să reziste şi pe soluri
compacte, argiloase.
Este pretenţios faţă de lumină, la 2-3 ani se autorecepează dacă lipseşte lumina, pierde
lujerul terminal, iar autoreceparea repetată duce la uscare. Din cauza temperamentului heliofil
arboretele se răresc timpuriu şi acoperă relativ slab solul; din acest motiv este favorizată
instalarea subarboretului care consumând substanţele minerale şi apa poate concura câte o dată
stejarul. Dacă umbrirea de sus este exrem de dăunătoare dezvoltării exemplarelor de stejar, cea
laterală este benefică, deoarece poate stimula creşterea în înălţime şi formarea unor trunchiuri
bine elagate. Punerea bruscă în lumină duce la „coronare” prin apariţia unui număr mare de crăci
lacome care devitalizează.
Ecotipuri şi rase. Pentru că specia ocupă un areal mare este firesc să apară şi rase
geografice:
- rasa continentală – populaţiile din Rusia dintr-un climat rece iarna cu amplitudini
mari de temperaturi între sezoane;
- rasa vestică – nord-vestică de climat cald şi umed;
- rasa de climat cald şi relativ uscat populaţiile termofile din sudul Europei.
Apar şi rase de tranziţie de la climate relativ calde la reltiv reci, umede la relativ sărace în
precipitaţii:
- rase baltice şi sud-scandinave;
- rase de Caucaz şi Crimeea.
Stejarul de la noi este tot o rasă de tranziţie de la climat moderat sudic şi vest european la
cel aspru din nord-vestul arealului şi cuprinde populaţii bine adaptate ecotipic:
- climatipul submezoterm de la limita altitudinală superioară a speciei de la 500 m
altitudine şi temperatura medie anuală mai mică de 7ºC Prejmer (Braşov);
- climatipul de stepă cu populaţii de câmpie piemontane şi terase în contact cu stejarul
brumăriu din silvostepa nordică din Moldova (Bârlad, Siret)
- ecotip de luncă cu performanţe de creştere productivitate şi stabilitate pe soluri
aluvionare, profunde şi bogate în substanţe minerale;
- ecotip de terasă pe soluri relativ compacte agiloase în staţiuni specifice cerului şi
gârniţei în Subcarpaţii Munteniei şi Olteniei pe piemonturi vestice;
- ecotipuri de lăcovişti, pe soluri hidromorfe bogate în humus cu un pivot slab
dezvoltat cu transpiraţie mai intensă (Prejmer, Braşov);
- edafotipul de soluri slab alcaline sărăturoase, pe terasa Călmăţuiului;
- edafotipul de soluri cu drenaj activ, cu mare fracţie nisipoasă.
Stejarul, deşi cu caracter în general mezofil, are capacitate de adaptare la diferite
cuantumuri de precipitaţii (ca şi de căldură) evident sporită faţă de gorun.
Stejarul poate atinge până la 50 m înălţime şi 1-2 m diametru. Are înrădăcinare pivotantă;
rădăcinile pe soluri profunde, pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi
(până la 8-10 m). La maturitate, are tulpină dreaptă, bine elagată şi coroană destul de îngustă. În
arborete rărite sau în special în stare izolată, tulpina devine conică, cu unele neregularităţi de
creştere. Coroana, mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului, se desface în ramuri
viguroase, noduroase, întinse orizontal. Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brun-
negricios, pietros, tare, adânc brăzdat longitudinal şi transversal (crăpături până la 10cm
adâncime), după care poate fi deosebit uşor de gorun. Lujerii sunt viguroşi, muchiaţi, glabri,
bruni-măslinii, mugurii ovoizi, de 2-4 mm lungime bruni-lucitori, cel terminal cu cinci muchii,
alterni şi mai numeroşi spre vârful lujerilor (fig.108). Frunzele, de 6-20cm lungime, deşi au
caractere variabile, se recunosc uşor după forma generală obovată şi baza terminată în două
urechiuşe evidente (auriculată), lipsită de peţiol sau peţiol scurt, până la 0,6cm lungime, sunt
lobate până la penat-sectate, cu lăţimea maximă în treimea superioară, glabre, la maturitate
pieloase şi numai rareori cu peri disperşi, în lungul nervurilor, pe dos. Apar cu cca. două
săptămâni mai devreme decât la gorun. Florile uniasexuat-monoice, cele femele lung
pedunculate, grupate câte 3-6 în ciorchini. Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung, de 3-
6(10) cm. Nucula, de formă ovoidă, alungită până la cilindrică, de 2-4cm lungime, este la vârf
acută, de culoare brună-gălbuie, cu câteva dungi longitudinale, verzi (la ghindele proaspete).
Cupa lemnoasă, aproape semisferică, acoperită cu numeroşi solzi imbricaţi, triunghiulari, strâns
alipiţi, concrescuţi, liberi numai spre vârf, plani sau mai mult sau mai puţin bombaţi (cei de la
bază).
Fructifică târziu, în masiv după 70 de ani, izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari
de timp, odată la 6-10 ani.
Creştere înceată în primii 5- 10 ani, lungimea lujerului anual se menţine la 20-30 cm, în
timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1 m sau mai mult. Creşterea este activă până la 150-
200 de ani cu o bioacumulare maximă în volum între 50-70 de ani. Productivitatea din staţiunile
de optim ecologic este de aproximativ 7,5 m3/an/ha, la 100 ani, 9 m3/an/ha, la 120 ani. Atinge
longevitatea cea mai mare dintre toţi stejarii indigeni, obişnuit 500-600 de ani.
După port, se cunosc formele:
Quercus robur fastigiata;
Quercus robur pendula, Quercus robur concordia, de talie mică, cu frunze galben aurii.
Este un impunător arbore ornamental, relativ rezistent la secetă.
Importanţă. Lemnul are calităţi deosebite, este tare, elastic, durabil în aer, cu duramen
brun-roşcat cu inele anuale distincte, late, apreciate în industria furnirului, are utilizare în
construcţii mai ales pentru grinzi de rezistenţă, lambriuri, parchetze, frize, tâmplărie, dogărie.
Taninul din scoarţă de 8-20% este de bună calitate şi se găseşt şi în gale (Cynips).
Ghinda este consumată de mistreţi.
Trupurile de pădure în zona de câmpie şi la coline exercită funcţii productive asupra
terenurilor agricole şi măresc umiditatea admosferică reducând pierderile de apă prin evaporare.
Quercus pedunculiflora K.Koch – stejar brumăriu
Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică, Asia Mică, Caucaz (fig.26). La
noi se găseşte în silvostepa Olteniei, Munteniei, Dobrogea (fig.29), lipseşte complet din Banat şi
Transilvania.
Este o specie iubitoare de căldură şi mai rezistentă la secetă decât Quercus robur, dar mai
puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. Creşte pe soluri profunde, formate pe loess
dar şi pe psamosoluri.
Arbore cu înălţimi până la 25 m (exemplare chiar peste 25 m înălţime în pădurea
Punghina-Mehedinţi), are tulpina dreaptă. Ritidomul se formează de timpuriu, mai gros şi mai
adânc crăpat decât la stejar. Frunzele, foarte diferite ca formă, au lăţimea cea mai mare la mijloc
sau spre vârf, sunt prinse pe un peţiol scurt de 4-10mm, lobii mijlocii aproape perpendiculari pe
nervura mediană. Pe faţă sunt verzi-întunecat, pe dos caracteristic cenuşii-brumării,
glaucescente, de regulă pubescente, cu peri fasciculaţi, rareori glabrescente. În staţiunile cele mai
uscate frunzele devin coriace. Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul, aşa că
scapă de efectul îngheţurilor târzii, reuşind să fructifice mai des decât acestea. Fructele sunt
aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15cm). Ghinda este mare, de 3-5cm lungime şi până la
2cm grosime; cupa are solzi gheboşi, cu vârf lat, aşezaţi în rânduri circulare, foarte caracteristici.
Înfloreşte cu circa 2 săptămâni mai târziu ca stejarul aşa că scapă de efectul îngheţurilor
târzii, reuşind să fructifice mai des decât acesta.
Longevitate 200-300 ani.
Importanţă. Stejarul brumăriu prezintă aptitudini pentru rgiunile de silvo-stepă, numai
dacă apa freatică este la adâncime prea mare condiţiile staţionale devin limitative.
Secţia Dascia Kotschy.
Seria Confertae Simk.
Seria se caracterizează prin lujeri anuali tomentoşi, muguri cu stipele mai mult sau mai
puţin persistente, frunze adânc penat lobate, flori femele aproape sesile, solzii cupei alungiţi,
tomentoşi, liberi.
Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit.) - gârniţă
Prezintă areal restrâns, inclus în arealul cerului. Se întinde începând din sudul Italiei, prin
întreaga Peninsulă Balcanică, până în Ungaria şi România (fig.24). La noi apare în Muntenia şi
Oltenia, în vestul ţării, în Banat (la maxim 660 m pe Semenic) şi Transilvania, la coline şi
dealuri, până dincolo de 500 m altitudine (fig.29).
Ca şi cerul, gârniţa este o specie semixerofită, de ţinuturi sudice, cu veri lungi, călduroase
şi ierni relativ blânde, rezistă la geruri, dar sensibilă la îngheţuri. Sub raport edafic, se dovedeşte
foarte puţin exigent, poate creşte pe solurile cele mai compacte şi îndesate, pentru că transpiră
foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol.
Are temperament de lumină-semiumbră (ceva mai puţin de lumină decât stajarul).
În staţiunile cele mai favorabile, gârniţa poate atinge înălţimi mari, de peste 30m, dar în
mod obişnuit, nu depăşeşte 25-30m. Tulpina, dreaptă şi plină, formează de timpuriu ritidom
caracteristic, brun-negricios, solzos, mai subţire decât la ceilalţi stejari, moale şi friabil. Coroana
este largă, relativ deasă; lujeri viguroşi, măslinii, tomentoşi sau pubescenţi, iarna glabri, cu
lenticele eliptice. Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari, până la 1,8cm lungime, ovoizi,
acuţi, tomentoşi, de culoare brună-gălbuie, cu stipele persistente, mai scurte şi mai rare decât la
cer, care înconjoară uneori mugurii terminali (fig.110). Frunzele, de regulă mari, de 10-12cm
lungime şi 6-12cm lăţime, concentrate spre vârful lujerilor, sunt lat până la obovat-eliptice,
auriculate şi sesile sau scurt peţiolate, cu lobii principali profunzi, dispuşi simetric aproape
orizontal, despărţiţi prin sinuri foarte înguste, dosul laminei fiind moale şi cenuşiu-gălbui, păros.
Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar, dar înaintea cerului. Fructele sunt sesile sau foarte
scurt pedunculate, câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală. Ghinda este ovoid-
elipsoidală, obtuză sau trunchiată, de până la 2,5cm lungime. cupa lăţit-conică, nu prea mare
(maximum 1,2cm înălţime), are solzi caracteristici, liniar-lanceolaţi, dezlipiţi de pereţii cupei şi
peri deşi, bruni-gălbui.
Maturitatea este târzie, periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani, se înmulţeşte bine
generativ, dar şi lăstăreşte viguros până la vârste mari, se înmulţeşte prin drajoni în pădurea
Seaca (Olt). Maturaţia este anuală. Puterea germinativă de 50-70%. Creşterea în tinereţe este mai
înceată decât la ceilalţi stejari, la 100 de ani gârniţa produce 4,5 m3/an/ha, la 120 de ani
productivitatea este de 6 m3/an/ha.
Lemnul poate fi comparat cu cel de stjar şi gorun, ste greu, tare, rezistent, găsindu-şi
utilizare în industria mobilei, în contrucţii şi tâmplărie ceva mai puţin, deoarece crapă uşor, şi ca
lemn de foc.
Este o specie de valoare în staţiuni extreme, prin urmare valoarea silviculturală devine
incontestabilă.
Seria Lanuginosa Simk.
Cuprinde arbori din regiuni calde şi uscate cu: lujeri anuali tomentoşi, frunze mici, sinuat
lobate până la penat-lobate, solzii cupei ovat-lanceolaţi, păroşi. Specii indigene: Quercus
pubescens şi Quercus virgiliana; specii exotice Quercus macranthera.
Quercus pubescens Willd. - stejar pufos, tufă râioasă
Este un element sud-european, mediteranean, submediteranean al cărui areal seamănă cu
cel al cerului. În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile, dar apare dispersat în pâlcuri
şi tufărişuri izolate, în silvostepele din dobrogea, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, insular în
Transilvania, până la 600 m altitudine, în dealurile Buzăului şi pădurea Mehedinţi.
În staţiunile de silvostepă din regiunea de coline şi câmpie formează arborete rărite în
amestec cu speciile xerofile şi xerofite (asociaţii de Şibliac), din Dobrogea cu scumpia, cărpiniţa,
liliacul, mojdreanul.
Apare în staţiuni calde, pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice, până la altitudini destul
de mari 500-600m. Este o specie iubitoare de căldură, rezistă la secetă şi uscăciune, xerofită,
situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. Se
găseşte pe soluri grele şi uscate.
Pufosul este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni, nedepăşind cca. 15m
înălţime, uneori rămânând chiar arbust. Coroana este rară, luminoasă, iar tulpina scurtă, strâmbă,
defectuoasă, dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios, des şi crăpat, tare. Lujerii sunt
cenuşii, iar mugurii mici, ovoizi, tomentoşi. Frunzele, tari, pieloase, des tomentoase, mai ales în
tinereţe, sunt foarte variabile ca dimensiuni şi forme, de 4,5-8cm lungime, simplu sau dublu
lobate, cu lobi pe margine ondulaţi, despărţiţi prin sinuri înguste. Ghindele, mici, de 0,8-2cm,
sunt sesile sau foarte scurt pedunculate, îngust-ovoide, acuminate (fig.111). Cupa are solzi
mărunţi, ovat-lanceolaţi, plaţi, strâns alipiţi, cenuşiu-pubescenţi.
Creşterea este mult mai lentă decât a celorlalţi stejari indigeni. Longevitatea limitată,
100-150 ani.
Importanţa. Cu toate că are cea mai înceată creştere dintre toate speciile indigene de
stejar, trunchiul rău conformat, lemn inutilizabil în construcţii şi industria mobilei, are o foarte
mare importanţă silvo-productivă, fiind una din puţinele specii, care se dezvoltă în regiuni
deficitare în precipitaţii, cu mare uscăciune admosferică şi în sol şi cu insolaţie puternică.
Quercus virgiliana Ten.
Specie indigenă, cu areal restrâns central-mediteranean, Italia şi parţial peninsula
Balcanică. La noi se găseşte mai rar şi anume la câmpie şi la deal în dobrogea, Oltenia, Banat,
Muntenia, şi foarte rar în Transilvania (Pădurea Bejani-Deva).
Creşte de obicei împreună cu stejarul pufos cu care se aseamănă sub aspect ecologic.
Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă. Se deosebeşte de
Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi, de 5-8mm; frunzele mai mari, de 8-16cm, cu peţioli
mai lungi, pe dos tot pubescente tomentoase, cu baza cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi
(fig.112); ghindele mari, de 2-4cm lungime, câte 2-4 pe un peduncul lung de 1,5-3cm, uneori
până la 8cm; cupa mai mare, cu solzii mai lax imbricaţi, cei inferiori bombaţi, tomentoşi, cei
superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit.
În ceea ce priveşte cerinţele ecologice este chiar mai termofilă decât stejarul pufos, iar
presupunerea este confirmată de instalarea acesteia în sudul Italiei, în insule lipsite de Quercus
pubescens. Este o specie mai valoroasă de cât Quercus pubescens deoarece realizează
dimensiuni mai mari şi trunchiuri mai bine conformate.
Datorită compatibilităţii la reproducere, între speciile de stejari indigeni s-au produs o
serie de hibridări. În figura 30 este redată diagrama hibrizilor genului Quercus, hibrizi cu
caractere intermediare, care se găsesc în diferite staţiuni din ţară, dar care se regăsesc aproape
toţi în Pădurea Bejan, de lângă Deva. Numai Quercus cerris ocupă o poziţie aparte, acesta nu se
încrucişează cu celelalte specii de stajari.
În parcuri şi grădini dendrologice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Snagov) sunt cultivate şi alte
specii: Quercus alba, Quercus bicolor Wild., Quercus macrocarpa Michx., Quercus marilandica
Muenchh., Quercus suber L, etc.
Arbori maiestoşi, puternici, decorează prin amenţii masculi primăvare. Se utilizează
pentru plantaţii masive, grupuri şi izolat. Pentru alei şi străzi se recomandă stejarii roşii care
rezistă şi mai bine la poluare.
Se înmulţesc prin seminţe, toamna sau primăvara, după stratificare; prin butaşi, numai cu
material de la plante tinere, cu aplicarea de hormoni şi înrădăcinare în pat cald, sub ceaţă
artificială, sub tunel închis etanş; prin altoire, în seră, în aprilie prin procedeele copulaţiei,
triangulaţiei sau placaj lateral.
ORDINUL JUGLANDALES
Familia JUGLANDACEAE Linde.
Include arbori şi arbuşti cu lujeri cu măduva lamelar întreruptă sau continuă şi frunze
alterne, imparipenat compuse, aşezatespiralat. Sunt specii unisexuat-monoice. Florile, mascule
sunt grupate în amenţi axilari, pendenţi, iar cele femele solitare sau grupate în raceme sau spice
terminale. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Maturaţia anuală
Genul Juglans L
Include cca. 15 specii arborescente, răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai
mică, în cea sudică (America de Sud). Înrădăcinarea pivotantă, iar scoarţa şi frunzele conţin
substanţe aromatice, tanante şi colorate. Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă; au un
miros aromatic, specific. Mugurii sunt alterni, uneori suprapuşi câte doi; cei terminali cu 2-5
solzi, cei laterali globuloşi, cu 2-4 solzi. Cicatricea frunzei, mare, cu trei grupe de urme
fasciculare. Frunzele imparipenat-compuse, foliole asimetrice. Florile unisexuat-monoice. Cele
mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase, primăvara se dezvoltă în amenţi
lungi, pendenţi, axilari. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe, în raceme terminale.
Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă, având sâmburele cu tegument lemnos şi
neregulat brăzdat.
Juglans regia L. – nuc comun, nuc
Originar din Europa (sud-est) şi Asia, arealul cuprinde Peninsula Balcanică, Asia Mică,
Iran, Himalaia, China, Pachistan, India.
Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural, mai ales
în Europa şi Asia, dar şi în America de Nord şi Sud.
Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg, începând de la câmpie până la circa
800 m altitudine, cu cea mai mare răspândire la dealuri; apar e uneori sălbăticit (subspontan).
Plantaţii în fond forestier au fost făcute în Caraş-Severin, Mehedinţi Gorj, Vâlcea, Vrancea.
Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. La noi se dezvoltă bine numai în zonele
cu climat blând cu ierni relativ dulci, fără geruri mari şi cu îngheţuri puţin frecvente. Vânturile
reci şi uscate sunt defavorabile. Este pretenţios şi faţă de sol, vegetează viguros pe soluri bogate,
cu umiditate suficientă, constant asigurată (mezohigrofit).
Are temperament mijlociu, rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici, totuşi starea de
masiv nu-i prieşte.
În masiv poate atinge înălţimi mari, până la 30m şi formează tulpină dreaptă, cu coroană
destul de strânsă. În stare izolată, rămâne obişnuit mai scund şi tulpina prezintă o serie de
umflături (gâlme), iar coroana devine largă, globuloasă, cu ramificaţii puternice. Scoarţa, mult
timp netedă, de culoare argintie-cenuşie, are numai la bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis, cu
crăpături rare. Înrădăcinarea este puternic pivotantă, rădăcinile fiind cărnoase şi suculente, aşa
încât puieţii se transplantează greu. Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari, de 12-14m. Lujerii
sunt viguroşi, bruni-verzui, lucitori, glabri, au miros aromat şi măduva largă, lamelar întreruptă
(fig.113). Mugurii cu solzi negricioşi, sunt adeseori grupaţi câte doi, suprapuşi; cei terminali mai
mari, până la 7 mm, ovoid-globuloşi, iar cei laterali mici, sferici. Cicatricea frunzei este mare, cu
trei grupe de urme fasciculare. Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-9 (11) foliole opuse, eliptice,
asimetrice, de 6-12 cm lungime, sunt acute sau acuminate, pe margini întregi, glabre, doar pe dos
cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor. Florile sunt unisexuat-monoice, amenţii masculi
negricioşi sau verzi-negricioşi, pendenţi, lungi de 8-10 cm; florile femele terminale, câte 1-4,
sesile, cu stigmate răsfrânte, purpurii sau verzui. Drupele elipsoidale, de 4-5 cm diametru, au
înveliş exterior cărnos, verde, care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure. Nuca
ovoidă, cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat, zbârcită, înveleşte o sămânţă mare (miezul
nucii), incomplet despărţită de doi pereţi subţiri, pieloşi. Sămânţa, acoperită de o pieliţă subţire,
este comestibilă, plăcută la gust, foarte nutritivă. Capacitatea germinativă 60-80%.
Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. Lăstăreşte viguros, puieţii din
sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an. Creşterile se menţin active în tinereţe, la 8
ani poate atinge 1m înălţime.
Ca şi celelalte juglandacee, nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru
alte specii. Conţine substanţe tanante şi puternic odorante, are puţini dăunători biotici, dar e
sensibil faţă de poluanţi.
Longevitatea până la 300–400 ani.
Importanţa deosebită rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului, nucul comun este
preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă.
Lemnul este frumos colorat, brun, cu vine negricioase şi roşietice, fin, omogen, tare,
greu, rezistent, flexibil, durabil, cu deosebite însuşiri tehnologice, folosit în industria mobilei.
Furnirul se poate obţine şi din lemnul de rădăcini, se utilizează şi în sculptură, pentru instrumente
muzicale, paturi de armă. Este apreciat şi ăn industria alimentară şi pentru obţinerea preparatelor
cosmetice; conţine substanţe tanante şi colorante.
Dintre cultivarurile mai frecvente se amintesc:
Juglans regia cv. „Pendula”;
Juglans regia cv. „Purpurea”.
Se obţine din sămânţă şi lăstari, se seamăna toamna, dar la Juglans regia se preferă
semănăturile de primăvară, după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn. Celelalte
specii de nuci reclamă aceeaşi tehnologie de înmulţire şi cultură.
Juglans nigra L. - nuc negru, nuc american
Specie originară din sud-estul Americii de Nord (fig.23), unde se localizează de
preferinţă în luci, dar urcă adesea în zonele colinare, la 350-400 m. În partea de sud a Munţiilor
Appalacheni urcă la 1000 m. La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul
secolului al XIX-lea, prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia), dar şi în fondul
forestier, plantaţii reuşite se găsesc la Lighed, Zăvoi Hereasca (Ilfov), Săcuieni (Bihor- 50 Ha),
Moldova Nouă (în amestec cu castan bun), Herculane, Simeria.
Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline
(până la 500m altitudine), în zonele cu climat blând, ferit de îngheţuri timpurii şi târzii, cu veri
lungi şi călduroase. Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia, creşteri active realizează numai
pe soluri bogate, permeabile, afânate, bine aprovizionate cu apă; nu suportă soluri compacte.
Are temperament mai de lumină decât nucul comun. Longevitatea 400 ani.
Arbore de talie mare, care atinge 40-45 (50) m înălţime. Tulpina dreaptă, plină bine
elagată, ritidom adânc brăzdat, brun întunecat. Lujerii sunt nelucitori, pubescenţi, cu muguri
cenuşii-tomentoşi. Frunzele imparipenat-compuse, dar mai mari, până la 40 cm lungime, cu
foliole mai numeroase (15-23), ovat-lanceolate, lung acuminate, neregulat serate pe margini, des
pubescente şi glanduloase pubescente pe dos; foliola terminală este mai mică (fig.114). Fructele,
de asemenea, drupe sferice, uneori puţin piriforme, cu înveliş cărnos, verde (la maturitate negru),
însă pubescent şi nedehiscent; nuca aproape globulară, puţin turtită, cu coaja mai groasă, mai
adânc şi mai neregulat brăzdată, foarte zbârcită şi foarte tare, conţine un miez ce se scoate cu
dificultate (costeliv).
S-a dovedit productiv, în condiţiile ţării noastre, în unele culturi reuşite, există exemplare
de 20-30 m înălţime la 30-35 de ani, 6-7 m înălţime la 6 ani.
Lemnul este la fel de fin, rezistent, elastic şi durabil, ceva mai poros, mai moale şi mai
puţin omogen. Se utilizează în mobile fină.
Nucul negru este unul dintre cei mai valoroşi arbori exotici introduşi la noi.
Constituie un excelent arbore ornamental, este relativ rezistent faţă de poluanţi din grupa
oxizilor de sulf.
Se foloseşte izolat, pe alei sau în grupuri.
Juglans cinerea L. - nuc american cenuşiu
Originar din estul Americii de Nord, unde arealul său se suprapune parţial pe cel al
nucului negru, realizând păduri de amestec cu specii americane de fag, ulm, stejar, plop. La noi,
utilizarea în cultura este mult mai restrânsă faţă de nucul negru, s-a folosit exclusiv ca specie
ornamentală.
Este ceva mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decât ceilalţi nuci, suferă totuşi de pe
urma de îngheţuri târzii şi timpurii. Faţă de condiţiile din sol este mai puţin exigent. Are
temperament intermediar între nucul comun şi nucul negru.
Arbore de mărimea a-II-a, până la 20 m înălţime (excepţional până la 30 m). Tulpina este
destul de dreaptă; scoarţa este cenuşie, se păstrează mult timp netedă. Lujerii sunt pubescenţi şi
glanduloşi în tinereţe, iar mugurii, tomentoşi, cei terminali foarte mari, de 12-18 mm, iar cei
laterali câte doi, suprapuşi, mici, ovoizi, cel superior pedicelat. Cicatricea cu marginea superioară
întreagă şi ciliată. Frunzele au 11-17 foliole, serate, pe dos glandulos-pubescente, lipicioase, ca şi
rahisul, iar pe faţă numai fin pubescente(fig.115). Fructele sunt ovoid-alungite, glanduloase,
pubescente, vâscoase, grupate câte 2-5 în ciorchini pendenţi. Nuca, alungită, în patru muchii, cu
vârful ascuţit şi coaja foarte groasă, este tare şi neregulat brăzdată; se sparge extrem de greu, iar
miezul este puternic strivit între pereţii despărţitori.
Atingând înălţimi relativ mici, având lemn cu calităţi ceva mai reduse, nu prezintă
importanţă forestieră.
Este un interesant arbore ornamental, în regiuni de câmpie şi deal ale ţării noastre. Se
foloseşte izolat, în aliniamente sau grupe.
Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.)
Cuprinde specii arborescente, cu lujeri viguroşi, cu măduva continuă; mugurii terminali
mari, cei laterali, adeseori suprapuşi, câte 2-3; frunzele imparipenat-compuse. Florile unisexuat-
monoice, drupa globuloasă sau alungită, dehiscentă în 4 valve; nuca, cu tegumentul adesea
muchiat longitudinal, cu miezul dulce sau amărui.
Carya ovata (Mill.) K. Koch (Hicoria ovata Britt.) – carie, hicory
Specie din sud-estul Americii de Nord (fig.23), areal asemănător cu nucul negru, introdus
în Europa din sec. al XVII-lea. La noi se găseşte în parcuri dendrologice (Simeria, Bazoş,
Mihăeşti).
Reclamă zone de cultură cu climat blând, cu amplitudini mici de temperatură la câmpie şi
dealuri, rezistă destul de bine la ger, temperament de semiunmbră, creşte bine pe soluri profunde,
revene.
Creşte destul de încet în tinereţe, lăstăreşte puternic. Longevitate 350 de ani, este sensibil
la transplantare
Arbore de dimensiuni mari, în patria sa de origine poate atinge înălţimi de 40 m şi
grosimi de cca. 1 m. În masiv are tulpină dreaptă, bine conformată şi elagată. Spre deosebire de
nuc, ritidomul său, bine dezvoltat, se desface în fâşii lungi. Lujerii anuali viguroşi, pubescenţi
numai la început, apoi glabri, au la bază un inel păros caracteristic şi măduva continuă. Mugurii
terminali sunt mari, de 13-17 mm lungime, cu 3-4 solzi păroşi; cei laterali mai mici, stau
suprapuşi câte 2-3, ca şi la nuc. Frunzele imparipenate, compuse din cinci sau uneori, din şapte
foliole eliptice până la oblong-lanceolate, lungi de 10-15 cm, pe margini serate şi ciliate, foliola
din vârf fiind mult mai mare (fig.116). Drupele, sesile, sferice, de 3-6 cm diametru, dezvoltă un
înveliş gros, dehiscent, care se crapă regulat, în patru valve de mărime asemănătoare. Nuca,
netedă, lipsită de zbârcituri, dar cu muchii longitudinale şi cu o coajă mult mai subţire în
comparaţie cu a nucului, alburie-cenuşie; are miezul dulce, comestibil. Fructifică abundent,
aproape anual, dar în culturile de la noi puterea germinativă a seminţelor este relativ mică. Se
înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni.
Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. În primii 5-10 ani creşte mai lent, după
aceea creşterea se intensifică. În Europa nu realizează performanţe productive şi calitative
tehnologice ale lemnului faţă de cele din patria de origine, unde „lemnul de hicori” este elastic
greu cu duramen de culoare închisă. Dacă se obţine din sămânţă, nucile se stratifică în nisip
reavăn şi se seamănă primăvara în februarie-martie. Se recomandă metoda Dunster – semănarea
individuală în recipiente înguste şi adânci, care permit dezvoltarea pivotului.
În culturi la noi s-au introdus şi alte specii de Carya: Carya cordiformis (Wangenh)
K.Koch, Carya illinoiensis (Wangenh) K.Koch. (Carya pecan), Carya glabra (Mill) Sweet..
Se foloseşte în grupuri la marginea masivelor.
Genul Pterocarya Kunth.
Pterocarya pterocarpa (Michx) Kunth. (Pterocarya fraxinifolia Spach; Pterocarya
caucasica C.A.Mey)
Specie exotică, originară din Asia Centrală, la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini
botanice. Preferă climate montane, fără geruri prea mari şi soluri umede, chiar mlăştinoase,
fertile.
Realizează până la 30 m înălţime. Scoarţa are crăpături subţiri. Lujerii sunt viguroşi,
verzi-măslinii, spre vârf puţin pubescenţi, cu măduva lamelar întreruptă. Mugurii nuzi, suprapuşi
câte 2-3, unii pedicelaţi, stau la distanţă mare faţă de cicatrice; cei din vecinătatea cicatricei
foarte mici, cel superior mai mare. Frunzele sunt imparipenat-compuse, asemănătoare cu cele de
frasin, cu 11-21 foliole, de 8-12 cm lungime, oblong-lanceolate, acut-serate, pe dos cu peri stelaţi
(fig.117). Florile sunt monoice, în raceme lungi, pendente, iar fructele sunt nuci foarte mici, cu
înveliş subţire, prelungit în două aripioare semicirculare, racemul fructifer având în total până la
20 cm lungime.
Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă, are creştere rapidă, prezintă muguri pe rădăcini.
Înmulţirea se poate face din sămânţa, butaşi de rădăcină, marcotaj prin muşuroire sau
drajoni. Semănatul se execută imediat după recoltare, sau primăvara, după o prealabilă
stratificare.
Se foloseşte izolat sau în grupuri; în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi,
deoarece frunzele rămân verzi până toamna târziu.
ORDINUL SALICALES
Familia SALICACEAE Mirbel.
Genurile Populus şi Salix, sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive,
răspândire mare, din regiunile polare până în zona ecuatorială. Multe vegetează pe malul apelor,
rezistă la inundaţii.
Salicaceele dispun de o mare capacitatea de regenerare, inclusiv pe cale vegetativă
(lăstari, butaşi, drajoni sau marcote). În general, simplitatea structurii florale (specii unisexuat-
dioice), uşurinţa diseminării şi marea capacitate de regenerare pe cale vegetativă sunt strâns
corelate cu larga adaptabilitate a multora dintre speciile de plopi, sălcii, care le-a permis să ocupe
teritorii însemnate.
Genul Populus L.
Cuprinde aproximativ 35 de specii, răspândite în majoritate în emisfera nordică, America
de Nord, Europa, Asia şi nordul Africii.
Muguri alterni, flori unisexuat-dioice, în amenţi pendenţi. Fructele capsule, se desfac în
2-4 valve, conţin seminţe cu smocuri de peri albi, se coc devreme (diseminarea prin mai-iunie).
Seminţele pot germina la scurt timp după diseminare (chiar în câteva ore).
Secţia Leuce Duby
Cuprinde specii de plopi albi (subsecţia Albidae) şi tremurători (subsecţia Trepidae),
caracterizate prin scoarţa tulpinii mult timp netedă, albicioasă, verzuie sau cenuşie (doar arborii
bătrâni formează ritidom). Frunzele, subrotunde sau ovate, uneori lobate. Capsulele sesile sau
scurt pedunculate.
Populus alba L. – Plop alb
Specie indigenă, se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei (fig.31), de la
Marea Mediterană până la 55º latitudine nordică; apare pe o fâşie îngustă în Africa de Nord, în
estul Asiei centrale şi Siberia. La noi creşte la câmpie şi dealuri joase, de obicei prin luncile
râurilor, în Lunca şi Delta Dunării, unde formează arborete pure sau amestecate cu plop negru,
anin negru sau sălcii (zăvoaie). La un moment dat a fost înlocuit cu plopii euramericani, mai
productivi, în prezent interesul ar trwebui să crească prin preocupări pentru ameliorarea genetică
prin selecţie.
Plopul alb denotă o amplitudine climatică largă, deşi rămâne în urma celorlalţi plopi
indigeni; este exigent faţă de căldura estivală, se situează în fruntea plopilor indigeni în ce
priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri profunde, afânate, cu textura uşoară, umede),
rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă. Creşte satisfăcător pe
soluri alcaline, salinzate în condiţii improprii pentru celelalte specii de plop, dar nu egalează
capacitatea de adaptare pe sărături a sălcioarei sau cătinei roşii pe soluri cu descompunere
greoaie a resturilor organice (humus brut hidromorf sau soluri turboase) vegetează foarte slab.
Are temperament mai de umbră decât plopul negru, rămâne totuşi o specie heliofilă.
Realizează dimensiuni mari (30-35 m înălţime şi peste 1,5 m în diametru). Tulpina,
groasă, cilindică, putrnic ramificată, are scoarţa caracteristică, albă şi netedă până târziu şi
ritidom pietros, adânc brăzdat, negricios la bătrâneţe. Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi
mari. Înrădăcinarea este relativ profundă, cu numeroase rădăcini laterale. Coroana, ramificată
viguros şi neregulat, destul de luminoasă, dar mai bogată decât la ceilalţi plopi. Lujerii anuali şi
mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu. Mugurii sunt alterni, de 3-4 mm
lungime, ovo-conici, cu 3-5 solzi. Frunzele, lung peţiolate, dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi
de pe lăstari de 5-12 cm lungime, ovate până la rotund-ovate, 3-5 palmat-lobate, acute, la bază
trunchiate până la slab cordate, alb tomentoase pe dos; cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici,
ovate până la oblongi, pe margini numai sinuat-dinţate sau lobulate, de asemenea, lung-peţiolate
şi tomentoase pe faţa inferioară, dar de culoare cenuşie. Înfloreşte devreme, la începutul
primăverii, prin martie-aprilie. Florile sunt unisexuat-dioice, dezvoltate în amenţi de 5-7 cm
lungime, cu scvame dinţate, rar şi lung ciliate pe margini (fig.118). Capsulele se coc de timpuriu,
prin mai, iar seminţele sunt mici, numeroase, prevăzute cu smocuri de peri lungi, albicioşi, ca de
„vată”; se împrăştie imediat.
Prezintă două varietăţi mai importante:
Populus alba var. pyramidalis (Bunge) Dippel, cu port piramidal, scoarţa netedă verde-
cenuşiu-deschis, frunze adânc lobate, cu 5-7 lobi, argintii pe dos;
Populus alba var. nivea (Willd.) Dippel, cu frunze alb-cretaceu tomentoase pe dos.
Fructifică la vârste relativ mici, anual şi abundent. Rezistă relativ bine la inundaţii;
rezistent la poluanţi, are puţini dăunători biotici.
Lemnul are duramen alb-gălbui este moale uşor, se utilizează pentru obţinerea pastei de
hârtie, palului, PFL-ului, chibrituri, furnire; puterea calorică este redusă.
Longevitate destul de mare, 200–300 ani, dar după 100 – 150 ani tulpinile devin larg
scorburoase.
Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate, îndeosebi pe malul apelor.
Populus tremula L. - plop tremurător.
Specie indigenă, cu areal foarte larg în Europa şi Asia (fig.31), depăşeşte în nord
latitudinea de 70º, ajunge până la graniţa polară a pădurii, în sud trece şi în Africa de Nord. La
noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg, urcă până la 1600 m în molidişuri, coboară
frecvent la deal, câteodată chiar la câmpie, instalâdu-se rapid şi uşor în păduri rărite, parchete,
suprafeţe dezgolite de vegetaşie foresteră, formând arborete derivate. Formaţia plopişuri de
rovină cu plop tremurător, ca arborete pure pe suprafeţe mici cu productivitate inferioară se
întâlneşte extrem de rar la noi.
Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. Rezistă
la asprimile climatul continental. Are temperament pronunţat de lumină.
Este o specie rustică faţă de condiţiile climatice, este o veritabilă specie pionieră. Faţă de
sol are pretenţii mici, fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. Nu este un
arbore tipic de luncă, creşte pe soluri de pantă, la munte sau deal. Vegetează destul de activ şi pe
soluri sărace, acide, sărăturoase sau alcaline, apare foarte rar pe solurile expuse uscăciunii.
Specie cu areal extrem de larg, dar totuşi s-au identificat doar două rase geografice:
- una la altitudini mici (în nordul arealului);
- una de altitudini mari (în sudul arealului) cu tulpini bine conformate, coroane înguste,
respectiv rasa de origine sud şi central europeană de altitudine mică, cu trunchiuri
sinoase şi coroane lăbărţate.
Sub aspect morfologic, plopul tremurător este obişnuit, arbore de dimensiuni mijlocii;
numai în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I, până la 30 m. Sistemul radicelar este
superficial, dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral, din care drajonează puternic.
Tulpina este dreaptă, cu scoarţa albicioasă-verzuie, netedă; în partea inferioară, la vârste mari,
formează uneori ritodm gros, de culoare negricioasă. Coroana, ovoidală sau larg cilindrică,
transparentă, afânată, bine elagată, este compusă din puţine ramuri groase. Lujerii sunt obişnuit,
glabri, mai rar sericeu păroşi, bruni-roşcaţi şi lucitori. Mugurii, conici, bruni-roşcaţi, cu vârful
ascuţit, apropiaţi de lujer, sunt foarte lucitori, mai mari decât la plopul alb, de 6-7 (10) mm
lungime, cu 3-4 solzi; cei floriferi sunt globuloşi. Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt
subrotunde sau lat ovate, de 4-8 cm diametru sau lungime, la vârf acute sau rotunjite, la bază
trunchiate, rotunjite sau slab cordate, pe margini inegal serat-crenate, glabre, cu peţiol puternic
comprimat, lung de până la 8 cm (de aceea, se mişcă la cea mia mică adiere de vânt); cele de pe
lăstari sunt mai mari, de până la 15 cm lungime, ovat-triunghiulare, cordiforme, păroase pe dos
(fig.119). Înfloreşte de timpuriu, înaintea înfrunzirii. Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime),
foarte păroşi, cu scvame laciniate şi lung ciliate. Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai. Seminţele
se împrăştie rapid, la distanţe foarte mari.
Ajunge la maturitate de timpuriu, după 20 de ani, fructifică aproape anual şi abundent.
Capacitatea de multiplicare vegetativă prin drajoni sau butaşi din rădăcini este mare. Drajonează
puternic, lăstăreşte realtiv slab.
Creşterile sunt foarte active în tinereţe, susţinute până la 50-60 de ani când poate realiza
înălămi de 25 m şi diametre peste 20-25 cm, în staţiuni favorabile producţia este de aproximativ
10 m3/an/ha. La executarea operaţiunilor culturale este extras deoarece capacitatea de concurenţă
cu speciile de bază este foarte pronunţată în tinereţe; uneori este specie de primă împădurire.
Longevitate mica, 60-80 ani. Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme.
Lemnul alb cenuşiu, uşor, moale, elastic, mai omogen decât plopul alb, se foloseşte
pentru celuloză, pal, PFL, cherestea, şindrilă.
Se cunoaşte Populus tremula var pendula, arbore mascul.
În spaţii verzi, deşi specie e foarte decorativă, poate deveni invadant.
Populus x canescens (Ait.) Sm. (Populus tremula x Populusalba var. nivea) – plop
cenuşiu.
Hibrid natural, la noi, apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare.
Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase, relativ uscate estival (Lacul
Sărat).
Arbore de mărimea I, de până la 30 m înălţime, cu caractere mai apropiate de plopul alb:
lujerii, mugurii şi frunzele cu toment, dar de nuanţă cenuşie (fig.122); frunzele de pe lujerii lungi
se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb (ovate, sinuat-dinţate, sau lobulate,
cenuşii-tomentoase pe dos, cu peţiol tomentos, dar mult mai puţin turtit decât la plopul
tremurător); cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde, pe dos glabrescente, cenuşii-verzui.
Secţia Aigeiros Duby
Include plopii negrii şi hibrizii dintre ei. Ritidomul se formează de timpuriu şi adeseori,
este negricios, adânc brăzdat. Mugurii mari, cu miros aromat cleioşi. Frunzele verzi, glabre pe
ambele feţe. Capsule evident pedicelate.
Populus nigra L. – plop negru, plută
Arbore indigen, răspândit în Europa şi Asia, pe teritoriu asemănător celui ocupat de
plopul alb (fig.31). În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede, la câmpie şi coline.
Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor.
În trecut era mult mai bine reprezentat, terenul l-a pierdut în favoarea hibrizilor naturali şi
de cultură. Urcă de-a lungul văilor mai mult decât plopul alb şi participă în alcătuirea zăvoaielor.
Din punct de vedere al cerinţe ecologice se apropie mai mult de plopul alb, dar este totuşi
mai puţin pretenţios faţă de climă, este mai rezistent la geruri, şi are pretenţii mai reduse faţă de
căldura din sezonul de vegetaţie. Sub aspect edafic este mai puţin exigent, suportă soluri mai
compacte şi argiloase. Temperament pronunţat de lumină.
Este arbore de mărimea I, cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m. Tulpina
este dezvoltată adeseori neregulat, cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din
care lăstăreşte abundent. Pe porţiuni acoperite de aluviuni apar rădăcini adventive. Ritidomul
negricios, adânc brăzdat, gros, este format de timpuriu. Coroana este asimetrică, largă,
neregulată, iar lujerii sunt rotunzi, glabri, galbeni-verzui, cu muguri caracteristici, mari, de 1-2
cm lungime, conici-alungiţi-ascuţiţi, galbeni-verzui, apropiaţi de lujer, numai cu vârful puţin
recurbat spre exterior, vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer).
Frunzele sunt lung peţiolate, rombic-ovate, lung acuminate, la bază lat-cuneate sau evident
cuneate, pe margini mărunt crenat-serate, iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă; cele de pe
brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse, iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite (fig.120).
Înfloreşte prin martie-aprilie, cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire. Amenţii masculi ating 4-6
cm lingime, iar cei femeli au 10-15 cm. Scvamele mici, laciniate, glabre, cad de timpuriu.
Capsulele, de 7-9 mm lungime, sunt ovoide, drepte, lung pedicelate.
Plopul negru prezintă unele varietăţi sau varietăţi de cultură (cultivare):
Populus nigra L. cv. Italica (P. nigra pyramidalis (Borkh) Spach) – plop negru
piramidal.
Este arbore de până la 25 m înălţime, cu port caracteristic, piramidal-columnar, tulpina
canelată la bază, scoarţa cenuşie-negricioasă, şi ritidomul adânc brăzdat longitudinal. Mugurii
sunt mici, de până la 6-7 mm, tot lipicioşi, însă mai puţin apropiaţi de lujer. Frunzele, mai mici,
rombic-ovate, mai scurt acuminate. Caracteristic este faptul că se întâlnesc aproape numai la
exemplare mascule.
Populus nigra L. cv. Thevestina (P.n. thevestina (Dode) Bean) – plop algerian
Arbore de până la 30 m înălţime, cu tulpina dreaptă, canelată, caracteristică datorită
scoarţei pronunţat albicioase, netede; ritidomul format la vârste înaintate, este subţire, cenuşiu,
cu crăpături relativ regulate. Coroana îngust piramidală, rară, are ramuri subţiri. Lujerii glabri,
cilindrici, galbeni-deschis. Frunzele, triunghiular-ovate, de 6-8 cm lungime, acuminate, la bază
rotunjite, pe margini crenat-serate, sunt glabre şi de culoare verde-deschis. Înfrunzeşte aproape
cu două săptămâni mai târziu decât P. n. cv. Italica. Amenţii sunt de 3-5 cm lungime, cu scvame
glabre, laciniate, căzătoare în timpul înfloriri. Se cunosc numai exemplare de sex femel.
Se poate înmulţi uşor prin butăşire.
Lemnul este de bună calitate, folosit la obţinerea celulozei.
Este un arbore cu certe posibilităţi de utilizare în regiuni uscate, în culturi forestiere sau
ornamentale.
Populus nigra var. plantierensis
Originar din sud-vestul Europei, a participat la hibridările naturale, cu plopii negrii
americani.
Fructificaţia coacerea şi diseminarea ca la plopul alb. Drajonează slab dar lăstăreşte şi se
butăşeşte cu uşurinţă. Creşterea activă de la vârste mici, productivitatea ridicată realizează 15-16
m3/an/ha şi chiar mai mult la 60 de ani.
Longevitatea 300-400 ani.
Lemnul cu duramen cenuşiu, moale, poros, considerat mai bun decât cel al plopului alb,
fiind mai rezistent la putrezire, dar prezintă aceleaşi utilizări. Pentru furnire, lemnul exemplarelor
cu gâlme este deosebit de apreciat.
Este o valoroasă specie repede crescătoare, împreună cu celelalte specii de zăvoaie
contribuie la punerea în valoare a staţiunilor improprii altor specii. Poate fi folosi şi la
consolidarea malurilor şi a depunerilor de aluviuni, dar şi ca specie ornamentală
Populus canadensis Moench (Populus x euramericana) - plopi euramericani, plopi negri
hibrizi, plopi de Canada
Rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus
deltoides Marsh. - Canada) mai întâi hibridările s-au produs natural în zonele de contact
(european spontan, american în cultură). Primii hibrizi au fost descrişi la începutul secolului al
IX-lea.
La evidenţierea fenomenuluoi de heterosis, la unii din hibrizi a apărut ideea încrucişărilor
dirijate, în programe de ameliorare în multe ţări, inclusiv la noi.
Cultura plopilor negrii hibrizi s-a bucurat de o atenţie deosebită, mai ales în lunca Dunării
şi luncile râurilor inferioare unde plantaţiile ocupă peste 62 mii ha.
Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu
plopii indigeni, iubitori de căldură, rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile.
Nu tolerează apa stagnantă. Unii dintre plopii negrii hibrizi s-au adaptat şi în climate montane
mai reci.
Sunt arbori de lumină, nu suportă nici cel puţin umbrirea laterală.
Realizează creşteri remarcabile punându-şi în valoare întregul potenţial biologic şi
productiv pe soluri aluvionare, fertile, profunde, nisipoase, bine aprovizionate cu apă, cu
orizontul freatic până la 1 m de la suprafaţă, din regiunile inundabile. Rezistă bine la inundaţii cu
apă curgătoare până la 100 zile pe an.
În lunca Dunării culturile snt instalate pe suprafaţa cuprinsă între malul apei şi digurile de
protecţie.
În general, caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt. Lujerii
viguroşi, obişnuit muchiaţi, glabri sau dispers pubescenţi, cu cicatrice mari, trilobate, muguri
asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru, dar ceva mai îndepărtaţi de lujer; frunzele
au forme şi mărimi variabile, mai adesea însă deltoide, cu baza trunchiată, larg cordată sau foarte
larg sagitată, mai rar lat cuneată, cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate
la baza limbului (fig.123). Scvamele sunt laciniate şi cad în timpul înfloriri.
Cultivare larg creditate:
Populus x canadensis cv. Serotina (Populus nigra x Populus deltoides) de sex mascul, cu
coroana piramidală;
Populus canadensis cv. Robusta (Populus nigra var. plantierensis x Populus angulata),
de sex mascul, coroana îngustă, apoi largă;
Populus canadensis cv. Regenerata (Populus Serotina x P. nigra), de sex femel, coroana
piramidală;
Populus canadensis cv Marilandica (Populus Serotina x P. nigra), sex femel, coroana
foarte largă;
Populus canadensis cv. Eugenei (P. n. cv. Italica x P. r), de sex mascul, coroana îngust-
piramidală;
Unii hibrizi sunt de ordinul I, alţii sunt introgresivi.
Creşteri excepţional de rapide, se situează în frunte arborilor repede crescători indigeni
sau exotici introduşi la noi. Destul de rezistenţi la poluare.
Sunt hibrizi de un singur sex, nu se pot regenera decât pe cale vegetativă, se înmulţesc
uşor din lăstari şi butaşi, drajonează foarte slab. nu se pot regenera decât pe cale vegetativă, se
înmulţesc uşor din lăstari şi butaşi, drajonează foarte slab.
În practica culturii plopilor euramericani este utilizată butăşirea.
În lunca Dunării în condiţii staţionale optime la 15-20 de ani productivitatea este de
aproximativ 30 m3/an/ha.
Arborii vârstnici pot atinge până la 40-50 m înălţime şi 2 m diametru. Nu toţi hibrizii sunt
deosebit de productivi.
Principalele cultivare şi clone admise în culturile forestiere sunt:
cv. Serotina (Clonele R1R3R4)
cv. Robusta (R13R18R20) în special R16
cv. Sacrau (R59R79)
cv. Italica (Clonele I214I45/51I45/55I69/55)
cv. Deltoides (I227)
cv. Regenerata
cv. Cetate
cv. Argeş
cv. Marilandica
Cu toată vigoarea lor de vegetaţie sunt expuşi la vătămări: Melasoma populi (Gândacul
roşu de frunză al plopului), Dotychiza populea (care duce la uscarea lujerilor şi arborilor).
Lemnul de culoare albicoasă este uşor moale, omogen, folosit la obţinerea
celulozei, placajelor, cherestelei, PAL-ului, PFL-ului.
Secţia Tcamahaca Spach
Cuprinde plopii balsamiferi; au frunze şi muguri cu miros aromatic.
Populus simonii Carr. – plop chinezesc
Originar din Chinei nordică. La noi se cultivă în scop ornamental în aliniamente
intravilane sau extravilane, ca arbore izolat, în buchete, în parcuri.
Realizează înălţimi de 15-20 m, tulpina fiind dreaptă, iar coroana îngustă, ovoidal-
piramidală. Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi, glabri, bruni-roşcţi, foarte flexibili, cu muguri
lungi, recurbaţi puternic şi vâscoşi. Frunzele, de 5-10 (12) cm lungime, ovate sau obovate,
pieloase, cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită, pe margine fin crenat-serulate, pe
dos verzui-albicioase, cu luciu metalic (fig.124).
Foarte ornamentală este Populus simonii var fastigiata – coroana tipic piramidală,
frunzele mai mici.
Populus trichocarpa Torr. Et Gray – plop balsamifer
Originar din vestul Americii de Nord. La noi, culturi experimentale în staţiuni
premontane, fiind rezistent la ger. Se butăşeşte uşor.
Realizează înălţimi de până la 60 m. Lujerii sunt gălbui-bruni, glabri sau fin pubescenţi,
cu muguri mari, conici-alungiţi, ascuţiţi la vârf, vâscoşi-aromatici. Frunzele, lungi de 8-14 cm,
rombic-ovate, acuminate, la bază rotunjite sau slab cordate, pe margine fin crenat-serate, verzi
închis şi lucitoare pe faţă, albicioase sau ruginii pe dos (fig.124).
Înmulţirea, prin seminţe la speciile care nu butăşesc uşor (plopul alb, plopul tremurător);
semănatul se face imediat după recoltare, se taie ramuri cu fructe înainte de desfacere şi se ţin în
apă. Prin butaşi lignificaţi, direct în teren, butaşii de Populus alba var. pyramidalis se plantează
în răsadniţe, butaşii se recoltează primăvara timpuriu, la temperaturi de peste 00 C. Cultivarurile
se obţin prin altoire – Populus alba var. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop hibrid in
decembrie; în teren, iar Populus alba var. pendula pe trunchi de Populus alba.
Se foloseşte în aliniamente, pe căile rutiere (plopul negru), uneori pe străzi şi în
amenajări peisagistice, în grupe, masive, perdele şi plantaţii de înverzire rapidă. Se preferă
arborii masculi în localităţi.
GENUL Salix
Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride.
Reprezentanţii acestui gen, arbori, arbuşti, arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul,
cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală.
Specii cu lujeri netezi şi flexibili. Mugurii au un singur solz aparent, frunze lanceolate,
peţiolate sau sesile, pe margini obişnuit serate sau crenate, mai rar întregi, cu stipele persistente.
Flori unisexuat dioice, grupate în amenţi, de regula erecţi. Polenizarea se face prin insecte.
Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie. Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de
peri albi. Fructificaţie este abundentă şi anuală, seminţele încolţesc rapid, dar puterea
germinativa se păstrează cel mult o lună.
Salix alba L. - salcie albă
Cea mai reprezentativă specie indigenă a genului, cu răspândire foarte largă in Europa,
ajunge până în Asia Centrală (China, Himalaia) şi Africa de Nord (fig.32). La noi este o specie
comună la câmpie, în special în lunca inundabilă, în lungul văilor urcă la dealuri.
Salcia albă are o amplitudine termică largă, rezistentă la geruri mari şi la îngheţuri
timpurii sau târzii, manifestă pretenţii mai mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Preferă
soluri afânate sau moderat-compacte, se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe
soluri argiloase. Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării
inundaţiilor de lungă durată. Are temperament pronunţat de lumină.
În general este arbore de până la 10-15 m, dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m.
În zonele frecvent inundabile formează rădăcini aeriene la înălţimi mari pe tulpină, până la
nivelul maxim al apelor de inundaţie. După retagerea apelor, porţiunile respective de trunchi
devin foarte caracteristice, rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”. În general
tulpinile sunt defectoase, sinuoase. Ritidomul este cenuşiu, adânc crăpat, format de la vârste
mici. Coroana este neregulată, globuloasă, rară, iar lujerii sunt flexibili, subţiri, verzi-gălbui sau
bruni, alburiu-mătăşoşi-păroţi în tinereţe. Mugurii, mici, alungiţi, alipiţi de lujer, gălbui-roşcaţi.
Frunzele lanceolate, lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm, au vârful acuminat şi marginile
mărunt serate, la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe, iar la maturitate
păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane;stipele cad de timpuriu (fig.125). Florile
dioice, cu scvame păroase, albe, cele mascule în amenţi gălbui, cu două stamine, cele femele în
amenţi verzi, cu ovarul glabru, la bază cu o singură glandă nectariferă. Înfloreşte la începutul
lunii aprilie, o dată cu înfrunzirea. Capsulele se coc prin mai-iunie, iar seminţele încolţesc rapid,
chiar pe apă.
Prezintă a serie de varietăţi: Salix alba var. vitellina (L) Stokes, cu lujeri elastici şi
subţiri, galbeni sau galben-roşcaţi, Salix alba var.splendes (argentea), cu frunze argintii mătăsos-
păroase pe ambele feţe, foarte decorative; Salix alba f.vitellina pendula Rehd.
Fructifică de timpuriu, anual şi abundent.
Longevitate scăzută, 80–100 ani.
Salix fragilis L. - salcie plesnitoare
Specie indigenă, cu răspândire asemănătoare cu salcia albă, ceva mai restrânsă (fig.32).
Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. Preferă însă climate mai răcoroase
estival, este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră.
Realizează înălţimi de până la 20 m. Lujerii, relativ groşi, verzui până la bruni-verzui,
glabri, lucitori, se rup cu uşurinţă, plesnind din locul de inserţie pe ramură. Mugurii, brun-
deschis spre bază, negricioşi spre vârf, obtuzi sau aproape ascuţiţi, stau alipiţi de lujeri, pe
perniţe proeminente. Frunzele sunt oblong-lanceolate, cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1,5-
3 cm, prelung-acuminate, lat cuneate la bază, pe margini mărunt-glandulos-serate, pe faşă verzi-
lucitoare, pe dos verzi-deschis sau albăstrui, cu 1-2 glande proeminente la baza laminei (fig.127).
Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca. 5 cm lungime; amenţii femeli au până la 7 cm
lungime, lung păroase şi cu două glande nectarifere. Apar înainte de înfrunzire.
Salix caprea L. - salcie căprească, iovă.
Specie europeană şi asiatică, cu răspândire foarte largă, ajungând la limita latitudinală a
pădurilor, aproximativ 700 latitudine nordică(fig.32). La noi este o specie des întâlnită la munte
şi la deal, sporadic coboară până la câmpie.
Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. Suportă
climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. Creşte pe soluri de la uscate
la mlăştinoase, dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la inundaţii mari de lungă durată.
Are temperament de lumină.
Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime), cu tulpina strâmbă
şi scoarţa netedă în tinereţe, cenuşie-verzuie, apoi cu ritidom subţire, neregulat crăpat. Coroana
este neregulată, întreruptă, rară. Lujerii bruni-roşcaţi sau verzui-gălbui, cenuţii-păroşi numai în
tinereţe, apoi glabri, lucitori. Mugurii ovo-conici, comprimaţi, gălbui-roşcaţi, la început
tomentoşi, apoi glabri; se deschid primăvara foarte devreme. Frunzele, alb-tomentoase pe dos, cu
peţioli de până la 2 cm lungime, groase, cu vârful acut, puţin răsucit sau curbat; u marginea
întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată, nervurile foarte proeminente, aşa că limbul este
încreţit (fig.126). Florile, în amenţi erecţi, apar înaintea înfrunziri; cei masculi ovoizi, cu stamine
galbene aurii, cei femeli cilindrici, cu ovarele verzui, păroase.
În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active, devenind invadantă.
Dintre varietăţi şi forme amintim
Salix caprea mas, formă bărbătească cu amenţi galben-aurii;
Salix caprea f. pendula, formă bărbătească de talie mică, cu ramuri scurt arcuite, pletoase
şi amenţi galbeni.
Salix silesiaca Willd. - salcie căprească de munte
Specie originară din Balcani şi Carpaţi, întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine,
până dincolo de limita altitudinală a pădurilor.
Ca şi Salix caprea este o specie pionieră, cu amplitudine ecologică largă, fiind mai
rezistentă la ger şi îngheţuri. Se deosebeşte de Salix caprea, destul de greu, totişi: frunzele au
peţiol mai scurţi, eliptice, cuneat-înguste, (6–12cm lungime), pe faţă glabre, în tinereţe roşietice
la maturitate compet glabre; florile femele au un ovar glabru.
Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului.
Salix viminalis L. - răchită
Specie indigenă, eurasiatică, se întâlneşte sporadic.
Specie arbustivă, de până la 6 m înălţime, cu lujerii lungi, erecţi, foarte flexibili, verzui
sau brun-gălbui, cenuşii-pubescenţi la îneput. Mugurii sunt inegali ca mărime, cel puţin dublu de
lungi decât laţi, albicioşi-păroşi, cu vârf obtuz, adeseori curbat, comprimaţi pe lujer, uneori câte
doi deasupra cicatricei. Frunzele lanceolate, de 8-15 cm lungime şi 0,5-1,5 cm lăţime, au lăţimea
maximă în jumătatea inferioară, sunt la vârf prelung acuminate, cu marginea întreagă sau
neregulat-sinuată, uşor răsfrântă, pe dos alb-cenuşiu-păroase, lucitoare, cu peri alipiţi şi cu
nervura mediană proeminentă şi galbenă. Amenţii apar înaintea înfrunzirii, prezentând scvame
brune, brune-gălbui, sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă; ovarul are stil lung şi
stigmate divergente.
Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală datorită frunzişului decorativ.
Salix cinerea L. – zălog.
Specie cu areal larg, răspândită în Europa, Asia şi Africa de Nord.
Specie higrofită, de staţiuni cu apă stagnantă sau încet-curgătoare.
Poate fi utilizată în zonele verzi pe marginea apelor şi oferă o imagine plăcută în timpul
înfloririi (fig.128).
Salix purpurea L - răchită roşie.
Specie indigenă eurasiatică, la noi apare pe prundişurile râurilor, în locuri mlăştinoase şi
chiar pe stâncării umede, de la câmpie până în zona montană.
Specie arbustivă, până la 4m înălţime, lujeri subţiri, elastici, roşii-purpurii sau galbeni
(fig.128).
Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală, datorită coloritul lujerilor, iar frunzele
persistă până toamna târziu.
Salix pentandra L.
Specie eurasiatică, de climă temperată şi boreală. La noi apare în nordul ţării, în mlaştini,
turbării, pe malul apelor.
Arbust cu lujeri glabri lucitori, brun roşcaţi, frunze eliptice, late de 2-4cm, pe faţă verzi
lucitoare, pe dos mai deschise, lipicioase, aproape pieloase (Fig.180).
Salix trianda (Salix amygdalina L.)
Specie eurasiatică. La noi apare pe malul apelor, prin luncile de câmpie şi deal.
Arbust până la 5m înălţime, scoarţa cu miros de migdală, lujeri muchiaţi, galben-roşcaţi,
glabri, frunze verde-închis pe faţă, verde-albăstrui pe dos, glabre (fig.130).
Salix rosmarinifolia L. – salcie de nisipuri.
Specie eurasiatică, la noi apare în Deltă, în turbării şi mlaştini.
Arbust până la 1m, lujeri subţiri (fig.130), frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm).
Salix babylonica L. salcie pletoasă, plângătoare.
Specie exotică, originară din Iran şi China, se întâlneşte la noi numai ca arbore
ornamental.
Atinge până la 15 m înălţime, având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi, flexibili,
gălbui, complet glabri şi lucitori, pendenţi, uneori ajungând până la pământ. Frunzele sunt
glabre, îngust-lanceolate, de 8-16 cm lungime, pe dos de un verde-cenuşiu (fig.128).
Specie extrem de decorativă, fiind frecvent utilizată prin grădini, parcuri, mai ales în
locuri mai umede.
Salix matsudana Koitz. - salcie japoneză.
Originară din China şi Corea, este de mărimea a III-a, cu ramuri erecte, tortuoase (Salix
matsudana f. tortuosa Vilm.) sau pendente (Salix matsudana f. pendula C.K. Scheid.), frunze
îngust-lanceolate, albăstrui-albicioase pe dos.
Salix reticulata - salcie pitică.
Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi, creşte la altitudini mari, în staţiuni cu zăpezi
abundente.
Dimensiuni mici(pânăla 20 cm), cu tulpini şi ramuri culcate. Frunze verzi iarna, mici (1–
3cm), subrotunde sau ovate, marginea uşor răsfrântă, pe faţă verzi închis, pe dos caracteristice,
alburii, cu nervuri proeminente, roşiatice, alcătuind o reţea deasă.
Importanţă numai naturalistică.
Salix retusa L. - salcie pitică.
Specie indigenă cu areal european, în etajul alpin şi subalpin. Se instalează pe stâncării şi
grohotişuri alpine.
Ajunge la 30cm înălţime, prezentând tulpini noduroase, târâtoare sau ascendente. Lujeri
glabrii, frunze mici, foarte variabile, blabre, lucitoare pe ambele feţe.
Toate speciile din genul Salix lăstăresc bine şi se butăşesc uşor, exceptând Salix caprea,
care drajonează.
Înmulţirea, prin butaşi lemnificaţi; prin altoire, de obicei pe Salix viminalis, iarna, iar
primăvara se plantează în teren, altoiul tutorează.
Se foloseşte izolat, în grupuri sau în componenţa masivelor, în poziţii bine luminate.
ORDINUL URTICALES
Familia MORACEAE Lindl.
Genul Morus L.
Arbori şi arbuşti originari din Asia, America de Nord şi Africa.
Speciile din acest gen au muguri mici, solzoşi, dispuşi spiralat sau distic. Cicatricele
subrotunde, cu numeroase urme fasciculare, frunze simple, întregi, serate, dinţate sau lobate, de
multe ori asimetrice. Flori unisexuat-monoice sau dioice, grupate în amenţi pendenţi, sunt de
tipul patru, fructul este o soroză, cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului,
fructele rezultate dintr-o inflorescenţă, alcătuiesc un fruct compus, sincarp, comestibil, cu
maturaţie anuală (iunie).
Morus alba L. – dud.
Specie subspontana originară din China şi Japonia.
Introdus în Europa de peste 1000 ani, s-a extins până la latitudinea de 550. La noi este
cultivat la câmpie şi dealuri, poate să apară şi sălbăticit.
Din punct de vedere ecologic, s-a dovedit foarte pretenţios faţă de căldură; rezistă bine la
ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă), dar este sensibil faţă de îngheţurile
timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi. Este puţin exigent faţă de troficitatea solului
şi suportă terenurile bătătorite din islazuri, din curţi, dar se dezvoltă mult mai bine pe soluri
uşoare, afânate, revene. Inundaţiile trecătoare sunt suportate, dar evită solurile mlăştinoase.
Temperament de semiumbră, are nevoie de protecţie în tinereţe, creşte bine şi în plină
lumină.
Arbore de mărimea a III-a, până la 15 m înălţime, cu tulpina dreaptă, scurtă, ramificată de
la mică înălţime. Scoarţa brună-cenuţie, ritidom format de timpuriu, cu crăpături largi. Coroana
globulară, formată din ramuri lngi, cu numeroase ramificaţii secundare, are lujerii zvelţi, bruni-
cenuţii, glabri sau slab pubescenţi. Mugurii sunt mici (3 mm), ovoizi, glabri şi cicatrice mari.
Frunzele sunt ovate sau eliptice, de 6-18 cm lungime, întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici, pe
margini neregulat serate, cu vârful acut sau scurt acuminat, iar baza uşor cordată sau rotunjită;
sunt subţiri, pe faşă glabre, netede, iar pe dos glabre sau răzleţ-pubescente pe nervuri, cu peţioli
lungi de 1-5 cm (fig.133). Florile, unisexuat-monoice sau dioice, apar în mai. Fructele, de 1-2,5
cm lungime, alb roşietice şi chiar negricioase, stau pe pedunculi de aceeaşi lungime cu duda,
comestibile, dulci.
În culturi ornamentale se întâlneşte
Morus alba f. pendula, de obicei are dimensiuni arbustive, cu ramuri subţiri, pendente;
Morus alba f. constantinopolitana, cu ramuri groase, tortuoase;
Morus alba f. nana.
Maturitatea este timpurie, maturaţie anuală, în vară, fructificaţia abundentă.
Este o specie apreciată pentru sericicultură, şi pentru fructele comestibile. Se poate folosi
pentru garduri vii, în aliniamente de-a lungul şoselelor, (dar nu pe străzi şi alei din cauza
fructelor, excepţie fac exemplarele mascule).
Se poate obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă prin butăşire, altoire, marcotaj.
Semănăturile de vară se fac imediat după coacerea fructelor, fără a le descărna; cele de
primăvară se fac cu sâmburi descărnaţi (sfârşitul lunii aprilie), ţinuţi în apă 3 zile sau stratificaţi
aproximativ 40 de zile. Semănatul se face în răsadniţe; puieţii tineri se protejează de îngheţuri.
Butăşirea se face vara (iunie-iulie), cu butaşi cu călcâi semilignificaţi.
Marcotajul se practică rar, prin muşuroire.
Formele ornamentale se multiplică prin altoire de primăvară ( procedeul în oculaţie).
Cultura dudului negru se face în mod similar.
Morus nigra L. - dud negru.
Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. Ca şi dudul alb, la noi a fost cultivat în
curţi, grădini, livezi, dar mai rar.
Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri, dar este mult mai puţin utilizat în
sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre, pe dos păroase).
Se deosebeşte de dudul alb prin: coroana mai largă şi mai deasă; lujerii pubescenţi,
mugurii mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5 solzi; frunzele, de obicei nelobate, cu marginea
neregulat şi adânc serată, la bază profund cordate şi mai scurt peţiolate, relativ groase, pe faţă
scabre, iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri (fig.134). Florile sunt obişnuit dioice, iar
dudele, de culoare roţie-închis până la neagră, foarte scurt pedunculate.
Este un arbore decorativ, pretându-se la cultura în parcuri, izolat sau în grupuri, în
aliniamente, etc.
Genul Maclura Nutt.
Maclura aurantiaca Nutt.[Maclura pomifera(Raf. C.K.Schneid)]- maclură
Specie originară din sudul Americii de Nord, din zona preeriilor. În ţară este cultivată în
scop ornamental, prin parcuri şi grădini.
Manifestă sensibilitate la geruri şi faţă de îngheţurile timpurii, care în tinereţe produc
degerarea lujerilor anuali. Rezistă la secetă, vegetează pe orice sol, dar pe soluri sărace şi
deficitare în umiditate rămâne de dimensiuni arbustive. Creşteri frumoase se realizează numai pe
soluri fertile, cu apă freatică la mică adâncime. Temperamentul este de semiumbră.
Atinge până la 20 m înălţime, uneori rămânând sub formă de tufă. Tulpina este dreaptă,
ramificată de la mică înălţime, cu scoarţa portocalie-întunecat şi ritidom de timpuriu, adânc
brăzdat. Coroana este largă, deasă; lujerii geniculaţi, verzi-măslinii până la bruni, glabri, cu spini
puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lângă muguri; mugurii alterni, mici, sferici, cu
cicatricea aproape rotundă şi cu o singură urmă fasciculară vizibilă. Frunzele sunt întregi, ovate
sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate, la bază brusc îngustate ori slab cordate, cu
marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare (fig.137). Florile unisexuat-dioice,
apetale, cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice, lung pedunculate, cele femele în capitule
sferice, de 2,5-3,5cm diametru. Înfloreşte în luna mai. Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase,
de 5-14 cm diametru, cu suprafaţa neregulată, de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase
drupe false, mici, (sincarp), provenite din dezoltarea caliciului sudat cu ovarul. Seminţale albe,
conţin un suc lăptos, care în contact cu aerul se înegreşte.
Maclura aurantiaca var. inermis (André) Schneid., are lujeri nespinoşi sau cu rudimente
de spini.
Maturaţia este anuală, în octombrie, la noi fructele nu dau în pârgă, seminţele germinează
totuşi. Lăstăreşte şi drajonează. Creşte destul de repede şi suportă tunderea.
Este o interesantă specie ornamentală, are frunziş frumos, dar îndeosebi arborii încărcaţi
cu fructe sunt pitoreşti.
Se utilizează ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea aleilor sau în garduri vii.
Se poate obţine din sămânţă sau butaşi, formele ornamentale prin altoire în despicătură.
Semănăturile se fac în mai în pepiniere sau răsadniţe, cu sămânţă stratificată circa o lună. Pentru
butăşire se folosesc fragmente de rădăcină (butaşii de ramură, cu călcâi, se înrădăcinează greu)
în răsadniţe, în decembrie.
Genul Ficus
Ficus carica L. – smochin.
Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă,
în sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol)
(fig.135).
Arbore de 10m înălţime, trunchiul ramificat de la bază, lujeri verzi-măslinii până la bruni,
glabri, frunzele de la lat-ovate la subrotunde, 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri
largi, marginale, neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase,
peţiol de 3-5cm lungime.
Fructele, sicone, 5-8cm lungime, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci.
Genul Broussonetia
Broussonetia papyrifera (L) Vent. – dud japonez.
Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice.
Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri.
În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime).
Lujerii pubescenţi, viguroşi. Frunzele polimorfe, asimetrice, de 7-10 cm lungime, acuminate, la
bază cordiforme sau rotunjite, pe margine dinţate, la plantele tinere, mai ales, adânc şi simetric
lobate, pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig.136). Florile dioice, pe tipul patru. Fructele
compuse, polidrupe globuloase, de cca. 2 cm diametru, portocalii.
Familia ULMACEAE Mirbel
Genul Ulmus L.
Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire
largă în Europa, Asia şi America de Nord.
Lujerii sunt geniculaţi, frunzele căzătoare, aşezate distic, cu baza asimetrică şi margini
dublu-serate. Florile sunt hermafrodite, mici, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii
şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructul samară orbiculară eliptică, obovată,
turtită, înconjurat complet de o aripioară membranoasă, ştirbită, purtând stigmatele persistente la
partea superioara şi urmele caliciului la bază. Coacere şi diseminare sunt timpurii, la câteva
săptămâni după înflorire.
Ulmus minor Mill. (Ulmus foliacea Gilib., Ulmus glabra Mill., Ulmus campestris
Auctnon L., Ulmus carpinifolia Gled.) – ulm de câmp
Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig.33).
Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează
aproximativ paralela de 550. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Pe
versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară.
Este o specie relativ termofilă, rezistentă la secetă, la îngheţuri târzii şi timpurii. Gerurile
de iarna îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului.
Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. Faţă de
lumină se comportă diferit, după staţiune. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. Este
o specie de semiumbră.
Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru.
Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, la vârste înaintate cu numeroase
rădăcini superficiale, din care drajonează. Tulpina dreaptă, elagată, îngroşată la bază; ritidomul
timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. Coroana este conică până la
globulară, regulată, cu ramuri ascendente. Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau
pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie. Mugurii
sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe margini
albicios-ciliaţi. Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate,
evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2cm
(fig.138). La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri de peri albi
numai la subsuoara nervurilor, în rest scabre (aspre) pubescente; uneori au numeroase glande
punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe
crăci lacome, care sunt frecvent aspre, uşor păroase, fapt pentru care nu trebuie folosite la
determinări). Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-
violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie), înainte de înfrunzire. Fructele
sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare. Sămânţa este plasată
excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul
seminţei.
Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată, se cunosc o serie de forme şi
varietăţi:
Ulmus minor var suberosa, cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase;
Ulmus minor var stricta (Lindl.) Rehd., cu coroana piramidală, cu ramuri ascendente;
Ulmus minor f. pendula, cu lujeri pendenţi;
Ulmus minor var. dampieri, cu coroana columnară, frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi;
Ulmus minor var. dampieri f. wredii, cu frunzele galbene-aurii,
Ulmus minor var. umbraculifera, cu coroana deasă, globuloasă;
Ulmus minor var. variegata,cu frunze cu pete albe.
Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). Fructificaţiile sunt
dese, aproape anuale şi abundente, fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. Lăstăreşte
şi drajonează abundent, puieţii cresc repede, pot copleşi şi elimina puieţii de stejar, la 5 ani ating
înălţimi de 3–5 m. Longevitatea este de 300–400 ani.
În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă
sau piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Se poate folosi cu bune rezultate
în aliniamente în regiuni calde şi secetoase.
Ulmus procera Salisb. (Ulmus campestris L.) – ulm de câmp, ulm păros de câmp.
Specie indigenă, răspândită în centrul vestul şi estul Europei. La noi se întâlneşte
sporadic, la câmpie şi dealuri; din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor,
mai ales iarna.
Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom
adânc brăzdat. Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. Frunzele
subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis, scabre,
pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoaranervurilor au
smocuri de peri albicioşi. Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică,
atingând fundul crestăturii.
Cultivaruri rezistente la grafioză:
Ulmus procera cv. Bea Schwartz.; Ulmus procera cv. Christine Buisman.
Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With, Ulmus scabra Mill) – ulm de munte
Specie indigenă, la care pe direcţia est-vest, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp,
este mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ 700 latitudine nordică în Suedia, limita sudică
lasă în afară unele zone mediteraneene, din arealul ulmului de câmp (fig.33). La noi este
răspândit diseminat sau în pâlcuri, din regiunea de deal până în cea de munte, altitudinea maximă
fiind de 1100 – 1300m.
În ceea ce priveşte cerinţele ecologice, este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm)
decât ulmul de câmp, dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil), faţă de
precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). Este pretenţios faţă de bogăţia solului
în substanţe nutitive. Are temperament de semiumbra.
Este în mod obişnuit, arbore de mărimea a II-a, rar până la 30 m înălţime. Tulpina,
dreaptă sau cu creştere neregulată, are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”),
cu ritidom mai închis, cu crăpături înguste. Are coroana mai largă, şi mai neregulat ramificată- în
masiv; lujerii viguroşi, bruni-verzui sau roşcaţi, scabru pubescenţi, lipsiţi de crăpături
longitudinale, dar cu lenticele numeroase; mugurii ovo-conici, obtuzi, brui-negricioşi, violacei,
pubescenţi, prevăzuţi cu peri aurii, lucitori. Frunzele sunt eliptice până la obovate, asimetrice,
acut dublu-serate, de 8-16 cm lungime, scurt peţiolate (0,3-0,5 cm), aspre (rar netede) pe faţă, pe
dos pubescente, cel puţin de-a lungul nervurilor; caracteristic, lung şi brusc acuminate la vârf,
uneori, în special pe lăstari, cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). Florile sunt mai
mari; samarele, de până la 2,5 cm lungime, lat-eliptice până la rotunde, cu aripă încreţită, mai
moale şi de culoare mai verzuie; sămânţa aşezată central, neatinsă de ştirbitură (fig.139). Se coc
ceva mai târziu, prin mai-iunie.
Varietăţi:
Ulmus glabra var purpurea, cu frunze purpurii;
Ulmus glabra var. pendula, cu lujeri pendenţi, coroana aplatizată.
După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă, periodicitatea
fructificaţiei, maturitate, uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. Lăstăreşte mai
slab şi nu drajonează. Creşte rapid în tinereţe.
Longevitatea este de 100-200 de ani.
Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi).
Ulmus laevis Pall. (Ulmus effusa Willd.) – velniş, vânj.
Specie indigenă, cu areal destul de întins în Europa (fig.33). La noi ocupă suprafeţe mult
mai mici decât ceilalţi ulmi. Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi
zăvoaiele din sudul şi sud-vestul tarii.
Prezintă o amplitudine termică destul de largă. La noi manifestă preferinţe pentru climate
blânde; este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi şi are temperament
mai de lumină.
Este un arbore cu tulpina dreaptă, zveltă, costată la bază, înalt de până la 30-35 m .
Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri, exfoliabili.
Lujerii sunt geniculaţi, subţiri, uneori aproape pendenţi, brun-verzui, glabri, lucitori. Mugurii,
conici sau fusiformi, ascuţiţi, de până la 1 cm lungime, au solzii bruni-deschişi, neciliaţi şi
prevăzuţi pe margine cu o dungă lată, de culoare brună mai închisă. Frunzele, eliptice sau
obovate, dublu-serate, acuminate, au peţiolul scurt, de cca. 0,5 cm (fig.140). Caracteristice sunt
pronunţat asimetrice, des şi moale pubescente pe faţa inferioară. Florile sunt grupate în fascicule
de câte 20-25, cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile. Samarele sunt pendente, lung şi
inegal pedunculate (0,6-3 cm), ovate, mai mici (cca. 1cm) decât la speciile anterioare, evident
cicliate pe margini, adânc ştirbite la vârf.
Fructifică la vârste mici şi aproape anual. Lăstăreşte bine, drajonează slab.
Longevitate până la 100-200 de ani.
Este atacat de Ophiostoma ulmi, dar este mai puţin sensibil decât ulmul de câmp.
Ulmus pumila L. - ulm de Turkestan.
Specie exotică, răspândită în Siberia, Mongolia şi China (Fig.33). La noi a fost introdus
în culturi ornamentale şi forestiere, mai ales în regiunea de câmpie.
Creşte într-un climat excesiv-continental, este foarte rezistent la secetă şi geruri. La noi
suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii. Are mare amplitudine de adaptare la condiţiile edafice.
Rezistă bine la soluri grele, compacte, uscate şi pietroase şi pe soluri degradate, pe terenuri
sărăturoase. Are temperament mai de lumină decât ceilalţi ulmi.
Realizează înălţimi mici, până la 15 m. Înrădăcinarea este foarte puternică, dezvoltată
lateral şi în profunzime. Tulpina are tendinţă de înfurcire; prezintă scoarţă cenuşie-deschisă şi
formează ritidom cu crăpături destul de adânci. Coroana este deasă, mult ramificată. Lujerii sunt
subţiri, cenuşii-pubescenţi, distici, cu internoduri scurte; exemplarele tinere au uneori ramurile
îndreptate în sus, prezentând o formă fastigiată. Mugurii sunt mici, de 1,5-3 cm, ovoizi, glabri,
bruni-întunecaţi. Frunzele, eliptice sau eliptic-lanceolată, de 2-7 cm lungime, acuminate,
simetrice, glabre, au marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată), peţioli de 2-4 mm
lungime, glabri. Înfrunzeşte primăvara devreme (fig.141). Florile, mici, violete, iar samarele sunt
orbiculare, de 1-1,5 cm, la vârf adânc şi lat crestate, sămânţa centrală.
La noi se întâlneşte frecvent Ulmus pumila var pinnato-ramosa, cu port elegant,
piramidal.
Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5 ani. Lăstăreşte, nu drajonează. Creşte
activ în tinereţe (50 cm/an), ulterior ritmul scade foarte mult.
Longevitate 100 de ani.
Este o specie cu mare valoare ornamentală, se pretează la tundere (garduri vii) şi este
folosit în aliniamente, arbori izolaşi, în grupuri, în masiv.
Ulmus hollandica Mill. (Ulmus minor x Ulmus glabra)
Hibrid natural, cultivat în parcuri şi ca arbore de alei.
Ulmii se obţin din sămânţă, marcote, butaşi şi drajoni. Samarele se seamănă imediat după
recoltare, la 5-6 mm adâncime. Marcotajul muşuroit este des utilizat la obţinerea hibridului
Ulmus hollandica. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind, altoirea
da vară , august); altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie).
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se foloseşte în Olanda pentru Ulmus minor.
Genul Celtis L.
Cuprinde circa 70 de specii, arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică, din regiunile
tropicale până în cele temperate. Lujerii au măduva întreruptă, formată din lamele foarte dese.
Frunze asimetrice, cu 3 nervuri din baza. Flori poligame, andromonoice, cele mascule în
fascicule la baza lujerilor, cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor, obişnuit
solitare. Fructele – drupe sferice sau ovoidale, cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos.
Celtis australis L. – sâmbovină.
Specie indigenă, răspândită în Europa mediteraneană, Africa de Nord şi Asia de Vest. La
noi apare sporadic în Banat, Oltenia şi Dobrogea.
Este o specie termofilă, în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. Rezistă bine la
secetă, specie xerofită. Preferă soluri uşoare, fertile, bine drenate, creşte bine şi pe soluri
sărăturoase. Are temperament de semiumbră, acoperă şi umbreşte bine solul.
Realizează înălţimi de până la 20m, dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă,
formată din ramuri subţiri, neregulată. Scoarţa este netedă, fără excrescenţe suberoase, cenuşie-
închis. Lujerii sunt subţiri, flexibili, lenticelaţi, bruni-verzui, pubescenţi, cu muguri mici,
comprimaţi, ovoid-conici, alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit); solzi păroşi. Frunzele,
distice, ovat-lanceolate, de 4-12 cm lungime, cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică, lat-
cuneată sau rotunjită, pe margini numai spre bază întregi, în rest acut-serate; pe faţă verzi-
întunecat, scabre, pe dos verzi-deschis şi moi pubescente; peţiolul de 5-18 mm lungime (fig.142).
Florile cu perigon cu cinci lacinii; apar prin mai, o dată cu înfrunzirea şi sunt mici, verzui.
Fructele, drupe sferice, de 8-12 mm diametru, la început verzi,la maturitate brune-violacei-
negricioase; sâmburele carenat, cu pereţi tari, negricios-punctaţi; pedunculul puţin mai lung
decât peţiolul frunzei; se coc prin septembrie.
Maturitatea este timpurie, fructificaţiile abundente. Seminţele încolţesc greu. Lăstăreşte
relativ viguros. Creşteri active numai în tinereţe. Longevitate destul de redusă.
Este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. Se poate utiliza
pe terenuri uscate, pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre).
Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate, înverzeşte peisajul şi
umbreşte bine solul. Se foloseşte în masive, grupuri sau izolat, în parcuri de-a lungul aleilor şi
şoselelor a dat rezultate foarte bune.
Celtis occidentalis L. - sâmbovină americană.
Specie exotică, răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. În
ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini (exemplare frumoase se găsesc la Bazoş şi Simeria).
Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă, rezistă mai bine la ger. Vegetează
activ pe soluri fertile, profunde.
Poate atinge 25 m înălţime. Scoarţa este netedă numai în tinereţe, de culoare cenuşie, apoi
se formează un ritidom caracteristic, cu excrescenţe suberoase, adânc şi neregulat crăpat. Lujerii
glabri sau slab pubescenţi, roşii-bruni, geniculaţi, cu muguri de 5-6 mm, strâns alipiţi de lujer.
Frunzele de 5-12 cm lungime, cu peţiolul de până la 2 cm, sunt ovate sau ovat-lanceolate, cu
vârful lung acuminat, dar de obicei, serate numai în jumătatea superioară; pe faţă sunt netede,
glabre lucitoare, iar pe dos pubescente numai pe nervuri (fig.143). Florile au 6 lacinii, iar fructele
sunt drupe globuloase, de 7-10 mm, uşor alungite, portocalii sau purpurii-întunecat, cu mezocarp
foarte subţire şi sâmburele slab carenat, zbârcit; peduculul aproximativ la fel de lung ca şi
peţiolul frunzei.
Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni, marcote, altoaie). Se seamănă
primăvara, seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi, fructele se pot trata cu acid
sulfuric concentrat, 30-60 minute. Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă.
Puieţii au o creştere rapidă.
În colecţiile dendrologice din ţară se mai întâlnesc: Celtis reticulata Torr.(originară din
vestul Americii de Nord), Celtis glabrata Stev. (originară din Caucaz şi Crimeea), Celtis
bungeana Bl şi Celtis labilis C.K. Schneid..(orginare din China şi Coreea), Celtis tenuifolia Nutt.
(originară din sud-estul Americii de Nord), Celtis jesoenssis (originară din Coreea şi Japonia).
Din această familie în parcurile din România se mai cultivă specii din genul Zelikova:
Zelkova hirta (fig.144) şi Zelkova crenata.
ORDINUL SANTALALES
Familia LORANTHACEAE Don.
Cuprinde arbuşti semiparaziti (seva brută se extrage din planta gazdă şi se prelucrează).
Ramificaţie dicotomică, frunze opuse, persistente sau căzătoare. Flori dioice, fructul falsă
bacă. Endospermul seminţei conţine alburn deosebit de bogat în rezerve nutritive, care asigură
hrănirea plantulei de la germinaţie până când acesta devine dependentă de planta-gazdă.
Genul Viscum L.
Viscum album L. – vâsc, vâsc alb.
Specie indigenă răspândită în centrul, nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de
obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină
frecvenţă de instalare a vâscului, deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor
să germineze, după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate.
Este un arbust de până la 50-60 cm, ramificat dicotomic. Fixarea de planta mamă se face
prin haustori. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie; sunt verzi-gălbui.
Frunzele persistente, opuse, alungit-obovate, de 2-4 (8) cm lungime, sesile, glabre, groase,
întregi pe margine, verzi-gălbui, concolore (fig.145). Florile unisexuat-dioice, mici, galbene-
verzui, îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent; înfloreşte prin februarie-
aprilie. Fructele, false bace, sferice, de cca. 8 mm diametru, albe, translucide; se coc prin
decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări, rămân pe lujeri până primăvara. Diseminarea se
produce, de regulă, cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă, cleioasă –
viscina, care se întăreşte în contact cu aerul; păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa
aderă la suport; în partea opusă suportului, sămânţa dezvoltă un pseudopivot, care fixează
plantula în planta gazdă, realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi
cele ale gazdei; ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”).
Se cunosc trei subspecii:
Viscum album ssp. abietis (Wiesb) Abromeit, cu frunze lungi până la 8 cm, de trei ori mai
lungi decât late, vegetează pe brad şi molid;
Viscum album ssp.austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var.pini), cu frunze lungi
până la 4 – 6 cm, cel puţin de 5 ori mai lungi decât late, parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus
nigra;
Viscum album ssp.album, cu seminţe cu laturile plane (nu convexe), vegetează pe diferite
foioase, mesteacăn, plopi, sălcii, tei, jugastru, paltin, rar pe frasin, ulm, stejar, carpen, nu apare
niciodată pe fag.
Maturitatea este timpurie, fructificaţii anuale sunt abundente. Tulpinile cresc încet, după
fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod.
Se înmulţesc vegetativ, prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă; instalat masiv,
vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor.
Prezintă interes medicinal, conţine viscotoxin, chlorin şi histamin, maceratul se foloseşte
pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental, tradiţie
la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou.
Genul Loranthus L.
Loranthus europaeus Jacq. - vâsc de stejar.
Răspândit în Europa sudica şi central-estică. La noi apare în regiunea de dealuri, de
preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil, tei argintiu, mesteacăn sau
fag).
Ca şi vâscul alb, formează tufe de până la 50-60 cm înălţime, ramificate dicotomic. Spre
deosebire de vâscul alb, lujerii sunt bruni, iar frunzele căzătoare, peţiolate, oblong-obovate, lungi
de 2-4 cm, cuneate, cu marginea întreagă, uneori revolută, verzi-întunecate (fig.145). Florile
unisexuat-dioice, apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. Fructele, false
bace sferice, galbene, se coc în octombrie. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. Haustorul este
însă neramificat, aproape sferic, provocând umflarea puternică a ţesutului atacat. Atacul se poate
solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. Se instalează de
preferinţă tot pe arbori slăbiţi, debilitaţi.
ORDINUL ARISTOLOCHIALES
Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl.
Genul Aristolochia L.
Aristolochia durior Hill. (Aristolochia sipho, Aristolochia macrophylla) – mărul lupului
Specie exotică originară din America de Nord. La noi se cultivă rar, ca liană decorativă.
Preferă locurile adăpostite, semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. Plantă volubilă de
până la 10 m lungime, cu lujerii anuali verzi, glabri şi frunzele mari (10-30 cm), alterne,
reniforme, cu vârful scurt acuminat sau obtuz, baza cordifomă, marginea întreagă, palid-verzui
pe dos, la început pubescente şi cu peţiol lung (fig.146). Florile sunt solitare, aşezate la
subsuoara frunzelor, lung pedunculate, cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului; sunt
tubuliforme, recurbate (în formă de lulea), de cca. 3 cm lungime; perigonul este format din 3 lobi
verzui, cu pete purpurii; apar prin luna mai. Fructul, o capsulă dehiscentă, de 6-8 cm lungime.
Prezintă numai importanţă ornamentală.
ORDINUL POLYGONALES
Familia POLYGONACEAE A.L.Juss
Genul Bilderdykia Dumort.
Bilderdykia aubertii (Louis Henry) Moldenke
Specie originară din estul Mării Caspice (din Turkmenia). La noi se cultivă prin grădini şi
curţi, în regiunile de câmpie şi deal, dar se poate cultiva şi în regiunile montane inferioare.
Specie de lumină-semiumbră, xeromezofilă, rezistentă la secetă, nepretenţioasă faţă de
sol.
Preferă locuri însorite, în tinereţe va fi ferită de îngheţuri şi geruri excesive.
Este un arbust volubil, cu tulpini ce pot depăşi 5 m lungime. lujerii sunt glabri, verzi,
striaţi. Frunzele alterne, ovate, de 4-10 cm lungime, cu vârful acut sau acuminat şi baza cordată
sau hastată, pe margine întregi, peţiolul de 1-3,5 cm lungime (fig.147). Florile hermafrodite,
albe, mici, (6-8 mm diametru) grupate în panicule multiflore terminale, cu perigonul din 5 lobi.
Înfloreşte din iulie până în octombrie. Fructele, achene mici, negre, trimuchiate.
Este un valoros arbust ornamental cu care se pot îmbrăca chioşcuri, balcoane, ziduri şi
garduri mai puţin estetice.
ORDINUL TRICCOCAE
Familia BUXACEAE Dumort.
Genul Buxus L.
Buxus sempervirens L. -merişor, cimişir
Specie exotică originară din Europa de Sud, Africa de Nord, Asia Mica şi Asia de Vest.
Provine din regiuni cu climă blândă, dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate
degera, uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii); rezistă bine la ger, faţă de
sol este nepretenţios. Are temperament pronunţat de umbră, necesită protecţie în tinereţe
împotriva insolaţiei. Ulterior se poate dezvolta în plină lumină.
Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime; la noi nu
depăşeşte 5-6m. Tulpina este ramificată, cu coroana deasă, uşor modelabilă prin tundere. Lujerii
sunt verzi, în patru muchii, glabri. Frunzele persistente, opuse, eliptice, sau ovate, mici (1-3 cm),
cu vârful obtuz sau emarginat, marginea întreagă, pieloase, verzi-închis lucitoare pe faţă, verzi-
gălbui pe dos (fig.148). Florile unisexuat-monoice, mici, alburii, apetale, axilare, cu o floare
femelă înconjurată de mai multe flori mascule; au perigonul pe tipul 4, stamine 4 şi ovarul
trilocular. Fructul, o capsulă globuloasă, trivalvată, de cca. 8 mm lungime, cu câte două seminţe
negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve.
Prezintă o serie de forme şi varietăţi:
Buxus sempervirens var. arborescens, creşte mai înalt, cu frunze ovale;
Buxus sempervirens var.rotundifolia, cu frunze oval-rotunjite, mai late;
Buxus sempervirens var.anguatifolia, cu frunze lanceolate, de 2–3,5cm;
Buxus sempervirens var.marginata, (aureo-marginata),
Buxus sempervirens var.aureo-variegata (aureo-maculata),
Buxus sempervirens var.argenteo-variegata.
Rezistă bine la poluare, fum şi praf. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi
numai în plină lumină, în regiunile calde din sud-vestul ţării. Creştere este foarte înceată,
longevitatea mare.
În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau
grupate, fie în garduri vii.
Se obţine din sămânţă (foarte greu), prin marcotaj (primavara), despărţirea tufelor
(primăvara, toamna) şi butăşire. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august)
şi plantaţi la loc umbrit, în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. Formele horticole se
obţin prin altoire în placaj lateral.
ORDINUL RANALES
Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. Florile sunt
hermafrodite, cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă), receptaculul este bombat, uneori alungit
sub formă de con, dispunerea elementelor florale este spiralată, carpelele şi pistilele numeroase şi
libere. Fructele frecvent folicule, rar samare, capsule sau bace.
Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss
Include peste 100 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile subtropicale şi temperate ale
Americii şi Asiei. Lujerii prezintă un inel stipelar la noduri. Frunze căzătoare sau persistente,
alterne, simple, cu marginea întreagă. Florile hermafrodite, terminale, cu învelişurile florale
dispuse spirociclic şi numeroase carpele şi stamine; carpele libere, dispuse în spirală pe
receptaculul proeminent, alungit la maturitate, în formă de con, fructele multiple plurifolicule sau
plurisamare, lemnoase.
Genul Magnolia L.
Cuprinde aproximativ 80 de specii din estul Asiei, Americii Centrale şi de Nord şi
Himalaia. Lujerii viguroşi, mugurii terminali mari. Frunze căzătoare sau persistente, uneori
foarte mari, cicatricea lăsată de frunză este mare, cu 6 sau mai multe urme fasciculare. Flori
solitare, mari, apar înainte sau după înfrunzire, cu 3 sepale, 6-16 petale, numeroase carpele şi
stamine. Fructele plurifolicule, cărnoase până la maturitate, apoi lemnoase; fiecare foliculă are 1-
2 seminţe acoperite de un aril roşietic, seminţele sunt suspendate de un fir lung.
Magnolia acuminata L. – magnolie mare, magnolie
Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului
Mississippi). La noi a fost cultivată cu bune rezultate în Staţiunile de luncă din arboretul Simeria.
Reprezentative sunt aici biogrupele de Magnolia, Liriodendron, Juglans nigra. Este mai bine
adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii, rezistă bine la ger şi îngheţuri. Se
dezvoltă bine pe soluri aerisite, bine şi constant aprovizionate cu apă, (pe soluri aluvionare de
luncă).
Specie de semiumbră, în tinereţe necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei.
De obicei este arbore de mărimea a II-a, dar poate ajunge până la 30m înălţime şi 1m
diametru. Tulpina dreaptă, se poate urmări până la vârf (fig. 149). Scoarţa este mult timp netedă,
cenuşiu-albicioasă, ritidomul este cenuşiu-deschis. Coroana larg-piramidală, cu frunziş abundent
în tinereţe, iar cu timpul devine neregulat lăţită. Florile de 3-6 cm diametru, verzi-gălbui, cu 3
sepale şi 6 petale, nu au miros, apar după înfrunzire în mai - iunie. Fructele multiple, în formă
de con, de 4-6 cm lungime, roşii-închis, se coc în septembrie. Fructifică abundent, la 2-3 ani,
puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80% (ridicată). Creşte rapid, mai ales în tinereţe,
dispune de o bună capacitate de concurentă interspecifică.
Dintre formele pentru amenajări peisagere se remarcă Magnolia acuminata forma
„variegata”.
Magnolia kobus D.C.- magnolie
Specie originară din Japonia, se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini, de la
câmpie până în regiunile premontane. În ţara de origine,creşte în climat cald si umed. La noi se
dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral. Exemplarele izolate, neprotejate, pot suferi din
cauza gerurilor din perioada de iarnă, în tinereţe au nevoie de protecţie.
Arbore de mărimea a III-a, atinge până la 10-12m înălţime. Coroana este alcătuită din
ramuri subţiri. Flori mari, de 10 cm diametru, cu 3 sepale mici, brune-verzui, păroase, căzătoare
şi 6-9 petale albe cu o dungă roz-violet la bază, înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. Florile
persistă scurt timp şi sunt afectate de temperaturile scăzute. Fructele sunt plurifolicule alungite,
cilindrice, de 10-12 cm lungime (fig. 149). Seminţele acoperite cu arile purpurii, lucitoare.
Fructifică destul de bine, puterea germinativă este de 60-70%. Reprezintă un valoros arbore
ornamental, când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini.
Varietăţi:
Magnolia kobus var. borealis - arbore viguros, cu coroană conică, ramurile laterale
şi lujerii rigizi şi groşi la bază mai mult de 5 mm.
Magnolia kobus var. kobus –arbore cu ramuri laterale şi lujeri subţiri.
Magnolia kobus var. stellata – arbust de 3 m înălţime şi 3 m diametru, frunze
obovate cu marginea uşor ondulată (lobată).
Magnolia obovata Thunb.
Originară din Japonia, arbore până la 30 m înălţime, cu coroana larg, piramidală, la noi
este arbust. Frunze obovate, de 20-40 cm lungime, cad în septembrie. Flori mari în formă de
cupă, albe, parfumate, apar în luna iunie.
Magnolia denudata Desr.
Arbore de 2-4 m, înălţime, dar în China atinge 10 m. Coroana largă şi bogată, frunze de
10-15 cm lungime, obovate. Flori cu 9 sepale şi petale strâns campanulate la început, apoi mai
larg campanulate, cu diametrul de 12-14 cm.
Magnolia grandiflora L.
Originară din America de Nord, suportă numai climate calde, blânde. Atinge înălţimi de
25 m. Frunze persistente de 8-18 cm lungime, lucioase pe faţă, cad în anul al doilea. Flori mari,
de 10-20 cm diametru, albe, parfumate, înfloresc din mai până în august.
Magnolia liliiflora Desr.
Originară din China, mult cultivată în Japonia. Este un arbust de 3 m înălţime, cu
ramificaţie slabă. Frunze nereticulate sau slab reticulate, de 10-18 cm. Flori cu petale purpurii la
exterior, albe în interior.
Magnolia liliflora cv. Nigra – flori mult mai mari, de 12 cm lungime, cu petale purpurii-
închis la exterior şi purpurii-deschis în interior.
Magnolia macrophylla Michx.
Originară din S.U.A., creşte numai pe soluri profunde şi bogate, în parcuri trebuie ferită
de vânturi. Arbore de 10 m înălţime, coroana largă şi globuloasă, frunze cordate la bază, cu
lungimea de 20-50 (80) cm. Flori de 20-30 cm, cu 6 petale albe, la bază cu o pată roz de
semilună, înfloreşte în iunie fructul de 6-8 cm, păros, roz.
Magnolia tripetala L.- magnolie
Originară din S.U.A., arbore de 10 m înălţime, cu coroana largă, lujeri glabri, frunze
obovate, de 30-60 cm lungime, pe dos verzui-argintii, înfloreşte după înfrunzire, flori albe, cu
miros neplăcut, fructe în formă de con de 10 cm lungime, de culoare roz.
Magnolia x soulangiana Soul. Bod. - magnolie
Este un hibrid între Magnolia denudata şi Magnolia liliiflora.
Arbust, rar depăşeşte 3-4 m înălţime, frunze obovate până la eliptice, de 10-15 cm lungime, se
îngustează spre vârf, pe dos mai mult sau mai puţin pubescente.
Magnoliile sunt specii termofile, preferă un climat blând, cu ierni puţin geroase şi locuri
adăpostite, ferite de curenţi reci. Se dezvoltă bine la lumină, dar şi la semiumbră. Toate speciile
cresc pe soluri fertile, revene, cu umiditate suficientă, multe specii cresc bine în condiţii de
masiv, mai ales cele cu frunze mari şi cele care înfloresc devreme. Se folosesc izolat sau în grup.
La noi se găsesc chiar în zone mai reci (Braşov).
Înmulţirea
Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă. Recoltarea seminţelor se face în
septembrie şi se seamănă primăvara, se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de
nisip şi turbă în părţi egale. Se protejează iarna plantulele, cele din sămânţă înfloresc după 12-15
ani. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute.
Marcotajul este o metodă des folosită, se utilizează metoda prin arcuire (în august -
septembrie).
Formele ornamentale se înmulţesc prin altoire în seră iarna sau vara pe portaltoi în
ghivece. Pentru speciile viguroase, robuste, se vor utiliza ca portaltoi specia Magnolia
acuminata, iar pentru cele mai puţin viguroase specia Magnolia kobus.
Butăşirea se execută utilizând hormoni de înrădăcinare, se poate face în seră, în perioada
de vegetaţie.
Genul Liriodendron L.
Liriodendron tulipifera L. - arbore lalea
Specie originară din sud-estul Americii de Nord. La noi specia este mult introdusă de
mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. La Simeria s-au obţinut rezultate
deosebite. Preferă zonele cu climate moderate, fiind sensibil la îngheţuri târzii, rezistă relativ
bine la gerurile mari din iarnă, iar zăpezile abundente, grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor
destul de fragile. Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol, preferă soluri afânate, profunde,
cu apa freatică la mică adâncime, nu rezistă la secetă, are temperament de lumină.
Este un arbore de mărimea I, în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4
m. Tulpina dreaptă, cilindrică, bine elagată, cu scoarţa subţire, cenuşiu-închis, la bătrâneţe are
ritidom subţire, relativ slab crăpat longitudinal. Frunze lung peţiolate, toamna galben – auriu
intens (fig. 150). Flori hermafrodite terminale, asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte
leirion înseamnă crin şi dendron arbore). Fructe în formă de conuri alungite, de 6-8 cm, include
numeroase samare monoaripate. Maturitatea are loc toamna, uneori răspândirea durează până
primăvara. Fructificaţiile sunt destul de abundente, periodicitate mică, putere de germinaţie
foarte mică (10–15%). Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. Longevitate de
aproximativ 500 ani.
Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului, formei şi coloritului de
toamnă al frunzelor, frumuseţii frunzelor şi florilor.
Forme horticole:
Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă.
Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal.
Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi
admirate sau de-a lungul aleilor.
Înmulţire:
Se practică semănatul de toamnă - seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează
greu, temperatura nu va depăşi 50C.
Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. Puieţii, sensibili la
arşiţă, se vor proteja.
Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. Altoirea dă rezultate bune în sere prin
procedeul în despicătură, pe puieţii de 1an în ghivece.
Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss.
Cuprinde multe specii ierboase, puţine lemnoase. Interes dintre speciile lemnoase
prezintă cele din genul Clematis.
Genul Clematis L.
Cuprinde aproximativ 230 de specii, multe ierboase, puţine subarbustive, de obicei liane
agăţătoare, muguri opuşi, flori hermafrodite, mai rar dioice, grupate în cime, solitare sau în
panicule. Fructele sunt achene cu stil lung, persistent, plumos.
Clematis vitalba L. - curpen de pădure
Specie răspândită în Europa, Africa de Nord, Caucaz. La noi este comună, de la câmpie şi
coline, urcă până în zonele montane inferioare. Este o specie rustică, vegetează pe soluri grele şi
uscate, dar şi pe cele revene. Rezistă bine la umbră, se poate dezvolta şi în plină lumină.
Liană agăţătoare de până la 10 m lungime, târâtoare în lipsă de suport. Flori hermafrodite,
albe-verzui, mici, de 2 cm, grupate în panicule (fig. 151). Fructe multiple, formate din
numeroase achene plumoase, mult timp persistente.
Fructifica anual şi abundent. Lăstăreşte şi drajonează viguros, în general nu provoacă
vătămări arborilor-suport, dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea zăpezii în coroană şi apare
riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. Rezistă bine la fum.
Ornamental, are importanţă redusă, deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor, introduce
în general, o notă de disconfort în peisaj. Este utilizat numai ca portaltoi.
Clematis alpina (L.) Mill. - curpen de munte
Specie indigenă, din Europa şi Asia, caracteristică regiunilor de mare altitudine, cu
climate reci. La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite, la altitudini mari. Se instalează pe soluri
superficiale, acide, scheletice, chiar pe stâncării. Tulpinile sunt agăţătoare, de până la 2 m
lungime. Flori cu 4 sepale, albastre-violet, de 3-5 cm, campanulate, înfloreşte în mai – august
(fig. 152). Prezintă importanţă naturalistică, se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor.
Clematis montana Buch-Ham. - curpen
Specie originară din China, Himalaya. Viguroasă, cu înălţime până la 8 m, poate acoperi
o suprafaţă de 20-30 m2. Are frunze cu 3 foliole, flori albe, parfumate, înfloreşte abundent şi este
foarte decorativ în aprilie – mai.
Cultivaruri:
Clematis montana cv. „Rubens” – frunze purpurii la început, apoi verzi-bronz, flori roşii-roz.
Clematis montana cv. „Tetraroze” – frunze roşcate, flori roz-lila , mari (8cm).
Clematis viticela L.
Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. Prezintă tulpini de 2-4 m, frunze
penate, cu foliole întregi până la trilobate, flori violet-albăstrui sau roz-purpurii, înfloreşte în
iunie – august.
Clematis x jacmanii Th. Moore (C. Lanuginosa x C. Viticella) – curpen de grădină
La noi se cultivă frecvent de la câmpie până în zonele montane (1000 m altitudine). Este
indicat pentru locuri adăpostite, însorite sau semiumbrite. Prezintă tulpini volubile lungi, flori
solitare sau câte 2-5 pe ramurile scurte, mari de 5-10 cm, violet închis (fig. 152). Are importanţă
ornamentală deosebită, se foloseşte la decorarea chioşcurilor, zidurilor şi gardurilor.
Înmulţire:
Se obţine din sămânţă semănata în aprilie – mai în răsadniţe, prin butaşi sau marcote
(marcotaj şerpuit).
Prin altoire se obţine Clematis x jackmanii, pe rădăcini de Clematis vitalba, în despicătură, iar
plantele altoite se păstrează un timp sub clopot de sticlă.
Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss.
Genul Berberis L.
Cuprinde aproximativ 175 de specii din America de Nord, Europa şi Nordul Africii.
Arbuşti spinoşi, cu frunze alterne pe lujerii lungi şi grupate în fascicule pe cei scurţi, căzătoare
sau persistente. Flori hermafrodite, solitare, grupate în fascicule sau raceme. Fructe bace roşii
sau negre.
Berberis vulgaris L. - dracilă
Specie europeană, la noi des întâlnită în toată ţara, de la câmpie la deal.
Rezistă la ger, se instalează pe soluri eubazice, adesea calcaroase, chiar scheletice. Are o
anumită rusticitate, poate vegeta în plină lumină sau la umbră, pe soluri uşoare sau grele, uscate,
până la revene.
Este un arbust tufos, cu înălţime de 2 m, cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei.
Flori galbene, mici, grupate în raceme pendente, apar în mai şi au miros puternic (fig. 153).
Fructe bace elipsoidale, se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna. Se înmulţeşte uşor din
lăstari, are sistem radicular bine dezvoltat, drajonează uşor. Se recomandă pentru fixarea
terenurilor degradate. Rezistă bine la fum, este sensibil la poluanţii cu fluor.
Berberis vulgaris cv. Atropurpurea – frunze roşii-închis.
Este o specie de interes ornamental, cu flori, frunze, fructe decorative, poate fi tunsă
când se foloseşte pentru garduri vii, nu se recomandă prezenţa sa în apropierea terenurilor
agricole, fiind gazdă intermediară pentru rugina grâului.
Berberis thumbergii D.C. - dracilă japoneză
Specie originară din Japonia, la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. Rezistă bine
la secetă, ger, fum, este nepretenţioasă faţă de sol, are temperament de lumină. Este un arbust des
ramificat, de până la 2-2,5 m înălţime. Fructele bace roşii strălucitoare (fig. 154).
Foarte apreciate în horticultură sunt varietăţile pluriflora Koehne, care are florile în
inflorescenţe umbelate, var. argenteo-marginata Schneid, cu frunze pătate cu alb şi var.
atropurpurea nana – tufă deasă, scundă de (30-50 cm). Rezistă la atacul ruginii grâului.
Berberis wilsonae Hemsl. et Wils.
Arbust originar din China, foarte decorativ. Tufa mică de 1 m înălţime, foarte deasă, cu
fructe mici verzi-cenuşii care devin purpurii toamna, lăstarii au spini trifurcaţi, subtiri. Flori
galbene, grupate în fascicule, ornamentală prin abundenţa florilor.
Berberis darwinii Hook.
Arbust originar din America de Sud, atinge 0,5 m înălţime, compact, frunze verzi-închis,
lucioase, asemănătoare cu frunzele de Ilex, dinţate, spinoase, persistente. Flori abundente,
galbene-aurii, grupate în mici raceme pendente, apar în aprilie – mai. Fructe verzi-albăstrui până
la negre.
Berberis julianae Schneid.
Specie originară din China, viguroasă, de 2-3 m înălţime, crestere densă, cu ramuri cu
spini puternici, mari, trifurcaţi. Frunze persistente, groase, rigide, lucioase, eliptice, spinos-
serate, toamna cu nuanţe roscate de diferite intensităţi. Flori galbene, grupate în facicule, apar în
mai – iunie. Fructe mici, îngust-elipsoidale, puternic brumate, negre-albăstrui, uneori aproape
albe, contrar cu frunzişul multicolor de toamnă.
Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: - Berberis
aggregata, Berberis amurensis, Berberis buxifolia, Berberis chinensis.
Se folosesc ca exemplare solitare, grupuri, garduri vii libere şi tunse, cele cu frunze persistente şi
de talie mică se utilizează în recipiente, în grădini.
Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire, seminţele se seamănă toamna sau
primăvara.
Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu
călcâi în răsadniţe reci.
Se practică altoirea în cazul speciilor rare, pe portaltoi de Berberis vulgaris.
Genul Mahonia Nutt.
Mahonia aquifolium Pursh. Nutt. – mahonie
Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord. La noi se cultivă
frecvent în parcuri şi grădini. Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă, dar se recomandă
acoperirea cu resturi vegetale pe timpul iernii. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri
bogate în humus, revene.
Este un arbust de mici dimensiuni, până la 1m, constituind tufe dese. Ramurile cenuşii,
iar lujerii tineri sunt verzi. Frunzele persistente, imparipenat-compuse, cu 5-9 foliole ovate, de 4-
8 cm lungime, cu vârful acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată, sesile, verzi-închis-lucitoare pe
faţă, verzi-deschis pe dos (iarna devin vineţii sau roşietice). Florile hermafrodite, mici, galbene,
sunt grupate în raceme terminale erecte, apar devreme, prin aprilie-mai şi sunt neplăcut
mirositoare (fig. 155). Fructele, bace negre-brumate, devin mature prin septembrie. Tolerează
fumul, este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. Are importanţă ornamentală deosebită. Este
utilizată în farmacologie (berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive).
Mahonia bealii (Fort) Carr. (Mahonia japonica var. bealii Fedde.)
Specie originară din China, ajunge la înălţimi de până la 4 m, frunze mari, de 30-40 cm,
cu foliole mari cu spini, de culoare verde-albastrui închis, frunzele se înlocuiesc anual primăvara,
treptat.
Cresc încet, drajonează, răspund bine la tăieri. După transplant, frunzele cad de multe ori.
Se înmulţeşte la fel ca speciile din genul Berberis.
ORDINUL ROSALES
Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss.
Cuprinde specii din regiuni temperate, plante ierboase sau lemnoase cu flori
hermafrodite, complete, pe tipul 5. Fructele capsule sau bace, cu mai multe seminţe.
Genul Philadelphus L.
Philadelphus coronarius L. - iasomie, lămâiţă
Specie exotică, răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. La noi se cultivă în grădini şi
parcuri. Uneori este subspontană, se regenerează natural pe versanţi, în apropierea centrelor
urbane (Tâmpa). Rezistă destul de bine la geruri, la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii;
îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. Are
pretenţii reduse faţă de sol, rezistă bine în zonele umbrite, dar înfloreşte mai slab, în plină lumină
înfloreşte abundent şi anual.
Este un arbust de până la 3 m, cu flori foarte plăcut mirositoare, scoarţa este brun-roşcată,
se exfoliază longitudinal, lujerii sunt uşor muchiaţi, bruni, glabri, mugurii sunt opuşi, puţin
vizibili, frunzele sunt, întregi, eliptice, acuminate, florile sunt albe, plăcut mirositoare, grupate în
raceme, apar în luna iunie, fructele sunt capsule cu seminţe mici, otrăvitoare pentru păsări (fig.
156).
Varietăţi horticole:
Philadelphus coronarius var. „Aureus” Rehd. – frunze la început
galben-aurii, apoi galben-verzui.
Philadelphus coronarius var. „Dublex” – flori des solitare, dar cu înveliş floral dublu.
Lăstăreşte, butăşeşte şi marcotează. Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. Este una din
cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. Se poate tunde şi utiliza pentru
garduri vii.
Philadelphus latifolius Schrad. (Philadelphus pubescens)
Specie originară din America de Nord, frunze mari, până la 10cm lungime, pe dos
pubescente, cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază, flori pedunculate, caliciu pubescent.
Philadelphus inodorus L.
Specie originară din America de Nord, frunze de 5 cm lungime, ovate, lucitoare pe faţă,
pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor, flori fără miros, solitare, rar grupate câte 3
(5 cm diametru).
Philadelphus microphyllus Gray.
Specie originară din America de Nord, arbust până la 1 m, cu ramuri erecte, frunze foarte
mici, de 1 cm, flori foarte parfumate, de 3 cm diametru.
Philadelphus lemonei (Philadelphus coronarius x Philadelphus microphyllus)
Prezintă caractere intermediare între cele 2 specii, din care s-au creat o serie de
cultivaruri.
Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus
hirsutus Nutt., Philadelphus delavayi Louis, Philadelphus incanus Koehne, Philadelphus
tomentosus Wall.
Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri, în
apropierea aleilor, izolat. Se utilizează şi în masive, la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii
tunse.
Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie - august), butaşii se recoltează din lujeri
laterali, se foloseşte un amestec de nisip şi turbă, în pat cald. Butăşirea de primăvară dă rezultate
bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. Înmulţirea prin
sămânţă sau marcotaj se face mai greu, nu se recomandă.
Genul Deutzia THUNB
Deutzia scabra Thunb. (Deutzia crenata Sieb et Zucc)
Arbust originar din China şi Japonia. La noi se cultivă în parcuri şi grădini, în toată ţara.
Este o specie mai sensibilă la ger, deci va fi cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri
adăpostite, este totuşi o specie rustică, formează tufe până la 2 m înălţime, tulpinile şi ramurile
sunt brun-roşcate, se exfoliază, mugurii sunt opuşi,ovoizi, roşcaţi, frunzele sunt ovat lanceolate,
rotunjite la bază, mărunt crenate, florile sunt albe sau roz, dispuse în panicule erecte aşezate la
vârful lujerilor anuali, fructele sunt capsule trivalente, sferice, cu 3 stile lungi (fig. 157).
Varietăţi:
Deutzia scabra var. Candidissima Rehd, – cu flori foarte pline, compacte, grupate în
panicule albe.
Deutzia scabra var. Plena Rehd. – cu flori roz, involte.
Deutzia scabra var. Watereri Rehd. – cu flori simple, albe, cu pete roşii-carmin la
exterior.
Această specie lăstăreşte şi marcotează; rezistă bine la fum. Se înmulţeşte prin sămânţă,
marcote, butaşi. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. Lădiţele cu
puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. Marcotajul se execută primăvara, vara sau
iarna.
Deutzia gracilis (Sieb et Zucc)
Specie exotică din Japonia. Mai sensibilă la ger şi îngheţuri, mai puţin cultivată la noi,
necesită un amplasament mai ferit. Formează tufe până la 2 m înălţime, are lujeri mai subtiri,
frunze oblong lanceolate, lung acuminate, la bază larg cuneate sau rotunjite, marginile neregulat
serate pe faţă cu peri stelaţi mari, pe dos glabrescente. Flori albe, mici, grupate în raceme sau
panicule erecte.
Prin înflorirea bogată este o specie foarte atrăgătoare, se poate utiliza izolat, în grupuri
sau masive, rar în garduri vii.
În colecţiile dendrologice din ţară mai apar: Deutzia parviflora Dge, Deutzia
purparescens Rehd, Deutzia x magnifica (Lem) Rehd (Deutzia scabra x Deutzia vilmorinae),
arbust cu flori roz-albe duble, ca nişte rozete, grupate în panicule compacte.
Deutzia x rosea (Lem) Rehd (Deutzia gracilis x Deutzia purparescens), formează o tufă
de 1m, flori larg campanulate, roz-pal, la exterior roşcate.
Genul Ribes L.
Cuprinde peste 150 specii arbustive, răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din
emisfera nordică. Tulpinile şi lujerii au uneori spini, mugurii alterni, frunzele obişnuit palmat-
lobate, alterne, numai pe lujerii scurţi în fascicule. Florile hermafrodite, mai rar dioice, grupate în
raceme sau facicule, fructele – bace polisperme, cu urmele caliciului la vârf.
Ribes alpinum L. - coacăz de munte
Specie indigenă, cu areal european, montan – alpin. La noi se întâlneşte pe stâncării şi în
chei, la altitudini mari, în etajul montan. Arbust de lumină, oligoterm, mezofil-higrofit,
vegetează pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe.
Tufele ating 2 m înălţime, şi sunt formate din tulpini lungi, curbate, cu scoarţa cenuşiu-
negricioasă, se exfoliază, lujerii sunt subţiri, galbeni-cenuşii, glabri, mugurii sunt fusiformi, puţin
pedicelaţi, galben-cenuşii, pe margini ciliaţi, frunze ovate, cu 3-5 lobi, florile sunt unisexuat-
dioice, de culoare verzuie, grupate în raceme erecte, fructele sunt bace roşii (fig. 158). Se cultivă
ca specie ornamentală, uneori în garduri vii.
Ribes nigrum L. - coacăz negru
Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei, în zonele Central-Vestice ale Asiei. La
noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane, în ţinuturi reci (Transilvania,
Moldova), este considerat relict glaciar.
Este un arbust înalt până la 1-2 m, se cultivă adesea ca şi arbust fructifer. Tulpinile sunt
viguroase, erecte, negricioase, lujerii sunt cenuşii-gălbui, pubescenţi, se exfoliază în partea
inferioară şi au miros neplăcut, mugurii sunt pedicelaţi, ovoizi, bruni până la roşcaţi, frunzele
sunt cordiforme, cu 3-5 lobi triunghiulari, neregulat dublu-seraţi, flori hermafrodite,
campanulate, mari, aşezate în raceme, fructele sunt bace sferice, negre, cu gust neplacut (fig.
159).
Rezistă bine la ger şi îngheţ, are pretenţii mari faţă de umiditate. Vegetează pe lăcovişti şi
în depresiuni cu apă stagnantă, suportă umbrirea. Specie apreciată în farmacologie pentru
fructele cu conţinut ridicat de vitamine (C, P, A şi B), în boli de inimă şi stomac.
Ribes uva-crispa L. (Ribes grossularia L.) - agriş
Specie indigenă, cu areal european, asiatic şi Nord-african. La noi creşte sporadic în
regiunea montană şi subalpină.
Preferă soluri cu substrat calcaros, creşte pe soluri scheletice, se cultivă în grădini ca
arbust fructifer.
Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1,5 m, tulpinile sunt foarte numeroase, au
scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii, lujerii sunt tomentoşi, prevăzuţi pe internoduri cu
numeroşi spini simpli, iar la baza frunzelor cu spini trifurcaţi, uneori fără spini, mugurii sunt
ovoconici, frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi, pe margine crenat-serate, florile sunt mici, verzui,
hermafrodite, fructele sunt bace ovoid-globuloase, verzi-galbene sau roşii, glandulos-păroase sau
glabre, au gust acrişor şi sunt comestibile (fig. 160).
Specia lăstăreşte şi marcotează. Se cultivă ca arbust fructifer, mai rar cultivat
ornamental.
Ribes petraeum Wulf. – păltior
Specie europeană, asiatică şi nord-africană, sporadică la noi prin făgete şi molidişuri.
Urcă pânî în subzona alpină inferioară, vegetetând în locuri umbroase, pietroase şi umede.
Preferă solurile humifere, eutrofice, scheletice, superficiale, contribuind la fixarea lor. Are
înălţimea de până la 2m, tulpinile sunt viguroase, cu scoarţa brun-închis, lujerii sunt rotunzi,
cenuşii, se exfoliază, mugurii sunt conici, bruni, sesili, frunzele sunt mari, cu 3-5 lobi
triunghiulari, ascuţiţi, marginea dublu-serată şi ciliată, pubescente numai pe dos, de-a lungul
nervurilor, florile sunt hermafrodite, de culoare roşie sau roz, aşezate în raceme, fructele sunt
bace negre forte acre (fig. 161).
Ribes aureum Pursh. - coacăz auriu, cuişor
Specie exotică, originara din America de Nord, cultivată la noi în parcuri şi grădini.
Are cerinţe ecologice modeste, rezistă la ger şi secetă, fără pretenţii faţă de sol, creşte şi
pe soluri nisipoase, uşor sărăturoase.
Atinge înălţimi de până la 2 m, lujerii sunt cenuşii-gălbui, lucitori, viguroşi, iar scoarţa nu
se exfoliază, mugurii sunt alipiţi de lujer, ovoid-ascuţiţi, bruni, fin-păroşi, frunzele sunt mici,
trilobate, pe dos pubescente, florile sunt hermafrodite, dispuse în raceme, au miros plăcut de
cuişoare, fructele sunt bace negre-purpurii, lucioase, cu gust acrişor (fig. 162).
Este o specie de interes ornamental şi fructifer.
Ribes rubrum L. - coacăz roşu
Specie indigenă, cu areal în Europa şi Asia. La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe
stâncării. Se cultivă frecvent pentru bacele roşii.
Este înalt de până la 1m, lujerii cenuşii, glabri, frunze subrotunde, cu 3-5 lobi obtuzi,
dublu seraţi, florile verzi-brune, grupate în racem, fructe bace roşii (fig. 162).
Ribes sanguineum Pursh. - coacăz
Arbust originar din America de Nord, înalt de până la 2 m, lujeri aromatici, bruni-roşcaţi,
frunze cu 3-5 lobi, foarte decorativ prin florile mici, albe până la roşcate, în raceme pendente de
8 cm, înfloreşte în aprilie – mai.
Cultivaruri:
Ribes sanguineum cv. “King Edward VII” – flori mari, roşii.
Ribes sanguineum cv. “Poulborough Scarlet” – peste 2 m înălţime, flori roşii cu mijloc
alb şi raceme foarte mari.
Speciile de Ribes înfloresc şi se colorează frumos în poziţii însorite, dar suportă şi
semiumbra.
Se plantează izolat, în grupuri, garduri vii libere. Înfloresc timpuriu, imediat după
Forsythia.
Speciile se obţin prin butăşire, marcotaj, despărtirea tufelor. Marcotajul se realizează prin
muşuroire. Nu se recomandă înmulţirea prin seminţe (germinare greoaie), seminţele se stratifică.
Particularităţi de cultură: după înflorire se îndepărtează lemnul bătrân pentru a permite
înlocuirea prin lujeri tineri.
Familia HAMAMELIDACEAE Lindl.
Genul Liquidambar L.
Liquidambar stryaciflua L.
Specie exotică, originară din America Centrală şi de Nord, creşte activ în lunca râului
Mississippi, fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m).
La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş, Simeria, Macea). Preferă un climat
moderat şi soluri fertile, profunde, drenate, cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci).
Este o specie de semiumbră.
Tulpina este dreaptă, cu coroană deasă, piramidală, lujeri verzi-bruni, glabri cu muguri
alterni, ovoizi-conici, frunzele au 3-7 lobi triunghiulari, alungiţi, acuminaţi, la bază trunchiate
sau slab cordate, tomentoase pe ambele fete la început, apoi cu smocuri de perişori numai pe dos,
în axilele nervurilor. Florile sunt unisexuat monoice, cele femeieşti grupate în capitule
globuloase pendente, iar cele bărbăteşti în spice terminale, înfloreşte în mai. Fructele sunt
compuse, pendente, pluricapsule, seamănă cu cele de platan, se păstrează foarte mult timp pe
arbore (fig. 163).
Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu,
foarte decorativ. Dacă este introdus în lunci, pe malul apelor, frunzele se colorează mai puternic.
Cultura: prin seminţe şi marcotaj. Este o specie sensibilă la transplant, de obicei se
transplantează cu balot.
Familia PLATANACEAE Dumort.
Genul Platanus L.
Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei,
Americii de Nord şi Asiei Mici. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. Frunzele mari, palmat-
lobate, alterne, peţiolul cu o teacă la bază, acoperă complet mugurele. Florile unisexuat-
monoice, florile femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. Fructul este compus, sferic, o
pluriachenă, achenele au smocuri la bază.
Platanus x hybrida Brot. (Platanus x acerifolia Ait. Wild.) - platan
Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis,
la noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini, izolat sau în aliniamente.
Rezistă bine la ger, preferă soluri fertile, profunde, afânate, revene sau chiar umede;
poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte. Are temperament de lumină.
Arbore de dimensiuni mari, până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. Înrădăcinare
puternică, rădăcinile laterale se dezvoltă mult.
Tulpina este scurtă şi groasă, cu scoarţa caracteristică, se exfoliază în placi mari, cenuşiu-
gălbui, la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu, mărunt crăpat. Coroana are ramuri
groase, cu lujeri bruni-verzui, geniculaţi. Mugurii sunt alterni, conici, cenuşii sau brun-roşcaţi,
glabri. Frunzele sunt mari, palmat-lobate, cu 3-5 lobi triunghiulari, întregi sau rar dinţaţi. Florile
sunt unisexuat-monoice, grupate în inflorescenţe mari, globuloase, pendente. Fructul este
compus, pluriachenă sferică, rămâne pe arbore peste iarnă (fig. 164). Are o creştere viguroasă,
longevitate de câteva sute de ani. Rezistă bine la fum, praf şi poluanţi.
Platanus occidentalis L. - platan occidental
Originar din America de Nord. La noi se întâlneşte rar, numai ca specie ornamentală.
Rezista bine la ger, iar staţiunile preferate sunt cele de lunci. Nu suportă apa stagnantă. În
America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m, scoarţa se exfoliază în plăci mărunte,
mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri, frunzele sunt mari, slab lobate, cu numai 3
lobi triunghiulari, rar 5, dinţaţi pe margine, pe dos slab păroase, fructul este pluriachenă, vârful
achenei este rotunjit (fig. 164).
Fructifică anual şi abundent. Seminţele au putere germinativă mică. Longevitate 500-600
ani.
Platanus orientalis L. - platan oriental
Originar din Grecia, Asia Mică şi Caucaz. La noi este foarte putin cultivat, chiar în scop
ornamental. Necesită un climat moderat, cu multă căldură estivală, preferă soluri bogate şi
umede.
Arbore de până la 30 m înălţime, scoarţa se exfoliază în plăci mari, lăsând cea mai mare
parte a trunchiului netedă, frunzele au 5 lobi mici la bază, cu marginea lobilor dinţat-lobulată, la
bază frunzele sunt cuneate, pe dos cu smocuri de perişori în axilele nervurilor, fructele sunt
pluriachenă, grupate câte 3-4 pe un peduncul lung, iar perii de la suprafaţa capitulului ies la
suprafată, dându-i un aspect ţepos (fig. 164).
Este o specie cu valoare ornamentală deosebită, mai ales datorită trunchiului cu scoarţa
puternic exfoliată.
Arbori de alei şi străzi, cultivat izolat, dar şi în forme tunse în aliniamente.
Se obţine din seminţe sau marcote (marcotaj chinezesc – Platanus orientalis). Semănatul
se face primăvara în pepiniere, după stratificarea seminţelor (1-2 săptămâni).
Butăşirea se recomandă la hibrid (Platanus x acerifolia), butaşii se recoltează de la
exemplarele foarte tinere, se confecţionează iarna şi se conservă până primavara, când se
plantează direct în pepinieră.
Familia ROSACEAE A.L. Juss.
Cuprinde peste 2000 de specii, între care numeroşi arbori şi arbuşti cu frunze simple sau
compuse, de obicei alterne. Flori cu inveliş floral complet, fructele drupe, folicule sau capsule
sau drupe false (poame).
Familia se împarte în 4 subfamilii: Spiraeoideae, Rosoideae, Pomoideae, Prunoideae.
Sufamilia SPIRAEOIDEAE Agardn.
Cuprinde multe specii şi hibrizi, peste 80, din care la noi în ţară se cultivă aproximativ
35, iar alte 4 specii sunt spontane.
Genul Spiraea L.
Spiraea ulmifolia Scop. - cununiţă, taulă
Specie eurasiatică, spontană la noi în zonele montane şi subalpine, pe soluri calcaroase şi
grohotişuri, în chei. Se cultivă frecvent în scop ornamental, ca tufe izolate sau gard viu.
Arbust până la 2 m înălţime, cu ramuri arcuite, lujerii sunt geniculaţi, muchiaţi, bruni sau
cenuşii, glabri, mugurii sunt mici, ovoizi, stau departati de lujeri, frunzele sunt ovate sau ovat-
lanceolate, acute, cu baza cuneată până la rotunjită, întregi în treimea superioară, în rest simple
sau dublu-serate, florile sunt albe, grupate în raceme umbeliforme bogate, apar în mai-iunie,
fructele sunt folicule brune, glabre (fig. 165).
Această specie prezintă importanţă naturalistică, ornamentală şi pentru amenajarea
terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor.
Spiraea salicifolia L. - taulă
Specie indigenă, răspândită în Europa şi Asia. La noi creşte sporadic, la deal şi în zona
montană, în zăvoaie, mlaştini, turbării. Evită substratele calcaroase.
Se cultivă ca arbust ornamental şi are înălţimi până la 2 m, lujerii tineri sunt pubescenţi,
apoi glabri, bruni-gălbui, frunzele sunt lanceolate, acute, la bază cuneate, cu margini simplu sau
dublu-serate, ciliate, florile sunt roz, grupate în panicule erecte, terminale, înfloreşte în iunie-
iulie (fig. 165).
Spiraea crenata L. - taulă, tavalgă
Arbust indigen, rar întâlnit la noi, la câmpie şi dealuri, prin păduri însorite şi luminate.
Rezistă bine la secetă, specie mezoxerofită şi adesea pe substrate calcaroase.
Atinge 1 m înălţime, frunzele sunt alungit-obovate, întregi sau uşor crenate numai în
jumatatea superioară, cu baza cuneată, florile sunt albe, dispuse în umbele, înfloreşte în mai-
iunie (fig. 165).
Se cultivă ca plantă ornamentală.
Spiraea cantoniensis Lour.
Specie originara din China si Japonia, arbust cu înălţimea de 1,5m, florile de culoare
albă.
Cultivaruri:
Spiraea cantoniensis cv. Lanceata cu flori frumoase, duble, frunze mai înguste.
Spiraea douglasii Hook.
Specie originară din America de Nord, se prezintă sub formă de tufa, de 2 m înălţime,
drajonează puternic, cu flori roşii-purpurii.
Spiraea japonica L.
Arbust de 1,5 m înălţime, forma Little princess – pitică de 50 cm, cu frunze mici, de 1-3
cm.
Spiraea x vanhouthei (Briot.) Zab. (S. cantoniensis x S. trilobata) - floarea miresei,
cununiţă.
La noi frecvent se cultivă ca arbust de parc şi gard viu.
Prezintă o largă amplitudine ecologică, nepretenţios faţă de climă şi sol; se dezvoltă bine
în plină lumină, dar şi în zone relativ umede.
Este un arbust până la 2 m înălţime, cu tufe compacte, dese, lujerii sunt nemuchiati,
subţiri, glabri, lucitori, bruni sau bruni-roşcaţi, mugurii sunt mici, depărtaţi de lujer, frunzele sunt
rombice sau obovate, acut serate în jumătatea superioară, la bază întregi şi cuneate, florile sunt
grupate în umbele albe, înfloreşte abundent în mai-iunie, fructele sunt folicule de culoare brun-
deschis (fig. 165).
Este un hibrid între 2 specii asiatice (Spirea cantoniensis x Spirea trilobata), deosebit de
apreciat pentru bogaţia florilor şi rusticitatea lor.
Spirea x bumalda Burv. (S. albiflora x S. japonica)
Arbust de talie mică, până la 80 cm, frunziş tânăr roşcat, flori roz-albe.
Speciile rezistă la poluare; se introduc în spaţiile verzi izolat, în grupuri, masive, garduri
vii libere sau tunse.
Se obţin pe cale vegetativă prin butăşire, marcotaj, diviziunea tufelor.
Butăşirea se poate face iarna în sere, cu butaşi cu călcâi sau vara cu butaşi semilignificaţi.
Genul Physocarpus Maxim.
Physocarpus opulifolius (L.) (Spirea opulifolia L.) - taulă
Specie exotică, originară din America de Nord. La noi se cultivă ca specie ornamentală;
rezistă la ger şi secetă. Creşte bine pe soluri aluvionare, afânate.
Tufele au 4 m înălţime, devin foarte largi în timp (diametru de 2-3m), scoarţa este
roşietică şi se exfoliază, lujerii sunt brun-roşcaţi, subţiri, mugurii sunt alterni, apropiaţi de lujeri,
frunzele sunt ovat-lobate până la palmat-lobate, păroase pe dos, în lungul nervurilor, florile sunt
albe, grupate în corimbe terminale, fructele sunt folicule (fig. 166).
Creşte repede, se adaptează la semiumbră. Se foloseşte în grupuri, garduri vii tunse.
Înmulţirea se face prin butaşi lemnificaţi.
Subfamilia ROSOIDEAE Focke.
Genul Dryas L.
Dryas octopetala L. – argintică
Specie indigenă, răspândită în Europa, Asia, America de Nord.
La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine.
Este o specie calcicolă, de soluri scheleto-pietroase, superficiale, deficitare în humus, cu
importanţă naturalistică aparte, este un relict glaciar.
Arbust pitic, cu tulpini repente, târâtoare şi apoi erecte, frunzele sunt persistente, alterne,
eliptice, crenate pe margini, verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea
inferioară, florile sunt solitare, albe, lung pedunculate, erecte, de obicei cu 8 petale, fructele sunt
achene (fig. 167).
Genul Kerria D.C.
Kerria japonica ( L. ) D.C. - keria
Creşte natural în Asia, la noi se întâlneşte frecvent de la câmpie până la munte, ca arbust
florifer. Este frecvent utilizată ca specie ornamentală prin curţi şi grădini, are pretenţii reduse
faţă de climă şi sol.
Este un arbust de 2 m înălţime, tulpina şi lujerii sunt verzi, lujerii sunt geniculaţi, glabri,
fin striaţi, frunzele sunt alterne, ovat-oblongi, prelung acuminate, cu baza rotunjită şi margini din
ce în ce mai pronunţat dublu-serate de la vârf spre baza laminei, verde deschis pe partea
superioară şi slab pubescente pe partea inferioară, florile sunt solitare, mari, cu mai multe petale
galben-portocalii, înfloreşte în mai, fructele sunt achene negricioase (fig. 168).
Este o specie cu o mare capacitate de drajonare, astfel încât formează tufe largi. Rezistă
destul de bine la ger, uneori când iarna temperaturile sunt foarte scăzute, lăstarii degeră. Preferă
locuri semiumbrite.
În horticultură se foloseşte o varietate cu flori duble:
Kerria japonica var. Pleniflora Witte., cu o valoare ornamentală deosebită.
Kerria japonica var. Variegata T. Moore. cu frunze pe margine albicioase.
Se foloseşte izolat pentru a pune în evidenţă frumuseţea florilor, în grupuri sau se poate
utiliza susţinută pe spalier.
Se obţine din sămânţă, diviziunea tufei sau butaşi.
Semanatul se face primăvara în sere, cu sămânţă stratificată, în sol uşor (turbă amestecată
cu nisip). Diviziunea tufei se practică primăvara şi toamna. Butăşirea se face în octombrie –
noiembrie, cu butaşi cu călcâi sau în iunie – iulie, cu butaşi semilignificaţi din lujeri terminali
sau laterali.
Genul Rhodotyphus Sieb et Zucc
Rhodotyphus kerrioides Sieb et Zucc
Specie originară din Japonia şi China, relativ rar cultivată la noi, la Timişoara se găseşte
în Parcul Clinicilor Noi.
Se poate utiliza în locuri adăpostite, însorite sau semiumbrite, pe soluri variate, revene.
Formeaza tufe de până la 2 m înălţime, lujerii sunt glabrii, verzui-cenuşii, iar frunzele se
aseamănă cu cele de Kerria japonica: sunt tot ovat-oblongi, dar opuse şi mai mari, de 4-8 cm
lungime, acuminate, pe margine acut dublu serate, pe faţă verzi închis, pe dos, la început,
sericeu-păroase. Florile sunt tot solitare, albe, de 3-5 cm diametru, învelişul floral pe tipul 4, la
bază cu 4 bractee mici, staminele numeroase.
Fructele, drupe uscate, globuloase sau elipsoidale, de cca. 8 mm, negre, lucitoare, câte 4
(5), înconjurate de caliciul persistent (fig. 169).
Se poate tunde şi înmulţi ca şi Keria japonica.
Genul Rubus L.
Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive, căţărătoare sau târâtoare, cu ghimpi sau
peri, mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. Frunze alterne, obişnuit compuse.
Flori hermafrodite, mai rar unisexuate. Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite într-
un fruct multiplu, cărnos, obişnuit polidrupă, rar poliachenă.
Rubus idaeus L.- zmeur
Specie indigenă, cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. La
noi este o planta comună, din regiunea de dealuri până la munte. Suportă bine gerurile şi
îngheţurile, dar nu rezistă la secetă. Preferă soluri afânate, permeabile, relativ acide, revene.
Are temperament de lumină.
Formează tufe cu tulpini numeroase, tulpinile sunt erecte, cu înălţimi de 1-2,5 m, cu
vârful arcuit, lujerii sunt geniculaţi, verzi, cu ghimpi pe tulpină, destul de deşi, frunzele sunt
alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile;
foliolele sunt ovate inegal, dublu-serate, glabre şi verzi pe faţă, albicioase, tomentoase pe dos,
florile sunt mici, albe, grupate în raceme, apar prin mai-iunie, fructul este o polidrupă
globuloasă, roşie la maturitate, se detaşează uşor de receptacul (fig. 170).
Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor:
Rubus idaeus var. Leucocarpus Heyene. cu fructe galbene.
Rubus idaeus var. Albus Simk. cu fructe albe.
Tulpinile devin mature în anul al II -lea, fructificaţii abundente, mai ales în plină lumină.
De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani, dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi
devine un concurent de temut.
Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. Se obţine din samânţă, butaşi sau prin
marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină).
În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen.
Rubus hirtus W. et K. - mur târâtor, rugi
Este foarte răspândit în Europa, ajungând până în Asia Mică şi Caucaz. Are pretenţii mari
faţă de umiditatea atmosferică, rezistă la ger şi îngheţ, preferă soluri bogate, revene, umede.
Deşi este o specie semiombrofilă, dar se poate dezvolta şi în plină lumină.
Este un arbust târâtor, relativ scund, cu tulpini roşietice-violacee, glandulos păroase şi
ghimpoase, cu ghimpi foarte înţepători, frunzele sunt trifoliate, mai rar cu 5 foliole, verzi şi iarna
(fig. 171).
Rubus caesius L. - mur de câmp
Specie indigenă, răspândită în Europa, Siberia şi Asia Centrală.
La noi se întâlneşte la câmpie, specie eutermă – mezotermă, de soluri bogate, suportă
soluri compacte.
Este o specie subarbustivă, târâtoare,cu tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi, cu ghimpi moi,
scurţi, rari şi peri glanduloşi. Frunzele hibernante, trifoliate, cu foliole subţiri, lungi de 3-7 cm,
pe margine dinţate, verzi pe ambele feţe. Florile albe, în corimbe scurte, fructele sunt pluridrupe
negre-albăstrui, acrişoare, se maturează în august – septembrie (fig. 172).
Genul Rosa
Cuprinde foarte multe specii montane, hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol.
Specii spontane, se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. Sunt arbuşti târâtori, erecţi sau
căţărători, cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse, alterne, cu stipele
concrescute la baza peţiolului.
Florile complete, terminale, solitare sau în raceme umbeliforme, cu înveliş floral pe tipul
5, sepale întregi sau divizate, căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia.
La maturitate receptacul devine cărnos, formând un fruct fals multiplu (măceaşa), care include
numeroase achene mici, păroase.
Rosa canina L. (R. Dumalis Bechst.) – măceş
Specie indigenă cu largă răspândire. Arealul său cuprinde Europa, Asia Mică, Asia
Centrală şi Nordul Africii. La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa, este un arbust
comun la dealuri şi în regiunile montane, se întâlneşte din câmpie, urcă până la 1700 m.
Prezintă o amplitudine climatică mare, obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la
revene, suportă bine solurile compacte şi chiar cele degradate.
Are temperament de lumină.
Este un arbust de până la 2-3 m înălţime, cu ramuri arcuite, cu ghimpi puternici,
recurbaţi, lăţiţi la bază, comprimaţi lateral. lujeri bruni-roşcaţi şi ghimpi foarte puternici,
recurbaţi, mugurii sunt mici, roşii, frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 7 foliole oval-eliptice,
cu margini simplu sau imperfect dublu-serate, glabre pe ambele feţe, florile sunt roz-albe,
terminale, solitare sau în perechi până la 3, fructul este fals, multiplu, elipsoidal, cu numeroase
achene mici, păroase (fig. 173).
Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol, măceşul are importanţă
pentru fructele sale bogate în vitaminele C, P şi D.
Se obţine din sămanţă, butaşi şi marcote. Semănatul se face la sfârşitul verii, în august-
septembrie sau primăvara, cu sămânţă stratificată. Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi,
primăvara sau vara. Rezultate bune se obţin din marcotajul de vară cu ramuri arcuite.
Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri.
Se preferă altoirea în ochi dormind în august – septembrie, efectuată la colet. Exemplarele altoite
se acoperă complet cu pământ. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din
genul Rosa.
Rosa gallica L. - măceş de câmp
Arbust originar din Europa Centrală, Sudică şi Asia Vestică, răspândită la noi în regiunile
de câmpie. Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. Specie eutermă şi xerofită, de
soluri bogate, preferă substrate calcaroase, dar suportă şi soluri compacte.
Este un arbust cu înălţimi mai mici decât Rosa canina, cu înălţime de 0,5 – 1 m, cu
stoloni subterani şi tulpini aeriene, adesea târâtoare, din care pornesc ramuri ascendente. Lujerii
sunt verzi sau roşcaţi, cu ghimpi inegali, drepţi sau arcuiţi, subţiri. Frunzele sunt pentate, eliptice,
pieloase, rotunjit-obtuze la vârf, verzi- închis, lucitoare, aspre pe faţă, verzi-deschis, păroase, cu
nervaţiuni proeminente pe dos. Florile sunt solitare, rar grupate câte 2-3, cu petale purpurii.
Fructele sunt piriforme sau globuloase, de 1-1,5 cm, aspru păroase. (fig. 174). Prezintă
importanţă naturalistică, ornamentală şi în cosmetică, se obţine -“apă de roze”.
Rosa pendulina L. (R. alpina L.) - măceş de munte
Specie indigenă, răspândită în regiunile montane din Europa Centrală şi de Sud. La noi
apare la munte, urcând în etajul subalpin; preferă soluri scheletice, superficiale, dar cu uşoară
umiditate, suportă o uşoară umbrire.
Arbust până la 1 m înălţime, cu ramuri subţiri, divergente, adesea fără spini, frunzele au
7-9 (11) foliole ovat-eliptice, mărunt dublu-serate, glabre pe faţa superioară, păroase pe fata
inferioară, mai ales pe nervurile principale, florile sunt mari, fructele sunt elipsoidale, uneori
încovoiate (fig. 175).
Se poate cultiva ca specie ornamentală, fructele se recoltează pentru conţinutul ridicat de
vitamina C.
Rosa spinosissma L. (R. pimpinellfolia L.) - măceş
Specie indigenă, cu răspândire în Europa şi Asia, întâlnită la noi de la câmpie până la
munte, preferenţial pe substrate calcaroase, în locuri însorite, cu soluri superficiale, scheletice.
Este un arbust scund, uneori pitic, alteori până la 1 m, formând tufe cu tulpini numeroase,
erecte. Lujerii sunt subţiri, brun-închis sau bruni-roşcaţi, cu numeroşi ghimpi, inegali şi cu peri
rigizi. Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-11 foliole, mai frecvent 7, mici eliptice sau
subrotunde. Florile sunt de obicei solitare, mari, albe, doar cu baza gălbui sau slab rozee.
Fructele sunt globuloase, de până la 1 cm diametru, negri-purpurii (fig. 176).
În cultură se folosesc varietăţi horticole, unele dintre ele cu flori viu – colorate. Se poate
folosi la consolidarea versanţilor abrupţi.
Sufamilia PRUNOIDEAE Focke.
Genul Cydonia Mill.
Cydonia oblonga Mill. (C. vulgaris Pers.) - gutui
Specie exotică, originară din Turkestan, Iran, se cultivă la noi în toată ţara, mai ales la
câmpie şi deal. Necesită climă caldă şi locuri însorite, ferite de geruri şi îngheţuri, preferă soluri
fertile, permeabile, cu umiditate suficientă, pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă
corespunzător.
Temperament de lumină.
Este un arbust sau arbore de înălţime mică, până la 8 m. lujerii sunt verzi-gălbui la
început, cenuşii-tomentoşi, mai târziu bruni-verzui, numai spre vârf tomentoşi. Mugurii sunt
mici, lat conici, cenuşii-păroşi, alipiţi de lujer. Frunzele sunt ovate sau eliptice, la vârf
acuminate, la bază rotunjite sau slab cordate, pe margine întregi, la început evident ciliate şi
cenuşiu-tomentoase, inclusiv pe faţă, dar mai ales pe dos. Florile sunt solitare, de culoare albă
sau roz. Fructele poame sferice sau uşor piriforme, galbene-verzui, tomentoase, aromate (fig.
177).
Lăstăreşte, drajonează şi marcotează. Maturaţie anuală (în septembrie).
Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală, izolat sau în garduri vii, putând fi tuns.
Se obţine din sămânţă sau vegetativ. Se poate semana toamna sau primăvara cu sămânţă
stratificată 3-4 luni.
Se poate obţine din butaşi de lujeri sau rădăcină.
Genul Chaenomeles Lindl.
Chaenomeles japonica (Thunb) Lindl. - gutui japonez
Specie exotică din Japonia, mult cultivată ca arbust ornamental în spaţiile verzi de la noi.
Rezistă la ger şi secetă, nu este pretenţios faţă de sol. Se dezvoltă în plină lumină, dar
suportă bine şi umbrirea.
Este un arbust cu înălţime mică, până la 1 m, decorativ în perioada de înflorire. Se
adaptează de la câmpie până în regiunile montane inferioare.
Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Chaenomeles japonica Auct non (Thunb. Lindl.)
sinonim Chaenomeles legentaria (Loisel) Koidz. – gutui japonez
Originar din China şi Japonia, ceva mai mare decât Chaenomeles japonica, cu înălţime de
2 m, arbust decorativ în perioada de înflorire cu tulpini şi coroane mult ramificate, ramuri
divergente şi lujeri spinoşi, mugurii sunt mici, pşăroşi; frunzele alterne, ovate sau obovate,
obtuze sau acute, pe margini crenat-serate, glabre, coriace, verzi-închis lucitoare pe faţă, târziu
căzătoare, la bază stipele rotund-ovate, flori solitare sau 2-6, apar treptat, înaintea frunzelor,
roşii-cărămizii sau roşu-roz intens. Fructe globuloase, de 2-4cm diametru, galbene, tari maturaţia
în octombrie (fig. 178).
Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd (Chaenomeles japonica x Chaenomeles speciosa)
Cultivaruri şi varietăţi:
Chaenomeles japonica cv. simonii cu flori roşu – intens, semiduble.
Chaenomeles japonica var. nivalis cu flori albe.
Se înmulţesc la fel ca şi gutuiul, iar la butaşi se folosesc biostimulatori în iunie - iulie.
Înmulţirea prin seminţe, primăvara după stratificare, prin butaşi (stimulare cu hormoni)
prin marcotaj simplu, prin drajoni, prin altoire.
Genul Cotoneaster Medik.
Cuprinde arbusti şi subarbuşti răspândiţi în regiunile temperate ale Europei, Asiei şi
Africii de Nord, au tulpini ramificate, târâtoare sau erecte, fără ghimpi.
Frunze simple, întregi, căzătoare, mai rar persistente. Flori grupate în panicule, raceme
umbeliforme, corimbe sau cime, de obicei cu flori puţine. Fructele sunt drupe false sau poame,
cu resturi de caliciu la vârf.
În colecţiile dendrologice de la noi sunt aproximativ 50 de specii exotice.
Speciile spontane de la noi sunt:
Cotoneaster integerrima Medik. – bârcoace
Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. La noi apare sporadic în regiuni de
coline şi montane, în locuri uscate şi însorite, pe stâncării calcaroase.
Este arbust de mici dimensiuni, până la 2 m înălţime.
Arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime, cu lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe, apoi
glabri, bruni-verzui, cu mugurii mici, ovo-conici, păroşi îndepărtaţi între ei. Frunzele ovat-
subrotunde, de 1,5-4 cm lungime, cu vârful scurt mucronat sau rotunjit, fin serate sau întregi,
glabre pe faţă, pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase. Florile albe sau
roşietice, de tipul 5, stau dispuse în inflorescenţe nutante, cimoase, cu 1-4 (5) flori. Fructele
poame subrotunde, de 6-8 mm, glabre, roşii-purpurii, cu doi sâmburi (fig. 179).
Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri.
Cotoneaster nebrodensis (Guss.) C. Koch. (C. tomentosa (Ait.) Lindl.). - bârcoace
Specie răspândiă în Europa Centrală şi Vestică, întâlnită la noi sporadic în regiuni
montane şi subalpine, pe coaste însorite, pe soluri scheletice şi substrate calcaroase.
Tulpinile sunt de obicei, erecte, înalte până la 2 m, iar lujerii sunt cenuşiu-tomentoşi până
târziu. Frunzele lat eliptice, de 3-6 cm lungime, pe faţă pubescente, pe dos cenuşii-gălbui,
tomentoase. Florile rozee sau albe, câte 3-12, cu receptacul şi pedunculi tomentoşi. Fructele sunt
poame globuloase, de 7-8 mm diametru, roşie-purpurie, tomentoasă (fig. 179).
Cotoneaster niger (Thunb.) Fernald (C. melanocarpa Lodd.) – bârcoace
Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia.
La noi este o specie rară, din regiunea dealurilor până în cea subalpină. Se instalează pe stâncării
calcaroase, pe versanţii însoriţi, pe soluri scheletice superficiale.
Arbust de până la 1,5-2 m înălţime, cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. Frunzele
asemătătoare cu ale speciei precedente, dar pe dos sunt alburii-tomentoase. Florile roze, câte 3-
12 în corimbe nutante. Fructele globuloase, de 6-7 mm diametru, negre, glabre la maturitate,
obişnuit (fig. 179).
- specii exotice des întâlnite:
Cotoneaster horizontalis Decne.
Arbust originar din China, sub 1 m cu tufe largi, ramificatie distică, frunze mici de 5-10
mm, căzătoare, lucioase, verzi-închis, toamna se colorează în roşu.
Cotoneaster divaricatus Rehd et Wils.
Arbust originar din China, cu înălţime de 1-2,5 m, frunze eliptice, căzătoare, verzi-închis,
pe dos puţin păroase, toamna se colorează des în roşu, flori mici, albe, cu baza roşcată, fructe
roşii-închis, stau pe arbust până în octombrie.
Speciile Cotoneaster multiflora, Cotoneaster bullata, Cotoneaster daomeri şi
Cotoneasters alicifolius sunt originare din China şi sunt sensibile la ger.
Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere, au calităţi
decorative deosebite, se folosesc izolat, în grupuri sau masive. Formele târâtoare pot îmbrăca
taluzurile.
Se pot obţine prin seminţe sau butaşi.
Prin butaşi, în iunie – iulie, speciile cu frunze căzătoare şi în august – septembrie cele cu
frunze persistente.
Genul Malus Mill.
Cuprinde specii şi hibrizi din flora spontană şi cultivată, în livezi sau în scop ornamental.
Arbori sau arbuşti cu numeroase brahiblaste fructifere şi frunze alterne, simple, stipelate, serate
sau lobate, flori hermafrodite, mari, în raceme umbeliforme sau corimbe, cu receptacul adâncit,
concrescut cu carpelele. Fructul este o poama globuloasă, cărnoasă, cu caliciul persistent, mai rar
căzător.
Malus sylvestris Mill.- măr pădureţ
Specie indigenă, răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa. La noi este o
specie comună la câmpie şi deal. Suportă bine climatul continental, gerurile, preferă soluri
permeabile, revene, puţin adaptate la soluri argiloase, compacte, uscate.
Are temperament mijlociu, dar suportă destul de bine umbrirea.
Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust. Tulpina neregulat
ramificată, scurtă, ritidom solzos, brun-negricios, exfoliabil în plăci poligonale, mai mari decât
la părul pădureţ. Lujerii la început păroşi spre vârf, apoi glabri, bruni-închis, adeseori spinoşi.
Mugurii sunt păroşi, bruni-roşietici; brahiblastele fructifere numeroase. Frunzele alterne, lat
ovate, eliptice sau subrotunde, vârful brusc îngustat, baza rotunjită, marginile simplu sau dublu
crenat-serate, peţiolul de 1-3 cm lungime, în tinereţe sunt scurt pubescente, apoi glabre, numai pe
dos, în lungul nervurilor, slab pubescente. Florile complete, hermafrodite, grupate în raceme
umbeliforme, albe sau roze.
Fructele, poame cu caliciul persistent, globuloase sau ovoidale, de 2-2,5 cm diametru sau
lungime, verzi-gălbui, astringente (fig. 181).
Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură.
În ţara noastră, în scop ornamental se cultivă specii şi hibrizi de Malus.
Malus floribunda S.
Originar din Japonia, arbore sau arbust cu coroană deasă şi largă, flori mici, de 3 cm, roz
la înflorire şi roşu – carmin în faza de boboci, apar în luna mai, foarte abundente, pe toata
lungimea lujerilor. Fructe sub 1 cm, cu peduncul lung, verzi – gălbui, roşcate pe partea însorită.
Malus sieboldii (Rge) Rehd.
Arbust cu flori albe, mici, de 2 cm, înfloreşte în mai – iunie şi fructe foarte mici, de 0,5
cm, galben – roşcate.
Malus coronaria ( L.) Mill.
Specie originară din America de Nord, care ajunge până la 7 m înălţime, frunzele devin
toamna roşcate şi arămii, flori mari, roz, de 4 cm, înfloresc târziu, în mai – iunie, fructe
globuloase, verzi, parfumate.
Malus baccata (L.) Borkh. – măr siberian
Ajunge la 15m înălţime, cu coroana îngustă şi foarte ramificată, frunze lucitoare,
pieloase, flori albe, foarte parfumate, apar în aprilie – mai, înfloreşte abundent, fructe decorative,
globuloase, cu peduncul lung (3-5 cm), mici (1cm) diametru, galben-roşcate.
Malus x purpurea (Malus pumila x Malus atrosanguinea)
Este un hibrid frecvent cultivat ornamental, foarte de decorativ la înflorire, la înfrunzire
dar şi la începutul iernii prin persistenţa fructelor.
Este un arbore scund, cu lujerii purpurii, frunzele ovate sau alungit-ovate de 8-9 cm, în
tinereţe purpurii, apoi verzi închis, lucitoare pe faţă. Înfloreşte bogat odată cu înfrunzirea, prin
mai, flori de 3 cm diametru, roz-roşietice sau purpurii.
Fructele mici, globuloase, lung pedunculate, roşii-purpurii, cu caliciul persistent rămân
pe ramuri până la începutul iernii (fig. 181).
Înmulţirea se face prin altoire, exact ca în pomicultură.
Particularităţi de cultură: taierile se fac numai după înflorire.
Genul Pyrus
Cuprinde arbori, mai rar arbuşti cu frunze simple, alterne, stipelate, pe margine întregi
sau serate. Flori complete, în corimbe umbeliforme, sepale divergente, petale albe, uneori roz,
îngustate la bază. Fructe – poame de formă obovoidală, cu cavitate numai la vârf.
Pyrus pyraster (L.) Burgsd – păr pădureţ
Specie indigenă, originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. 34); la noi
apare prin luminişuri, în silvostepă, până în zona dealurilor, în zona montană inferioară apare rar.
Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă, rezistă la ger şi spre deosebire de măr,
suportă soluri grele, compacte, supuse uscăciunii prelungite.
Temperament de lumină, suportă însă şi o uşoară umbrire.
Poate ajunge până la 20 m înălţime, uneori are dimensiuni arbustive.
Tulpina cu ritidom solzos, slab brăzdat, coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi
numeroase brahiblaste. Lujerii slab muchiaţi, brun lucitori, glabri. Mugurii ovoid-conici, vârful
ascuţit, depărtat de lujeri, glabri lucitori. Frunzele mici, 2-5 cm, lat-eliptice sau rotund-ovate,
vârful acut, baza rotunjită sau uşor cordată, pe margine întregi sau fin dinţat-serate, glabre,
pieloase, pe faţă verzi-închis lucitoare, peţiolul cât limbul sau mai lung. Florile corimbe
umbeliforme, albe, înfloreşte abundent.
Fructele poame obovoidale sau globuloase, de până la 3 cm lungime sau diametru, la vârf
cu resturi de caliciu; la maturitate sunt verzi sau cafenii, astringente, înecăcioase (fig. 182).
Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură.
Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi, pe terenuri
degradate.
Pyrus elaeagrifolia Pall. (Pyrus babadagensis Prod.) - păr argintiu
Specie indigenă, răspândită în sudul şi estul Europei, Asia Mică, Caucaz, Crimeea. La
noi, se întâlneşte sporadic în sudul ţării, mai ales în Dobrogea. Este un element termofil şi
xerofit.
Este de dimensiuni mici, arbore de mărimea a III -a, sub 10 m sau arbust.
Tulpina este rău conformată, scundă. Portul caracteristic, cu ramuri erecte şi coroana
argintie, mai ales primăvara. Lujerii cenuşiu-tomentoşi şi scoarţa brună, spinoşi. Muguri cenuşii
tomentoşi şi globuloşi (spre deosebire de părul pădureţ). Frunzele sunt lanceolate sau obovat-
lanceolate, de 4-7 cm lungime, obtuze sau scurt acuminate, cu baza cuneată, pe margine întregi,
rar fin serate, la început alb - tomentoase pe ambele feţe, iar mai târziu glabrescente pe faţă şi
cenuşiu - tomentoase pe dos, peţiolul de 1-4 cm lungime Florile grupate în inflorescenţe alungite,
albe, tomentoase. Fructele poame foarte tari, globuloase, de 2-3 cm diametru (fig. 183).
Prezintă importanţă ca element naturalistic, rar în zonele calde şi uscate din sudul şi sud –
estul ţării se poate utiliza ca specie ornamnetală.
Alte specii din Sud – Estul Europei: Pyrus nivalis Jac. şi Pyrus salicifolia Pall., cu frunziş
fin, linear.
Speciile acestui gen se pot folosi ca arbori solitari, în grupuri, la marginea masivelor.
Înmulţire: prin seminte, prin altoire (mai ales pentru Pyrus salicifolia “pendula” ).
