Mao Zedong cunoscut şi ca Mao Ţe-Tung s-a născut la 26 decembrie 1893 , a fost cel mai puternic revoluţionar chinez şi lider al Partidului Comunist Chinez. Datorită ideilor sale revoluţionare populaţia chineză a avut foarte mult de suferit asta ducând la aproximativ 30 de milioane de morţi în timpul în care acesta a condus China.

Simplitatea unui om

Născut într-o familie simplă de ţărani din Shaoshan, Mao a reuşit în timp să facă progrese importante ajungând liderul Chinei. Şi-a început studiile la 8 ani la şcoala din satul natal iar la 13 ani a abandonat-o pentru a-şi ajuta tatăl la ferma pe care acesta o deţinea. S-a întors la studii ceva mai târziu la o şcoală din Changsha, capitala provinciei Hunan. În 1911 a izbucnit revoluţia Xinhai iar Mao s-a alăturat armatei din Hunan până în 1912 iar în 1918 a terminat prima şcoală provinicială din Hunan.

La terminarea studiilor, Mao a plecat cu profesorul său Yang Changji la Beijing unde profesorul deţinea un post la Universitatea din Pekin. La îndemnul său, Mao Zedong a muncit la librăria universităţii sub atenta supraveghere a lui Li Dazhao, intelectual şi fondator al Partidului Comunist Chinez, care avea să-I influenţeze viitoarele idei revoluţionare. Chiar dacă muncea la librăria universităţii, Mao frecventa şi cursurile ţinute la universitate de Chen Duxiu, Hu Shi, Qian Xuantong mari intelectuali ai lumii chineze dar care au avut şi un rol politic important. Ca rezultat al cursurilor pe care le frecventa Mao Zedong şi-a descoperit o pasiune acută pentru citit ceea ce l-a dus la teoriile comuniste pe care avea să le folosească mai târziu.

Ascensiunea

La 23 iulie 1921 a luat prima dată parte la Congresul Naţional al Partidului Comunist din China în Shanghai. Doi ani mai târziu a fost ales unul dintre cei cinci comisari ai Partidului Comunist Chinez în timpul celei de-a treia sesiuni a Congresului. Mai târziu Mao s-a întors în Huanan la ordinele comitetului central al Partidului Comunist şi comitetului central Kuomintang pentru a organiza filiala Kuomintang din Huanan. În 1924 a fost numit delegat la prima Conferinţă naţională a Kuomintang unde a fost ales înlocuitor al executivului al comitetului central şi mai apoi a devenit executiv al filialei din Shanghai al Kuomintang şi secretar al departamentului organizaţional al Partidului iar în 1925 a devenit directorul propagandei al partidului Kuomintang.

O şedintă urgentă a Partidului Comunist a fost ţinută în 1927 unde Mao a făcut un raport despre devoltarea ţăranilor numit “Raport asupra mişcării tăranilor din Huanan”, care este considerat punctul de plecare al teoriiilor revoluţionare ale lui Mao.

Prima influenţă asupra teoriiilor lui Mao Zedong a veni din lecturile pe care acesta le făcea asupra operelor lui Marx dar şi revoluţia rusă şi câteva opere literare chineze : “Outlaws of the Marsh” şi “Romance of the Three Kindoms”. Maoismul, aşa cum a fost numit curentul creat de Mao se baza exclusiv pe ţărănime, aceasta fiind mare diferenţă dintre curentul comunist din China şi celelalte din Europa. Mao considera ţărănimea principala componentă a masei revoluţionare dar şi cel mai important sprijin al ideologiei lui. Cele două eseuri ale sale din 1937 , “În contradicţie” şi “În practică “ reflectă începuturile Maoismului din nevoia de a oferi un suport ţăranilor împotriva unei ocupaţii japoneze. Eseurile apar în “Mica carte roşie” a lui Mao Zedong care a fost distribuită ca un mijloc de propagandă în timpul revoluţiei culturale.

Lider al Chinei

Pe 1 octombrie 1949 a fost înfiinţată Republica Populară Chineză ,punctul culminat al celor două decade de război internaţional şi civil. Din 1954 până în 1959 Mao a fost liderul Partidului Comunist Chinez. Imediat după numirea lui Mao , Partidul Comunist a început propaganda deţinând controul asupra mass-mediei din toată ţara pentru a-l promova pe Mao şi partidul.

Sub conducerea sa, Mao a iniţiat o serie de reforme cu caracter ţărănist introduse cu forţa în rândul populaţiei, care a fost grav persecutată existând peste 1 milion de morţi. Între 1953 şi 1958 Mao a iniţiat primul plan cincinal prin care China trebuia să devină cea mai puternică putere a lumii.

Cel mai important moment al conducerii lui Mao a fost însă, cel de-al doilea Plan Cincinal numit şi “Marele salt înainte” lansat în 1958. Un plan făcut dupa modelul sovietic , care se baza exclusiv pe industria grea. Sub acest program, colectivităţile agricole mici s-au transformat rapid în comune populare şi tăranilor le-a fost cerut să lucreze la proiecte masive de infrastructură la scara mică de producţie a fierului şi a oţelului. Au fost introduse tehnici agricole care nici nu fuseseră încă testate,ceea ce, împreună cu celelalte schimbări a dus la scăderea producţiei de grâne cu 15%. Din aceste cauze dar şi din cauza secetelor şi inundaţiilor ţăranii au rămas fără provizii şi milioane au murit de foame în cea mai mare foamete din istorie. Această foamete a fost cauza directă a morţii a peste 30 de milioane de chinezi între 1959 şi 1962. Construcţiile şi proiectele industriale ale lui Mao s-au dovedit şi ele inutile.

“Marele salt înainte” s-a dovedit de fapt a fii un mare pas înapoi pe care Mao l-a făcut datorită dorinţei arzătoare de a întrece Uniunea Sovietică şi de a deveni cea mai mare putere a lumii. În 1962 Liu şi Deng Xiaoping au reuşit să salveze economia distrugând comunele create de Mao şi prin importurile de grâne din Canada şi Australia.

Moartea

Teroarea provocată de Mao în China avea să ia sfârşit în 1976 când Mao Zedong a murit. A suferit întâi un atac de cord pe 2 septembrie afectând o mare parte din inima sa şi provocând agravarea bolii sale de plămâni. Pe 5 şi 7 septembrie, soţia lui Mao a dorit să îl ajute şi i-a făcut un masaj pe spate cu o anumită pudră care, se pare că i-a îngreunat respiraţia marelui lider. Doctorii au cerut ca soţia lui Mao să nu mai intervină deoarece datorită ei Mao era ţinut în viaţă de aparate. Pe 9 septembrie a fost deconectat de la aparate iar trupul său a fost depus la “Marele edificiu al oamenilor” iar după ceva timp a fost depus în Mausoleul lui Mao deşi acesta îşi dorise să fie dus la crematoriu. Sfârşitul lui Mao Zedong a fost şi sfârşitul regimului represiv pe care acesta l-a iniţiat.

Un salt înapoi: politicile lui Mao Zedong

Mao Zedong iubea înotul. În tinereţe, pleda pentru înot ca modalitate de întărire a corpului cetăţenilor chinezi. „Poate că ţi-e teamă de înec”, îşi tachina prietenii ce se panicau în apă. „Nu te gândi la asta. Dacă nu te gândeşti, nu te veni îneca. Dacă te gândeşti, atunci te vei îneca.” Cu acelaşi entuziasm şi-a croit şi drumul spre putere, reuşind să sară peste valurile mai mari sau mici ce îl izbeau din faţă. A devenit părintele şi marele lider al Chinei comuniste, dar politicile sale absurde au scufundat ţara rapid. Nu s-a gândit la consecinţele propriilor acţiuni şi s-a înecat pe nesimţite, lăsând în abisul uitării milioane de oameni morţi, sărăciţi şi alienaţi.

Mao, un lider vizionar

Punctul de vedere oficial al Chinei faţă de Mao este că „în proporţie de 70% a avut dreptate şi 30% a greşit”. Este un compromis generos, cam nepotrivit pentru un om care rareori a dat dovadă de generozitate sau s-a dedat la compromis.

Mao a fost, fără îndoială, un gânditor. A avut un rol direct, personal, în implementarea teoriei marxist-leniniste – de factură profund europeană – în societăţile agricole din Lumea a Treia. Tot el a fost şi

autorul celui mai bine vândut text filosofic din lume: „Micuţa carte roşie”, în care este definită ideologia sa întru bunăstarea marilor mase chinezeşti.

Cu certitudine se ştie şi că Mao a fost pentru China comunistă ceea ce a fost George Washington pentru Statele Unite. Dacă s-ar presupune că Mao nu ar fi existat, istoria contrafactuală s-ar ramifica în diverse direcţii: poate că ţara s-ar fi divizat sau poate că ar fi suferit pe tot parcursul secolului XX numeroase confruntări civile. Dar, în 1949, Mao a reuşit să preia puterea şi se ştie ce s-a întâmplat ulterior.

Dar Mao este, de asemenea, responsabil şi pentru numeroase morţi inutile – estimări credibile iau în calcul până şi ambiţia sa de a implementa idei cu consecinţe catastrofice, precum „Marele Salt Înainte”, o politică economică fatidică ce nu a provocat decât foamete, ducând la moartea a 45 de milioane de oameni.

Portretul lui Mao Zedong încă atârnă deasupra intrării în Oraşul interzis din centrul Pekingului, supraveghind ţara pe care, într-un paradox sublim, a creat-o, dar pe care aproape a distrus-o.

Războiul poporului, o reţetă pentru o revoluţie de succes

În timpul primei etape a Războiului Civil Chinez, Mao şi-a perfecţionat propria doctrină de război de gherilă – o formă de război încă practicată în multe dintre cele mai greu de soluţionat conflicte internaţionale.

Majoritatea revoluţionarilor comunişti dinaintea lui Mao au încercat să urmeze linia impusă de Lenin: s-au concentrat asupra clasei muncitoare din industrie şi au considerat că victoria revoluţiei se poate realiza prin organizarea de revolte în majoritatea centrelor urbane. Dar, vizionar, Mao a considerat că modelul nu se potriveşte unei Chine pre-industriale, o ţară imensă unde muncitorii nu aveau două elemente importante pentru a conduce o revoluţie: factorul numeric şi unitatea. În schimb, Mao s-a concentrat pe ţăranii săraci ce trăiau în marile zone rurale.

Doctrina războiului poporului are trei faze. La început, se începe într-o zonă izolată, unde statul este slab şi nepopular. Se folosesc atacurile de gherilă, cu valoare propagandistică - de exemplu, evidenţierea corupţiei de la niveul guvernului şi a opresiunii. Apoi, se ridică costurile de securitate pentru guvern până ce acesta nu îşi mai poate permite să administreze zona, iar forţele sale sunt nevoite să se retragă.

În cea de-a doua etapă, trebuie consolidate grupuri de control prin adoptarea de politici populiste şi prin încercarea de a stabili noi avanposturi. Prin atacuri se adună arme, se crează mai multă dezordine, demonstrându-se puterea în creştere a mişcării revoluţionare. Treptat, grupurile de control se reunesc, pe măsură ce zonele aflate sub controlul gherilelor cresc. În ultima etapă, se lansează o ofesinvă totală împotriva statului. Gherilele ar rămâne mobile, dar nu ar mai funcţiona la scară mică. În schimb, s-ar compara cu forţele statului pe care încearcă să le înfrângă şi să le înlocuiască; sunt gata să devină ele un nou stat.

Doctrina maoistă a gherilelor s-a răspândit, între timp, peste tot în lume. Viet Cong, Armata Republicană Irlandeză, Talibanii, Armata de Rezistenţă a Domnului din Uganda, Sandanistas din Nicaragua şi comuniştii din Nepal sunt doar câteva grupări care au urmat acest model, deşi succesul în cazul fiecăruia a variat.

Născut într-o familie de ţărani relativ bogaţi, în 1893, Mao a avut inspiraţia de a deveni un soldat rebel când avea 17 ani, participând la o revoltă împotriva ultimului împărat al Chinei. Dar în loc să lupte pentru o victorie decisivă, armata în care se înrolase Mao a ajuns la o înţelegere cu ultimii supravieţuitori ai vechii dinastii. Mao a renunţat şi el, şase luni mai târziu. A descoperit comunismul şi apoi şi-a petrecut următorii 16 ani cu munca de agitaţie pentru realizarea unei revoluţii marxiste à la carte.

Momentul mult aşteptat a sosit în 1927, când Mao a fost numit liderul unor miliţii comuniste din provincia Hunan. Mao a pornit „Revolta recoltei de toamnă” între ţărani şi a ordonat ca patru regimente să atace un oraş controlat de naţionalişti. Dar unul dintre regimentele sale a dezertat. Apoi, a atacat şi a neutralizat un al doilea regiment, iar cele două rămase au fost înfrânte. Forţa lui Mao a fost distrusă, a scăpat numai cu 1.000 de oameni.

În următorii şapte ani, cariera revoluţionară a lui Mao a suferit din cauza manevrelor politice ce aveau loc în interiorul Partidului Comunist Chinez şi a manevrelor militare din sud-estul Chinei. Pentru o vreme, a reuşit să înfiinţeze un „soviet” ce se auto-guverna, unde se aplicau reforme şi politici de factură comunistă.

Dar soţia lui Mao a fost capturată şi decapitată de către naţionalişti, şi Mao însuşi s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Când trupele inamice l-au încercuit pentru a cincea oară, Mao a decis să evadeze, luând cu el 100.000 de oameni în ceea ce avea să fie legendarul Marş cel Lung.

Marşul cel Lung, sau cum să transformi o tragedie în epopee

Marşul cel Lung a fost o retragere devastatoare ce a durat un an. Femei şi bărbaţi treceau râuri, urcau munţi şi luptau cu naţionaliştii – acoperind aproape 10.000 de km. O estimare nu prea strictă arată ca unul din zece din cei care au plecat în marş l-au şi terminat; majoritatea au căzut pe drum, fie de foame, fie de oboseală, fie în încăierări spontane între aliaţi.

Într-o logică normală, fusese un dezastru militar, dar Mao s-a asigurat ca Marşul cel Lung să nu fie evaluat normal. Din contră, propaganda sa l-a făcut emblematic. Marşul cel Lung i-a consolidat lui Mao statutul de lider comunist pentru ca poziţia sa de la vârful partidului să nu mai fie vreodată cu adevărat contestată. Impactul politic asupra lui Mao este comparabil cu modul în care statutul de lider de război al lui Churchill a fost garantat după evacuarea trupelor Aliaţilor de la Dunkerque din 1940.

Marşul cel Lung s-a încheiat atunci când Armata Japoniei a început raidurile în Manciuria. Mao a creat o alianţă „patriotică” cu naţionaliştii şi a intrat în războiul mondial împotriva puterilor Axei.

Dar războiul civil a reînceput curând. Având deja stabilite prerogativele militare în lupta împotriva invadatorilor japonezi, lui Mao i-a fost mai uşor să recruteze cetăţeni care să lupte pentru cauza sa. A continuat să lupte fără milă, la un moment dat şi-a asediat adversarii în oraşul Changchun, până ce 150.000 de civili au murit de foame.

În 1949, naţionaliştii erau deja distruşi şi forţaţi să abandoneze China, să se refugieze în Taiwan. Mao s-a mutat la Beijing şi şi-a asumat rolul de premier. Se năştea Republica Populară Chineză, China comunistă. Acum începeau, totuşi, odată cu triumful, şi cele mai mari probleme ale noului lider comunist: campania sa se bazase pe promisiuni, iar acum venise momentul să le şi îndeplinească.

La salturi mari, eşecuri mari

În China, nivelul sărăciei era de neimaginat, iar Mao a îndreptat ţara spre un proces de industrializare rapidă. Dar în loc să încerce să ridice nivelul de trai, a canalizat resursele naţiunii spre industrie şi armament.

A ordonat ţăranilor să renunţe la micile lor proprietăţi, să accepte colectivizarea. Le-a redecorat şi grădinile, platând aici mari furnale de fier. Birocraţii de partid au stabilit planuri de producţie mai mult decât ambiţioase şi au încercat să le implementeze cu brutalitate. Rezultatul a fost la fel de tragic pe cât de predictibil: producţia alimentară a scăzut dramatic, foametea a ucis mii, apoi milioane, iar în final zeci de milioane.

Apologeţii lui Mao susţin că el nu a ştiut niciodată adevărul. Dar asta e puţin probabil, deşi adevăratele dimenisiuni ale tragediei ar fi putut fi mult diminuate de către cadrele de partid. Oricum, Mao a continuat, convins că strategia sa va da roade în final. Abia când politica sa dezastruoasă a început să îi deranjeze şi pe seniorii Partidului Comunist a fost abandonată.

În 1966, pentru a-şi restabili poziţia în partid, a încurajat tineri radicali să iniţieze o nouă revoluţie în China. Intelectualii erau linşaţi, iar oficiali de Partid erau trimişi în judecată, înscenându-li-se procesele.

Aşa numita „Revoluţie culturală” a lăsat ţara fără vreo formă de opoziţie sau de gândire liberă. Atât de mulţi membri de partid au fost înlăturaţi încât comuniştii aproape că au pierdut controlul ţării.

Acum, ideologia deja luase forma cultului personalităţii: personalitatea cândva charismatică a lui Mao era acum doar o caricatură a ceea ce fusese. Pentru a stabiliza China şi pentru a-şi stasface propriul ego, Mao era acum atotputernic în ţară, semănând mult cu împăraţii împotriva cărora luptase cândva. Ba chiar şi-a nominalizat soţia – cea de-a patra soţie – să îi succeadă la putere.

Când a murit, în 1976, odată cu el a murit şi ideologia sa: moştenitorii puterii, numiţi „Banda celor patru” – inclusiv soţia sa – au fost închişi în mai puţin de o lună. Milioane de oameni au fost îndoliaţi la moartea sa, dar ceea ce el a reprezentat a murit fără să fie regretat.

A doua revoluție chineză și urmările sale

Creșterea economică a Chinei a fost și este una fără precedent istoric și a depășit din acest punct de vedere puterile vestice, tradiționalii lideri dominanți în cadrul economiei de piață. Acest „boom” economic a propulsat Republica Populară Chineză la statutul de superputere mondială, cu un regim unic, o strategie diplomatică fără precedent și la ceea ce va fi după unii importanți observatori, un secol al Asiei.

Tot ceea ce a realizat China în mai puțin de 30 de ani a fost posibil printr-un moment în istoria sa care, atunci când a avut loc, nu părea excepțional și nicidecum un moment cheie în istoria umanității. Harry Harding, analistul politic care și-a dedicat cariera istoriei, diplomației și politicii Republicii Populare, a numit acest moment „a doua revoluție chineză”.

După eșecul a două sisteme aplicate în China comunistă, unul copiat dupa cel sovietic, iar celălalt implementat de Mao Zedong, sisteme care abia au adus țara la statutul de lider al lumii a treia. După moartea lui Mao la 9 septembrie 1976, veteranul cadru de partid, Deng Xiaoping, preia puterea după 2 ani de haos politic. La o întâlnire istorică a Comitetului Central desfășurată în decembrie 1978, Xiaoping a cerut într-un discurs celebru schimbări fundamentale în organizarea statului și pornirea pe o linie socio-economică, pragmatică in defavoarea celei ideologice. Acest pragmatism a fost atuul său principal ca om politic, expresii ca: „nu contează dacă o pisică este albă sau neagră, cred că o pisică care prinde șoareci, este o pisică bună“ și“practicalitatea este singurul criteriu adevărat” îi caracterizează gândirea organizatorică. În acei ani în care chiar viitorul sistemului era pus la îndoială, Xiaoping introduce conceptul de îmbunătățire a comunismului prin capitalism. Primăvara de la Beijing dintre anii 1977-1978 a fost mișcarea prin care Deng și-a câștigat sprijinul popular, Partidul permițând criticarea liberă a Revoluției Culturale (1966-1976).

Reformarea aparatului de stat, ultracentralizat și ultrabirocratic a trebuit radical restructurat, iar vechile cadre de partid înlocuite. Deng și susținătorii lui nu au avut un plan concret de reformă dar direcția în care China trebuia să se îndrepte le era clară. În termeni politici erau pregătiți să reinterpreteze dogma marxist-leninistă și cea maoistă, ducând la crearea “socialismului în caractere chinezești”. Se formează Consiliul Celor Opt Vârstnici, organul de conducere, de facto al Republicii. Deși Xiaoping nu a avut niciodată oficial o funcție înaltă de conducere în cadrul Partidului, el prezida neoficial Consiliul, dorindu-

se astfel eliminarea oricărui cult al personalității în afară de cel a lui Mao, care-și păstrează titlul de Mare Întemeiator al Republicii. În privința sa, se permite critica într-o mică măsură și noua linie ideologică, impune că realizările lui Mao sunt mai importante decât greșelile sale și deși poartă vina declanșării Revoluției Culturale, aceasta a fost o reacție la mișcarea contrarevoluționară a Grupului Celor Patru și Lin Biao. Puterea este luată din mâinile Șefului de Stat și împărțită între premier și diferite comitete, evitându-se ca un singur lider să dețină prerogative absolutiste.

În plan economic se aplică conceptul de “Gaig Kaifang” (reformă și deschidere). Intern, acesta presupune posibilitatea privatizării și îmbogățirii cetățenilor chinezi, îmbogățirea prin multă muncă era menită să servească drept exemplu. Pe plan extern se încurajează absorbția de capital extern și se încep marile investiții străine în China, firme ca Boeing și Coca Cola construiesc în 1980 primele fabrici străine în Republică. Tot la începutul acestei decade, după declarațiile lui Robert Bryan, director al serviciului de contrainformații American, începe și invazia spionilor economici care activau pentru China. Se inaugurează astfel binecunoscuta doctrină de “ împrumut tehnologic”. Se continuă programul celor Patru Modernizări ce rezumau: industria, agricultura, armata și cercetarea ștințifiică.

Marile realizări ale grupului condus de Xiaoping sunt, totuși, cele de politică externă. China își deschide porțile prin prisma economică, realizând relații diplomatice cu țări importante, indiferent de orientarea lor politică. Distanțarea față de URSS, inițiată de Mao, se înfăptuiește, China ieșind astfel de sub sfera sovietică. Se urmărea de fapt formarea unei proprii sfere de putere nealiniate la niciun bloc politic al vremii. Realipirea fostelor colonii Hong Kong de la Marea Britanie și Macao, de la Portugalia, s-a realizat în condiții unice. Prin conceptul de “ un stat, două sisteme” reintegrarea acestor teritorii s-a efectuat fără diminuarea importanței lor economice.

Ca rezultat a acestor importante reforme, China a ajuns astăzi cea mai mare putere economică a lumii, putere militară nucleară și țară impresionantă ca infrastructură. În ciuda acestor mari realizări prețul plătit de populație este enorm. Nu se respectă drepturile fundamentale ale omului, drepturile muncii, libertatea religioasă, dreptul la libera exprimare și pedeapsa capitală se aplică pentru abateri care nu sunt excepțional de grave. China este o dilemă în anumite cazuri, prea comunistă,iar în altele prea capitalistă. Este întradevăr o putere inviolabilă economic, economia mondială depinde direct de ea. Pe plan extern, atitudinea față de separatismul taiwanez este de înțeles, dar în ceea ce privește susținerea, până nu demult a regimului nord-coreean și felul în care este tratată problema independenței Tibetului, această atitudine nu este de scuzat.

Un masacru ce putea fi evitat: Piaţa Tiananmen

Vara anului 1989 a rămas în memoria Occidentului prin masacrul ce a avut loc în Beijing, în piaţa Tiananmen. Armata a executat ordinele guvernului iar pentru prima dată după 1949, mapamondul era oripilat de atrocităţile ordonate de guvernul chinez. „The tank man” – povestea omului ce a oprit singur înaintarea blindatelor chinezeşti, violentele proteste şi furia populară împotriva unui sistem anchilozat au evidenţiat tensiunile sociale ale Chinei şi au demonstrat încă odată lumii întregi că un regim impus prin forţă poate fi oricând destructurat.

Mişcarea tinerilor, studenţilor şi cetăţenilor Beijingului se poate înscrie în seria de „liberalizări” europene şi cereri pentru guvernări transparente denumite generic de ruşi glasnost.

Astăzi istoria dar şi mijloacele cotidiene de comunicare privesc retrospectiv evenimentele, unii acordându-le o atenţie firescă, alţii încercând să doar să uite… Cel mai bun exemplu a tratării subiective a memoriei recente este unul simplu: accesaţi pagina google china şi tastaţi tiananmen apoi accesaţi google.com…este o diferenţă o atitudinii politice faţă de acelaşi subiect, scrie athenian-legacy.com

Masacrul din iunie 1989 în Piaţa Tiananmen este apogeul unei fustrări sociale cauzaţă de decepţiile şi eşecurile din economie şi politică. Reformele lui Deng (1979-1989) nu au reuşit să dinamizeze China, depresia economică lovind ţara la mijlocul anilor `80, iar declinul agriculturii fiind tot mai evident. Inflaţia a crescut, statul nemaiputând să-i protejeze cu subvenţii pe locuitorii marilor oraşe de preţurile din ce în ce mai mari. Mişcarea demografică sat-oraş a determinat o supraaglomerare urbană periclitând calitatea traiului urban (şi aşa scăzut).

Promisiunile de reformare făcut de PCC sub conducerea lui Deng Xiaoping nu au fost respectate. Foarte mulţi studenţi erau îngrijoraţi datorită faptului că după finalizarea studiilor nu puteau opera în câmpul forţei de muncă conform pregătirii lor profesionale. Erau mai mulţi absolvenţi de facultăţi decât cererea pieţii. Cei mai mulţi absolvenţi erau redirecţionaţi în alte domenii, prioritari pentru posturi fiind absolvenţii de facultăţi proveniţi din familii ce activau în structuri de conducere ale Partidul Comunist Chinez (PCC).

Studenţii au fost animaţi de moartea suspectă a fostului secretar general al PCC, Hu Yaobang (15 aprilie 1989), înlocuit cu Zhao Ziyang. Hu Yaobang nu era recunoscut ca un reformator în interiorul PCC, dar moartea acestuia a reuşit să atragă tinerii în agora chinezească deoarece acesta susţinuse protestele studenţilor în 1987. Chiar dacă ulterior a fost silit să-şi facă autocritica fiind tratat nemilos de guvern acesta a fost transformat de studenţi într-un simbol al rezistenţei în faţa acelui guvern anchilozat în practici învechite.

Refuzul premierului Li Peng de a lua petiţia reprezentanţilor studenţilor la ceremonia de înmormântare a lui Hu Yaobang din piaţa Tiananmen a determinat participanţii să afirme că prin astfel de refuzuri guvernului şi PCC se distanţează de popor.

O serie de greve şi boicoturi ale orelor de curs au determinat autorităţile să reflecte mai atent la ce se întâmpla în Beijing. Ziarul Poporului, oficiosul PCC chiar cerea zdrobirea manifestanţilor de către autorităţi.

În loc să descurajeze elanul studenţilor, anunţul oficiosului a trezit din letargie studenţi de la peste 40 de universităţi din China alăturându-se colegilor lor din piaţa Tiananmen. Aceştia au reuşit să călătorească până la Beijing prin complicitatea unor lucrători din transporturi (şi aceştia dorind o serie de reforme). Declaraţia autorităţilor prinvind ce a scris Ziarul Poporului în care se spunea că era exagerată afirmaţia privind zdrobirea studenţilor era deja târzie. Numeroşi scriitori, artişti şi cetăţeni ai oraşului s-au alăturat protestelor studenţeşti.

Protestatarii au speculat excelentul moment extern prin care trecea China: vizita liderului rus Mihail Gorbaciov dar şi prezenţa a numeroşi reporteri şi cameramani occidentali ce nu mai considerea vizita lui Gorbaciov o prioritate ci protestele din Tiananmen. Vizita lui Gorbaciov era importantă deoarece era prima vizită, a unui preşedinte sovietic după răcirea relaţiilor chino-sovietice.

Autorităţile erau astfel legate la mânie neputând să intervină în forţă până când vizita lui Gorbaciov nu se încheia iar ziariştii occidentali erau mutaţi departe de viitorul „teatru de operaţiuni” din piaţa Tiananmen.

La 16 mai 1989, după ce Gorbaciov părăsise China, Zhao Ziyang s-a dus în piaţă şi le-a cerut protestatarilor să renunţe la manifestări. Profund afectat, acesta le-a promis că va rezolva cererile lor. În aceaşi seara acesta a fost dizolvat, Li Peng şi Deng Xiaoping luând frâiele viitoarei represiuni. Odată aflată vestea că guvernul comasează armata în oraş, şi mai mulţi cetăţeni au luat calea pieţei pentru a apăra protestul studenţilor. Trupele au fost primite energic, populaţia împiedincându-i să pună în practică legea marţială, ordonată de guvern. Poporul spera să îi sensibilizeze pe soldaţii chinezi pentru ai alătura cauzei lor.

În aceste condiţii, au fost trimise trupe speciale conduse de comandanţi numiţi personal de preşedintele Yang Shangkun şi de Deng Xiaoping. La 2 iunie 1989, 350.000 de soldaţi din armata chineză înconjurau piaţa Tiananmen. Tancurile şi blindatele nu au lipsit în această operaţiune în care civilii erau neînarmaţi. Noaptea dintre 3-4 iunie s-a soldat cu un adevărat masacru în rândul civililor. Numărul victimelor şi a răniţilor nu a fost făcut public de autorităţi dar observatori ai evenimentelor afirmă că circa 3000 de protestatari au fost ucişi.

Analizând la rece evenimentele, analiştii politici şi istoricii afirmă că guvernul chinez ar fi putut dispersa manifetanţii cu tunuri cu apă, dar, guvernul chinez dorea să ofere un model poporului chinez pentru viitoarele rebeliuni. Masacrul din Piaţa Tiananmen a fost însă un gest specific tradiţiei chineze de a zdrobi opoziţia prin cele mai dure mijloace pentru a evidenţia însăşi lipsa de legitimitate a opoziţiei.

"A treia primavara de la Beijing" din 1989 (numita astfel pentru a o separa de celelalte doua care au precedat-o in 1976 si, respectiv, 1957) a durat trei luni. Este, desigur, o ironie a istoriei faptul ca in 1976 multimea stransa in Piata Tiananmen solicita eliberarea lui Deng Xiaoping, simbol si speranta a reformarii societatii, pentru ca in 1989, acelasi Deng Xiaoping sa ordone reprimarea multimilor protestatare. In ciuda nuantelor care le diferentiaza, toate cele trei primaveri de la Beijing au in comun faptul ca sunt rabufniri sociale ale unor tensiuni politice si economice. Mai exact, ceea ce uneste protestele publice din capitala chineza este un amestec de contestare reformista si disidenta politica.

Moartea lui Stalin, vantul destalinizarii care batea de la Moscova, dificultatea de a adapta modelul sovietic la societatea chineza si expansiunea Chinei, au grabit ruptura chino-sovietica de la sfarsitul anilor 50. In acest fel, Mao Zedong, cel care in 1949 a instaurat Republica Populara Chineza, a pornit in cautarea unui model original. Asa s-a nascut maoismul. Primul rezultat al maoismului a fost programul economic "Marele Salt inainte" care a esuat, la scurt timp, in 1957. Pe acest fundal a avut loc "Primavara de la Beijing", prima contestare publica. Pe termen lung, esecul acestei initiative a adus in conflict tabara

pragmaticilor care punea accent pe modernizarea industriala (intre care si Deng Xiaoping) si adeptii revolutiei ideologice (intre care Mao). Aici se tes cauzele masacrului de la Tiananmen.

Deng Xiaoping, principalul locotenent al lui Mao, cade in dizgratie. Impotriva celor ca Deng, Mao organizeaza incepand cu 1966 "Revolutia culturala", o miscare menita sa stranga studentii, muncitorii si soldatii impotriva cadrelor de partid. Cu sprijinul armatei, Mao astfel revine la conducere, ca lider suprem. Pe fondul revolutiei culturale, reformistii (Deng Xiaoping si principalul sau protector, Zhou Enlai) intra intr-un nou conflict cu radicalii, grupati in jurul lui Mao. Primii sustineau ca solutia la esecul "Marelui salt inainte" era, pe de o parte, accentul pe dezvoltare, iar pe de alta parte, intarirea partidului ca garant al stabilitatii politice si cresterii economice.

Pentru maoistii radicali, nu dezvoltarea, ci ideologia era cea mai importanta. Conform acestora, partidul, ca agent al revolutiei, trebuia inlocuit de armata. In contextul acestui conflict care l-a coborat pe Deng de la varful puterii la statutul de muncitor, Taiwan-ul, Hong Kong-ul, Singapore si Coreea de Sud (grup numit si "Cei patru dragoni") cunosc o dezvoltare economica spectaculoasa. In acest fel, grupul pragmaticilor castiga suportul popular. Scanteia care a declansat cea de-a doua "Primavara de la Beijing" a fost moartea lui Zhou Enlai (devenit intre timp prim-ministru), veteranul grupului pragmaticilor. Omagierea lui Enlai devine o buna ocazie de a cere eliberarea lui Deng, noul simbol al reformelor. Dupa cateva luni, moare si Mao. Acest lucru aduce, in sfarsit, victoria lui Deng care incepand cu 1978 devine cel de-al doilea lider al Chinei comuniste.

Liderul contradictoriu

Dintr-un anumit punct de vedere, profilul lui Deng Xiaoping este unul tipic liderului comunist: din 1919 pana in 1926 munceste la Paris, ocazie cu care se familiarizeaza cu realitatea proletara, urmand ca in 1926 sa plece la Moscova unde timp de aproape doi ani va beneficia de educatie comunista in cadrul Cominternului. De la revenirea in China si pana la victoria comunistilor in 1949, Deng participa la cele mai importante activitati revolutionare: revolte taranesti, campanii de indoctrinare in randul trupelor armatei, organizatii subversive, etc. Urmeaza cinci ani ca lider regional, iar din 1954 incepe ascensiunea la nivel national pana in 1966 cand, asa cum a fost aratat, cade in dizgratie. Dupa o succesiune de caderi si ridicari, Deng va fi liderul de facto al statului din 1978 si pana in 1992. Desi nu a fost niciodata presedinte sau premier, baza puterii a fost sefia Comisiei centrale a Armatei.

Din alt punct de vedere, Deng a fost un lider diferit datorita nationalismului sau. Se spune ca in noaptea dinaintea plecarii in Franta, la intrebarea tatalui ce vrea sa invete de la profesorii sai, fiul ar fi raspuns: "Sa iau cunostintele si adevarul din Vest pentru a salva China". Se pare ca acesta a fost principiul reformelor care, totodata, i-au adus consacrarea. Asupra raportului dintre ideologia politica si reformele economice, Deng a rostit in 1961 probabil cea mai frumoasa propozitie din discursurile sale: "Nu-mi pasa daca o pisica e alba sau neagra. Este necesara atat timp cat prinde soareci".

Reformele introduse de Deng Xiaoping au fost in primul rand de natura economica. Pachetul de reforme s-a numit "Cele patru modernizari" care vizau: agricultura, industria, stiinta-tehnologia si armata. Astfel, incepand cu 1979, statul inchiriaza terenurile unor "brigazi de productie" carora li se permite

comercializarea surpluslui dupa achitarea cotei catre stat; desi industria grea va ramane in proprietatea statului, un accent tot mai mare se pune pe industria usoara si pe autonomia intreprinderilor.

In acelasi timp, economia chineza cunoaste o masiva deschidere catre exterior: in 1980 China devine membra a FMI si Bancii Mondiale, pentru ca 4 ani mai tarziu, sa fie inaugurate asa-numitele "zone economice speciale" in care investitorii occidentali puteau face investitii de capital (in ajutorul acestei masuri, 14 porturi au fost deschise catre comertul exterior). Aceste masuri se reflecta inclusiv in politica externa: in 1978 se semneaza tratatul de pace cu Japonia, iar in 1979 SUA primesc prima vizita a unui lider chinez.

In 1984 se semneaza acorduri cu Marea Britanie pentru cedarea (in 1997) a Hong Kong-ului si cu Portugalia asupra provinciei Macao. Nu in ultimul rand, din 1986 se produce o incalzire a relatiilor cu Taiwanul care din 1979 nu mai este recunoscut drept succesorul Chinei in Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite. Urmare acestor reforme, din 1981 cresterea economica a Chinei a fost in fiecare an in jurul a 9 - 10%.

Cu toate acestea, modernizarea economica s-a facut in opozitie cu sistemul politic care a ramas la fel de rigid ca si inainte. Constitutia din 1982 reconfirma rolul conducator al Partidului Comunist Chinez, restabileste gandirea lui Mao ca sursa de inspiratie ideologica, intareste dictatura democratiei populare si calea socialista.

Schimbarea bazei economice si conservarea celei politice vor fi cauza izbucnirii celei de-a treia primaveri de la Beijing, o miscare populara mult mai periculoasa decat primele doua datorita caracterului radical (conflictul dintre ideologie si democratie, metode de actiune categorice precum greve, ocuparea pietei Tienanmen) si a divizarii puterii intre reformisti si conservatori. Prima scanteie care a declansat miscarile de protest a fost inlocuirea secretarulului general al PCC Hu Yaobang, iar a doua a fost moartea acestuia la 15 aprilie 1989.

Pentru a-si comemora idolul, o mare adunare s-a strans in Piata TienAnmen, numita si "Poarta a pacii ceresti" care era intrarea principala in Cetatea Interzisa din Beijing. Curand, protestatarii au solicitat o reformare a sistemului politic dupa modelul reformei economice.

In concluzie, se poate spune ca reprimarea sangeroasa cu ajutorul armatei de acum 20 de ani a avut doua efecte principale. Pe de o parte, sfarsitul lui Deng Xiapoing ca lider (atentia intregii lumi datorita reformelor de succes in economie s-a intors impotriva sa o data cu inabusirea revendicarilor politice). Pe de alta parte, a confirmat si oficializat doua concepte care de atunci au definit China ca un caz cu totul particular: "socialism cu trasaturi chinezesti" (dezvoltare economica si rigiditate politica) si "economia socialista de piata" (reguli capitaliste intr-o piata controlata de stat).

Zilele de 4 si 5 iunie 1989 marcheaza punctul culminant a unei indelungate serii de proteste incepute pe 15 aprilie. Impotriva rigiditatii guvernului si a partidului comunist, de la mijlocul lunii mai, numarul demonstrantilor a depasit cifra de 1 milion. In urma interventiei ferme a Armatei a 27-a, numai in capitala chineza peste 1.000 de demonstranti au fost ucisi. Acesta a fost pretul victoriei "durilor" (Deng

Xiaoping si premierul Li Peng) impotriva unei parti din societate care cerea nu doar reforme economice, ci si politice.