MANIPULAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA …qserver.utm.md/carti_scanate/carti/Carti_in_PDF/Manualul... · – rafturile (de obicei din lemn) să fie netede, fără aşchii sau asperităţi,

MANIPULAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA PRODUSELOR

ÎN INDUSTRIA TEXTILĂ

Deplasarea produselor de la o fază de prelucrare tehnologică la alta, până la obţinerea produsului finit, constituie o necesitate obiectivă a procesului tehnologic de fabricaţie. De aceea, transportul intern trebuie considerat ca o parte organică a ciclului de producţie, fiind denumit uneori şi transport tehnologic.

Reducerea duratei transportului intern determină reducerea ciclului de producţie, ceea ce echivalează cu posibilitatea ca pe aceleaşi suprafeţe de producţie şi cu aceleaşi mijloace de muncă să se obţină o creştere importantă a productivităţii.

Calitatea produselor finite dintr-o întreprindere textilă este, într-o măsură importantă, determinată de condiţiile în care se realizează manipularea, transportul şi depozitarea – în cadrul procesului tehnologic de fabricaţie – a materiilor prime şi auxiliare, a semifabricatelor şi chiar a produselor finite. Petele de praf, ulei, colorant şi fire libere provenite prin agăţare, zone cu rupturi sau şifonate se datorează unor neglijenţe în manipulare şi transport, operaţii în care nu s-a asigurat securitatea necesară a acestora. În acţiunile de manipulare, transport şi depozitare a materialelor textile este necesar să se asigure protecţia produselor pe tot parcursul procesului tehnologic, precum şi protecţia personalului care realizează transporturile materialelor respective. Mijloacele de transport trebuie să fie curate şi foarte bine întreţinute.

Pentru a asigura în timp calitatea materialelor şi produselor textile, în depozitarea acestora este necesar să se respecte următoarele:

– temperatura şi umiditatea relativă a aerului în depozit să fie aproximativ constante şi să existe posibilităţi de aerisire;

– rafturile (podeţele) să fie situate la minimum 15 cm înălţime de la podea; – rafturile (de obicei din lemn) să fie netede, fără aşchii sau asperităţi, cu muchiile

rotunjite, eventual capitonate cu materiale textile moi; – în depozit să nu pătrundă raze directe de soare; – materialele textile să nu fie expuse acţiunii insectelor şi rozătoarelor; – materialele textile să nu aibă contact direct cu cabluri electrice şi nici cu ulei, ce

pot favoriza autoaprinderea. Unul dintre obiectivele principale în domeniul transporturilor interne îl reprezintă

dezvoltarea şi modernizarea acestora în concordanţă cu necesităţile unităţilor economice pentru a satisface la timp şi în bune condiţii toate cerinţele, cu minimum de cheltuieli sociale. În acest scop se urmăreşte realizarea unei repartizări judicioase a sarcinilor pentru diferitele sisteme de transport, eliminarea celor neraţionale şi încrucişate, extinderea şi

Manipularea, transportul şi depozitarea produselor în industria textilă 1235

mecanizarea operaţiilor de încărcare şi descărcare prin folosirea paletelor, conteinerelor şi mijloacelor mecanice de manipulare.

Îmbunătăţirea activităţii în domeniul transporturilor din întreprinderile textile se bazează pe tehnologiile şi metodele moderne de organizare, pentru asigurarea unei eficienţe economice sporite şi diminuarea efortului uman.

X.7.1. Principiile organizării transportului intern

Activitatea de manipulare, transport şi depozitare reprezintă o parte integrantă a procesului de producţie, deoarece acesta nu se poate desfăşura fără deplasarea materialelor. Într-un proces de producţie materiile prime parcurg distanţe relativ mari până când devin produse finite. La acestea se adaugă şi transportul materialelor auxiliare necesare procesului tehnologic, precum şi al materialelor rezultate în urma prelucrării.

Organizarea transportului intern în întreprinderi contribuie în mod nemijlocit la creşterea productivităţii muncii. Obţinerea unei cantităţi mai mari de produse în unitatea de timp, prin micşorarea timpilor afectaţi transportului intern, înseamnă reducerea cheltuielilor de muncă pe unitatea de produs.

Raţionalizarea transporturilor determină, în final, scurtarea duratei ciclurilor de fabricaţie şi reducerea imobilizării mijloacelor circulante.

Pentru a se cunoaşte căile şi factorii prin care transportul intern influenţează productivitatea muncii trebuie să fie analizat timpul necesar realizării producţiei.

Din analiza timpului necesar transportului şi manipulării la o fabrică textilă, a rezultat că cca. 20% din timpul efectiv de lucru al muncitorilor este consumat pentru transportul şi manipularea obiectelor muncii, ceea ce reprezintă într-un an, pentru un total de 460 de muncitori, peste 230 000 de ore neproductive.

Caracteristic manipulărilor şi transportului intern este faptul că acestea măresc preţul de cost al produsului, în timp ce valoarea de întrebuinţare rămâne aceeaşi. Studierea şi organizarea lor raţională constituie o cale importantă de reducere a preţului de cost.

Nivelul de organizare a activităţii de transport în întreprinderile industriale exercită o deosebită influenţă, nu numai asupra indicatorilor economici, de producţie şi financiari, ci şi asupra activităţii de transport aerian, feroviar şi naval, deoarece timpii de staţionare a vagoanelor şi vapoarelor sunt condiţionaţi de buna organizare a încărcării şi descărcării mărfurilor.

Costul manipulărilor şi al transportului intern, de obicei nu este evidenţiat separat în contabilitate. Se apreciază că, printr-o analiză sistematică a transportului şi manipulărilor în întreprinderi, s-ar putea reduce cheltuielile pentru transport intern în medie cu 15%.

Transportul intern şi manipularea constau în ridicarea, aşezarea şi deplasarea materialelor sau mărfurilor (semifabricate sau produse finite) fie în vrac, fie în loturi.

Pentru a reduce cheltuielile neproductive determinate de activitatea de transport şi manipulare, aceasta trebuie organizată corespunzător, mecanizată, automatizată şi chiar robotizată.

În urma studiilor efectuate în diferite ramuri industriale s-a constatat că, în medie pe întreaga industrie, pentru fiecare tonă de produse finite se manipulează şi se transportă 48 t de materiale de la un sector la altul, de la un atelier la altul, de la un loc de muncă la altul etc. Cu alte cuvinte, materialele sunt transportate şi manipulate, în medie, de 48 de ori, o tonă de produse finite reprezentând 48 tone transportate. Acest raport variază între 10 şi 400, fiind în funcţie de complexitatea produsului ce se produce.

MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – PROBLEME TEHNICE GENERALE 1236

De exemplu, pentru obţinerea unui kilogram de ţesătură de lână se transportă şi se manipulează 300-350 kg (această cifră nu conţine transporturile şi manipulările secundare, cum sunt cele pentru aprovizionare şi pentru deşeuri).

Existenţa unor transporturi şi manipulări inutile influenţează negativ producţia, împiedică folosirea raţională a muncitorilor productivi şi auxiliari.

Transportul intern şi manipulările costă atât cât materialele, sau cheltuielile directe, sau cât asamblarea şi controlul împreună cu regia de fabricaţie.

Mişcarea bunurilor materiale se face manual sau mecanizat, gradul de mecanizare al operaţiilor de transport influenţând direct asupra productivităţii muncii. Procesul de deplasare a obiectelor muncii, adică transportul uzinal, se caracterizează prin schimbarea poziţiei şi a locului de depozitare, timp în care forma şi starea acestora nu se schimbă.

Transportul intern defineşte activitatea prin care materialele (o cantitate de materii prime, un lot de materiale pentru fabricaţie) parcurg distanţa care separă două locuri de muncă ce se succed în procesul tehnologic. Astfel, pot exista deplasări de la o zonă de recepţie la un loc de muncă, de la un loc de muncă la o zonă de depozitare, de la un loc de muncă la o zonă de expediţie, de la o zonă de expediţie la o zonă de recepţie etc. Rezultă, aşadar, că un transport intern comportă:

– preluarea încărcăturii (încărcarea); – deplasarea propriu-zisă a acesteia; – depunerea încărcăturii într-un loc nou (descărcarea). Depunerea şi operaţiile tehnologice impun desfacerea (divizarea) încărcăturii.

Preluarea şi depunerea sunt de fapt fazele cele mai greu de executat ale transportului. Termenul de transport intern se referă şi la deplasarea unui mijloc de transport fără

încărcătură utilă sau cu conteinere goale. Prin urmare, există următoarele cazuri posibile: transport cu încărcătură, transport de conteinere goale; transport fără încărcătură.

Manipulările sunt activităţile elementare, necesare, dar nu şi productive, care constau în mici deplasări în vederea alimentării şi evacuării locului de muncă, precum şi alte activităţi neproductive ale muncitorului, în depozit, la punctele de control etc.

Timpii de manipulare la locul de muncă sunt incluşi în timpul necesar operaţiei respective de prelucrare sau de control. Executarea acestor manipulări nu impune o calificare înaltă, ca aceea a muncitorului productiv. Din această cauză, este neeconomic ca muncitorul calificat sau specializat să efectueze activităţi auxiliare de manipulare, acestea trebuind să fie executate de muncitori necalificaţi.

Prin transport intern manual se înţelege activitatea de deplasare a obiectelor muncii cu ajutorul forţei omeneşti şi al unor unelte acţionate manual (de exemplu, transportul cu ajutorul cărucioarelor). Mecanizarea acestor activităţi dă posibilitatea ca forţa de muncă să fie îndreptată în măsură şi mai mare spre activităţile de transformare a obiectelor muncii. De asemenea, aceasta reduce durata timpilor neproductivi, mărind astfel productivitatea muncii.

Mecanizarea transportului intern şi a manipulărilor constă în executarea acestora cu ajutorul unor mijloace mecanice. Prin mecanizare se accelerează deplasarea materialelor, micşorându-se întreruperile în producţie; se economiseşte spaţiu, datorită stivuirii fără efort la înălţimi mari; se măreşte securitatea şi se micşorează riscurile de avarii sau pierderi de produse; se reduce preţul de cost etc.

În transportul intern mecanizat se folosesc, separat sau combinat, următoarele mijloace de transport:

– instalaţii cu ajutorul cărora încărcătura este transportată datorită gravitaţiei (tobogane, transportoare cu role);

– electrocare sau motocare; – instalaţii cu funcţionare continuă (transportoare cu bandă, conveiere aeriene,

instalaţii de transport pneumatic etc.).


Mecanizarea transportului intern şi a manipulărilor în industria textilă pune probleme de ordin:

– economic, care se referă la alegerea celor mai bune şi mai avantajoase metode şi mijloace;

– tehnic şi tehnologic, care se referă la conceperea şi realizarea de utilaje, maşini şi instalaţii care să fie uşor de adaptat la necesităţile producţiei respective;

– uman, care constau în calificarea personalului de exploatare şi întreţinere a utilajelor; – social, care constau într-o mai bună utilizare a personalului de exploatare, cointe-

resarea acestuia în muncă, promovarea unor relaţii de colaborare etc. Prin mecanizarea producţiei lucrătorul este eliberat de munca fizică istovitoare, el

efectuează controlul şi conduce procesele tehnologice. Prin automatizare omul este eliberat şi de aceste activităţi, revenindu-i rolul de a regla dispozitive şi instalaţii automate, de a supraveghea sistemele automate şi a înlătura defecţiunile ce se pot ivi în funcţionarea lor.

Un proces de producţie (sau o operaţie) este automatizat atunci când se desfăşoară în ciclu repetitiv şi produce mereu aceleaşi efecte, fără intervenţia umană (musculară şi intelectuală).

Automatizarea unui procedeu de fabricaţie implică automatizarea pentru fiecare maşină sau pentru fiecare loc de muncă a următoarelor faze:

– alimentarea şi evacuarea; – începerea şi desfăşurarea ciclului de producţie; – controlul automat al producţiei (calitativ şi cantitativ); – reglarea maşinii pentru eliminarea defectului descoperit de către autocontrol. Atât mecanizarea cât şi automatizarea contribuie la micşorarea substanţială a

timpului de transport şi manipulare; de aceea, trebuie aplicate ori de câte ori este posibil şi întotdeauna când produc reducerea cheltuielilor de producţie şi contribuie la asigurarea calităţii produselor.

Înainte de a se trece la descrierea metodelor care se folosesc pentru analiza transportului intern şi a manipulărilor se iau în considerare principiile pentru organizarea acestor activităţi.

Mai întâi se impune cunoaşterea cadrului în care vor fi aplicate aceste principii sau, mai precis, determinarea obiectului utilităţii lor, precum şi a problemelor la care ele trebuie să răspundă în vederea unei organizări raţionale a transportului intern.

Oricare ar fi mijloacele utilizate, pentru a defini, analiza şi rezolva o problemă de manipulare şi transport intern se apelează întotdeauna la tehnicile şi metodele organizării ştiinţifice a producţiei şi a muncii.

Principiile de bază ale organizării proceselor de deplasare a materialelor textile, deosebit de preţioase în activitatea de elaborare a unui studiu de transport, sunt următoarele:

– eliminarea, în limita posibilităţilor, a oricărui transport şi manipulare a materialelor ca funcţie separată;

– evitarea ridicărilor, depunerilor şi transporturilor inutile de materiale, care consumă mult timp şi multă energie;

– stabilirea unui flux rectiliniu cât mai simplu al materialelor, evitarea încrucişărilor şi a blocării circulaţiei;

– utilizarea unor loturi unitare de-a lungul întregului proces de producţie; – determinarea prin studiu a sistemului cel mai bun de deplasare a obiectului

muncii, precum şi a utilajului de transport adecvat pentru anumite condiţii date; deplasarea materialelor care nu poate fi eliminată sau redusă trebuie mecanizată, dacă aceasta nu influenţează negativ eficienţa activităţii şi calitatea produselor;


– coordonarea cu celelalte activităţi ale întreprinderii, prin sisteme de control eficiente, pentru a se mobiliza economiile potenţiale maxime în domeniul transportului şi manipulării materialelor;

– amplasarea utilajelor şi a locurilor de muncă trebuie să depindă în cea mai mare măsură de raportul dintre durata deplasărilor şi timpul total de fabricaţie;

– importanţa relativă a diferitelor sisteme de transport şi manipulare a materialelor trebuie apreciată pe baza costului relativ pe unitatea de producţie realizată;

– costul transportului şi manipulărilor de materiale creşte o dată cu mărirea distanţei parcurse, dar raportul de creştere este diferit în funcţie de sistemul aplicat şi nu este proporţional cu distanţa;

– materialele trebuie acţionate prin gravitaţie, ori de câte ori este posibil, aceasta constituind o sursă gratuită de energie;

– sistemul de transport ales trebuie să fie uşor adaptabil, în funcţie de schimbarea debitelor, produselor sau amplasărilor;

– sistemul de transport intern şi manipulare trebuie corelat cu activitatea utilajelor de producţie, în aşa fel încât transportul şi transferul materialelor să fie realizate fără forţe de muncă suplimentare şi fără întreruperea procesului de producţie.

Având în vedere că transportul intern măreşte preţul de cost al produselor şi nu adaugă nimic la valoarea de întrebuinţare, cea mai bună rezolvare în materie de transport intern este aceea ,,fără transport intern”. Primul lucru care trebuie făcut atunci când se analizează o problemă de transport intern şi manipulare este acela de a se apela la studiul metodelor: ,,ce se face” şi, dacă răspunsul este ,,manipulare sau transport intern”, de a întreba în continuare: ,,de ce se face?”

Intenţia categorică trebuie să fie aceea de a suprima transporturile şi manipulările a căror necesitate nu este demonstrată sau nu se impune.

Există un număr mare de principii care trebuie avute în vedere în organizarea manipulărilor. Cele mai importante sunt:

– întotdeauna trebuie să se găsească posibilitatea de menţinere a materialelor la înălţimea la care acestea vor fi prelucrate. Se va realiza o economie de timp ori de câte ori acestea nu vor fi ridicate sau vor fi aşezate cât mai puţin. niciodată nu se vor aşeza materialele direct pe sol. Se vor folosi platforme, palete sau recipiente adecvate pentru fiecare loc de muncă;

– trebuie reduse la minimum distanţele pe care materialele sunt manipulate; – trebuie exploatat transportul gravitaţional; materialele trebuie să ruleze sau să

alunece pe căi cu role de la un loc de muncă la altul, ori de câte ori împrejurările ne permit, fără a fi împinse sau transportate;

– trebuie întotdeauna să se facă transporturi în cantităţi însemnate, atunci când distanţele sunt relativ mari; de exemplu: mai bine să se aştepte încărcarea unui cărucior cu produse, decât să se transporte fiecare dintre acestea manual;

– fiecare loc de muncă trebuie întotdeauna să aibă un număr suficient (minimum două) de cutii, platforme sau recipiente pentru ca lucrătorul să poată lua piesele dintr-un recipient, pe măsură ce ele sunt pregătite pentru prelucrare, şi să le depună în altul, atunci când a terminat operaţia respectivă;

– trecerile şi culoarele trebuie să fie eliberate; este neeconomic să se facă cheltuieli pentru efectuarea lor, dacă mijloacele de manipulare blochează trecerile, devenind astfel obstacol;

– nu trebuie să se micşoreze numărul de muncitori destinaţi pentru transportul de materiale pentru ca manipulările să fie făcute de muncitorii cărora le revine sarcina de a executa operaţiile, deoarece acest lucru influenţează negativ productivitatea muncii. Acesta


este unul dintre principiile cele mai importante, deoarece condiţionează aplicarea celor precedente. Se poate face excepţie când executanţii efectuează manipulările în timpul funcţionării continue a maşinii pe care o deservesc.

În fiecare întreprindere există un anumit tip de organizare a producţiei, care este condiţionat de modul de organizare a proceselor de muncă, de modul de executare a sarcinilor de muncă, precum şi de alţi factori, cum sunt: spaţiul, construcţiile disponibile, nivelul de calificare a cadrelor, gradul de specializare, transportul intern şi manipulările etc.

Alegerea unei anumite variante practice de organizare a producţiei este condiţionată şi de alţi factori, cum sunt: efectele economice, calitatea şi volumul producţiei, gradul de complexitate şi condiţiile impuse de utilaje, instalaţii şi unelte de lucru etc.

Când se construieşte o întreprindere nouă, când se dezvoltă o secţie sau un atelier, când are loc o schimbare importantă a planului, organizarea fluxului trebuie să fie în centrul preocupărilor cadrelor de conducere din întreprinderea respectivă.

În cadrul producţiei şi repartiţiei, mişcarea produselor este cu atât mai eficientă cu cât necesită mai puţine mijloace (persoane, clădiri, maşini, materii prime, produse în curs de fabricaţie, produse finite etc.) şi cu cât este mai bine organizat fluxul tehnologic.

Prin organizarea fuxului se înţelege dispunerea maşinilor, materialelor, oamenilor etc. în aşa fel încât să se asigure o deplasare a acestora cu cheltuieli minime, pe întregul circuit tehnologic.

Organizarea fluxului cuprinde două laturi (fig. X.7.1): – organizarea amplasării, care constituie latura statică a procesului tehnologic; – organizarea mişcării, care constituie latura dinamică a procesului tehnologic.

Fig. X.7.1. Organizarea fluxului de producţie.

Prin organizarea fluxului se urmăreşte îmbinarea armonioasă a operaţiilor de transformare a obiectului muncii, în cadrul procesului tehnologic, cu mişcarea şi depozitarea materialelor, în vederea realizării unor costuri noi cât mai reduse.

Această problemă poate fi studiată în patru faze succesive: – în prima fază se analizează condiţiile locale de transport pentru secţia sau sectorul

unde fluxul urmează să se reorganizeze; în cadrul acestei analize trebuie să se ţină seama de


ponderea cheltuielilor care se fac pentru deplasarea muncitorilor, mişcarea materialelor, alimentarea locurilor de muncă, transportul semifabricatelor sau produselor finite etc.;

– în faza a doua se analizează amplasarea; pe baza fluxului general de producţie se stabileşte poziţia secţiilor de fabricaţie, precum şi legăturile ce există între clădirile în care sunt amplasate secţiile sau sectoarele respective; astfel se poate obţine un flux optim al materialelor;

– în faza a treia se analizează fluxul materialelor în interiorul clădirilor, în raport cu procesul tehnologic de producţie adoptat; în cadrul acestei analize se ţine seama ca toate utilajele şi instalaţiile, materialele şi locurile de muncă să fie astfel amplasate încât să nu apară stagnări sau încrucişări în flux;

– în faza a patra se analizează fluxul de materiale la nivelul fiecărui loc de muncă. Între mişcare şi amplasare trebuie să existe o sincronizare perfectă, care se obţine

numai prin organizarea raţională a transportului intern. Aplicarea studiului metodelor prin parcurgerea celor patru faze duce la optimizarea

reţelei de mişcări şi a mijloacelor de mişcare, deci a organizării producţiei în industria textilă.

X.7.2. Studiul transportului intern

Studiul transportului intern constă din înregistrarea, analizarea şi examinarea sistematică şi critică a circulaţiei materialelor în cadrul procesului de producţie, precum şi din proiectarea unor parcursuri de circulaţie raţionale şi eficiente.

Direcţiile principale de orientare ale unui studiu de transport intern sunt următoarele: – eliminarea transporturilor şi manipulărilor inutile; – încorporarea transportului şi manipulărilor în operaţiile productive; – modificarea şi simplificarea lor; – mecanizarea şi automatizarea transporturilor. Pentru obţinerea unor rezultate dorite în aplicarea studiului transportului intern trebuie

să se respecte următoarele reguli: – în adoptarea unei decizii să se ţină seama de cercetarea şi analiza faptelor, şi nu de

părerile nefundamentate, iar orice opinie să fie verificată întotdeauna practic; – în analiza fenomenelor să se aibă în vedere în mod sistematic cauzele, şi nu

efectele; – să se adopte şi să se ia o atitudine fermă şi combativă faţă de concluziile ne-

fundamentate, în vederea eliminării soluţiilor fără o bază ştiinţifică; – să existe un echilibru între importanţa problemei analizate şi mijloacele necesare

punerii ei în practică. Scopul principal urmărit prin aplicarea metodelor moderne de organizare a trans-

portului intern este creşterea productivităţii muncii, micşorarea efortului muncitorilor, îmbunătăţirea calităţii produselor şi realizarea unei eficienţe economice maxime.

Prin efectuarea unui studiu de transport intern se urmăreşte adoptarea unor metode de transport şi manipulare mai bune şi mai economice, care să necesite un timp mai scurt şi un efort mai mic, obţinerea de economii, asigurarea unei securităţi sporite a muncii şi evitarea accidentelor.

Firele, semifabricatele şi produsele realizate din fire filamentare fine trebuie manipulate cu mare atenţie, ferite de corpuri cu asperităţi, pentru evitarea fenomenului negativ de agăţare.


Organizarea pe baze ştiinţifice a manipulării şi a transportului intern contribuie la: – menţinerea calităţii materiilor prime, semifabricatelor şi produselor. – creşterea volumului producţiei; – mărirea cantităţii transportate şi manipulate, fără o cheltuială de muncă sporită; – reducerea volumului de muncă neproductivă şi îmbunătăţirea utilizării muncii

calificate în scop productiv; – eliminarea întârzierilor în livrări; – uşurarea inventarierii producţiei neterminate; – eliminarea numărului accidentelor de muncă şi folosirea raţională a forţei de

muncă; – reducerea oboselii prin eliminarea ridicării, transportului şi depunerii manuale a

diferitelor materiale; – micşorarea degradării materiilor prime, semifabricatelor şi produselor, provocată

de deplasările şi manipulările repetate; – buna utilizare a spaţiilor construite; – reducerea dependenţei de forţa fizică a muncitorului a efectuării lucrărilor; – eliminarea transporturilor şi manipulărilor care se desfăşoară în condiţii necores-

punzătoare (frig, căldură, umezeală, fum, gaze etc.); – micşorarea timpului de încărcare şi descărcare pentru mărfurile care se

aprovizionează şi care se livrează; – îmbunătăţirea stocării şi depozitării intermediare, ca urmare a folosirii de cutii sau

palete cu încărcături în loturi unitare; – accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante; – îmbunătăţirea amplasării utilajelor şi locurilor de muncă în secţiile de fabricaţie şi

în clădirile anexe etc. În toate procesele de producţie transportul

intern şi operaţiile de prelucrare se condiţionează reciproc (fig. X.7.2). Se pot da nenumărate exemple referitoare la executarea activităţilor de prelucrare şi de transport intern în acelaşi timp, astfel: transportul produselor cu ajutorul benzilor rulante în procesul de confecţii, al sistemului de lucru sincron al conveie-relor pe role sau al gravitaţiei pentru unele tipuri de lucrări.

Hotărârea de a accepta efectuarea unui anumit mod de transport intern trebuie luată numai după ce în prealabil au fost efectuate studii aprofundate.

Transportul intern se efectuează atât la furni-zor cât şi la beneficiar; în clădiri se realizează pe orizontală şi pe verticală, de la pardoseală până la plafon, în funcţie de specificul producţiei.

Complexitatea studiului de transport intern se apreciază în funcţie de condiţiile de aprovizionare tehnico-materială, de producţie şi de desfacere a produselor finite, condiţii care diferă de la un sector de producţie la altul, de la o întreprindere la alta.

La analiză trebuie să se aibă în vedere criteriile de ordin tehnico-economic şi uman.

Alegerea studiului trebuie făcută cu mare grijă, ţinându-se seama şi de diversele procedee sau

Fig. X.7.2. Interdependenţa dintre transportul intern, manipulări şi

operaţiile tehnologice.


metode asemănătoare, care au fost aplicate cu rezultate bune în întreprinderi similare, în alte sectoare, sau de cele existente în literatura de specialitate.

În ceea ce priveşte modul de efectuare a studiului, este logic să se cerceteze în primul rând depozitele de materii prime şi materiale, să se continue cu secţiile de fabricaţie, iar în final să se analizeze depozitul de produse finite, însă această succesiune trebuie apreciată în raport cu situaţia concretă existentă, din punctul de vedere al activităţii de transport.

În figura X.7.3 se dau câteva exemple de efectuare greşită şi corectă a unor transporturi şi manipulări.

Fiecare muncitor care efectuează ridicări manuale trebuie să fie bine instruit asupra procedeelor corecte de executare a mişcărilor. Prin utilizarea unor procedee corecte pot fi reduse accidentale de muncă, iar productivitatea muncii poate să crească cu 10-15%, fără ca muncitorul să depună eforturi suplimentare.

În cele ce urmează se vor indica cele mai importante reguli ergonomice, pentru muncitorii ce execută ridicări manuale, care trebuie să fie cunoscute şi respectate:

– înălţimea optimă pentru organismul uman la care poate fi ridicat un obiect faţă de poziţia iniţială la care se află este de 70-80 cm pentru obiecte grele şi 80-110 cm pentru obiecte mai uşoare;

– ridicările obiectelor la înălţime micşorează capacitatea fizică a organismului şi accelerează apariţia oboselii;

– organizarea lucrului trebuie să se facă în aşa fel încât ridicarea obiectelor grele să fie executată cu ajutorul unor dispozitive mecanice;

– pentru ridicarea şi manipularea obiectelor trebuie să se adapteze sisteme comode de prindere;

– pentru ridicarea obiectelor grele trebuie folosit un număr corespunzător de muncitori; – trebuie să se reducă la maximum manipularea obiectelor care necesită ridicări manuale,

să se elimine riscurile de alunecare sau împiedicare în timpul ridicării, manipulării şi depunerii obiectelor, să se evite torsionarea corpului la ridicările manuale de obiecte grele şi să se realizeze instruirea muncitorilor cu privire la o corectă tehnică de ridicare manuală a obiectelor;

– pentru ridicarea obiectelor grele trebuie să se aibă în vedere următoarele: să se stea cu corpul aproape şi cu picioarele depărtate de obiectul ce urmează să fie ridicat; coborârea trunchiului trebuie să se facă prin genuflexiune, apucarea obiectului să se efectueze cu mâinile întinse, iar ridicarea obiectului, cu mâinile întinse şi corpul drept.

Pentru diminuarea eforturilor este necesar să fie respectate următoarele cerinţe: – să existe o poziţie normală (confortabilă) de lucru şi o tehnică (metodă) de muncă

raţională şi bine însuşită de către muncitori; – să se asigure spaţiu suficient (corespunzător) pentru locurile de muncă; – să se reducă temperatura mediului ambiant sub limitele admisibile la eforturi fizice

mari; – să se lucreze în ritm normal (propriu), iar la muncile grele (de precizie), ritmul de

muncă să nu fie condiţionat de celelalte locuri de muncă; – să fie acordate pauze raţionale – scurte, ca durată, dar frecvente (pentru activităţi

care necesită efort fizic); – să se elimine vârfurile de efort din cadrul ciclului de muncă respectiv; – să se elimine transporturile (manipulările) manuale prin ridicare şi depunere,

folosindu-se mijloace de transport adecvate; – să se alterneze muncile fizice grele cu cele uşoare; – să se evite ridicarea greutăţilor de la un nivel inferior prin aplecarea şi întinderea

corpului înainte; – să se evite ridicarea manuală a greutăţilor şi să se elimine pe cât posibil diferenţele

de nivel la depuneri şi preluări.

Fig. X.7.3. Sisteme manuale de transport.


Transporturile şi manipulările trebuie să fie studiate pentru fiecare activitate, analizându-se mişcările ce trebuie să fie efectuate de către muncitori pentru fiecare operaţie executată şi fiecare loc de muncă în parte.

Efectuarea unui studiu comportă mai multe etape, şi anume: – alegerea şi definirea problemei; – culegerea şi înregistrarea tuturor datelor referitoare la problema aleasă; – examinarea critică a datelor; – punerea la punct a celei mai bune metode de organizare a transportului intern. După ce au fost elaborate mai multe variante privind soluţiile de organizare trebuie

să se aleagă cea mai bună, care va fi supusă dezbaterii şi aprobării conducerii. Persoanele care efectuează studiul trebuie să aibă pregătirea corespunzătoare,

experienţa şi capacitatea necesare pentru a realiza îmbunătăţirile, să cunoască şi să înţeleagă oamenii, şi în special pe aceia pe care-i afectează studiul respectiv.

În cele ce urmează se va analiza întocmirea unui studiu de transport intern, care poate fi adaptat oricărei fabrici textile, corespunzător specificului ei.

Studiile de amplasare şi de transport intern se referă la: produse, ateliere, magazii, secţii sau întreprindere.

Programul de elaborare a unui studiu de transport intern cuprinde: expunerea problemei; analiza situaţiei actuale; critica situaţiei actuale; cercetarea posibilităţilor de îmbunătăţire, alegerea variantei posibile, graficul aplicării variantei avizate şi planul privind urmărirea aplicării metodei îmbunătăţite.

Expunerea problemei. Această etapă constă din: – prezentarea situaţiei generale a întreprinderii, care cuprinde o scurtă descriere de la

înfiinţare şi până în momentul începerii studiului. – studierea programului de producţie actual şi de perspectivă; – evidenţierea dificultăţilor de ordin tehnic, financiar şi uman; – concluzii privind necesitatea unui studiu în vederea îmbunătăţirii transportului

intern şi a manipulării.

Analiza situaţiei actuale. Această etapă se referă la întocmirea documentelor şi datelor statistice necesare, la calculul cheltuielilor anuale pentru transport şi manipulare şi la examinarea diferitelor transporturi şi manipulări.

Documentele şi informaţiile necesare sunt: – planul de situaţie al întreprinderii la o scară convenabilă (1:500; 1:1000), în care se

va colora cu galben zona analizată; – planul de detaliu al zonei analizate (1:100; 1:200), care cuprinde: amplasarea

actuală a utilajului tehnologic, amplasarea stocurilor şi a locurilor de depozitare, locurile de muncă;

– planul de detaliu cu indicarea utilităţilor (energie electrică, iluminat, încălzire, ventilaţie etc.);

– întocmirea unei fişe pentru fiecare tip de produs ce trebuie transportat sau depozitat. Calculul cheltuielilor anuale pentru transport şi manipulare poate fi realizat pe

baza datelor obţinute din evidenţa contabilă şi prin observări directe (aplicând, de preferinţă, metoda observărilor instantanee).

Examinarea diferitelor transporturi şi manipulări constă din: – enumerarea transporturilor şi a manipulărilor (pe baza graficelor de circulaţie şi a

graficelor de analiză detaliată se face analiza completă a transporturilor succesive de la intrarea în întreprindere şi până la ieşire, cuprinzându-se toate fazele: descărcarea, transportul, depozitarea şi încărcarea);


– analiza transportului fiecărui produs, cu scopul de a se determina: locul acţiunii şi distanţa, momentul şi frecvenţa, persoana sau serviciul interesat, numărul de muncitori folosiţi, mijloacele folosite (utilaje, mecanisme şi accesorii), tehnologia folosită (condiţii, cantităţi), durata operaţiei, toate inconvenientele legate de preţul de cost, de calitate, livrări la termen, distanţa parcursă, facilitarea transportului, factorul uman şi securitatea muncii.

Critica situaţiei existente până în momentul începerii studiului. Această parte a planului privind elaborarea unui studiu de transport intern constă din aplicarea metodei interogative, adaptată la studiul transportului intern.

Examinarea mişcării diferitelor produse permite efectuarea unei critici sistematice şi amănunţite a situaţiei respective.

Aplicarea metodei interogative specifice studiului de transport intern se face analizând şi urmărind fenomenele în mod succesiv.

Cercetarea posibilităţilor de îmbunătăţire. Această parte a planului se realizează prin aplicarea principiilor economiei de mişcări în transporturi, fiind recomandabil ca, atunci când se stabilesc posibilităţile de îmbunătăţire, să se menţioneze inconvenientele situaţiei existente care au apărut în cursul analizei şi toate ideile de îmbunătăţire corespunzătoare, enumerând soluţiile posibile şi reţinând pe cele care permit folosirea mecanismelor şi a mâinii de lucru cu un randament maxim.

Alegerea variantei posibile. Această parte a planului cuprinde analiza fiecărei variante, calculul cheltuielilor şi al eficienţei economice pentru fiecare variantă şi alegerea soluţiei definitive. Pentru aceasta se aleg două sau trei variante posibile, care se consideră că ar corespunde cel mai bine factorilor tehnici, economici şi umani.

În scopul alegerii soluţiei definitive, pentru fiecare soluţie tehnic-valabilă se va calcula: – economia anuală la cheltuielile de transport; – termenul de recuperare a cheltuielilor conform proiectului (în situaţia în care

cheltuielile necesare pentru realizare sunt foarte diferite, conducerea va opta pentru alegerea variantei definitive).

Varianta stabilită. Aceasta cuprinde expunerea detaliată a soluţiei definitive, documentele şi statisticile ce au folosit analizei situaţiei actuale, programul de aplicare, concluziile şi observaţiile colectivului ce a avizat studiul.

Concluziile şi observaţiile variantei stabilite trebuie să se refere la expunerea succintă a studiului, printr-o scurtă prezentare a problemelor şi a elementelor care au condus la alegerea soluţiei.

Transportul intern este foarte strâns legat de studiul muncii, cu cele două laturi principale ale sale: studiul metodelor şi măsurarea muncii, multe dintre procedeele acestuia fiind folosite la întocmirea unui studiu de transport intern şi de manipulare.

Studiul metodelor constituie acea latură a studiului muncii cu ajutorul căreia se cercetează în mod critic şi sistematic metodele de muncă, pe baza cărora se proiectează şi se aplică metode mai bune.

Prin studiul metodelor se urmăreşte raţionalizarea muncii aferente oricărei activităţi, pornind de la o metodă iniţială şi ajungând la o metodă îmbunătăţită, prin eliminarea risipei de timp, prin reducerea eforturilor în timpul execuţiei şi prin eliminarea mişcărilor inutile, asigurându-se organizarea raţională a locurilor de muncă, deci implicit şi a transportului intern şi a manipulărilor.

Graficele care se întocmesc pentru procesele de producţie sunt: graficul pentru analiza generală a desfăşurării procesului de producţie (fig. X.7.4) şi graficul pentru analiza detaliată a procesului de producţie (fig. X.7.5 şi X.7.6).


Fig. X.7.4. Reprezentarea grafică Fig. X.7.5. Reprezentarea grafică pentru analiza generală a procesului pentru analiza detaliată a procesului de producţie. de producţie.

Reprezentările grafice conţin o serie de simboluri:

operaţie – simbolul operaţiei este un cerc. O operaţie reprezintă o activitate ce indică transformarea pe care o suferă un obiect al muncii în ceea ce priveşte proprietăţile sau caracteristicile sale. Scopul unei operaţii este de a îndeplini o sarcină.

Ca exemple de operaţii sunt: schimbarea formei unui obiect, asamblarea pieselor, baterea la maşină a unei litere, baterea unui cui, darea de instrucţiuni, introducerea detaliilor într-o comandă.

control – simbolul controlului este un pătrat. Controlul reprezintă verificarea unui obiect al muncii din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Scopul oricărui control este de a verifica sau controla cantitatea, respectiv calitatea.

Ca exemple sunt verificarea prin măsurare, numărare, cântărire, prin citirea unui aparat de măsură şi examinarea unei înregistrări.

Operaţiile şi controalele nu trebuie să fie confundate între ele. De exemplu, în cazul cântăririi, dacă prin această acţiune o parte este separată de întreg, atunci avem de-a face cu o operaţie; dacă însă prin cântărire se verifică exactitatea greutăţii, avem de-a face cu un control.

transport – simbolul transportului este o săgeată. Un transport are loc atunci când se produce o mişcare a obiectului muncii sau a executantului, rezultatul predominant al activităţii în cauză fiind deplasarea.

Exemple de transport sunt: un om care merge sau aleargă, materiale care se transportă cu mâinile sau cu ajutorul diferitelor maşini, materiale care se deplasează cu ajutorul unui conveier, materiale ce curg printr-o conductă.

aşteptare – simbolul aşteptării este litera D. O aşteptare (întârziere) are loc numai când există o întrerupere în succesiunea operaţiilor sau controalelor.

Pot fi date numeroase exemple de întârzieri: un muncitor care aşteaptă materiale; materiale finisate parţial, care aşteaptă prelucrarea ulterioară; întârzieri din cauza arderii motorului, ruperii curelei sau defectării războiului de ţesut; aşteptarea liftului; imposibilitatea de a descifra unele cuvinte scrise cu creionul.


depozitare – simbolul depozitării este un triunghi. O depozitare presupune oprirea obiectului muncii în mod voit, până se obţine aprobarea ca acesta să fie prelucrat în continuare. Prin depozitare se realizează păstrarea obiectelor muncii.

Câteva exemple de depozitare sunt: corespondenţa îndosariată şi păstrată în arhivă, materialele păstrate într-un depozit, materialele păstrate într-o magazie de mărfuri, materialele depozitate în vrac, în conteinere, materialele finite, stivuite pe palete.

În general, o aşteptare de 24 de ore sau de peste 24 de ore este socotită o depozitare, eliberarea materialelor făcându-se în acest caz pe bază de aprobare.

depozitare temporară – un triunghi dublu indică o depozitare temporară. Simbolul pentru depozitarea temporară este frecvent folosit alături de celelalte cinci, atunci când se trasează grafic pentru procese în flux.

Fig. X.7.6. Reprezentare grafică a analizei detaliate a unui proces de producţie.

Fig. X.7.7. Graficul procesului unei operaţii – model de formular.


Exemple de depozitare temporară sunt: stocuri tampon păstrate pentru alimentarea urzitorului; un conveier aerian ce transportă foarte încet materialele şi care alimentează liniile de asamblare.

Scopul unui grafic pentru analiza generală a procesului este de a realiza o reprezentare grafică generală a procesului de fabricaţie sau a unor părţi ale acestuia. Numai după întocmirea şi verificarea acestui grafic, cel care elaborează studiul poate preciza dacă este necesară sau nu o înregistrare mai detaliată.

În figura X.7.9. este prezentat principiul construirii unui grafic de analiză generală a procesului tehnologic de fabricaţie a unui produs.

Tipul de grafic pentru om consemnează activităţile muncitorului productiv în cadrul procesului, iar tipul de grafic pentru materiale arată acele activităţi ce se execută asupra materialului în timpul procesului. Graficul trebuie să înregistreze fie numai oamenii, fie numai materialele.

La întocmirea oricărui tip de grafic, folosirea şabloanelor pentru simboluri poate aduce mari economii de timp. De aceea, este foarte bine ca toate persoanele interesate să dispună de astfel de şabloane.

Fig. X.7.9. Reprezentarea grafică a trasării diagramei unui proces de fabricaţie.

Fig. X.7.8. Model pentru întocmirea graficului de analiză

generală a procesului.


Fig. X.7.10. Ordinea de numerotare a operaţiilor.

Fig. X.7.11. Ordinea de numerotare în cazul repetării unui grup de activităţi.

Fig. X.7.12. Numerotarea operaţiilor şi controalelor adiţionale.

Fig. X.7.13. Reprezentarea grafică a modificării materialelor în proces.


Fig. X.7.14. Graficul analizei generale a procesului de producţie.


În concluzie, graficele de analiză detaliată şi de circulaţie sunt un mijloc util de cunoaştere a proceselor de producţie. Ele înregistrează numai metoda de lucru şi condiţiile actuale ale activităţii, fiind un suport pentru a scoate în evidenţă sistematic deficienţele şi totodată pentru punerea la punct a unor noi metode şi îmbunătăţirea acestora.

Ele trebuie să înfăţişeze exact ceea ce se întâmplă, şi nu ceea ce se presupune că se întâmplă sau ceea ce am dori să se întâmple.

Pentru raţionalizarea utilizării forţei de muncă, în cadrul analizei, pentru fiecare categorie de muncitori trebuie parcurse următoarele faze: documentare, analiză critică, elaborarea de variante posibile în scopul reducerii muncii neproductive şi creşterii productivităţii muncii.

Datele necesare analizei forţei de muncă sunt culese din evidenţa întreprinderii şi prin observări la locurile de muncă, pe rampe, în depozite etc.

Analiza se face pentru a raţionaliza organizarea lucrărilor pe care le efectuează muncitorul, utilizând cele 6 etape din studiul metodelor (definirea muncii de studiat, strângerea datelor necesare, examinarea critică a datelor, elaborarea de variante posibile pentru soluţionare, analizarea şi stabilirea variantei optime de utilizare, aplicarea şi urmărirea aplicării soluţiei).

Muncitorii direct productivi şi cei auxiliari efectuează numeroase transporturi şi manipulări în timpul executării sarcinilor care le revin. Aceste activităţi, majoritatea considerate neproductive, se pot evidenţia tot prin grafice şi tabele alcătuite pe bază de observări directe, cum sunt:

– analiza activităţii muncitorului individual sau a unei echipe; – analiza activităţii om-maşină; – observarea instantanee a proceselor; – cronometrarea stadiilor din cadrul proceselor. Înregistrarea faptelor observate, adică a stadiilor în procesul muncii, se face pe o

foaie obişnuită de observare sau pe un formular al cărui conţinut este dat în figura X.7.15.

FORMULAR PENTRU ANALIZA DEPLASĂRILOR EXECUTANTULUI

LUCRAREA Studiul.................................... Locul de muncă

Deplasări efectuate (tur şi retur) Explicaţii

(pentru ce se deplasează)

Punctul de plecare

Punctul de scădere

Distanţa, m

Timp consumat,

min

Observaţii

A B A C D C

B A C D C A

8 8

12 20 20 12

0,10 0,07 0,18 0,40 0,28 0,18

Fig. X.7.15. Analiza deplasărilor executantului.

Procesul de muncă se defalcă în elementele componente (stadii), iar înregistrarea lor

se face pe baza situaţiei constatate, utilizându-se: pentru fiecare unitate de produs din lot o singură înregistrare pentru aceleaşi transformări tehnologice (exemplu: pentru 10 piese din cadrul unui ciclu de muncă, luarea, coaserea, depunerea fără întrerupere se înregistrează ca o singură acţionare), iar manipulările care se realizează prin mişcări ale corpului şi mâinilor sunt înregistrate cumulat cu activitatea de transport.


În afară de graficul de circulaţie sau de diagrama cu fire, se utilizează şi graficul activităţii detaliate a muncitorului, care se realizează pe un formular identic cu cel al desfăşurării detaliate a procesului.

Aceste grafice se întocmesc pentru un singur ciclu de producţie, timpul analizat corespunzând unui ciclu de activitate sau unui schimb de lucru.

Analiza activităţii echipei de muncitori (activităţi colective). Echipele de muncitori care lucrează pentru efectuarea unei lucrări îşi desfăşoară activitatea în formaţii – de doi sau mai mulţi muncitori –, pe specialităţi sau funcţii (operatori, manipulanţi, ambalatori, magazineri etc.).

Raţionalizarea activităţii echipelor de muncitori are ca scop reducerea ciclului şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prin stabilirea unor metode judicioase de lucru, care să realizeze o echilibrare a sarcinilor lor şi un efort mai mic. Soluţiile rezultate se transpun pe un nou grafic al activităţilor colective, utilizând acelaşi procedeu de reprezentare; se obţine graficul situaţiei îmbunătăţite.

Analiza activităţii muncitor-maşină. Există patru categorii de utilaje de transport şi manipulare, şi anume:

– mecanice, pentru materiale în vrac; – mecanice, pentru materiale în loturi unitare; – pneumatice, hidraulice şi prin vibrare; – transportoare suspendate. Aceste utilaje sunt deservite în procesul muncii fie de către un singur muncitor, fie

de mai mulţi muncitori care concură la aceeaşi lucrare, încărcând, transportând şi descărcând diferite mărfuri. Aceşti muncitori asigură şi supravegherea, reglarea, funcţionarea, ungerea şi curăţirea utilajelor.

Analiza activităţii utilajului şi a muncitorului care deserveşte acest utilaj impune urmă-rirea concomitentă a muncitorului şi a utilajului respectiv, în vederea raţionalizării activităţii.

Ca şi la celelalte metode, se culeg informaţiile necesare pentru examinarea critică şi elaborarea unei metode mai bune de muncă.

X.7.3. Analiza forţei de muncă

Aplicarea tehnicii de cronometrare pentru determinarea în mod corect a conţinutului de muncă al activităţii de transport intern şi manipulare şi a timpului de execuţie după o normă stabilită se face cu scopul înfăptuirii unei remunerări echitabile în raport cu efortul depus, îmbunătăţirii randamentului maşinilor şi creşterii productivităţii muncii, îmbunătăţirii metodelor de muncă, al calculării preţului de cost etc.

Examinarea obiectivă a datelor înregistrate. În primul rând, trebuie pusă întrebarea: „De ce se face lucrarea ? Este ea necesară ?”

Aceasta ar putea părea o întrebare fără sens, dar în industrie se fac încă lucrări inutile. Această primă întrebare trebuie să fie pusă întotdeauna, atunci când se face analiza critică a situaţiei existente.

Clasificarea activităţilor. Activităţile de bază care se efectuează în cadrul proceselor de muncă se pot împărţi în trei categorii, şi anume:

a) activităţi de transformare – prin care se produc schimbări în proporţiile sau caracteristicile materialelor;

b) activităţi de pregătire – pentru activităţile de execuţie sau controale; c) activităţi de terminare – legate de întreruperea muncii şi curăţirea locului de muncă.


Fig. X.7.16. Graficul executant-maşină.


Logic ar fi ca o analiză să înceapă cu prima dintre activităţi şi să continue în ordinea executării acestora. Dar, este necesar să se examineze mai întâi acele activităţi (transporturi, întârzieri şi depozitări) care contribuie la creşterea cheltuielilor şi mai puţin la creşterea valorii de întrebuinţare, precum şi activităţile de transformare a obiectului muncii înscrise pe grafic, deoarece, dacă uneori ele pot fi eliminate, atunci şi activităţile de pregătire şi cele de încheiere asociate lor vor fi, de asemenea, eliminate. În toate cazurile, soluţia cea mai indicată este analiza în primul rând a operaţiilor. Prin înlăturarea unor operaţii inutile, conţinutul muncii este redus şi uşurat.

Tabelul X.7.1

Chestionar pentru analiza critică a metodelor de muncă existente

Denumirea Întrebări principale Întrebări secundare

Scopul Ce se face ? Este necesară ? De ce ? Există şi alte soluţii ? şi dacă da, care este cea mai bună ?

Locul Unde se face ? De ce se face acolo şi de ce acela este cel mai bun loc ? În altă parte nu s-ar putea face ?

Ordinea Când se face ? De ce se face atunci; când s-ar mai putea face şi care este momentul cel mai potrivit ?

Persoana Cine face ? De ce o face această persoană sau aceste persoane ? Cine ar mai putea să o facă ? Care este persoana (sau persoanele) cea mai indicată pentru a o face ?

Mijloacele Cum se face ? De ce se face aşa ? Cum ar mai putea fi făcută altfel ? Cum ar trebui să fie făcută ?

Acest chestionar trebuie astfel folosit încât fiecare detaliu al procesului să fie bine

analizat şi să se creeze premisa ca toate elementele inutile să fie eliminate. Un tablou al întrebărilor utilizate de metoda interogativă pentru o analiză critică

completă a transportului intern este prezentat în tabelul X.7.2. Pentru a pune la punct o metodă îmbunătăţită, răspunsurile la întrebările din chestionar

trebuie să fie studiate pentru a ne conduce la posibilităţile de eliminare, combinare, schimbare a ordinii, a locului şi/sau a persoanei, de simplificare etc. (tabelul X.7. 3).

Eliminări. Ca răspuns la întrebarea ,,ce se face ?”, va rezulta că o parte din lucrările sau etapele muncii care se dovedesc a fi inutile pot fi eliminate şi aceasta va constitui un obiectiv important al studiului.

Combinări. Ca răspuns la întrebările ,,unde?”, ,,când se face?”, se cercetează posi-bilităţile de combinare a operaţiilor. De asemenea, se vor analiza posibilităţile de eliminare a controalelor, transporturilor, întârzierilor şi a oricărei forme de depozitare între operaţii.

Schimbarea ordinii de execuţie. Adesea se pot aduce îmbunătăţiri prin schimbarea succesiunii sau ordinii în care se efectuează operaţiile; aceste îmbunătăţiri sunt sugerate prin modul cum se răspunde la întrebările: „unde ?” „când ?” „cine ?” Schimbarea ordinii de execuţie conduce şi ea, uneori, la eliminări sau combinări, precum şi la redistribuirea mai raţională a diferitelor părţi sau operaţii din procesul analizat.

Schimbarea. După terminarea acestor trei etape, urmează punerea la punct a modului cum trebuie să se execute lucrarea. Aceasta este ultima fază a analizei şi are ca scop să stabilească un mod de execuţie cât mai simplu cu putinţă şi cât mai eficient.


Există mai multe tipuri de liste memento care se folosesc în această etapă, cu ajutorul cărora se investighează fiecare lucrare sau parte din lucrare. În cele ce urmează este prezentat un chestionar propus a fi utilizat pentru culegerea datelor din analiza critică a proceselor de muncă în ansamblu, deci şi a transportului intern.

Tabelul X.7.2

Fişa de analiză critică

Lucrarea este descrisă pe graficul nr................. ........... Fişa nr. ........................ Nr. total de fişe............ De ce oare se face transportul-manipularea

Este necesară ? Dacă da, atunci se va face analiza de mai jos:

Analiza metodei actuale de transport intern

Scopul Locul Timpul Persoana Mijloacele Ce transport se face ?

Unde se face transportul ?

Când se face transportul ?

Cine face transportul ?

Cum se face transportul ?

Este necesar să se facă ?

De ce acolo ? De ce atunci ? De ce acea persoană ?

De ce aşa ?

Alegerea altor soluţii posibile

Cu ce altceva s-ar putea face transportul ?

Unde s-ar mai putea face transportul ?

Când s-ar mai putea face transportul ?

Cine ar mai putea face transportul ?

Cum s-ar mai putea face transportul ?

Ce ar trebui să se facă ?

Unde ar trebui să se facă ?

Când ar trebui să se facă ?

Cine ar trebui să facă ?

Cum ar trebui să se facă ?

Tabelul X.7.3

Obiectivele urmărite prin aplicarea metodei interogative

Întrebarea Obiectivul urmărit

CE ? ELIMINĂRI UNDE ? CÂND ? COMBINĂRI

CINE ? SCHIMBAREA TIMPULUI LOCULUI

PERSOANEI CUM ? SIMPLIFICĂRI

Întrebarea dominantă DE CE ?

X.7.4. Alegerea mijloacelor de transport intern

Realizarea mijloacelor de transport mecanizate şi automatizate a permis să se înlăture treptat munca fizică grea în activitatea de transport şi să se mărească productivitatea muncii.

Pentru transportul în interiorul întreprinderii s-au construit numeroase mijloace de transport, comune sau specifice diferitelor ramuri ale producţiei de materiale, cu care se execută deplasarea obiectului muncii pe fluxurile tehnologice respective.


Dotarea unităţilor economice cu utilaje şi echipament de transport intern adecvat exercită o influenţă pozitivă asupra indicatorilor economici.

Datele statistice indică faptul că în prezent peste 3/4 din încărcătura transportată pe calea ferată este preluată de mijloacele de transport ale unităţilor economice. În condiţiile actuale de dezvoltare a tehnicii alegerea mijloacelor de transport celor mai adecvate trebuie să se facă cu ajutorul unor metode de mare eficienţă.

Din punctul de vedere al caracterului activităţilor care se desfăşoară, al destinaţiei materialelor şi mai ales al locului unde se desfăşoară transportul, se deosebesc transportul extern, în exteriorul întreprinderii, şi transportul intern, în interiorul ei.

Transportul extern asigură aprovizionarea tehnico-materială şi livrarea produselor finite.

Transportul intern se poate desfăşura între secţii sau în interiorul secţiilor. Transportul extern se poate realiza pe cale ferată, pe sol, pe apă şi în aer. Transportul intern mecanizat se foloseşte pentru deplasarea încărcăturilor între secţii

şi în interiorul secţiilor şi se efectuează cu: transportoare, monoraiuri, poduri rulante, conveiere, elevatoare, ascensoare etc.

Alegerea corespunzătoare a mijloacelor de transport presupune o bună cunoaştere a acestora. Mijloacele pentru transportul intern şi manipulare sunt în general clasificate după o serie de criterii precum:

– natura materialului manipulat (afânat sau în grămadă, în vrac, piese sau sub-ansambluri, pachete, baloturi, cutii, butoaie etc.);

– sistemul de mişcare şi direcţia mişcării; – domeniile de activitate deservite: industria extractivă, industria prelucrătoare,

transporturi, construcţii etc.; – mobilitatea relativă a mijlocului de transport: pe traseu fix, cu deplasarea pe o

suprafaţă limitată, cu deplasare pe suprafeţe mari etc.; – tipurile constructive de aparate şi mijloace de transport intern: elevatoare,

transportoare, cărucioare, stivuitoare etc. Unele materiale din vrac sunt transportate în colete, saci, butoaie sau în alte ambalaje.

Alte produse ambalate (piese, părţi de maşini etc.) sunt uneori deplasate cu transportoare cu bandă cu flux de aer etc., aproape în acelaşi mod ca şi cele în vrac.

Mijloacele de transport se aleg pe baza avantajelor evidenţiate în următorul chestionar de verificare:

– se reduce preţul de cost ? – se păstrează calitatea produsului şi se reduc pierderile ? – se înlocuieşte efortul fizic ? – se îmbunătăţesc condiţiile de muncă ? – se respectă condiţiile de tehnica securităţii şi de igiena muncii ? – se micşorează cheltuielile de întreţinere ? – în cât timp se recuperează investiţia ? – se îmbunătăţeşte moralul personalului ? Clasificările prezentate anterior servesc ca punct de plecare pentru alegerea mijloacelor

şi a echipamentului de transport intern. Alegerea tipurilor celor mai adecvate de utilaje de transport şi manipulare pentru

diversele condiţii şi faze ale procesului tehnologic şi integrarea acestora într-un tot unitar constituie o problemă dificil de rezolvat, având în vedere că în ultimii ani varietatea acestor utilaje a crescut aşa de mult, încât pe piaţa mondială sunt peste 300 de tipuri de astfel de mijloace. Unele dintre ele sunt comune pentru toate ramurile de producţie, iar altele, doar anumitor ramuri.


Pentru alegerea celui mai eficient utilaj de transport trebuie să se ţină seama atât de factorii tehnici cât şi de cei economici.

Dacă se are în vedere şi continua diversificare şi modernizare a proceselor tehnologice, precum şi varietatea mare a activităţii de transport şi manipulare, rezultă că problema alegerii optime a echipamentului de transport şi manipulare necesită o analiză competentă şi detaliată a unui număr mare de factori.

Criteriile de alegere a mijloacelor şi echipamentului de transport intern se clasifică astfel:

– criterii generale; – criterii specifice; – criterii economice.

Criterii generale de alegere a mijloacelor de transport intern. Criteriile generale se bazează pe informaţiile şi datele statistice asupra mijloacelor de transport şi pe avantajele pe care le oferă un mijloc faţă de altul.

Ca un exemplu de analiză în acest sens, să considerăm că pentru transportul de 2000 de cutii de 12 kg/buc la distanţa de 50 m, se pot utiliza patru metode diferite de transport şi manipulare:

– transportarea fiecărei cutii cu braţele; – transportarea a câte 5 cutii deodată, pe un cărucior - liză; – transportarea a câte 20 de cutii deodată, pe un cărucior manual cu platformă; – transportarea şi manipularea a câte 40 de cutii deodată, cu un stivuitor cu furcă. Din tabelul X.7.4 rezultă că timpii de stivuire pentru cele 2000 de cutii sunt egali în

cazul primelor trei metode (câte 180 cutii/h, adică în 11, 11 h). Reducerea timpului de la 72,22 h la 43,333 h şi apoi la 35,83 h se realizează prin reducerea numărului de curse de ducere şi de întoarcere, prin utilizarea a diferite mijloace de transport.

Din tabelul X.7.4 rezultă că, datorită superiorităţii evidente, stivuitorul cu furci (metoda 4) se impune în faţa celorlalte mijloace de transport.

Cifrele din tabelul X.7.5 permit compararea cheltuielilor realizate în cazul celor patru metode folosite. Admiţând că se plătesc pentru mâna de lucru 2 dolari/h şi, adăugând cheltuielile de amortizare pentru combustibil şi pentru întreţinerea utilajelor în cazul metodelor 2, 3 şi 4, cheltuielile totale pentru transportul celor 2000 de cutii pe distanţa de 50 m variază de la 144,44 dolari, în cazul metodei 1, la 24,39 dolari, în cazul metodei 4.

Exemplul dat scoate în evidenţă avantajele economice la folosirea unui mijloc de transport modern faţă de transportul manual, ţinând seama de analiza unor factori generali.

Experienţa a dovedit că nu se poate separa problema cunoaşterii metodelor de organizare a mişcării materialelor de problema cunoaşterii temeinice a caracteristicilor echipamentelor de transport şi a condiţiilor de integrare a acestora în fluxurile de fabricaţie.

Criterii specifice de alegere a mijloacelor de transport intern. Acestea se referă la materialele de transport, la traseul pe care trebuie să se deplaseze în mediul înconjurător, la siguranţa în exploatare şi la amplasare. Materialul de transportat se analizează în ceea ce priveşte forma, caracteristicile tehnice şi cantitatea de transportat. Pentru cantitate se iau în considerare: unitatea [vrac (kg. t, m3, buc etc.), colete, saci etc.] manipulată, loturi unitare, cantitatea totală de unităţi de transportat în unitatea de timp, numărul de unităţi transportate, loturi unitare de material manipulat în unitatea de timp.


Tabelul X.7.4

Timpul de stivuire în diferite metode de transport şi manipulare

Operaţiile de transport şi manipulare

Metoda 1 Metoda 2 Metoda 3 Metoda 4

Timpul de stivuire, în ore; – stivuirea la furnizor; – luarea din stivă şi

aşezarea pe un mijloc de transport pentru deplasare;

– stivuirea la beneficiar Timpul pentru transport, în ore: – cursă de ducere de la o

stivă la alta; – cursa de întoarcere

11,11 (2000 cutii; 180 cutii/h)

11, 11 –

2000 curse 0,75 min/cursă

11,11

11,11

11,11


11,11

11,11

11,11


11,11 (pe paletă)


25,00 2000 curse

0,75 min/cursă

5,00 5,00

1,25 1,25

0,315 0,315

25,00 Total om-ore 72,22 43,33 35,83 11,74

Tabelul X.7.5

Cheltuieli efectuate pentru diferite metode de transport şi manipulare

Cheltuieli

Metoda 1

Metoda 2

Metoda 3

Metoda 4

Timpul de stivuire, în ore Timpul de cursă, în ore Total:

22,22 50,00

33,33 10,00

33,33 2,50

11,11 0,63

72,22 43,33 35,83 11,74 Totalul costului forţei de muncă la 2 dolari/h. Totalul costului utilajului (amortizare, întreţinere, combustibili etc.). Totalul costului de manipulare. Costuri comparative. Economii faţă de metoda 2, în dolari. Economia faţă de metoda 2, în %.

144,44

–

144,44 100%

– –

80,66

0,02 86,68 60%

–

71,66

0,07 71,73 50%

14,95 17%

23,48

0,91 24,39 17%

62,29 71%


Pentru transportul materialelor este necesar să se cunoască: – direcţia de transport /orizontală, verticală sau asociată; – distanţa parcursă într-o cursă; – traseu (fix sau variabil); – frecvenţa de deplasare (uniformă, intermitentă, combinată); – viteza (m/min, km/h etc.), care poate fi uniformă, variabilă, sincronizată; – itinerarul parcurs. De asemenea, la transport trebuie să se acorde atenţie deosebită caracteristicilor

fizice, chimice şi speciale ale materialelor. Rezolvarea fragmentată a problemelor de transport intern conduce la situaţia

achiziţionării unei cantităţi de utilaje de transport mai mare decât este necesară, ceea ce va determina o folosire necorespunzătoare a acestora, cheltuieli suplimentare nejustificate etc.

Mediul înconjurător are, de asemenea, o influenţă destul de mare în ceea ce priveşte stabilirea mijloacelor de transport, mai ales când acestea parcurg diferite medii corosive sau cu diferenţe mari de temperatură.

Criterii economice de alegere a mijloacelor de transport. Acestea se referă la: – parametrii de încărcare ai utilajului, şi anume: volumul producţiei de transportat,

cantităţile unitare (tone x metri etc.) transportate în unitatea de timp, încărcătura pentru o cursă, gradul de folosire a utilajului, gradul de utilizare a capacităţii portante, determinarea vitezei comerciale medii;

– forţa de muncă necesară la transport, având în vedere mărimea echipelor şi calificarea necesară celor care deservesc fiecare utilaj;

– forţa de muncă direct productivă şi auxiliară, în ore de muncă necesare pe unitatea de timp (zi, schimb, lună etc.);

– cheltuieli anuale de exploatare, respectiv: ● cheltuielile cu forţa de muncă pentru fiecare mijloc de transport şi pentru ma-

nipulare, cheltuielile pentru întreţinerea şi funcţionarea echipamentului de transport, amortizarea şi alte cheltuieli;

● cheltuielile de funcţionare (pe oră, pe an, pe produs etc.); ● investiţiile directe (utilaje, anexe, montaj etc.) şi indirecte (modificări la clădiri şi instalaţii etc.);

– economiile realizate; – termenul de amortizare a investiţiilor. Importanţa acestor criterii este evidentă pentru stabilirea eficienţei economice şi

pentru compararea variantelor posibile de adoptat. Elementul esenţial în determinarea eficienţei economice îl constituie evaluarea

cheltuielilor de transport şi manipulare. Stabilirea lor prezintă, în cele mai multe cazuri, serioase dificultăţi, deoarece nu se ţine o evidenţă separată a lor, nici în secţiile de fabricaţie, nici în contabilitate.

S-au conceput diferite criterii de alegere a mijloacelor de transport intern pe bază de tabele şi grafice. Folosind aceste informaţii, dificultăţile de alegere a utilajelor se restrâng mult, în unele cazuri până la 10%. Trebuie să se stabilească mai întâi dacă este mai economic să se aducă muncitorii la materiale sau să se ducă materialele la muncitori. Astfel, când materialele sunt în cantităţi mari şi se foloseşte un utilaj de producţie prin care trece continuu o cantitate mare de material, este, de obicei, mai economic să se aducă materialul la muncitori. Acolo unde materialele sunt grele şi manopera mare şi se foloseşte utilaj de producţie uşor, este mai economic să se ducă muncitorii la materiale şi produsele să fie fabricate în acel loc.


Pentru stabilirea celei mai economice soluţii, se face apel mai întâi la criteriile de alegere a mijloacelor de transport. Ca exemplu, s-au luat trei grupe de mijloace de transport posibil de folosit pentru o serie de materiale (vrac sau bucăţi) care trebuie deplasate pe un flux determinat.

Stabilirea cea mai judicioasă a echipamentului şi mijloacelor de transport se face numai pe baza analizei detaliate a factorilor tehnici, economici şi umani.

Un alt factor important de care trebuie să se ţină seama la alegerea utilajului în funcţie de caracteristicile materialului este panta pe care trebuie să fie transportate materialele. Pentru mărfurile ambalate, înclinarea maximă este de 16o, atunci când se folosesc benzi de cânepă cauciucată; pentru pante mai mari decât aceasta, trebuie să se fixeze dispozitive opritoare sau să se utilizeze tipuri speciale de bandă, cu care se pot transporta materiale înclinate cu un unghi de până la maximum 42o faţă de orizontală.

La analiză trebuie să se aibă în vedere posibilităţile de transferare a materialului, profilul transportorului şi caracteristicile materialului. În acest sens, este necesară întocmirea unor grafice pentru alegerea diferitelor tipuri de utilaje.

Modul de transferare a materialelor. Modul în care materialul este încărcat într-un mijloc de transport şi descărcat în altul constituie unul dintre factorii determinanţi la alegerea mijloacelor de transport, deoarece generează cheltuieli ridicate în cazul în care se foloseşte un tip necorespunzător de utilaj. Astfel, pentru încărcare sunt două posibilităţi de alimentare: comandat şi necomandat. Pentru descărcare există cinci posibilităţi: de sus, din faţă, din spate, dintr-un singur loc intermediar, din mai multe locuri intermediare cu cantităţi diferite. Pentru descărcarea din puncte intermediare sunt uneori necesare tipuri speciale de transportoare sau accesorii speciale ca: pluguri, excavatoare cu cupe basculante etc.

Profilul transportorului. Se disting patru grupe de probleme de analizat: unghiul de înclinare (pentru transportoare, de la orizontală la 45o, şi pentru elevatoare, de la 45o până la verticală), complexitatea (dacă parcursul este în linie dreaptă sau combinat), deplasarea pe orizontală şi ridicarea pe verticală (factor care deseori este determinant).

Caracteristicile materialului. Acestea pot ridica probleme complexe la alegerea utilajului.

Dimensiunile materialului reprezintă prima caracteristică. Pentru materialele calibrate, dimensiunile medii sunt publicate în cărţi sau cataloage; pe baza dimensiunilor medii se determină rezistenţa pentru părţile utilajului în contact cu materialul.

Capacitatea de curgere, respectiv viscozitatea, reprezintă cea mai importantă dintre caracteristicile materialelor în vrac, pe baza căreia se alege mijlocul de transport.

Friabilitatea, respectiv gradul de rezistenţă pe care îl opune materialul la sfărâmare, este în mare măsură determinantă pentru proiectarea staţiilor de încărcare şi descărcare, precum şi pentru alegerea tipurilor de utilaje necesare pentru aceste activităţi.

Temperatura materialului poate fi hotărâtoare în alegerea mijloacelor de transport. Acţiunea corosivă a materialelor care trebuie transportate este definită aproximativ

prin indicarea pH-ului. Specialiştii firmei Chain Belt Co. afirmă că grupele de materiale cu un pH de 1-5 sunt foarte corosive, cele cu pH = 5-7 sunt semicorosive şi cele cu pH peste 7 sunt în general necorosive. Acest criteriu de apreciere a măsurii în care un material este corosiv este însă relativ, deoarece anumite materiale, de exemplu soluţiile alcaline (cu pH = 7), sunt corosive.

Duritatea materialelor, măsură a abrazivităţii lor, este definită în unităţi Mohr. Din tabelul durităţilor după scara Mohr, se pot alege pentru construcţia mijloacelor de transport acele materiale care se uzează cel mai puţin în contact cu abrazivitatea produselor de transportat.


Alegerea mijloacelor de transport. La alegerea mijloacelor de transport se au în vedere felul instalaţiilor (apă, lumină etc.) şi condiţiile impuse clădirilor. Dacă materialele ce se transportă sau produsul ce se execută variază de la un moment la altul – producţia neavând un caracter stabil–, se foloseşte un utilaj ieftin, mobil, executat în întreprindere sau la terţi. Aceasta depinde, în mare măsură, de durata lucrării de executat, de aprecierea timpului de funcţionare a utilajului, de perioada de amortizare, precum şi de factorii legaţi de instalaţii şi de condiţiile impuse clădirilor.

Pentru clădiri se va avea în vedere: – încărcarea admisibilă pentru structura de rezistenţă; – felul şi rezistenţa pardoselilor; – instalaţiile disponibile; – starea clădirilor (permanente sau temporare). Forma, lungimea, înălţimea şi lăţimea clădirilor sunt factori determinanţi la alegerea

utilajului. De exemplu, pentru clădirile lungi, în alegerea dintre macarale şi benzi transpor-toare sunt de preferat macaralele suspendate, care pot servi atât suprafaţa cât şi înălţimea clădirii, în timp ce benzile transportoare deservesc parţial suprafaţa şi sunt şi mai scumpe.

Alt factor de care trebuie să se ţină seama la alegerea mijloacelor de transport se referă la sistemul de mişcare. Se pot stabili criterii generale pentru a determina când este mai avantajos să se folosească mijloace de transport mobile, şi când fixe.

Atunci când producţia este neuniformă, variată, are caracter de unicate şi se desfăşoară pe un spaţiu foarte mare, trebuie să se ia în considerare, în primul rând, mijloacele de transport mobile. Însă, când fabricaţia se realizează în flux continuu, când sarcinile de producţie sunt constante şi producţia este continuă, când există asemănare între produsele fabricate şi când producţia se desfăşoară într-un spaţiu limitat, trebuie să se prefere utilajele de transport intern pe traseu fix.

La toţi aceşti factori de primă importanţă trebuie să se adauge factorul forţă de muncă necesară pentru exploatarea mijloacelor de transport. Acest factor trebuie să fie luat în considerare o dată cu alegerea mijloacelor de transport, pentru a avea certitudinea că acestea sunt folosite corespunzător de către un personal calificat.

Factorul preţ de cost influenţează în mod deosebit alegerea utilajelor. Problema de bază constă în a obţine o producţie maximă cu costuri minime. Efectuarea unui studiu metodic pentru eliminarea transporturilor şi manipulărilor inutile, cunoaşterea utilajelor de transport intern şi a performanţelor acestora conduc la o alegere judicioasă a lor.

La stabilirea unei metode îmbunătăţite este util să se ţină seama de următoarele cerinţe:

– mişcările trebuie să fie productive; – mişcările trebuie să fie ritmice şi echilibrate; – mişcările trebuie să fie simple; – muncitorii de la maşini trebuie să stea comod; – oricând, dacă este posibil, trebuie să se combine două sau mai multe unelte şi/sau

stadii componente ale procesului; – uneltele şi materialele trebuie să aibă locuri bine stabilite; – oriunde este cu putinţă trebuie să se folosească gravitaţia. Nucleul unei metode noi se obţine cu ajutorul întrebărilor ce se pun în cursul

analizei critice şi al rezultatelor consemnate în chestionare. Deoarece scopul studiului este acela de a stabili cea mai bună metodă de muncă în condiţii date, toate elementele restrictive (materiale şi umane) trebuie luate în considerare atunci când se pune la punct noua metodă. Există uneori tendinţa de a se ajunge la unele măsuri provizorii, mai puţin studiate. Întotdeauna este însă necesar să se verifice funcţionalitatea metodei propuse pentru a stabili variantele practice de aplicare.


La stabilirea metodei îmbunătăţite trebuie avuţi în vedere toţi factorii de influenţă şi, mai ales: amplasamentul, zgomotul, iluminatul, culoarea, încălzirea şi ventilaţia. Trebuie să se acorde importanţa cuvenită tuturor acestor factori şi să nu se uite că există şi alte condiţii de acţionare sau de mediu ambiant, care trebuie luate în considerare când se pune la punct o metodă mai bună.

După ce s-a conceput şi a fost pusă la punct metoda îmbunătăţită, se întocmesc în continuare graficul de circulaţie şi cel de analiză detaliată a metodei noi, care vor fi trasate după aceleaşi reguli ca la situaţia existentă. Noua metodă trebuie supusă aceleiaşi examinări critice ca şi situaţia existentă, pentru a ne asigura că nu a existat vreun raţionament greşit, care a condus la schimbările propuse.

Un exemplu de utilizare a metodei interogative în cazul unui studiu efectuat în industria textilă, bazat pe graficul de circulaţie şi de analiză detaliată a procesului privind primirea unor piese şi depozitarea lor, poate fi urmărit în figurile X.7.17 şi X.7.18. Prima activitate este operaţia de descărcare a pieselor ambalate în cutii de carton. Acestea sunt verificate, controlate, marcate şi duse în depozit. Traseul urmat de marfă de la punctul de predare până la magazia de depozitare este reprezentat printr-o linie groasă (fig. X.7.17) pe care s-au înscris şi simbolurile pentru diversele activităţi, ceea ce permite o analiză rapidă şi clară a procesului şi dă posibilitatea de a urmări mai uşor activităţile ce se desfăşoară, şi anume: lăzile conţinând mai multe piese ambalate în cutii sunt descărcate din camion pentru recepţie, iar după controlul calitativ al acestora sunt preluate pentru a fi depozitate.

În acest punct, fiecare ladă este depusă pe sol şi, după un timp scurt, cutiile sunt scoase din ladă şi piesele sunt numărate şi confruntate cu nota de livrare.

O analiză critică asupra graficelor, utilizând metoda interogativă, conduce la stabilirea metodei îmbunătăţite, care este prezentată în figura X.7.17.

Chestionarul ce urmează se referă la câteva aspecte mai semnificative pentru conturarea metodei îmbunătăţite:

– De ce sunt stivuite lăzile, dacă după 10 min ele trebuie să fie date jos din stivă şi deschise ?

– Cum s-ar putea face altfel ? – De ce locurile de primire, control calitativ şi cantitativ sunt atât de depărtate unul

de altul ? – Ar putea fi aşezate în altă parte ? – Unde ar trebui să fie amplasate ? – De ce fiecare ladă trebuie să circule prin toată clădirea, pentru a ajunge la depozit ? Pentru analiza şi definirea noii metode s-au consumat multe ore de muncă atentă,

amănunţită şi metodică. În metoda nouă (îmbunătăţită), lăzile, după ce au fost descărcate din camion, sunt

puse direct pe un cărucior manual. Ele sunt apoi transportate direct la locul unde sunt deschise, chiar pe cărucior, şi se scoate afară nota de livrare.

În figura X.7.18 se prezintă un alt procedeu de redare a circuitului de fabricaţie al unui produs. În mod frecvent, obiectul muncii este deplasat cu diferite mijloace (manual sau mecanic) pe drumuri diferite, fiind ridicat, transportat şi depus pe tot parcursul procesului.

Un exemplu de reprezentare a fluxului prin combinarea simbolurilor A.S.M.E. (American Society of Mechanical Engineers) cu graficul de circulaţie poate fi urmărit în figura X.7.19.

Direcţia, distanţele, locurile de depozitare şi de control, locurile de prelucrare şi întârzierile sunt înregistrate şi amplasate exact pe trasee.


Fig. X.7.17. Graficul de circulaţie pentru un studiu efectuat într-un depozit din industria textilă.


Fig. X.7.18. Circuitul de fabricaţie al unui produs.

Fig. X.7.19. Reprezentarea fluxului cu ajutorul simbolurilor A.S.M.E. şi graficul de circulaţie.


Fig. X.7.20. Reprezentarea grafică a fluxului de producţie, indicând amplasarea maşinilor şi a echipamentelor.

O altă formă de reprezentare grafică a fluxului de producţie are drept scop precizarea

amplasării maşinilor, a suporţilor pentru piese şi a conteinerelor, precum şi a altor elemente ale fluxului care se analizează sau se proiectează (fig. X.7.21). Atunci când fluxul se desfăşoară pe mai multe etaje, prezentarea se face izometric ca în figura X.7.22.

Desenul oricărui circuit trebuie să fie reprezentat la scară pentru a se putea măsura lungimea pe grafic şi a se compara cu uşurinţă situaţia actuală cu cea proiectată (îmbu-nătăţită).

Reprezentarea izometrică (fig. X.7.23), întocmită în trei dimensiuni, serveşte ca mijloc intuitiv de reprezentare a legăturilor între operaţiile din procesul de producţie, al controalelor, depozitărilor şi aşteptărilor din flux, oferind în ansamblu un cadru concret pentru definirea îmbunătăţirilor necesare.

Organizarea producţiei cuprinde: determinarea operaţiilor şi controalelor necesare fiecărui proces de producţie, a forţei de muncă şi a mijloacelor de muncă necesare fiecărui loc de muncă, precum şi determinarea mişcării obiectelor muncii, în aşa fel încât fluxul de producţie să fie realizat în minimum de timp şi cu cheltuieli minime de producţie.

Organizarea producţiei se realizează printr-o serie de activităţi tehnice şi organizato-rice, şi anume: pregătirea tehnică a producţiei, pregătirea materială a producţiei, programarea producţiei, lansarea în fabricaţie, urmărirea şi evidenţa producţiei, controlul tehnic al calităţii producţiei.

Organizarea transportului intern începe o dată cu lansarea în fabricaţie a unui produs şi se termină o dată cu expedierea acestuia.


Fig. X.7.21. Reprezentarea grafică a fluxului de producţie prin detalierea organizării locului de muncă.

Fig. X.7.22. Reprezentarea izometrică a fluxului de producţie.


Fig. X.7.23. Reprezentarea izometrică a fluxului de producţie, indicând legăturile între operaţii şi secţii.

Pentru organizarea modernă a producţiei, cea mai bună rezolvare a transportului

intern şi manipulărilor este reducerea la minimum a acestora. În acest sens, este necesar să se efectueze studii sistematice, aplicându-se principiile organizatorice care duc la realizarea acestui scop.

Aceasta se poate realiza numai prin analiza drumului parcurs de fiecare produs în fluxul de fabricaţie, adică o analiză a circulaţiei în cursul realizării procesului tehnologic de fabricaţie.

Aceste diagrame servesc la precizarea tuturor legăturilor dintre operaţii. În fluxul materialelor trebuie ca, de la prima operaţie şi până la ultima operaţie, să

existe reuniţi, în deplină concordanţă, cei trei factori principali: maşinile, materialele şi oamenii, după cum se observă în figura de mai jos:

În cadrul producţiei mecanizate şi automatizate această concordanţă se păstrează, omul fiind acela care observă procesul şi îl supraveghează .

Este necesar ca prin analiza mişcării acestor factori, să se organizeze fluxul în scopul reducerii la maximum a distanţelor şi a depozitărilor intermediare, optimizând astfel reţeaua de mişcări şi mijloacele de realizare a mişcării.

Organizarea raţională a fluxului constituie condiţia principală a funcţionării corecte a secţiilor, atelierelor etc., contribuind la creşterea timpilor productivi ai maşinilor.

Pregătirea tehnică şi materială a transporturilor defineşte procedeele şi modurile în care se va realiza mişcarea, locul unde se face, mijloacele (mecanice, manuale, automate), timpii de execuţie şi personalul.

Ansamblul de acţiuni necesare pentru efectuarea transportului constituie de fapt programul de transport intern şi de manipulare. Ca şi programul de producţie, programul de transport intern este mai mult sau mai puţin amănunţit, în raport cu importanţa programului de fabricaţie.


Factorii necesari a fi analizaţi pentru pregătirea tehnică şi materială a transportului şi manipulării se vor prezenta în cele ce urmează.

Determinarea materialelor de transportat. Răspunsul la prima din întrebările de mai înainte este determinant, deoarece de acesta depind celelalte elemente ale analizei. Deplasarea obiectelor muncii se face în funcţie de natura lor.

Este important de cunoscut următorii factori de bază pentru fiecare material: starea fizică (gaze, lichide, semilichide, solide), caracteristicile materialelor şi cantitatea.

Caracteristicile materialelor. Trebuie studiată multitudinea obiectelor muncii, fiind necesară cunoaşterea lor în ceea ce priveşte proprietăţile şi caracteristicile pe care le au: chimice, fizice, mecanice, electrice, termice, mărimea şi forma, dimensiunile, greutatea şi alte proprietăţi.

Întrucât natura materialului care urmează să fie deplasat este primul factor care trebuie luat în considerare, o atenţie deosebită trebuie dată caracteristicilor fizice şi chimice ale materialului.

Astfel: – gazele pot fi transportate numai în vase etanşe sau în vase rezistente la presiune; – lichidele şi semilichidele pot fi transportate în vase etanşe; – solidele pot fi transportate în vrac (granule, praf, bulgări), pachete etc., în funcţie

de forma, dimensiunea şi greutatea materialelor respective; – fiinţele vii (animale, păsări etc.) se transportă în conteinere speciale, cuşti etc. În concluzie, rezultă că fiecărui obiect al muncii îi este necesar un sistem propriu de

transport, care trebuie precizat o dată cu planul de producţie. Caracteristicile principale ale materialelor pot furniza date privitoare la gradul de

influenţă al acestora asupra deplasării (R = ridicată, M = medie, m = mică). Aceste date trebuie precizate în fişă pentru fiecare material analizat.

Transportul intern şi manipulările impun condiţionarea aerului, reglarea luminii, temperaturii, protecţia împotriva amestecului cu materii străine etc., deci reclamă metode diferite de transport, specifice fiecărui obiect al muncii. Operaţia de transport şi manipulare se efectuează mai uşor atunci când substanţele sunt inerte, necorosive sau când nu se alterează sub acţiunea luminii, temperaturii, contaminărilor exterioare etc.

Factorul cantitate. Acesta este un factor de bază, care implică, pe lângă redarea cantităţii, şi specificarea formei, a naturii fizice, chimice şi a altor proprietăţi ale materialelor. Exprimarea factorului ,,cantitate” în evidenţa întreprinderilor se face în: unitate, număr de unităţi, unitate la timp, lot unitar.

Ambalaje şi suporţi de transport. Există două categorii mari de suporţi şi de ambalaje, şi anume: cele folosite în fabricaţie şi cele folosite pentru transportul produselor la beneficiari. Ambalajele pentru expediere constau din cutii ce pot fi: de contact, secundare şi de transport. Un exemplu de acest fel este ambalarea ciorapilor, care sunt puşi în pachete de 20 bucăţi, 10 pachete într-o cutie de carton şi mai multe cutii de carton într-o cutie colectivă. Anumite ambalaje folosite în timpul fabricării pot fi întrebuinţate atât în producţie cât şi în procesul deplasării produselor până la beneficiari.

Cunoaşterea materialelor, procedeelor, mijloacelor de transport intern, precum şi a timpilor de execuţie permite:

– programarea transportului intern şi folosirea mijloacelor de transport adecvate scopului respectiv;

– stabilirea sarcinii fiecărui mijloc de transport şi semnalarea suprasolicitărilor temporare;

– calculul preţului de cost al transportului intern şi stabilirea posibilităţilor de reducere a cheltuielilor de transport în unitatea de timp.


Deplasarea pe distanţe cât mai mici a materialelor şi a produselor. Pentru aceasta, trebuie să se reducă, pe cât posibil, distanţele de transport al materialelor şi produselor, precum şi frecvenţa transporturilor.

Deplasarea pe distanţe cât mai mici a salariaţilor. O amplasare corespunzătoare trebuie să permită reducerea distanţelor de deplasare a salariaţilor. O atenţie deosebită este necesar să se acorde amplasării birourilor din cadrul secţiilor şi sectoarelor, precum şi a birourilor care au legătură directă cu producţia.

Folosirea raţională a spaţiului construit. Suprafeţele de producţie trebuie folosite în mod raţional, având în vedere că, între altele, excesul de suprafeţe măreşte inutil distanţele de transport. Suprafeţele trebuie calculate în funcţie de necesarul de spaţiu pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţii de producţie şi în funcţie de perspectiva unor dezvoltări ulterioare.

Obţinerea unor produse de calitate superioară. La amplasarea atelierelor şi a secţiilor, precum şi a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor din cadrul acestora trebuie să se aibă în vedere că locurile de muncă generatoare de trepidaţii, praf, umiditate, gaze etc. pot afecta calitatea produselor şi condiţiile de muncă; de aceea, ele trebuie amplasate separat de celelalte locuri de muncă.

De asemenea, la alegerea mijloacelor de transport, la stabilirea traseelor de deplasare şi la amenajarea drumurilor trebuie să se aibă în vederea posibilitatea de a se asigura transportul materialelor şi al produselor, fără riscuri de deteriorare sau degradare.

Economie de forţă de muncă. La stabilirea amplasărilor trebuie să se analizeze posibilitatea ca amplasarea să permită efectuarea tuturor activităţilor cu minimum de personal şi în timp cât mai redus.

Crearea unor condiţii de muncă corespunzătoare. Un rol important în reducerea accidentelor de muncă îl are rezolvarea optimă a condiţiilor de muncă.

În cazul adoptării principiului pe operaţii, trebuie stabilite pentru fiecare produs cele mai raţionale fluxuri tehnologice posibile. În mod normal, la soluţionarea acestei probleme trebuie să se aibă în vedere mai întâi produsele cu cele mai lungi cicluri de fabricaţie şi apoi să se treacă la stabilirea fluxurilor tehnologice pentru celelalte produse.

Amplasarea pentru producţia în flux se bazează pe criteriul ,,obiect”, adică în funcţie de produsul care se fabrică. La acest tip de amplasare trebuie să se stabilească succesiunea optimă a operaţiilor. Utilajele folosite la fabricarea unui produs, indiferent de operaţia pe care o realizează, sunt amplasate în funcţie de succesiunea operaţiilor pentru executarea produsului respectiv.

Pentru a realiza o amplasare corespunzătoare nu este suficientă cunoaşterea modului în care se conduce un studiu de amplasare, ci este necesară o competenţă tehnică şi tehnologică adecvate. Numai prin colaborarea dintre proiectanţi şi personalul tehnic care se ocupă de producţie se poate realiza un frux de producţie echilibrat între toate locurile de muncă şi se poate reduce la minimum transportul intern şi manipularea, precum şi aşteptările şi depozitările.

Amplasarea bazată pe producţia în flux continuu (linii tehnologice) poate fi adoptată şi în întreprinderile care realizează o cantitate mare de produse, de sortimente diferite. Pentru aceasta, piesele sau produsele se grupează în funcţie de asemănarea tehnologică, stabilindu-se un flux tehnologic care determină amplasarea maşinilor în ordinea succesiunii operaţiilor.

Amplasarea optimă a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor în secţiile întreprinderilor se poate realiza după studierea a diferite variante. Nu este suficientă numai stabilirea principiului


care se adoptă, ci trebuie determinate condiţiile concrete în care amplasarea optimă poate fi aplicată.

Stabilirea variantei optime de amplasare este o problemă complexă: ea nu poate fi soluţionată decât pe baza unor calcule tehnico-economice, din care să rezulte eficacitatea economică a fiecărei soluţii în parte.

Prin studiile de amplasare se urmăreşte dispunerea judicioasă a locurilor de muncă, atelierelor, secţiilor şi serviciilor dintr-o întreprindere, astfel ca legătura funcţională dintre ele să se facă pe drumul cel mai scurt şi într-un timp minim. Circulaţia personalului şi a materialelor trebuie să fie în orice moment liberă, rapidă şi sigură.

X.7.5. Stabilirea amplasării

Între transportul intern şi amplasare există o strânsă dependenţă, întrucât printr-o amplasare judicioasă a clădirilor, utilajelor, materialelor şi instalaţiilor aferente acestora se realizează transporturi interne scurte, economie de spaţiu, economie de timp şi o importantă economie de forţă de muncă.

Amplasarea nu este o problemă care trebuie rezolvată în exclusivitate de către proiectanţi. Într-adevăr, atunci când se proiectează o nouă întreprindere, amplasarea generală a sectoarelor de producţie, amplasarea detaliată în interiorul acestora şi a serviciilor auxiliare şi anexe trebuie să fie rezolvată de un proiectant specializat în ramura de producţie respectivă; când este vorba însă de o întreprindere productivă, la care se pot ivi sarcini noi de producţie, sarcina amplasării şi reamplasării judicioase a locurilor de muncă, secţiilor, atelierelor şi serviciilor revine inginerilor şi tehnicienilor care lucrează direct în procesul de producţie.

Amplasarea spaţiilor productive şi neproductive din întreprindere trebuie să permită distribuirea suprafeţelor de lucru şi a instalaţiilor, materialelor, maşinilor şi activităţilor auxiliare în aşa fel încât producţia să se realizeze la un preţ de cost cât mai scăzut. Locul de muncă trebuie să aibă un spaţiu optim minim şi să permită executarea produselor şi repararea şi reglarea utilajelor şi a instalaţiilor.

Amplasarea utilajelor impune, în cele mai multe cazuri, fluxul tehnologic de fabricaţie şi, ca urmare, şi modul, amploarea şi mijloacele pentru transportul materiilor prime, semi-fabricatelor şi produselor textile finite. Iniţial se culeg date tehnice şi tehnologice asupra obiectului de fabricaţie, formei, volumului şi masei produselor de transportat, asupra restricţiilor spaţiului în care urmează a se amplasa utilajele precum şi ale spaţiilor auxiliare.

După analizarea datelor obţinute (culese) se trece la altă etapă importantă a studiului de amplasare, şi anume la stabilirea fluxului de fabricaţie, pentru fiecare produs. Pentru stabilirea fluxului de fabricaţie, mai întâi se stabileşte numărul necesari de operaţii tehnologice şi ordinea de desfăşurare a lor, astfel ca produsul să poată fi realizat în cele mai bune condiţii calitative şi cantitative şi într-un timp optim.

La analiza fluxului de fabricaţie se urmăreşte posibilitatea de eliminare a unor operaţii sau eventual de schimbare sau combinare a operaţiilor, pentru a se putea obţine o amplasare cât mai corespunzătoare.

Pentru stabilirea circuitelor produselor este necesară determinarea mişcării materia-lelor în cursul diferitelor etape ale procesului de fabricaţie. Un circuit optim al produselor se obţine numai atunci când deplasările se fac pe drumul cel mai scurt, continuu şi fără întoarceri.

Circulaţia produselor constituie un factor esenţial la stabilirea amplasării, mai ales atunci când mişcarea materialelor reprezintă o parte importantă a procesului de fabricaţie


sau când costurile de transport şi manipulare sunt mai ridicate decât costurile operaţiilor tehnologice.

La stabilirea fluxului de fabricaţie trebuie să se determine: – drumul parcurs de materiale pe flux pentru realizarea fiecărui produs, de la materia

primă până la produsul finit; – volumul stocurilor; – activitatea desfăşurată la fiecare loc de muncă; – depozitările intermediare. Pentru fiecare loc de muncă trebuie stabilite: – echipamentul necesar; – cotele de gabarit; – personalul de deservire; – producţia medie şi maximă. Pentru fiecare loc de depozitare trebuie să se determine: – cantitatea ce se depozitează; – masa şi volumul materialelor depozitate; – înălţimea de depozitare. Pentru traseele dintre locurile de muncă se stabilesc: – cantitatea materialelor ce se deplasează (masă şi volum); – frecvenţa transporturilor şi a manipulărilor; – echipamentul pentru transport şi manipulare. Se analizează, de asemenea, circuitele pentru serviciile auxiliare şi anexe, care se

corelează cu circuitul produselor. În continuare se stabilesc relaţiile circuitelor produselor şi/sau activităţilor, în aşa fel ca deplasarea materialelor şi muncitorilor să fie minimă.

Pentru determinarea suprafeţelor necesare în vederea amplasării se parcurg următoa-rele etape:

– stabilirea utilajelor şi a echipamentelor necesare, atât pentru producţie cât şi pentru serviciile auxiliare;

– stabilirea serviciilor auxiliare, a anexelor şi a schemei de organizare care va asigura îndeplinirea funcţiilor de producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal din întreprindere;

– determinarea suprafeţelor necesare pentru fiecare compartiment; – determinarea spaţiului total necesar şi confruntarea lui cu spaţiul disponibil. Amplasarea este influenţată de o serie de factori, care pot fi clasificaţi în opt grupe; – factorul material – se referă la starea materialelor, caracteristicile lor fizico-

chimice, cantitatea lor, succesiunea intrării în flux etc.; – factorul maşină – se referă la utilajul şi uneltele de producţie necesare; – factorul uman – se referă la personalul direct productiv şi la muncitorii indirect

productivi, la personalul tehnico-administrativ, precum şi la condiţiile de lucru necesare acestora;

– factorul mişcare – cuprinde transporturile între secţii şi în interiorul lor, precum şi manipulările pentru operaţii, aşteptări, depozitări şi controlul cantitativ şi calitativ;

– factorul aşteptare – se referă la depozitarea permanentă, precum şi la aşteptarea pentru prelucrare sau control;

– factorul servicii – cuprinde serviciile auxiliare şi anexe; – factorul construcţii – se referă la caracteristicile construcţiilor exterioare şi

interioare şi ale instalaţiilor necesare pentru utilizarea lor; – factorul schimbare – se referă la adaptabilitatea multiplă, la flexibilitatea şi

posibilitatea de dezvoltare în viitor a unităţii productive.


Fiecare dintre aceste grupe de factori se analizează detaliat, stabilindu-se pentru fiecare în parte toate elementele necesare pentru realizarea unei amplasări corespunzătoare.

Pentru stabilirea unui flux de fabricaţie raţional, amplasarea utilajelor trebuie astfel realizată încât să asigure o plasare raţională a posturilor de lucru în fluxul tehnologic pentru a se evita întreruperile şi întoarcerile în flux, în scopul folosirii judicioase a forţei de muncă, utilajelor şi instalaţiilor În cele ce urmează se expun succint obiectivele urmărite în problemele de amplasare şi, respectiv, de transport şi depozitare în cadrul întreprinderilor.

Principalele probleme care trebuie avute în vedere şi care afectează şi protecţia muncii, sunt următoarele:

– construcţia clădirilor să fie suficient de rezistentă, pentru a nu primejdui securitatea personalului;

– amplasarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor să asigure o exploatare comodă, fără pericol de accidentare a muncitorilor şi să permită mecanizarea lucrărilor de transport al materialelor şi produselor;

– dimensionarea corespunzătoare a căilor de circulaţie şi acces să asigure deplasarea mijloacelor de transport şi a persoanelor în condiţii de securitate adecvate;

– locurile de muncă ce prezintă pericol de incendiu şi explozie să fie izolate de celelalte locuri de muncă;

– folosirea pe cât posibil a iluminatului natural, în special la locurile de muncă care necesită acest tip de iluminat;

– realizarea instalaţiilor de ventilare necesare, precum şi a instalaţiilor pentru iluminatul artificial;

– amplasarea optimă a punctelor de prim-ajutor etc. La întocmirea planului de amplasare a utilajelor şi instalaţiilor este necesar să se

aibă în vedere posibilitatea de întreţinere şi reparare în condiţii corespunzătoare a tuturor mijloacelor fixe.

La elaborarea planului general al întreprinderii trebuie să se ia în considerare şi posibilităţile de dezvoltare în viitor. Amplasarea se va face în aşa fel încât să poată fi adaptată cu cheltuieli minime unor noi cerinţe, în cazul unor modificări în procesul de producţie, în cazul schimbării nomenclaturii sau modernizării echipamentului tehnic, în cazul fabricării de noi produse etc.

În general, desfăşurarea unui studiu de amplasare se realizează în trei etape principale: – stabilirea informaţiilor necesare şi obţinerea lor; – analiza informaţiilor şi elaborarea unor soluţii posibile; – alegerea soluţiei optime şi detalierea lucrărilor necesare acesteia.

Determinarea suprafeţei cu ajutorul normativelor de spaţiu. Atunci când într-o ramură de producţie se realizează mai multe proiecte de acelaşi tip, utilizarea de normative de spaţii este un mod practic de a determina suprafaţa. O dată stabilit spaţiul necesar pentru un utilaj sau pentru un echipament cunoscut, valorile fiind verificate în practică, acestea pot fi folosite ca normative pentru toate proiectele cu specific asemănător.

Normativul nu sunt universal valabile, ele au numai caracter orientativ şi, de obicei, trebuie puse în concordanţă cu condiţiile specifice ale spaţiului disponibil.

Tratarea într-un mod sistematic a informaţiilor şi datelor privind unităţile de producţie, produsele şi circulaţia lor, conduce la stabilirea unei scheme raţionale de amplasare. Cu ajutorul ei se stabileşte foarte uşor intensitatea traficului de circulaţie.

Prezentarea soluţiilor propuse se poate face cu machete sau alte metode vizuale. Ele permit în mod sugestiv analizarea amplasării utilajului şi a instalaţiilor şi definitivarea detaliilor de amplasare.


Determinarea suprafeţelor de amplasare prin metoda Guercket. Aceasta prezintă avantajul că permite să se stabilească optim suprafaţa de amplasare, într-o formă simplă şi destul de eficace.

Suprafaţa totală necesară St pentru fiecare utilaj, instalaţie etc. ce urmează să fie amplasate se poate calcula prin însumarea a trei suprafeţe parţiale:

– suprafaţa statică Ss; – suprafaţa de gravitaţie Sg; – suprafaţa de evoluţie Se,

cu relaţia:

St = Ss + Sg + Se’

în care: Ss este suprafaţa ocupată de maşini, instalaţii şi mobilier; Sg – suprafaţa utilizată de muncitor pentru deservirea locului de muncă; ea cuprinde şi spaţiul pentru materialele necesare activităţii respective; această suprafaţă se calculează prin înmulţirea suprafeţei statice cu numărul de părţi N pe care este deservită maşina de către muncitori:

Sg = Ss·N;

Se – suprafaţa care trebuie să existe între locurile de muncă pentru deplasarea personalului şi pentru transport şi se calculează cu relaţia:

Se = (Ss – Sg)K

unde K este un coeficient a cărui valoare poate varia între 0,05 şi 3. El reprezintă un raport între valoarea medie a cotelor de gabarit ale obiectelor deplasate şi de două ori valoarea cotei medii a utilajelor sau a mobilierului între care se face deplasarea personalului sau a mijloacelor de transport.

Valoarea coeficientului K pentru o serie de ramuri este dată în tabelul X.7.6. Pentru stabilirea suprafeţei necesare stocurilor din magazii sau ateliere nu se

calculează suprafaţa de gravitaţie, ci numai suprafaţa statică şi de evoluţie.

Tabelul X.7.6

Valoarea coeficientului K pentru diferite sectoare productive

Tipuri de sectoare productive K

Sectoare cu fabricaţie în serie, la care se foloseşte conveierul 0,10 - 0,25 Filaturi şi confecţii textile 0,05 - 0,25 Ţesătorii şi tricotaje 0,5 - 1,0 Finisaj textil şi mecanică fină 1,5 - 2,0 Sectoare pentru producţie de unicate şi serie mică, ateliere de întreţinere 2 - 3

Determinarea suprafeţei de amplasare prin metoda analitică. Aceasta se

realizează detaliat, ţinând seama de suprafeţele necesare unei unităţi productive noi sau care se retehnologizează pentru secţiile de fabricaţie, pentru depozite, pentru servicii auxiliare, pentru administraţie (birouri, arhivă etc.).

Suprafaţa totală rezultă din însumarea celor patru categorii de spaţii menţionate. Este necesar să se ştie cât de repede trebuie să se producă mişcarea; de asemenea, să

se sincronizeze mişcarea, cum ar fi de la o bandă transportoare la alta, astfel ca produsele


de pe prima bandă să ajungă la timpul şi la locul stabilite pentru o altă operaţie sau control. De asemenea, depozitarea intermediară poate fi eliminată pentru a asigura viteza necesară şi deci continuitatea operaţiilor.

Viteza necesară sau dorită pentru mişcarea materialelor trebuie asigurată. Viteza mijloacelor de transport şi timpul de producţie sunt elemente de bază pentru stabilirea numărului de unităţi ce se pot manipula în unitatea de timp.

X.7.6. Transportul în industria textilă

X.7.6.1. Transportul în filaturi

Transportul intern în magaziile de materii prime. Materiile prime textile sosesc de la producători, colectorii din ţară sau din import ambalate astfel:

– bumbacul puf, în baloturi; – lâna nespălată sau spălată, în saci şi baloturi; – palele de lână, în cutii sau baloturi; – firele de lână şi bumbac, în lăzi; – firele de mătase şi sintetice, în cutii sau baloturi; – fibrele liberiene, în baloturi. Operaţiile de manipulare şi de transport efectuate în magazii constau din: – descărcarea baloturilor, sacilor şi lăzilor din vagoanele de cale ferată sau din

autocamioane pe rampa magaziei; – transportarea sarcinilor de pe rampă spre depozit şi stivuirea lor; – scoaterea baloturilor, sacilor şi lăzilor din stive şi transportarea lor în secţiile de

fabricaţie. Mijloacele de ridicat şi de transportat mecanizate folosite în magazii sunt: – electrocarele; – electrostivuitoarele; – grinzile rulante; – podurile rulante; – transportoarele suspendate, cu şi fără organ flexibil de tracţiune; – transportoarele gravitaţionale; – transportoarele cu bandă (fixe sau mobile); – transportoarele cu plăci (fixe sau mobile); – ascensoarele. În afară de mijloacele mecanizate enumerate mai sus se mai folosesc pentru cantităţi

mai mici de transportat, acolo unde nu sunt mijloace mecanizate, următoarele mijloace de transport şi manipulare:

– cărucioare manuale (lise, cărucioare cu trei sau cu patru roţi etc.); – cărucioare cu platforme mobile (transpalete); – cărucioare de stivuit (manuale şi cu ridicare hidraulică). De asemenea, în magazii sau în general în întreprinderile industriei textile sunt

folosite pentru descărcarea şi manipularea diferitelor obiecte toate mecanismele de ridicat specifice sectorului.

În magaziile din industria textilă, greutatea sarcinilor este de 60-300 kg. Folosirea muncii manuale în acest scop necesită ocuparea unui număr mare de muncitori, folosirea neeconomică a spaţiilor şi deci un cost de depozitare şi transport ridicat.


Mijloacele de ridicat, de transportat şi de stivuit folosite determină capacitatea de depozitare. Astfel, după cum rezultă din exemplul din figura X.7.24, capacitatea acestei magazii poate fi de:

– 500 de baloturi la folosirea unui electrostivuitor (fig. X.7.24, a); – 800 de baloturi la folosirea unui pod rulant special cu dispozitiv de stivuire

(fig. X.7.24, b); – 1250 de baloturi la folosirea unui pod rulant special, cu mecanism de stivuire

telescopic (fig. X.7.24, c).

Fig. X.7.24. Utilizarea suprafeţei magaziei în funcţie de mijloacele de transport.

Paralel cu creşterea capacităţii magaziei se realizează şi o productivitate a muncii

mult sporită. Durata de transport şi de stivuire pe tona transportată este foarte mică în comparaţie cu efectuarea manuală a activităţii.


Alegerea mijlocului de transport trebuie făcută pe baza unei analize a avantajelor şi dezavantajelor tehnice şi economice ale diferitelor soluţii posibile.

Criteriile economice care determină alegerea unui mijloc de transport se bazează pe necesarul de fonduri de investiţii şi pe posibilităţile de amortizare în exploatare.

Criteriul economic este costul unei tone transportate: pe manoperă, materii prime şi materiale pe tona de produs finit în unitatea de timp.

În urma unor analize efectuate la mai multe filaturi şi ţesătorii de bumbac s-au stabilit procentajele costului fluxului de materiale (costul transportului şi al depozitării) raportate la valoarea producţiei marfă şi la costurile de producţie în filatură şi în ţesătorie (tabelul X.7.7)

Tabelul X.7.7

Exemple de costuri de transport intern

Costul fluxului total de materiale

Din care: Referite la: costul

transportului costul de

depozitare 10-14% 4-8 % 3-6% Valoarea producţiei

marfă 28-30% 11-16% 7-17% Costul producţiei în

filatură 16-35% 6-20% 9-12% Costul producţiei în

ţesătorie

Pe operaţii principale, cheltuielile de transport în filaturi şi în ţesătoriile de bumbac se repartizează astfel:

– transportul bumbacului de la magazie la secţia de bataj 26,4% – transportul de la desfăcătorul de baloturi la bătător, cu transport mecanizat 0,2% – transportul păturilor la carde 0,8% – transportul cănilor de la carde la laminoare 5, 8% – transportul cănilor cu banda la maşinile de pretort şi între maşinile

de pretort 5,6% – transportul pretortului la maşinile de filat cu inele 14,7% – transportul firelor de urzeală la maşinile de bobinat 5,6% – transportul firelor de urzeală la maşinile de urzit 2% – transportul urzelilor la maşinile de încleiat, semimecanizat 1,6% – transportul urzelilor încleiate la năvădit, semimecanizat 1,6% – transportul urzelilor la războaie 3,2% – transportul foilor de bătătură 18,5% – transportul ţesăturilor crude de la maşina de ţesut la rampa de control 12% – transportul ţesăturilor la magazia de finite 2% Din totalul muncitorilor angajaţi ca transportori într-o filatură de bumbac, 8% sunt

ocupaţi în magaziile de bumbac, 6% la transportul păturilor, 30% la transportul semi-tortului, 33% la transportul firelor şi 23% pentru transporturi diverse.

Din diferite comentarii şi observaţii asupra desfăşurării procesului tehnologic s-a ajuns la concluzia că 30-35% din salarii sunt consumate pentru transporturile interne.

În filaturile de bumbac, in şi cânepă se transportă în general următoarele semifabricate: – suluri de pătură de la bătătoare, cu diametrul de 350 - 420 mm, lungimea de 920 -

1000 mm şi greutatea brută de 14 - 18,5 kg, şi pături de format mare, cu greutatea până la 90 kg;


– căni cu bandă, cu diametrul de 230 - 420 mm, înălţimea de 900 mm şi greutatea brută de circa 6,5 kg;

– mosoare de flaier, cu diametrul de 110 - 145 mm, lungimea de circa 290 mm şi greutatea 0,6 - 0,75 kg;

– ţevi cu fire, cu greutatea de circa 0,065 kg. În tabelul X.7.8 sunt date materialele ce trebuie transportate pentru realizarea unei

tone de fir de bumbac cardat de fineţe medie.

Tabelul X.7.8

Materialele de transportat pentru realizarea unei tone de fir de bumbac cardat de fineţe medie

Materialul de

transportat

Greutatea unei unităţi Unităţi de transportat

buc.

Materialul de transportat (formate) × transporturi (vehicul)

buc.

Masa de transportat

Mărimea formatului (diametrul)

mm Brută,

kg Netă,

kg Tara,

kg

Baloturi de bumbac

224,5 220,0 4,5 5,25 1×5 224,5 950×600× ×700

Suluri cu pătură

18,3 17,0 1,3 65 5×13 91,5 980×400

Căni de cardă

6,5 4,2 2,3 246 15×17 97,5 250

Căni de laminor (trecerea I)

6,5 4,2 2,3 246 15×17 97.5 250

Căni de lami-nor (trecerea a II-a)

6,8 4,5 2,3 230 15×16 102,0 250

Mosoare de flaier (căru-cior cu mosoare)

0,75 0,6 0,15 1,666 140×12 105,0 250

Ţevi de fire 0,067 0,060 0,007 16,666 125×120 – 600×265 Lădiţe pentru levată

12,375 8,375 4,0 – 12,375 12,375 –

Bobine în cruce (căru-cior pentru bobine)

1,030 1,0 0,030 1,000 100×10 100,0 –

Lădiţe pentru transportul firelor (cărucior)

15,0 10,0 5,0 100 9×11 135,0 600×400

Lădiţe pentru transportul firelor

147 110,0 37,0 9 1400×9 147,0 1200×800

Lădiţe pentru transportul firelor

15,0 10,0 5,0 100 1×100 15,0 600×400

Lădiţe pentru fire

180 130,0 116,250

50,0 8,6 1×8,0 180,0 780×1160× ×780


X.7.6.2. Transportul în ţesătorie

În ţesătoriile de bumbac, lână, in, cânepă, mătase se transportă următoarele semifabri-cate:

– fire depuse pe bobine în cruce şi solare; – fire depuse pe canete; – ţevi de fire şi bobine; – lădiţe pentru transportul firelor pe canete; – suluri pentru urzit, goale; – suluri pline cu material urzit; – ţesături crude; – ţesături finite; – deşeuri (mtr). Într-o ţesătorie cu finisaj, ciclul de producţie se desfăşoară astfel: depozite materie

primă şi materiale, preparaţie – urzire, încleiere, năvădire şi canetare, ţeserea, control ţesături crude, finisarea crude, finisarea, ajustarea şi ambalarea şi depozitarea produselor finite.

Fibrele sunt depuse în lăzi, lădiţe şi conteinere sau palete şi transportate cu mijloacele de transport mecanizat de la depozit în secţiile de fabricaţie, pentru transformarea lor în ţesături şi tricoturi finite. Mijloacele de transport mecanizat utilizate în ţesătorii, folosite în prezent, sunt comune pentru secţie sau specifice. Mijloacele mecanice de transport comune sunt:

– cărucioare manuale pentru pregătirea comenzilor, cu furci pivotante; – cărucioare mecanice cu muncitor purtat pentru palete, – cărucioare mecanice hidraulice cu pedală pentru butoaie; – cărucioare cu motor pentru transport pe sol; – cărucioare cu motor cu braţ ridicător, cu muncitor ce acţionează manual sau

mecanic; – cărucioare de transport mecanizat al sulurilor goale; – cărucioare de transport mecanizat al bobinelor; – cărucioare de transport mecanizat al sulurilor cu urzeală.

X.7.6.3. Transportul intern în industria de tricotaje

Mijloacele de transport intern folosite în industria de tricotaje nu se deosebesc, decât în mică măsură, de cele folosite în celelalte sectoare ale industriei textile.

Într-o întreprindere de tricotaje, ciclul de producţie se desfăşoară în următoarele secţii tehnologice principale: preparaţia materiei prime, tricotarea, finisarea şi confecţionarea.

În cadrul procesului tehnologic de tricotare, mijloacele de deplasare care efectuează transporturile între diferite operaţii şi utilaje fac parte integrantă din procesul tehnologic de producţie, în funcţie de sistemul de organizare al întreprinderii şi de mărimea ei.

În funcţie de condiţiile locale existente, firele pot fi aduse în magazie sub formă de bobine gata urzite sau sub formă de ţevi, a căror prelucrare urmează să aibă loc în secţia de bobinare a întreprinderii.

Firele din magazia de materii prime sunt transportate în secţia de bobinat cu ajutorul conteinerelor sau al unor cărucioare pentru bobine de urzeală, care se deplasează pe şine.

De la secţia de bobinat la secţia de urzit, bobinele pot fi transportate cu ajutorul unui conteiner cu tije, de tip 1 (fig. X.7.25).


Fig. X.7.25. Conteiner cu tije, de tip 1.

Fig. X.7.26. Conteiner cu tije, de tip 2.

Bobinele de urzeală sunt transportate la depozitul de urzeli şi mai departe la secţia de tricotat, cu ajutorul căruciorului pentru bobine de urzeală.

Materialul obţinut sub formă de suluri cu tricot se poate transporta mai departe, la secţia de control şi de repasat, cu ajutorul unei palete pentru tricoturi, al unui cărucior cu platformă sau al unei transpalete, în funcţie de condiţiile locale ale întreprinderii.

Materialul tricotat, sub formă pliată, care circulă de la secţia control-repasat la operaţiile tehnologice următoare (ca: relaxare, calandrare, scămoşare şi apretare) se transportă tot cu ajutorul paletei pentru ţesături sau al unei transpalete.

Pentru operaţia de vopsire, tricotul pliat este transportat cu palete sau cu cărucioare cu platformă mobilă.

În secţia albitorie tricotul se transportă sub formă de ştreang, având un caracter continuu în cadrul procesului tehnologic. De aici, materialul, sub formă de tricot pliat, se


transportă, pe palete sau pe transpalete, la depozitele intermediare, unde se depozitează, sub formă crudă sau finită, cu ajutorul unui electrostivuitor cu paletă, după care este transportat, după necesităţi, în secţia de croit.

De la secţia de croit, materialul, sub formă de pachete de piese croite, este transportat cu un cărucior cu raft, în secţia de confecţii.

În întreprinderile de tricotaje sectoarele de confecţii sunt în continuă dezvoltare. În cadrul procesului tehnologic, operaţiile de confecţie constituie un proces tehnologic separat; el se desfăşoară între magazia de tricoturi pentru croit şi magazia de produse finite.

Procesul de confecţionare a tricotului se compune dintr-o serie de operaţii, executate pe diferite locuri de muncă, numărul şi distribuţia lor fiind în funcţie de mărimea secţiei de producţie etc.

Pentru o bună desfăşurare a procesului tehnologic s-a adoptat principiul ca, pe cât posibil, toate locurile de muncă să fie alimentate continuu, fapt ce contribuie la menţinerea constantă a unei productivităţi a muncii.

La secţia pentru confecţia tricoturilor se folosesc atât instalaţii cu acţiune discontinuă (ascensoare, cărucioare, cuiere mobile şi conteinere de îmbrăcăminte, mese şi lăzi, care se deplasează prin împingere) cât şi instalaţii de transport cu acţiune continuă (planuri înclinate, jgheaburi de alunecare şi transportoare cu benzi).

Folosirea celor mai indicate mijloace de transport depinde de organizare, de procesul tehnologic al secţiei de cusut, de sortimentul produs etc.

Fabricile de tricotaje pot fi amplasate în clădiri cu unul sau mai multe niveluri, iar secţiile de producţie şi magaziile pot fi amplasate la niveluri diferite.

Din acest punct de vedere, transportul intern poate fi vertical şi orizontal, folosindu-se pentru fiecare caz în parte mijlocul de transport cel mai potrivit.

Pentru întreprinderile de tricotaje, amplasate în clădiri cu mai multe niveluri, se foloseşte transportul vertical, cu ajutorul ascensoarelor.

Ascensoarele sunt utilizate la secţiile de tricoturi pentru transportul baloturilor de tricot la magazia secţiei de croit, a pachetelor cu detalii croite de la secţia de croit la secţia de cusut, a ambalajelor şi cutiilor la secţia de ambalaj şi a articolelor finite de la secţia de cusut la depozit.

La alegerea ascensorului pentru secţia de cusut trebuie ţinut seama, între altele, şi de următoarele date: dimensiunea şi capacitatea de încărcare a cabinei, în raport cu căruciorul de transport, greutatea căruciorului gol şi încărcat, dimensiunile căruciorului, înălţimea uşii, opririle, modul de deschidere (uni sau bilaterală) a uşii, amplasarea ascensorului în conformitate cu desfăşurarea procesului tehnologic etc.

În funcţie de ciclul de producţie, cărucioarele se folosesc pentru transportul tricotului de la magazie la secţia de croit, pentru depozitarea şi transportul pieselor croite la secţia de cusut, pentru depozitarea şi transportul semifabricatelor, precum şi pentru transportul articolelor finite la magazie.

Pentru transportul tricotului se folosesc diferite tipuri de cărucioare. Pentru tricoturi obţinute pe maşini circulare şi interloc este indicată folosirea căruciorului cu platformă. Transportul ciorapilor fini din fire sintetice de la maşina de tricotat la masa de control se face pneumatic.

Transportul pneumatic prin tubulatură se mai foloseşte în unele filaturi pentru materia primă fibroasă în cadrul procesului de cardare.

În principiu, transportul pneumatic constă în deplasarea materialului fibros, cu ajutorul unui curent de aer, într-o conductă tubulară, sub acţiunea diferenţei de presiune între începutul şi sfârşitul conductei.


După felul cum se realizează această diferenţă de presiune, instalaţiile de transport pneumatic sunt construite pe principiul depresiunii, suprapresiunii şi mixt.

Acest sistem de transport se poate folosi în cazul alimentării dintr-un punct şi debitării în mai multe puncte.

Dispozitivele de alimentare ale instalaţiilor de transport pneumatic se împart în: – guri de aspiraţie, pentru instalaţiile de transport pneumatic, funcţionând pe principiul

depresiunii sau mixt; – alimentatoare cu sertare, alimentatoare elicoidale şi cu cameră dublă, pentru

instalaţiile de transport pneumatic, funcţionând pe principiul suprapresiunii. Gura de aspiraţie pentru materialul fibros textil este însuşi tubul, terminat cu o pâlnie

în care se depune materialul. Pentru alte materiale decât cele fibroase se folosesc sorburi, care constau dintr-un

tub peste care este îmbrăcat un al doilea tub, mai scurt, culisant, prin care intră aerul. Pentru transportul tricotului de la maşinile de tricotat din urzeală se recomandă

folosirea căruciorului-platformă. Căruciorul din figura X.7.27 este de asemenea recomandat pentru transportul tricotului, deoarece este foarte practic.

Cărucioarele pentru depozitare şi transportul pieselor croite la secţia de cusut şi depozitarea şi transportul semifabricatelor trebuie să aibă forma unui cărucior ladă de construcţie uşoară.

În figura X.7.27 este prezentat şi un cărucior pentru transportul furniturilor şi semi-fabricatelor.

Fig. X.7.27. Cărucioare pentru depozitare şi transport.


În secţiile de tricotat transportul articolelor finite şi în special transportul îmbră-cămintei constituie o problemă importantă. Lenjeria şi produsele pentru copii se transportă la magazia de articole finite, în cărucioare, fără pereţi mobili.

Îmbrăcămintea exterioară lungă, ca mantale, rochii, vestoane etc., se transportă pe cuiere mobile.

Cuierele mobile (fig. X.7.27) şi conteinerele de îmbrăcăminte (fig. X.7.28) se folosesc pentru transportul îmbrăcămintei exterioare lungi, de la locul de execuţie a ultimei operaţii, din procesul de confecţie, la locul de călcat şi, de acolo, la magazia de produse finite.

Fig. X.7.28. Conteiner de îmbrăcăminte.

Sistemul de transport cu plan înclinat se foloseşte în principiu ca parte componentă a sistemului de lucru prod-sincron, pentru mişcarea pieselor de la un loc de lucru la altul. Piesele depuse pe aceste planuri înclinate alunecă de la maşină până la locul următor de lucru. Planul înclinat (fig. X.7.29) are lungimea de 750 mm şi lăţimea de 380 mm, partea frontală având înălţimea de 340 mm şi cea posterioară, de 760 mm, ocupând o suprafaţă utilă de 620×880 mm. Planul înclinat se aşază perpendicular pe maşină, având partea superioară aşezată paralel cu pardoseala.

În figura X.7.29 este reprezentat şi un alt tip de plan înclinat, care are următoarele dimensiuni: lungimea 1300 mm, lăţimea 500 mm şi înălţimea 760 mm.

Fig. X.7.29. Masă de lucru şi planuri înclinate.

Unghiul de înclinaţie al acestui plan este mai mic decât în cazul precedent. Acest plan înclinat se foloseşte la producţia în flux, pe lângă mesele de lucru obişnuite, dacă maşinile sunt aşezate sub un unghi de 45 sau 70o faţă de fluxul articolelor prelucrate.

Masa cu o singură direcţie de circulaţie se foloseşte la sistemul de lucru în flux, lungimea ei fiind adaptată la necesităţile sistemului de producţie, iar marginile laterale sunt prevăzute cu borduri joase.


Jgheaburile de alunecare se folosesc pentru transportul articolelor de la etajele superioare la cele inferioare. Ele se bazează pe principiul unei suprafeţe de alunecare netede şi pe forţa de gravitaţie a obiectului. Acest sistem de transport se utilizează pentru coborârea baloturilor de tricot de la magazie la secţia de croit, a pachetelor cu piese croite de la secţia de croit la secţia de cusut şi a pachetelor cu lenjerie sau articole de copii la magazia produselor finite.

Formele şi dimensiunile jgheaburilor de alunecare sunt în funcţie de nevoile întreprinderii şi se execută din materiale refractare. În figura X.7.30 este reprezentat un jgheab de alunecare.

În secţiile de croit, de cusut şi de finisat tricotaje se folosesc şi transportoare suspendate, care au diferite utilizări. Astfel, la secţia de croit asemenea transportoare se folosesc la automatizarea parţială a transportului intern între magazia de tricot pentru croit şi secţia de croit, transportorul fiind montat sub plafon sau pe console. Cărucioarele cu care este prevăzut trans-portorul dirijează exact baloturile de tricot până la capătul mesei de croit. Restul de material rămas după croit se poate returna în magazie.

În figura X.7.31,a este reprezentat un trans-portor suspendat.

a

b

Fig. X.7.31. Transportoare: a – suspendat; b – automat.

Fig. X.7.30. Jgheab de alunecare.


Pentru a nu transporta manual foile de tricot, se folosesc succesiv două transportoare. Pe primul transportor se execută operaţia de spănuire, iar după terminarea acestei operaţii tricotul poate fi transportat mecanic pe transportorul următor, masa pentru spănuire putând fi gata imediat, pentru a primi lotul următor.

În acest fel, foile de tricot sunt conduse mecanic de la al doilea transportor până la maşina de croit. Pentru ca maşina de croit să poată lucra continuu, transportorul are o viteză bine determinată. Piesele croite sunt transportate la magazia pieselor croite cu ajutorul transportorului automat (fig. X.7.31,b), unde are loc sortarea şi formarea pachetelor.

Această metodă de lucru permite folosirea transportului automatizat de la magazia de tricoturi până la magazia detaliilor croite, terminându-se la expedierea articolelor finite. În acest caz, marginile foilor pot fi egalizate prin metoda fotoelectrică pe baza reflectării luminii, cu care se realizează o precizie de până la 1/10 mm. Viteza de transport a baloturilor poate fi sincronizată nu numai cu cea a capacităţii de prelucrare a secţiei de croit, ci şi cu cea a echipelor de cusut care lucrează la banda rulantă.

X.7.6.4. Transportul intern în secţiile de confecţii textile

În industria de confecţii s-au înregistrat succese importante în ceea ce priveşte organizarea, metodele de lucru şi procedeele tehnologice folosite în cadrul lucrărilor de confecţii, datorită nivelului tehnic din ce în ce mai ridicat.

În vederea obţinerii unei productivităţi cât mai sporite, este necesar să se introducă o mecanizare cât mai corespunzătoare a transporturilor interne.

Pentru transportul şi aşezarea baloturilor de marfă în magazia de materii prime se recomandă folosirea unei palete pentru baloturi şi a unui electrostivuitor.

Pentru transportul pachetelor de semifabricate în secţia de croit se recomandă să se folosească un cărucior-platformă acţionat manual sau mecanic. Produsele confecţionate vor fi puse pe umeraşe şi transportate la secţia de finisaj şi de acolo la magazia de produse finite, cu ajutorul stelajului pe roţi, iar produsele ambalate în cutii se vor transporta cu cărucioare platformă, manuale sau mecanice.

În magazii, tipurile de transportoare vor fi alese în funcţie de amplasarea acestora (subsol, parte, etaj) şi de felul mijlocului de transport exterior (vagoane de cale ferată sau autocamioane). În asemenea cazuri este indicat să se folosească planuri înclinate, trans-portoare cu role, cărucioare terestre, transportoare suspendate cu o singură grindă etc., care au fost descrise în capitolele anterioare.

În întreprinderile cu mai multe etaje se vor folosi ascensoare de materiale, având dimensiunile corespunzătoare.

În procesul tehnologic din industria confecţiilor se folosesc benzi rulante. Aceste benzi diferă între ele în funcţie de amplasarea locului de muncă şi a utilajului, fiind aşezate pe o parte sau pe ambele părţi ale locului de muncă, după numărul rândurilor dispozitivelor de transport.

În ultimul timp s-au introdus în industria de confecţii transportoarele cu benzi automate, care, după calculele efectuate, s-au dovedit a fi mai rentabile.

Principiul fundamental al unui transportor cu bandă automat, folosit la confecţionarea cămăşilor, constă în aceea că fiecare bandă transportoare s-a constituit, într-o unitate de producţie, din elemente distincte.


În funcţie de organizarea procesului de confecţii se stabileşte metoda cea mai bună pentru transportul semifabricatelor până la locurile de muncă respective, unde acestea se prelucrează. Dintre sistemele mai importante de lucru se menţionează:

– sistemul de lucru pe bandă rulantă; – sistemul de lucru prod-sincron. – sistemul de transport automat cu bandă.

Sistemul de lucru pe bandă rulantă. În cazul sistemului de lucru pe bandă rulantă, procesul tehnologic este divizat pe operaţii, în funcţie de felul produsului.

Banda rulantă este o formă superioară a organizării producţiei de confecţii şi prezintă următoarele avantaje:

– timpul de execuţie redus; – producţie mărită; – preţ de cost redus; – calitate superioară a producţiei. La sistemul de lucru pe bandă rulantă, semifabricatele se transportă mecanic, cu un

transportor cu bandă, de forma unei benzi fără sfârşit, executată din diferite materiale. Transportoarele cu benzi folosite în procesul de confecţie-îmbrăcăminte au pe partea

exterioară gabarite (cuiburi), în care se depun pachetele cu piesele produsului care se transportă. Conturul acestora este limitat de marginile benzii, de limitatoarele de lemn sau numai de o linie trasată, care stabileşte mărimea gabaritului.

Sistemul de lucru prod-sincron. Condiţiile introducerii sistemului prod-sincron în secţiile de confecţii au fost create de sistemul de lucru pe bandă rulantă, deoarece prin acest sistem s-a introdus diviziunea muncii pe operaţii şi executarea acestora în succesiune tehno-logică. Prin aplicarea sistemului prod-sincron au fost eliminate o parte din deficienţele existente în cadrul sistemului de lucru pe bandă rulantă.

X.7.6.5. Transportul în secţiile de finisaj

Magazia de partizi. Se primesc materiale textile în conteinere, lăzi sau cutii cu fire, ţesături pe palete sau bucăţi. Sunt depozitate pe palete sau rafturi. Se transportă cu ajutorul cărucioarelor acţionate manual sau cu stivuitoare.

Se formează loturi pe cărucioare prin pregătire manuală, după care se predau secţiilor de producţie. Paletele cu ţesături sunt transportate cu stivuitoare.

Albitoria. Fibrele şi firele se albesc şi se vopsesc, eventual se mercerizează, pe instalaţii specifice (adecvate). Transportul se face cu ajutorul cărucioarelor cu pereţi laterali, conteinere perforate (coşuri metalice) tractate manual sau grinzi rulante. Port-bobinele şi port-sulurile de urzeală sunt deplasate cu poduri rulante.

Ţesăturile se albesc prin procedee discontinue, semicontinue (pod sol) sau continue, în foaie lată sau ştreang. În procesele discontinue şi semicontinue, depozitarea se face pe role mari (caole), camere de reacţie sau cărucioare, care sunt tractate cu avantrenuri manuale sau electrice.

În procesele continue, ţesăturile în foaie lată (tricoturile) sunt transportate prin dispozitive proprii, iar debitarea se face pe role mari sau cărucioare, ştreangul de ţesătură, în bazine de depozitare sau pipe.

Mercerizarea ţesăturilor este asemănătoare albirii continue, în foaie lată. Ţesăturile depozitate (înfăşurate) pe role mari în vederea albirii la rece sunt trans-

portate cu avantrenul electric la staţia de rotire.


Auxiliarii chimici principali (soda caustică, apa oxigenată, hipocloritul de sodiu, acidul clorhidric sau sulfuric, substanţele tensioactive) sunt transportate cu electrocarul, cărucioare sau cărucioare basculante manuale.

Manipularea se face folosind ochelari de protecţie, mănuşi, şorţ şi cizme de cauciuc. Depozitarea se face în spaţii uscate, răcoroase, lipsite de influenţele luminii solare,

care degradează apa oxigenată şi hipocloritul. Hipocloritul de sodiu, în contact cu substanţe acide, degajă clor gazos, care este toxic.

Produsele pentru detaşarea petelor de ulei se manipulează de către operatori echipaţi cu mănuşi de cauciuc.

Solvenţii folosiţi prin pulverizare necesită rampe de control dotate cu dispozitive de aspirare şi exhaustare a gazelor rezultate.

Vopsirea. Pentru vopsirea fibrelor se folosesc recipiente din inox, în care se introduc conteinere, preferabil din inox (coşuri), şi care încărcate cu fibre udate şi presate. Transportul acestora se face cu macaraua sau monoraiul, atât la introducere cât şi la scoatere.

Firele sub formă de sculuri se vopsesc în aparate şi utilaje adecvate, iar transportul se face cu ajutorul cărucioarelor manuale. Cele pe bobine sau suluri de urzeală se vopsesc pe aparate şi sunt transportate şi introduse în aparat şi manipulate, în funcţie de situaţie, cu podul rulant. Depozitarea purtătoarelor de bobine sau suluri se face pe suporturi (cadre) de lemn.

Ţesăturile ce se vopsesc în foaie lată sunt depozitate şi transportate pe role mari sau pe cărucioare. Pentru vopsirea la rece, rolele sunt racordate la staţia de rotire. Ştreangul de ţesături se depozitează pe cărucioare de inox cu care se şi transportă.

Manipularea coloranţilor şi chimicalelor necesită folosirea cizmelor, şorţului, mânuşilor de cauciuc precum şi ochelari. În cazul pulberilor se folosesc şi măşti de tifon. Depozitarea se face în rafturi. Transportul se face folosind electrocare sau cărucioare manuale.

Substanţele reducătoare (hidrosulfit etc.) se vor depozita în spaţii uscate şi ferite de căldură. Depozitarea necorespunzătoare poate duce la degradarea acestora şi uneori chiar la declanşarea autoaprinderii.

Imprimarea. Ţesăturile şi tricoturile sunt rolate pe role mari. Transportul se face cu avantrenuri acţionate electric sau manual.

Valţurile de cupru sunt înfăşurate cu ţesătură groasă spre a fi protejate de lovituri şi degradări. Depozitarea valţurilor se poate face în rafturi (rastele) speciale, în rânduri suprapuse. În acest caz, manipularea şi depozitarea se fac cu stivuitoare speciale, ale căror gheare se introduc în interiorul valţului.

De asemenea, ele se pot aşeza ,,în picioare”, pe rânduri, la sol, protejate cu grilaje speciale, cu scopul prevenirii răsturnării. Manipularea se face manual, iar transportul, cu ajutorul cărucioarelor. Montarea şi demontarea în maşina de imprimat se fac cu ajutorul macaralelor diferenţiale, manipulate manual sau electric, amplasate pe şine suspendate.

Chimicalele şi coloranţii sunt depozitaţi şi manipulaţi în aceleaşi condiţii ca şi la vopsire. Transportul recipientelor cu paste se face manual, folosind cărucioare platformă.

Lianţii, coloranţii pigmenţi, îngroşătorii sintetici se depozitează în spaţii ferite de căldură şi îngheţ.

Ţesăturile imprimate şi uscate se depun pe cărucioare şi sunt transportate manual, pentru fixarea coloranţilor pe fibre, la vaporizare, condensare, termosolare sau spălare. În continuare materialele uscate şi aşezate pe cărucioare sunt deplasate la apretură pentru apretare, sanforizare sau calandrare. Materialele astfel prelucrate sunt depozitate pe cărucioare sau role mari, ce sunt deplasate manual sau cu avantren electric.


În ajustaj, materialele finisate sunt controlate, metrate, ajustate şi ambalate. Se folosesc cărucioare, palete pentru depozitare şi transport manual. Pentru ajustat şi

ambalat se folosesc mese. În magazia de produse finite, materialele sunt depozitate în rafturi sau pe palete. Transportul se face cu transpalete sau manual. Pentru livrare se formează loturi, pe palete sau cărucioare. Paletele sunt deplasate cu

ajutorul transpaletelor manuale sau electrice. Cărucioarele sunt tractate manual.

Transportul şi ambalarea şosetelor bărbăteşti. La întreprinderile de şosete bărbăteşti se recomandă ca în magazia de materii prime, unde se manipulează pachetele de sculuri, copsuri în lăzi etc., să existe un electrostivuitor cu furci, o paletă sau o transpaletă. Materialele vor fi transportate de aici fie în secţia de vopsitorie şi apoi la secţia de bobinat, fie direct în secţia de bobinat şi mai departe în secţia de tricotat.

În ambele cazuri materialul va fi transportat cu un conteiner, montat pe un cărucior portconteiner

De la secţia de tricotat, ciorapii sunt transportaţi la secţiile de încheiat, repasat vopsit, călcat, sortat şi împerecheat şi apoi la marcat, etichetat şi ambalat. În continuare pachetele (fiecare pachet conţinând 10–20 perechi de ciorapi) se duc cu un cărucior-ladă, la secţia de încheiat-repasat şi de aici la depozitul intermediar.

De aici se recomandă ca pachetele cu ciorapi să fie încărcate în conteinere şi transportate la albitorie, vopsitorie şi în secţiile de formare a ciorapilor, pe cărucioare-platformă.

De la secţia de formare, ciorapii aşezaţi pe mese vor fi transportaţi la sortare, ambalare, cu un cărucior cu raft. Aici, ciorapii se ambalează în cutii şi se transportă la magazia de produse finite, cu ajutorul căruciorului-platformă.

În ultimul timp, în industria de ciorapi s-au mecanizat transporturile pentru unele lucrări cum sunt: coaserea, încheierea, formarea, controlul etc., folosindu-se în acest scop sistemul de benzi fără sfârşit. Pentru ambalarea ciorapilor sunt necesare condiţii speciale în ceea ce priveşte poziţia şi mărimea conteinerelor de transport.

În general, s-a constatat că în industriile cu un număr mare de operaţii de fabricaţie, cum este cazul fabricării ciorapilor, transportul necesită un spaţiu deosebit de mare. În acest caz, operaţiile de transport se execută de către muncitorii auxiliari sau de muncitoarele direct productive.

În ambele se consumă un număr mare de ore de muncă, ce ar putea fi folosite în scopuri productive. De aceea, se impune introducerea unei instalaţii de transport cores-punzătoare, care să ducă la raţionalizarea fluxului de producţie. În industria de confecţii se folosesc şi mijloace semiautomate de transport.

Acest mijloc de transport prezintă un mare avantaj pentru prelucrarea seriilor mai mici de produse.

Bazat pe staţiile sistemului de cutii, al transportoarelor cu bandă la confecţii, la sistemul semiautomat s-au introdus, între operaţii, ca unităţi de transport, dispozitive cu caracter de depozite.

Cu transportorul cu bandă semiautomată de confecţii se pot efectua: operaţia de depunere, de tăiat şi de încărcare a depozitului, operaţia de tivit, încheiat şi curăţat, operaţia de cusut butoniere şi nasturi, operaţia de întors, pentru piese deschise şi în formă de sac, operaţia de plisat norme, de ambalaj etc.

Prin acest sistem rezultă o mai mare variaţie de lucru. În figura X.7.32 este reprezentat un transportor suspendat pentru piese de confecţii.


Fig. X.7.32. Transportor suspendat pentru piese de confecţii.

X.7.6.6. Transportul în spălătorii şi curăţătorii chimice

În spălătorii şi în curăţătorii chimice se pot utiliza transportoarele suspendate cu cale dublă (fig. X.7.33), al căror lanţ circulă într-o ţeavă, prevăzută cu o tăietură în lungul ei. Construcţia acestui transportor face posibilă amplasarea căii de rulare de-a lungul unei curbe, în spaţiu, fără a fi nevoie de amenajări speciale în colţurile clădirii.

Materialul de transportat (sacouri, pantaloni, paltoane etc.) este prins de transportor, în nişte cârlige simple, care sunt preluate de nişte „degete”). Aceste degete fac parte din lanţul de acţionare al transportorului .

Într-o execuţie mai simplă, calea de rulare este prevăzută cu o bandă îngustă, con-fecţionată din PVC, de-a lungul căreia glisează cârligul împreună cu obiectul, transportându-l astfel la locul de destinaţie.

În execuţia de mai sus transportorul este calculat pentru o sarcină de câte 5 kg pe fiecare cârlig. Dacă se consideră pasul minim de 360 mm, acesta corespunde unei sarcini de circa 14 kg pe fiecare metru de cale de rulare.

Greutatea proprie a acestui tip de transportor, inclusiv lanţul transportor, este de 6,5 kg/m.

Fig. X.7.33. Instalaţie de transport pentru curăţătorii chimice.


Pentru transportul pieselor, a căror greutate depăşeşte 5 kg transportorul suspendat este dotat cu nişte cărucioare cu roţi, care pot prelua un conteiner (recipient) (fig. X.7.34).

Transportorul poate fi echipat cu un dispozitiv de comandă pentru reglarea continuă a vitezei de transport, adică într-un raport de 1 : 20.

Razele curbelor căii de rulare şi ale lanţului transportor, fie la dreapta, fie la stânga, respectiv în sus sau în jos, sunt de minimum 750 mm, iar în cazuri excepţionale aceste raze pot fi de minimum 300 mm.

Transportorul suspendat poate fi înzestrat cu telecomandă, printr-un sistem central de dispeceri sau de la diferite locuri intermediare de muncă de-a lungul căii de rulare.

Pentru transportarea unui obiect la locul de muncă ne-cesar, acesta se agaţă sub cutia de semnalizare şi se apasă pe butonul pe care este însemnat numărul locului de muncă la care piesa trebuie să fie transportată (fig. X.7.35). Comanda respectivă de transport este preluată de către un memorator electromagnetic, cu care este prevăzut transportorul.

Pe traseul spre locul de muncă (pentru care este destinat obiectul) unde urmează a se efectua operaţia următoare, se află un macaz.

Când obiectul ajunge în dreptul macazului, acesta primeşte un impuls de la memoratorul electromagnetic, pentru schimbarea macazului.

Fig. X.7.35. Transportor suspendat.

Finisajul confecţiilor textile constă în tratamente hidrotermice (prese cu sau fără aburi) şi, după curăţirea de capete de aţă, pete etc., sunt ambalate ca produse finite şi transportate la depozitul de produse finite.

Obiectul trece astfel de pe traseul principal pe un traseu secundar, sub forma unei bucle de oprire.

Fig. X. 7.34. Conteiner.


De-a lungul traseului se pot amenaja puncte secundare de dispeceri, de la care obiectele pot fi trimise la trei locuri de muncă diferite, care sunt prevăzute cu macazuri de deviere.

Numărul macazurilor pentru devierea traseului poate fi infinit. Ele sunt acţionate cu aer comprimat, cu presiunea de 4-6 at, şi sunt construite pentru devieri la dreapta sau la stânga a direcţiei de transport.

Fig. X.7.36. Transportor suspendat cu traseu în formă ovală.

Suporturile colective pentru îmbrăcăminte şi conteinerele constituie elementele cele mai mici de depozitare şi de manipulare ale transportorului suspendat şi sunt prevăzute cu numere.

Transportorul este dotat cu un dispozitiv pentru căutarea automată a obiectului de îmbrăcăminte sau a pachetului de lenjerie dorit. Se apasă pe butonul automat de pornire al maşinii şi, într-o fracţiune de secundă, aparatul determină poziţia numărului căutat pe traseul lanţului de transport şi dă comanda automată în ce sens trebuie să se deplaseze lanţul de transport, pentru ca drumul parcurs de obiect să fie cel mai scurt. După ce obiectul a ajuns la destinaţie, transportorul se opreşte automat.

Transportorul automat mai este prevăzut cu un anumit număr de suporturi colective, pentru agăţarea a 10-12 obiecte de îmbrăcăminte pe umeraşe.

Suportul colectiv poate fi manipulat uşor, astfel încât obiectele de îmbrăcăminte pot fi transportate fără eforturi şi fără a fi şifonate sau murdărite.


Transportorul suspendat este astfel construit încât există posibilitatea ca suportul colectiv să fie aşezat pe tijele cabinelor de depozitare ale căruciorului de transport. Suporturile mobile pentru îmbrăcăminte (fig. X.7.37) se pretează pentru acest scop.

Fig. X.7.37. Suporturi mobile pentru îmbrăcăminte.

Pentru depozitarea pachetelor cu îmbrăcăminte sau cu lenjerie, transportorul este dotat cu conteinere în formă de cutii, prevăzute cu pereţi intermediari care pot culisa în sus, fapt care permite o aşezare a obiectelor în funcţie de mărimea şi de sortimentul lor.

X.7.7. Eficienţa economică a transportului în industria textilă

Indicatorul sintetic care reflectă condiţiile în care se desfăşoară activitatea de producţie a întreprinderii este preţul de cost. Cu ajutorul lui se poate aprecia modul de utilizare a mijloacelor materiale şi băneşti dintr-o anumită perioadă de timp. Pentru cunoaşterea reală a preţului de cost este necesară o delimitare în timp şi în spaţiu a cheltuielilor de producţie, adică folosirea unor metode cât mai eficiente de urmărire şi analiză operativă a consumurilor de muncă vie şi materializată.

Analiza metodică şi operativă a cheltuielilor generate de transportul intern ar crea posibilitatea stabilirii ponderii lor în preţul de cost al produsului, efectuării unui control sistematic al acestora, evidenţierii cheltuielilor care pot fi reduse sau eliminate.

Este necesară înregistrarea aparte în subconturi a cheltuielilor generate de transportul intern şi manipulare pentru cunoaşterea acestor cheltuieli în perioadele de activitate în care au loc. Aceasta realizează prin stabilirea nomenclaturii cheltuielilor pe elemente primare, pentru a se cunoaşte totalitatea cheltuielilor efectuate pentru munca vie (salarii) şi pentru munca materializată (materiale, amortismente etc.).

Stabilirea preţului de cost se face în funcţie de etapele desfăşurării producţiei, de obiectul la care se referă cheltuielile de producţie şi de perioada la care se referă cheltuielile.


În funcţie de etapele desfăşurării producţiei, există: – preţ de cost al unei operaţii; – preţ de cost al unei secţii, care cuprinde cheltuielile efectuate pentru obţinerea unui

produs, semifabricat sau lucrare din secţia respectivă; – preţ de cost de întreprindere, care reprezintă preţul de cost de secţie, la care se

adaugă cheltuielile generale ale întreprinderii. Programul preţului de cost al transportului intern cuprinde, din punct de vedere

analitic, următoarele categorii de cheltuieli: ● salarii:

– salarii plătite muncitorilor întreprinderii utilizaţi exclusiv pentru transport şi manipulare, parţial pentru transport şi parţial pentru producţie, încadraţi pe alte funcţii şi care fac transporturi şi manipulări (sortatorii), direct productivi, care o parte din timpul de lucru transportă sau fac manipulări;

– salarii plătite muncitorilor ce nu sunt salariaţi ai întreprinderii pentru: încărcarea, transportul auto şi pe căi ferate, descărcarea mărfurilor pe circuitul furnizor-beneficiar; controlul cantitativ şi calitativ al produselor; ambalarea şi expedierea produselor; încărcarea, descărcarea, fixarea încărcăturii în mijloacele de transport; de asemenea, personalului staţiilor pentru încărcarea acumulatorilor sau celor care se ocupă de repararea şi întreţinerea mijloacelor de transport etc.;

● contribuţii asupra salariilor; ● amortismentul mijloacelor proprii de transport şi manipularea clădirilor (cota-parte),

alte cheltuieli cu amortizarea etc.; ● uzura obiectelor de inventar, astfel:

– uzura echipamentelor de transport şi manipulare (conteinere, palete, platforme, lăzi, cutii, cărucioare, lize etc.);

– uzura echipamentului de protecţie şi de lucru pentru transporturi (50% din cost pentru salopete, şorţuri, halate, mănuşi etc.);

● cheltuielile cu funcţionarea şi întreţinerea mijloacelor de transport şi a echipamen-tului de transport;

– combustibil, energie, anvelope, piese de schimb, lubrifianţi etc.; – întreţinerea obiectelor de inventar şi a dispozitivelor de protecţie pentru trans-

porturi; – întreţinerea staţiilor pentru încărcarea acumulatorilor; – taxe de verificare etc.;

● cheltuielile comune ale secţiilor de fabricaţie, în care se include şi cota aferentă transportului intern;

● cheltuielile generale ale întreprinderii, care cuprind cota-parte aferentă transportului intern;

● cheltuielile pentru ambalaje (de contact şi de transport, care sunt recuperabile, nerecuperabile, cota de recuperare);

● valoarea mărfurilor degradate din cauza transportului şi a manipulării; ● concediile medicale plătite pentru accidentele de muncă din cauza transportului; ● valoarea furturilor şi a lipsurilor din gestiune în timpul transportului şi al depozitării; ● cheltuielile cu întreţinerea şi repararea drumurilor uzinale, precum şi a suprafeţelor

de circulaţie din secţii şi depozite; ● valoarea locaţiilor şi penalizărilor din cauza transportului; ● diferenţa de tarif pentru încărcările expediate, ● cheltuielile efectuate pentru restituirea echipamentului de transport (palete, lăzi,

conteinere etc.).


Aceste cheltuieli se centralizează în vederea stabilirii volumului maxim de cheltuieli efectuate pentru transportul intern şi manipulare, precum şi a măsurilor de reducere a lor şi folosirii cât mai raţionale şi cu maximum de eficienţă a mijloacelor puse la dispoziţia întreprinderii pentru realizarea sarcinilor de transport programate.

Pentru a se compara anul de bază cu perioada analizată este necesar să se stabilească programul cheltuielilor de exploatare a mijloacelor de transport intern şi totodată programul preţului de cost al transportului intern pe unitatea de producţie, elemente esenţiale pentru determinarea reducerii acestor cheltuieli neproductive.

Programul de reducere al preţului de cost va avea în vedere următoarele: – îmbunătăţirea utilizării intensive şi extensive a mijloacelor şi echipamentului de

transport intern; – reducerea consumurilor specifice (carburanţi, acumulatori, anvelope, diferite

materiale şi piese de schimb etc.); – îmbunătăţirea utilizării forţei de muncă; – îmbunătăţirea activităţii de întreţinere şi reparaţii curente; – evitarea amenzilor, dobânzilor penalizatoare etc.; – reducerea cheltuielilor în secţiile productive, prin utilizarea economică a materialelor

gospodăreşti, energiei electrice şi evitarea mersului în gol al utilajului productiv şi reducerea corespunzătoare a amortismentului specific etc.

Analiza îndeplinirii programului de reducere a cheltuielilor de transport intern se face în scopul cunoaşterii în orice moment a realizării măsurilor tehnice şi organizatorice stabilite.

Prin analiză se evidenţiază rezervele interne şi se stabilesc măsurile concrete pentru mobilizarea acestor rezerve, în vederea înlăturării deficienţelor constatate, permanentizării şi generalizării metodelor noi de transport şi manipulare, asigurării îndeplinirii programului de producţie cu un volum redus de muncă neproductivă şi cu cele mai mici cheltuieli materiale şi băneşti.

Principalele aspecte urmărite prin această analiză se referă la modul cum s-a îndeplinit programul în perioada analizată faţă de anul de bază, influenţa exercitată de costul transportului intern asupra preţului de cost pe secţie, întreprindere etc. şi a schimbărilor survenite în structura producţiei, analiza cheltuielilor pe elemente primare şi articole de calculaţie, pentru a se putea constata modul cum au fost realizate aceste cheltuieli şi analiza preţului de cost al transportului intern pe unitatea de produs.

Se folosesc trei metode de calcul al preţului de cost: – metoda pe comenzi; – metoda pe faze; – metoda globală. În cadrul metodei pe comenzi, colectarea şi repartizarea cheltuielilor se urmăreşte pe

fiecare comandă în parte. Cheltuielile pentru transport şi manipulare se înregistrează global pentru fiecare comandă în parte.

Prin metoda pe faze, colectarea cheltuielilor de producţie şi calcularea preţului de cost se fac în primul rând pe fazele de fabricaţie şi apoi se trece la însumarea lor pe produs.

Prin metoda globală, colectarea cheltuielilor de producţie se face pe secţii sau pe întreprindere, preţul de cost al produselor fabricate obţinându-se prin împărţirea acestor cheltuieli la cantitatea de produse fabricate.

Aplicarea uneia sau alteia din metode este determinată de specificul procesului tehnologic, de volumul şi structura producţiei, de durată.

Transportul intern şi manipularea trebuie să apară printre factorii determinanţi ai preţului de cost, ei condiţionând în mare măsură producţia.


Prin aceste metode, cheltuielile de transport intern şi manipulare nu pot fi reliefate separat, şi deci nici analizate.

Totodată, aceste metode prezintă însemnate neajunsuri cauzate de întârzierea furnizării informaţiilor legate de preţul de cost, de calitatea şi exactitatea lor, precum şi de volumul mare de lucrări pe care-l solicită. Un alt neajuns al acestor metode este acela că aplicarea lor nu asigură informaţii operative şi complete cu privire la depăşirile sau economiile de cheltuieli pe parcursul procesului de fabricaţie.

Metodele moderne de calcul al preţului de cost constituie un sprijin net în perfecţio-narea şi operativitatea calculării costurilor de producţie. Cu ajutorul acestor metode se separă cheltuielile de transport intern şi manipulare din preţul de cost total, oferind conducerii posibilitatea de a cunoaşte aceste cheltuieli pe măsura efectuării lor şi de a lua măsuri operative de reducere.

Aceste metode perfecţionate de calcul al preţului de cost sunt: – metoda normativă; – metoda costurilor standard; – metoda tarif oră/maşină. Metoda normativă constă în determinarea anticipată a cheltuielilor fiecărui produs în

parte pe baza normelor existente, stabilindu-se astfel preţul de cost normat, precum şi în organizarea unui sistem corespunzător de urmărire operativă a abaterilor de la normă.

Folosind această metodă, preţul de cost realizat al produsului se compară cu preţul de cost normat, stabilindu-se abaterile în plus sau în minus. Metoda normativă asigură controlul operativ asupra cheltuielilor de producţie, furnizează datele cu privire la abaterile de la regulile stabilite, pe cauze şi locuri de consum. Aceasta permite luarea, în timp util, a celor mai bune măsuri în vederea îndeplinirii sarcinilor de reducere a preţului de cost din unitatea economică analizată.

Metoda costurilor standard presupune stabilirea anticipată a preţului de cost la fiecărui produs, denumit preţ de cost standard, pe baza documentaţiei tehnice şi a standardelor de cheltuieli.

Aplicarea acestei metode se face folosind principiul bugetelor şi al controlului bugetar, care cuprinde calcularea costurilor pe bază de standarde, compararea lor cu datele reale la nivelul locurilor generatoare de cheltuieli şi analiza abaterilor în vederea luării deciziilor pe plan tehnic şi comercial.

Costurile standard sunt costuri de producţie şi de transport intern stabilite apriori, pornind de la o analiză a materialelor şi a muncii necesare fabricării unui produs sau reper, executării unei operaţii sau pentru o activitate determinată (de exemplu, transport intern). Ele se exprimă în cantităţi, valori sau procente.

Deci, costurile standard reprezintă mărimea determinată în prealabil pe baze ştiinţifice – statistice şi contabile – a costurilor de producţie, respectiv de transport intern, ceea ce defineşte previzional nivelul costurilor care poate fi atins în condiţiile de fabricaţie existente ale produselor. Standardele se referă atât la costurile directe de producţie cât şi la cheltuielile de regie, pentru care se stabilesc ,,bugete de cheltuieli”, ceea ce ridică valoarea ştiinţifică şi practică a metodei.

Fără ,,standarde” realiste, obiective, pornind de la analiza detaliată a procesului care să cuprindă în mod organizat întreaga reţea generatoare de costuri pe secţii, servicii, procese economice (transport intern, aprovizionare, desfacere etc.), pe ateliere, pe produs, pe reper, pe operaţii, nu poate exista un sistem raţional de evaluare a costurilor.

Preţurile standard o dată stabilite sunt considerate nu numai costuri previzionale, ci şi costuri de producţie şi de transport intern, care nu mai trebuie calculate de contabilitate, fiind prestabilite.


Orice diferenţă sau abatere de la costurile standard este semnalată imediat şi poate fi analizată în mod complex, atât sub aspectul naturii abaterii, a cauzelor, locului şi produsului, cât şi sub aspectul delimitării responsabilităţilor şi al elaborării deciziilor de către conducere.

Contabilitatea nu trebuie să mai calculeze preţurile efective, ci numai să înregistreze abaterile de la condiţiile normale de fabricaţie stabilite prin standarde. Astfel se asigură controlul cheltuielilor încă din stadiul desfăşurării procesului de producţie.

Stabilirea preţului de cost efectiv pe totalul producţiei marfă se face pe baza preţului de cost standard şi a volumului abaterilor de la norme, prin adăugarea sau scăderea la preţul de cost standard a acestei abateri.

Pentru introducerea metodei costurilor standard se parcurg următoarele etape: – stabilirea nomenclatorului reperelor, subansamblurilor şi ansamblurilor ce intră în

componenţa fiecărui produs, precum şi al produselor ce urmează a se fabrica; – stabilirea procesului tehnologic optim de fabricaţie pentru fiecare produs şi a

documentaţiei tehnologice necesare, evidenţiindu-se separat transportul intern şi manipularea; – stabilirea normelor standard de consum pentru materiale şi salarii, precum şi a

preţurilor şi tarifelor acestora pentru transport şi manipulare; – stabilirea volumului costurilor indirecte şi defalcarea acestora pe categorii de

cheltuieli variabile şi fixe; – stabilirea costurilor standard pentru materiale şi salarii pe repere, ansambluri,

subansambluri şi produse, evidenţiind separat transportul şi manipularea. Având în vedere importanţa deosebită a eficienţei economice a activităţii întreprin-

derilor, se impune studierea atentă a acesteia şi desprinderea unei metodologii de analiză economică a transportului intern în întreprinderi, care să servească la determinarea direcţiilor principale de sporire a eficienţei economice. Fundamentarea ştiinţifică şi concretizarea acestei metodologii, adaptată specificului diferitelor grupe de ramuri sau subramuri industriale, va da posibilitatea cadrelor de conducere şi specialiştilor din întreprinderi să analizeze indicatorii specifici activităţii de transport în funcţie de varietatea şi complexitatea situaţiilor concrete.

În întreprinderi este necesară analiza indicatorilor de transport intern în funcţie de ponderea cheltuielilor de transport şi de caracteristicile echipamentelor de transport utilizate.

Principalii indicatori economici de transport intern sunt: – volumul de transport şi manipulări, pe unitatea de producţie realizată; – om-ore pentru transport intern şi manipulare raportate la totalul orelor producţiei; – coeficientul de utilizare al mijloacelor de transport intern; – stabilirea metodologiei privind abaterile de la preţul standard, a răspunderii şi a

deciziilor ce trebuie luate; – stabilirea perioadei de valabilitate a standardelor de producţie în funcţie de frecvenţa

modificărilor tehnologice, a standardelor de materiale şi manoperă, precum şi a preţurilor şi tarifelor.

În concluzie, pentru transportul intern şi manipulare, metoda costurilor standard pe total şi pe elemente combinate constă din:

a) stabilirea pe bază de fişe tehnologice a costurilor standard pentru cheltuielile directe de materiale şi manoperă totale şi separat pentru transport şi manipulare;

b) stabilirea cheltuielilor indirecte şi elaborarea bugetelor acestora pentru transportul intern, pe secţii, atât ca volum de cheltuieli cât şi pe oră de funcţionare;

c) determinarea costurilor standard ale produselor, evidenţiind separat, la întocmirea antecalculaţiilor pe produs, pe cele de transport intern;

d) stabilirea bugetelor de cheltuieli la nivelul întreprinderii; e) determinarea beneficiului întreprinderii în funcţie de valoarea producţiei la preţ de

vânzare şi la preţ de cost standard, incluzând şi cheltuielile de desfacere.


Metoda costurilor standard prezintă o serie de avantaje, ca, de exemplu: – asigură un control operativ asupra preţului de cost al transportului intern, furnizând

informaţii zilnice cu privire la abaterile de la norme, informaţii ce stau la baza funda-mentării măsurilor ce se iau pe parcursul desfăşurării procesului de producţie;

– constituie un mijloc eficient pentru executarea controlului preventiv asupra cheltuielilor de producţie, prin stabilirea anticipată a unor limite maxime de cheltuieli la fiecare loc de muncă;

– furnizează datele necesare întocmirii planului preţului de cost, măsurilor tehnico-organizatorice şi indicatorilor cantitativi şi calitativi privind activitatea întreprinderii;

– contribuie la aplicarea gestiunii economice proprii a secţiilor de producţie, prin fixarea şi urmărirea cheltuielilor de producţie, respectiv de transport intern şi manipulare, pe fiecare loc de muncă, dând posibilitatea de a se analiza activitatea fiecărei secţii productive din întreprindere din punctul de vedere al respectării volumului de cheltuieli;

– completează materialul necesar analizei preţului de cost, prin stabilirea cauzelor care au condus la economii sau depăşiri de cheltuieli.

Metoda tarif oră/maşină constă în stabilirea anticipată a cheltuielilor pentru fiecare maşină direct productivă sau auxiliară, pe baza proceselor de fabricaţie, şi raportarea acestor cheltuieli la timpul planificat. Prin această metodă se stabileşte tariful orar al fiecărui utilaj, urmărirea cheltuielilor efective făcându-se în acelaşi mod.

Cheltuielile aferente transportului intern şi manipulărilor au o pondere însemnată în cheltuielile totale de producţie, pondere ce variază, în funcţie de specificul producţiei, între 10 şi 30%.

În tabelul X.7.9 este prezentată, ca exemplu, structura activităţilor care generează cheltuielile de transport.

Gruparea cheltuielilor în acest mod constituie punctul de plecare pentru calcularea, planificarea, evidenţa şi analiza preţului de cost al transportului intern, pentru mobilizarea rezervelor interne şi stabilirea măsurilor ce trebuie luate în scopul reducerii continue a acestora.

Prin planificarea preţului de cost al transportului intern se urmăreşte: – determinarea cheltuielilor de transport necesare pentru producţia prevăzută în program; – scoaterea în evidenţă a rezervelor existente în întreprindere pentru reducerea

cheltuielilor de transport intern. Pentru stabilirea corectă a eficienţei economice ce se obţine prin raţionalizarea

transportului intern şi a manipulărilor este necesară întocmirea unor evidenţe tehnico-operative şi contabile care să furnizeze datele necesare, atât pentru calculul eficienţei la un moment dat cât şi pentru urmărirea concretă a reducerii costurilor.

În acest scop, în cele ce urmează se vor prezenta câteva consideraţii rezultate din practica elaborării şi urmăririi aplicării unor studii de transport intern şi depozitare în diferite întreprinderi industriale – asupra modului în care se pot evidenţia costurile aferente transportului intern şi manipulărilor.

În primul rând este necesar să se stabilească principalii indicatori specifici pentru această activitate, şi anume:

– preţul de cost al transportului, pe unitatea de produs; – productivitatea muncii, exprimată în unităţi de transport pe om/oră; – volumul orelor de transport şi manipulare, pe unitatea de produs; – preţul de cost, pe kilometru sau metru liniar parcurs.


Tabelul X.7.9

Structura activităţilor care generează cheltuieli de transport

Activităţile principale generatoare de cheltuieli de transport intern şi de manipulare

Cheltuieli, mii lei

Efective Preliminate Diferenţa [%]

Încărcarea şi transportul mărfurilor conform facturii furnizorului

Manevrarea vagoanelor pentru descărcare

Transportul de la gară la beneficiar

Transportul şi manipularea pentru control

Depozitarea temporară la locul de descărcare

Transportul la punctul de folosire iniţială sau în depozit

Transportul din depozit la locul de folosire iniţială şi pentru operaţii

Manipulările şi transporturile pentru condiţionare şi preambalare

Manipulările şi transporturile pentru ambalare

Manipulările şi transporturile pentru expediere

Încărcarea în mijloacele de transport

Stabilizarea produselor în autocamioane şi vagoane

Cheltuielile pentru ambalajul de transport

Cheltuielile de regie aferente echipamentului de transport şi manipulare

Amenzile şi locaţiile

Diferenţa de tarife pentru încărcări şi expedieri

Costul transportului conteinerelor, paletelor şi al celorlalte echipamente din întreprindere

Cheltuielile pentru restituirea paletelor şi conteinerelor (furnizori externi)

Uzura mijloacelor de transport, manipularea conteinerelor etc.

Cheltuielile pentru suprafeţele construite, utilizate pentru transport intern

Costul transportului şi manipulării mtr- urilor

Costul transportului şi manipulării ambalajelor

Retransportările în depozite

Alte cheltuieli

Total


Aceşti indicatori se determină în comparaţie cu situaţia existentă, pentru a avea posibilitatea de a trage unele concluzii referitoare la necesitatea aplicării măsurilor de reorganizare şi modernizare a transportului la locurile de muncă ce fac obiectul studiului.

În calculul preţului de cost al transportului pe unitatea de produs sunt cuprinse, în afară de cheltuielile efective pentru efectuarea transporturilor şi manipulărilor pe circuitul furnizor-producţie-beneficiar, şi cheltuielile necesare pentru pregătirea mărfii pentru transport, inclusiv ambalarea sau echipamentul necesar pentru vehiculare precum şi pierderile şi deteriorările mărfurilor din cauza transportului. Nu se vor omite cheltuielile pentru ,,transporturi ascunse”, care nu reprezintă altceva decât valoarea consumului de timp de muncă al muncitorilor direct productivi pentru transport intern şi manipulare. Acestea se evidenţiază folosind tehnici diferite de măsurare, ca: observări instantanee, cronometrări etc.

Este necesară programarea, evidenţa şi calculul cheltuielilor de transport intern şi a preţului de cost pe unitatea de produs, care, conform metodologiei de calcul, se grupează pe elemente primare de cheltuieli şi pe articole de calculaţie.

Analiza preţului de cost al transportului pe unitatea de produs se efectuează prin compararea preţului de cost programat cu costurile realizate în situaţia existentă, stabilindu-se astfel eficienţa economică a procesului de producţie în situaţia actuală.

Indicatorii specifici ai activităţii de transport intern pot exprima situaţii reale atunci când obiectivul asupra căruia se face studiul formează o unitate distinctă. În cazul în care se analizează un atelier sau loc de muncă integrat într-un sector complex, indicatorii nu pot fi evidenţiaţi decât parţial, calculându-se economiile specifice pentru locul de muncă respectiv.

Realizarea unui volum sporit de transport intern cu aceleaşi mijloace, care se reflectă în îmbunătăţirea continuă a indicatorilor tehnico-economici de utilizare a mijloacelor de transport, duce la creşterea productivităţii muncii, la micşorarea consumurilor specifice, la reducerea cheltuielilor de întreţinere şi reparaţii etc. Acest lucru se poate obţine numai printr-o organizare raţională a transportului şi prin aplicarea metodelor moderne de organizare a sa.

Fiecare element al preţului de cost al transportului intern este influenţat de o serie de factori specifici care reflectă modul cum sunt folosite mijloacele de transport, nivelul consumului specific de combustibil şi materiale, nivelul productivităţii muncii, gradul de înzestrare tehnică etc.

Deci, cheltuielile de transport intern şi manipulare au o pondere diferită, dar foarte însemnată în cheltuielile totale. Ele trebuie să fie cunoscute întotdeauna şi analizate, constituind o sursă importantă pentru reducerea preţului de cost şi deci pentru creşterea eficienţei activităţii unităţilor economice.

X.7.8. Elemente de protecţie a muncii în activitatea de transport

În cadrul transporturilor interne din industria textilă, problema preîntâmpinării accidentelor este deosebit de însemnată, deoarece, mai ales în deservirea locurilor de muncă, accidentele sunt foarte frecvente. Statisticile arată că cele mai multe accidente se produc la transportarea şi depozitarea materialelor.


Această situaţie impune ca Ia proiectarea şi construirea mijloacelor de ridicat şi de transport şi la exploatarea şi deservirea lor să se acorde o importanţă deosebită normelor de securitate a muncii.

Înainte de întrebuinţare, toate mijloacele purtătoare de sarcini vor fi controlate din punctul de vedere al stării lor, eliminându-se defecţiunile constatate.

La proiectare se va asigura o dimensionare suficientă a elementelor portante ale instalaţiei de transport, stabilindu-se coeficienţi de siguranţă corespunzători contra ruperii şi ţinându-se seama de toate influenţele ce pot apărea din cauza uzurii, coroziunilor, intemperiilor şi altor condiţii locale de exploatare.

Norme de securitate a muncii la transporturile eu cărucioare. O cerinţă de bază privind securitatea muncii, care se pune în cazul transportului cu cărucioare, este asigurarea sarcinii în timpul transportului. În acest scop, cărucioarele sunt prevăzute cu diferite dispozitive speciale. Astfel, căruciorul destinat transportului sulurilor de urzeală este prevăzut cu suporturile 1 (fig. X.7.38), având părţile concave astfel executate încât permit aşezarea capetelor axei sulului fără pericol de a aluneca de pe cărucior.

Majoritatea întreprinderilor textile întrebuinţează pentru transportul recipientelor cu coloranţi în secţiile de finisaj un cărucior cu suporturi verticale, cu capete bifurcate 1 (fig. X.7.39). În bifurcaţii se introduce bara orizontală 2, pe care se agaţă recipientul, cu ajutorul urechilor laterale 3. Forma capetelor bifurcate garantează securitatea transportului, permite o manipulare uşoară a recipientului, atât la încărcare cât şi la descărcare.

Lisele cu două roţi sunt prevăzute cu apărători (fig. X.7.40) care împiedică alunecarea balotului înainte. Aceste apărători îşi îndeplinesc cu siguranţă rolul, când înălţimea lor este de cel puţin 1/4 din înălţimea balotului şi când unghiul dintre apărătoare şi platforma căruciorului nu depăşeşte l20°.

La cărucioarele speciale (fig. X.7.41), pentru transportarea cănilor de carde, se prevede o brăţară verticală fixă 1 şi o brăţară orizontală mobilă 2, pentru asigurarea cănilor în timpul transportului. Faptul că brăţara 2 este mobilă permite o încărcare mai uşoară a cănilor.

La toate tipurile de cărucioare se vor utiliza, pe cât posibil, roţi pe rulmenţi, pentru a uşura efortul omului, iar la cărucioarele cu roţi proeminente, pentru a feri picioarele lucrătorului, se vor monta apărători.

Fig. X.7.38. Cărucior pentru transportul sulurilor de urzeală.

Fig. X.7.39. Cărucior cu suporturi verticale, cu capete bifurcate.


Fig. X.7.40. Lise. Fig. X.7.41. Cărucior special.

Norme de securitate a muncii la benzile transportoare. În scopul evitării accidentelor, benzile transportoare necesită o serie de norme de securitate a muncii.

Astfel, benzile transportoare îngropate vor fi acoperite cu capace de protecţie pe întregul traseu, iar curăţarea benzii, tragerea ei cu mâna, revizia, reparaţia şi ungerea se interzic în timpul funcţionării.

În locurile de trecere din secţii, pentru a se exclude contactul persoanelor străine cu banda, se interzice montarea acestora.

Posibilitatea accidentării este mai frecventă la angrenajele ce acţionează benzile transportoare. Din această cauză, benzile se prevăd cu apărători de protecţie. Apărătorile se folosesc şi la tamburele de acţionare şi de întindere, pentru a nu permite în timpul funcţionării transportorului curăţarea manuală a tamburelor de materialul depus.

Urcarea muncitorilor pe benzile transportoare în timpul funcţionării sau traversarea acestora pot provoca accidente. Pentru aceasta trebuie amenajate podeţe, în special în locurile frecventate de muncitori.

Pornirea şi oprirea benzilor transportoare se vor efectua numai de o persoană în mod În locuri vizibile se vor afişa instrucţiuni asupra încărcării, transportării, manipulării etc.

Unele benzi transportoare se folosesc la transportul de materiale de dimensiuni mari (cutii) şi se recomandă, pentru a nu exista pericolul căderii lor, folosirea de parapete care să aibă o înălţime egală cu cel puţin jumătate din înălţimea maximă a materialului sau a obiectelor transportate.

În cazul întrebuinţării lanţurilor sau a cablurilor deschise, pentru antrenarea trans-portoarelor, acestea se îngrădesc cu apărători pentru a nu permite agăţarea sau prinderea de lanţuri sau cabluri a unor obiecte sau chiar a persoanelor ce lucrează la bandă.

Norme de securitate a muncii la transportoarele suspendate. În întreprinderile din industria textilă, trecerea de la un atelier la altul se face în multe cazuri prin coridoare cu diferenţe mari de nivel; transportul interior cu cărucioare obişnuite creează dificultăţi şi cere eforturi mari din partea personalului de deservire. Pentru a se elimina aceste neajunsuri s-a introdus transportul aerian cu transportoare suspendate.


Datorită faptului că în timpul funcţionării transportorul suspendat poate provoca accidente grave, el este dotat cu anumite dispozitive de siguranţă, care să împiedice căderea lui de pe şina de rulare.

Norme de securitate a muncii la transportul cu electrocare şi electrostivuitoare. La aceste mijloace de transport, bateriile de acumulatoare sunt în multe cazuri generatoare de accidente, mai ales în cadrul operaţiilor legate de încărcarea lor. Pentru a evita aceste accidente se recomandă păstrarea bateriei de acumulatoare în cutii speciale, din tablă sudată, închise cu capace. Este indicat să existe cel puţin o cutie de rezervă pentru a se putea înlocui uşor bateria descărcată cu una care a fost între timp încărcată. Cutia este prevăzută cu urechi pentru ridicare şi totodată cu roţi pentru a putea fi uşor mutată pe pardoseală.

Conducerea electrocarelor trebuie încredinţată numai persoanelor bine instruite. La părăsirea electrocarului, pentru a nu exista posibilitatea accidentării unor

persoane neinstruite, este necesar ca electrocarul să fie prevăzut cu un dispozitiv care să deconecteze curentul electric cu ajutorul unui închizător cu cheie.

Tot ca o măsură de protecţie împotriva electrocutării este legarea la pământ, folosită la tensiuni mai mari de 36 V.

Prin sudarea în cel puţin două puncte a şinei de rulare de instalaţia generală de legare la pământ a întreprinderii se pot preveni accidentele de electrocutare. De asemenea, în acelaşi scop se recomandă legarea la pământ a corpului instalaţiei de transport sau de ridicat.

Deoarece electrocarul circulă în săli de fabricaţie cu mult zgomot, el trebuie prevăzut cu semnalizatoare acustice puternice şi optice.

Instalaţia de alimentare cu energie electrică a instalaţiilor de transport (poduri rulante, pisici electrice, transportoare etc.) aşezate la înălţimi mai mici de 2,5 m, pentru a nu prezenta pericol de electrocutare, se va alimenta cu un curent electric având tensiunea maximă de 36 V. Conductoarele aşezate la o înălţime mai mare se vor putea alimenta cu un curent electric de 127 V sau de 220 V.

Norme de securitate a muncii la maşinile de ridicat. La maşinile de ridicat cu acţionare manuală şi mecanică, sistemul de acţionare manuală trebuie scos din funcţiune când se foloseşte sistemul de acţionare mecanică, şi invers.

Nu se admite înnădirea cablurilor, iar lanţurile pot fi înnădite numai prin sudarea unor zale noi.

Pentru ridicarea sarcinilor se folosesc în mod curent vinciuri şi cricuri. Pentru împiedicarea coborârii de la sine a sarcinilor, la încetarea acţionării pârghiei

sau manivelei, vinciurile manuale cu pârghii şi cricurile cu cremalieră trebuie să fie prevăzute cu dispozitive de siguranţă.

Tot pentru împiedicarea coborârii de la sine a sarcinilor, la încetarea acţiunii, cricurile cu cremalieră, cu angrenaj dinţat, trebuie să fie prevăzute cu o manivelă cu dispozitiv de siguranţă, iar vinciurile manuale, cu şurub cu dispozitiv de frânare automată.

Vinciurile şi cricurile acţionate electric, atât cele fixe cât şi cele transportabile, trebuie să fie prevăzute cu un dispozitiv de deconectare automată a motorului, în poziţia extremă superioară şi inferioară.

Vinciurile hidraulice şi cele pneumatice trebuie să aibă îmbinări etanşe, care să nu permită curgerea lichidului sau a aerului din cilindrii de lucru, în timpul ridicării sarcinilor, deoarece se poate produce o coborâre nedorită, urmată de accidente. Pentru acelaşi motiv vinciurile hidraulice şi cele pneumatice trebuie să fie prevăzute cu dispozitive speciale (supapă de reţinere, diafragmă), care să împiedice coborârea forţată a pistonului, în cazul


deteriorării ţevilor de alimentare şi de evacuare a lichidului sau aerului. Aceste dispozitive trebuie să asigure coborârea lentă a pistonului sau întreruperea completă a mişcării.

Pentru diferite situaţii neprevăzute şi pentru eliminarea lor, troliile folosite pentru ridicat, acţionate manual, trebuie să fie prevăzute cu o frână de oprire a sarcinii, cu acţionare automată, sau cu manivele, cu dispozitiv de siguranţă, respectiv combinat, cu dispozitiv de frânare cu clichet sau cu o frână în scop preventiv.

La folosirea scripeţilor, în scopul prevenirii accidentelor, aceştia trebuie să fie prevăzuţi cu dispozitive pentru autofrânare, trebuind să menţină în mod automat şi sigur sarcina la orice înălţime, chiar dacă încetează activitatea forţei de tracţiune, iar suporturile fixe şi mobile (cârlige, traverse şi altele), de care se suspendă scripeţii sau de care se fixează capetele cablurilor sau ale lanţurilor, trebuie să aibă o rezistenţă corespunzătoare forţei maxime, care acţionează asupra lor la ridicarea şi coborârea sarcinii.

Se interzice categoric suspendarea scripeţilor şi palanelor de diferite conducte, schele şi eşafodaje, care, nefiind destinate acestui scop, prin ruperea lor produc accidente grave.

Datorită faptului că atât macaralele cât şi podurile rulante lucrează la înălţime faţă de sol, există pericolul lovirii persoanelor de organele acestor instalaţii sau de sarcinile transportate, ce pot cădea.

Pentru a atrage atenţia persoanelor din jurul maşinilor de ridicat asupra mişcărilor acestora, macaralele şi podurile rulante se vopsesc cu vopsea galben-închis, iar anumite porţiuni se vopsesc cu galben şi dungi negre. Porţiunile vopsite cu dungi galbene şi negre sunt acelea unde există pericol de tamponare, lovire sau cădere (organele pentru prinderea sarcinii, capetele grinzilor principale ale podurilor rulante, portalul macaralelor, muchiile cabinei macaragiului). Dungile vor avea o înclinaţie faţă de orizontală de 55-60°, iar lăţimea lor se alege în funcţie de mărimea şi înălţimea de montare a porţiunii vopsite. La vopsire se va ţine seama ca raportul lăţimii dungilor galbene faţă de cele negre să fie de l :1 şi de 1,5 :1 ; deci culoarea galbenă va fi cel puţin egală în suprafaţă cu cea neagră şi aceasta, desigur, pentru a atrage atenţia într-o măsură mai mare. Nerespectarea sarcinii maxime admisibile, indicată obligatoriu vizibil pe maşinile de ridicat, poate produce grave accidente prin ruperea organelor componente ale acestora.

Ca o condiţie de deplină securitate a muncii la lucrul cu maşinile de ridicat este iluminarea tuturor suprafeţelor din jurul locurilor de muncă, în timpul lucrărilor, cu ajutorul instalaţiilor de iluminat, amenajate chiar pe maşinile de ridicat. Nu se admite lucrul cu macaraua dacă iluminatul la locul de muncă lipseşte sau este insuficient.

Din cauza pericolului mare de accidentare, pe care-l prezintă maşinile de ridicat, personalul de deservire trebuie să fie bine instruit şi să respecte instrucţiunile interne referitoare la atribuţiile sale.

Întrucât defecţiunile maşinilor de ridicat pot produce accidente grave, acestea se vor pune în funcţiune numai după ce macaragiul va verifica următoarele:

– părţile componente ale instalaţiei, dispozitivele de siguranţă, în special limitatoarele şi frânele mecanismelor;

– toate aparatele de comandă să fie puse la poziţia zero înainte de a conecta între-rupătorul din cabină;

– starea şinei de rulare, precum şi opritoarele de la capetele de linie; – legăturile punerii la pământ a şinelor şi a întregii instalaţii; – strângerea şuruburilor şi a piuliţelor, precum şi existenţa siguranţelor; – starea îmbinărilor sudate şi nituite; – existenţa lubrifianţilor în locurile de ungere;


– starea şi fixarea cablurilor; – instalaţia de semnalizare, de iluminat şi de încălzire; – funcţionarea sigură, lină şi fără smucituri a tuturor mecanismelor maşinii de ridicat. După terminarea lucrului şi în timpul repausului macaragiul trebuie să descarce

maşina de ridicat de orice sarcină, să ridice cârligul în poziţia cea mai de sus, pentru a evita posibilitatea lovirii cu alte mijloace de transport, să deplaseze macaraua la locul de repaus, iar cele care lucrează în aer liber trebuie asigurate contra deplasării datorate vântului. De asemenea, trebuie ca toate aparatele de comandă să fie aduse în poziţia zero, să se deconecteze întrerupătorul din cabina macaralei, să se încuie uşa cabinei, să se decupleze întrerupătorul principal al reţelei de alimentare şi să se închidă cutia între-rupătorului.

Funcţionarea corectă şi sigură a maşinilor de ridicat reprezintă o condiţie esenţială de evitare a accidentelor.

În acest scop, instalaţiile şi mecanismele de ridicat trebuie să fie date în supra-vegherea unui responsabil tehnic competent. Întreţinerea şi revizia periodică a macaralelor trebuie să fie executate de un personal specializat şi instruit în acest scop, cu practică de cel puţin un an în acest domeniu, compus din lăcătuşi, electricieni şi mecanici calificaţi.

Norme de securitate a muncii la transportul cu ascensoarele. Ascensoarele sunt supuse unui regim special de autorizare şi control tehnic, datorită modului special de folosire şi de funcţionare a lor.

Construirea, montarea şi repararea ascensoarelor trebuie făcute numai de către întreprinderi specializate, care dispun de mijloace tehnice corespunzătoare de executare şi de control şi sunt autorizate pentru instalaţii de ridicat. Ascensoarele de persoane sau de mărfuri nu vor fi date în exploatare fără a fi prevăzute cu o tăbliţă metalică indicatoare, pe care să fie imprimat:

– ascensor numai pentru materiale, persoane etc.; – întreprinderea constructoare; – greutatea maximă de ridicat, în kg, sau numărul de persoane. Tăbliţa trebuie fixată

la loc vizibil şi în aşa fel făcută încât să atragă atenţia. Supravegherea ascensoarelor este încredinţată unei persoane, care răspunde de: – funcţionarea normală; – revizia şi întreţinerea regulată şi raţională; – deservirea şi exploatarea în condiţii de siguranţă. Ascensorul prevăzut să funcţioneze

cu însoţitor trebuie deservit numai de persoane care au autorizaţie eliberată în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Dacă un ascensor a fost oprit din funcţiune mai mult de 15 zile, repunerea lui în funcţiune se va face numai după o verificare efectuată de întreprinderea însărcinată cu întreţinerea lui. Cu această ocazie se vor verifica toate sistemele de asigurare ale ascensorului.

Ascensoarele pentru materiale vor fi prevăzute la toate punctele de deservire cu următorul anunţ: Numai pentru materiale, este oprită urcarea persoanelor; de asemenea, ascensoarele trebuie să aibă dispozitive solide şi siguranţe de închidere a uşilor, atât la cabină cât şi la locurile de urcare şi de coborâre sau încărcare-descărcare, pentru ca în timpul deplasării cabinei să nu existe posibilitatea căderii persoanelor sau materialelor în casa ascensorului.

În acelaşi scop, uşile casei ascensorului trebuie să se zăvorască automat şi să nu se poată deschide decât atunci când cabina este oprită exact în dreptul uşii respective; uşa


cabinei se va zăvorî automat în momentul pornirii ascensorului şi nu se va deschide între etaje în timpul mersului, ci numai când cabina ascensorului este oprită în dreptul uşilor casei ascensorului.

Pentru securitatea persoanelor sau materialelor, instalaţia ascensorului va fi astfel construită încât punerea în funcţiune, în cazul în care una dintre uşile cabinei ascensorului sau uşa cabinei va fi deschisă, să fie imposibilă.

Casa ascensorului trebuie să fie prevăzută cu ziduri sau grilaje, pentru ca nimeni să nu poată pătrunde sau introduce mâna, bare, grinzi etc.

Pentru protecţia cabinei sau a platformei este interzisă executarea în casa (puţul) ascensorului a oricărei instalaţii străine de ascensor, precum: încălzire centrală, canalizare, gaze, instalaţii electrice etc.

Distanţa între pragul etajului şi platforma cabinei trebuie să fie de 25-40 mm, pentru a nu permite introducerea piciorului.

Platforma trebuie să fie prevăzută cu un dispozitiv de oprire sigur, care să acţioneze în cazul ruperii cablului.

Pentru cazurile de blocare a cabinei ascensorului între etaje, fiecare ascensor cu comandă din cabină trebuie să aibă un dispozitiv de semnalizare pentru alarmă, care să poată fi acţionat din cabină şi să poată fi auzit din afara puţului sau din camera mecanicului clădirii. Alimentarea semnalizării de alarmă va fi independentă de sursa de alimentare a circuitelor de comandă ale ascensorului, pentru ca, în cazul defectării instalaţiei electrice de comandă, semnalizatorul de alarmă să funcţioneze totuşi.

Cabinele vor fi iluminate electric dintr-un circuit independent de circuitul de alimentare al instalaţiei ascensorului. La ascensoarele de materiale, corpul de iluminat va fi protejat contra loviturilor, pentru a nu se produce spargerea lui, în cazul manipulării greşite a materialelor.

Instalaţiile de ascensoare trebuie să fie prevăzute cu limitatoare de cursă, iar la cele două extremităţi ale puţului ascensorului să fie prevăzute tampoane amortizoare de sarcini, pentru ca în cazul depăşirii cursei cabinei şocurile să nu fie puternice şi să producă lovirea persoanelor sau deteriorarea materialelor. De asemenea, va exista şi un limitator de viteză, pentru a nu permite depăşirea vitezei de coborâre sau de urcare, deoarece, altfel, şocurile izbiturilor de fundul puţului ascensorului ar fi puternice, tampoanele amortizoare nemai-având efect.

Întreaga instalaţie a ascensorului va fi revizuită periodic, la intervalele impuse de intensitatea funcţionării instalaţiei, pentru a se constata atât buna funcţionare cât şi buna stare a tuturor elementelor de tracţiune, frână, comenzi de inversare, cabluri şi siguranţă contra căderii cabinei, în cazul ruperii cablului de suspensie, necesitând o gamă de măsuri de siguranţă şi în scopul îndeplinirii corecte a lor.

Revizuirea şi ungerea periodică a ascensoarelor, precum şi orice alte reparaţii vor fi încredinţate numai persoanelor calificate şi autorizate, iar operaţiile la care a fost supus ascensorul vor fi consemnate într-un registru special.

Pentru evitarea deteriorării sau dereglării şi deci a nefuncţionării lor totale sau parţiale, mecanismele de ridicare, motorul cu transmisie, automatele şi tabloul electric trebuie să fie închise sub cheie într-o cameră unde are acces numai persoana responsabilă cu întreţinerea.

Datorită aceluiaşi motiv, este interzisă executarea în camera mecanismelor a oricărui fel de lucrări străine de ascensor, precum şi folosirea acestei camere în alte scopuri.

BIBLIOGRAFIE

1. Apple, I. Problem Manual for Plant Layout and Materials Handling, John Wiley and Sons; New York, 1963.

2. Blănaru, N., ş.a. Mecanizarea transporturilor în întreprinderile din industria uşoară, Editura Tehnică, Bucureşti, 1967.

3. Delfosse, M. Les implantations, les manutentions et les stocks, Entreprise Moderne d’Edition, Paris, 1966 .

4. Delorme, M. Magasinage et stokage industrielles, Compagnie Française d’Edition, Paris, 1964.

5. Drăgan, P., Fernea, V. Transporturile uzinale în industria lemnului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1968.

6. Haynes, O. Materiels de manutention, Compagnie Française d’Edition, Paris, 1958.

7. Leroy, P., L’organisation du travail, Dunod, Paris, 1962. 8. Mainard, H.B. Conducerea activităţii economice, vol. I şi II, Editura Tehnică,

1972. 9. Michel, P. Implantation et manutentions, Methodes d’étude, Dunod, Paris,

1969. 10. Muther, R. L’implantation rationelle de votre entreprise, Eyrolles, Paris, 1967. 11. Rebedea, C. Organizarea transportului intern în întreprinderi, Editura Tehnică,

1973. 12. Rebedea, C., ş.a. Transportul intern în industria lemnului, Editura Tehnică, 1982. 13. Ştefănescu, St., Petrescu, A. Structura producţiei întreprinderilor din industria uşoară,

T.C.-D.C. Bucureşti, 1968. 14. Woodley, G. Enciclopedia of Materials Handling, Pergamon Press, Londra,

1964. 15. * * * Manutention Stockage – Franţa, Colecţia 1969-1972. 16. * * * Manualul inginerului textilist; Editura Tehnică, Bucureşti, 1959. 17. * * * Aspecte economice-organizatorice ale transportului în întreprin-

derile industriale. IDT-Bucureşti, 1962. . 18. * * * Caiet Selectiv, Organizarea producţiei. I.D.T., Bucureşti, 1971. 19. * * * Caiet selectiv. Transport intern şi depozitare; IDT, Bucureşti,

1972. 20. * * * Caiet selectiv. Transport intern uzinal, IDT, Bucureşti, 1959. 21. * * * Colecţia revistelor: Industria Textilă, Industria Uşoară, Textil

Practics, Kettenwork praxis, Maschen Industrie.

Documents

MANIPULAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA …qserver.utm.md/carti_scanate/carti/Carti_in_PDF/Manualul... · – rafturile (de obicei din lemn) să fie netede, fără aşchii sau asperităţi,