Mănăstirea Radu-Vodă, reper istoric şi de credință al Bucureştiului

Mănăstirea Radu-Vodă şi mahalaua, acuarelă, 1830

Masterand: Teodora Stoian Data: 3 februarie 2015Destinații Turistice în RomâniaPr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Ioniță

Managementul Turismului Religios,Facultatea de Teologie Constanța,Universitatea Ovidius Constanța

1

Bucureşti este capitala României, cel mai mare centru urban şi centrul politico-administrativ, economic şi cultural al României, cu vestigii materiale din Paleolitic.

Tradiția spune că oraşul a fost întemeiat de Bucur, despre care se spune că a fost cioban, haiduc, pescar sau boier 1, însă prima atestare a oraşului datează din 20 septembrie 1459 când domnitorul Vlad Țepeş, printr-un document, scuteşte de dări şi întăreşte dreptul de proprietate al unor mici feudali.

Bucureştiul cunoaşte o dezvoltare continuă economică şi socială, iar în anul 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica, devine capitala Țării Româneşti.

De-a lungul timpului Bucureştiul, datorită dezvoltării sale economice şi socio-culturale, a prins în forma sa etapele istorice de evoluție şi dezvoltare, ce au condus la extinderea sau suprapunerea unor curente arhitectonice şi a unor stiluri artistice, oraşul devenind un reper în desfăşurarea călătoriilor, iar prin arhitectura clădirilor, a monumentelor şi a edificiilor, şi prin arta peisagistică, care s-au dovedit a fi ele însele apreciate destinații cu reale valențe turistice, au conferit capitalei statut de oraş patrimonial.

Bucureştiul nu este doar un loc ce atrage turişti ci este şi punctul de plecare pentru numeroase zone turistice din țară. Parcurile şi lacurile care dau capitalei aspectul unui oraş grădină, sunt completate de puncte de atracție dn imediata vecinătate a oraşului: Mănăstirea Snagov (cu hramurile Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Sf. Voievod Neagoe Basarab şi Sf. Antim Ivireanu) împreună cu pădurea şi lacul Snagov, Mogoşoaia - cu palatul lui Constantin Brâncoveanu şi biserica “Sf. Gheorghe” aflată lângă zidurile curții; pădurea Pustnicu, Mănăstirile Cernica (cu hramurile Sf. Calinic, Sf. Gheorghe, Sf. Nicolae) şi Pasărea (cu hramul Sfânta Treime), pădurea Baneasa, lacul şi Mănăstirea Caldaruşani (fondată in timpul domniei lui Matei Basarab).

Centrul oraşului este marcat de numeroase lăcaşuri de cult, încărcate de istorie, simboluri ale creştinismului, locuri de închinăciune pentru credincioşii creştin-ortodocşi, dar şi ai altor

1 Diac. George Aniculoaie, ziarul Lumina, 19 sep. 2009

2

culte religioase, semn al bunei conviețuiri între locuitorii de toate credințele, ce formeaza un dreptunghi de aur.

Acesta începe pe malul stâng al Dâmboviței, cu Mănăstirea Radu Vodă, mănăstire ortodoxă de călugări, întemeiată în secolul al XVI-lea de Domnul Ţării Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) fiul Domnitorului Țării Româneşti Mircea Ciobanul, în semn de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria împotriva lui Vintilă Vodă, luptă ce s-a purtat chiar pe locul unde a fost zidită mănăstirea.

Mănăstirea Radu-Vodă la 1856, acuarelă

%Mănăstirea cu hramul Sfânta Troiţă a început să fie construită în 1568, aşa cum reiese dintr-o pisanie: „Această sfântă și dumnezeiască mănăstire, care este hramul Sfintei Troiţi, din temelie e zidită de luminatul domnu, Io, Alecsandru Voievod, feciorul Mirci Voievod (al lui Mircea Voievod), nepotul lui Mihnea Voievod celu Bătrînu, când au fost cursul anilor 7076 (1568) ș-au fost cu pace până în zilele lui Mihai Viteazul”. 2

Complexul mănăstiresc a fost construit pe o colină aflată la 12 metri deasupra terenului înconjurător, pe malul drept al Dâmboviţei. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă că această colină era locuită încă din Epoca Paleolitică, aici fiind cea mai veche aşezare de pe aceste meleaguri. Încă de pe vremea geto-dacilor aşezarea de aici era fortificată.

2 Pisania se găseşte pe peretele drept al Manastirii, sub pictura lui Radu Vodă Mihnea Arhim. Policarp Chiţulescu, Mănăstirea Radu Vodă, Ed. Basilica, 2009, pp.4-5.

3

Alexandru al II-lea Mircea, care avea reputaţia de domnitor evlavios, a construit mănăstirea cu scopul de a fi Mitropolia Capitalei, aşa cum reiese dintr-un document din 15 iunie 1577, în care el afirma: „am socotit cu râvnă din tinereţea domniei mele şi am zidit această sfântă şi dumnezeiască mitropolie cu toată osârdia”.

În timpul celor două domnii ale lui Mihnea al III-lea (1577-1583 şi 1585-1591), fiul ctitorului Mănăstirii, s-a desăvârşit zugrăvirea acesteia, s-au construit chili şi s-a contiunat înzestrarea Mănăstirii. Tot în acea vreme aici s-a alcătuit prima bibliotecă din Bucureşti, unde se copiau manuscrise şi cărţi necesare cultului liturgic sau intelectualilor vremii.

În 1593 la tronul Ţării Româneşti a venit voievodul Mihai Viteazul, iar în timpul domniei sale Mănăstirea Sfânta Troiţă avea să treacă prin grele încercări. După bătălia de la Călugăreni, din august 1595, în timp ce Mihai Viteazul se retrăgea în Transilvania, turcii conduşi de Sinan Paşa au ocupat Bucureştiul fortificându-l cu intenția de a-l transforma în paşalâc. Pe colina mănăstirii turcii au construit o fortăreață – palanca lui Sinan, iar mănăstirea au transformat-o în moschee. Când în octombrie 1595 creştinii l-au silit pe Sinan să se retragă, turcii au jefuit oraşul, l-au incendiat, iar mănăstirea şi fortificațiile de la Radu Vodă au fost aruncate în aer. După eliberarea oraşului, călugării de la Sfânta Troiţă au fost mutaţi de Mihai Viteazul la Mănăstirea Mihai Vodă, împreună cu toate bogăţiile mănăstirii. În anul următor a avut loc un neaşteptat atac al tătarilor, care au incendiat din nou oraşul. După toate acestea au urmat molima şi foametea. Deși a vrut să refacă Mănăstirea Sfânta Troiţă, Mihai Viteazul nu a mai reușit să întreprindă nimic, din cauza domniei sale încheiată tragic, în 1601.

Părăsită fiind până in 1614, Radu Mihnea, nepotul lui Alexandru al IIlea Mircea, fiul lui Mihnea Turcitul, demarează reconstrucția Mănăstirii, după planurile inițiale. Radu Mihnea sporeşte considerabil averea mănăstirii care devine “cea mai bogată nu numai din Bucureşti, dar şi din întreaga țară”, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu. Mănăstirea preia numele lui Radu Vodă care închină ctitoria Mănăstirii Iviron de la Sf. Munte Athos în semn de mulțumire pentru educația primită acolo. Fiul şi urmaşul

4

său la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627) se îngrijeşte de zugrăvirea bisericii. În vremurile domniilor fanariote, marea mănăstire Radu-Vodă, una dintre cele mai bogate din Bucureşti, este cârmuită de egumeni greci, buni negustori dar jalnici administratori ai construcţiilor mânăstireşti; multă vreme, mânăstirea acumulează bogăţii, moşii, vii, case şi prăvălii în Bucureşti, dar posesia acestor mari averi nu se oglindeşte în îmbunătăţirile aduse clădirilor.

Călugării atoniţi de la Mănăstirea Iviron, care au administrat-o până la secularizarea averilor bisericeşti din 1863, au exploatat la maximum metocurile şi proprietăţile Mănăstirii Radu Vodă, dar nu s-au ocupat şi de refacerea sfântului lăcaş. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşezământul monahal se afla într-o stare deplorabilă, clădirile fiind grav afectate de cutremurele din 1790, 1793 și 1794. Nu s-au făcut reparaţii, iar în urma cutremurului puternic din 1838 turlele au fost grav avariate, ameninţând să se prăbuşească, iar palatul domnesc, pridvorul și chiliile au fost ruinate.

Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863, călugării greci au părăsit mănăstirea şi au luat cu ei majoritatea bunurilor de aici, care nu au mai fost niciodată recuperate. Istoricul G.I. Ionnescu-Gion descrie cum au plecat egumenii greci cu odoarele de preţ de la Radu Vodă: „Hrisoave, candele, paftale, cărţi legate în argint şi în aur, acele pergamente aurite şi argintate ale Domnilor şi ctitorilor, cu peceţi de plumb sau de ceară, admirabile hrisoave care ar fi explicat atâtea lucruri(…). Cu lăzile, cu coşurile, cu sacurile au cărat Egumenii de la Radu-Vodă şi de la alte mănăstiri închinate, pentru ca să le trimită în patria lor, ori să le vândă aici sau la Contantinopol (…). Şi dreptate a avut Cezar Bolliac, când, la 1863, a spart cu topoarele uşile de la Radu-Vodă ca să dea afară pe Egumen şi să pună mâna pe actele şi odoarele ce mai rămăseseră!”3.

După 1863 Mănăstirea Radu Vodă a fost transformată în biserică parohială şi apoi a fost restaurată. Lucrările efectuate în perioada 1859-1864 au fost conduse de arhitectul vienez Johann Schlatter, care a modificat forma iniţială a bisericii, prin introducerea unor

3 G.I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, cap VIII, Stabilimentul Grafic I.V.Socescu, 1899, pp.251-251.

5

elemente de stil neogotic austriac. Tot atunci biserica a fost în întregime repictată de Constantin Lecca şi Mişu Popp.

În 1881, în urma unui raport al Ministerului Cultelor care menţiona necesitatea unor reparaţii radicale, Ministrul Cultelor, Titu Maiorescu, dispune demolarea incintei, zidurile fiind pur şi simplu aruncate în aer. În locul vechilor chilii demolate a fost construit Internatul Teologic, în perioada 1894-1897, care a fost dat în folosinţă în 1898. Din acest an, biserica a devenit capelă a Internatului Teologic, după ce fusese timp de 30 de ani biserică parohială. Internatul a fost însă închis pentru studenţi în timpul Primului Război Mondial, în 1916 fiind instalat aici un spital românesc al Crucii Roşii. De asemenea, în această clădire a funcţionat un spital german şi unul bulgar, în timpul ocupaţiei, când clădirea a fost devastată. La plecare, bulgarii au distrus mobilierul şi au luat cu ei vesela, lenjeria, cărţile şi arhiva internatului. După război, internatul a fost refăcut, iar biserica a fost supusă unor lucrări de reparaţii şi consolidare.

În timpul regimului comunist, Mănăstirea Radu Vodă a fost desfiinţată, iar în clădirile sechestrate de stat a funcţionat o şcoală politică de partid şi apoi Liceul „Ion Creangă”. De refacerea sfântului lăcaş s-a ocupat apoi Patriahul Justinian Marina care este considerat al treilea ctitor al mănăstirii, alături de Alexandru al II-lea Mircea şi de Mihnea Radu-Vodă. Astfel, la iniţiativa sa, în perioada 1965-1966 s-au efectuat săpături arheologice în vederea restaurării, iar între anii 1967 şi 1974 au fost făcute ample lucrări de refacere, după planul arhitectului Ştefan Balş. Acesta a reuşit să aducă edificiul la formele sale arhitectonice iniţiale, de atunci fiind înfăţişarea actuală a bisericii. În perioada 1974-1979, pictura din biserică şi pridvor a fost complet refăcută, în frescă, de părintele arhimandrit Sofian Boghiu şi de pictorul Vasile Caraman, în pronaos fiind păstrată o parte însemnată din pictura originală a lui Gheorghe Tattarescu.În perioada 1968-1971se restaurează Internatul Teologic şi se construieşte un nou corp de clădire cu două etaje, în care se instalează Seminarul Teologic. Biserica fiind frumos restaurată şi sfinţită devine capelă a Seminarului Teologic.După ce a fost desfiinţat în timpul regimului comunist, aşezământul a fost redeschis cu statut de mănăstire în anul 1998.

Biserica Mănăstirii Radu Vodă are o arhitectură deosebită, cu

6

ziduri exterioare groase de 1,5 metri, cu o frumoasă şi sobră decoraţie. Planul şi interiorul ei reproduc concepţia planimetrică şi spaţială a Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeş. Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle, dintre care cea principală se sprijină pe 12 coloane, simbolizând cei 12 apostoli, ca la Curtea de Argeş. În faţa pronaosului se află pridvorul larg, care a fost refăcut în perioada 1859-1863, în stil neoclassic. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn, în stil baroc, şi datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Restaurarea ei şi a portretelor ctitorilor aparţin pictorului Gh. Ciobanu. De o frumuseţe deosebită sunt icoanele împărăteşti, care datează din secolul al XVII-lea sau din primii ani ai secolului al XVIII-lea. În centrul Altarului se află Sfânta Masă, din piatră, îmbrăcată şi acoperită de suportul unui frumos baldachin sculptat în lemn aurit.

Mănăstirea Radu Vodă este şi gropniţă domnească. În naosul bisericii, în partea dreaptă se află mormântul celui de-al doilea ctitor Radu Mihnea, iar în partea stângă este cel al Patriarhului Justinian Marina. Mormântul pe care singur şi l-a pregătit aici i-a asigurat Patriarhului faptul că biserica sa iubită va fi păstrată în timpul perioadei comuniste şi că nu va fi afectată în nici un fel, căci prezenţa mormântului său în acest lăcaş ar împiedica aceasta.

De asemenea, în pronaos se află 24 de morminte care au lespezi de piatră cu inscripţii unul dintre cele mai vechi fiind al lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul. Ultimul vestigiu al mănăstirii de altădată este turnul-clopotniţă, cel mai înalt din Bucureşti, (cca. 25 m), cu un plan de formă dreptunghiulară şi trei caturi. Cândva avea ceasornic şi era cel mai frumos turn din Bucureşti. Pisania clopotniţei aminteşte că după marele cutremur din 1802 era într-o stare "vrednică de plâns". Refacerile i-au respectat înfăţişarea, astfel încât felul în care arată astăzi este destul de apropiat de cel în care arăta în secolul al XVI-lea, când a fost construit de voievodul Alexandru al II-lea. Ruinele palatului domnesc, aflate la 35 m de faţada de vest a bisericii, au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice din 1953-1954, tot atunci fiind scoase la iveală şi urmele fostei "palănci a lui Sinan Paşa".

Mănăstirea Radu Vodă a fost reactivată în 1999, iar în 2002 s-a

7

pus piatra de temelie a noului Seminar "Mitropolitul Nifon", care este astăzi o clădire modernă, după ultimele standarde din domeniu.

Tot în 2002 mănăstirea a primit în dar din insula Eghina o părticică din moaştele Sfântului Nectarie, care se află într-o raclă din argint aşezată sub un frumos baldachin, de atunci fiind al doilea ocrotitor al Mănăstirii Radu Vodă.

Sfântul Nectarie Taumaturgul (9 noiembrie) este renumit pentru minunile pe care le făcea încă din timpul vieţii, cu rugăciunile sale fierbinţi, pentru toţi ce-i cereau ajutorul. După trecerea sa la cele veşnice, mormântul său din insula Eghina a devenit loc de pelerinaj, iar înalţii ierarhi ai Bisericii lui Hristos, văzând minunile ce se săvârşeau acolo şi descoperind moaştele neatinse şi plăcut mirositoare au hotărât canonizarea Sfântului Nectarie. Acesta este pentru întreaga lume ortodoxă, pentru toată Biserica lui Hristos, ajutor trimis de la Dumnezeu pentru cei aflaţi în suferinţă, în nevoi, în boli de toate felurile. Pe lângă acatistul şi rugăciunea stăruitoare către Sfântul Nectarie, pe lângă pelerinaje la sfintele sale moaşte, lectura minunilor sale de netăgăduit ce s-au săvârşit, este un prilej de a cunoaşte mai multe despre Sfântul Nectarie Taumaturgul şi despre dragostea sa nemărginită pentru oamenii aflaţi în suferinţă.

Pagina web a mănăstirii, www.manastirearaduvoda.ro ne oferă mărturii preţioase ale personalităţilor istorice care au descris acest lăcaş.

Nicolae Iorga este cronicarul care vorbeşte cel mai frumos şi elocvent despre Mănăstirea Radu Vodă:„Dacă legenda, vorbind de acest păstor (Bucur), îi aşează locuinţa pe dealul de la Radu Vodă, numind biserica lui Bucur «paraclisul de cimitir» al călugărilor Mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară păstrată prin viu grai, de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii.“

Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, descrie astfel Capitala: „Aşezarea Bucureştiului este bine înzestrată, dar fără altceva vrednic de luat în seamă decât o prea frumoasă mănăstire, aşezată pe o înălţime…“

8

Ierodiaconul Paul de Alep, fiul Patriarhului Macarie al Antiohiei, face, în însemnările sale de călătorie, Călătoriile Patriarhului Macarie, o descriere detaliată a elementelor decorative ale lăcaşului: „E o frumoasă zidire, de un aspect prea plăcut. Biserica e mare şi spaţioasă, foarte uşoară (zveltă), mult ornamentată şi acoperită peste tot cu picturi. La partea de miazăzi, locul mormintelor Prinţilor şi bolţile lor de marmură albă sunt împodobite de văluri de stofe cu fir, sunt făcute în forma unei cule care se reazămă pe patru stâlpi de bronz. Portretele răposaţilor sunt zugrăvite pe pereţi. Această mânăstire e supusă la Mânăstirea Iberiake (Ivirului) adică Mânăstirea Georgienilor de la Sfântul Munte ..."

În concluzie, Mănăstirea Radu Vodă are ceva de oferit pentru fiecare: este un lăcaş de închinăciune şi sursă de linişte pentru sufletele credincioşilor, loc de vindecare pentru bolnavi, o „insulă“ de verdeaţă, un mijloc de evadare din aglomeraţia oraşului, punct de observare a Bucureştiului de sus, o mărturie istorică incredibilă şi un monument arhitectonic.

În dreptunghiul de aur al monumentelor religioase din Bucureşti se încadrează, alături de Mănăstirea Radu Vodă:

- Biserica Slobozia (hramul Sf. Mare Mucenic Dumitru), ctitorie a lui Leon Vodă (1664-1667),

- Catedrala Sf. Spiridon – considerată a fi cea mai mare biserică din Bucureşti,

- Biserica Sf. Ecaterina – paraclis al Facultății de Teologie Ortodoxă ‘Patriarhul Justinian’ şi Dealul Patriarhiei.

Pe celălalt mal al Dâmboviței sunt Curtea Veche şi biserica Domnească (hramul Sf. Anton), de unde ne apropiem de biserica Sf. Ioan-Nou. Aceasta a scăpat de buldozere, fiind una dintre bisericile translatate în anul 1986, în timpul perioadei comuniste.

Coborând pe bd. Ion I.C. Brătianu sunt biserica romano-catolică Sf. Maria a Darurilor – Bărăția şi biserica Sf. Gheorghe-Nou (cu hramurile Sf. Mare Mucenic Gheorghe şi Sf. Ierarh Nicolae) - kilometrul zero al României.

Urmează biserica “Trei Ierarhi”-Colțea în a cărei imediată apropiere este Biserica “Sf. Nicolae”-Rusă, biserica studenților şi

9

elevilor, a familiilor tinere cu copiii mici, numită Paraclis Universitar prin hotărarea Patriarhului Teoctist în anul 19924.

Bd. Magheru şi împrejurimile acestuia încheie dreptunghiul de aur, cu biserica Sf. Nicolae Dintr-o Zi, şi biserica Italiană cu hramul Schimbarea la Față a Mântuitorului”, bisericile Lutherană, Catedrala romano-catolică Sf. Iosif şi biserica Anglicană.

Surse:http://www.manastirea-radu-voda.rohttp://www.manastirearaduvoda.rohttp://ro.orthodoxwiki.orgMănăstirea Radu Vodă Ziarul luminaJurnalul

4 Jurnalul, reportaj special, 8 nov. 2008

10