Management bancar

1. Functiile si Principiile

Funcţiile managemetului bancar:

funcţia de previziune şi planificare funcţia de organizare funcţia de coordonare funcţiei de antrenare funcţia de control şi evaluare

Principiile managementului:

managementul este general, fiind prezent în toate domeniile de activitate;

managementul este orientat spre sporirea continuă a productivităţii muncii intelectuale şi fizice;

managementul se grupează pe tradiţiile culturale, sociale şi politice ale fiecărei ţări;

managementul constituie principalul factor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate;

managementul constituie principalul “animator” al dezvoltării economice.

2. Componentele managementului bancar

Componentele managementului bancar

managementul operaţiunilor pasive; managementul activelor bancare; managementul riscurilor; managementul resurselor umane; managementul comportamentului bancar; managementul rezultatelor şi performanţelor.

3. Pasii care trebuie urmariti in gestiunea eficienta a timpului

1. Prioritizarea sarcinilor. - important şi urgent;- neimportant şi urgent;- important şi neurgent;- neimportant şi neurgent.

2. Planificarea în trei paşi, care vizează următoarele:- stabilirea scopurilor;- stabilirea acţiunilor;- acţiunea propriu-zisă

3. Organizarea mediului de lucru personal. Locul de muncă trebuie să fie bine echipat, confortabil şi cu un design eficient, pentru ca angajatul să economisească timp.

4. Planificarea eficientă. Cea mai utilizată metodă în acest sens este tehnica elefanţilor. Aceasta este utilă când ne confruntăm cu sarcini foarte mari, numite sarcini elefant, şi anume:

- obiective care necesită eforturi prelungite;- obiective care înregistrează un proces mic în fiecare

etapă;- obiective cu aplicabilitate imediată redusă.

4. Piramida Maslow – Managementul performantei (un triunghi impartit in 5 cu nevoile scrise mai jos)

NEVOI DE AUTO-DEPĂŞIRE NEVOI DE RECUNOAŞTERE

NEVOI SOCIALE, DE APARTENENŢĂ

NEVOI DE SECURITATE

NEVOI FIZIOLOGICE ŞI BIOLOGICE

5. Modelul SMART,GROW

Stabilirea obiectivelor - caracteristici SMART:

Specifice. Un obiectiv specific este mult mai uşor de atins decât un obiectiv vag sau general. Astfel, obiectivul trebuie să se refere la acţiuni concrete;

Măsurabile. Un obiectiv specific este un obiectiv măsurabil. Cu alte cuvinte, persoana care îşi stabileşte un obiectiv va putea să evalueze progresul realizat;

Adecvate. Obiectivele trebuie să fie măsurate în aşa fel încât să poată fi atinse. Obiectivele neadecvate vor avea un efect negativ asupra persoanei care nu le poate îndeplini;

Relevante. Obiectivele trebuie să fie relevante pentru activitatea persoanei care urmează să le îndeplinească. Persoana respectivă trebuie să aibă sentimentul că îndeplinirea obiectivului este în beneficiul său;

Temporale. Obiectivele trebuie să includă o limită temporală care să poată fi respectată de către cel care la împlineşte. Limita temporală este necesară.

Modelul GROW ajută managerii să ofere în mod eficient feedback, să fie obiectivi şi să se concentreze asupra comportamentului.

Give/Furnizează. Furnizează feedback la momentul şi locul potrivit;Raw Data/Informaţii specifice. Descrie comportamentul specific sau sarcina observată;Outcomes/Rezultate. Angajatului trebuie să i se explice ce impact a avut aspra obiectivului, echipei sau companiei. What next?/Ce urmează? Angajatul trebuie întrebat ce anume va face data următoare în cazul unui feedback constructiv şi trebuie încurajat în cazul în care feedback-ul este de sprijin.

6. Ce este plasamentul bancar

Conceptul de plasament bancar poate fi definit ca o investiţie într-un activ care, se presupune că va aduce în viitor profit.

Din perspectiva băncilor, plasamentele bancare reprezintă plasarea disponibilităţilor băneşti sub formă de credite şi derivate ale acestora, urmărind obţinerea unui anumit nivel al profitului cu un risc minim

7. Riscurile plasamentelor

- riscului de piaţă (risc sistematic) care este nediversificabil, fiind influenţat de factori ca evoluţia generală a economiei naţionale, modificarea ratelor dobânzii pe piaţă, inflaţia sau variaţia ratei de schimb valutar;

- riscului specific al activelor financiare din care este compus (risc specific, diversificabil) ce poate fi eliminat prin diversificarea şi includerea mai multor tipuri de active financiare în portofoliu.

8. Cele 4 principii

principiul legalităţii; respectarea nivelului minim de solvabilitate;

împrumuturile acordate unui singur creditor nu pot depăşi 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii;

respectarea nivelului minim de lichiditate;

băncile nu pot acorda credite garantate cu propriile acţiuni sau condiţionate de vânzarea sau cumpărarea propriilor acţiuni;

participarea unei bănci la capitalul altei bănci nu poate depăşi 5% din capitalul noii bănci;

valoarea creditelor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau personalului acesteia nu poate depăşi 20% din valoarea fondurilor proprii ale băncii;

participarea unei bănci la capitalul social al unei societăţi nebancare nu poate depăşi 20% din capitalul social al societăţii respective şi 10% din fondurile proprii ale băncii;

valoarea totală a investiţiilor pe termen lung în valori mobiliare ale unei bănci nu pot depăşi 50% din fondurile proprii ale băncii.

principiul siguranţei; Fiecare bancă îşi asumă un grad de risc şi trece prin experienţa pierderii definitive a unor plasamente sau recuperare întârziată şi parţială a acestora.Pierderile menţionate pot fi micşorate fie printr-o analiză

prealabilă a plasamentelor pe care banca le-ar putea face, fie prin urmărirea modului de utilizare a banilor pe toată durata derulării contractelor

principiul lichidităţii; Nevoile de lichidităţi ale băncii constau în plăţi imediate: retragerile de depozite sau cererile de credite pe care banca trebuie să le satisfacă pentru a rămâne un intermediar riguros.Cei mai importanţi factori care duc la plasamente cu

scadenţe mai mari decât resursele băncii sunt reprezentaţi de dorinţa clienţilor de a lua credite pe termen lung şi de preferinţa deponenţilor pentru scadenţe reduse.

Cel mai lichid activ este reprezentat de numerarul din casieria băncii, iar păstrarea lui afectează profitabilitatea băncii, dar, pe de altă parte, lipsa lui poate duce la probleme financiare dificile pentru bancă.

Asigurarea lichidităţilor băncii în condiţii de profitabilitate depinde de realizarea unor plasamente sigure, care să asigure rambursabilitatea conform termenelor stabiliteprincipiul profitabilităţii. Obţinerea profitului reprezintă scopul realizării plasamentelor pe care banca le face. Băncile urmăresc gestionarea plasamentelor într-un mod cât mai eficient pentru a-şi spori profitul, fapt ce ar duce la mulţumirea acţionarilor şi a salariaţilor.

Prin maximizarea profitului, banca îşi va acoperi eventualele pierderi şi îşi va constitui rezerve legale conform reglementărilor impuse de autorităţi. Obţinerea unui profit mai mare nu este un scop în sine, ci şi o necesitate pentru asigurarea unei poziţii sănătoase a băncii în cadrul sistemului bancar.

9. Notiunea de risc

Riscul se găseşte astăzi în centrul afacerilor bancare, iar gestiunea acestuia este o funcţie cheie a băncilor moderne axate pe activitatea de piaţă. Performata si riscurile bancare trebuie abordate din perspectiva:

-dezvoltarii pieţelor financiare şi diversificarea instrumentelor financiare

-dezvoltarii de noi produse şi servicii, prin folosirea de instrumente şi tehnici specifice noilor pieţe-au devenit prioritare noi activităţi, cum ar fi tranzacţiile de pe pieţele financiare şi generarea de venituri prin comisioane,practicile bancare tradiţionale, bazate pe atragerea de depozite şi acordarea de credite, au trecut pe un plan secundar

-angajarea din ce în ce mai mult în operaţiuni cu caracter internaţional, extinderea creditului extern comercializarea de active externe, procurarea de instrumente de plată adecvate pentru clienţii lor.

-perspectiva crizelor economici si financiare(cresterea preturilor,impunerea unor sanctiuni ,,nereglementarea fluxurilor financiare etc)

10. Risc sistemic

Gestionarea riscurilor este funcţia cheie a băncilor moderne axate pe activitatea de piaţă. Operatorii de pe pieţele internaţionale se confruntă cu volatilitatea crescută şi cu repercusiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul.

În acest caz vorbim despre riscul sistemic. Apariţia sa este pusă în legătură cu creşterea semnificativă a volumului de tranzacţii cu produse financiare derivate (swaps, futures, options).

11. Riscurile date de Banca Nationala,Banca Mondiala sau Reglementarile Internationale

• Una dintre cele mai complexe clasificări a riscurilor bancare este cea elaborată de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel, conform căreia riscurile bancare pot fi grupate în riscuri pure (riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate) şi riscuri impure sau speculative (reprezentate în principal de riscul ratei dobânzii şi de riscul valutar), astfel:

• 1. Riscuri financiare: rata dobânzii; cursul de schimb; riscul de lichiditate; riscul titlurilor cu venit variabil.

• 2. Riscuri legate de parteneri: riscul clientelei, generat, în special, de modul de selecţie a clienţilor; riscul apărut pe piaţa interbancară; riscul de ţară; riscul de credit (furnizor, piaţă).

• 3. Riscuri comerciale: riscul de produse; riscul serviciilor; riscul de piaţă; riscul de imagine.

• 4. Riscuri legate de forţa de muncă.• 5. Riscuri operaţionale şi tehnice: riscul indus de calitatea

operaţiunilor bancare; riscul generat de nivelul de informatizare şi de telecomunicaţii etc.

• 6. Riscuri ale gestiunii interne: riscul de reglementare; riscul deontologic; riscul de strategie; riscul de insuficienţă funcţională; riscul resurselor umane; riscul de comunicare; riscul controlului intern total şi financiar.

Banca Naţională a României defineşte administrarea riscurilor semnificative , clasificându-le astfel: • risc de credit – riscul înregistrării de pierderi sau al

nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligaţiilor contractuale;

• risc de ţară – risc asociat riscului de credit, care este determinat de condiţiile economice, sociale şi politice ale ţării de origine a împrumutatului;

• risc de transfer – componentă a riscului de ţară, care apare atunci când obligaţia împrumutatului nu este exprimată în moneda locală a acestuia;

• risc de piaţă – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuaţiile de piaţă ale preţurilor, ratei dobânzii şi cursului valutar;

• risc de preţ – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile de piaţă ale preţurilor valorilor mobiliare, mărfurilor şi instrumentelor financiare derivate;

• risc valutar – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile de piaţă ale cursului valutar;

• risc al ratei dobânzii – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile de piaţă ale ratei dobânzii;

• risc de lichiditate – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din

imposibilitatea instituţiilor de credit de a onora în orice moment obligaţiile de plată pe termen scurt, fară ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituţiile de credit;

• risc operaţional – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau factori externi (condiţii economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.);

• risc juridic – componentă a riscului operational, apărut ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispoziţiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operaţiunile sau situaţia instituţiilor de credit;

• risc reputaţional – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea instituţiilor de credit.

O abordare recentă a riscurilor bancare aparţine Băncii Mondiale care clasifică riscul bancar în patru categorii:• 1. riscuri financiare;• 2. riscuri operaţionale;• 3. riscuri ale afacerii;• 4. riscuri ale apariţiei unor evenimente

12. Diferenta Basel I si Basel IIContribuţia esenţială pe care o aduce primul acord de la Basel, : - este aceea a unui capital minim definit în funcţie de riscuri, din perspectiva solvabilităţii.

Textul acordului de la Basel a fost aplicat în Uniunea Europeană sub denumirea de Norma de Solvabilitate Europeană in anul 1988.

Turbulenţele economice şi riscurile tot mai complexe cu care se confruntă băncile au demonstrat –-ca Acordul din 1988 nu oferea un mijloc eficient care să gestioneze adecvat riscul.

-BCBS a intodus un amendament în anul 1996 – Directiva europeană asupra adecvării capitalului care reglementeză cerinţele de capital minim, luând în considerare riscul operational si riscul de piaţă (riscul ratei dobanzii,riscul marfurilor si riscul valutar), pe langă cel de credit.

13. Planul Basel IIPrincipalele obiective ale acordului Basel II sunt:

Menţinerea cel puţin a nivelului actual al capitalului bancar, coroborat cu dezvoltarea activităţii de supraveghere şi disciplină a pieţei;

Promovarea siguranţei, securităţii şi creşterea egalităţii competitive;

Introducerea unor măsurători mai precise a nivelurilor de risc, care influenţează atât activităţile cât şi poziţia băncii pe piaţă. Noul acord pune, astfel, accent pe metodologia internă, supravegherea şi disciplina pieţei, precum şi pe îmbunatăţirea evaluării riscurilor prin introducerea riscului operaţional;

Posibilitatea fiecărei bănci în alegerea metodologiei de evaluare a riscurilor care i se potriveşte mai bine

Structura Acordului Basel II

14. Abordarea standard, abordarea bazata pe rating-uri interne (IRB)

Opţiunile pentru calculul cerinţei de adecvare a capitalului pentru riscul de credit includ:

- abordarea standardizată; - abordarea bazata pe rating-uri interne (IRB): abordarea de bază

abordarea avansată.

Abordarea standardizată - constă în atribuirea fiecărui element de activ bilanţier şi din afara bilanţului a anumitor grade de risc în funcţie de natura activelor şi de calitatea debitorilor.

Abordarea standardizată propune ca abordarea activelor bancare în funcţie de riscul de credit să se bazeze în mare parte pe evaluările făcute de agenţiile externe de rating.

Criteriile de acceptare a unor astfel de evaluări ale creditelor cuprind aspecte legate de obiectivare, independenţă, transparenţă, credibilitatea, recunoaşterea internaţională şi accesul la resurse dovedite de agenţia în cauză. Abordarea bazată pe modele interne (IRB - Internal Rating

Based Approach) : reflectă evoluţiile înregistrate de managementul riscului de credit la nivelul sectorului bancar mondial, având în vedere că băncile de prestigiu utilizează de mult timp sisteme interne de rating în scopul clasificării expunerilor în clase de risc.

15. Modelul credit matrics

Prin intermediul acestui model se măsoară gradul de senzitivitate a valorii viitoare a portofoliului în funcţie de modificarea ratingurilor atribuite creditelor acordate clienţilor, modelul putând fi aplicat atât portofoliilor de credite şi obligaţiuni, cât şi asupra scrisorilor de garanţie bancară sau liniilor de credit.

Acesta permite evaluarea în mod sistematic a riscului de concentrare al portofoliului ce rezultă din creşterea expunerii către un anumit debitor sau către un grup de debitori ale căror activităţi sunt corelate, totodată permiţând evaluarea efectelor datorate diversificării portofoliului.

Datele pe baza cărora modelul estimează riscul de credit sunt: probabilităţile de migrare şi de faliment în cadrul orizontului de risc, obţinute pe baza matricei de tranziţie, precum şi probabilităţile de migrare comună şi anume coeficienţii de corelaţie ai debitorilor.

Acestea pot fi calculate fie pe baza datelor istorice fie prin construirea unor modele care să estimeze aceste probabilităţi.

Această metodă se aplică cu succes în cadrul portofoliilor care sunt formate dintr-un număr mare de debitori, presupunând următoarele etape:

- generarea de scenarii (fiecare scenariu corespunzând unui anumit rating de credit al companiilor din portofoliu);

- evaluarea portofoliului (pentru fiecare scenariu portofoliul fiind reevaluat astfel încât să reflecte noile ratinguri de credit);

- estimarea distribuţiei valorii portofoliului (pe baza valorilor finale ale portofoliilor generate de scenarii).

Principalele deficienţe ale acestei metodologii sunt legate de faptul că deviaţia standard a probabilităţilor de faliment este calculată pe baza unui număr limitat de observaţii ceea ce are ca efect un interval de încredere larg, iar probabilităţile de faliment pentru diferitele categorii de rating nu au o distribuţie normală ceea ce implică existenţa unor intervale de încredere efective mai mari decât cele calculate.

Totodată probabilitatea medie de intrare în faliment este considerată constantă atât pentru firmele aflate în aceeaşi categorie de rating, cât şi în timp iar măsurile statistice calculate sunt senzitive la proporţia perioadelor de recesiune şi de boom economic din eşantionul utilizat.

16. Metodele folosite pt gestionarea riscurilorMetodele recomandate de Comitetul de la Basel pe Probleme de Supraveghere Bancară şi utilizate de către bănci în determinarea cerinţei de capital pentru acoperirea riscului operaţional sunt următoarele: Metodele recomandate de Comitetul de la Basel pe Probleme de Supraveghere Bancară şi utilizate de către bănci în determinarea cerinţei de capital pentru acoperirea riscului operaţional sunt următoarele:

• Indicatorul de bază;• Abordarea standard;• Modele interne avansate.

Calculul cerinţei de capital pentru acoperirea riscului operaţional potrivit abordării de bază se face prin aplicarea unei cote de 15% asupra bazei de calcul. Baza de calcul se determină ca medie aritmetică a indicatorilor relevanţi înregistraţi de instituţia de credit în ultimele trei exerciţii financiare.

Indicatorul de bază Indicatorul relevant este egal cu suma următoarelor elemente, extrase din lista posturilor din contul de profit şi pierdere:

a) Venituri din dobânzi şi venituri asimilate, inclusiv cele aferente titlurilor cu venit fix;

b) Cheltuieli cu dobânzile şi cheltuieli asimilate;c) Venituri din acţiuni şi alte titluri cu venit variabil;d) Venituri din comisioane;e) Cheltuieli cu comisioanele;f) Profitul sau pierderea netă din operaţiuni financiare;g) Alte venituri din exploatare.

La determinarea indicatorului relevant se vor avea în vedere următoarele condiţii:

• indicatorul relevant se calculează înainte de deducerea provizioanelor şi a altor cheltuieli de exploatare;

• nu se includ în calculul indicatorului relevant profiturile sau pierderile rezultate din vânzarea elementelor neincluse în portofoliul de tranzacţionare, veniturile extraordinare şi veniturile din asigurări.Abordarea standardInstituţiile de credit pot calcula cerinţa de capital pentru acoperirea riscului operaţional prin aplicarea abordării standard numai cu aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României.În scopul determinării cerinţei de capital pentru riscul operaţional prin aplicarea abordării standard, instituţiile de credit vor parcurge următoarele etape:

a) încadrarea activităţilor pe linii de activitate;b) determinarea, pentru fiecare linie de activitate, a

indicatorilor relevanţi calculaţi pentru fiecare dintre ultimele 3 exerciţii financiare încheiate;

c) determinarea cerinţei de capital aferente fiecărei linii de activitate, pentru fiecare dintre cele trei exerciţii financiare, prin aplicarea asupra indicatorului relevant a cotei de risc corespunzătoare;

d) determinarea cerinţei de capital aferente fiecăruia dintre cele trei exerciţii financiare prin însumarea cerinţelor de capital aferente fiecărei linii de activitate în respectivul exerciţiu financiar. În situaţia în care, într-unul dintre cele trei exerciţii financiare, pentru o linie de activitate se determină o cerinţă de capital negativă, ca urmare a înregistrării unui indicator relevant negativ, atunci această cerinţă de capital poate fi dedusă din cerinţa de capital aferentă respectivului exerciţiu financiar;

e) determinarea cerinţei totale de capital ca medie aritmetică a cerinţelor de capital aferente fiecăruia dintre cele trei exerciţii financiare. În situaţia în care cerinţa de capital determinată pentru un exerciţiu financiar, este negativă, aceasta va fi înlocuită cu valoarea zero la calculul mediei aritmetice.Modele interne avansateInstituţiile de credit pot determina cerinţa de capital pentru acoperirea riscului operaţional prin aplicarea abordării avansate de

evaluare numai după ce a fost obţinută aprobarea Băncii Naţionale a României pentru utilizarea modelului intern.

Aprobarea este condiţionată de îndeplinirea, în plus faţă de cerinţele ce vizează riscul operaţional prevăzute în cadrul abordării standard, a unor standarde calitative şi cantitative.

Instituţiile de credit care aplică abordarea avansată de evaluare în scopul determinării cerinţelor de capital aferente riscului operaţional, trebuie să îndeplinească cerinţele şi standardele menţionate mai sus atât la momentul implementării abordării, cât şi ulterior acestuia, pe baze continue.

17.Riscul valutar VaR,SWAP;Tehinici de gestiune

Riscul valutar poate fi definit astfel:- probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să

ducă la diminuarea profitului net bancar;- probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să

influenţeze negativ marja dobânzii bancare.Factorii care determină apariţia riscului valutar

(1) Expunerea de translaţie. Apare în cazul băncilor cu activitate internaţională, societăţile afiliate trebuind să raporteze data şi să-şi consolideze rezultatele financiare în moneda ţării de referinţă a societăţii-mamă. Acesta se poate acoperi prin operaţii de hedging;

(2) Expunerea tranzacţională. Rezultă din faptul că o serie de operaţii se desfăşoară în valută iar cursul fluctuează, influenţând marja în ţara de referinţă. Aceasta poate fi semnificativă pe termen scurt şi se acoperă prin operatiuni de hedging;

(3) Expunerea economică. Reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii de piaţă a băncilor.

Tehnici de gestiune a riscului valutar Imunizarea portofoliului băncii la variaţia cursului valutar. Acoperirea riscului valutar constă în folosirea unor metode şi

tehnici specifice in special a instrumentelor derivate (hedging).

Etapele gestiunii riscului valutar (1) Definirea periodică a expunerii şi identificarea tipurilor

de expuneri care pot afecta banca; (2) Evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a

expunerilor nete pentru fiecare valută în contextul volatilităţii anticipate a pieţelor valutare;

(3) Controlul riscului:- formularea politicii valutare a băncii;- desemnarea persoanelor autorizate să angajeze operaţiunile

valutare;- determinarea procedurilor de expunere la risc;- stabilirea limitelor de expunere;

(4) Executarea tranzacţiilor propriu-zise.Tranzacţii swap Swap-ul valutar reprezintă un instrument financiar derivat pe cursul de schimb ce presupune operaţiuni de cumpărare şi vânzare simultană a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite la cursuri de schimb stabilite la încheierea tranzacţiei. Aceste tranzacţii se utilizează în mai multe scopuri:

obţinerea pe o perioadă specificată de timp a unei anumite valute de care clientul are nevoie la momentul tranzacţiei, prin schimbul contra altei valute de care dispune, urmând ca la o dată viitoare să facă schimbul invers folosind valuta obţinută din încasările prognozate;

gestionarea şi acoperirea riscului valutar pentru evitarea pierderilor generate de evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb;

fructificarea marjei pozitive prognozate între cursul la care are loc tranzacţia şi cursul spot din ziua scadenţei.

Tranzactiile Swap pot fi: Swap de tipul cumpărare şi vânzare (buy and sell). Swap de tipul vânzare şi cumpărare (sell and buy).

Value at risk–măsură de evaluare globală a riscului de piaţă (VaR)

Cea mai folosită metodologie de estimare a riscului valutar la care o bancă este expusă, şi totodată de determinare a limitei minime de capital necesară unei bănci pentru a-şi acoperi acest risc este Value at Risk.

Aceasta măsoară pierderea maximă probabilă care poate fi pierdută dintr-un portofoliu, într-o anumită perioadă de timp şi pentru un anumit interval de încredere

Aceasta are un dublu rol: de măsurare a riscului de piaţă pe o bază integrată de determinare a limitei minime de capital necesară

băncilor pentru acoperirea riscului de piaţă. Într-un model bazat pe VaR se introduc date referitoare la:

poziţiile băncii; preţuri; volatilităţi; factori de risc.

Pentru a determina VaR trebuie stabiliţi următorii parametri: orizontul de timp pentru care se estimează riscul (t): probabilitatea de încredere (α) sau procentul de

toleranţă la risc (1- α) Metodele Value at risk Metoda simulării istorice Metoda parametrică Metoda simulării Monte Carlo

18.Factori de declansare a crizei de lichiditate;Care sunt indicatorii de lichiditate

Factori de declanşare a crizei de lichiditateLichiditatea reprezintă capacitatea activelor de a se transforma rapid şi cu cheltuială minimă în monedă lichidă (numerar şi disponibil în cont) în vederea finanţării operaţiunilor curente ale societăţilor bancare. O bancă dispune de un potenţial de lichidităţi adecvat atunci când este în masură să obţină fondurile necesare imediat şi la un cost rezonabil prin:creşterea datoriilor; titlurizare;vânzare de active.Situaţia lichidităţii unei bănci poate varia de la adecvat la neadecvat, în funcţie de nevoia anticipată de fonduri la un moment dat, existând următoarele situaţii:Riscul de lichiditate imediată. Banca nu poate face faţa

cerinţelor masive de retrageri de depozite;Riscul de conversie. Banca deţine resurse pe termen scurt şi

plasamente pe termen mai lungPrincipalele surse de lichiditate de care o bancă poate dispune sunt următoarele:numerarul (moneda efectivă);disponibilităţile şi depozitele la banca centrală;disponibilităţile şi depozitele la băncile corespondente;portofoliul de bonuri de tezaur, certificatele de trezorerie şi

alte titluri negociabile; ratele scadente la creditele acordate clienţilor; împrumuturile sub forma emisiunilor de certificate de

depozit; împrumuturile de la alte bănci (inclusiv sub forma unor

depozite atrase de pe piaţa interbancară); împrumuturile de la banca centrală.

Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt următoarele: rezerva minimă obligatorie la banca centrală;eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale

clienţilor;acoperirea eventualelor cereri de retragere de fonduri

(depozite) ale clienţilor persoane fizice şi /sau juridice.Indicatori de lichiditate Conform percepţiei interne, estimările pentru viitor se referă la: rezultatul cash-flow-urilor estimate pentru lei şi valută; rezultatul cash flow-ului net pe 5 zile la nivelul întregii bănci.

Conform percepţiei interne, indicatorii pentru situaţia prezentă sau trecută se referă la: nivelul resurselor atrase de la clienţii nebancari şi indicatori care reflectă structura bilanţului (indicatori de lichiditate).a) Indicatorul de lichiditate calculat ca raport între activele

lichide până la 7 zile şi depozitele la vedere ale clienţilor băncii persoane fizice;

b) Indicatorul de lichiditate calculat ca raport între activele lichide până la 7 zile şi depozitele la vedere ale clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice, inclusiv conturile de corespondent ale altor bănci (LORO);

c) Indicatorul de lichiditate calculat ca raport între activele lichide până la 7 zile şi total conturi curente şi depozite la termen ale clienţilor băncii, persoane fizice;

d) Indicatorul de lichiditate calculat ca raport între activele lichide până la 7 zile şi total conturi curente şi depozite la termen ale clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice, inclusiv conturile de corespondent ale altor bănci.

19.Tehnici de gestiune a riscului de lichiditate sunt:A. Gestionarea poziţiei monetare;B. Gestionarea poziţiei lichidităţii;C. Analiza GAP .

A. Gestionarea poziţiei monetarePrin poziţia monetară se înţelege valoarea la un moment

dat a activelor lichide. Componentele acesteia sunt următoarele:

a) Numerarul, format din moneda metalică şi din bancnote aflate în posesia băncii la ghişee şi în tezaur. Necesarul de numerar este estimat în funcţie de volumul încasărilor/ plăţilor zilnice cu numerar (graficul de încasări şi plăţi în numerar);b) Disponibilul în contul de rezervă la banca centrală. Este rezerva minimă obligatorie;c) Disponibilul la alte bănci;d) Sume de încasat de la alte bănci. Sunt sume în tranzit la alte bănci, valoarea instrumentelor de plată onorate de bancă, depuse la băncile corespondente. B. Gestionarea poziţiei lichidităţiiPoziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între volumul activelor lichide şi cel al pasivelor imediate (volatile). În estimarea poziţiei lichidităţii putem să anticipăm: - o creştere mai rapidă a nevoilor de credite faţă de volumul

depozitelor, rezultând o nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung care se poate reduce prin diminuarea marjei lichidităţii sau prin împrumut;

- o creştere a necesarului de credite mai lentă decât cea a volumului depozitelor, rezultând un plus de lichiditate pe termen lung care poate fi folosit pentru majorarea marjei lichidităţii sau pentru finanţarea plasamentelor bancare.

C. Analiza GAP pentru gestionarea lichidităţiiAnaliza GAP evidenţiaza diferenţa dintre plasamentele şi resursele cu scadeţă rămasă pe anumite intervale de timp. Diferen’ele (gap-urile) pe fiecare interval de scadenţă pot conduce la clarificarea anumitor aspecte legate de lichiditatea pe termen scurt şi lung.

Scopul realizãrii analizei GAP constă în: identificarea problemelor potenţiale ce pot apare în

lichiditatea instituţiei financiar-bancare;diminuarea decalajelor semnalate pentru a reduce riscul de

lichiditate;cuantificarea expunerii bancii la riscul generat de fluctuaţia

ratelor dobanzilor, avand în vedere modificarile evolutive ale structurii plasamentelor şi resurselor.

Analiza GAP se face prin calcularea următorilor indicatori:1) GAP-ul de lichiditate. 2) GAP-ul cumulat. 3) Indicele GAP.

20.Corelatia dintre venit,profit,risc Literatura de specialitate din domeniul financiar evidenţiază direcţiile principale de dezvoltare ale managementului performaţei şi riscului bancar, în ultima perioadă punându-se accentul pe corelaţia dintre venit, profit şi risc.

În afară de acestea, importanţa şi complexitatea managementului riscului bancar, evoluţia rapidă a modalităţilor şi tehnicilor de gestiune şi, nu în ultimul rând, apariţia tipurilor noi de servicii şi produse bancare care au expus băncile la riscuri tot mai diversificate şi mai complexe, impun regândirea acestei corelaţii în funcţie de specificul sectorului bancar dintr-o anumită ţară.

Treptat, marjele de dobânzi s-au îngustat, iar competitivitatea bazată pe dobânzi cât mai atractive a fost o mare provocare pentru bănci, deoarece clienţii au fost tot mai informaţi şi mai dinamici, competitorii mai experimentaţi, iar schimbările de tehnologie s-au produs foarte rapid.

În tot acest context au apărut şi provocări pentru sistemul bancar. Una dintre acestea este strategia Lisabona, care se remarcă prin doi piloni centrali: creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă, care implicit se poate transforma într-o mare oportunitate pentru bănci. Strategia Lisabona implică investiţii mari în cunoaştere şi inovare, valorificarea potenţialului de afaceri, mai ales prin dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii. Segmentul IMM-urilor va deveni pentru bănci segmentul lor principal, aşa cum se întâmplă în

celelalte ţări ale Uniunii Europene, IMM-urile având un rol foarte important în creşterea economică.

Perioada actuală este denumită „era managementului de risc” în domeniul bancar, iar managementul de risc constituie o sarcină extrem de complexă şi importantă a managementului bancar. Managementul riscului presupune prevenirea, măsurarea, gestionarea şi controlul riscurilor. Acesta se realizează prin eforturi de comensurare şi cuantificare a lor, una dintre modalităţi fiind calculul indicatorilor de risc, care permite evaluarea statică şi dinamică a riscurilor, prin raportarea la standardele internaţionale din domeniu sau la experienţa istorică a băncii.

Indicatorii de risc sunt mai relevanţi într-un context general de apreciere a profitabilităţii băncii şi competitivităţii sale pe piaţă, obiectivul final al managementului bancar constând de altfel, în maximizarea valorii de piaţă a băncii, a veniturilor acţionarilor ajustate cu influenţa riscurilor.

21. Indicatorii de performanţă Rentabilitatea activelor sau rata rentabilităţii economice (ROA –

return on assets), exprimată ca raport între profitul net şi totalul activelor, este unul din principalii indicatori de performanţă ai unei instituţii de credit şi reflectă capacitatea managementului de a utiliza resursele financiare şi reale ale băncii pentru a genera profit. Rrentabilitatea activelor (ROA) = profit net / total active * 100

Rentabilitatea capitalului propriu sau rata rentabilităţii financiare (ROE – return on equity) indică efectul implicării acţionarilor în activitatea băncii respective, având o semnificaţie deosebită pentru aceştia, deoarece obiectivul fundamental al managementului unei bănci îl constituie maximizarea valorii investiţiei acţionarilor săi, prin realizarea unor plasamente performante şi utilizarea eficientă a resurselor băncii.Rentabilitatea capitalului propriu (ROE) = profit net / capitaluri

proprii * 100 Rentabilitatea capitalului social se determină ca şi raport între

profitul net şi capitalul social, fiind un punct de reper important pentru acţionari, deoarece exprimă gradul de remunerare prin intermediul profitului net a capitalului social subscris şi, în consecinţă, a acţiunilor emise de bancă.

Rentabilitatea capitalului social = profit net / capital social * 100

Rata rentabilităţii reflectă raportul dintre profitul net obţinut de bancă şi totalul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea lui, exprimând eficienţa eforturilor băncii pentru obţinerea rezultatului dorit, respectiv a profitul net. Cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât eficienţa activităţii băncii şi a eforturilor depuse de personalul acesteia este mai bună.

Rata rentabilităţii = profit net / total cheltuieli * 100 Marja dobânzii exprimă raportul dintre veniturile nete din dobânzi şi

activele purtătoare de dobânzi). O valoare mare a acestui indicator exprimă o activitate profitabilă şi

un bun management al activelor şi pasivelor. Un nivel redus al marjei poate reflecta atât un volum mare al

cheltuielilor cu dobânzile, cât şi o politică de expunere la risc mai prudentă a băncii, care conduce la venituri din dobânzi mai mici din plasamentele respective, dar cu risc mai redus.

Marja dobânzii = venituri nete din dobânzi / active productive * 100 Multiplicarea capitalului sau efectul de pârghie (leverage

multiplier - L) se calculează ca şi raport între totalul activelor şi capitalurile proprii, arătând de câte ori s-au multiplicat capitalurile proprii prin intermediul operaţiunilor active ale băncii. Prin intermediul acestui indicator se reflectă gradul de dezvoltare a

afacerilor unei bănci pornind de la un anumit volum al capitalurilor proprii.

Multiplicarea capitalului = total active / capitaluri proprii * 100

Între indicatorii de profitabilitate prezentaţi mai sus există anumite relaţii de interdependenţă, astfel:

între indicatorii: rentabilitatea activelor (ROA), rentabilitatea capitalului propriu (ROE) şi multiplicatorul capitalului (efectul de pârghie – L)

ROE = ROA * L

între indicatorii: rata rentabilităţii economice (ROA), rata profitului net şi rata utilizării activelor:

ROA = rata profitului net * rata utilizării activelorPe baza acestora se poate determina în continuare pragul de rentabilitate al activităţii bancare, ca o relaţie între plasamente şi resurse pe de o parte şi

costurile acestora pe de altă parte, cu luarea în considerare a cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare ale băncii precum şi a altor elemente de venituri şi cheltuieli.

PB = (P * Da) + Ci – (R * Dp) – Cp –Cif PB = profit brut; P = plasamentele; R = resursele; Da = dobânda medie activă (la plasamente); Dp = dobânda medie pasivă (la resurse); Ci = comisioane şi speze bancare încasate; Cp = comisioane, taxe şi speze bancare plătite; Cif = cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii, inclusiv cele cu

salariile;