Horia Bădescu: Intrata o boală în lumeMihaela Albu: Mircea Eliade

şi BibliotecaPr. Theodor Damian: Relativism:

Erodarea obiectivităţiiMarian Nencescu: Taina tăbliţelor

de la SinaiaFlorin Horvath: Un Pantheon

al nobleţei cavalereşti Acad. Dorel Banabic: Istoria tehnicii

şi industriei româneştiAcad. Alexandru Surdu: Grăniţuirea

României MariFilofteia Pally: Azilul Elena DoamnaNicolae Melinescu: Arta captivăMircea Opriţă: SFul întrun

tratament fabulatoriu

După „evenimentele din ’89” ampetrecut ceva mai mult de douădecenii „pribegind pe la curţilematematice ale lumii” (autocitat), întrosingurătate mult productivă profesional,dar apăsătorderutantă: citisem, nu mai ştiuunde, că singurătatea înţelepţeşte, însă euconstatam, cu fiecare zi mai sigur de asta,că singurătatea sălbăticeşte… Nu ilustrez,asta e doar o mărturisire, nu un autodenunţ.Eram pe atunci (sunt şi acum, dar de pe altepoziţii, pentru că am fost reparat, prilej cucare miam reevaluat drastic priorităţile) şibun prieten cu cardiologii şi, tot frecventândui, am mai făcut o observaţie indubitabilă,pandant la cea dinainte: frica prosteşte…

Acesta este contextul rândurilor de faţă,context ce poate fi rezumat în cinci litere:covid. Coronazeul, cum sugestiv îizicea o doctoriţă din Italia, cam în răspărcu oficialităţile.

Am fost încontinuu uimit, şi suntşi acum, uimit şi oarecum speriat, desincronizarea planetară din ultimele luni,în înfricoşarea populaţiei şi în însingurareaei – cu consecinţele inevitabile: prostireaşi sălbăticirea. Nu acuz (nu regret, nu măjelesc, nu strig – vorba poetului rus), doarconstat. La fel peste tot, de la noi până înNoua Zeelandă, din Japonia până în Chile –Coreea de Nord nu contează, e excepţiade serviciu care confirmă regula. Stări deurgenţă, comunicate alarma(n)te, decretemilitare, restricţii, măşti, numere mereucrescătoare de victime (incerte numerele,sunt suspiciuni că mai sunt şi aduse dincondei), pedepse, massmedia angajată dinplin în propagandă, distanţarea socială capanaceu universal, virusologii uşor jenaţi…

Câteva comentarii disparate – nu puteţicere mai mult de la un proaspăt (re)sălbăticit…

Sintagma „distanţare socială” estegreşit folosită (probabil nu intenţionat, dar efectul rămâne): e vorbadespre distanţare fizică, superficială, întretrupuri, nu social, cum ni se induce insistent, ca îndepărtare de rude, amici, vecini,colaboratori – cu atât mai mult de cei bătrânişi fragili (sinonim pentru inutili?).

Poate e doar suspiciunea mea supraexcitată (deh, stare de alertă), dar preaare acelaşi efect cu obligativitatea purtăriimăştilor: oameni fără chip, ghiciţi dupăforma trupului. Nu mai există zâmbet, nune mai îmbrăţişăm (cât trebuie să fi suferitspaniolii din pricina asta!...), nu ne maistrângem mâinile. Se tot vorbea despreatomizarea societăţii… Care societate?! Unfurnicar de contururi – şi acelea distanţate!– un pas spre generalizarea măştilor totale,

gen Anonymous, KKK sau,direct, a burcilor islamice…

Cine/cum a sincronizatguvernele? Evident, teamaşi consecinţa ei directă...Şi oportunitatea oferită devirus. Foamea de putere şifrica de aşi pierde puterea,controlul asupra alegătorilor. Frica de demos+kratos.Politicienii nu pot exista însingurătate, în sine, ei suntvietăţi gregare, membri departid. Jocul şi înţelepciunea lor este partidul

(iertare, Blaga). Ei trăiesc în competiţie cupartidele „adverse” şi, când ajung la putere,acţionează prin comparaţie. Fiecare guvernse uită la guvernele din jur, se uită, dupăcaz, la UE, la OMS, numără morţii, imitămăsurile luate de alţii sau, dimpotrivă,încearcă să fie original. Iar după ce intră înjoc, nu se mai pot replia, îşi târâie şenileleimpasibile ca nişte panzere nemţeşti (ştiu,e pleonasm, chiar este!) cu manşa blocată.

Massmedia? Nu merită decât ospeculaţie: căderea comunismului– în direct, 11 septembrie şi ceamai urmat prin Orientul Apropiat – în direct,Wuhan şi cea mai urmat – în direct. Istorieexhibată pe ecrane – şi, desigur, influenţată.Mirare (ne)vinovată de „numerolog”: camcâte victime peste ocean de 11 septembrie2011, cam tot atâtea la Wuhan… O întâmplare (?), desigur. Cu urmări planetare în ambele cazuri… Vom afla vreodată dedesubturile „întâmplărilor” din 11 septembrie?...

Internetul ca substitut al lumii reale!Va fi probabil consecinţa cea mai durabilcorozivă a pandemiei. De ani buni, „socializarea” se face pe reţele, acum şi şcoala(vai de capul ei, vai de sufletul copiilor –o generaţie înfricoşată), cultura, sportul(mari jucătoare de tenis întrecânduseîntro partidă pe calculator – e de râs saue de plâns?) au fost împinse în virtual. Selucrează tot mai mult de acasă, birocraţia samutat pe net, medicina însăşi beneficiază.

Nu mai înşir domenii generale, se vădîn jur, vreau să ajung la ceva personal,ţinând de sălbăticirea mărturisită în titlu:şi conferinţele au ajuns pe internet. Aveamo conferinţă de calcul membranar/celular laViena, urmarea celei de la Curtea de Argeşde anul trecut, a douăzeci şi una din serie,şi una la Ulan Bator, în Mongolia, plănuisemsă merg la amândouă, dar nu se mai potorganiza ca până acum, va fi una singură,„în nori”. Rămân invitat, dar trimit numaiun text (pesimist, despre ştiinţa de azi), nu„particip” prin Skype, Zoom sau ce so maifi inventat. Am „declinat” şi alte participări,care, în condiţii normale, mar fi interesat.Declar aici, ritosexplicit: nu vreau să fiupărtaş la „uciderea” conferinţelor ştiinţifice(sau a întâlnirilor culturale) tradiţionale!Peste alţi câţiva ani, vom trimite la econferinţe avataruri cibernetice, cópii holografice,cloneciborgi… Nu, mersi! Eu rămân ceamfost (plecăciune, Bădie Mihai)! Nu voi oprieu lumea din „evoluţia” ei (edegradantă),dar măcar vreau să nu fiu părtaş!

Aşadar, susţin că singurătatea sălbăticeşte, frica prosteşte! Cititorulinteligent (căci/deci neînfricat), dacăţine neapărat, poate considera textul de faţăca o dovadă… Pe răspunderea lui/ei…

Anul XI Nr. 7 (116) Iulie 2020

cy

mk

Din sumar:

www.curteadelaarges.ro

Revista apare sub egida Centruluide Cultură şi Arte „George

Topîrceanu” din Curtea de Argeşşi a Asociaţiei Culturale

„Curtea de Argeş”.

ORAª REGAL

Mam sălbăticit...Gheorghe PĂUN

Monumentul Eroilor din Boteni, Argeş

Revistã de culturã

Dincolo de această margine nu vedemnici un cuvânt pentru a acorda uneia dinputeri o poziţie privilegiată; nu vedemmotive de a pune Dunărea în mâna ţărmurenilornumai, prezidaţi în perpetuitate deun neţărmureancarei mai puternic decât ei toţi împreună. Avânduipe toţi în mână, putând instiga pe unul în contraceluilalt, iar putea lesne dezbina pentru ai stăpâni.

Chiar dacă Europa întreagă ar găsi propunereaBarrère admisibilă, totuşi rămâne întrebarea pânăunde Europa are dreptul dea mărgini suveranitatea unui stat independent şi din ce precedentepoate deduce îndreptăţirea dea crea uneia dintreputeri o poziţie precumpănitoare.

Propunerea Barrère, accentuată din parteaFranţei prin titlul de ministru ce i sa conferitdelegatului ei şi prin termenul de zece zile,păcătuieşte în prima linie prin a nu reprezentaun punct de vedere colectiv european, ci unulsingular austriac. Ne permitem a ne îndoi dacăFranţa ori altă putere e competentă a reprezentainterese austriece pe Dunărea română. Raporturile noastre cu Viena sunt, credem, încăîndestul de deschise ca să putem trata noi înşine,în numele nostru, pentru concesiile ce ar fi a seface statului vecin, dacă am fi dispuşi a le face,şi e greu de înţeles cum interesele austriecenear putea deveni mai plăcute recomandate prinmijlocirea Franţei decum nu ne sunt recomandatede către cel interesat. Aci se naşte următoareadilemă: sau Franţa vine în numele Europei, darinteresul Europei e întinderea autorităţii comisieisale de la Galaţi până la Porţile de Fier, încâtpropunerea Barrère e contrarie acestui interes;sau vine în numele Austriei, şi atunci sar putearecuza mijlocitorul, de vreme ce cu Austria neamînţeles mai de mult, adică neam înţeles a nuîngădui nimic ca privilegiu unilateral, rugândosă binevoiască a rămâne în sfera de drepturide care se bucură toate celelalte puteri mari aleEuropei, dreptul liberei navigaţiuni. Toate foileaustriece – până şi Bucarester Tagblatt – citeazăca motiv principal în favorul propunerii Barrèrecă Austria are mari interese pe Dunărea de Jos!

Leo fi având, no tăgăduim, darnicicând un interes nu e un titlude drept. Dacă sar admite teoriacă un interes e totodată un drept, am puteasusţine că noi, românii, avem cele mai mariinterese în Ardeal. O jumătate a poporuluiromânesc e ţinută în condiţii de inferioritate naţională de către maghiari; la Gherlasa numit un agent guvernamental episcop; guvernul face cele mai nepomenitepresiuni pentru a introduce un idiom finotartaric în şcolile primare şi secundare,precum şi în biserici; se ameninţă zilniccu stingerea intelectuală şi etnică milioanede români în ţara lor proprie şi strămoşească, în judeţele lor, româneşti abantiquo; se introduce limba maghiarăpână şi în ţinutul Făgăraşului, până maiieri al Ţării Româneşti. Ei şi? Din aceste

interese naţionale ale noastre rezultă un dreptpentru noi dea ne amesteca în lucruri ce sepetrec pe teritoriu austriac? Niciunul. Privimcu durere dincolo de munţi; principiul chiaral existenţei noastre e zilnic batjocorit şi călcatîn picioare deo rasă străină, fără instincte dedreptate şi fără sentiment de stat, şi cu toateacestea nu numai că nu putem reclama undrept de amestec pe teritoriu austriac, dar chiardrepturile noastre vechi ce le aveam în Ardeal aucăzut în desuetudine şi nu le mai putem exercita.În adevăr, avem dreptul dea sfinţi în Bucureşti pemitropolitul arhidiecezei Ardealului şi al delegape el ca să sfinţească episcopii sufragani câţierau de trebuinţă. Aceasta pretutindenea subcoroana Sf. Ştefan, unde trăiau români. Oaredacam îndrăzni să facem una ca aceasta,conform şi intereselor şi dreptului nostru,constatat prin zeci de acte publice, cine nearîngădui? Domnii Ţării Româneşti au dreptulsuveran, nedesfiinţat niciodată, dea confirmaalegerea magistraţilor publici în ţinutul Făgăraşului. Dacă, conform interesului, am pretindesă executăm acest drept, near îngădui cineva?

Dacă dar nici interese, nici drepturi căzuteîn desuetudine nu justifică o pretenţie a noastrăpentru modificarea stării de lucruri dincolo demunţi – ce rezultă din marile interese ce Austria leare pe Dunărea de Jos? Nimic; nimic până atuncicând dreptul e un titlu cu care se rezistă puterii;nimic pe cât timp un stat oricât de mic se reazemă pe drepturile ce decurg din suveranitatea sa.

Se pot în adevăr cere sacrificii României; darsacrificii făcute colectivităţii puterilor europene,nu uneia din ele. Numai colectivitatea lor prezintăRomâniei oarecari siguranţe de neutralitate şi deneatârnare; preponderanţa cât de neînsemnatăa uneia din ele înseamnă începutul atârnării şi arobiei. Şi am înţelege încă un raport de dependenţăde un stat binevoitor, care ar respecta individualitatea noastră etnică. Dar să atârnăm de cine? DeAustroUngaria, în care maghiarii pot zilnic călcaîn picioare o jumătate a poporului românesc!(Timpul, 27 aprilie 1882)

Nu numai motivepolitice necomandă oprecauţiune deosebităîn cestiunea Dunării,ci şi cauze economiceşi naţionale. Intereselecele mari pe care AustroUngaria le invocă ca felde titlu de drept împotrivanoastră nu sunt toate şiîn complexul lor armonicecu interesele poporuluinostru propriu. Asupraacestor din urmă avema decide noi şi numainoi, căci, politiceşteindependenţi, nu credemca cineva să ne poatăcontesta dreptul dearegula prin tratate noi denegoţ politica noastră economică aşa cum vomcrede de cuviinţă şi a apăra, pe cât putinţă esteşi întrucât e practic şi folositor, propria noastrăactivitate industrială.

Axioma cum că am fi o ţară exclusiv agricolăşi condamnată dea rămâne agricolă sa învechitîn vederea tuturor. Nu e nimeni în ţară – afarădoar de d. Boerescu şi de câţiva liber schimbiştiplătiţi cu lefi din buget ca să înveţe pe popor cumsă se ruineze la sigur – care să nu se fi convinscă importanţa producţiunii industriale nu consistăîn scumpetea sau ieftinătatea articolelor, ci înpartea ei educativă. Un popor se creşte prinindustrie proprie. Toate calităţile lui, toate predispoziţiile de gust, de arte, toate resorturile luiintelectuale şi morale se pun în mişcare prinmunca industrială; el îşi deprinde mâinile la osumă de lucrări ce pânatunci ierau necunoscuteşi toate deprinderile acestea sunt aptitudini noi,talente noi, activităţi noi, a căror sumă constituieputerea colectivă a poporului.

Liberul schimb absolut e atât de periculospentru calităţile unui popor, le tâmpeşte atâtde mult pe toate încât genialul List poate spunecu drept cuvânt: cel mai mare rău ce near puteaface duşmanul e ca să ne dea marfa lui nu ieftin,ci gratis. Toate puterile şi toate instinctelenaţionale ar amorţi şi ar degenera; o naţie dematufi pe care cineva ar răsturnao co loviturăde picior. În dar de near da toate bunurile, acestdar ar fi ca peşcheşul frânghiei de mătase pe careSultanul îl trimitea demnitarilor Porţii de care voiasă se cureţe.Şin adevăr nu vedem urmările fatale ale libe

rului schimb în ţara noastră proprie? Deo parteţăranii, munca agricolă fiind singura în stare amai ţine concurenţă pe piaţa cosmopolită a universului, pe de altă parte zeci de mii de aspiranţila funcţii publice, pepiniera nesfârşită a partidelordemagogice, elemente pururea nemulţumite, acăror conştiinţă şi onestitate are o tarifă foarteredusă de preţuri. (Timpul, 29 aprilie 1882)

Redactorşef : Gheorghe Păun

Colegiu redacţional: SvetlanaCojocaru – membru corespondental Academiei de Şt i inţe a Moldovei,Chiş inău, Florian Copcea – scriitor,membru al USR ş i USM, DrobetaTurnu Severin, Ioan Crăciun –director al Editurii Ars Docendi,Bucureşt i, Spiridon Cristocea – conferenţiar la Universitatea Piteşti, DumitruAugustin Doman – scriitor, Curtea de Argeş, Sorin Mazilescu – lector laUniversitatea Piteşt i, Marian Nencescu – cercetător asociat la Institutulde Filosofie al Academiei Române, Eufrosina Otlăcan – profesor universitar,Bucureşt i, Filofteia Pally – expert naţ ional etnolog, Muzeului Viticulturii ş iPomiculturii Goleşt i, Argeş, Cornel Popescu – director al Muzeului JudeţeanArgeş, Piteşt i, Octavian Sachelarie – director al Bibliotecii Judeţene „DinicuGolescu”, Piteşt i, Adrian Sămărescu – conferenţ iar la Universitatea Piteşt i,Ion C. Ştefan – profesor, membru al USR, Bucureşt i, Maria Mona Vâlceanu –scriitor, Piteşt i, Constantin Voiculescu – profesor, Curtea de Argeş

Revistă lunară de culturăApare sub egida Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu” (Bv. Basarabilor 59)

şi a Asociaţiei Culturale „Curtea de Argeş”Redacţia: Str. Schitului 45A, 115300 Curtea de Argeş

Tiparul: Venus Printing Solutions SRL, Iaşi

Email: curteadelaarges@gmail.comWebsite: www.curteadelaarges.ro Abonamente se pot face direct la redacţie, trimiţând contravaloarea (60 lei/an) în contul specificat mai josşi , prin email, adresa poştală.

ISSN: 2068-9489Întreaga răspundere ştiinţifică, juridică şi morală pentru

conţinutul articolelor revine autorilor. Reproducerea oricăruiarticol se face numai cu acordul autorului şi precizarea sursei.

Revista poate fi sponsorizată prin Asociaţia Culturală „Curtea de Argeş”, CIF 29520540, Banca Transilvania, IBAN RO38 BTRL RONC RT0V 1516 7901.

Curtea de la Argeş

Domnul Eminescu scrisa

Anul XI Nr. 7 (116) Iulie 20202

Toates vechi şi nouă toate...

Monumentul luiMihai Eminescu

de la C. de Argeş

Că poeţii sunt nişteseismografe ultrasensibile, capabilesă înregistreze cu mult maiînainte şi mai precis mişcăriletectonice ale istoriei, traduse înconvulsiile sociale consumatela nivel psihologic şi existenţial,e un adevăr acceptat de

mult. Nu doar pentru că ei au acces, mai mult decâtalţii, la memoria genetică a speciei, la orizontulsubconştientului, acolo unde timpul îşi consumăconcomitent cei trei vectori ai săi şi intersecteazăveşnicul prezent al lumii, acolo unde „tot cea fost orio să fie” este deja, ci şi pentru că hipersensibilitateacunoaşterii intuitive cu care sunt înzestraţi le permitecitirea semnelor care prevestesc acele seisme,semne pe care cei mai mulţi dintre oameni le ignorăîn adevărata lor semnificaţie. Nau fost totdeaunaprofeţii mânuitori înzestraţi ai metaforei şi expresivităţii lirice? Dar dacă profeţii au fost mai mereuluaţi în seamă, cine ascultă profeţiile poeţilor?

În 1933, Lucian Blaga publica volumul Lacumpăna apelor, ansamblu de poeme care propuneao viziune tulburătoare şi tragică: „Intrata o boalăîn lume/ fără obraz, fără nume/ …Bolnav e omul,bolnavă piatra,/ se stinge pomul, se sfarmă vatra”(Boală). În satul minunilor, locul binecuvântat alcopilăriei sale, atins cândva de aripa sacrului, ceruleste „jefuit de stele./ Cuiburi în copaci saprind/ cadeo mână. Ard cu flăcări.(…) Duhul răului tot vine/’n sat nelocuit…” (Vrajă şi blestem) Până şi cei carear fi trebuit să învingă boala cu cântecul lor, poeţii –căci, nui aşa?, „o boală învinsăi orice carte” – suntei înşişi bolnavi. Cu toţii poartă „fără lacrimi/ o boalăîn strune” şi duc răni „– izvoare –/ deschise subhaină” (Cântăreţi bolnavi)! Lumea întreagă parebolnavă în poezia lui Blaga.

Cum am putea înţelege această boalăcosmică, această suferinţă universală dacănu în sens ontologic? Ca pe nostalgiasfâşietoare după ceva trăit şi pierdut pe veci, stareaaurorală, starea de Fiinţă. Resimţire disperată aabsenţei unui lucru esenţial pe carel cauţi, fărăal putea vreodată găsi în lumea exprimată: Elohim!Pe care poetul îl invocă zadarnic încă de la debut.Ceea ce va exprima Blaga în întreaga sa operă esteaceastă trăire a imposibilităţii de a găsi ceea ce cauţicu disperare întreaga viaţă, acel ceva căruia îi resimţişi îi trăieşti prezenţa, fără a putea să ţil apropii,cauză a bolii de care suferă omul şi lumea, dar decare doar omul, poetul, e conştient: „Caut, nu ştiu cecaut. Sub stele de ieri,/ sub trecutele, caut/ luminastinsă pe careo tot laud.” (Lumina de ieri) Luminaabsentă, însă mereu prezentă în rune, urme, semneînscrise în lucruri. Poeţii sunt aici, printre acestesemne, printre aceste rune, pentru a le interpreta.Interpreţi tăcuţi, aproape muţi. Bolnavi care tac,cântăreţi care tânjesc în aşteptarea absolutului,mergând „dea pururi/ spre soare apune” şi sporind„nesfârşirea/ cun cântec, co taină.” (Cântăreţibolnavi)

Doar în acest sens orice carte devine „o boalăînvinsă” şi cel care a reuşit so învingă, vindecător

al lui însuşi şi al universului, îşi află salvarea trecânddincolo de forme, risipinduse „sub pământ, în apă, învânt”, regăsind starea de Fiinţă din care purcedem şiîn care ne întoarcem cu toţii. A pune lacătul pe ultimapagină, pe uşa unei cărţi sau a unei spuneri, însemnănu a închide, ci a deschide misterul pentru a pătrundeîn el, pentru a afla „taina trăită unde sa dus”. Fiindcărănile acestor cântăreţi bolnavi sunt izvoare care vindin Fiinţă şi ne pot îngădui să bem suferinţa acesteia.Pentru a învăţa drumul eternei reîntoarceri.

Însă nu doar tânjirea după starea de fiinţă, temeliea întregii sale poetici, este „boala fără obraz, fărănume”, pe care o resimte şi o presimte Lucian Blaga,ci lepădarea de Fiinţă, pandemia lumii moderne.Cu o jumătate de veac mai înainte Nietzsche aveasă afirme: „Dumnezeue mort!” Uitând, însă,să precizeze: în sufletulomului. Poate că filosofulgerman ar fi trebuit, maidegrabă, să afirme: „Omula murit, sa sinucis!” Căcilepădânduse de transcendenţă, sa lepădatde umanitatea sa!

Cu atât mai acutresimte aceastăsuferinţă ontologică secularizata civilizaţiecontemporană, în caresacrul a fost din ce înce mai mult alungat dinvieţuirea omului, în numeleunui scientism prostînţeles, al tehnologieideificate şi al virtualuluitembel şi fonf! Un spirit la fel de pătrunzător şi desensibil ca Lucian Blaga, contemporan al acestuia,Aldous Huxley, avea să diagnosticheze cu precizieefectele acestei maladii: „Progresul tehnologic nafăcut decât să ne înzestreze cu mijloace mai eficientepentru a regresa sufleteşte şi moral.” Niciodată trufiaomului, orbit de o grandoare autoindusă şi de unnarcisism bolnav, na fost mai mare. Niciodatăîncălcarea barierelor sacre şi atacul împotrivaarhitecturii atât de subtile, de măiastru întocmitea lumii create, în numele foamei de a cerceta, adescoperi şi a modifica, na fost mai agresivă! Uitând,cum scriam deunăzi, că „legea eficienţei regresivea presiunii excesive” include un răspuns şi maidevastator unei agresiuni iraţionale şi se aplică tuturordomeniilor, tuturor palierelor lumii exprimate. Principiuignorat cu nonşalanţă de civilizaţia contemporană,hedonistă, pragmatică şi în bună măsură expurgatăde sacru, şi probat cu tragică asupra de măsurăde mometul pandemic pe care îl trăim. Şi mă întreb din nou: Cine aţâţă focul sub

cazanele luciferice: natura, viaţa agresată, jignită,exasperată de insolenţa cinică a umanităţii saucalculele făcute de creierul umbrei? Cine le permiteacestor ucenici dezmăţaţi să se joace dea MareleMag, ca noi să suportăm pedeapsa universuluiultragiat? Cum să mai învingi pandemia sufletească,boala distrugătoare, întro lume din care cartea,

învingătoarea răului, e pe cale să fie, ca şiDumnezeu, alungată?

Boala intrată în lume, despre care vorbeaBlaga, nu avea doar o natură ontologică, ci şi unaexistenţială. Şi nu era vorba doar de un sentimentde vârstă, de spaima de „nimiculmarele! Spaimade marele” de care e încercat orice muritor. Existenţa socială şi istorică a vremii sale se reflectaîn atmosfera poemelor, în subtextul lor sau, adesea,în mod vizibil.

Găsim în La cumpăna apelor nu doarmetaforica respiraţie a Acheronului, ci şi unpoem premonitoriu, Trenul morţilor, un trennevăzut, care va sosi întro zi, „un tren care va trece/

prin văzduhul mare, rece./ ...un tren careaveni,/ nimeni nul va auzi”. Să ne amintim căLa cumpăna apelor a fost publicată în 1933,la începutul anilor când Hitler ajungea laputere în Germania şi ideologia rasistă şitotalitarismele începeau să se manifestecu forţă în Europa, pregătind ororile celuide Al Doilea Mare Carnagiu. Blaga resimteşocul şi, în 1935, va scrie în revista Gândirea:„Mesianismele rasiste, dezvoltate când îndoctrină teologică, când în doctrină biologică,sunt în egală măsură forme ale unei trufiicolective (...), mesianismul rasist, de orice fel,a fost şi este atins de o penibilă orbire faţă detoate virtuţile altor rase.” Blaga nu trăise încă,dar, din nefericire, avea să cunoască şi sătrăiască mesianismul social. La fel de rasistîn orizontul claselor sociale. Dar, din fericirede această dată, nu avea să cunoascămesianismul globalizării, cu terifiantele eiinstrumente de manipulare şi depersonalizare,cu orwellienele ei tehnici de control şi anulare

identitară. Dar ele pot fi desluşite în posibilelesensurilor şi subtextelor liricii blagiene. Cum sunăacum, la ceas de pandemie, versurile din Trenulmorţilor, „un tren care va trece/ prin văzduhul mare,rece./... un tren carea veni, nimeni nul va auzi”?

Cum sună, la vreme de globalizare, vorbeleacestui mare poet român şi european: „Un popor lovitde această cecitate spirituală nu mai e în stare să sedepăşească şi nu se mai vede decât pe sine însuşi.(...) Simţământul de evlavie în faţa fenomenuluiraselor ne dictează să fim noi înşine, sub stelelenoastre, şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei – tot eiînşişi, sub stelele lor”? (Lucian Blaga, Despre rasăca stil, în Gândirea, XIV, nr. 2, febr. 1935) Înlocuiţicuvântul popor cu civilizaţie şi veţi ajunge la ziuade astăzi. Pe care o prevedea şi un alt mare contemporan al poetului, Oswald Spengler, în DeclinulOccidentului!

Ce putere de previziune! Ce splendidă lecţiede conştiinţă poetică şi umană!

PS. În mai al acestui an, Festivalul Internaţional„Lucian Blaga”, pe care lam iniţiat în 1991, ar fitrebuit să se sărbătorească prin cea de a treizeceasa ediţie. Na fost să fie! Boala fără chip, dar cunume, intrată în lume, ia fost din nou de rău augurmarelui poet. Cei carel iubim îl sărbătorim, însă, încuvintele şi inimile noastre!

Mircea Eliade şi BibliotecaMihaela ALBU

Numele lui Mircea Eliade este indisolubillegat de pasiunea extraordinară pentrucarte, pentru lectură, dorinţa sa nemăsuratăpentru tot ceea ce înseamnă cultivarea spiritului.„El iubeşte cărţile mai mult decât pe zei”, aproapecă îi reproşase odată prietenul său Emil Cioran(apud Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, 1995, p. 267).

Pornind de la acest loc comun – Eliade şipasiunea sa pentru lectură –, miam propus în celece urmează să urmăresc, deopotrivă în viaţa şi operasavantului şi scriitorului, atitudinea acestuia faţă decarte, întrun cuvânt, faţă de Bibliotecă, ştiind că, pelângă valoarea în sine, de adăpost al cărţii, Biblioteca

a jucat pentru Eliade rolul unui loc aproape sacru, unloc în care se găseşte depozitată întreaga memoriea lumii. Acesta este, de altfel, şi unul dintre motivelepredilecte ale lui Eliade, firul care ne conduce prinlabirintul unei vieţi şi al unei opere de excepţie.

Cărţile şi Biblioteca se disting cu siguranţăca adevărata şi cea mai de seamăemblemă a scriitorului şi omului de ştiinţăcare a fost Mircea Eliade.

„Ca să pătrunzi în labirint şi să descoperi încurând unitatea unei opere şi a unei vieţi, orice intraree potrivită”, neo spunea profesorul de la Montpelier,ClaudeHenry Rocquet, în prefaţa la interviurile cu

Mircea Eliade, interviuriadunate în volumul intitulatchiar Încercarea labirintului(Ed. Dacia, 1990).Şi astfel, prin „labirintul”

care este cunoaşterea,neam propus, cu ajutorulcărţii, săl urmărim pe unuldintre cei mai împătimiţi căutători ai ei.

Aproape ca întro poveste, am putea spune astăzică a fost odată o generaţie de aur ai căreireprezentanţi, cu Eliade în frunte, îşi programaserăexerciţii dure de exersare a voinţei, furând treptat dinorele de somn pentru a le consacra lecturii. „Citisemcartea lui Payot, Educaţia voinţei.

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 7 (116) Iulie 2020 3

Homo sapiensIntrata o boală în lume

Horia BĂDESCU

Şi o puneam în aplicare”, îi va mărturisiel lui C.H. Rocquet, în interviul citat, referinduse la perioada adolescenţei. Şi, încontinuare: „Deja în liceu am început ceea ce voinumi mai târziu lupta împotriva somnului. Voiamsă câştig timp.” (Rocquet, op. cit., p. 19)

Aşadar, cartea, Biblioteca, lectura au fost pentruEliade constante, permanenţe ale vieţii. Pentru cel ceîşi va face din dorinţa de cunoaştere, de cuprindereenciclopedică un scop primordial, urmărit sistematic,lectura va fi concepută ca „o funcţie organică”, iarcărţile „un izvor de energie mentală”. Enciclopedistrătăcit în epoca modernă îl numise Eugen Ionescu(apud E. Simion, op. cit., p. 8), Eliade scria undeva(cu un oarecare dispreţ) despre savanţii contemporani care se axează pe un domeniu extrem de limitatşi astfel ştiu foarte mult despre foarte puţin. În carteasa de analiză a operei şi personalităţii celui numit „unspirit al amplitudinii”, Eugen Simion îl arată pe Eliadeca propunând „un nou model pentru spiritul românescşi, în bună măsură, el însuşi sa constituit ca model:un spirit fără complexe, decis să ajungă la universalitate prin studiul particularului, un spirit deschis spretoate formele de spiritualitate...” (Ibidem, p. 15)

„Problema capitală este, deci: prin ce metodălectura ajunge o funcţie organică, de asimilare şinutriţie, depăşind stadiul diletant în care se aflămajoritatea oamenilor? Prin ce mijloc lectura începesă ne înveţe să gândim, să înţelegem?”, îşi puneaîntrebări Eliade întruna dintre conferinţele saleradiofonice („Despre cărţi şi biblioteci”) din anii ’30(M. Eliade, 50 de conferinţe radiofonice. 19321938,2001, p. 175). El va prelua pe această direcţie uneledintre ideile savantului român pe carel admira cudeosebire tocmai pentru spiritul său enciclopedicşi pe care fără îndoială voia săl urmeze, adică peNicolae Iorga. Una dintre aceste idei este cea desprerolul fundamental al cărţilor în crearea istoriei. Înconferinţa sa, Eliade îşi susţine afirmaţiile cu citatedin lucrările lui Iorga: „Dl Profesor Nicolae Iorga ascris o serie de volume intitulate Cărţi reprezentativeîn viaţa Omenirii, în care face evident rolul covârşitoral cărţilor în istoria Europei. Iată ce spune dl Prof.Iorga la începutul lucrării: Se poate scrie întro anumită formă istoria universală pe baza nu a faptelor,ci a cărţilor, dar tot mai mult faptele pleacă din ideilecare sunt emise în cărţi.” (Eliade, op. cit., p. 173, s.n.)

Nu va fi de mirare atunci că tânărul care intra petărâmul cercetării ştiinţifice îşi va începe una dintreconferinţele radiofonice din 1935, intitulată sugestiv„Despre cărţi şi biblioteci”, cu o referire la un alt „mareînţelept şi un iubitor de cărţi”, Montaigne, ale căruicuvinte le citează în introducerea discursului său: „Nuexistă durere cât de adâncă pe care să no alungeo jumătate de ceas de bibliotecă.” (Ibidem, p. 172)

Am putea de aceea afirma, chiar fără echivoc,faptul că la nivel individual, dar mai cu deosebire lascară macro, Biblioteca va exista pentru Eliade cu undublu sens, cel ordinar, de spaţiu care adăposteşteCartea, dar mai ales acela de simbol cu profundeconotaţii. Sar putea spune, aşadar, fără teama dea greşi, că Biblioteca joacă pentru Eliade deopotrivărolul de spaţiu profan, dar mai ales acela de simbolsacru. (Este evident că am preluat aici terminologiaeliadescă, fără însă a împinge înţelesurile până laaccepţiunea pe care o dă el sacrului, ci mai mult însensul general – de importanţă excepţională conferităunui lucru.)

În toate decodările înţelesului pe careîl primeşte cartea, accepţiunea de „simbolal ştiinţei şi al înţelepciunii” este cea maila îndemână şi de aceea considerată de autoriidicţionarelor de simboluri ca fiind şi „cea mai banală”.Întro viziune mai abstractă, cartea este văzută ca unsimbol al universului. Astfel, pentru islam, „universuleste o carte”, după decodarea lui Ibu Arabi cuprinsăîn Dicţionarul de simboluri al lui J. Chevalier şi AlainGheerbrant (1994, p. 254). Pentru creştini, Carteasfântă cuprinde, de asemenea, lumea, iar Iisuszugrăvit cu o carte în mână este o icoană cunoscută.

Nu e de mirare astfel că pentru scriitorul şisavantul Eliade – care nu poate fi pe deplin înţelesdecât privindui viaţa în cea mai perfectă cosubstanţialitate cu opera – Cartea, sinecdocă a Bibliotecii,a deţinut deopotrivă existenţialitate concretă, darşi sens simbolic.

Este bine cunoscut astăzi de către toţi cei care îistudiază opera că, în afara conferinţelor pe aceastătemă, cam în aceeaşi perioadă a anilor ’30, Eliadeva scrie un roman (între 19301931, dar publicat în

1934), în care Biblioteca ocupă spaţiul central. Estevorba despre Lumina ce se stinge, lumina fiind,desigur, pe lângă directa metaforă a vederii, vederepierdută în incendiu, şi o mai subtilă metaforă adeschiderii către lume, către înţelegerea universuluipe care o dă cartea, distrusă însă şi aceasta de foculmistuitor.

Se întâmplă aşadar în roman că „cea maipreţioasă Bibliotecă a oraşului” va avea parte de ceamai cumplită încercare – focul, stranie premoniţie aceea ce se va întâmpla peste ani în viaţa reală, când,după cum ştim, biblioteca autorului naraţiunii fictiveva fi mistuită de flăcări.

Încă o dată la Eliade, viaţă şi operă se pare că nupot fi înţelese separat, ci întro perfectă interferenţă.Bibliotecarul Cesare, nume sugestiv al unui fel deAugustus al împărăţiei cărţilor, este un împătimitcercetător şi are „o sobră voluptate de arhivar”, fiind,totodată, aşa cum nil prezintă autorul, „un singuraticşi un biblioman”.

Poate că atotstăpânitor întro bibliotecă, în acea„atmosferă de bunsimţ şi sănătate”, cum o descrie înroman, sar fi visat întro altă existenţă şi posesorulmansardei ce adăpostea în adolescenţa acestuia maicu deosebire cărţi! „În mansardă puteam să citescîn voie toată noaptea şi mai ales acolo îmi aveamcărţile”, se vaconfesa el, pesteani, în interviul cuRocquet (op. cit.,p. 19, s.n.), iarcând vorbea desprefamilia sa, insistaadesea pe faptul căaceasta ia „îngăduittotul: să merg înItalia, sămi cumpărtot felul de cărţi”.Dacă se va plângede ceva apoi,referindusetot la perioadaadolescenţei, frazeca aceasta suntemblematice: „Nuprea aveam banisămi cumpăr cărţi”(Ibidem, p. 13).

Un fel dealter ego, bibliotecarul Cesare din romaneste descris ca fiind total dezinteresat de totceea ce era în jur în afară de carte: „De ce predareaîn faţa unei brize binemirositoare, când cărţile zacnecitite în rafturi?”, ne împărtăşeşte la un moment datnaratorul gândurile personajului său. Pentru un astfelde iubitor al cărţii, ca şi pentru Eliade mai târziu,nu putea exista ceva mai dureros decât bibliotecamistuită de flăcări: „La lovit cumplit imaginearafturilor. Erau acolo cărţi. Lea şi văzut în gând,cenuşă – şi o sfârşeală fără seamă la mohorât,iar pieptul sa oprit gol, cu o inimă aiurită.” (Luminace se stinge, p. 22)

Se poate presupune că, asemeni lui Cesare, şiscriitorul şi viitorul savant Eliade a judecat pe oriceautor „prin cărţile scrise”, dar deopotrivă prin celecitite. Cititul, setea de lectură împinse la paroxismîi prilejuiseră celui avid el însuşi de cunoaştereo conferinţă („Deliciile erudiţiei”) în care făceacunoscute ascultătorilor cazuri extreme. Unuldintre acestea ni se dezvăluie a fi fost un AntonioMagliabecchi (născut în 1663 la Florenţa), împătimitulcititor care îşi făcuse din carte un fetiş, iar din cititulcărţilor singura raţiune a existenţei. E posibil caacesta să fi fost chiar modelul de la care a pornitautorul în construirea personajului său.

În conferinţă, Eliade dă exemple – excepţii depasionaţi, de împătimiţi ai cărţii, nume de pe altemeridiane, dar ajunge şi la cultura ţării noastre, iarcei citaţi sunt de data aceasta modele propuse cafiind demne de urmat. Vorbind despre Iorga („cel maifecund autor din toată istoria lumii”), despre Hasdeuşi Eminescu, amândoi „bărbaţi geniali şi cu întinselecturi”, Eliade depăşeşte exemplificările celor cedoar „consumă” literatură (în sens larg) şi ajunge la„marii erudiţi”, „oameni cu pasiuni grandioase, trăindo viaţă de înaltă tensiune, de necurmată combustie”,finalizată în noi şi noi cărţi ce vor constitui bucurialecturii altor împătimiţi de cunoaşterea mediată decarte. El vorbeşte acum de „voluptatea erudiţiei”şi, în cunoştinţă de cauză, insistă apoi pe faptul

că „puţini oameni înţeleg ce rară şi savuroasăemoţie conţin, pentru anumiţi savanţi, volumele grele,înţesate cu note, scrise întrun stil cifrat, pe carenul pot pătrunde decât iniţiaţii.” (Op. cit., p. 170)E ca întrun ritual unde numai cei acceptaţi au privilegiul atingerii obiectului considerat de ei sacru.

„Arta şi tehnica lecturii” îşi va intitula el o altăconferinţă, în care iubitorul de carte pledează maiales pentru recitire: „Arta lecturii, aşadar, e în bunăparte arta recititului. Tehnica lecturii e tehnica alegeriişi distribuirii acelor cărţi care merită să fie recitite”(Ibidem, p. 152), iar în acest sens, o pledoariepermanentă va face Eliade pentru existenţa bibliotecii personale, pe lângă cea publică. „Bibliotecapersonală nu este o mobilă în plus, nici o colecţieinertă, de obiecte mai mult sau mai puţin frumoase.Biblioteca personală este o uzină, un depozit imensde forţe spirituale şi de energie – şi e păcat căasemenea depozite sunt atât de rare pe tot cuprinsulRomâniei Mari. Un om care stăpâneşte sau are accesdirect la o asemenea bibliotecă nu este numai unom mai bun decât alţii, ci este şi un om mai tare, maifortificat sufleteşte decât alţii. Pe el durerile îl atingmai puţin. Deasupra lui nefericirile trec mai repede.El are ajutoare nevăzute, cum nu au ceilalţi din jurullui.” (Ibidem, p. 177)

Pledoaria pentru lectură atinge laEliade trepte şi legături originaleşi, întrucâtva, nebănuite cu spirituluman. Hrană a spiritului, metaforă uneorigolită de sens, cartea capătă pentru viitorulsavant valoare concretă. Recomandărilesale (din anii conferinţelor) stau mărturie.Astfel, pledând pentru „un manual deintroducere în tehnica lecturii” şi considerând cartea „o forţă de nutriţie”, Eliadeînţelege lectura ca pe o „tehnică prin careomul ar învăţa ritmurile şi anotimpurile”.Numai aşa „lectura şiar regăsi funcţia eiprimordială, mistică: de a stabili contacteîntre om şi Cosmos, de a aminti memorieiscurte şi limitate a omului o vastă experienţă colectivă”. (Ibidem, p. 122)Şi despre teama pierderii memoriei – la

scară individuală, dar mai ales colectivă –va vorbi şi va scrie adesea Eliade. Pierderea memoriei înseamnă „dispariţia unuitrecut”, iar pentru salvarea acestui trecut,pentru salvarea memoriei noastre şi, deci,

a identităţii omului, trebuie să înţelegem că Bibliotecaeste cea mai de seamă păstrătoare a tot ceea cea gândit şi a creat acesta. De aceea, în interviulcu Henry Rocquet, afirmă la un moment dat:„Bombele atomice pot efectiv să distrugă biblioteci,muzee şi chiar metropole...” (Op. cit., p. 63) Dupăcum vedem, savantul acordă primul loc bibliotecii,păstrătoarea memoriei umanităţii, locul prin carene identificăm ca specie.

Pe o aceeaşi linie se află şi pledoaria pentru scris,pentru poveste, cuvântul care rămâne fiind acela carene salvează de la condiţia de fiinţă pieritoare. Rămânedupă noi povestea noastră spusă, scrisă, mitul care„se prelungeşte în scriere”, pentru că, va afirmascriitorul, „scrierea nu distruge creativitatea mitică”.

Dar Eliade îl pune în aceeaşi ecuaţie şi peascultător/cititor, pe cel care ascultă sau citeştepovestea, deoarece aceasta are funcţia magicăde a ne prelungi viaţa prin restituirea memoriei.

Tot din dorinţa de „a salva timpul”, Eliade va scrieşi va recomanda jurnalul ca o altă formă de a păstramemoria (la scară individuală, dar şi generală). „Îmiplac mult jurnalele intime. Îmi place să surprind unelemomente trăite de autorii lor. Pasiunea de a salvatimpul este motivul pentru care eu însumi ţin unJurnal”, îi va mărturisi el lui Rocquet (Op. cit., p. 152),precum şi nouă, cititorilor săi.

Citite în paralel, conferinţele şi romanul Luminace se stinge, datând, cum am specificat, aproximativdin aceeaşi perioadă, dar şi Jurnalul şi Memoriilesale, vom desluşi mult mai clar constanţa concepţiiloreliadeşti asupra lecturii. În acest sens, ar trebui caîntreaga conferinţă intitulată „Deliciile lecturii” să fiecitită şi citată pentru a vedea încă o dată valoareaCărţii, valoarea erudiţiei pentru scriitorul şi viitorulsavant care, în anii ’30, încă înainte de a scrieoperele sale capitale de istorie a religiilor, îşiconstruise deja propria Weltanschauung, propriaconcepţie despre lume, şi hotărâse săşi trăiascăviaţa în lumina ce nu se stinge niciodată, luminasacră a Cărţii.

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 7 (116) Iulie 20204

4.Iată, aici, unpunct de vederede referinţă: „Cutonul, muzica părăseşteelementul figurativ exterior

şi vizibilitatea intuitivă a acestuia. Din această cauză,ea şi are nevoie pentru sesizarea creaţiilor sale deun alt organ subiectiv, de auz, care, ca şi vederea,nu aparţine simţurilor practice, ci celor teoretice, şieste de natură mai mult ideală decât vederea. Căcicontemplarea calmă, lipsită de dorinţe, a operelorde artă, lasă, desigur, obiectele să subziste liniştite,aşa cum sunt prezente, fără să le nimicească învreun fel oarecare, dar ceea ce prinde ea, nu e ceeace este afirmat în mod ideal în sine însuşi, ci este,dimpotrivă, ceea ce e păstrat ca existent în chipsensibil. În schimb, urechea aude, fără a se îndreptapractic spre obiecte, rezultatul acelei vibrări interioarea corpului prin care nu mai apare figura materială,calmă, ci primul mod mai ideal de a fi al sufletescului”. (G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, vol. II,Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 286)

Hegel arată apoi cum „negativitatea în care intrăaici materialul ce vibrează” şi care este, pe de oparte, „o suprimare a stării spaţiale”, care, la rândulei, este ea însăşi suprimată prin reacţia corpului,face ca „exteriorizarea acestei duble negări, adicătonul” să fie „o exterioritate care se nimiceşte dinnou pe sine în naşterea sa prin însăşi existenţasa şi dispare în sine însuşi”. (Ibidem, p. 287)

Prin această „dublă negare a exteriorităţii carerezidă în principiul tonului”, acesta „corespundesubiectivităţii interioare, întrucât sunetul – care esteîn sine şi pentru sine deja ceva de natură mai idealădecât corporalitatea subzistentă pentru sine în modreal – renunţă şi la această existenţă de natură maiideală, devenind în felul acesta mod de exteriorizareadecvat interiorului”.Şi aci încep comparaţiile (pe fondul întrebării

privind „natura interiorului”): „tonul, luat pentrusine, ca obiectivitate reală, este, în comparaţiecu materialul artelor plastice, ceva cu totul abstract...De aceea, exprimării muzicale i se potriveşte numaiinteriorul cu totul lipsit de obiect, subiectivitateaabstractă ca atare. Acesta este eul nostru cu totulgol, eul fără vreun alt conţinut. Din această cauză,principala sarcină a muzicii va fi să lase să răsunenu obiectivitatea însăşi, ci, dimpotrivă, felul în careeste mişcat în sine eul cel mai intim potrivit subiectivităţii sale şi sufletului ideal al lui.”

În esenţă, deci, „felul în care este mişcat în sineeul”, şi niciun fel de exterioritate, având a seadresa „interiorităţii subiective cele mai intime”.Muzica este astfel „arta obiectivităţii care acţioneazănemijlocit asupra sentimentului însuşi”; în muzică,„exteriorizarea” nu duce la o obiectivitate care sărămână spaţială, ci, „prin plutirea ei liberă şi lipsităde consistenţă, se arată a fi o comunicare care, în locsă aibă subzistenţă pentru sine însăşi, trebuie să fiesusţinută numai de interiorul subiectiv şi nu trebuiesă existe decât pentru interiorul subiectiv. Astfel, tonuleste, fără îndoială, o exteriorizare, şi o exterioritate,dar o exteriorizare care, tocmai prin faptul că esteexterioritate, se suprimă îndată pe sine.” (Idem, pp.287288) „Abia a prinso cu urechea şi deja aceastăexterioritate a amuţit: impresia care trebuie să aibăloc aici se interiorizează îndată; tonurile răsună numaiîn străfundul sufletului, a cărui subiectivitate idealăeste cuprinsă şi pusă în mişcare.” (Ibidem, p. 288)

Este adevărat, această „interioritate lipsită deobiect” constituie „natura formală a muzicii”. Fărăîndoială, muzica „are şi ea un conţinut, dar nu însensul artelor plastice şi nici în cel al poeziei, căciceea cei lipseşte este tocmai concretizarea eiîn exterior în figuri obiective, fie în formele unorfenomene exterioare, reale, fie în obiectivitateaproprie reprezentărilor şi concepţiilor spirituale”.(Ibidem)

Aşadar, muzica se deosebeşte de toate celelaltearte (arhitectura, sculptura, pictura, poezia) atât înprivinţa materialului, cât şi în privinţa formei „pe careo îmbracă conţinutul spiritual”; se deosebeşte încă

şi prin aceea că „muzica păstrează un anumit raportfaţă de conţinutul pe care îl exprimă”, asociinduse„la sentimente, reprezentări, consideraţii exprimatedeja verbal”.

Întro formulare sintetică, Hegel prezintă „caracterul general al muzicii”: „Dacă în arta clădituluiconţinutul care trebuie să se exprime în formearhitectonice nu se încorporează integral în figurăca în operele sculpturii şi ale picturii, ci rămânedistinct de ea ca de un mediu exterior înconjurător,tot astfel şi în muzică, ca artă cu adevărat romantică,identitatea clasică dintre interior şi existenţa luiexterioară este iarăşi dizolvată întrun fel asemănător,deşi invers, în care arhitectura, ca mod simbolic dereprezentare artistică, nu fusese în stare să realizezeacea unitate. Căci interiorul spiritual trece de lasimpla concentrare a sufletului la intuiţii şi reprezentări şi la formele acestora elaborate de imaginaţie,în timp ce muzica rămâne mai mult aptă să exprimenumai elementul afectivităţii, învelind reprezentările

spiritului exprimate pentru sine în sunetele melodiceale sentimentului întocmai cum arhitectura, îndomeniul său, împrejmuieşte – se înţelege, închisrigid – statuia zeului cu formele inteligibile alecoloanelor, pereţilor şi grinzilor sale”. (Ibidem, pp.289290) Comparaţia cu arhitectura este motivată prinfaptul că „nuşi ia formele sale din ceea ce este dat,ci din invenţia spirituală”; „acelaşi lucru îl face muzicaîn domeniul său, întrucât, pe de o parte, ea ascultăde legile armoniei tonurilor independent de expresiasentimentului, legi care se bazează pe raporturicantitative, iar pe de altă parte ea se supune adeseaformelor regularităţii şi simetriei atât în revenireatactului şi a ritmului, cât şi în privinţa altor formaţiiale tonurilor ... astfel încât ea îmbină în sine douăextreme, care devin uşor independente una faţăde cealaltă. Mai ales prin această autonomizaredobândeşte muzica un caracter arhitectonic,când, liberată de funcţiunea de a exprima sufletul,îşi construieşte, plină de invenţie şi potrivit legilormuzicale, un edificiu de tonuri pe seama ei însăşi.”(Ibidem, p. 290)

5.Cea mai mare înrudire există între muzicăşi poezie, „întrucât ambele se folosesc deacelaşi material sensibil, de ton”, existând,totuşi, „o foarte mare deosebire atât în privinţa modului de tratare a tonurilor, cât şi în ceea ce priveştemodul de exprimare”. (Ibidem, p. 294)

Este însă de reţinut că „preponderenţa uneiadintre aceste arte o dezavantajează pe cealaltă.De aceea, când textul, ca operă de artă poetică,are pentru sine o valoare absolut de sine stătătoare,el nu trebuie să aştepte decât un sprijin neînsemnatdin partea muzicii. Astfel, de exemplu, în coruriledramelor antice muzica nu era decât un acompaniament secundar. Dimpotrivă, când muzica obţinepoziţia a ceva independent, pentru sine, textul, înceea ce priveşte realizarea lui poetică, poate fi cevanumai superficial şi trebuie să se oprească la sentimente generale şi la reprezentări rămase pe plangeneral”. (Ibidem, p. 296. Este de precizat „că dintretoate artele muzica are cea mai mare posibilitatesă se elibereze nu numai de orice text real, ci şi deexprimarea oricărui conţinut determinat”; dar muzica

se înalţă „la nivelul adevăratei arte” numai atunci„când în elementul sensibil al tonurilor şi în figuraţialor variată este exprimat ceva de natură spiritualăîn mod adecvat”. Ibidem, pp. 297, 298.)

În acest context ar fi încă de adăugat uneleconsideraţii privind „efectul subiectiv al tonurilor”,element care „rezidă în modul în care ajunge la noiopera de artă muzicală spre deosebire de alte operede artă”, anume: „întrucât tonurile nu posedă pentrusine o subzistenţă obiectivă, durabilă, cum posedăclădirile, statuile şi tablourile, ci ele dispar deja odată cu răsunetul lor fugitiv, opera de artă muzicalăare nevoie, în parte din cauza acestei existenţemomentane a tonurilor, de reproducţie mereurepetată. Dar necesitatea unei astfel de îmbierireînnoite are şi o semnificaţie mai adâncă”. (Ibidem,pp. 305306)

Este astfel delimitată poziţia muzicii în sistemulartelor, subliniindui specificul şi capacitatea de intrareîn prezenţă prin particularităţile actului muzical.

6.Poezia, ca formă a artei, „este artavorbirii, este – scrie Hegel – al treilea ce,este totalitatea care uneşte în sine celedouă extreme, adică artele plastice şi muzica, peun plan superior, în domeniul interiorităţii spiritualeînsuşi”. (Ibidem, p. 358) Motivarea este semnificativăpentru a înţelege unitar complexul formelor artei:„Deoarece, pe de o parte, asemenea muzicii, poeziaconţine principiul perceperii de sine a interiorului cainterior – ceea ce lipseşte arhitecturii, sculpturii şipicturii – pe de altă parte, ea se desfăşoară în câmpulreprezentării, intuiţiei interioare şi al sentimentuluiînsuşi ca o lume obiectivă care nui lipseşte cu totulmoduluideterminat al sculpturii şi al picturii şi estecapabilă să exprime mai complet decât orice artătotalitatea unui eveniment, o succesiune şi o variaţiede mişcări ale sufletului, de pasiuni, reprezentărişi desfăşurarea încheiată a unei acţiuni”. (Ibidem,pp. 358359)

Ca totalitate însă, continuă Hegel, poezia „trebuie,pe de altă parte, deosebită iarăşi în chip esenţial deartele determinate ale căror caractere le uneşte însine”; „cum am văzut, muzica are în comun cu poeziasunetul ca material exterior... Deoarece cu toate căsufletul în desfăşurarea melodiei şi în raporturile eifundamentale simte interiorul obiectelor sau propriulsău interior, totuşi nu interiorul ca atare este ceeace conferă muzicii caracterul ei specific, ci sufletulîmpletit în chipul cel mai strâns cu sunetul ei şielaborarea acestei expresii muzicale. Acesta estecazul în măsură atât de mare, încât muzica devinecu atât mai mult muzică şi artă de sine stătătoare, cucât precumpăneşte mai mult în ea încorporarea vie ainteriorului în sfera tonurilor şi nu spiritualul ca atare”.(Ibidem, pp. 260261) Explicaţia raporturilor cu poeziaeste dea dreptul ingenioasă: „Spiritul îşi retrageconţinutul din lumea tonului ca atare, revelânduse încuvinte, care, desigur, nu părăsesc cu totul elementulsunetului, dar îl coboară la nivelul unor simple semneexterioare ale comunicării. Anume, datorită acesteiîmpliniri cu reprezentări spirituale, tonul devine sunetvorbit şi cuvântul, la rândul său, devine din scop însine un mijloc lipsit de autonomie, de exprimarespirituală… acest fapt determină deosebirea esenţialădintre muzică şi poezie. Conţinutul artei cuvântuluieste întreaga lume a reprezentărilor elaborate cu obogată imaginaţie… O dată cu muzica, arta renunţăla încorporarea spiritualului întro figură prezentă,perceptibilă cu simţul văzului; în poezie ea părăseşteşi elementul opus al sunetului şi al perceperii lui”…(Ibidem, p. 361)

Specificul poeziei „constă simplu în degradareamenţionată mai sus a modului sensibil de apariţie şiîn elaborarea întregului conţinut poetic”; „dată fiindaceastă retragere a conţinutului spiritual din materialulsensibil, se pune întrebarea: ce va forma oare înpoezie adevărata exterioritate şi obiectivitate dacă nutonul e ceea ce o constituie? Putem răspunde simplula această întrebare: însăşi reprezentarea şi intuiţiainterioară.

Muzică şi poezieîn unitatea formelor de stil (II)

Acad. Alexandru BOBOC

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 7 (116) Iulie 2020 5

PreliminariiProblema identităţii are un caracter

ontologic. De aceea, nu poate fidezrădăcinată. Când în viaţa cuivaapar probleme de identitate, adeseaele sunt clasificate drept boli mintale,cum ar fi schizofrenia.

În general vorbind, identitateapersonală este bazată pe înrudirede sânge sau cultură, istorie comună,sensul apartenenţei, limbă.

Limba reprezintă un elementdeosebit de important pentru identitate,pentru că ea contribuie la formareaconştiinţei şi construieşte sensulapartenenţei şi astfel dă naştereloialităţii faţă de grup, de comunitate,de naţiune. Ceea ce Karl Deutschspune despre comunitate poate fiaplicat la fel de bine la naţiune. Comunitatea, scrie el, este un sistem desimboluri sociale standardizat, adicăo limbă „ce permite un model integratsau o configurare de comunicare,amintire şi acţiune.” (Vezi Paul Stock,„Towards a language of ‘Europe’:History, rhetoric, community”, în TheEuropean Legacy, vol. 22, nrs. 56,AugustSeptember 2017, p. 648)

Când comunicăm, la nivel conştientizat sau neconştientizat, comunicămcine suntem, ceea ce înseamnă că nefacem disponibili altora sau, mai mult,ne oferim pe noi înşine altora, iar acestfenomen este o lucrare sinergetică,divină şi umană, pentru că noi oferimceea ce, de fapt, am primit de laDumnezeu.

Vorbind despre dimensiunea ontologică a identităţii noastre, scriitoareaPatricia Snow („Empathy is not charity,”în First Things, nr. 276, October 2017,p. 45) precizează că „singur Dumnezeuare puterea de a conferi identitateşi individualitate fiinţei umane”.

Deci, atunci când în procesulcomunicării noi oferim, oferim ceeace am primit de la Dumnezeu. Şidacă identitatea personală e un dar,la fel este şi identitatea culturalăşi naţională. Nui se poate cereunei persoanesă renunţe la ea.

Când JohanGoldberg scriecă misiuneanoastră azi este

să uităm identitatea noastră culturalăşi să promovăm diversitatea (veziR.R. Reno, „You better like it,” în FirstThings, nr. 286, October 2018, p. 49),el ignoră caracterul ontologic al identităţii, căci cultura şi identitatea suntelemente existenţiale fundamentale,şi confundă diversitatea identităţilorcu diversitatea ca un amestec deelemente fără caracter şi formăspecifică. El, de asemenea, opuneidentitatea diversităţii, ca şi cumindividualitatea distinctă nu ar puteaexista în context de diversitate.

Naţiune şi naţionalismO naţiune este întemeiată pe

„unitate de neam, limbă şi tradiţii, peconştiinţa apartenenţei reciproce, dar şia apartenenţei la un grup, pe un sentiment întărit de durata şi durabilitatea

grupului respectiv saua neamului pe acelaşiteritoriu.” (TheodorDamian, „Naţionalismşi patriotism laEminescu”, în VatraVeche, an XI, nr. 4(124), aprilie 2019,

p. 6) După cumziaristul MaxFisher a auzitanul trecut încălătoriile luiprin Europa, încontextul consolidării drepteipolitice în multe locuri, identitatea estetemelia unităţii de grup, iar identitateanaţională, în special, care adesea esteasociată cu dificil câştigata suveranitatenaţională bazată pe o puternică dorinţănaturală umană de apartenenţă, dea se simţi în siguranţă, nu poate fiignorată cu uşurinţă, câtă vreme eaeste înrădăcinată în cultura popularăşi zidită în ordinea internaţională, darmai mult ca orice, în conştiinţa oamenilor. (Max Fisher, „Borders, nationalismand the fight for a unified Europe”, înThe New York Times, vol. CLXVII, nr.58016, Saturday, July 7, 2018, p. A7)

Naţionalismul este, deci, capatriotismul: un ataşament puternic,o dragoste specială pentru grupul dincare cineva face parte, grup cu valorilesale, cu istoria sa şi cu alte caracteristici specifice.

Relativism: Erodarea obiectivităţiiPr. Theodor DAMIAN

Formele spirituale sunt acelea care iau loculsensibilului şi care oferă materialul ce trebuiesă fie elaborat, după cum mai înainte am avutmarmura, metalul, culoarea şi tonurile muzicale”. (Ibidem,p. 362) Materialul (oricât de divers este) „nu devine poeticprin simplul fapt că este încorporat în general în reprezentare… reprezentarea nu este decât materialul şi elementulcare numai întrucât îmbracă o nouă formă prin mijlocireaartei devine o formă adecvată poeziei… nu reprezentareaca atare, ci imaginaţia artistică este aceea care face caun conţinut oarecare să fie poetic”. (Ibidem, p. 363)

Imaginaţia poetică „trebuie să ţină în primul rând caleade mijloc între generalitatea abstractă a gândirii şi corporalitatea sensibilă şi concretă, aşa cum am învăţat socunoaştem pe aceasta în reprezentările realizate în arteleplastice”; „imaginaţia poetică trebuie să satisfacă cerinţelepe care leam stabilit... referitor la orice creaţie artistică,adică, în ceea ce priveşte conţinutul său, acesta trebuie săfie scop pentru sine şi, oricare ar fi acest conţinut, să fie elaborat în interes purteoretic, ca o lume în sine independentă şi încheiată în sine... numai în acest caz,prin felul în care este înfăţişat, conţinutul este un întreg organic, aşa cum cerearta”. (Ibidem, p. 364)

Poezia trebuie „săşi exprime plăsmuirile prin mijlocirea limbajului. Dupăaceea, poezia trebuie săşi mai asume o dublă obligaţie. Anume, pe de o parte,trebuie săşi organizeze munca interioară în aşa fel încât aceasta să se poatăsupune complet comunicării prin limbaj; pe de altă parte, nui este îngăduit sălase acest element al limbii aşa cum este întrebuinţat în conştiinţa obişnuită, citrebuie săl trateze poetic”. (Ibidem, p. 368) Şi atunci când foloseşte conceptelecurente, poetul „le modifică în înţelesul lor, scoate la lumină originile lor plasticeintuitive şi pune în ele, prin legătura în care le aşază, accente pe care altfel noinu le cunoaştem în ele. Aceasta tocmai însă nul împiedică pe poet să exprimeceea ce în vorbirea uzuală de fiecare zi nu ştim să exprimăm.” (N. Hartmann,Estetica, Bucureşti, 1974, p. 195)

În felul acesta, poezia aduce „un fel de mărturisire de sine. Ea dezvăluiesingură principiul constructiv al produsului ei, al operei poetice. Şi limba ei înimagini îi este complet suficientă esteticianului”; „darul de a pătrunde cu privireapână la ceea ce este cu adevărat semnificativ, şi de al spune în limbajul vieţii –adică al faptelor şi al suferinţelor, al urii şi al iubirii – este şi rămâne un dar rar”.(Ibidem, pp. 195, 204)

Se poate vorbi de o unitate a formelor artei prin „modul exterior în careapare un conţinut oarecare, conform regulilor artei”: „Ceea ce în arteleplastice este figura perceptibilă cu simţurile şi exprimată în piatră şiculoare, ceea ce este în muzică armonia însufleţită şi melodia”, „pentru expresiapoetică” poate fi „numai reprezentarea însăşi”, căci poezia „îşi plăsmuieşte îninterior un conţinut fără să recurgă la figuri exterioare reale şi la dezvoltărimelodice”. (G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 399) Dar, fără îndoială, în poezie „pretenţiala adevăr este ridicată cu ceva mai mare insistenţă. Poeţii mint prea mult, ziceaNietzsche, şi el avea în vedere efectul de dezorientare, de corolare în frumoscare face obstacol intuirii vieţii în adevărul ei. Dacă lucrurile stau astfel, întrebareaaceasta poate fi lăsată aici la o parte. Că poezia însă este lesne expusă acestuipericol, nu se poate nega”. (N. Hartmann, Estetica, p. 316) Materialul unei poezii„nu pretinde totuşi, chiar în limitele naturalului, la adevăr în sensul existenţeireale... Numai copiii citesc poveştile însoţindule de reprezentări ale realităţii.Adultul are ştiinţă de irealitatea lucrului povestit, sau, mai corect: de indiferenţapoeziei faţă de realitate şi irealitate”. (Ibidem)

7.Ideea unităţii formelor artei conduce, prin chiarformele diferite de modelare în acestea, la fundamentulacestora în „spiritul absolut” (arta este, pentru Hegel,forma centrală a acestei etape a spiritului) şi permite, credem,şi următoarea „latură”: aşa cum sunt unitare întrun momental afirmării specifice în istoria culturii (concepţia lui Hegel esteedificatoare în acest sens), aceste forme suportă solidar (deşi înmodalităţi diferite) şi dezarmonizarea, ruperea unităţii în culturileîn criză (ca dereglare, dar şi ca semn de creştere), aşa cumo arată şi arta în ceea ce se numeşte „postmodern”, mediu încare părăsirea canoanelor clasice şi căutarea unor căi noi esteîn derulare, oricum greu de cuprins în generalizări sub schema:ce e bine şi ce e rău.

De aceea, poate că este mai adecvat să se înlocuiascănerăbdarea, radicalismul schimbărilor cu un sentiment alaşteptării (cultivat cu patos cândva de romantici, însingurat şisecat de trăire valorică în zilele noastre), ca o condiţie a anunţăriiunui nou început. Este de reţinut că anunţaseră cândva aceasta

Hegel pentru secolul XIX, Nietzsche pentru secolul XX. („Să salutăm împreună,se adresa Hegel auditoriului în 1816 la Heidelberg, aurora unor timpuri frumoase,timpuri când spiritul acoperit până acum de cele exterioare poate reveni la sineînsuşi”… Prelegeri de istoria filosofiei, I, 1963, p. 6) „Nihilismul – scria Nietzsche –se află în faţa uşii”. „Ce înseamnă nihilism? Că valorile supreme se devalorizează (entwerten). Lipseşte scopul, lipseşte întrebarea de ce”; „întrun fel, nesunt necesare noi valori.” (Der Wille zur Macht. Versuch einer Umwertung allerWerte, în Werke, Auswahl II, pp. 314, 315, 316, 318)

Nu se vede momentan un „vestitor” al unei alte ordonări valorice în epoca (decultură şi civilizaţie) în care a intrat omenirea contemporană (cam după cel de AlDoilea Război Mondial, când au început disputele în jurul modelelor metodologiceşi de concepţie), întro susţinută pledoarie pentru pluralism şi poliperspectivă.

Încă nu sa „definit” timpul în care trăim. „Wozu Dichter in dürftiger Zeit?”(La ce bun poeţi în timpuri de restrişte? Fr. Hölderlin, Brot und Wein, înGedichte, Reclam, 1978, p. 127; reluare, ca temă de dezbatere filosofică, deM. Heidegger, Wozu Dichter?, 1936, Holzwege, 5. Aufl., 1972.), este o întrebarece priveşte şi cultura vremii noastre! Ceea ce nu motivează nicicum pierdereasperanţei: „Je crois que l’espoir fait partie de l’homme”, scria Jean Paul Sartre(Le Nouvel Observateur, nr. 800, 1980); nui de uitat nici darul de a vorbi şi limba ca„mod de a locui în lume”, ceea ce pune ca temă (şi sarcină a comportamentuluiuman) recondiţionarea discursului, în al cărui limbaj să domine latura semantică,nu cea magică (însoţitoare, totuşi în orice discurs bine constituit). Poate că vorbitorii ar trebui să înveţe să utilizeze, la valoarea ei reală, melodia vorbirii, cumva,ca Grecii de odinioară, să reuşească în acelaşi timp să vorbească şi să cânte!Oricum, cântul (cu regulile lui stricte) nu tolerează derapaje, şi dacă nul reuşeşti,eşti pierdut! Şansa pe care o dă limbajul (forma de „a locui” în lume) a dispărut!

În cultură acţionează „ca un prim element” „ideea de voinţă culturală”, dar „pelângă acest element volitiv, în voinţa culturală mai există un element în acelaşitimp intelectual şi sentimental, care constă dintrun postulat optimist, din credinţacă temele culturale ale omenirii nu sunt istovite, că omenirea mai are încă sarcinimari înaintea ei şi că sufletul omenesc stăpâneşte mijloacele de a se apropia deaceste ţeluri”. (T. Vianu, Filosofia culturii, în Opere, 8, Bucureşti, Editura Minerva,1979, pp. 154155)

Mai încurajator încă sună cuvintele: „Forma estetică a creaţiei în om estesuperioară tuturor celorlalte forme de creaţie... Aceasta este marea, unicalibertate, în felul ei, a celui ce intuieşte şi creează artistic”. (N. Hartmann, Estetica,Bucureşti, Editura Univers, 1974, p. 524)

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 7 (116) Iulie 20206

Identitatea personală şi naţională estecultivată şi dezvoltată în om prin cunoaştereaarborelui său genealogic, a istoriei şi experienţelor semnificative de grup. Această educaţieîncepe acasă şi continuă toată viaţa. Aţi cunoaştepropria istorie şi pe aceea a ţării tale este la fel deimperativ cum e cunoaşterea oricărei alte materii destudiu în şcoală, cum ar fi matematica sau gramaticapentru orice persoană educată.

Naţionalismul implică, de asemenea, asumareatrecutului. Totuşi, acesta nu poate fi asumat doar înposibilele lui aspecte negative, ci şi în cele pozitiveşi în realizările istorice care îl fac pe om să fiemândru de această apartenenţă.

Fiind legat de identitate, iar identitatea de valorice adesea sunt considerate sacrosancte, cum ar fireligia, străbunii, tradiţia, ţara mamă, naţionalismuleste considerat o valoare în el însuşi, o sursă demândrie şi demnitate. Acest fel de înţelegere esteîn mod clar diferit de naţionalismul şovin ce implicădiscriminarea împotriva altor grupuri sau naţiuni.

După cum părintele Constantin Galeriu spunea,„Aşa cum fiinţa umană acumulează în memoriasa o anumită experienţă de viaţă, în baza căreiaîşi modelează personalitatea, la fel e şi cu naţiunile,care sunt înrădăcinate în propria lor tradiţie reflectată în caracteristicile lor specifice la nivel personalşi comunitar”. (Vezi Răzvan Codrescu, „Naţiunileşi Biserică naţională”, în Certitudinea, an II, nr. 26,2018, p. 2) Explicând că naţiunile sunt parte dinordinea divină şi nu o simplă făcătură umană,părintele Galeriu insistă asupra faptului că „nuexistă omenire abstractă, necondiţionată; omenirea există doar încorporată în naţiuni.” (Ibidem)

În consecinţă, a fi parte dintro naţiune şi apoia o iubi este, simplu, natural şi normal.

Totuşi, nu toată lumea gândeşte aşa.În articolul său „Cum liberalii îşi pot reclama

naţionalismul”, publicat în New York Times (International edition, Monday, March 5, 2018, p. 1),Yasha Mounk pretinde că „nu e nimic natural înideea de naţiune. Forma ei modernă sa constituitca rezultat al alterărilor politice deliberate şi princonstruirea de mituri elaborate.”

Două lucruri trebuie observate aici: întâi, naţionalismul, mai ales când e criticat, nu se referă la istoriamodernă, când imperiile au căzut şi naţiunile şiaucâştigat independenţa. Iubirea de grup, trib, naţiuneeste mult mai veche decât timpul când termenul„naţiune” a început să desemneze grupuri şi triburi.În al doilea rând, culturile naţionale care ne dauidentităţi specifice pot fi înţelese ca obstacole numaiatunci când unul vrea să invadeze şi să cucerească,fapt care azi poate fi realizat nu cu arme şi armateca în trecut, ci în multe feluri, mult mai subtile,puternice, sofisticate şi deci periculoase.

Aşadar, naţionalismul, câtă vreme nudegenerează în şovinism, trebuie văzutca o virtute, nu viciu, deoarece culturilenaţionale „sunt însăşi substanţa din care ne construim vieţi semnificative.” (Gilbert Meilaender and PeterMeilaender, „Fences and neighbors,” în First Things,nr. 285, AugustSeptember, 2018, p. 23)

Se poate pune întrebarea: ce e negativ în tendinţade a iubi şi menţine identitatea naţională, chiar şi însituaţii unde, pe lângă majoritate, locuiesc şi alteminorităţi? Ar trebui ca cineva să înceteze aşi iubiţara pentru că acolo locuiesc paşnic şi alte grupuriminoritare? Ar fi corect pentru minorităţile albe cetrăiesc în naţiuni negre din Africa, de exemplu, săîncerce să le schimbe cultura şi valorile? Coloniştiiau făcut exact acest lucru în Africa, America Latinăşi alte locuri şi aceasta a fost o tragedie! Cu altecuvinte, minorităţile nu pot dicta ce valori trebuie săadopte majoritatea, câtă vreme majoritatea permiteminorităţilor să trăiască potrivit valorilor lor specifice.

Cât de polarizată a devenit lumea noastră cuprivire la problema naţionalismului este evident înafirmaţii ale unor importante personalităţi din naţiuniimportante pe scena globală azi, cum ar fi preşedintele Emmanuel Macron al Franţei şi preşedinteleDonald Trump al SUA. În definiţia lui EmmanuelMacron, „patriotismul este opoziţia exactă a naţionalismului; naţionalismul care implică întâi grija fatăde noi înşine, de interesul nostru, este o trădare apatriotismului”, implicând deci că patriotismul constăîntâi în grija şi dragostea faţă de alţii. (Vezi PeterBaker, „Trump bashes Macron and defends decisionto skip cemetery visit”, în The New York Times,Wednesday, November 14, 2018, p. A6)

Acest lucru sună ironic câtă vreme prin „alţii”,preşedintele francez se referă desigur la străini,în contextul migraţiei curente a străinilor în Europa.Şi exact contrariul presupunerii sale, patriotismul,adică dragostea de părinţi, de ţara mamă, destrămoşi, înseamnă ceea ce Macron pare săînţeleagă prin naţionalism.

Identificarea între naţionalism şi patriotisma fost exprimată în mod deosebit de accentuatde către preşedintele SUA, Donald Trump: „Ştiţi cesunt? Sunt un naţionalist, ok? Sunt un naţionalist.Naţionalist… Folosiţi acest cuvânt. Folosiţi acestcuvânt. Un naţionalist total în sensul adevăratal cuvântului. Sunt unul care îşi iubeşte ţara”, aexclamat el la o adunare politică în Houston, Texas.(Idem, „You know what I am? I’m a nationalist”,în The New York Times, vol. CLVIII, nr. 58125,Wednesday, October 24, 2018, pp. A1213.)

Această declaraţie puternică a preşedinteluiTrump vine în contextul în care dragostea de ţară,de neam, naţiune este considerată, de mulţi maeştriai suspiciunii, o infracţiune; curând, promotorii unuianumit soi de globalism desfigurat vor cere caaceasta să fie pedepsită.

Acest tip de manipulare a sensului celor doi

termeni, naţionalism şi patriotism, aşa cum observăscriitorul Daniel Corbu („Romania 100 ori despreglobalism, naţionalism şi identitate naţională”, înFeedback, an XV, nr. 910, septembrieoctombrie2018, p. 2), reprezintă o încercare de schimbarea valorilor stabilite, de creare şi promovare a uneiconfuzii programatice, un atac la valoareafundamentală a identităţii.

Europa, cel puţin, ar trebui să devină o uniunede naţiuni, unitate în diversitate; ea „nu trebuiedeznaţionalizată câtă vreme degradarea valorilortradiţionale şi prohibiţia patriotismului” reprezintăo ameninţare existenţială serioasă, după cum scrieTomio Okamura. (Vezi Philip J. Heijmans, Hanade Goeij, „Protests greet far right leaders”, în TheNew York Times, vol. CLXVII, nr. 57814, Sunday,December 17, 2017, p. A4) Numai cultivarea conştiinţei cu privire la ireductibilitatea spiritului uman,a libertăţii şi valorilor poate oferi omului şi naţiuniiputere şi demnitate.

Identitate, naţionalism, globalismGlobalizarea a fost definită în prea multe feluri, dar

o definiţie simplă indică abilitatea de a împărtăşi: maimult, mai repede, mai uşor. Nu există nimic negativ aici.

De ce este deci globalizarea adesea perceputăca fiind un duşman al identităţii, naţionale în special?Depinde de cine vorbeşte şi de interesul pe care îlare. Cel ce o defineşte face din ea ceea ce vrea elca ea să fie. El cultivă o hermeneutică a suspiciuniişi suspiciunea va creste şi se va răspândi. Acrobaţiilepolitice trebuie să fie demascate şi combătute, pentruobiectivitatea procesului, prin voinţa de a ascultaşi partea cealaltă: audietur et altera pars.

Globalizarea nu este un fenomen nou. A existatşi a lucrat în timpuri (şi chiar azi) când frontierelegeografice şi culturale erau norma şi când sensulde identitate al oamenilor era foarte puternic, dacăne gândim doar la Helenism sau la Imperiul Roman,sau chiar Otoman sau AustroUngar.

Faptul că globalizarea şi frontierele sau naţionalismul nu sunt realităţi antagoniste se vede şi dintroaltă declaraţie a preşedintelui Statelor Unite, DonaldTrump. În timp ce Statele Unite sunt o putere globalăşi globalizatoare, în cuvântarea lui inaugurală capreşedinte, el a militat pentru „reînnoirea frontierelor,solidaritate şi reconsolidare naţională”. (R.R. Reno,

„Globalism vs. nationalism”, în First Things, nr. 272,April 2017, p. 4)

Vorbind cu intensitatea unui ultimatum, cuvintelelui Donald Trump ne amintesc faptul că precumidentitatea personală implică o constantă reconfigurare a memoriei, la fel, identitatea naţională, undesentimentul apartenenţei la grup sau ţară poate fislăbit din când în când, are nevoie de reconsolidare.

Pentru a accentua antagonismul dintre naţionalismşi globalism, unii autori însoţesc substantivele deadjective, de epitete în sensul mesajului pe care vorsăl transmită, cum ar fi, de exemplu, „naţionalismmetodologic” pentru naţionalism şi „interdependenţăglobală” pentru globalism, pentru a accentua câtde negativ este primul şi cât de natural şi pozitiveste al doilea. (Cornel Ungureanu and Paolo Monti,„Habermas on religion and democracy: Criticalperspectives”, în The European Legacy, Vol. 22,nrs. 56, AugustSeptember 2017, p. 524)

Această retorică delapidantă, menită să avansezeagenda mai mult sau mai puţin ascunsă a unora,ignoră faptul că aţi iubi întâi familia şi ţara esteun lucru absolut natural. Există o ierarhie în toateşi totul începe cu şi de la sine, nu în sensul egoistal termenului, şi după acea merge mai departe

în cercuri, precum undele produse de o piatrăaruncată în lac.

Chiar teologic vorbind, îndemnul lui Iisus Hristos„să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Marcu 12, 31), implică faptul de a te iubi pe tineîntâi.

Această retorică ignoră, de asemenea, faptul căglobalizarea funcţionează foarte bine în sistemul defrontiere şi, ca dovadă, ne putem gândi, între altele,la comunicare, comerţ, turism şi altele asemenea.

În plus, e o greşeală simplistă să opui globalismului naţionalismul ca şi cum cineva ar trebuisă ţină cu o parte sau alta şi apoi chiar să aibăsentimentul vinovăţiei de a fi blamat una din două,evident, partea opusă, când, în realitate ambelefenomene au implicaţii pozitive în viaţa omuluişi a societăţii. Aşa cum Gilbert şi Peter Meilaenderne reamintesc, a trăi în permanentă tensiuneconstructivă „între particular şi universal în iubirile

noastre, în loialităţile şi ataşamentele noastre, esteparte integrantă a vieţuirii umane.” (Op. cit., p. 22)

De fapt, cu cât mai mult ne globalizăm, cuatât simţim nevoia de a ne exprima identitatea, aşacum se poate demonstra că fenomenul identităţiipersonale nu împiedică fenomenul impersonal alglobalizării. Fabio Cinelli exprimă acest lucru astfel:„În timpuri de globalizare crescândă oamenii vorsă revină la rădăcinile lor.” (Vezi Katrin Brennhold,„Bavarian millenials embrace tradition for Oktoberfest”, în The New York Times, Thursday, October 11,2018, p. A6)

Cu alte cuvinte, globalizarea, în loc de a fi considerată ca antagonistă identităţii, chiar o stimulează.

Frontiere şi identitateDiversitatea culturală trebuie înţeleasă ca o

binecuvântare, nu ca o ameninţare. Totuşi, aceastaimplică frontiere, întâi în mintea oamenilor, câtăvreme diversitatea implică identitate, apoi, chiarla nivel geografic.

Când Patricia Snow (Op. cit., p. 44) scrie că trăimîntro lume de „graniţe poroase şi identităţi împletite”,asta nu înseamnă că putem generaliza. Da, graniţeporoase în unele locuri, dar şi graniţe rigide în altele.Încă nu călătorim în toată lumea fără viză. Şi expresia„identităţi împletite” trebuie luată în sens relativ. Întâi,ce este o identitate împletită? Că cineva este rusamerican? Sf. Ap. Pavel a fost un evreu roman.Cosmopolitismul nu e o invenţie modernă. Trebuiedoar să ne gândim la Atena, Efes, Ierusalim înantichitate. În articolul lor „Garduri şi vecini”, Gilbertşi Peter Meilaender oferă o solidă analiză teologicăa problemei graniţelor şi naţiunilor. Cu exemple denaţiuni şi frontiere existând în Vechiul Testament întemeiul voinţei şi ordinii lui Dumnezeu, şi cu exempledin cuvântarea Sf. Pavel în Areopag în Atena(Faptele apostolilor 17), autorii argumentează căpentru a fi buni cetăţeni ai lumii trebuie să învăţăma fi buni cetăţeni ai lumilor mai mici care suntnaţiunile noastre. Ei scriu: „Am face o nedreptateumanităţii noastre dacă nu am avea un sens specialal obligaţiei faţă de cei apropiaţi ai noştri prin fireşi istorie.” (Op. cit., pp. 2122) Şi, ceea ce este maidificil de remarcat, este că şi cele mai importantegarduri servesc, în providenţa divină, „nu ca bariereale unei vieţi comune, ci ca invitaţii.” (Ibidem, p. 24)

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 7 (116) Iulie 2020 7

Iar invitaţiile implică relaţii bune de vecinătate,respect reciproc şi bunăvoinţă. Aceasta estebaza deschiderii cuiva spre oaspeţi. Totuşi,când cineva îşi află casa invadată, ocupată, cândproprietarul va fi forţat săşi schimbe obiceiurile şimodul de viaţă din cauza străinului neinvitat, aceastanu va duce la pace. Încercând să argumentezeîmpotriva frontierelor, analistul politic Joseph Carensspune că „graniţele au paznici, iar paznicii au arme.”(G. Meilaender, P. Meilaender, op. cit., p. 22)

Da, este adevărat, totuşi asta nu înseamnă conflictdecât atunci când nu se respectă teritoriul celuilalt,posesiunile, valorile, persoana, comunitatea, aşa cumfiecare vrea să fie respectat de ceilalţi. Respectulface ca armele să nu fie necesare.

Johan Goldberg pleacă de la premisa că noi dejatrăim întro lume fără frontiere şi că ceea ce trebuiesă facem este nu a apăra graniţele ţării de origine,ci graniţele civilităţii şi drepturile omului. (R.R. Reno,op. cit., p. 49)

Goldberg greşeşte întâi prin generalizare. Noinu trăim întro lume fără frontiere, decât doar dacăse referă la comunicarea prin satelit. Dar nici acolo.Presupunerea sa este simplu retorică pentru a spunecă trebuie să fim atenţi la alte tipuri de graniţe, decischimbând atenţia de la ceea ce se petrece lafrontierele tradiţionale geografice ale ţărilor noastrespre altceva; ca şi cum ar spune: nicio problemă cuinvaziile, gândiţivă la civilitate! Totuşi, fiind atenţi lafrontierele noastre geografice nu împiedică nicidecumacţiuni menite să îmbunătăţească civilitateaşi drepturile omului în lume.

În ceea ce spune, este evident că Goldberg sereferă la valurile de migranţi în Europa din ţări dinOrientul Mijlociu şi din Africa, migranţi şi migraţiedeseori justificate în baza drepturilor omului. Totuşi,drepturile omului trebuie să fie aplicate şi populaţieilocale, de asemenea, care vrea sau nu vreamigranţi. Dezrădăcinând nouveniţii din culturilelor de origine nu va ajuta la integrarea lor înnoile sisteme şi un sentiment de „nedreptate”şi marginalizare pe care ei îl vor simţi va fi totuşiinevitabil. Mişcarea „vestele galbene” din Franţareprezintă un elocvent exemplu.

Poate ţările care sunt destinaţiile acestormigranţi, împreună, pot face ceva, cum ar fi creareade locuri de siguranţă în zone de unde migranţii vinsau contribuirea la îmbunătăţirea condiţiilor politiceşi economice din acele ţări, ca o viabilă alternativă.

Goldberg sugerează că se poate lăsa casafamiliei larg deschisă astfel ca oricine să poată intraşi săşi ia ceea cei trebuie, atâta vreme cât stăpânulcasei este preocupat să militeze pentru civilitateşi drepturile omului. Nimeni nu ar face asta, desigur,nici chiar el însuşi.

Totuşi, există un paradox şi o ironie cu privire lacei ce predică globalizarea în sensul în care o faceGoldberg. R.R. Reno (Ibidem, p. 6) o descrie: „Estenevoie să ne gândim la felurile în care globalizareadeziluzionează oamenii de rând şi împuterniceşteelita tehnocrată. Paradoxul interesant constă înaceea că cei mai arzători susţinători ai unei lumifără frontiere trăiesc în comunităţi împrejmuite,nu se amestecă cu alţii la transportul în comun,şi îşi trimit copiii spre un număr îngust de instituţiieducaţionale de elită.”

Populism şi democraţieDupă Steven Erlangen („Populism thrives in

Eastern Europe, widening a split in the EU”, în TheNew York Times, vol. CLXVII, nr. 57796, Wednesday,November 29, 2017, p. A8), „populismul nu este uşorde definit; rădăcinile succesului său sunt variate,iar aderenţii nu reprezintă o singură ideologie, chiardacă toţi critică migraţia necontrolată, în specialcea a musulmanilor. Dar succesul lor fragmenteazăpoliticile tradiţionale şi face coaliţiile guvernamentalemai greu de realizat.”

Deşi dificil de definit, populismului nu trebuiesă i se atribuie sensuri pe care termenul refuzăsă le accepte. Cea mai simplă definiţie este căpopulism este vocea poporului sau vocea luiDumnezeu, dacă ar fi să invocăm vechiul proverblatin: vox populi, vox Dei.

Dacă democraţia se întemeiază în mod fundamental pe directa participare a poporului la procesulluărilor de decizie cu privire la viaţa sa prezentă şila destinul de viitor, atunci chiar asta este populismulşi în consecinţă acest sens nu trebuie ignorat saueliminat cu uşurinţă prin atribuirea unor semnificaţiipeiorative, ci, dimpotrivă, trebuie să se vadă ce sa

întâmplat dacă vocea sa a devenit aşa de puternicăîn vremea noastră.

A acuza nu e o soluţie. Soluţia vine din înţelegereacauzei.

Creşterea fenomenului pe care unii îl numescpopulism şi naţionalism, datorată în special noilorvaluri de migraţie, este în unele cercuri consideratăantidemocratică, ceea ce este o ironie şi un paradox.Această presupunere aduce cu sine întrebarea: estedemocraţia bazată pe primirea de emigranţi? Esteea bazată pe amestecarea oamenilor de culturi şimentalităţi diferite cu localnicii şi pe forţarea localnicilor ca ei să se adapteze la nevoile şi obiceiurilenouveniţilor? Asta este ceea ce democraţia aînsemnat în vechea Atenă şi în naţiunile democratedin timpurile trecute până în prezent?

Steven Erlangen are dreptate când scrie că „ceeace îi ţine pe populişti împreună ... este faptul că eisunt luaţi de valul anxietăţii – cu privire la globalizare,migrare şi alte fenomene noi – şi apelează la ceice pot oferi o anumită protecţie. Anxietăţi cu privirela identitatea naţională sunt puternice în specialîn fostele ţări comuniste care au fost subjugate deUniunea Sovietică şi care numai recent şiau câştigatsuveranitatea.” (Ibidem, p. A8)

Ceea ce Erlangen spune despre fostele ţăricomuniste este corect; totuşi, acelaşi fenomen estevizibil, chiar în manieră mai puternică, în democraţiinecomuniste, cum ar fi în Italia, Grecia, Austriaşi chiar Germania.

„Răscoalele politicilor de identitate”, cauzate înspecial de migraţie, dar şi de inegalităţile economice,cum se întâmplă în Franţa, au determinat pe mulţi săpună sub semnul întrebării valoarea democraţiei depiaţă liberă, scrie Roberto Menotti, consilier seniorîn Institutul Aspen din Italia. (Vezi Jason Horowitz,„Election in Europe shows populism ascendant,but so is polarization”, în The New York Times, vol.CLXVIII, nr. 58341, Tuesday, May 28, 2019, p. A10)

Oricât ar vrea unii să blameze şi peioratizezenoţiunea de populism, ea rămâne o realitatece nu poate fi ignorată. Chiar şi cei care criticănaţionalismul, uneori chiar conducătorii instituţiiloreuropene, nu pot minimaliza populismul câtăvreme ei au fost aleşi de propria lor populaţie şiîn campaniile lor electorale în mod implicit au pusinteresul naţiunii lor în frunte şi, astfel, cel puţinparţial, dând posibilitatea ca ei înşişi să fie consideraţipopulişti sau naţionalişti. (Max Fisher, op. cit., A7)

Era postadevăruluiNiciodată nu sa trăit întro ordine a lumii mai

confuză şi distorsionată ca a noastră, unde minciunaeste poruncită şi răsplătită, unde comportamentulindividualist exacerbat devine virtute şi unde ştirilefalse ne invadează în mod constat creierul.

William Davis („The age of the posttruth politics”,în The New York Times, Opinion section, August 24,2016) numeşte acest tip de lume şi timp „era postadevărului”. Este era unde ordinea lumii a devenitdezordinea lumii.

Timpul când valorile absolute coabitau în armoniecu valorile relative, când absoluturile morale reprezentau ultimul resort în luarea deciziilor, în standardulde comportament şi cel relaţional, precum şi în cazuldilemelor existenţiale, este trecut. Ceea ce vedemazi este relativizarea absolutului şi absolutizarearelativului.

Relativizarea valorilor absolute este descrisă decătre David Brooks întrun articol despre cultivarea

minciunilor („Five lies our culture tells us”, in TheNew York Times, Tuesday, April 16, 2019, p. A25) întermenii următori: „Trebuie săţi găseşti propriul tăuadevăr. Asta înseamnă privatizarea sensului. Nu maieste la latitudinea şcolilor să predea un set coerentde valori morale, să înveţe o societate. Fiecare îşialege propriile valori şi oferă propriile sale răspunsurila întrebările ultime ale vieţii.”

Aceasta este situaţia care duce la confuzia moralăşi contribuie la pierderea ideii de scop şi direcţieîn viaţă.

De fapt, absoluturile morale ce zidesc caracterul,puterea şi sensul clar de scop şi direcţie provin din„valorile create şi transmise de comunităţi şi instituţiiputernice şi autoconfidente. Oameni îşi acumuleazăvalorile subscriind acestor comunităţi şi instituţii şiparticipând la conversaţiile ce au loc în sânul lor.”(Ibidem)

Dar asta pare să fie istorie acum. Iar istoria,ca element ce întăreşte identitatea personală şinaţională, este aruncată în dizgraţie de către noiipredicatori ai unui anume tip de globalism.

În cartea sa Suicide of the West: How the rebirthof tribalism, populism, nationalism and identity politicsis destroying American democracy (SinucidereaOccidentului: Cum renaşterea tribalismului, populismului, naţionalismului şi a politicilor de identitatedistrug democraţia americană) Johan Goldbergdeplânge „decadenţa şi disfuncţia discursului publiccontemporan” şi profeţeşte că „ne aflăm la sfârşitulistoriei”. (Vezi R.R. Reno, op. cit., p. 47)

Goldberg poate are dreptate că ne aflăm lasfârşitul istoriei, dar în mod sigur nu din cauzaproblemelor ce ţin de identităţile personale şinaţionale. Dimpotrivă, acest lucru poate că e datoratintenţiilor de suprimare a identităţii şi de aruncare alumii întro masă amorfă prin manipul