Lista subiectelor propuse pentru colocviu

1. Litigiile economice – obiect al procesului economic.

Litigii economice-obiect al procesului economic. Codul de procedură civilă (art. 29) delimitează cauzele economice în litigii economice şi alte pricini. În ceea ce priveşte litigiile economice, art. 29 Cod de procedură civilă include în această categorie litigiile care apar din raporturi juridice civile, financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice sau persoane fizice care practică activităţi de întreprinzător. În ceea ce priveşte celelalte pricini economice, Codul de procedură civilă include în această categorie pricinile privind apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget, privind rezilierea, rezoluţiunea şi declararea nulităţii contractelor ce lezează interesele statului, privind protecţia mediului înconjurător; pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre membrii altor societăţi şi societate; privind declararea insolvabilităţii; privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul civil; pricinile privind contestarea hotărîrilor arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii; pricinile privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de întreprinzător; pricinile privind recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti economice străine şi arbitrajelor internaţionale; alte categorii de pricini stabilite prin lege. În acelaşi timp, Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice (art. 4) leagă jurisdicţia instanţelor economice de sfera activităţii de întreprinzător (antreprenoriat) şi a altei activităţi economice. Potrivit normelor sus-invocate, litigiile şi alte pricini economice sunt cele care decurg din relaţiile de drept privat (civile, funciare) şi de drept public (administrative, financiare) apărute în legătură cu desfăşurarea de către persoanele fizice şi juridice a activităţii de antreprenoriat sau a altei activităţi economice, sau în legătură cu asigurarea accesului la această activitate. Astfel, competenţa instanţelor după criteriul obiectului litigiului (cauzei), ceea ce înseamnă că toate litigiile economice şi alte pricini legate de activitatea de antreprenoriat (de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri) sau altă activitate economică (care iese din sfera antreprenoriatului, nu este desfăşurată de întreprinzători şi nici orientată nemijlocit spre dobîndirea unor venituri permanente, dar totuşi aduc venit), adică toate litigiile din sfera businessului sunt atribuite în competenţa instanţelor economice

2. Reglementarea juridică a raporturilor economice.

Codul de procedura civila

Legea cu privire la arbitrajul comercial 2008

Legea cu privire la arbitrajul comercial internatioanal

Legea insolvabilitatii

Conventia europeana de arbitraj comercial international din 1961

Conventia din 1958

Legea cu privire la mediere

3. Istoria apariţiei şi perfecţionării instanţelor ce soluţionează litigii economice .

Relaţiile sociale ale geto-dacilor în epoca prestatală erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, respectate de bună voie, nu prin constrîngere.. Iar puterea judecătorească era pusă, în mare parte, în sarcina preoţilor. Astfel, pe timpul statului centralizat, întemeiat de regele Burebista (aproximativ anii 82–44 î. Hr.), Deceneu, mare preot, era concomitent şi vicerege însărcinat cu executarea justiţiei, fiind judecătorul suprem. În legătură cu instanţele judiciare, o inscripţie veche aminteşte despre un colegiu al celor care „introduceau” procesele, în general civile, în instanţă pentru a fi judecate în termen scurt. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), noii stăpînitori, urmărind să-şi consolideze poziţia, au introdus propria

administraţie, favorizînd stabilirea în acele locuri a elementelor romane sau romanizate din tot Imperiul. În Evul Mediu, domnitorul soluţiona de sine stătător pricinile apărute, însă el lua hotărîrile după ce se consulta cu Sfatul Domnesc, organ consultativ constituit din boierii care reprezentau clasa feudală (instituit după instaurarea dominaţiei otomane pentru a nu permite concentrarea excesivă a puterii). Evident, domnul nu reuşea să soluţioneze singur toate pricinile, de aceea ele erau puse în sarcina organelor locale şi a celor centrale, care judecau în numele şi sub controlul domnului. Astfel, în Moldova justiţia era exercitată de domnul ţării, de divan (din a doua jumătate a secolului XVIII – de departamente), de anumiţi dregători centrali sau locali (în baza funcţiei pe care o deţineau sau a unei delegaţii speciale date de domn), de unele organe orăşeneşti sau de breaslă (justiţia orăşenească), de stăpînul feudal (laic sau ecleziastic) în ce priveşte oamenii de sub puterea lui, de „oamenii buni şi bătrîni” (justiţia obştii săteşti), de clerici (justiţia ecleziastică), precum şi de către Biserică, fără a înlătura judecarea domnească, în cauzele civile sau penale legate de canoane. Părţile în litigiu puteau ele însele să-şi aleagă boieri-judecători, care să judece cauza lor. În epoca medievală, procedura de judecată nu s-a diferenţiat în justiţie civilă şi penală, de aceea n-au existat instanţe speciale de judecată. Doar în puţine cazuri legea prevedea pornirea din oficiu a procesului; deschiderea acestuia avea loc, de regulă, în baza reclamaţiei părţii lezate. Cele mai des folosite mijloace de probă erau: mărturisirea învinuitului, depoziţiile martorilor, cojurătorii, jurămîntul, blestemul sau cartea de blestem, înscrisurile, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului, informaţiile personale ale judecătorului. Epoca modernaDezvoltarea relaţiilor comerciale în Basarabia a creat necesitatea separării procedurii cauzelor comerciale de procedura civilă generală. La 1 aprilie 1819, prin decret imperial, la Reni a fost înfiinţată Judecătoria Comercială pentru Provincia Basarabia, organ judecătoresc care nu era prevăzut de Aşezămînt. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 2 septembrie 1824, Judecătoria Comercială din Reni a fost transferată la Izmail, iar competenţa acesteia a fost limitată doar asupra oraşelor Reni, Akerman, Chilia şi Izmail. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 16 martie 1837 competenţa Judecătoriei Comerciale din Izmail a fost extinsă pe întreg teritoriul Basarabiei. În martie 1857, după războiul din Crimeea şi retrocedarea, conform Tratatului de la Paris, a judeţelor de sud ale Basarabiei (Izmail, Cahul şi Bolgrad) în componenţa Moldovei, precum şi în baza dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 25 ianuarie 1857, Judecătoria Comercială din Izmail, cu o nouă denumire – Judecătoria Comercială a Basarabiei – a fost transferată în Chişinău unde a activat pînă în 1898. Instanţele de judecată erau dependente încă în mare măsură de organele administrative. În acest sens, este de menţionat că guvernatorul avea dreptul să se amestece în problemele judecătoreşti, avea atribuţia să confirme hotărîrile judiciare, să desemneze în funcţii judecătoreşti. Hotărîrile instanţelor de judecată puteau fi contestate cu apel şi revizuire. Instituţia recursului nu era cunoscută, ea fiind instituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea prin statutele judecătoreşti din 20 noiembrie 1864. Evoluţia justiţiei în Republica Moldova La 23 iunie 1990 şi la 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a declarat suveranitatea şi independenţa republicii. De aici a urmat edificarea unui stat nou, democratic, suveran, independent şi de drept, bazat pe principiul separării puterii legislative, executive şi a celei judecătoreşti, stat în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.Declararea suveranităţii şi independenţei a fost urmată de: aderarea Republicii Moldova la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; ratificarea Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi a Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale; dobîndirea calităţii de membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite; recunoaşterea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent şi ca subiect al dreptului internaţional. Prin Hotărîrea Parlamentului nr. 152–XIII din 21 iunie 1994 a fost adoptată concepţia reformei judiciare şi de drept. Însă realizarea concepţiei a fost posibilă numai după adoptarea, la 29 iulie 1994, a noii Constituţii, care a stabilit principiile şi normele de separare a celor trei puteri, organizarea sistemului judiciar, statutul judecătorului, principiile de organizare şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii etc. Pentru îndeplinirea acestor prevederi constituţionale, au fost adoptate o serie de legi, care au creat un cadru legislativ propice pentru sistemul judecătoresc, în special pentru independenţa,

4. Caracteristica generala a Codului de Procedura civila referitor la examinarea

litigiilor economice.

. Competenţa instanţelor judecătoreşti economice Instanţele judecătoreşti economice judecă litigiile economice ce izvorăsc din raporturile juridice civile, administrative şi din alte raporturi: 1) între persoanele juridice;

2) între cetăţenii care practică activitate de întreprinzător fără a fi persoană juridică, însă avînd statut de întreprinzător ca persoană fizică, dobîndit în modul stabilit de lege. Instanţele judecătoreşti economice judecă litigiile economice ce se referă în mod prioritar la: 1) divergenţele în legătură cu contractele a căror încheiere este stabilită de lege sau cu înaintarea în judecată a divergenţelor ce izvorăsc din încheierea contractelor în baza acordului comun dintre părţi; 2) neîndeplinirea sau îndeplinirea neconştiincioasă a obligaţiilor; 3) recunoaşterea dreptului de proprietate; 4) revendicarea de către proprietar sau de către un alt posesor legal al unui bun aflat în posesia nelegitimă a unei alte persoane; 5) încălcarea dreptului de proprietate sau de posesie legitimă care nu este legată de pierderea dreptului de posesie asupra unui bun; 6) repararea prejudiciilor; 7) recunoaşterea nulităţii (în tot sau în parte) actelor organelor administraţiei publice şi ale altor organe care nu au caracter normativ şi care sînt în contradicţie cu legea sau cu un alt act normativ ce lezează drepturile sau interesele legitime ale vreunei organizaţii sau cetăţean; 8) apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale; 9) recunoaşterea inexecutabilităţii titlului executor sau a unui alt document incontestabil în baza căruia se exercită urmărirea în mod incontestabil (fără accept); 10) cererile împotriva refuzului sau eschivării de la înregistrarea de stat a întreprinderii persoană fizică sau juridică în termen, precum şi în alte cazuri cînd o astfel de înregistrare e prevăzută de lege; 11) încasarea de la întreprinzători persoane fizice şi juridice de către organele administraţiei publice şi de către alte organe ce exercită funcţii de control a amenzilor şi altor plăţi dacă legea nu prevede încasarea lor pe cale incontestabilă (fără accept); 12) insolvabilitatea (falimentul) întreprinderilor persoane fizice şi juridice; 13) constatarea faptelor ce au valoare juridică pentru apariţia, modificarea şi încetarea drepturilor întreprinderilor persoane fizice şi juridice în activitatea de întreprinzător sau în altă activitate economică. În cazurile prevăzute de lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti economice ţin şi alte litigii economice, precum şi alte pricini, cu participarea formaţiunilor fără statut de persoană juridică şi a cetăţenilor fără statut de întreprinzător individual. Instanţele judecătoreşti economice soluţionează pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şi cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi organizaţiilor străine, organizaţiilor cu investiţii străine, a cetăţenilor străini, apatrizilor care practică activitate de întreprinzător, dacă prin contractul internaţional nu se stabileşte altfel. Instanţele judecătoreşti economice examinează cererile cu caracter economic pentru apărarea intereselor de stat şi alte pricini date prin lege în competenţa lor.Caracteristica generala a legii cu privire la instantele eco-ceCentrul de Analiză şi Prevenire a Corupţiei, la solicitarea Comisiei juridice numiri şi imunităţi a Parlamentului Republicii Moldova, a efectuat expertiza coruptibilităţii proiectului Legii cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative.În raportul de expertiză s-a arătat că invocarea argumentului ineficienţei instanţelor specializate nu are suport ştiinţific, statistic şi practic. Astfel, potrivit Opiniei CSJ nr. 5s-241/09 din 27.11.2009 şi statisticii privind activitatea instanţelor judecătoreşti în anii 2009-2010, judecătoriile economice au fost cele mai solicitate, iar procentul de cauze soluţionate este considerabil, în comparaţie cu instanţele de drept comun.Totodată, argumentele autorului proiectului de Lege privind gradul înalt de corupţie în cadrul instanţelor judecătoreşti economice; dosarele costisitoare, pierdute la CEDO de către Republica Moldova din vina judecătorilor instanţelor economice; dificultăţile întîmpinate de către agenţii economici din ţară, care îşi desfăşoară activitatea în alte localităţi şi sînt nevoiţi să apeleze la instanţele economice amplasate exclusiv în mun. Chişinău, nu sînt probate prin: dosare penale pe cauze de corupţie care să fi fost pornite împotriva judecătorilor instanţelor economice; sume concrete care să demonstreze că preţul dosarelor soluţionate de către instanţele economice şi pierdute la CEDO ar fi mai mare, în comparaţie cu preţul dosarelor soluţionate de către instanţele de drept comun; numărul mare de judecători ai instanţelor judecătoreşti economice responsabili de condamnarea Republicii Moldova la CEDO. Lichidarea instanţelor judecătoreşti economice şi transferarea judecătorilor acestora în alte instanţe judecătoreşti nu ar putea rezolva eficient problema prevenirii şi combaterii corupţiei invocate în cadrul acestor instanţe, deoarece „obiectul coruperii” nu este instanţa propriu-zisă, ca instituie specializată, dar persoanele care activează în cadrul acesteia şi care nu pot fi persecutate în baza unor supoziţii. 

5. Tranşarea prealabilă a litigiilor.

Litigiile pot fi transmise spre examinare în instanţa judecătorească economică numai după ce au fost luate măsuri prealabile de tranşare a lor. Măsurile prealabile de tranşare a litigiilor se socot luate dacă, pînă la adresarea în instanţa judecătorească economică, partea faţă de care sînt formulate pretenţii este înştiinţată despre aceasta în conformitate cu înţelegerile sau contractele dintre părţi. Este o procedura prealabila si extrajudiciara.

6. Competenţa instanţelor economice.

Instanţele judecătoreşti economice judecă: a) litigiile economice ce apar din raporturi juridice civile, financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice, persoane fizice care practică activitate de întreprinzător fără a se constitui persoană juridică, avînd statut de întreprinzător individual, dobîndit în modul stabilit de lege; b) pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, între membrii altor societăţi şi societate, indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective; c) pricinile privind declararea insolvabilităţii; d) pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuit civil; e) pricinile privind contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii. În competenţa instanţelor judecătoreşti economice pot fi date prin lege şi alte categorii de pricini. Instanţele judecătoreşti economice judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şi cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi a organizaţiilor şi cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă prin lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin înţelegere a părţilor nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a unor astfel de litigii. Competenţa judecătoriilor economice de circumscripţie Judecătoriile economice de circumscripţie judecă în primă instanţă toate categoriile de litigii economice date prin lege în competenta lor, cu excepţia celor atribuite Curţii de Apel Economice. Prin competenţă specială, judecătoriile economice de circumscripţie judecă în primă instanţă pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre membrii altor societăţi şi aceste societăţi, indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective. Competenţa Curţii de Apel Economice Curtea de Apel Economică judecă în primă instanţă: a) pricinile privind apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget, privind rezilierea, rezoluţiunea şi declararea nulităţii contractelor ce lezează interesele statului, privind protecţia mediului înconjurător; b) cererile de declarare a insolvabilităţii; c) pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuit civil; d) contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale; e) recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti economice străine şi arbitrajelor internaţionale; f) alte litigii date de lege în competenţa sa. În cazul în care la Curtea de Apel Economică nu poate fi format un complet pentru examinarea litigiului în primă instanţă sau în apel, pricina se va strămuta, în modul stabilit, la una din curţile de apel de drept comun. Dispoziţiile judecătoreşti pronunţate de curţile de apel de drept comun în cauzele economice vor fi contestate cu recurs la Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie.

7. Termenele de procedură în instanţele economice.

Articolul 110. Termenul de procedură Termen de procedură este intervalul, stabilit de lege sau de judecată (judecător), în interiorul căruia instanţa (judecătorul), participanţii la proces şi alte persoane legate de activitatea instanţei trebuie să îndeplinească anumite acte de procedură ori să încheie un ansamblu de acte. Termenele de procedura sunt de 2 tipuri - care se stabilesc de lege si de catre instanta de judecata. Calcularea termenului de procedură - Actele de procedură se efectuează în termenul prevăzut de lege. În cazul în care nu este stabilit prin lege, termenul de procedură se fixează de către instanţa judecătorească.

Termenul de procedură se instituie prin indicarea unei date calendaristice, datei comunicării actului de procedură, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi cert că se va produce. În ultimul caz, actul de procedură poate fi efectuat în decursul întregii perioade. Termenul de procedură stabilit în ani, luni sau zile începe să curgă în ziua imediat următoare datei calendaristice stabilite, datei comunicării actului de procedură sau producerii evenimentului ori momentului care a condiţionat începutul lui. Expirarea termenului de procedură - Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului. Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă ultima lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii. Dacă ultima zi a termenului este nelucrătoare, acesta expiră în următoarea zi lucrătoare. Actul de procedură pentru care este stabilit un termen poate fi îndeplinit pînă la ora 24 a ultimei zile din termen. Dacă cererile de apel sau de recurs, documentele sau sumele băneşti au fost predate la oficiul poştal sau la telegraf, sau prin alte mijloace de comunicaţie înainte de ora 24 din ultima zi a termenului, actul de procedură se consideră îndeplinit în termen. Dacă actul de procedură trebuie efectuat nemijlocit în instanţa judecătorească ori în o altă organizaţie, termenul se consideră expirat la ora care încheie programul lor sau la care încetează operaţiunile respective. Efectele neîndeplinirii în termen a actului de procedură - Dreptul de a efectua actul de procedură încetează o dată cu expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanţa judecătorească (judecător). Cererile şi documentele depuse după expirarea termenului de procedură nu degrevează de îndeplinirea obligaţiei procedurale. Suspendarea curgerii termenului de procedură -Curgerea termenului de procedură se suspendă o dată cu suspendarea procesului. Din ziua redeschiderii procesului, termenul de procedură suspendat continuă să curgă. Prelungirea termenului de procedură - La cererea participanţilor la proces, instanţa judecătorească (judecătorul) poate prelungi termenul de procedură. Repunerea în termen - Persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unui act de procedură pot fi repuse în termen de către instanţă. Cererea de repunere în termen se depune la instanţa judecătorească care efectuează actul de procedură şi se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică soluţionarea repunerii în termen. La cererea de repunere în termen se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului. Totodată, trebuie efectuat actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen (să fie depusă cererea, să fie prezentate documentele respective etc.). Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît în cazul în care partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depăşirea termenului de procedură. Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de repunere în termen poate fi atacată cu recurs. Încheierea prin care s-a făcut repunerea în termen nu se supune recursului.

8. Taxa de stat, mărimea taxei.

Taxa de stat este suma percepută de către organele de stat, împuternicite special pentru acest fapt, de la persoanele fizice şi juridice, în ale căror interese sînt exercitate acţiuni sau eliberate documente de importanţă juridică. În acţiunile patrimoniale, taxa de stat se determină în funcţie de caracterul şi valoarea acţiunii, iar în acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri prevăzute de lege, în proporţii fixe, conform Legii taxei de stat. Se impune cu taxă de stat fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţională), cererea intervenientului principal, cererea vizînd pricinile cu procedură specială, cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cererea de declarare a insolvabilităţii, cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărîrilor arbitrale, cererea de apel, de recurs şi de revizuire, precum şi cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti. Pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile cu caracter patrimonial - 3% din valoarea acţiunii sau din suma încasată, dar nu mai puţin de 150 lei şi nu mai mult de 25000 lei de la persoanele fizice şi nu mai puţin de 270 lei şi nu mai mult de 50000 lei de la persoanele juridice Pentru cererile de intentare a procesului de faliment - 2000% din o u.c (400 lei)- dacă valoarea creanţei este de pînă la 200000 lei 1,5% din suma încasată - dacă valoarea creanţei este de la 200000 lei la 500000 lei 1,3% din suma încasată- dacă valoarea creanţei este de la 500000 lei la 1000000 lei 1,1% din suma încasată

- dacă valoarea creanţei este de la 1000000 lei la 5000000 lei 0,9% din suma încasată- dacă valoarea creanţei este de la 5000000 lei la 10000000 lei 0,7% din suma încasată- dacă valoarea creanţei este mai mare de 10000000 lei 0,6% din suma încasată Pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile economice apărute la încheierea, modificarea sau rezilierea 1000 % din o u.c Pentru considerarea actelor nule – 1000 % din o u.c Pentru cererile de apel împotriva hotărîrilor instanţelor judecătoreşti 75% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată, pentru recurs – 50 % si revizuirea 25 %. 9. Repartizarea cheltuielilor de judecată.

Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească părţii care a avut cîştig de cauză toate cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pîrîtului - proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului. În cazul mai multor reclamanţi sau pîrîţi, aceştia sînt obligaţi să compenseze cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, în funcţie de interesul fiecăruia ori de caracterul litigiului dintre ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a utilizat mijloace speciale de apărare judiciară, ceilalţi nu sînt responsabili de cheltuielile lui. Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi la repartizarea între părţi a cheltuielilor de judecată în instanţă de apel, în instanţă de recurs şi în cadrul revizuirii. Dacă, fără a trimite pricina spre rejudecare, modifică hotărîrea atacată sau pronunţă o nouă hotărîre, instanţa ierarhic superioară poate schimba corespunzător repartizarea cheltuielilor de judecată.

10. Cererea de chemare în judecată.

Forma şi cuprinsul cererii de chemare în judecată (1) Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată. (2) În cererea de chemare în judecată se indică: a) instanţa căreia îi este adresată; b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant; c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui; d) esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale reclamantului, pretenţiile lui; e) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile, demonstrarea probelor care confirmă circumstanţele; f) pretenţiile reclamantului către pîrît; g) valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată; h) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul părţilor; i) documentele anexate la cerere. (3) Cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date, importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile reclamantului. (4) Reclamantul poate formula în cererea de chemare în judecată mai multe pretenţii, conexe prin temeiurile apariţiei sau prin probe. (5) Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de reprezentantul lui împuternicit în modul stabilit. (6) Cererea de chemare în judecată sau cererea de exercitare a unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire incorectă. Actele care se anexează la cererea de chemare în judecată (1) La cererea de chemare în judecată se anexează: a) copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri, certificate în modul stabilit, într-un număr egal cu numărul de pîrîţi şi de intervenienţi, dacă ei nu dispun de aceste acte, plus un rînd de copii pentru instanţă. Dacă înscrisurile sînt făcute într-o limbă străină, instanţa poate dispune prezentarea traducerii lor în modul stabilit de lege;

b) dovada de plată a taxei de stat; c) documentele care certifică circumstanţele pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi copiile de pe aceste documente pentru pîrîţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de ele; d) documentele care confirmă respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului, dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părţilor; e) procura sau un alt document ce legalizează împuternicirile reprezentantului. (2) La cererea de chemare în judecată, reclamantul poate anexa şi alte documente şi demersuri.

11. Refuzul de a primi cererea.

(1) Judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată dacă: a) cererea nu urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în procedură civilă; b) există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau că între părţi s-a încheiat o tranzacţie; c) aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau o altă lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop; d) există o hotărîre irevocabilă, obligatorie pentru părţi, a judecăţii arbitrale cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, cu excepţia cazurilor cînd judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii judecăţii arbitrale sau a remis pricina spre reexaminare judecăţii arbitrale care a pronunţat hotărîrea, însă judecarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală este imposibilă; e) acţiunea este intentată împotriva unui agent economic lichidat deja. (2) În decursul a 5 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o încheiere motivată, refuzul de primire a cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate. Încheierea poate fi atacată cu recurs. (3) Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.

12. Restituirea cererii.

(1) Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă: a) reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor; b) instanţa nu este competentă să judece pricina; c) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă; d) soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei, în timpul sarcinii sau în primul an de la naşterea copilului; e) cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului; f) cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană neîmputernicită de a porni şi a susţine procesul; g) la aceeaşi instanţă sau la o alta, se află în judecată un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri; h) nu sînt prezentate probe ce ar confirma adresarea creditorului într-o instituţie financiară unde, conform legislaţiei, ar fi trebuit să primească datoria; i) reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului. (2) Cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată, în care judecătorul indică instanţa unde trebuie să se adreseze reclamantul, dacă pricina nu este de competenţa instanţei respective, sau modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului. (3) În decursul a 5 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate. (4) Restituirea cererii de chemare în judecată nu exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri dacă reclamantul a lichidat încălcările.

(5) Încheierea prin care instanţa judecătorească restituie cererea în temeiul alin.(1) lit.a), b), c) şi g) poate fi atacată cu recurs.

13. Amânarea şi suspendarea procesului.

Amînarea procesului se admite în cazurile prevăzute de prezentul cod, precum şi în cazurile în care instanţa judecătorească recunoaşte imposibilitatea soluţionării pricinii în şedinţa respectivă din cauza neprezentării participantului la proces sau martorului, expertului, specialistului, interpretului, fie din cauza intentării unei acţiuni reconvenţionale, necesităţii de a prezenta sau reclama probe suplimentare, de a atrage în proces alte persoane sau de a efectua alte acte procedurale. În cazul amînării procesului, instanţa, în funcţie de timpul necesar citării participanţilor la proces, prezentării de probe sau efectuării de acte procedurale, fixează data noii şedinţe. Data este adusă în scris la cunoştinţă celor prezenţi, care contrasemnează. Persoanelor care nu s-au prezentat şi celor antrenate recent în proces locul, data şi ora noii şedinţe li se comunică prin citaţie sau prin alte modalităţi prevăzute de prezentul cod. Încheierea de amînare a procesului nu poate fi atacată cu recurs. Instanţa judecătorească este obligată să suspende procesul în cazul: a) decesului sau reorganizării părţii în proces ori a intervenientului principal dacă raportul juridic litigios permite succesiunea în drepturi; b) pierderii capacităţii de exerciţiu a părţii în proces; c) delegării către o instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură; d) situaţiilor prevăzute de Legea insolvabilităţii;e) ridicării excepţiei de neconstituţionalitate. Suspendarea procesului invocă suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură, precum şi încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii şi a probelor. Actele procedurale efectuate în timpul suspendării procesului nu au efect juridic.La cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate suspenda procesul în cazul în care: a) pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale Republicii Moldova; b) partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituţie curativ-profilactică, situaţie adeverită de instituţia respectivă; c) pîrîtul este căutat; d) a dispus efectuarea unei expertize; e) a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din ţară; f) a dispus organului de tutelă şi curatelă efectuarea unui control al condiţiilor de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele copilului; g) au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului; h) pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe.Procesul se suspendă: a) pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite din proces sau pînă la numirea tutorelului sau curatorului persoanei incapabile sau lipsite de capacitatea de exerciţiu - în cazurile prevăzute la art.260 lit.a) şi b); b) pînă la prezentarea de către instanţa străină a delegaţiei de acordare a asistenţei juridice - în cazurile prevăzute la art.260 lit.c); c) pînă la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti în cadrul procedurii insolvabilităţii - în cazurile prevăzute la art.260 lit.d); d) pînă la data eliberării din rîndurile Forţelor Armate a părţii în proces sau externării ei din instituţia curativ-profilactică, pînă la găsirea pîrîtului ori încetarea căutării lui, pînă la prezentarea în instanţă a raportului de expertiză, a raportului organului de tutelă şi curatelă sau a delegaţiei judiciare - în cazurile prevăzute la art.261 lit.a), b), c), d), e), f) şi g); e) pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinţei sau încheierii judecătoreşti sau pînă la data hotărîrii emise în baza materialelor examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicţiei constituţionale - în cazurile prevăzute la art.261 lit.h). Suspendarea poate fi atacata cu recurs. După decăderea circumstanţelor care au dus la suspendarea procesului, instanţa judecătorească dispune, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, reluarea procesului. În acest caz, instanţa citează participanţii la proces conform regulilor generale.

14. Încetarea procesului.

Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care: a) pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă; b) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului în legătură cu renunţarea reclamantului la acţiune sau cu confirmarea tranzacţiei dintre părţi; c) reclamantul a renunţat la acţiune, renunţul fiind admis de instanţă; d) părţile au încheiat o tranzacţie, confirmată de instanţă; e) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească arbitrală care a devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia cazului cînd instanţa refuză eliberarea titlului executoriu şi restituie pricina spre o nouă examinare judecăţii arbitrale care a emis hotărîrea, iar soluţionarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală s-a dovedit a fi imposibilă; f) partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite succesiunea în drepturi; g) partea în proces persoană juridică este lichidată.   Procedura şi efectele încetării procesului - Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs. Pronunţînd încheierea de încetare a procesului, instanţa judecătorească menţionează că nu se admite o nouă adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri.

15. Scoaterea cererii de pe rol.

Instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care: a) reclamantul nu a respectat procedura, prevăzută prin lege sau prin contractul părţilor, de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară; b) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă; c) cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană neîmputernicită; d) litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri se află în curs de judecată la aceeaşi instanţă sau la o alta; e) părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată; f) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor; g) reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei motivele neprezentării sau motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond; h) soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei în timpul sarcinii ei sau în decursul unui an de la naşterea copilului, iar cererea nu a fost restituită reclamantului de către judecător; i) persoana în ale cărei interese este pornit procesul, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.72 alin.(2) şi art.73 alin.(3), nu susţine pretenţiile înaintate, nu solicită să intervină în proces în calitate de reclamant; j) persoanele indicate la art.72 şi 73 au renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat acţiunea nu a plătit taxă de stat în termenul stabilit de instanţă; k) instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit de instanţă;l) la examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti; m) în alte cazuri prevăzute de lege. Procedura şi efectele scoaterii cererii de pe rol (1) În cazul scoaterii cererii de pe rol, procesul se termină printr-o încheiere judecătorească. În ea instanţa indică modul de înlăturare a circumstanţelor specificate la art.267. (2) Încheierea judecătorească privind scoaterea cererii de pe rol se supune recursului. (3) După înlăturarea circumstanţelor care duc la scoaterea cererii de pe rol, persoana interesată poate adresa instanţei o nouă cerere, conform dispoziţiilor generale. (4) La cererea reclamantului sau a pîrîtului, instanţa poate anula încheierea privind scoaterea cererii de pe rol emise în temeiul art.267 lit.f) şi g), dacă aceştia depun probe care să confirme imposibilitatea prezentării lor în şedinţă de judecată şi a înştiinţării instanţei. Cererea se depune în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

(5) Încheierea judecătorească de respingere a cererii de anulare a încheierii privind scoaterea cererii de pe rol poate fi atacată cu recurs.

16. Procedura în ordonanţă.

17. Hotărârea şi conţinutul ei.

(1) Instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în numele legii. (2) Hotărîrea judecătorească constă din parte introductivă, parte descriptivă, motivare şi dispozitiv. (3) În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care o pronunţă, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei. (4) În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului şi explicaţiile celorlalţi participanţi la proces. (5) În motivare se indică: circumstanţele pricinii, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe, legile de care s-a călăuzit instanţa. (6) Dispozitivul cuprinde concluzia instanţei judecătoreşti privind admiterea sau respingerea integrală sau parţială a acţiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea şi termenul de atac al hotărîrii. (7) În cazul în care instanţa judecătorească stabileşte modul şi termenul de executare a hotărîrii, dispune executarea ei imediată sau ia măsuri pentru asigurarea executării, în dispozitiv se face o menţiune în acest sens.

19.Atacarea hotărârilor prin apel.

Obiectul apelului Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţă de apel care, în baza materialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept material, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă instanţă.Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de apel de drept comun. (2) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Comercială de Circumscripţie pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Chişinău. (4) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel de drept comun, şi de Colegiul civil, comercial şi de contencios administartiv al Curţii Supreme de Justiţie5) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă după reexaminarea pricinii pot fi atacate cu apel după reguli generale.Persoanele în drept să declare apel (1) Sînt în drept să declare apel: a) părţile şi alţi participanţi la proces; b) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege; c) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.Depunerea cererii de apelCererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărîre se atacă, cu plata taxei de stat în cazul în care apelul se impune cu taxă, în condiţiile legii.(3)Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină se depun în traducere, certificată în modul stabilit de lege. Termenul de declarare a apelului este de 20 de zile de la data comunicării hotărîrii motivate, dacă legea organică nu dispune altfel, chiar dacă apelul a fost depus anterior. Termenul de apel curge şi în cazul comunicării concomitente a hotărîrii şi a somaţiei de executare.Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de cazuri, se face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărîrii. Pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă termenul curge din ziua în care se numeşte tutorele sau curatorul.

20. Casarea, modificarea hotărârii în apel.

Temeiurile casării sau modificării hotărîrii de către instanţa de apel (1) Hotărîrea primei instanţe se casează sau se modifică de instanţa de apel dacă: a) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe deplin; b) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente; c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii; d) normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat. (2) O hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale.Casarea hotărîrii şi încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol (1) Hotărîrea primei instanţe este casată de instanţa de apel care dispune prin decizie încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile consemnate la art.265 şi 267. (2) Decizia instanţei de apel privind încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol poate fi atacată cu recurs.

21. Recursul, temeiurile declarării recursului.

Hotărîrile care pot fi atacate cu recurs Pot fi atacate cu recurs: a) hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel; b) alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului.Persoanele în drept să declare recurs Sînt în drept să declare recurs: a) părţile şi alţi participanţi la proces; b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine. Instanţele competente să examineze recursul (1) Curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în prima instanţă fără drept de apel. (2) Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în primă instanţă de către curţile de apel, în conformitate cu competenţa jurisdicţională.Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care: a) nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond; b) nu au fost dovedite circumstanţele considerate de prima instanţă ca fiind stabilite; c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii; d) au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material sau normele de drept procedural. (2) Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat eronat legea; d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului. (3) Se consideră că normele de drept procedural sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: a) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la examinarea ei; b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; e) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 242 alin.(2); f) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată.

g) hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei generale sau jurisdicţionale. (4) Temeiurile prevăzute la alin.(3) se iau în considerare întotdeauna şi din oficiu de către instanţă.Recurentul depune recursul la instanţa a cărei hotărîre se atacă, însoţit de atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plătind taxă de stat în cazurile prevăzute de lege.Deciziile care pot fi atacate cu recurs (1) Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel în calitate de instanţă de apel. (2) Încheierile date în apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs şi cînd încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului. (3) Recursul împotriva deciziei se consideră declarat şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost emise după pronunţarea hotărîrii atacate cu recurs. (4) Nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac, nici hotărîrile în a căror privinţă persoanele indicate la art.430 nu au folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau în privinţa cărora apelul a fost retras în modul prevăzut la art.374. Articolul 430. Persoanele în drept să declare recurs Sînt în drept să declare recurs: a) părţile şi alţi participanţi la proces; b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul, cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine. Articolul 431. Instanţa competentă să examineze recursul. Modul de constituire a completelor de judecată (1) Examinarea recursului împotriva deciziilor instanţelor de apel ţine de competenţa Curţii Supreme de Justiţie. (2) Asupra admisibilităţii recursului decide un complet din 3 judecători desemnaţi de preşedintele colegiului respectiv al Curţii Supreme de Justiţie. (3) Examinarea recursului admisibil se efectuează de colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, format din 5 judecători, care se constituie de preşedintele sau, după caz, de vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie, de regulă din rîndul judecătorilor colegiului respectiv. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele şi, după caz, vicepreşedintele colegiului respectiv sînt de drept preşedinţi ai colegiului lărgit. În cazul în care aceştia sînt în imposibilitatea de a participa la judecarea cauzei, preşedintele sau vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie desemnează preşedintele colegiului lărgit. Articolul 432. Temeiurile declarării recursului Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art.400 alin.(2) şi (3). Articolul 433. Temeiurile inadmisibilităţii recursului Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.400 alin. (2) şi (3) sau este vădit neîntemeiat; b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434; c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare; d) recursul este abuziv sau este depus repetat după examinarea lui. Articolul 434. Termenul de declarare a recursului (1) Recursul se declară în termen de 2 luni de la data pronunţării deciziei, iar în cazul redactării acesteia - de la data înştiinţării scrise a părţilor despre semnarea hotărîrii redactate. (2) Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit. Articolul 435. Efectul suspensiv al recursului (1) Recursul suspendă executarea hotărîrii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii şi semănături, demolării de construcţii sau de orice bun imobil, în alte cazuri prevăzute de lege. (2) La cererea recurentului, instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să dispună suspendarea executării hotărîrii atacate cu recurs dacă recurentul a depus cauţiune. (3) Cauţiunea se depune în pricinile patrimoniale în care hotărîrile nu au fost executate, în mărimea valorii acţiunii admise prin hotărîrea contestată. (4) Cauţiunea se depune la oficiul de executare unde se află hotărîrea la executare, care eliberează certificatul corespunzător, ce urmează să fie anexat la cererea de suspendare a executării hotărîrii atacate cu recurs. (5) În cazul în care recursul este admis cu adoptarea unei noi hotărîri prin care acţiunea este respinsă, suma depusă se restituie în temeiul acestei hotărîri.

(6) În cazul în care recursul este admis cu casarea hotărîrii şi remiterea pricinii la rejudecare, cauţiunea rămîne, pînă la adoptarea unei noi hotărîri irevocabile, la contul în care este depus. (7) Dacă instanţa de recurs menţine hotărîrile atacate, suma respectivă se utilizează în contul executării hotărîrii, în modul prevăzut de lege. (8) În pricinile nepatrimoniale, executarea hotărîrii poate fi suspendată la cererea motivată a recurentului.scrise.22. Revizuirea hotărârilor.

Dispoziţiile judecătoreşti care pot fi supuse revizuirii Pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol. Articolul 447. Persoanele care sînt în drept să depună cerere de revizuire Sînt în drept să depună cerere de revizuire: a) părţile şi alţi participanţi la proces; b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească;c) Procurorul General, în cazurile prevăzute la art.449 lit.g), la propunerea Agentului guvernamental.Articolul 448. Instanţele competente să examineze cererea de revizuire (1) Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri sau încheieri rămase irevocabilă prin neatacare se soluţionează de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului.) Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri care, fiind supusă căilor de atac, a fost menţinută, modificată sau casată, emiţîndu-se o nouă hotărîre, se soluţionează de instanţa care a menţinut, a modificat hotărîrea sau a emis o nouă hotărîre. (3) Cererea de revizuire declarată în temeiurile prevăzute la art.449 lit.g) şi h) se examinează în toate cazurile de Curtea Supremă de Justiţie, în conformitate cu prevederile art.453. Cererile de revizuire împotriva deciziilor curţilor de apel în privinţa cărora Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie asupra inadmisibilităţii se examinează de Curtea Supremă de Justiţie. Articolul 449. Temeiurile declarării revizuirii Revizuirea se declară în cazul în care: a) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre participanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii; b) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior; c) după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces; d) prin sentinţă penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase depoziţiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals înscrisul ori falsă proba materială în al căror temei s-a emis hotărîre e) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;) Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul guvernamental, sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară. Articolul 450. Termenele de depunere a cererii de revizuire. Calcularea lor Cererea de revizuire se depune: a) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele respective - în cazurile prevăzute la art.449 lit.f); în termen de 3 luni din ziua în care a devenit irevocabilă sentinţa penală - în cazurile prevăzute la art.449 lit.a) şi d);

c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute - în cazurile prevăzute la art.449 lit.b); d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv - în cazurile prevăzute la art.449 lit.c);e) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere - în cazurile prevăzute la art.449 lit.e); f) în interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la Curtea Europeană a Drepturilor Omului - în cazul prevăzut la art.449 lit.g);g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europeane a Drepturilor Omului - în cazul prevăzut la art.449 lit.h).23. Titlul executoriu, cuprinsul lui.

(1) Problema eliberării titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează de instanţă la cererea părţii în arbitraj care a avut cîştig de cauzăCuprinsul cererii (1) Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se depune în scris de partea care a avut cîştig de cauză ori de reprezentantul ei. (2) în cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se indică: a) instanţa căreia îi este adresată cererea; b) arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală; c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor; d) locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale; e) data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată; f) solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale. 3) În cerere se poate indica şi numărul de telefon, faxul, adresa electronică, alte date. (4) La cererea de eliberare a titlului executoriu se anexează: a) hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele acestuia, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu se autentifică notarial; b) convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit; c) dovada de plată a taxei de stat; d) copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu; e) procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea. (5) Cererea de eliberare a titlului executoriu depusă cu încălcarea condiţiilor menţionate în prezentul articol şi la art.482 se restituie persoanei care a înaintat-o sau ei nu i se dă curs, în conformitate cu art.170 şi art.171.Temeiurile refuzului de a elibera titlu executoriu (1) Judecata refuză să elibereze titlul de executare silită a hotărîrii arbitrale numai dacă partea în arbitraj care nu a avut cîştig de cauză prezintă în judecată probe despre faptul că: a) convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii; b) partea în arbitraj nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale şi nici despre locul, data şi ora şedinţei arbitrajului sau, din alte motive întemeiate, nu a putut să dea explicaţii arbitrajului; c) hotărîrea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală. Dacă dispoziţiile în problemele care decurg din convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu executoriu numai în acea parte a hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la problemele care se înscriu în convenţia arbitrală; d) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu convenţia arbitrală sau cu legea; e) hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată, conform legii în al cărei temei a fost pronunţată. (2) Judecata refuză, de asemenea, să elibereze titlu executoriu dacă va constata că litigiul examinat de arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii, precum şi în cazul cînd hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele moravuri.

n opinia unor autori, chiar în legile străvechi ale evreilor au existat reglementări potrivit cărora debitorul era descărcat de datorii, acordîndu-i-se posibilitatea să înceapă o nouă afacere, reglementare care de-a lungul secolelor a suferit mari modificări. 24. Istoria apariţiei şi funcţionării arbitrajelor comerciale.

Legile greceşti şi apoi legile romane au fost mult mai dure faţă de debitorul care nu-şi onora obligaţia. Deseori atitudinea negativă a creditorului se răsfrângea nemijlocit asupra debitorului, transformându-se într-o răzbunare personală urmărind distrugerea bunurilor acestuia, chiar cu riscul de a nu-şi satisface cerinţele materiale. Instituţia falimentului, după unii, îşi are originea în procedura venditio bonorum, care, la rândul său, a fost precedată de procedura de executare manus inectio, consacrată prin Legea celor XII table, potrivit căreia creditorul putea să vândă debitorul ca sclav sau să-l omoare, dacă terţii nu manifestau voinţa de a-i plăti suma datorată. Uneori creditorul putea ţine debitorul sa muncească pentru sine până la răscumpărare. Evoluând, dreptul roman a înlocuit, pe de o parte, justiţia privată cu justiţia publică, iar pe de altă parte, a înlocuit "răzbunarea personală", adică vânzarea ca sclav a debitorului sau uciderea acestuia, cu încasarea datoriei din averea debitorului. Procedura vendisio bonorum prevedea punerea sub sechestru a bunurilor debitorului, iar creditorii erau trimişi pentru a le supraveghea şi a împiedica debitorul să-şi mărească datoriile. Daca debitorul, între timp, nu stingea datoria sau nu aducea un garant, m continuarea procedurii se organiza vânzarea bunurilor acestuia, cu repartizarea ulterioară a sumei de bani obţinute între creditori în urma declanşării procedurii şi comercializării bunurilor, debitorul suporta o degradare în plan social şi devenea persoană cu onoarea civilă diminuată numită persona infamia, dacă nu recurgea la cessio bonorum, care consta în cedarea, de bună voie, în favoarea creditorului, a tuturor bunurilor pe care le poseda. În Evul mediu, după o anumită stagnare, dreptul roman a fost din nou reabilitat şi chemat să-şi îndeplinească rolul de regulator al relaţiilor sociale, care prin secolele XI-XII încep să se intensifice. Fiind preluată, instituţia falimentului şi-a redobândit caracterul represiv, faliţii fiind trataţi cu multă asprime, impunându-li-se penalităţi dezonorante. Dar, spre deosebire de perioada antică a dreptului roman, procedurii falimentului erau supuşi numai negustorii. Negustorii din aceeaşi ramura de comerţ se uneau în corporaţii pentru a-şi promova şi proteja interesele comune. Corporaţia era condusă de un comitet alcătuit dintr-un consiliu în frunte cu un consul, care, la rândul lor, aveau atribuţii administrative şi jurisdicţionale. Litigiile, inclusiv încasarea datoriilor de la debitori, apărute între negustorii membri ai aceleiaşi corporaţii, erau examinate de acest comitet şi se terminau cu o decizie obligatorie pentru părţi. Deciziile acestor comitete au şi constituit primele culegeri de statute, de exemplu: Statutele din Florenţa din 1312, 1324, 1399; Statutul din Roma din 1317; Statutul din Verona din 1380; Statutul din Milano din 1396.După dizolvarea URSS, în Rusia a fost pusă în vigoare Legea cu privire la insolvabilitate (faliment). Această lege a jucat un rol important pentru elaborarea şi aprobarea unor legi similare şi în alte state post-sovietice. După adoptarea acestei legi, în Federaţia Rusă a fost adoptată o nouă Constituţie (1994) şi un nou Cod civil (1995), care au utilizat o terminologie juridică modernă şi au abordat de pe alte poziţii multe instituţii juridice. Acestea şi alte cauze au demonstrat caracterul perimat al Legii din 1992 şi la 10 decembrie 1997 Duma de Stat a adoptat o nouă Lege cu privire la insolvabilitate (faliment), în vigoare şi în prezent. După declararea independenţei în Republica Moldova s-a purces la elaborarea unui nou sistem juridic menit să asigure trecerea de la o economie centralizată la o economie liberă. Printre primele acte normative adoptate de Parlamentul Moldovei a fost şi Legea cu privire la faliment nr. 851-XIl din 3 ianuarie 1992. Legea respectivă cuprindea cinci capitole divizate în 31 de articole. Normele acesteia erau aplicabile persoanelor juridice şi fizice "care practică activităţi economice şi administrative nereuşite (ineficiente) şi nu este în stare să-şi achite" datoriile al căror termen a expirat. Evident că cercul de subiecte supus falimentului era foarte larg, era foarte largă şi imprecisă formularea temeiului de pornire a falimentului. Acţiunile privind falimentul erau examinate de Arbitrajul de stat. Conform normelor acestei legi, debitorilor li se putea aplica fie procedura de reorganizare, fie procedura de lichidare. Cel mai mare merit al acestei legi a fost de a trezi curiozitatea juriştilor şi întreprinzătorilor şi de a aduce la cunoştinţa acestora mecanismul existent de încasare forţată a creanţelor ajunse la scadenţa, diferit de urmărirea individuală cunoscut în procedura civila. Aplicarea în practică a acestei legi aşa şi nu a avut loc. Deşi au fost înaintate cereri cu privire la iniţierea procedurii de faliment, hotărâri de declarare falită nu au fost adoptate. De aici şi nivelul imperfect al acestei legi. Dar cel mai important motiv, a fost lipsa de pregătire a celor care trebuia să execute aceste norme, precum nu erau gata nici premisele care ar fi contribuit la punerea în aplicare a instituţiei falimentului. De exemplu, obligaţia impusă Guvernului privind aducerea în concordanţă cu legea respectivă a propriilor acte normative, obligaţie care, de fapt, nu a fost onorată.

Aceste motive au cauzat elaborarea şi adoptarea la 26 martie 1996 a unei noi Legi cu privire la faliment nr. 786. In scurt timp după intrarea în vigoare a acestei Legi a fost identificat un şir de lacune a căror înlăturare s-a încercat prin legile de completare şi modificare. În scopul executării Legii nr.786/1996, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. l 143 din 10.12.1997 prin care au fost puse în aplicare trei regulamente: Regulamentul cu privire la Comisia de eliberare a licenţelor de stat pentru exercitarea funcţiilor de administratorul procesului de faliment, Regulamentul cu privire la modul de eliberare a licenţelor pentru exercitarea funcţiilor de administratorul procesului de faliment şi Contractul-model încheiat între adunarea creditorilor şi administratorul procesului de faliment. O modalitate extrajudiciară de tratare a debitorilor insolvabili în Moldova a fost reglementată de Legea restructurării întreprinderilor nr. 958/1996 şi Legea restructurării întreprinderilor agricole în procesul de privatizare nr.392/1999.25. Caracteristica gnerală a Legii cu privire la Judecată arbitrală (arbitrajul).

Parlamentul Republicii Moldova adoptă prezenta lege.Legea de faţă reglementează dreptul persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine, la libera alegere a organului de soluţionare a litigiilor, izvorîte din relaţii obligatorii contractuale şi necontractuale - vînzare, prestare de servicii, executare de lucrări etc.- sau legate de proprietate, inclusiv intelectuală (numite în cele ce urmează - litigii).Legea stabileşte condiţiile principale ale activităţii judecăţii arbitrale. Condiţiile suplimentare pot fi stipulate în regulile de examinare a litigiilor de către judecata arbitrală.Articolul 1. Judecata arbitrală (arbitrajul)(1) Judecata arbitrală (arbitrajul) este o instanţă care are funcţia de a soluţiona litigii ce apar între persoane fizice şi juridice.(2) Judecata arbitrală poate avea competenţă generală sau poate fi specializată, pentru anumite categorii de litigii sau pentru un anumit cerc de subiecţi.(3) Judecata arbitrală poate fi instituţionalizată ca organ permanent pe lîngă camere de comerţ, burse, uniuni, asociaţii şi alte organizaţii, faptul comunicîndu-se Curţii Supreme de Justiţie. (4) Pentru soluţionarea unui anumit litigiu judecata arbitrală este creată ca organ ocazional (ad-hoc), de părţile în litigiu.Articolul 2. Transmiterea litigiului spre soluţionare(1) Părţile au dreptul să transmită judicăţii arbitrale spre soluţionare orice litigiu, izvorît din relaţiile economice, conform clauzei despre arbitraj din contract sau din alt acord.(2) În clauza despre arbitraj (acord) este indicată judecata arbitrală în care părţile transmit spre soluţionare toate litigiile posibile sau anumite litigii.(3) În cazul în care acţiunea, constituind obiect al clauzei despre arbitraj (acordului), este depusă în curtea de apel, instanţa, respinge acţiunea, dacă una din părţi face obiecţii în decursul a 5 zile de la data primirii copiei de pe acţiune şi dacă se va constata valabilitatea clauzei despre arbitraj (acordului) sau faptul că ea nu şi-a pierdut valoarea, sau faptul că este aplicabilă. (4) Dacă în clauza despre arbitraj (acord) părţile prevăd transmiterea litigiului într-o judecată arbitrală permanentă, examinarea lui se va face în conformitate cu regulile aprobate de organizaţia pe lîngă care este instituită judectata.(5) Dacă litigiul este soluţionat conform procedurii ad-hoc, în clauza despre arbitraj (acord) părţile trebuie să indice arbitrii sau modul de a-i numi (alege), locul de souţionare a litigiului, regulile judecăţii.(6) În cazul în care părţile nu respectă cel puţin una din cerinţele enumerate în prezentul articol, clauza despre arbitraj (acordul) este nul.Articolul 3. Arbitrul(1) Arbitru poate fi orice persoană fizică, independent de cetăţenie care şi-a dat consimţămîntul şi care, după părerea părţilor, este competentă a soluţiona litigiul, cu excepţia cazurilor cînd acesta este un însărcinat cu afaceri sau lucrător al uneia din părţi, sau este interesată într-un anume sfîrşit al cauzei, ori cînd există alte îndoieli întemeiate de independenţa şi nepărtinirea ei.(2) Lista arbitrilor este aprobată de organizaţia pe lîngă care s-a înfiinţat judecata arbitrală.(3) Dacă arbitrul renunţă să-şi exercite împuternicirile din motive neîntemeiate, el este exclus din lista arbitrilor instanţei respective.(4) Desemnarea unui alt arbitru se face în modul stabilit pentru numirea arbitrilor. Înlocuirea arbitrului nu împiedică procesul sau pronunţarea hotărîrii.(5) Împuternicirile arbitrului încetează în caz de deces, de recurgere a părţilor la un acord sau de recuzare. Hotărîrea privind recuzarea arbitrului este adoptată de preşedintele judecăţii arbitrale.

26. Tipurile de arbitraje.

Arbitrajul de drept strict este acela in care litigiile se solutioneaza cu respectarea normelor de drept procesual si de drept material aplicabile[1].

Arbitrajul in echitate este acela in cadrul caruia arbitrii nu sunt tinuti sa observe cu rigurozitate orice norma procedurala si nici sa aplice in mod strict toate normele de drept material competente, calauzindu-se in rezolvarea litgiului dupa exigentele echitatii, dar cu respectarea principiilor fundamentale de drept[2].Arbitrajele de tip bilateral au sediul in fiecare din cele doua tari participante si sunt competente sa solutioneze litigiile dintre organizatiile economice, persoane fizice sau persoane juridice, ale acelor tari. Ca exemple de arbitraje de tip bilateral putem enumera: Canadian-American Commercial Arbitration Commission, infiintata in 1943 printr-un acord incheiat intre Camera de Comert din Canada si Asociatia americana de arbitraj[8].

Arbitrajele de tip regional au ca scop rezolvarea litigiilor comerciale internationale dintre organizatiile economice ale tarile dintr-o anumita regiune a lumii[9].

Arbitrajele cu vocatie universala sunt competente sa solutioneze litigiile dintre organizatiile economice apartinanand tuturor statelor. Unele dintre acestea au o competenta materiala speciala cum ar fi arbitrajele create in domeniul transportului prin cele doua conventii internationale de la Berna din 25 octombrie 1952, iar alte arbitraje au o competenta materiala generala, cea mai caracteristica in acest sens fiind Curtea de arbitraj de pe langa Camera de Comert internationala cu sediul la Paris[10].27. Principiile de baza a arbitrajului.

Articolul 4. Principiile de bază ale arbitrajului Principiile de bază ale arbitrajului sînt: a) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; b) legalitatea; c) libertatea convenţiilor în arbitraj; d) constituirea arbitrajului în conformitate cu convenţia părţilor; e) contradictorialitatea; f) respectarea dreptului la apărare; g) confidenţialitatea.

28. Constituirea arbitrajelor.

(1) Prezenta lege reglementează modul de constituire, de organizare şi de funcţionare a arbitrajului. (2) În conformitate cu prezenta lege, arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părţilor, spre soluţionare în arbitraj, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea lor pe calea arbitrajului. (3) Dacă printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte se prevede un alt mod de constituire şi de funcţionare a arbitrajului decît cel stabilit de prezenta lege, se vor aplica prevederile tratatului internaţional.

28.Conventia de arbitraj si raporturile de competenta dintre arbitraj si instantele de

judecata

convenţie de arbitraj – acord în a cărui bază părţile remit spre soluţionare în arbitraj toate litigiile sau o parte din litigii, care au apărut sau care ar putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată sub formă de clauză arbitrală inserată în contract ori sub formă de acord independent; Articolul 9. Competenţa instanţelor de judecată (1) Instanţa de judecată unde este intentată acţiunea privind litigiul care constituie obiectul unei convenţii de arbitraj, la solicitarea unei părţi făcută nu mai tîrziu de prima sa declaraţie asupra fondului litigiului, scoate cererea de pe rol şi trimite litigiul spre soluţionare în

arbitraj, cu excepţia cazului în care instanţa de judecată constată că acea convenţie este nulă, nevalabilă sau nesusceptibilă de executare. (2) Invocarea convenţiei de arbitraj la o etapă mai tîrzie a procedurii rămîne fără efect, cu excepţia cazului în care partea a avut un motiv legal de a nu o invoca şi a invocat-o imediat ce motivul a încetat să existe. (3) În cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie de arbitraj şi una dintre ele o invocă în instanţă de judecată, aceasta din urmă îşi verifică competenţa. Instanţa va reţine spre soluţionare cauza dacă: a) pîrîtul şi-a formulat apărarea în fond fără nici o rezervă, întemeiată pe convenţia de arbitraj; b) convenţia de arbitraj este lovită de nulitate, şi-a pierdut valabilitatea ori este nesusceptibilă de executare; c) arbitrajul nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pîrîtului. (4) În alte cazuri decît cele de la alin.(3), instanţa de judecată, la cererea uneia dintre părţi, îşi va declina competenţa dacă va constata existenţa unei convenţii de arbitraj. În caz de conflict de competenţă, hotărăşte instanţa de judecată ierarhic superioară. (5) Partea pierde dreptul să invoce convenţia de arbitraj în instanţă de judecată pentru a stopa procesul judiciar iniţiat dacă: a) s-a opus cererii de arbitraj a celeilalte părţi; b) nu a numit arbitrul în termen; c) nu a plătit în termen partea sa de cheltuieli arbitrale. (6) Dacă s-a intentat acţiunea indicată la alin.(1), procedura arbitrală poate fi începută sau continuată şi poate fi pronunţată hotărîrea arbitrală, în timp ce conflictul de competenţă urmează a fi soluţionat în instanţă de judecată. (7) În cazul în care litigiul este trimis spre soluţionare în arbitraj ad-hoc, oricare dintre părţile în litigiu poate sesiza instanţa de judecată care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond în primă instanţă, dacă nu exista convenţia de arbitraj, pentru a înlătura piedicile care apar în procesul de organizare şi desfăşurare a procedurii arbitrale. Articolul 10. Competenţa de a aplica măsuri de asigurare Instanţa de judecată poate, la orice etapă a procedurii arbitrale, inclusiv la etapa iniţierii acestei proceduri, să ia decizii privind aplicarea măsurilor de asigurare la cererea unei părţi, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.

29. Arbitrii,numirea si recuzarea lor.

Articolul 11. Arbitrii (1) Poate fi arbitru orice persoană fizică avînd capacitate deplină de exerciţiu care şi-a dat consimţămîntul să arbitreze şi care, după părerea părţii în cauză, este competentă în a soluţiona litigiul. (2) Nu poate fi arbitru persoana care: a) se află sub tutelă sau curatelă; b) are antecedente penale nestinse; c) a pierdut statutul de judecător, avocat, notar, procuror, de ofiţer de urmărire penală sau de lucrător al organelor de drept pentru săvîrşirea de acţiuni incompatibile cu activitatea sa profesională; d) nu poate fi aleasă (numită) în această calitate datorită statutului funcţiei sale, stabilit de lege. (3) Părţile sînt libere să stabilească numărul de arbitri şi modul lor de numire. (4) Dacă părţile nu au stabilit numărul de arbitri, litigiul se judecă de către 3 arbitri, cîte unul numit de fiecare parte, iar al treilea – supraarbitrul (preşedintele completului) – desemnat de cei doi arbitri. Părţile sau arbitrii pot decide ca în calitate de supraarbitru să fie desemnat unul dintre arbitrii numiţi de părţi. (5) Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pîrîţi, părţile care au interese comune pot numi un singur arbitru. (6) Este nulă clauza convenţiei de arbitraj care prevede dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitrul în locul celeilalte părţi sau de a avea mai mulţi arbitri decît cealaltă parte. (7) Lista arbitrilor este aprobată de organul pe lîngă care s-a înfiinţat arbitrajul, în modul stabilit de acest organ, şi are un caracter de recomandare. În principiu, partea poate numi în calitate de arbitru orice persoană care întruneşte exigenţele prevăzute de prezenta lege. (8) Dacă renunţă să-şi exercite împuternicirile din motive neîntemeiate, arbitrul este radiat din lista arbitrilor instituţiei arbitrale.

 Articolul 12. Numirea şi înlocuirea arbitrilor (1) Arbitrii sînt numiţi sau înlocuiţi potrivit convenţiei de arbitraj. (2) În caz de vacanţă, pentru orice cauză, recuzare, abţinere, renunţare, împiedicare, deces al arbitrului, se va proceda la înlocuirea acestuia potrivit dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui. (3) În cazul în care arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiţi prin convenţie de arbitraj şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj trimite o notificare scrisă părţii adverse, prin care aceasta din urmă este invitată să numească arbitrul. (4) Notificarea prevăzută la alin.(3) trebuie să se refere la convenţia de arbitraj, să enunţe succint pretenţiile şi temeiurile lor (obiectul litigiului), să indice numele, domiciliul şi datele profesionale ale arbitrului unic propus sau numit de partea care vrea să recurgă la arbitraj. (5) Partea notificată trebuie să trimită, la rîndul ei, în termen de 15 zile de la primirea notificării, răspuns la propunerea de numire a arbitrului. (6) Partea care a notificat cealaltă parte despre numirea arbitrului nu poate revoca fără consimţămîntul celeilalte părţi numirea astfel făcută. (7) Dacă partea opusă nu numeşte în termen un arbitru, instanţa de judecată, în cazul arbitrajului ad-hoc, sau preşedintele arbitrajului, în cazul arbitrajului instituţionalizat, trebuie să numească un arbitru la cererea primei părţi. (8) Numirea unui arbitru de către o parte nu limitează dreptul acesteia de a invoca incompetenţa arbitrajului.Articolul 14. Temeiurile şi procedura de recuzare (1) Dacă acceptă numirea sa în calitate de arbitru, persoana este obligată să dezvăluie pînă la acceptare orice circumstanţă de natură să ridice îndoieli justificate asupra imparţialităţii sau independenţei sale ori de natură să contravină convenţiei părţilor. Începînd cu data numirii sale şi pe parcursul întregii proceduri arbitrale, arbitrul este obligat să dezvăluie fără întîrziere părţilor asemenea circumstanţe, cu excepţia cazului cînd le-a informat anterior despre acestea. (2) Un arbitru nu poate fi recuzat decît dacă există o circumstanţă de natură să ridice îndoieli justificate asupra imparţialităţii sau independenţei sale sau dacă acesta nu posedă calificările convenite de părţi. O parte nu poate recuza arbitrul pe care l-a numit sau la a cărui numire a participat decît pentru o cauză despre care a luat cunoştinţă după numire sau după participare la numire. (3) Sub rezerva dispoziţiilor alin.(5), părţile sînt libere să convină asupra procedurii de recuzare a unui arbitru. (4) Dacă părţile nu au convenit ca în alin.(3), partea care are intenţia să recuzeze un arbitru trebuie să expună în scris instituţiei arbitrale cauzele recuzării în decursul a 15 zile de la data la care a luat cunoştinţă despre constituirea arbitrajului sau de la data la care instituţia arbitrală a luat cunoştinţă de circumstanţele vizate la alin.(2). Dacă arbitrul recuzat nu se retrage din oficiu sau dacă cealaltă parte nu acceptă recuzarea, arbitrajul, inclusiv arbitrul recuzat, trebuie să se pronunţe asupra recuzării. (5) Dacă recuzarea nu poate fi obţinută conform procedurii convenite între părţi sau conform alin.(4), partea care solicită recuzarea poate, în termen de 30 de zile de la primirea înştiinţării despre decizia de respingere a recuzării, să solicite instanţei de judecată să decidă printr-o încheiere asupra recuzării. Această încheiere nu este supusă căilor de atac. În timp ce cererea de recuzare este pendinte în faţa instanţei de judecată, arbitrajul, inclusiv arbitrul recuzat, poate continua procedura arbitrală şi emite hotărîrea arbitrală.30. Sesizarea institutiei arbitrale

Articolul 17. Sesizarea instituţiei arbitrale (1) Partea care se consideră vătămată într-un drept al său poate să depună în scris instituţiei arbitrale o cerere de arbitraj. (2) Cererea de arbitraj va cuprinde: a) numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, sau reşedinţa părţilor; b) numele persoanei care reprezintă partea în litigiu; c) referinţa la convenţia de arbitraj; d) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea; e) obiectul şi valoarea cererii, precum şi indicarea calculului prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori; f) numele şi domiciliul persoanei numite în calitate de arbitru;

g) semnătura părţii. (3) La cererea de arbitraj se anexează procura, eliberată conform prevederilor legale, care confirmă împuternicirile reprezentantului în instituţia arbitrală, potrivit alin.(2) lit.b), copia de pe contract în care este inserată convenţia de arbitraj şi, după caz, copia de pe compromis.

31.Referinta si actiunea reconventionala

Articolul 19. Referinţa şi acţiunea reconvenţională (1) În termenul convenit de părţi ori stabilit de instituţia arbitrală, în cel mult 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitraj, pîrîtul face o referinţă, în care expune excepţiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum şi, în modul corespunzător, menţiunile prevăzute la art.17. (2) Excepţiile şi alte mijloace de apărare pe care pîrîtul nu le-a menţionat în referinţă trebuie ridicate, sub sancţiunea decăderii, cel tîrziu la data primului termen de înfăţişare. În cazul în care procedura arbitrală are loc în baza înscrisurilor, documentelor şi altor dovezi scrise, prezentate de părţi, fără dezbateri orale, pîrîtul trebuie să ridice excepţiile în cel mult 15 zile de la data depunerii referinţei. La o dată ulterioară, pîrîtul este decăzut din dreptul de a prezenta excepţii. (3) Dacă are pretenţii împotriva reclamantului derivînd din acelaşi raport juridic, pîrîtul poate face acţiune reconvenţională, care se soluţionează concomitent sau ulterior cererii de arbitraj. În cazul în care invocă obiecţii faţă de circumstanţele înaintate de reclamant, pîrîtul poate introduce referinţă. Acţiunea reconvenţională se depune în termenul de depunere a referinţei sau cel tîrziu la data primului termen de înfăţişare şi trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală. (4) Intentarea acţiunii reconvenţionale se face potrivit regulilor generale de intentare a acţiunii. (5) Pîrîtul trimite reclamantului şi fiecărui arbitru copia de pe referinţă sau, după caz, de pe acţiunea reconvenţională, de pe înscrisurile anexate la ea.

32.Masuri de asigurare

Articolul 21. Măsurile de asigurare a procedurii arbitrale (1) Comunicarea între părţi sau către părţi a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, a hotărîrilor arbitrale şi a încheierilor de şedinţă se face prin scrisoare recomandată, cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire, excepţie făcînd cazul în care s-a convenit asupra unei alte metode de comunicare. Informaţiile şi înştiinţările pot fi făcute prin orice alt mijloc de comunicare ce permite stabilirea probei comunicării şi a textului transmis. (2) Înscrisurile pot fi înmînate şi personal părţilor contra semnătură. (3) Dovezile de comunicare se depun la dosar.33.Sedinta arbitrajului.dreptul aplicabil

Articolul 24. Şedinţa arbitrajului (1) La dezbaterea litigiului, părţile pot participa personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de orice persoană. (2) Faptul că partea citată legal nu s-a prezentat la dezbatere nu împiedică dezbaterea litigiului, cu excepţia cazului cînd partea lipsă invocă, cel tîrziu în preziua dezbaterii, motive temeinice de amînare, informînd cealaltă parte şi arbitrii. Amînarea poate fi cerută numai o singură dată. (3) Litigiul este examinat, de regulă, în şedinţă închisă. Examinarea litigiului în şedinţă deschisă se permite numai cu încuviinţarea ambelor părţi. (4) Traducerea documentelor este asigurată de părţi. Acestea pot conveni asupra limbii de lucru în proces. (5) Dezbaterile arbitrale se consemnează în încheierea şedinţei. Orice dispoziţie a instituţiei arbitrale va fi consemnată în încheiere şi va fi motivată. (6) Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul încheierii şi al tuturor actelor din dosar. (7) Supraarbitrul stabileşte ordinea audierilor şi conduce dezbaterile. (8) După dezbateri orale, arbitrajul ia hotărîri. (9) Arbitrajul poate lua hotărîre în cauza arbitrală în bază de înscrisuri, documente şi de alte dovezi scrise, prezentate de părţi, fără dezbateri orale ale cauzei, dacă aşa au prevăzut părţile sau dacă ele au renunţat la dezbateri orale.Articolul 27. Dreptul aplicabil fondului litigiului şi competenţa deciderii asupra litigiului

(1) Arbitrajul soluţionează litigiul în conformitate cu normele de drept pe care părţile le-au ales ca fiind aplicabile fondului litigiului, stabilite în contract sau în alt acord al părţilor. (2) Arbitrajul aplică normele de drept ale Republicii Moldova, ale altor state, precum şi uzanţele comerciale în astfel de litigii. (3) Arbitrajul are dreptul să hotărască asupra competenţei sale de a decide asupra litigiului şi, în legătură cu aceasta, asupra validităţii convenţiei de arbitraj. Constatarea nulităţii contractului nu implică de plin drept nulitatea convenţiei de arbitraj inserate în contract. Decizia prin care arbitrajul se declară competent nu poate fi atacată în instanţă de judecată decît concomitent cu hotărîrea finală asupra fondului litigiului.

34.Hotarirea arbitrala,continul ei

Articolul 28. Hotărîrea arbitrală (1) Asupra problemelor remise arbitrajului spre soluţionare în fond se decide prin hotărîre. În cazul în care arbitrajul încetează să efectueze procedura arbitrală fără a decide asupra problemelor remise spre soluţionare, o astfel de încetare are loc prin hotărîre. Dacă părţile au încheiat o tranzacţie asupra litigiului, arbitrajul poate, la cererea părţilor, să o confirme prin hotărîre. Alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se emit sub formă de încheiere. (2) Dacă o parte renunţă la pretenţie, arbitrajul o scoate de pe rol, cu excepţia cazului în care partea opusă îi solicită să se pronunţe asupra pretenţiei. (3) În toate cazurile, pronunţarea hotărîrii trebuie să fie precedată de deliberare în secret cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, fiecare semnînd hotărîrea. (4) Dacă arbitrajul este compus din 3 arbitri, hotărîrea se ia cu majoritate de voturi. Dacă o opinie nu întruneşte majoritatea de voturi, cea a supraarbitrului prevalează. Arbitrul care face opinie separată asupra litigiului o anexează, invocînd motivele de rigoare. (5) Hotărîrea se remite părţilor în cel mult 10 zile de la pronunţare. (6) Hotărîrea arbitrală remisă părţilor are efectele unei hotărîri judecătoreşti definitive. Articolul 29. Forma şi conţinutul hotărîrii (1) Hotărîrea se emite în scris şi se semnează de toţi membrii completului de arbitraj sau, după caz, de arbitrul unic, indicîndu-se motivul lipsei uneia dintre semnături. (2) Hotărîrea arbitrală trebuie să cuprindă: a) componenţa arbitrajului, data şi locul pronunţării sale; b) numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, sau reşedinţa părţilor; c) referinţa la convenţia de arbitraj în al cărei temei s-a procedat la arbitraj; d) obiectul litigiului; e) motivele de fapt şi de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care stau la baza soluţiei; f) semnăturile arbitrilor; g) alte prevederi. (3) La cererea oricărei părţi, arbitrajul trebuie să ia o hotărîre de interpretare a dispoziţiilor din hotărîrea arbitrală în termen de 30 zile de la data adoptării hotărîrii. (4) Greşelile tipografice, de calcul sau alte greşeli similare ori omisiuni din hotărîre pot fi rectificate, printr-o încheiere, la cererea oricărei părţi sau din oficiu de către arbitri, în termenul prevăzut de alin.(3). (5) Hotărîrea de completare, hotărîrea de interpretare şi încheierea de corectare a greşelilor se dau cu citarea părţilor. Aceste acte fac parte integrantă a hotărîrii arbitrale. O parte poate solicita instanţei arbitrale rectificarea hotărîrii arbitrale sau pronunţarea unei hotărîri adiţionale doar cu notificarea celeilalte părţi. (6) Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de completare, interpretare sau corectare a hotărîrii arbitrale. (7) Dosarul se păstrează la instituţia permanentă de arbitraj sau, în cazul arbitrajului ad-hoc, la instanţa de judecată care ar fi fost competentă să decidă în cauză dacă nu exista convenţia de arbitraj.35.Contestarea hotaririi arbitrale

Articolul 31. Contestarea hotărîrii arbitrale în instanţă de judecată competentă (1) Hotărîrea arbitrală poate fi contestată de orice parte printr-o cerere în anulare adresată instanţei de judecată competente în termen de 3 luni din ziua primirii hotărîrii arbitrale de către partea care a depus cererea de anulare.

(2) Instanţa de judecată va pronunţa o încheiere cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau la refuzul de a o desfiinţa, în condiţiile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. (3) Procedura de contestare a hotărîrilor arbitrale este reglementată de Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.

36.Executarea hotaririlor

Articolul 33. Executarea hotărîrilor arbitrale (1) Hotărîrea arbitrală este obligatorie, urmînd să fie executată benevol, imediat sau în termenul indicat în ea, de partea împotriva căreia s-a pronunţat. (2) Partea cîştigătoare poate cere eliberarea titlului executoriu asupra hotărîrii arbitrale. Încheierea judecătorească cu privire la eliberarea titlului executoriu asupra hotărîrii arbitrale sau la refuzul eliberării acestui titlu trebuie pronunţată în decursul a 30 de zile de la data depunerii cererii. Procedura de eliberare a titlului executoriu asupra hotărîrilor arbitrale este reglementată în Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. (3) Hotărîrea arbitrală asupra căreia a fost eliberat titlu executoriu se execută silit, similar modului de executare a unei hotărîri judecătoreşti.37.Caracteristica generala a Legii cu privire la arbitrajului comercial international

În prezenta lege sînt luate în considerare prevederile tratatelor internaţionale cu privire la arbitrajul comercial internaţional la care Republica Moldova este parte, precum şi ale Legii model din 1985 privind arbitrajul comercial internaţional, adoptată de Comisia ONU pentru Dreptul Comercial Internaţional, aprobată de Adunarea Generală a ONU şi propusă spre utilizare în legislaţiile naţionale.(1) Prezenta lege se aplică în cazul în care sediul arbitrajului comercial internaţional se află pe teritoriul Republicii Moldova. Prevederile art.8, 9, 38, 39 se aplică şi în cazul în care sediul arbitrajului se află în afara teritoriului Republicii Moldova.arbitraj - cale alternativă de soluţionare a litigiilor atît de către arbitri numiţi pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît şi de către instituţii permanente de arbitraj; tribunal arbitral - arbitru unic sau complet de arbitri; instanţă de judecată - organ din sistemul judecătoresc al Republicii Moldova; convenţie de arbitraj - acord în a cărui bază părţile remit spre soluţionare în arbitraj toate litigiile sau o parte din litigiile care au apărut sau care ar putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual.CONVENŢIA DE ARBITRAJ COMPONENŢA TRIBUNALULUI ARBITRAL COMPETENŢA TRIBUNALULUI ARBITRAL PROCEDURA ARBITRALĂ. ADMINISTRAREA PROCEDURII ARBITRALE PRONUNŢAREA HOTĂRÎRII ŞI ÎNCETAREA PROCEDURII ARBITRALE CONTESTAREA HOTĂRÎRII ARBITRALE RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÎRII ARBITRALE STRĂINE 38.Deosebirea dintre arbitraj si instatelor de judecata

39.Conventia de arbitraj

convenţie de arbitraj – acord în a cărui bază părţile remit spre soluţionare în arbitraj toate litigiile sau o parte din litigii, care au apărut sau care ar putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată sub formă de clauză arbitrală inserată în contract ori sub formă de acord independent; Articolul 8. Noţiunea şi formele convenţiei de arbitraj (1) Convenţia de arbitraj este un acord prin care părţile convin să supună arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii ce ar putea să apară între ele cu privire la un raport juridic contractual sau necontractual. (2) Convenţia de arbitraj se încheie numai în scris, sub sancţiunea nulităţii. Ea poate avea forma unei clauze compromisorii inserate în contractul principal sau forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumite compromis. (3) În acordul privind soluţionarea litigiilor prin arbitraj, părţile trebuie să indice modul de numire a arbitrilor, cazul de numire a unui arbitru de către o persoană împuternicită, locul examinării litigiului şi să accepte regulile de arbitraj.

40.Componenta tribunalului arbitral

Dreptul tribunalului de a decide asupra propriei competenţe

(1) Tribunalul arbitral poate să decidă asupra competenţei sale, precum şi asupra oricăror obiecţii referitor la existenţa sau validitatea convenţiei de arbitraj. În acest scop, clauza arbitrală prevăzută în contract trebuie să fie interpretată ca o convenţie distinctă de alte clauze contractuale. Hotărîrea tribunalului arbitral privind nulitatea contractului nu atrage de plin drept nulitatea clauzei arbitrale.

(2) Declaraţia privind incompetenţa tribunalului arbitral în soluţionarea litigiului poate fi făcută cel tîrziu la momentul prezentării obiecţiilor la acţiune. Faptul că o parte a desemnat arbitrul sau că a participat la desemnarea lui nu o privează de dreptul de a face o asemenea declaraţie. Depăşirea competenţei de către tribunalul arbitral trebuie să fie invocată îndată după ce cauza care, în opinia părţii, depăşeşte competenţa tribunalului arbitral este pusă în procedură arbitrală. În toate aceste cazuri, tribunalul arbitral poate admite declaraţia privind depăşirea competenţei făcută mai tîrziu dacă întîrzierea este justificată.

(3) Tribunalul arbitral poate să decidă asupra declaraţiei menţionate la alin.(2) ca asupra unei chestiuni preliminare sau în hotărîrea privind fondul litigiului. Dacă tribunalul arbitral decide, ca o chestiune preliminară, că este competent, orice parte, în decursul a 30 de zile din data primirii comunicării despre decizie, poate cere curţii de apel competente să se pronunţe în această privinţă, decizia neputînd fi atacată. Pînă la luarea deciziei de către această autoritate, tribunalul arbitral poate continua procedura arbitrală şi poate pronunţa hotărîrea.41.Procedura arbitrala

Articolul 18. Egalitatea părţilor Părţile trebuie să fie tratate egal, fiecare din ele avînd toate posibilităţile de a-şi susţine poziţia. Articolul 19. Stabilirea regulilor de procedură (1) În condiţiile prezentei legi, părţile sînt libere să convină asupra procedurii pe care o va urma tribunalul arbitral în soluţionarea litigiului. (2) În lipsa acordului stabilit la alin.(1), tribunalul arbitral poate, în condiţiile prezentei legi, să desfăşoare procedura şi să soluţioneze litigiul în modul în care îl consideră corespunzător. Atribuţiile conferite tribunalului arbitral includ dreptul de a determina admisibilitatea, pertinenţa şi importanţa fiecărei probe. Articolul 20. Locul arbitrajului (1) Părţile sînt libere să convină asupra locului arbitrajului. În lipsa unui acord în acest sens, locul arbitrajului este stabilit de tribunalul arbitral, luîndu-se în considerare circumstanţele cazului, factorul comodităţii pentru părţi. (2) Tribunalul arbitral poate să se întrunească în orice loc pe care îl consideră potrivit, dacă părţile nu au convenit altfel, pentru consultări între arbitri, ascultare a părţilor, a martorilor sau a experţilor, pentru examinare a bunurilor şi înscrisurilor. Articolul 21. Începutul procedurii arbitrale Procedura arbitrală referitoare la un litigiu concret începe la data recepţionării cererii de arbitrare de către pîrît, dacă părţile nu au convenit altfel. Articolul 22. Limba procedurii arbitrale (1) Părţile sînt libere să stabilească limba sau limbile care vor fi utilizate în cadrul procedurii arbitrale. Dacă părţile nu au convenit în acest sens, tribunalul arbitral stabileşte ce limbă sau limbi vor fi utilizate în cadrul procedurii arbitrale. Acest acord sau această decizie se referă la orice declaraţie scrisă a părţii, la orice audiere, hotărîre, decizie sau la o altă comunicare a tribunalului arbitral.

(2) Tribunalul arbitral poate dispune ca orice probă scrisă să fie însoţită de traducere în limba sau în limbile convenite între părţi ori stabilite de tribunalul arbitral. Articolul 23. Cererea de arbitraj şi referinţa (1) În termenul convenit între părţi ori stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul trebuie să invoce circumstanţele care justifică pretenţiile sale din acţiune, chestiunile litigioase şi obiectul cererii, iar pîrîtul trebuie să invoce obiecţiile sale faţă de aceste chestiuni, dacă părţile nu au convenit altfel. Concomitent cu declaraţiile lor, părţile pot prezenta toate actele pe care le consideră pertinente sau pot face trimitere la înscrisuri sau la alte dovezi pe care le vor prezenta ulterior tribunalului. (2) Dacă părţile nu au convenit altfel, fiecare parte poate să modifice ori să completeze pretenţiile sau obiecţiile în cursul desfăşurării procedurii arbitrale, dacă tribunalul arbitral nu consideră inoportun să permită o asemenea modificare ori completare, dată fiind întîrzierea cu care se face. Articolul 24. Procedura orală şi procedura scrisă (1) Tribunalul arbitral decide, cu condiţia respectării oricărui alt acord dintre părţi, dacă procedura se va desfăşura oral, atît la prezentarea probelor, cît şi la susţineri, sau numai în bază de înscrisuri şi de alte materiale. Cu excepţia cazului în care părţile au convenit asupra desfăşurării în scris a procedurii arbitrale, tribunalul arbitral va organiza, la solicitarea unei părţi, procedură arbitrală în formă orală la etapa respectivă a procedurii arbitrale. (2) Părţile trebuie să fie informate în timp util despre orice audiere şi despre orice şedinţă a tribunalului arbitral în scopul examinării mărfii, altor bunuri sau înscrisuri. (3) Toate declaraţiile, înscrisurile sau alte informaţii pe care o parte le-a prezentat tribunalului arbitral trebuie să fie comunicate şi celeilalte părţi. De asemenea, orice concluzie a expertului sau orice înscris cu caracter probator, pe care tribunalul arbitral le ia în considerare la pronunţarea hotărîrii, trebuie să fie comunicate părţilor. Articolul 25. Efectele neprezentării materialelor sau ale absenţei unei părţi (1) Dacă reclamantul nu prezintă cerere de arbitrare în conformitate cu art.23 alin.(1) fără a invoca un temei justificat, tribunalul arbitral încetează de a mai desfăşura procedura arbitrală, dacă părţile nu au convenit altfel. (2) Dacă pîrîtul nu prezintă obiecţiile sale în conformitate cu art.23 alin.(1) fără a invoca un temei justificat, tribunalul arbitral continuă procedura arbitrală, dacă părţile nu au convenit altfel, fără a considera această neprezentare în sine ca recunoaştere a afirmaţiilor reclamantului.

(3) Dacă o parte nu se prezintă la şedinţă sau nu prezintă probe scrise fără un temei justificat, tribunalul arbitral poate continua procedura arbitrală şi pronunţa hotărîrea în baza materialelor de care dispune, dacă părţile nu au convenit altfel. Articolul 26. Desemnarea expertului de către tribunalul arbitral (1) Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral poate: a) desemna unul sau mai mulţi experţi care să-i prezinte un raport asupra chestiunilor specifice pe care le-a prevăzut; b) cere părţilor să prezinte expertului orice informaţie pertinentă ori să permită acestuia accesul la orice acte pertinente, la alte bunuri pentru examinarea lor. (2) Dacă părţile nu au convenit altfel, iar una dintre părţi solicită sau tribunalul arbitral consideră necesar, expertul trebuie, după prezentarea raportului său oral sau scris, să participe la examinarea litigiului, unde părţile au posibilitatea să-i adreseze întrebări şi să prezinte specialişti care să-şi expună opiniile referitor la chestiunile în litigiu. Articolul 27. Asistenţa instanţei de judecată la obţinerea probelor Tribunalul arbitral sau o parte cu aprobarea tribunalului arbitral poate să adreseze în instanţa de judecată competentă a Republicii Moldova cerere de acordare a asistenţei la obţinerea probelor. Instanţa de judecată poate executa această solicitare în limitele competenţei sale şi în conformitate cu regulile stabilite pentru obţinerea probelor şi darea delegaţiilor judecătoreşti. 42.Dreptul aplicativ,adoptarea hotaririi

Dreptul aplicabil fondului litigiului (1) Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în conformitate cu normele de drept pe care părţile le-au ales ca drept aplicabil fondului litigiului. Orice desemnare a legii sau a sistemului de drept al unui stat este interpretată, cu excepţia unei stipulaţii contrare exprese, ca o referire la dreptul material al statului respectiv şi nu la normele lui conflictuale. (2) Dacă părţile nu au convenit asupra legii aplicabile fondului litigiului, tribunalul arbitral aplică legea stabilită de normele conflictuale pe care le consideră aplicabile în speţă. (3) Tribunalul arbitral judecă în echitate sau în calitate de mediator amiabil numai dacă părţile l-au autorizat expres în acest sens. (4) În toate cazurile, tribunalul arbitral adoptă hotărîre în conformitate cu clauzele contractului, ţinînd cont de uzanţele comerciale aplicabile tranzacţiei respective. Adoptarea hotărîrii de către tribunalul arbitral În cazul soluţionării litigiului de către un tribunal arbitral constituit din mai mulţi arbitri, orice decizie a lui se ia cu o majoritate de voturi dacă părţile nu au convenit altfel. Preşedintele tribunalului arbitral poate decide asupra chestiunilor de procedură dacă părţile sau membrii tribunalului arbitral l-au împuternicit în acest sens.43.Incheierea procedurii arbitrale

Încheierea procedurii arbitrale (1) Procedura arbitrală se încheie odată cu pronunţarea hotărîrii arbitrale finale sau cu emiterea încheierii de către tribunalul arbitral în conformitate cu alin.(2). (2) Tribunalul arbitral pronunţă încheierea procedurii arbitrale în cazul în care: a) reclamantul îşi retrage pretenţiile, cu excepţia cazului cînd pîrîtul ridică obiecţii, iar tribunalul arbitral recunoaşte că pîrîtul are un interes legitim ca litigiul să fie soluţionat în mod definitiv; b) părţile au convenit asupra încheierii procedurii arbitrale; c) tribunalul arbitral constată că, din anumite motive, continuarea procedurii a devenit inutilă sau imposibilă. (3) Mandatul tribunalului arbitral se încheie odată cu încetarea procedurii arbitrale, cu excepţia prevederilor din art.35 şi art.37 alin.(4).44.Cheltuielile arbitrale .Contestarea hotaririi arbitrale

Hotărîrea cu privire la cheltuieli

(1) În măsura în care părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral trebuie să decidă printr-o hotărîre arbitrală în ce fracţiune părţile trebuie să suporte cheltuielile de procedură arbitrală, inclusiv cheltuielile lor de participare adecvată la arbitraj. Tribunalul arbitral decide asupra repartizării între părţi a cheltuielilor de procedură arbitrală, luînd în considerare circumstanţele fiecărui caz, în special rezultatul procedurii arbitrale. (2) Cînd cheltuielile arbitrale sînt determinate, tribunalul arbitral decide asupra fracţiunii din cheltuieli pe care trebuie să o suporte fiecare parte. Dacă cheltuielile nu au fost determinate sau dacă determinarea lor este posibilă abia după încheierea procedurii arbitrale, tribunalul arbitral trebuie să decidă cu privire la fracţiunea din cheltuieli printr-o hotărîre arbitrală independentă. (3) La cererea pîrîtului, tribunalul arbitral poate decide şi asupra obligaţiei reclamantului de a rambursa cheltuielile dacă tribunalul arbitral s-a declarat incompetent din cauza inexistenţei unei convenţii arbitrale. (4) Decizia asupra determinării fracţiunii de cheltuieli pe care trebuie să o suporte fiecare parte şi asupra obligaţiei de rambursare a cheltuielilor trebuie să aibă forma unei hotărîri arbitrale în conformitate cu art.31. Articolul 34. Garantarea cheltuielilor arbitrale (1) Tribunalul arbitral poate dispune părţilor depunerea unei garanţii pentru onorariile arbitrilor şi pentru cheltuielile tribunalului arbitral. Tribunalul arbitral poate înceta să mai desfăşoare procedură arbitrală dacă o astfel de garanţie nu este furnizată.

(2) Dacă o parte omite să furnizeze garanţia stabilită la alin.(1), cealaltă parte poate depune întreaga garanţie.Cererea de desfiinţare ca mijloc exclusiv de contestare a hotărîrii arbitrale (1) Hotărîrea arbitrală poate fi contestată în instanţă de judecată numai prin depunerea unei cereri de desfiinţare, în conformitate cu prevederile alin.(2) şi (3) ale prezentului articol, precum şi cu prevederile capitolului XLIII din Codul de procedură civilă. (2) Instanţa de judecată specificată la art.6 alin.(2) poate desfiinţa hotărîrea arbitrală dacă: a) partea care a înaintat cererea de desfiinţare a hotărîrii prezintă probe că: - una din părţile convenţiei de arbitraj, menţionate la art.7, se află în incapacitate sau convenţia de arbitraj nu este valabilă conform legii aplicabile alese de părţi sau, în lipsa desemnării de către părţi a legii aplicabile, convenţia nu este valabilă conform legislaţiei Republicii Moldova; - nu a fost informată în modul corespunzător despre desemnarea arbitrului ori despre procedura arbitrală sau nu a putut prezenta explicaţii din alte motive justificate; - hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu care nu este prevăzut în convenţia de arbitraj ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei de arbitraj sau hotărîrea conţine decizii privind chestiuni ce depăşesc limitele convenţiei de arbitraj. Dacă dispoziţiile în chestiunile cuprinse în convenţia de arbitraj pot fi separate de dispoziţiile care nu se înscriu în ea, poate fi desfiinţată numai partea din hotărîrea arbitrală care conţine dispoziţii referitor la chestiunile ce nu se înscriu în convenţia de arbitraj; - constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală nu corespund convenţiei părţilor, numai dacă această convenţie nu contravine oricărei dispoziţii ale prezentei legi de la care părţile nu pot deroga, iar în lipsa unei atare convenţii nu corespund prezentei legi; b) va constata că: - în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, obiectul litigiului nu este susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; - hotărîrea arbitrală contravine ordinii publice a Republicii Moldova. (3) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale poate fi înaintată în cel mult 3 luni de la data primirii acestei hotărîri de către partea care depune cererea, iar dacă cererea este înaintată conform art.35, de la data pronunţării hotărîrii de către tribunalul arbitral. (4) În caz de adresare în instanţă de judecată a cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, instanţa este în drept, dacă consideră necesar şi dacă o solicită una din părţi, să amîne pe un anumit timp examinarea chestiunii referitoare la desfiinţarea hotărîrii arbitrale pentru a oferi tribunalului arbitral posibilitatea de a relua procedura arbitrală sau de a întreprinde alte acţiuni care, potrivit opiniei tribunalului arbitral, vor permite înlăturarea temeiurilor de desfiinţare a hotărîrii arbitrale.45.Recunoasterea si executarea hotaririi arbitrale straine.

Articolul 38. Recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine (1) Hotărîrea arbitrală, indiferent de ţara în care a fost pronunţată, se recunoaşte ca fiind obligatorie şi, la depunerea în instanţă de judecată competentă a unei cereri scrise, se execută de plin drept, ţinîndu-se cont de prevederile prezentului articol şi de prevederile art.39. (2) Partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată. Dacă hotărîrea arbitrală şi convenţia de arbitraj sînt expuse într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege. 46. Regulamentul Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi

Industrie a R.M.

Domeniul de aplicare (1) Prezentul Regulament se aplică în arbitrajul comercial şi civil intern organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova, în baza prevederilor Legii nr.393-XIV din 15.05.99 cu privire la Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova (publicată în Monitorul Oficial nr.73-77/343 din 15.07.1999).

(2) Organizarea acestui arbitraj se face prin Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova (denumită în continuare - Curtea de Arbitraj), în condiţiile Statutului său, precum şi a prezentului Regulament, elaborate în baza dispoziţiilor Legii nr.23-XVI din 22.02.08 cu privire la arbitraj (M.O. nr.88-89 din 20.05.08).Competenţa Curţii de Arbitraj (1) Curtea de Arbitraj organizează şi administrează soluţionarea, pe calea arbitrajului, a unor litigii comerciale şi civile interne, dacă părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală scrisă. (2) În sensul Regulamentului de faţă, litigiu comercial este orice litigiu derivînd dintr-un contract comercial, inclusiv referitor la încheierea, executarea sau desfiinţarea lui, precum şi din alte raporturi juridice comerciale arbitrabile. (3) Litigiu civil, în sensul Regulamentului de faţă, este orice litigiu derivînd dintr-un contract civil, inclusiv referitor la încheierea, executarea sau desfiinţarea lui, precum şi din alte raporturi juridice civile arbitrabile. (4) Litigiul comercial sau civil este intern cînd decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale şi civile, care leagă persoane ce au domiciliul permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi care nu conţin elemente de extraneitate. (5) Persoanele care au capacitatea civilă deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. (6) În cazul în care s-a încredinţat Curţii de Arbitraj organizarea unui arbitraj, prin însuşi acest fapt, părţile au acceptat prezentul Regulament, afară numai dacă, o dată cu încredinţarea organizării arbitrajului, părţile au optat, în scris, pentru alte reguli de procedură şi acestea au fost acceptate de tribunalul arbitral.

47. Întocmirea documentelor pentru adresare în arbitraj şi actelor arbitrale.

48. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 1961.

Domeniul de aplicare a Convenţiei1. Prezenta Convenţie se aplică: a) convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoane fizice sau juridice avînd, în momentul încheierii Convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în State contractante diferite; b) procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la paragraful 1 a) din acest articol. 2. În sensul prezentei Convenţii se înţelege prin: a) convenţie de arbitraj - fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţie de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi; b) arbitraj - reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numiţi pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc) ci şi de către instituţii permanente de arbitraj; c) sediul - locul unde este situată întreprinderea care a încheiat convenţia de arbitraj.49. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 1958.

1.Prezenta Convenţie se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decît acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor şi rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice. Ea se aplică, deasemenea, sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în Statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor. 2. Prin sentinţe arbitrale se înţeleg nu numai sentinţe date de către arbitri numiţi pentru cazuri determinate, ci, deasemenea, şi acelea care sunt date de către organe de arbitraj permanente cărora părţile li s-au supus. 3. În momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii, aderării la ea sau notificării de extindere prevăzute la articolul X, orice Stat va putea, pe bază de reciprocitate, să declare că va aplica Convenţia numai la recunoaşterea şi executarea sentinţelor date pe teritoriul unui alt Stat contractant. El va putea, deasemenea, să declare că va

aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau necontractuale, care sunt considerate comerciale de către legea sa naţională.50. Arbitrajul Internaţional din Paris.

51. Istoria apariţiei instituţiei falimentului în Republica Moldova.

După dizolvarea URSS, în Rusia a fost pusă în vigoare Legea cu privire la insolvabilitate (faliment). Această lege a jucat un rol important pentru elaborarea şi aprobarea unor legi similare şi în alte state post-sovietice. După adoptarea acestei legi, în Federaţia Rusă a fost adoptată o nouă Constituţie (1994) şi un nou Cod civil (1995), care au utilizat o terminologie juridică modernă şi au abordat de pe alte poziţii multe instituţii juridice. Acestea şi alte cauze au demonstrat caracterul perimat al Legii din 1992 şi la 10 decembrie 1997 Duma de Stat a adoptat o nouă Lege cu privire la insolvabilitate (faliment), în vigoare şi în prezent. După declararea independenţei în Republica Moldova s-a purces la elaborarea unui nou sistem juridic menit să asigure trecerea de la o economie centralizată la o economie liberă. Printre primele acte normative adoptate de Parlamentul Moldovei a fost şi Legea cu privire la faliment nr. 851-XIl din 3 ianuarie 1992. Legea respectivă cuprindea cinci capitole divizate în 31 de articole. Normele acesteia erau aplicabile persoanelor juridice şi fizice "care practică activităţi economice şi administrative nereuşite (ineficiente) şi nu este în stare să-şi achite" datoriile al căror termen a expirat. Evident că cercul de subiecte supus falimentului era foarte larg, era foarte largă şi imprecisă formularea temeiului de pornire a falimentului. Acţiunile privind falimentul erau examinate de Arbitrajul de stat. Conform normelor acestei legi, debitorilor li se putea aplica fie procedura de reorganizare, fie procedura de lichidare. Cel mai mare merit al acestei legi a fost de a trezi curiozitatea juriştilor şi întreprinzătorilor şi de a aduce la cunoştinţa acestora mecanismul existent de încasare forţată a creanţelor ajunse la scadenţa, diferit de urmărirea individuală cunoscut în procedura civila. Aplicarea în practică a acestei legi aşa şi nu a avut loc. Deşi au fost înaintate cereri cu privire la iniţierea procedurii de faliment, hotărâri de declarare falită nu au fost adoptate. De aici şi nivelul imperfect al acestei legi. Dar cel mai important motiv, a fost lipsa de pregătire a celor care trebuia să execute aceste norme, precum nu erau gata nici premisele care ar fi contribuit la punerea în aplicare a instituţiei falimentului. De exemplu, obligaţia impusă Guvernului privind aducerea în concordanţă cu legea respectivă a propriilor acte normative, obligaţie care, de fapt, nu a fost onorată. Aceste motive au cauzat elaborarea şi adoptarea la 26 martie 1996 a unei noi Legi cu privire la faliment nr. 786. In scurt timp după intrarea în vigoare a acestei Legi a fost identificat un şir de lacune a căror înlăturare s-a încercat prin legile de completare şi modificare. În scopul executării Legii nr.786/1996, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. l 143 din 10.12.1997 prin care au fost puse în aplicare trei regulamente: Regulamentul cu privire la Comisia de eliberare a licenţelor de stat pentru exercitarea funcţiilor de administratorul procesului de faliment, Regulamentul cu privire la modul de eliberare a licenţelor pentru exercitarea funcţiilor de administratorul procesului de faliment şi Contractul-model încheiat între adunarea creditorilor şi administratorul procesului de faliment. O modalitate extrajudiciară de tratare a debitorilor insolvabili în Moldova a fost reglementată de Legea restructurării întreprinderilor nr. 958/1996 şi Legea restructurării întreprinderilor agricole în procesul de privatizare nr.392/1999.

52. Caracteristica generală a Legii insolvabilităţii.

Pe situl min,eco-ei si comertului este un proiect in redactie noua a unei legii a insolvabilitatii.În ceea ce priveşte cadrul legal general al procedurii de insolvabilitate în R.Moldova, acesta respectă în mare măsură principiile şi recomandările internaţionale şi regionale. Prin noile reglementări propuse se corectează o serie de aspecte care erau neclare sau nefuncţionale.

Unul din singurele elemente de divergenţă între legislaţia moldovenească actuală privind insolvabilitatea cu dinamica la nivel internaţional, este tendinţa actuală de favorizare relativă a lichidărilor, în dauna reorganizării judiciare. Această opţiune prin proiectul de lege respective se inversează, făcînd sistemul juridic mai eficient, creînd premise pentru administratorii insolvabilităţii şi pentru lichidatori să fie mai competenţi prin crearea societăţilor civile profesionale cu admiterea în profesie după efectuarea unei stagiuni de şase luni, oferind instituţiilor abilitate să intervină mai puternic – pentru a reda încrederea în procedura de reorganizare judiciară. În acelaşi timp însă, reorganizarea judiciară nu trebuie făcută cu orice preţ, ea nu trebuie să permită salvarea firmelor care nu au şanse să devină viabile.

Spre deosebire de reglementarea in vigoare, care prevede o singură procedură a insolvabilităţii şi a planului, indiferent cît de simplă sau complicată este situatia patrimonială a debitorului, reglementarea propusa conform prezentului proiect face o diferentiere între procedura generală a insolvabilităţii, care reprezintă regula şi procedura simplificată, care reprezintă excepţia Întru realizarea primului scop, a fost evidenţiată separat în proiectul legii noi şedinţa de raportare care, prin sine după cum am menţionat este o introducere pentru capitolele IV şi VI ale Legii, intitulate „Falimentul” şi respectiv „Reorganizarea judiciară”, acesta (art. 114) inglobînd, în linii generale, principalele opţiuni propuse participanţilor la proces de legislator. Modificarea propusă prin intitularea cap. IV a proiectului Legii, „Falimentul” îi acordă acestei direcţii importante solemnitatea şi imperativitatea necesară.Relevant este includerea art.116 intitulat „Efectele intentării procedurii de faliment”, necesitatea includerii acestei norme este impusă de realitatea practică că în perioada de după adoptarea hotărîrii de intrare în faliment şi pînă la publicarea acesteia sau chiar pînă la luarea în administrare a întreprinderii de către lichidator, debitorul (în cazul precedării reorganizării extrajudiciare) sau administratorul pot înstrăina patrimoniul întreprinderii sau o parte a acestuiaTotodată, spre deosebire de redacţia actuală a legii care stabileşte condiţii depăşite de valorificare a masei debitoare În acest sens se propune ca înstrăinarea masei debitoare să aibă loc de regulă prin licitaţie cu strigare sau reducere, concurs sau negocieri directe.Ţinem să specificăm că de asemenea cu titlu de novaţie se propune ca în rezultatul nerealizării bunurilor la prima licitaţie acestea să fie propuse creditorilor în contul stingerii creanţelor la preţul stabilit pentru licitaţia repetată. Totodată art. 127 prevede de asemenea o novaţie în materia falimentului şi anume poprirea şi vînzarea drepturilor litigioase. Proiectul prezentei legi de modificare şi completare a Capitolului VI din Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14 noiembrie 2001 are scopul de a înbunătăţi şi a facilita aplicarea în privinţa întreprinderilor viabile, cu potenţial economic ridicat, însă ajunse în anumite circumstanţe în incapacitate de plată, a diverselor strategii operaţionale, funcţionale, financiare şi juridice care ar contribui la redresarea solvabilităţii lor.Prezentul proiect a fost elaborat în comun de către un Grup de lucru instituit prin ordinul Ministrului Economiei şi format din reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei publice şi altor instituţii interesate, cum ar fi: Banca Naţională a Moldovei, Ministerul Economiei, Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor, Departamentul de Executare, Agenţia Proprietăţii Publice, Consiliul Superior al Magistraturii, Asociaţia Băncilor din Moldova, Asociaţia Lichidatorilor şi Administratorilor din Moldova, Camera de Comerţ şi Industrie. Proiectul a fost definitivat în baza recomandărilor experţilor FMI şi ai Băncii Mondiale.Suplimentar menţionăm faptul că reglementările şi novaţiile propuse conform acestui proiect de lege, reprezintă una din sarcinile asumate de Guvernul Republicii Moldova conform Acordului-Memorandul încheiat cu Fondul Monetar Internaţional şi planului de acţiuni privind implementarea acestuia, termenul de implementare al căruia expiră la sfîrşitul lunii septembrie.

53. Noţiuni aplicabile.

1insolvabilitate – situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată;    proces de restructurare – proces de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice, iniţiate de proprietarul întreprinderii, de acţionarii, asociaţii (membrii) şi/sau de managerul ei, de creditori sau de autorităţile publice centrale şi locale, orientate spre remedierea financiară şi economică a întreprinderii pe bază de capitalizare şi reorganizare, schimbare a structurii activelor şi modificare a procesului operaţional de producţie;    datorie – obligaţie bănească a întreprinderii neexecutată la momentul încheierii acordului-memorandum, care se include în obiectul lui;    obligaţii de plată curente - impozite, taxe şi alte obligaţii de plată, credite şi dobînzi aferente, majorări de întîrziere (penalităţi), calculate din momentul intentării procesului de insolvabilitate;    moratoriu - amînarea, pe un anumit termen, a îndeplinirii obligaţiilor pecuniare de către debitor;convertire a datoriilor în acţiuni – transformare în acţiuni a datoriilor întreprinderii la cererea creditorilor ei;    debitor – orice persoană care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale, şi împotriva căreia a fost depusă în instanţa de judecată o cerere de intentare a unui proces de insolvabilitate;    incapacitate de plată – situaţie a debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul cînd debitorul a încetat să efectueze plăţi;    supraîndatorare – situaţie financiară a debitorului, a cărui răspundere este limitată prin lege la valoarea patrimoniului lui, în care valoarea bunurilor nu mai acoperă obligaţiile existente ale acestuia;

    procedură a planului – procedură aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate, reprezentînd modalitatea de satisfacere a creanţelor creditorilor prin realizarea unui plan complex de măsuri de remediere financiară şi economică a debitorului şi/sau de valorificare a masei debitoare;    ichidare a patrimoniului – procedură aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate care constă în valorificarea masei debitoare în vederea obţinerii de mijloace băneşti pentru satisfacerea creanţelor creditorilor şi care finalizează cu lichidarea debitorului ca subiect de drept;    administrator – persoană desemnată de instanţa de judecată pentru supravegherea şi/sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate în modul şi în conformitate cu competenţele stabilite de prezenta lege;    obligaţie fiscală – obligaţie de a plăti impozite, taxe şi alte sume la bugetul public naţional în ordinea şi în condiţiile stabilite de lege;    masă debitoare – toate bunurile aflate în proprietatea debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, dobîndite sau recuperate pe parcursul acestuia, cu excepţia bunurilor care, potrivit legii, nu sînt pasibile de executare silită;    creditori garantaţi – clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sînt asigurate prin garanţii reale în conformitate cu legea;    creditori chirografari – clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sînt asigurate prin garanţii;    creditori ai masei – clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil în mod curent pe măsura apariţiei lor;    obligaţie pecuniară – obligaţie a debitorului de a plăti creditorului o anumită sumă de bani în baza unui contract sau în baza unei obligaţii extracontractuale, prevăzute de Codul civil

54. Temeiurile de intentare a procesului.

Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate (1) Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa unui temei de intentare. (2) Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate este incapacitatea de plată a debitorului. (3) Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor.55. Admiterea cererii introductive.

Admiterea cererii introductive spre examinare (1) Instanţa de judecată este obligată să admită spre examinare cererea introductivă depusă cu respectarea prevederilor Codului de procedură civilă şi ale prezentei legi. (2) Despre admiterea cererii introductive instanţa de judecată adoptă o încheiere imediat, dar în cel mult 3 zile de la data depunerii cererii şi înştiinţează în acest termen creditorii cunoscuţi, indicaţi în cererea introductivă, cu propunerea de a prezenta o referinţă. Încheierea de admitere a cererii introductive poate fi atacată cu recurs în modul stabilit de Codul de procedură civilă.56. Administratorul provizoriu.

Statutul şi competenţa administratorului provizoriu (1) Din momentul desemnării administratorului provizoriu şi înlăturării debitorului de la gestionarea întreprinderii, atribuţiile de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor debitorului sînt transmise administratorului provizoriu. (2) Administratorul provizoriu este obligat: a) să întreprindă acţiuni pentru asigurarea păstrării bunurilor debitorului şi integrităţii lor; b) să continue administrarea întreprinderii pînă la adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate, dacă instanţa nu va dispune suspendarea activităţii pentru a se evita diminuarea valorii bunurilor debitorului;

c) să verifice dacă debitorul dispune de bunuri suficiente pentru suportarea cheltuielilor procesului de insolvabilitate; d) la solicitarea instanţei de judecată, verifică existenţa temeiurilor de intentare a procesului de insolvabilitate şi oportunitatea continuării activităţii întreprinderii debitorului. (3) În cazul menţinerii dreptului de gestiune al debitorului şi desemnării administratorului provizoriu, instanţa de judecată stabileşte împuternicirile administratorului provizoriu. (4) Administratorul provizoriu are dreptul să intre în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să studieze documentele aflate acolo. Debitorul este obligat să pună la dispoziţie administratorului provizoriu documentele activităţii economice şi documentele de evidenţă contabilă. (5) Remuneraţia administratorului provizoriu se stabileşte de către instanţa de judecată din contul persoanei care a depus cererea introductivă.57. Hotărârea de intentare a procesului şi publicarea ei.

Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate (1) Instanţa de judecată hotărăşte, în baza aprecierii temeiului insolvabilităţii şi a faptelor constatate în cadrul examinării cererii introductive, asupra intentării procesului de insolvabilitate sau asupra respingerii cererii introductive. (2) Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie din momentul pronunţării ei. (3) Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate se desemnează administratorul insolvabilităţii. (4) Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate va include: a) denumirea (numele şi prenumele), sediul (adresa), domeniul de activitate al debitorului; b) numele, prenumele şi adresa administratorului; c) locul, data şi ora primei adunări a creditorilor pentru audiere a raportului administratorului (adunarea de raportare) şi a adunării de validare a mărimii creanţelor (adunarea de validare); d) ora intentării procesului de insolvabilitate. (5) Dispozitivul hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate trebuie să conţină apelul către creditori de a-şi depune creanţele pînă la adunarea de validare, apelul special către creditorii garantaţi de a preciza neîntîrziat bunurile asupra cărora deţin un drept prioritar, precum şi temeiul acestui drept. Articolul 45. Publicitatea hotărîrii (1) Dispozitivul hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate se publică în termen de 10 zile din data adoptării acesteia, conform art.19. (2) Instanţa de judecată afişează hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate în incinta sa, iar administratorul o expediază, în mod obligatoriu, Registrului de stat al întreprinderilor şi Registrului de stat al organizaţiilor, tuturor registrelor în care se înregistrează gajul, inspectoratului fiscal de stat teritorial, organului cadastral teritorial, Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, registrelor de stat ale transporturilor, Camerei de Comerţ şi Industrie, ministerului de ramură, băncilor în care debitorul are conturi, precum şi altor instituţii şi autorităţi relevante în fiecare caz concret.58. Clasele creditorilor şi satisfacerea creanţelor lor.

Gruparea creditorilor în clase    (1) La determinarea drepturilor participanţilor în cadrul aplicării procedurii planului, dacă creditorilor li se oferă o reglementare juridică diferită, ei trebuie să fie grupaţi în clase.    (2) Trebuie să fie făcută o diferenţiere între:    a) creditorii cu creanţe garantate;    b) creditorii chirografari, cu excepţia creditorilor de rang inferior;    c) creditorii chirografari de rang inferior.    (3) Din numărul creditorilor care au acelaşi regim juridic pot fi organizate clase de creditori cu interese economice similare. În acest caz, planul va conţine criteriile de diferenţiere a acestor clase. Astfel, angajaţii debitorului pot constitui o clasă separată dacă ei participă la proces în calitate de creditori chirografari şi dacă

cuantumul creanţelor lor nu este considerat ca fiind neînsemnat. Creditorii cu creanţe mici pot fi organizaţi, de asemenea, în clase separate.. Ordinea de executare a creanţelor chirografare    (1) Creanţele chirografare se împart în următoarele ranguri:    1) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitalizarea acestor creanţe se face conform prevederilor Legii nr.123-XIV din 30 iulie 1998 cu privire la capitalizarea plăţilor periodice;    2) creanţele salariale faţă de angajaţi şi remuneraţia datorată conform drepturilor de autor;    3) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele interne şi externe acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţiuni de plată la bugetul public naţional;    4) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului;    [Art.54 al.(1), pct.4) introdus prin LP425 din 30.10.03, MO239/05.12.03 art.954; pct.4)-5) devin 5)-6)]    5) alte creanţe chirografare care nu sînt de rang inferior;    6) creanţele chirografare de rang inferior care au următoarele clase:    a) dobînda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea procesului;    b) cheltuielile unor creditori chirografari suportate în procesul de insolvabilitate;    c) amenzile, penalităţile şi recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare;    d) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;    e) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat şi alte asemenea creanţe.    (2) Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora. Creanţele următorului rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor rangului precedent. În caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional.    (3) Prevederile alin.(2) se aplică în modul corespunzător şi pentru clasele de creditori de rang inferior.59. Creditorii garantaţi şi ai masei debitoare.

Creditorii garantaţi (1) Creditorii care au un drept de gaj convenţional sau legal asupra unui bun din masa debitoare sînt îndreptăţiţi la satisfacerea prioritară a capitalului împrumutat, a dobînzii şi a cheltuielilor aferente din contul bunului gajat. (2) Alin.(1) se aplică şi: a) creditorului care deţine un bun sau un titlu în asigurarea dreptului său; b) creditorului care are un drept de retenţie; c) statului, în cazul încasării impozitelor de orice fel şi a taxelor vamale asupra unor bunuri care, conform legii, servesc drept garanţie a plăţilor. Articolul 62. Pierderea statutului de creditor garantat În cazul în care creditorii enumeraţi la art.61 renunţă la dreptul lor de executare prioritară a creanţei sau în cazul în care creanţa garantată nu este executată integral din valoarea bunului gajat, aceştia devin creditori chirografari pentru creanţa care nu mai este prioritară sau pentru partea creanţei neacoperită în mod prioritar.60. Desemnarea administratorului, evidenţa administratorilor.

Desemnarea administratorului insolvabilităţii    (1) În calitate de administrator al insolvabilităţii sau de administrator provizoriu (denumiţi în continuare administrator) se desemnează o persoană fizică înregistrată în calitate de întreprinzător individual, independentă faţă de creditori şi debitor.       (2) Pentru a putea fi desemnat în calitate de administrator al insolvabilităţii, persoana fizică trebuie să corespundă următoarelor criterii:    a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe teritoriul ei;    b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;    c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;    d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea desfăşurării activităţii de administrator;    e) să nu aibă antecedente penale.       (3) Suplimentar la cerinţele indicate la alin.(1), persoana desemnată în calitate de administrator:    b) al unei companii de asigurare sau al unui participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare în proces de

insolvabilitate va corespunde criteriilor stabilite de Comisia Naţională a Pieţei Financiare;       (4) Nu pot fi desemnaţi în calitate de administrator:    a) membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele care au deţinut funcţii în organele de conducere ale debitorului sau persoanele care deţin cote de participaţie ori acţiuni în capitalul social al debitorului;    b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care au fost asociaţi ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele 24 de luni;    c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume colectiv şi în comandită;    d) persoanele cu antecedente penale;    e) persoanele lipsite, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, de dreptul de a administra întreprinderi şi alte persoane juridice;    f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care examinează cazul de insolvabilitate.    (5) Administratorul este obligat, din data desemnării sale şi pe tot parcursul procesului de insolvabilitate, să informeze instanţa de judecată, comitetul creditorilor şi ministerul de ramură despre orice incompatibilitate, indicată la alin.(4), precum şi despre orice conflict de interese care a existat înainte sau care a apărut după desemnarea sa. Instanţa de judecată este în drept să decidă dacă anumite relaţii ale administratorului cu părţile în proces sau anumite conflicte de interese afectează sau nu imparţialitatea administratorului în procesul de insolvabilitate.    (6) Pentru fiecare caz de desemnare, instanţa de judecată eliberează administratorului un certificat, pe care acesta îl restituie la încheierea exercitării funcţiei. În baza acestui certificat, administratorul este înscris în Registrul de stat al întreprinderilor sau în Registrul de stat al organizaţiilor la rubrica respectivă a debitorului. (7) Una şi aceeaşi persoană nu poate fi desemnată în funcţia de administrator decît al unei singure întreprinderi insolvabile. În cazuri excepţionale, instanţa de judecată, cu acordul comitetului creditorilor, poate desemna una şi aceeaşi persoană în funcţia de administrator a nu mai mult decît două astfel de întreprinderi.Restricţia în cauză se referă doar la întreprinderile la care se va aplica planul ce prevede redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului.    (8) Una şi aceeaşi persoană, cu excepţia persoanelor specificate la alin.(7), poate fi desemnată în funcţia de administrator la maximum 4 întreprinderi la care se va aplica planul ce prevede lichidarea patrimoniului întreprinderii sau transmiterea întreprinderii ori a unei părţi din aceasta către un alt titular.    Evidenţa administratorilor    (1) Persoanele care corespund cerinţelor prevăzute la art.73 alin.(1) şi (2) pot solicita înregistrarea lor în lista administratorilor, întocmită şi actualizată de instanţa de judecată.    (2) Lista administratorilor se afişează spre informare în incinta instanţei de judecată61. Efectele generale intentării procesului.

Transmiterea către administrator a dreptului de administrare şi de dispoziţie    (1) Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate, dreptul debitorului de a administra şi de a dispune de bunurile incluse în masa debitoare este transmis administratorului.    (2) Orice act de dispoziţie al debitorului asupra unui bun din masa debitoare efectuat după intentarea procesului de insolvabilitate este nul. Totodată, normele cu privire la efectele înscrierii în Registrul bunurilor imobile rămîn în vigoare. Dacă debitorul a dispus în ziua intentării procesului de insolvabilitate, se prezumă că s-a dispus după intentarea acestui proces.    (3) În cazul transmiterii către administrator a dreptului de administrare şi dispoziţie, prevederile privind nulitatea actului juridic care încalcă interdicţia de a dispune de un bun în favoarea anumitor persoane nu se aplică.. Alte efecte: Din momentul intentării procesului de insolvabilitate: a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă; b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de administrator. c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor (2) Administratorul poate interzice în scris persoanelor care închiriază, iau cu împrumut, păstrează sau folosesc în orice alt mod bunurile debitorului să efectueze operaţiuni cu aceste bunuri.(3) Calcularea penalităţilor aferente datoriilor creditoare ale debitorului se întrerupe. (4) Calcularea dobînzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de insolvabilitate se întrerupe.(5) Calcularea plăţilor aferente (dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc şi penalitatea) creditelor acordate debitorului de către Ministerul Finanţelor, precum şi a plăţilor aferente sumelor dezafectate din bugetul de stat întru onorarea garanţiilor de stat, se suspendă. Înaintarea creanţelor

Înaintarea creanţelor de către creditori are loc în strictă conformitate cu reglementările privind procesul de insolvabilitate. Prestaţiile către debitor Dacă, după intentarea procesului de insolvabilitate, s-au făcut unele prestaţii debitorului în executarea obligaţiilor faţă de acesta, cu toate că această prestaţie trebuia să revină masei debitoare, prestaţia se consideră valabilă dacă persoana terţă nu cunoştea, la data executării, faptul intentării procesului de insolvabilitate. Se prezumă necunoaşterea în cazul cînd terţul a executat prestaţia înainte de data la care a fost publicat dispozitivul hotărîrii de intentare a procesului.62. Contestarea actelor juridice ale debitorului.

. Anularea unor acte juridice    Administratorul poate introduce în instanţa de insolvabilitate, pe tot parcursul procesului de insolvabilitate, acţiuni în vederea anulării următoarelor acte juridice dacă ele afectează bunurile debitorului:    a) orice act juridic fictiv sau fraudulos, încheiat de debitor în ultimii 3 ani precedenţi intentării procesului de insolvabilitate, care a afectat drepturile creditorilor;    b) transferurile cu titlu gratuit din partea debitorului făcute în ultimii 3 ani precedenţi înaintării cererii introductive, cu excepţia actelor de îndeplinire a unor obligaţii morale sau actelor pentru binele public (de sponsorizare), în care generozitatea donatorului este proporţională cu patrimoniul său;    c) tranzacţiile încheiate în ultimii 3 ani precedenţi înaintării cererii introductive, în care prestaţia debitorului este vădit mai mare decît cea primită; d) transferurile de proprietate de la debitor către un creditor în contul unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în ultimele 4 luni precedente înaintării cererii introductive, care au ca efect creşterea sumei pe care creditorul ar urma să o primească în cazul lichidării debitorului; e) transferurile de proprietate de la debitor către un creditor în contul unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în ultimele 4 luni anterioare intentării cererii introductive, la care creditorul nu avea dreptul sau care nu ajunseră la scadenţă; f) acordarea gratuită a unui gaj sau a unei ipoteci, a oricărei alte garanţii pentru o creanţă care era neasigurată în ultimele 4 luni anterioare înaintării cererii introductive sau pentru o creanţă a unui acţionar sau asociat al debitorului, într-o perioadă de timp similară, dacă aceste creanţe nu au ajuns la scadenţă pînă la data intentării procesului de insolvabilitate; g) orice acte încheiate şi garanţii acordate de către debitor după înaintarea cererii introductive. Pe tot parcursul procesului de insolvabilitate, administratorul poate introduce în instanţa de judecată acţiuni în vederea anulării tranzacţiilor încheiate de debitor, în ultimele 12 luni precedente depunerii cererii introductive, dacă acestea sînt în dauna intereselor creditorilor, cu următoarele persoane: cu un asociat în comandită sau cu un asociat care deţine cel puţin 20% din capitalul social atunci cînd debitorul este societate în comandită sau societate în nume colectiv ,sau societate cu raspundere limitata,sau cu un coproprietar - asupra unui bun comun indivizibil63. Şedinţa de raportare, hotărârea despre desfăşurarea procesului, valorificarea

(lichidarea) masei debitoare.

Articolul 122. Şedinţa de raportare (1) La adunarea în care creditorii sînt convocaţi pentru raportare, administratorul informează despre starea economică a debitorului şi cauzele acesteia. El trebuie să raporteze şi despre posibilitatea menţinerii, în totalitate sau parţial, a întreprinderii debitorului, despre posibilităţile de aplicare a procedurii planului şi efectele aplicării acestei proceduri pentru executarea creanţelor creditorilor. (2) Debitorul, comitetul creditorilor, reprezentantul angajaţilor şi autorităţile de resort din domeniul în care activează debitorul pot să-şi expună opinia asupra planului. Articolul 123. Hotărîrea cu privire la desfăşurarea procesului de insolvabilitate (1) Adunarea creditorilor care audiază raportul administratorului emite hotărîrea privind continuarea activităţii sau încetarea activităţii debitorului. Adunarea poate împuternici administratorul să elaboreze un plan. La o etapă mai tîrzie, adunarea îşi poate revizui hotărîrea. (2) Pînă la adunarea de raportare, administratorul poate sista activitatea debitorului doar cu învoirea comitetului creditorilor dacă acesta a fost format.

(3) În toate cazurile de încetare a activităţii debitorului, administratorul trebuie să-l informeze înainte de data preconizată. Instanţa de judecată poate refuza sistarea activităţii debitorului pînă la adunarea de raportare, la cererea lui şi după audierea administratorului, cu condiţia ca faptul acesta să nu cauzeze diminuarea masei debitoare. Articolul 124. Valorificarea şi lichidarea masei debitoare (1) După adunarea de raportare, numai cu acordul expres al adunării creditorilor sau al comitetului creditorilor, administratorul valorifică şi/sau lichidează, în mod neîntîrziat, în condiţii cît mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit masa debitoare. Termenul de valorificare şi/sau lichidare a masei debitoare nu va depăşi 5 ani. [Art.124 al.(1) modificat prin LP64-XVI din 27.03.08, MO81/25.04.08 art.275] (11) În cazul în care administratorul valorifică şi/sau lichidează masa debitoare fără acordul expres al adunării creditorilor sau al comitetului creditorilor, administratorul răspunde, în conformitate cu legislaţia, pentru prejudiciul cauzat în legătură cu înstrăinarea necoordonată a masei debitoare. [Art.124 al.(11) introdus prin LP64-XVI din 27.03.08, MO81/25.04.08 art.275] (2) Vînzarea sau înstrăinarea bunurilor din masa debitoare se face prin licitaţie publică sau prin concurs. Anunţul cu privire la licitaţie sau concurs se publică în mod obligatoriu în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi, după caz, în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau unde sînt concentrate sediile celor mai mulţi creditori, în condiţiile art.19. Bunurile nevîndute la prima licitaţie sau concurs se scot repetat la licitaţie sau concurs. În cazurile în care bunurile nu se vînd la cel puţin trei licitaţii sau concursuri desfăşurate în modul stabilit, la decizia adunării sau comitetului creditorilor, ele pot fi vîndute de către administrator prin negocieri directe, în baza contractului de vînzare-cumpărare. Administratorul organizează şi desfăşoară licitaţii, concursuri sau antrenează în acest scop organizaţii specializate, cu achitarea serviciilor din contul debitorului. [Art.124 al.(2) modificat prin LP223-XVI din 14.07.06, MO126-130/11.08.06 art.617] (3) Preţul iniţial de vînzare a bunurilor din masa debitoare se stabileşte de adunarea sau comitetul creditorilor, în baza evaluării efectuate în conformitate cu legislaţia, însă nu poate fi mai mic decît valoarea evaluată. Dacă bunurile nu sînt vîndute la licitaţie, concurs sau prin negocieri directe la preţul iniţial, ele se expun din nou în vînzare la preţuri mai mici, aprobate de adunarea sau comitetul creditorilor. (4) Cu acordul adunării creditorilor, administratorul poate vinde bunurile de valoare mică (inventarul) fără a organiza licitaţii, în baza contractului de vînzare-cumpărare.64. Executarea creanţelor creditorului garantaţi.

    () Administratorul trebuie să informeze la cerere creditorii asupra stării bunurilor debitorului, să permită examinarea lor sau, după caz, să permită consultarea registrelor contabile şi documentelor debitorului.    (2) Administratorul trebuie să informeze creditorul garantat despre intenţia sa de a vinde bunul. Creditorului trebuie să i se permită ca, în termen de o săptămînă, să se pronunţe pentru o posibilitate mai avantajoasă de valorificare a bunului. Dacă creditorul se pronunţă într-o săptămînă sau în alt timp util stabilit înainte de înstrăinare, administratorul trebuie să ia în considerare posibilitatea mai avantajoasă de valorificare propusă de creditor.    (3) Una din posibilităţile de valorificare constă şi în transmiterea bunului în posesiunea creditorului garantat. După audierea creditorului şi administratorului, instanţa de judecată stabileşte termenul de valorificare a bunului de către creditor. După expirarea termenului stabilit, administratorul poate valorifica bunul.    (4) Dacă bunul grevat cu o garanţie reală, pe care administratorul îl poate înstrăina conform art.127, nu este valorificat, creditorului garantat i se plăteşte o dobîndă din masa debitoare din momentul şedinţei de raportare. Această prevedere nu se aplică în cazul cînd creanţa garantată nu este satisfăcută în întregime din produsul obţinut prin vînzarea bunului grevat cu o garanţie reală.Distribuirea produsului obţinut în masa debitoare    (1) Din produsul obţinut din valorificarea bunului grevat cu o garanţie reală se scad cheltuielile de validare şi valorificare, care sînt introduse în masa debitoare, iar din rest se acoperă de îndată creanţa creditorului garantat.

    (2) Dacă bunul a fost transmis spre valorificare în posesiunea creditorului garantat, acesta trebuie să plătească din produsul obţinut în masa debitoare mai întîi cheltuielile de validare.    (3) Cheltuielile de validare cuprind cheltuielile de stabilire de fapt a valorii bunului şi a drepturilor asupra lui. Ele sînt fixate în proporţie de 4% din produs.    (4) Cheltuielile de valorificare se fixează în proporţie de 5% din produs. Dacă cheltuielile reale de valorificare sînt considerabil mai mari sau mai mici, atunci ele se fixează în cuantumul lor real. Dacă valorificarea cauzează aplicarea, în conformitate cu prevederile Codului fiscal, unui impozit asupra masei debitoare, cheltuielile de valorificare se vor mări cu suma acelui impozit.65. Termenele de înaintare a creanţelor, validarea lor.

Termenele de înaintare a creanţelor (1) Dacă creditorul are o creanţă faţă de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, îşi înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei, instanţei de judecată. La creanţă se anexează copiile de pe documentele din care izvorăşte creanţa. (2) Creanţele pot fi înaintate în instanţa de judecată cel tîrziu la data aprobării de către instanţă a tabelului creanţelor. (3) Creditorii care îşi înaintează creanţa după expirarea termenului prevăzut la alin.(2), dar în toate cazurile nu mai tîrziu de data încetării procesului de insolvabilitate, pot pretinde la satisfacerea creanţelor doar conform art.141. (4) Prevederile prezentului articol se aplică şi faţă de creanţele întemeiate pe hotărîri judecătoreşti irevocabile sau pe titluri executorii.66. Încetarea procesului, destribuirea după încetarea procesului.

Încetarea procesului de insolvabilitate (1) După terminarea distribuirii finale, instanţa de judecată hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate. (2) Hotărîrea de încetare şi motivaţia acesteia vor fi publicate conform art.19. Art.45 se va aplica în modul corespunzător. (3) În două săptămîni de la data publicării, administratorul prezintă Registrului de stat al întreprinderilor şi Registrului de stat al organizaţiilor hotărîrea instanţei de judecată care serveşte drept temei pentru radierea debitorului din aceste registre. Din momentul radierii sale din Registrul de stat al întreprinderilor sau din Registrul de stat al organizaţiilor, debitorul este considerat lichidat.Distribuirea de după încetarea procesului de insolvabilitate (1) În cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adunarea de distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libere, anumite sume plătite din masa debitoare au fost restituite din diverse motive ori au fost descoperite bunuri care aparţin masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea administratorului, a unui creditor chirografar sau din oficiu. (2) Încetarea procesului de insolvabilitate nu se opune hotărîrii privind distribuirea ulterioară. Dacă suma este mică sau valoarea bunului este neglijabilă, instanţa poate decide transmiterea acestora către debitor. Adoptarea hotărîrii de distribuire după încheierea procesului de insolvabilitate poate fi făcută dependentă de mărimea sumei de bani vărsată pentru acoperirea eventualelor cheltuieli de distribuire. (3) Încheierea de respingere a cererii de distribuire ulterioară trebuie notificată solicitantului. Încheierea poate fi atacată cu recurs de către solicitant. (4) Încheierea prin care s-a decis distribuirea ulterioară va fi notificată administratorului, debitorului şi creditorului (dacă ultimul a depus cerere). Încheierea poate fi atacată cu recurs de către debitor. (5) După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul distribuie, conform listei finale, produsul din realizarea bunului descoperit. Administratorul prezintă instanţei de judecată raportul cu privire la distribuirea masei debitoare.67. Încetarea procesului din motive speciale.

1.AÎncetarea procesului de insolvabilitate din lipsa masei debitoare    (1) Dacă, după intentarea procesului de insolvabilitate, se stabileşte că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile procesului, instanţa de judecată trebuie să înceteze procesul. Dacă creditorii sau un terţ achită cheltuielile procesului de insolvabilitate, încetarea procesului nu se dispune. Art.153 alin.(2) se aplică în modul corespunzător.    (2) Înainte de adoptarea hotărîrii de încetare, instanţa de judecată va audia adunarea creditorilor, administratorul şi creditorii masei.    (3) Dacă există mijloace băneşti, administratorul trebuie să achite cheltuielile procesului de insolvabilitate, iar dintre acestea, în primul rînd spezele administrative, în dependenţă de mărimea lor. Administratorul nu este obligat să valorifice bunurile.    (4) Lichidarea debitorului 2.A Încetarea procesului după anunţarea insuficienţei masei insolvabilităţii    (1) Imediat după ce administratorul a distribuit masa debitoare în conformitate cu art.156, instanţa încetează procesul de insolvabilitate.    (2) După ce a emis avizul despre insuficienţa masei debitoare, administratorul prezintă o dare de seamă cu privire la activitatea sa.    (3) Dacă sînt descoperite bunuri ale masei debitoare după încetarea procesului de insolvabilitate, instanţa decide, din oficiu sau la cererea administratorului ori a unui creditor al masei, asupra distribuirii suplimentare.3.A Încetarea procesului de insolvabilitate din lipsa temeiului de insolvabilitate    Procesul de insolvabilitate va înceta la cererea debitorului dacă acesta garantează că, după încetarea procesului, nu va fi în stare de insolvabilitate sau de supraîndatorare (în situaţia cînd ultima a servit ca temei pentru intentarea procesului). Cererea de încetare a procesului este admisă dacă lipsa temeiului de insolvabilitate este probată.4.AÎncetarea procesului de insolvabilitate cu acordul creditorilor    (1) Procesul de insolvabilitate încetează la cererea debitorului dacă acesta, după expirarea termenului de înaintare a creanţelor, dispune de aprobarea tuturor creditorilor chirografari care au înaintat creanţe. În ceea ce priveşte aprobarea sau garantarea creditorilor a căror creanţe sînt contestate de către debitor sau de administrator, precum şi a creditorilor garantaţi, hotărăşte instanţa de judecată, la propria latitudine.    (2) Procesul de insolvabilitate poate înceta la cererea debitorului pînă la expirarea termenului de înaintare a creanţelor dacă nu sînt cunoscuţi alţi creditori care şi-au dat expres acordul68. Încetarea procesului în legătură cu procedura planului.    (1) După ce hotărîrea de confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată dispune, printr-o hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului.    (2) Dispozitivul hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate se publică în conformitate cu art.19 şi se notifică în mod individual debitorului, administratorului şi membrilor comitetului creditorilor.    Articolul 192. Efectele încetării procesului de insolvabilitate    (1) Din momentul adoptării hotărîrii de încetare a procesului de insolvabilitate şi de continuare a procedurii planului, debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare. Administratorul îşi exercită atribuţiile în conformitate cu prevederile (2) Dispoziţiile privind supravegherea realizării planului nu sînt afectate de încetarea procesului de insolvabilitate. (3) Administratorul poate continua procesele pendinte referitor la examinarea contestărilor depuse în cadrul procesului de insolvabilitate dacă acest aspect este prevăzut în plan. Cheltuielile de judecată vor fi suportate de către debitor dacă planul nu specifică altfel.