Latinitate și dacism

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situația ne pare firească pentru un popor cu o veche, dar, în același timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma.

Dacii sau geții (geto-dacii) constituiau un singur popor, însă, cunoscut sub două denumiri:grecii îi numeau geți pe cei din Câmpia Munteană, din Moldova și din Dobrogea, iar romanii daci pe cei din Transilvania și Banat; atât unii cât și ceilalți cunoșteau ambele nume.

Pe lângă celelalte moşteniri daco-getice, cuvintele de origine dacică, intrate definitiv în fondul lexical curent al limbii române, arată încă o dată că poporul român este continuatorul civilizaţiei şi culturii daco-geţilor. „Lexiconul românesc autohton dovedeşte că populaţia traco- dacică formează temelia şi trunchiul principal pe care s-a grefat şi prin care a putut să dăinuiască romanitatea în Balcani şi în Carpaţi, fiind deci însăşi baza etnică – socială a poporului român”.

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură populară. De pildă în descântece sau unele colinde. Arhaicele rituri de construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru a ajunge la noi sub forma legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei, definită ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone:

1.mitul etnogenezei – balada „Traian şi Dochia”;2.mitul morţii şi transhumanţei (mit dublu)- „Baltagul”;balada„Mioriţa”;3 .mi tu l Sbură toru lu i - „Zburătorul” și „Luceafărul ” de Mihai

Eminescu;4 .mi tu l j e r t f e i nece sare crea ţ i e i - ba l ada „Meşterul Manole”

sau„Monastirea Argeşului” și piesa lui Lucian Blaga ,,Meșterul Manole” .Latinitatea și dacismul sunt două concepte importante a căror existența este legată mai

ales de situarea culturii autohtone în raport cu marile culturi europene.În timp ce latinitatea presupune înrudirea culturii române cu marea cultură europeană,

având la bază elementul comun al romanității, dacismul reprezintă un important element de diferențiere.

Latinitatea a reprezentat o teză majoră pentru umaniștii români și pentru Școala Ardeleană, în timp ce dacismul s-a dovedit o teorie seducătoare atât pentru reprezentanții romantismului,cât și pentru unele personalități culturale din perioada interbelică.

Romantismului îi revine meritul de a fi resuscitat interesul pentru istoria națională și folclor, apreciind că acestea reprezintă elemente majore în procesul definirii indentității noastre.

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti preamănuntul, toate le-am înţelege.”

În poemul Memento Mori , Eminescu dezvoltă episodul cuceririi Daciei de către romani într-o manieră fastuoasă. Prin comparație cu alte secvențe din istoria umanității, secvența dacică este mai amplă și generos ilustrată.

,,Dar pe arcade negre-nalte, ce molatic se-nmormântăÎn a Dunării lungi valuri ce vuiesc și se frământăTrece-un pod, un gând de piatră repezit din arc în arc[...]”

,, Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,Dintre stânce arcuite în gigantic portaleOastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit-[…]”

,,Sarmisegetuza-ajunge norii eu-a murilor colțȘi prin arcurile-nguste, făclii roșii de rășinăNegrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină[…]

,,Ducii-s nalți ca brazi de munte, tari ca și săpați din stâncă.Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă,Pe-a lor umeri spânzur roșii piei de tigru și de leu[…]”

Dacă romanii s-ar fi oprit la Dunăre și nu s-ar fi stabilit în Dacia și Pannonia, romanica orientală nu ar fi reprezentat azi decât un mic dialect analog macedoromânei.

În perioada interbelică, exaltare dacismului are de-a face cu existențele unei orientări tradiționalisme și este stimulată de publicarea monumentalei lucrări ,,Getica”, a istoricului V.Pârvan.

În ,, Istoria literaturii romane de la origini până în prezent”, criticul George Călinescuîși propune să surmonteze neajunsul ,,tinereții culturii autohtone”, afirmând că ,,rădăcinile acesteia sunt prestigioase și țin de fondul daco-getic. Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră. Noi suntem , în fond, geți și ei reprezintă unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, contemporane cu grecii, cu celții, cu grupurile italice anterioare Imperiului Roman. Acest Imperiu Roman găsea aici un stat vechi, se luptă cu el și îl răpune cu greu”.

Teritoriul de formare, ,,problema cea mai grea din istoria limbii române” după părerea lui Ovid Densusianu a fost sursa unor îndelungate și energice dispute științifice. În principiu, discuția rămâne încă deschisă în sensul că cercetările istorice, arheologice și lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească și să nuanțeze opiniile istoricilor și lingvisticilor. Teoriile genezei etnolingvistice românești pot fi repartizate în trei grupe:

1) Teoria originii nord și sud dunărene;2) Teoria originii sud dunărene;3) Teoria originii nord dunărene.

Theodor Hristea definește lexicul sau vocabularul ca fiind ,,totalitatea cuvintelor care există și care au existat cândva intr-o limbă oarecare”.

Bogăția unei limbi este ilustrată nu numai de cantitatea cuvintelor și expresiilor specifice, ci și de volumul și calitatea acelor cuvinte ori sintagme expresive care denumesc aceeași noțiune și pe care le numim sinonime. Bogăția considerabilă a sinonimelor are cauze istorice. Fondul originar latin a păstrat numeroase elemente de substrat, utile comunicării.

Influența slavă a început să se manifeste într-o fază ulterioară constituirii limbii române, determinând o îmbogățire semnificativă a vocabularului românesc, dar a fost lipsită de efecte majore asupra sistemului fonetic sau asupra structurii gramaticale. În fonetică și morfologie, urmele bilingvismului slavo-român sunt discutabile(existența consoanei h în limba română/sistemul de construire prin adițiune a numerelor cardinale 11-19).

Au apărut în limbă multe cuvinte slave, maghiare, grecești, turcești și de două secole încoace un imens număr de cuvinte romanice, în special din franceză si italiană, care au contribuit la romanizarea limbii noastre.

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră națională, întrucât arată cum s-a format civilizația noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat, la care a contribui statalitatea dacică și creșterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populației daco-romane în condițiile conviețuirii cu populațiile migratoare, răspândirea creștinismului ducând în final la crearea unei etnii distincte în spațiul central-sud-est european.

Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea și ocupația romană a însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de plugari, păstori și meșteșugari rurali. Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi și despre o integrare a majoritătii traco-dacilor în limba romană, cu excepția unui număr restrâns de daci, rămași în afara frontierelor provinciei create de Traian.

Romanizarea lingvistică, fundamentală și decisivă pentru apariția limbii române, a constat în învățarea limbii latine de către populația autohtonă, generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar de regres și de eliminarea treptată a limbii materne traco-dacică.

Scrierea limbii române s-a practicat cu două tipuri de alfabet: chirilic și latin.

Alfabetul chirilic este prin excelență alfabetul textelor românești vechi. Acesta este un sistem de scriere creat la sfarșitul sec. al IX-lea de ucenici ai misionarilor creștini de origine bulgară. La români, impunerea acestui alfabet(răspândit de bulgari,ruși și sârbi) se explică prin adoptatea liturghiei slave și prin expansiunea slavonei ca limbă oficială și de cultură. Gândit și creat pentru un anumit tip de limbă ca structură fonetică, el nu a fost niciodată perfect adecvat sau adaptat scrierii românești.

Alfabetul latin este o achizitie ceva mai târzie în scrisul românesc. Coloniștii stabiliți în Dacia vorbeau latina care se folosea în sec.al II-lea al erei noastre. Această latină oficială era întrebuințată în comerț,administrație și în celelalte relații dintre cetățeni. Ea trebuia în general să aibă un caracter unitar.

Compararea latinei vulgare cu latina clasică, cel puțin în măsura în care o putem face astăzi,ne duce la concluzia că limba vorbită în epoca imperială nu se depărta prea mult de aceea care ne-a fost păstrată în operele literare. Latina cultă izvorăște din latina vorbită și toate trăsăturile ei mai importante se trăgeau din acesta.

Problema apariției scrisului în limba română și a împrejurărilor care au determinat acest important eveniment cultural nu este definitiv elucidată în lingvistica și în istoria literară românească. În sec.XIV-XV , limba oficială a cultului și a administrației în țările românești era slavona. Este de presupus însă că, în această perioadă, înainte de 1521-data primului text

românesc ,, Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung” - s-a scris românește pentru nevoi particulare.

Primele texte scrise in românește apar, așadar, relativ târziu,în sec al XV-lea.

Slavona în cultura românească

Slavona este limba literară târzie a limbii vechi slave bisericești. Slavona românească- este una dintre ramnificațiile slavonei ca limbă de cultură,având caracter ecletic(,,compozit”), explicabil prin fuzionarea câtorva componente lingvistice, inegale ca importanță.

Româna comună este etapa fundamentală din istoria veche a limbii române, o primă fază și formă a existenței. Limba română comună este limba vorbită de strămoșii dacoromânilor, aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor. Aceasta nu este nici atestată, nici cunoscută documentar. În lipsă de probe scrise, configurație ei de ansamblu și particularitățile tipice sunt relevate numai de reprezentarea ipotetică, refăcută de filologi prin metoda reconstrucției.

Dialectele limbii române

Dacă limba română există astăzi cu principalele ei dialecte(dacoromân,meglenoromân,istroromân,aromân) se explică prin faptul ca latina a fost vorbită din Carpați până la granițele Greciei.Geneza dialectelor este strâns legată de istoria populației românești nord și sud dunărene.

originea aromânilor-populație romanizată autohtonă în Moesia; originea meglenoromânilor-proveniți din aceeași ,,patrie primitivă” a aromânilor; originea istroromânilor-populație romanizată sud-dunărean din regiunea de N-V a

Peninsulei Balcanice; originea dacoromânilor-descendenți ai populației romanizate nord-dunărene.

Limba română actuală

În studiul actual al evoluției, româna ca limbă comună și oficială a unui stat unitar prezintă o serie de ramnificații socio-culturale și teritoriale. Utilizarea aceleași limbi de către membrii aceleași comunități nu exclude, ci, dimpotrivă,produce o varietate lingvistică, reflectată în structura stilistică a limbii.

Istoria unei limbi se dovedește a fi un capitol din istoria mai cuprinzătoare a culturii și a civilizației dintr-un anumit spațiu geografic.

Lucian Boia, în lucrarea sa spune că:,, Nu se poate trăi în afara imaginarului. Viața oricărei comunități este organizată în jurul unor constelații mitice. Fiecare națiune își are propria mitologie istorică. Nimic nu lămurește mai bine prezentul și căile alese spre viitor decât modul cum o societate înțelege să-și asume trecutul.”

BIBLIOGRAFIE

1. Mircea Matin:,,George Călinescu și <<complexele>>literaturii române”.2. George Călinescu:,,Istoria literaturii române de la origini până în present”.3. Lucian Blaga:,,Revolta fondului nostru nelatin”.4. Alexandru Rosetti:,,Istoria limbii române literare”.5. Lucian Boia:,,Istorie și mit în conștiința românească”.6. Marius Sala:,,De la latină la română”.7. Ion Gheție și Alexandru Mareș:,,Originile scrisului în limba română”.8. Ovid Densusianu:,,Istoria limbii române”.9. Theodor Hristea:,,Sintezele de limba română”.10. M.Cvasnii:,,Limba română.Origini și dezvoltare”.