UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE

Invăţământ la distanţă

Europa medievală de la migraţiile germanice

la Otto al III-lea. Curs de Istoria Medievală Universală

Autor: Lect. univ. dr. Laurenţiu RĂDVAN

ANUL II

SEMESTRUL I 2005 - 2006

2

CUPRINS Introducere / 3 Marea migraţiune / 7 Regatele barbare / 16 1. Regatul ostrogot / 16 2. Italia în timpul longobarzilor / 18 3. Regatul vizigot / 19 4. Regatul franc merovingian / 21 Construcţia Carolingiană / 26 1. Ascensiunea Carolingienilor / 26 2. Domnia lui Carol cel Mare / 30 Sfârşitul construcţiei carolingiene / 36 Biserica în timpul Carolingienilor („renaşterea” carolingiană) / 39 Restauraţia Ottoniană / 45 Evoluţia Europei din afara regatului franc / 49 1. Regatele anglo-saxone / 49 2. Normanzii şi regatele nordice / 51 3. Lumea slavă / 54 4. Spania după cucerirea arabă / 56 Întrebări / 59 Bibliografie / 60

3

INTRODUCERE Ev Mediu şi feudalism

terminologie şi istoriografie Conceptul ev mediu cu înţelesul de „epocă de mijloc” şi-a dobândit sensul istoriografic

cunoscut astăzi odată cu momentul în care a fost integrată într-un sistem de periodizare a istoriei în care este situată cronologic între o epocă istorică ce a precedat-o şi alta care i-a urmat. Ea a fost folosită mai întâi de cărturarii din Europa occidentală din secolele XV-XVII pentru a defini perioada cuprinsă între sfârşitul Imperiului Roman de Apus şi Renaştere, fiind socotită o epocă de tranziţie, o „epocă de mijloc” (media aetas, medium aevum).

În cadrul sistemului tripartit de periodizare a istoriei, conceptul de ev mediu a apărut odată cu publicarea de către Christopher Keller (Cellarius), profesor la Universitatea din Halle (Germania), a unei serii de tratate de istorie universală: Historia antiqua (1685), Historia medii aevi (1688) şi Historia nova (1696), ce indicau prin chiar titlurile lor succesiunea epocilor istorice: antică, medie şi nouă (adică: modernă). Noţiunea de „ev mediu” a început să fie folosită curent abia după 1835, o dată cu publicarea lucrării Istoria a Franţei a lui Jules Michelet1.

Deşi evoluţia istorică din alte zone geografice a fost numai parţial asemănătoare celei din Europa medievală occidentală, conceptul de ev mediu s-a extins treptat şi a fost folosit în cele din urmă şi pentru alte părţi ale Europei, pentru Asia şi Africa de Nord, devenind cu timpul un concept istoric tradiţional de delimitare cronologică a unei epoci din istoria universală, chiar dacă, prin conţinutul său, nu exprimă în toată cuprinderea esenţa şi caracterul acestei epoci. În schimb, acest concept nu a fost şi nu poate fi folosit pentru acelaşi interval cronologic din evoluţia istorică, total diferită, a Africii Centrale şi de Sud, a Americilor şi a Australiei.

Termenilor feudal şi feudalism li s-au dat de-a lungul timpului diferite interpretări. Majoritatea istoricilor consideră că derivă din cuvântul feud (cu origine în francul fehu-ôd, ce a fost latinizat sub forma feodum, feudum), ce denumea în Evul Mediu dezvoltat posesiunea de pământ pe care un vasal o primea condiţionat de la un senior. Definind la început raporturile bazate pe deţinerea feudului, conceptul de feudal a dobândit treptat un sens mai larg ajungând cu timpul să desemneze întreaga structură socială şi regimul politic din Evul Mediu (feudalism, feudalitate). Al doilea termen ce caracterizează evul mediu este cel de vasal. Acesta are la origine cuvântul celtic qwas, ce însemna un om tânăr sau un servitor, termenul fiind latinizat sub forma vassus. Forma vassalus s-a format probabil din adjectivul qwassawl, ce desemna pe „cel care slujeşte” pe cineva.

Poziţiile istoriografiei secolelor XVIII-XIX faţă de evul mediu ca epocă istorică reflectă, ca şi în vremea Renaşterii, opinii diferite. Iluminiştii şi ideologii revoluţiei franceze au avut în a doua jumătate a sec. XVIII o poziţie negativă faţă de această perioadă, punând accent mai mult pe inegalităţile, abuzurile şi ignoranţa ce credeau că a caracterizat societatea medievală. Istoria medievală era pentru ei o lungă serie de fapte şi evenimente nesemnificative, aflate sub semnul întunecimii minţii provocate de Biserică. În perioada ce a urmat revoluţiei franceze (Restauraţia), gânditorii epocii au preamărit evul mediu, considerând-o ca o epocă de stabilitate şi ordine, orientare ce a fost la rândul ei combătută de istoricii romantici din perioada revoluţiilor din prima parte a secolului al XIX-lea (1830, 1848): Augustin Thierry, Jules Michelet sau Francois Guizot. Aceştia caracterizau epoca 1 După jumătatea sec. XIX, conceptul s-a impus în manuale, ajungând unul de referinţă în cercetarea trecutului [nota ns.].

4

medievală ca fiind una a nedreptăţilor sociale, justificând astfel lupta noii burghezii. Se observă deci că istoricii, cel puţin până la al doilea război mondial, au fost puternic influenţaţi de epoca în care au scris, încercând să justifice mai mult sau mai puţin fenomenele istorice la care erau contemporani prin raportarea la evenimente din trecut. În vremurile mai conservatoare, caracterizate prin stabilitate, tendinţa era de a aprecia evul mediu, în timp ce în perioadele de tulburări şi transformări violente, epoca medievală era privită dintr-o perspectivă negativă.

În secolul XX, istoriografia occidentală aprecia că societatea feudală s-a dezvoltat numai în Europa Occidentală. Joseph Calmette considera în lucrarea sa La societe feudale, 1927, că lumea feudală cuprindea numai Occidentul creştin şi ţările din Orient întemeiate în timpul cruciadelor. Mark Bloch afirma că feudalismul poate fi considerat ca un corp de instituţii bazate pe obligaţiile supunerii şi serviciului militar din partea unui om liber (vasalul) faţă de un alt om liber (seniorul), cu obligaţia asigurării protecţiei şi întreţinerii din partea seniorului faţă de vasal. F. L. Ganshoff, în Ce este feudalismul?, 1957, susţinea că societatea feudală este proprie Europei Occidentale din sec. X-XIII, statelor născute din dezmembrarea Imperiului Carolingian, Franţa, Germania, Italia, precum şi statelor aflate sub influenţa acestora, Anglia, Spania şi statele latine întemeiate de cruciaţi în Orientul Apropiat. În 1959, Robert Boutruche, scria în Seniorie şi feudalitate, că fără contract vasalic, fără feud, fără organizare socială şi politică bazată pe legături private de natură politică, nu există regim feudal. Potrivit istoriografiei occidentale, existenţa feudalităţii este condiţionată în primul rând de existenţa raporturilor vasalice, dintre seniori şi vasali, şi apoi de cea a relaţiilor dintre seniori şi ţăranii dependenţi, pentru care se foloseşte formula de relaţii senioriale. Unii istorici au extins aceşti termeni pentru a desemna epoca istorică şi regimul de organizare şi din alte regiuni ale Europei sau Asiei şi nordului Africii. Nici în prezent aceste puncte de vedere nu s-au pus de acord.

Analiza izvoarelor arată că raporturi de tipul celor dintre seniori şi vasali întâlnim în diverse forme şi în afara vestului Europei. Aceste relaţii presupuneau un contract, un schimb, oferirea în genere de către cel puternic a protecţiei şi sfatului în schimbul primirii de ajutor militar de la cealaltă parte implicată; acest ajutor era răsplătit de obicei prin acordarea de bani, funcţii, dar cel mai adesea, de pământ, bunul cel mai de preţ în evul mediu. Ritualurile intrării în această legătură sau terminologia nu sunt aceleaşi pe tot continentul, însă acest tip de relaţie a existat în formele sale „primare” aproape peste tot în Lumea Veche. Diferenţele au apărut datorită condiţiilor diferite de dezvoltare ale regiunilor, datorită decalajelor temporale sau a modului în care au fost receptate diversele influenţe. Aceeaşi este situaţia în cazul relaţiei senioriale. Domeniile seniorilor erau lucrate peste tot de ţărani, cu un grad diferit de libertate, între cele două părţi stabilindu-se raporturi ce presupuneau tot un schimb, o înţelegere. Ţăranul muncea şi dădea o parte din produse, în timp ce stăpânul îi asigura apărarea în caz de nevoie. Într-o Europă foarte particularistă, cum a fost în evul mediu, nu putem întâlni decât diferenţe şi în acest mod, al diferenţelor, al particularismelor, trebuie să tratăm istoria acestei perioade.

În ceea ce priveşte elementele de noutate introduse de evul mediu faţă de antichitate, la prima vedere, acestea par a fi nesemnificative. Pentru Europa, evul mediu a reprezentat totuşi o perioadă de lentă dar sigură dezvoltare (sec. VIII - prima jumătate a sec. IX; sec. XII-XIII), cu inerente perioade de criză (sec. X- prima parte a sec. XI; sec. XIV). Extinderea creştinismului în teritoriile ce nu se aflaseră în cuprinsul Imperiului Roman a făcut ca şi aceste părţi ale Europei să se integreze în lumea „civilizată”. Cu ajutorul unor noi tehnici de muncă a câmpurilor, cu ajutorul plugurilor cu roţi şi cu brăzdare de fier, imensa pădure germanică a început să fie desţelenită, creşterea suprafeţelor agricole fiind în strânsă legătură cu creşterea populaţiei. Dezvoltarea comerţului cu Orientul a dus la renaşterea în noi forme a oraşelor, adevărate creuzete ale mentalităţii moderne de mai târziu. Modul de a construi, de a

5

lupta, percepţia timpului şi a muncii, s-au schimbat în evul mediu. Harta Europei s-a modificat radical; s-au format noi limbi, noi popoare şi noi state. Renaşterea, care a apărut ca o mişcare medievală, a permis treptata transformare a mentalităţilor, europenii implicându-se în marile descoperiri geografice, care vor impune puteri ca Anglia, Olanda sau Franţa în restul lumii. Centrul de greutate al aşa-zisei Lumi Vechi a pendulat între Mediterana şi Atlantic, pentru ca în epoca modernă, puterile atlantice să predomine. Modernitatea îşi are rădăcinile şi în evul mediu.

periodizare

Prima periodizare a istoriei universale, ca şi prima delimitare cronologică a Evului

Mediu, a fost făcută, pornind de la criterii politico-religioase, de profesorul german Christopher Keller în lucrarea amintită mai sus: Historia medii aevi [a temporibus Constantin Magni ad Constantinopolim a turcis captam (Istoria Evului Mediu din timpul lui Constantin cel Mare până la cucerirea Constantinopolului de către turci)]. Keller a considerat că este mai potrivit să ducă istoria antică până la Constantin cel Mare, a Evului Mediu până la cucerirea Constantinopolului, iar cea nouă până în vremurile sale.

Din secolul al XVII-lea până în prezent au fost propuse diverse sisteme de periodizare, fiecare urmând criterii diferite. Ca date de început ale istoriei Evului Mediu, în funcţie de corelarea cu fenomenele şi evenimentele istorice, au fost propuse: despărţirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit (395); migraţia triburilor germanice în Imperiul Roman de Apus (secolul V); sfârşitul Imperiului Roman de Apus (476); cuceririle arabe în Mediterana occidentală (a doua jumătate a secolului VII); epoca lui Carol cel Mare. Pentru sfârşitul Evului Mediu au fost propuse: cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani (1453); începutul marilor descoperiri geografice (1492); Renaşterea (a doua jumătate a secolului XV); începutul Reformei (1517); revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (ultima treime a secolului al XVI-lea) şi din Anglia (mijlocul secolului al XVII-lea). Pentru ţările din afara Europei au fost propuse date cuprinse între secolele al III-lea şi al XIX-lea, în funcţie de procesualitatea istorică specifică regiunii geografice respective.

Unii istorici francezi şi italieni au împărţit Evul Mediu în perioade: Ev Mediu timpuriu şi Ev Mediu târziu (Haut Moyen Age, Bas Moyen Age; Alto Medioevo şi Basso Medioevo); în istoriografia europeană s-a impus în cele din urmă împărţirea Evului Mediu în trei perioade distincte propusă de majoritatea medieviştilor francezi, germani şi englezi: Ev Mediu timpuriu, Ev Mediu clasic sau dezvoltat şi Ev Mediu târziu (Haut Moyen Age, Moyen Age classique, Bas Moyen Age; Frühemittelalter, Hochmittelalter, Spätmittelalter; Early Middle Ages, High Middle Ages, Late Middle Ages).

Limitele cronologice ale evoluţiei relaţiilor ce au caracterizat lumea medievală sunt tot atât de greu de stabilit, datorită condiţiilor de dezvoltare istorică diferite de la o regiune la alta. Pe plan universal, s-a admis că începutul acestor relaţii se plasează în secolele VI-VII, iar sfârşitul lor în veacurile XVIII-XIX, astfel încât Evul Mediu cuprinde o perioadă şi o zonă mai restrânse decât cele ale parcursului relaţiilor feudale. Pentru Europa Occidentală, evul mediu se consideră că durează între sec. V/VI şi sec. XVI/XVII, în timp ce pentru Europa Răsăriteană, inclusiv ţările române (fără Bizanţ), această epocă se întinde între secolele VII/VIII şi XVIII-începutul sec. XIX. În nordul Africii şi Asia, trecerea de la antichitate spre modernitate a fost mai târzie (sec. XIX). Cursul de faţă se referă la istoria Europei în evul mediu timpuriu, între secolele V-X, până în jurul anului 1000.

6

izvoarele istoriei evului mediu Izvoarele istorice ale Evului Mediu sunt pe cât de numeroase pe atât de variate,

reflectând, în fapt, diversitatea şi evoluţia lumii medievale. Mai puţine pentru Evul Mediu timpuriu, ele sporesc în mare măsură în Evul Mediu dezvoltat spre a se diversifica şi înmulţi considerabil în ultima parte a acestei perioade. În funcţie de specificul lor, ele sunt de mai multe categorii: izvoare diplomatice sau documentare – cele mai importante şi mai numeroase (documente sau acte scrise pe pergament sau pe hârtie, emise de cancelariile instituţiilor centrale sau locale sau de persoane particulare, păstrate în original sau în copiile din cartularii, registre, condici etc.); izvoare epigrafice (inscripţii pe materiale dure ca piatra, metalele, lemnul etc.); izvoare narative (anale, cronici sau letopiseţe, iar din epoca medievală mijlocie şi târzie: istorii, memoriale de călătorie, memorii, biografii, hagiografii etc.); izvoare juridice (culegeri de cutume, breviare şi codice, regulamente de bresle etc.); izvoare demografice (registre fiscale, cadastrale şi de stare civilă, recensăminte etc.); izvoare literare şi din domenii ştiinţifice (proză, poeme în versuri, tratate de filozofie, de teologie, de astronomie, de cosmografie şi de medicină); izvoare cartografice (hărţi generale, locale şi nautice, portulane, planuri de oraşe, de cetăţi etc.); izvoare numismatice (monede); izvoare sigilografice, heraldice şi vexilografice (medalii, sigilii sau peceţi, blazoane, steaguri etc.); izvoare arheologice (vestigii ale civilizaţiei materiale şi spirituale: construcţii civile, militare şi religioase, nave, unelte, arme, podoabe etc.); izvoare iconografice (miniaturi, icoane, fresce, tablouri etc.); izvoare etnografice şi folclorice (locuinţe, vestimentaţie, obiceiuri, ocupaţii, muzică şi literatură populară etc.).

Pentru o cunoaştere adecvată a istoriei medievale este necesară cercetarea tuturor categoriilor de izvoare. Pentru investigarea acestora, medievistului îi sunt necesare, pe lângă pregătirea de specialitate, cunoştinţe temeinice de arhivistică şi biblioteconomie, de diplomatică, paleografie şi epigrafie, de cronologie şi heraldică, de numismatică, sigilografie şi medalistică, de genealogie, de arheologie medievală, de demografie şi geografie istorică, de etnografie şi folclor, de lingvistică, de istorie a instituţiilor, de istorie a culturii şi artei medievale etc.

7

MAREA MIGRAŢIE

Situaţia din Imperiul Roman în secolele III-V

În secolul al III-lea, Imperiul Roman s-a confruntat cu o criză fără precedent, ce a avut diverse forme de manifestare: conflicte interne, militare („anarhia militară”) şi sociale, dificultăţi economice, fiscalitate excesivă, toate cu impact asupra vieţii de zi cu zi a romanilor. Dio Cassius descria imperiul după moartea lui Marcus Aurelius ca fiind în declin de la „un imperiu de aur într-unul de fier şi rugină”. Împăratul Diocleţian (284-305) a încercat să întărească imperiul, luând o serie de măsuri. Considerând că acesta este prea întins pentru a fi guvernat eficient, Diocleţian a decis să-l împartă cu un „co-împărat”, Maximian, celor doi împăraţi (Augustus) adăugându-li-se doi Caesari care urmau să le succeadă după douăzeci de ani (sistemul tetrarhiei). Diocleţian şi-a păstrat provinciile Tracia, Asia şi Egipt, Maximian guverna Italia şi Africa, în timp ce Caesarii Galerius şi Constantius se ocupau, primul, de regiunea Balcanilor (Moesia Superior, Macedonia şi Achaia), iar al doilea, de Galia şi Britania. Fiecare Caesar era recunoscut ca succesor al Augustului de care depindea, legăturile dintre aceştia fiind întărite pe cale matrimonială. Rezultatul a fost un imperiu cu mai mulţi împăraţi, fiecare cu reşedinţa sa, cu funcţionarii şi armata sa. Încă din 284, Diocleţian s-a stabilit la Nicomedia (în actuala Turcie), unde a rămas până în ultimii doi ani de domnie. În acest timp, puterea imperială a slăbit în partea vestică şi s-a întărit în răsărit, unde a devenit tot mai autocratică.

Retragerea lui Diocleţian din 3052 nu a liniştit criza internă, luptele dintre succesori continuând cu şi mai mare intensitate. Constantin cel Mare (306-337) a reuşit să oprească luptele dintre diversele facţiuni, reuşind să reunifice imperiul prin luptă, conducând singur după 324. În acest an, Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma la Byzantium, vechi centru comercial aflat într-o poziţie strategică la strâmtoarea Bosfor, la intersecţia unor importante drumuri ce legau Europa de Asia Mică3. Pe acest loc, Constantin a ridicat un nou oraş, care va reprezenta, până la căderea sa din 1453 în mâinile otomanilor, un adevărat bastion al civilizaţiei clasice dar şi creştine.

În secolele I-III, creştinismul a câştigat tot mai mulţi aderenţi în Imperiul Roman. Cu toate că unii împăraţi, precum Decius (250), Valerian şi Diocleţian, au persecutat pe adepţii noii religii, numărul acestora a crescut, incluzând şi membrii ai aristocraţiei sau chiar din familia imperială. În 311, Galerius, influenţat probabil de soţia sa creştină, a emis un edict de toleranţă, permiţând creştinilor să-şi practice cultul. Doi ani mai târziu (313), edictul de Mediolanum proclama libertatea de credinţă şi egalitatea în drepturi pentru toţi creştinii din imperiu. Impunerea lui Constantin ca singur conducător al imperiului a permis creştinismului să depăşească statutul de cult tolerat devenind o religie încurajată chiar de împărat. Urmaşii lui Constantin, cu excepţia lui Iulian, au susţinut creştinismul, în 394, Theodosius interzicând practicarea cultelor păgâne; la moartea sa (395), creştinismul a devenit religia oficială a imperiului.

Pacea şi unitatea instituite de Constantin nu au durat mult. Moartea sa a fost urmată de lupte între urmaşi, câştigate de Constantius al II-lea, împărat între 337 şi 361. Scurtelor

2 Diocleţian a dorit să testeze eficacitatea sistemului instituit şi s-a retras după douăzeci de ani de conducere [nota ns.]. 3 Spre deosebire de Roma, Constantinopolul mai deţinea atuul de a fi port la mare. Faptul că era mai aproape de frontiera dunăreană decât Roma de cea renană a fost compensat de fortificaţiile ridicate, ce au făcut din oraşul de pe Bosfor un centru aproape inexpugnabil (cu câteva excepţii: oraşul este jefuit de normanzii veniţi de pe mare în anii 800 şi cucerit de cruciaţi în 1204) [nota ns.].

8

domnii ale lui Iulian (361-363), supranumit „Apostatul” deoarece a încercat să reinstituie păgânismul, şi Iovian (363-364), le-au urmat cele ale fraţilor Valentinian (364-375) şi Valens (364-378). Primul, stabilit la Milano, a luptat aproape întreaga domnie cu francii şi alamanii, în timp ce al doilea s-a confruntat cu neamurile goţilor. În 376, vizigoţii au solicitat şi au primit permisiunea de a intra în imperiu pentru a scăpa de presiunile hunilor, însă după ce au trecut la sud de Dunăre, au început să jefuiască tot ce întâlneau în cale. În lupta de la Adrianopole, Valens a murit, la tron urmându-i în partea de est Theodosius (379-395), un capabil general ce a reuşit să pacifice pe goţi. Theodosius a încercat să reunifice imperiul, dar la moartea sa din 395 acesta a rămas divizat; partea de răsărit a revenit lui Arcadius, iar cea de apus lui Honorius.

Ca şi partea de apus a imperiului, vechea Romă a suferit de pe urma crizei prelungite din secolul al III-lea. În 286, Milanul înlocuise Roma ca reşedinţă imperială, iar în 402, Ravenna a devenit sediu al puterii imperiale în apus. Treptat, centrul politic şi economic al Imperiului Roman s-a mutat în răsărit. Apusul a devenit o zonă tot mai rurală pe măsură ce atacurile migratorilor s-au intensificat. Villa s-a transformat într-o unitate fortificată unde coloni îşi ofereau serviciile stăpânilor locali, primind în schimb sprijin economic şi protecţie atât împotriva barbarilor cât şi a funcţionarilor imperiali. Multe oraşe şi-au redus suprafaţa şi s-au fortificat, intrând sub controlul comandanţilor militari sau a episcopilor. Autoritatea centrală nu a mai putut menţine securitatea drumurilor, fapt ce a afectat comerţul şi comunicaţiile, situaţie ce a determinat pe locuitori să se bazeze tot mai mult pe resursele locale, schimbându-se astfel treptat stilul de viaţă, ce nu mai este foarte sofisticat. Comerţul de lux a rămas apanajul celor privilegiaţi, în timp ce monedele de aur, deşi nu dispar, circulă cu greutate şi în număr mic.

În răsărit, situaţia a evoluat pe o cale diferită. Dacă în apus încă se vorbea latina, în răsărit, limba greacă devine treptat limba locuitorilor şi a statului. Bazându-se pe comerţul înfloritor, oraşele au continuat să se dezvolte, beneficiind şi de pe urma faptului că această parte a imperiului roman a fost mai ferită de atacurile migratorilor (exceptând Balcanii). Apărat de întinse fortificaţii, Constantinopolul a devenit „Noua Romă”, centru al unei culturi dinamice ce a durat încă o mie de ani. Introducere la migraţiile germanice

Deşi numită invazie a barbarilor de către o parte a istoricilor moderni (în special francezi), istoriografia germană preferă termenul Völkerwanderung, migraţie a oamenilor / popoarelor. Această din urmă formulare o vom folosi şi noi, deoarece termenul „invazie” trimite numai la o acţiune cu impact preponderent negativ; fenomenul migraţiei, ce s-a întins de-a lungul a mai multe secole, este mult mai potrivit pentru a defini amplele mişcări ale neamurilor care au avut nu numai urmări negative. În ultimele decenii, istoriografia a început să pună accent şi pe legăturile paşnice care au existat între romani şi migratori, precum şi pe influenţa şi elementele de noutate pe care le-au introdus aceştia din urmă în lumea romană. Pentru secolele VI-VIII, se afirmă că a existat o continuitate a romanităţii, şi mai puţin o ruptură, idee susţinută încă din perioada interbelică de Henri Pirenne, a cărui teorie trebuie acum amendată doar la nivelul argumentaţiei.

Migraţiile nu reprezintă un fenomen izolat, care s-a declanşat în secolele II-III d. Hr., pentru a se stinge aproximativ cinci secole mai târziu. Mişcări ale populaţiilor întâlnim şi înainte de ridicarea civilizaţiei romane. Celţii s-au deplasat încă din secolele V-IV-lea î. Hr. spre Galia, Britania sau Italia, spre Dacia sau Grecia şi Asia Mică, direcţia migraţiei lor fiind mai mult dinspre vest spre sud şi est. Neamurile ce se vor mişca începând din secolele III î. Hr. vor urma însă altă direcţie, dinspre răsărit spre apus sau dinspre nord-est spre sud-vest. Migraţiile nu au încetat în momentul în care ungurii intrau în Europa şi ajungeau cu atacurile

9

lor până în Burgundia (prima parte a sec. al X-lea). Alte valuri de migratori au afectat Europa răsăriteană până la jumătatea sec. al XIII-lea (uzii, cumanii, pecenegii, mongolii) şi chiar mai târziu (sub alte forme, mongolii)4. În concluzie, fenomenul migraţiilor s-a întins pe parcursul mai multor milenii, doar civilizaţia modernă schimbându-i formele de manifestare.

Nici romanii nu percepeau migraţiile ca fiind un fenomen complet nou. Faptul că ei îi numeau pe noii veniţi folosind denumiri vechi, cum e cazul goţilor, numiţi „geţi” sau „sciţi”, al hunilor numiţi şi ei „sciţi” sau al francilor, numiţi „sicambri”, arată că pentru ei toate aceste neamuri erau la fel, erau barbari şi se aflau dintotdeauna la frontiere. Puţini însă au perceput faptul că, pe fondul crizei profunde a imperiului, noii veniţi erau mult mai îndrăzneţi şi mai periculoşi decât predecesorii lor5.

În ceea ce priveşte triburile germanice, acestea nu au intrat în Imperiul Roman dintr-odată. Într-o primă fază, între cele două părţi au existat relaţii mai mult sau mai puţin paşnice, mai ales sub forma negoţului. Ulterior, de la începutul secolului al III-lea, neamurile germanice au început să exercite presiuni la frontiere, în special la Dunăre. Încă din această perioadă, cel mai dinamic trib germanic a fost cel al goţilor. În anii 220 şi 230, goţii s-au manifestat activ în zona de la nord de Dunăre, iar în jurul anilor 250 au reuşit să treacă în imperiu în provinciile balcanice. În acest timp, frontierele din regiunea renană ale imperiului au fost neglijate, la această situaţie contribuind şi ameninţarea continuă exercitată de Persia Sasanidă. Profitând, alte triburi germanice, francii şi alamanii au reuşit să pătrundă în imperiu.

După incursiunile triburilor germanice în Imperiul Roman din secolele III-IV, în

veacul al V-lea are loc străpungerea de către migratori a liniilor fortificate romane de pe Rin şi cursul superior al Dunării şi stabilirea acestora în aproape toate provinciile imperiului, fie pe baza unui tratat (foedus) impus romanilor de către germanici, fie în urma unor războaie dintre aceştia şi imperiu. Marea migraţie a triburilor germanice a dus la prăbuşirea Imperiului Roman în apus (476), la constituirea regatelor barbare (romano-germanice) şi la începutul formării noilor popoare şi limbi din Europa apuseană. În aceste condiţii, se produce destrămarea structurilor sociale şi politice ale lumii romane, dar şi ale celei germanice, şi începe procesul complex de geneză a unor noi relaţii (primele secole ale Evului Mediu).

*

Ca situare, în primele secole după Hristos, triburile germanice se aflau între Rin, cursul superior şi mijlociu al Dunării şi Vistula, în sudul Scandinaviei şi în nordul Mării Negre. Din scrierea istoricului roman Tacitus, Despre originea şi ţara germanilor (redactată pe la anul 98 d. Hr.) aflăm că „singura şi cea mai de preţ avuţie a lor” era creşterea vitelor. Germanii practicau agricultura extensivă şi, pe coastele Mării Nordului şi ale Mării Baltice, pescuitul şi vânătoarea. De-a lungul Rinului şi Dunării, unele triburi germanice făceau comerţ cu romanii. În primele secole d. Hr., ei au trecut la viaţa sedentară locuind în sate; nu aveau oraşe.

În secolele I-II, existau cca. 50 de triburi germanice; în veacurile III-IV, acestea erau împărţite în trei mari ramuri: apuseană, răsăriteană şi nordică sau scandinavă.

Din cea dintâi făceau parte francii (situaţi pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului), alamanii (pe cursul superior al aceluiaşi fluviu), frizii (pe teritoriul Olandei de azi), saxonii (pe coasta germană a Mării Nordului), anglii şi iuţii (în peninsula Iutlanda), longobarzii (între cursurile inferioare ale Wesserului şi Elbei), hermundurii (între cursurile mijlocii şi superioare

4 Ultimele atacuri ale mongolilor/tătarilor asupra ţărilor române au avut loc în sec. XVIII [nota ns.]. 5 Walter Goffart, Rome, Constantinople, and the Barbarians, în “The American Historical Review”, 86 (1981), nr. 2, p. 277.

10

ale aceloraşi fluvii), suabii (între Elba şi Oder), marcomanii şi quazii (în Boemia) şi iuthungii (pe cursul superior al Dunării).

De cea de a doua ramură aparţineau: herulii, rugii şi schirii (aşezaţi pe cursul inferior al Oderului), burgunzii şi vandalii (pe cursul său mijlociu şi superior), gepizii (între Oder şi Vistula) şi goţii (sedentarizaţi în nordul Mării Negre).

Din cea de a treia ramură făceau parte danii şi suedezii (din sudul Peninsulei Scandinave).

În secolele III-V sunt menţionate şi câteva uniuni de triburi germanice: cea alamană (212) domina cursul superior şi mijlociu al Rinului şi cel superior al Dunării; cea francă era situată la răsărit de aceasta (257), regrupându-se în secolul al V-lea în două uniuni de triburi germanice: salică (pe cursul inferior al Rinului) şi ripuarică (pe cursul mijlociu al acestuia); cea saxonă ocupa zona dintre Ems şi cursul inferior al Elbei şi regiunile Schleswig şi Holstein (mijlocul secolului al III-lea); cea thuringă, menţionată la sfârşitul secolului al IV-lea între cursul superior şi mijlociu al Elbei, cursul superior al Wesserului şi cel superior al Dunării; cea bavareză, aflată în a doua jumătate a secolului al V-lea în Bavaria de azi; cea frizonă, situată în aceeaşi vreme în Olanda de azi. Uniunea de triburi gotă a migrat la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui următor din sudul Scandinaviei spre nordul Mării Negre, între Nipru şi Prut, unde se aflau în această vreme sarmaţii, bastarnii, alanii şi dacii; la începutul secolului al IV-lea, aceasta s-a împărţit în două uniuni de triburi: a ostrogoţilor (goţii răsăriteni sau „străluciţi”), la est de Nistru, şi a vizigoţilor (goţii apuseni sau „înţelepţi”), la vest de acelaşi fluviu.

Uniunea de triburi ostrogotă condusă de Ermanaric a fost atacată şi distrusă în anul 375 de hunii conduşi de hanul Balamber. În căutarea de noi păşuni, aceştia din urmă şi-au început migraţia plecând din Mongolia spre vest prin secolul I înainte de Hristos; asupra lor s-a exercitat şi o mare presiune din partea nomazilor de origine tunguso-manciuriană. În drumul lor spre Europa, hunii au distrus uniunea de triburi alană, de origine iraniană, dintre Don, Caucaz şi Marea Caspică şi au cucerit regatul Bosforului, din regiunea Mării de Azov, aflat sub stăpânire romană (370).

Vizigoţii conduşi de Athanaric au încercat în 376 să-i oprească pe huni la Nistru, dar

au fost nevoiţi să se retragă în sudul viitoarei ţări a Moldovei, între Prut şi Siret, unde au ridicat un val de apărare („Valul lui Athanaric”). O parte din vizigoţi au început să se refugieze la sud de Dunăre în toamna lui 376, pentru ca la începutul anului următor să urmeze aceeaşi cale şi ostrogoţii; peste patru ani, aceştia au fost urmaţi de cetele lui Athanaric.

În calitate de federaţi (foederati), vizigoţii au fost aşezaţi în Moesia, unde foametea i-a făcut să se răscoale (377) sub conducerea lui Frithigern; acesta a înfrânt armata romană lângă Adrianopol, unde şi-a găsit moartea însuşi împăratul Valens. Noul împărat, Theodosius, a izbutit să potolească răscoala, să alunge la nord de Dunăre o parte din vizigoţi şi să-i aşeze ca federaţi în Pannonia pe ostrogoţi (380) şi în Tracia pe vizigoţi (382). În anul 405, ostrogoţii, conduşi de Radagais, pradă Italia de Nord, dar sunt înfrânţi în anul următor la Fiesole de acelaşi general Stilicon; în acelaşi an, suevii şi vandalii, însoţiţi de alani, trec Rinul şi ocupă Mainz, Trier şi Reims, iar în 409, după ce pradă Galia, trec Pirineii, ajungînd în Peninsula Iberică. În 399, vizigoţii au obţinut permisiunea de a se aşeza în Iliria, pe care, după doi ani, o părăsesc îndreptîndu-se spre nordul Italiei (401), unde sunt înfrânţi în anul următor de generalul roman de origine vandală Stilicon (la Polenza). Prin tratatul încheiat în 403 ei obţin încuviinţarea de a se stabili ca federaţi ai Imperiului Roman de Apus în regiunea dintre Dalmaţia şi Pannonia. În 408, conduşi de Alaric, vizigoţii pătrund în Italia, iar la 24 august 410 cuceresc Roma, pe care o pradă timp de trei zile. Evenimentul a rămas în memoria contemporanilor deoarece oraşul nu mai suferise asemenea distrugeri, mulţi punând la îndoială la acea vreme destinul măreţ al Oraşului Etern. De aici, Alaric s-a îndreptat spre

11

sudul Italiei cu intenţia de a cuceri Africa, dar o furtună i-a risipit corăbiile adunate. După moartea lui Alaric, la sfârşitul anului 410, vizigoţii au parcurs Italia de la sud la nord trecând în Galia sudică sub conducerea lui Athaulf (412), ajungând în anul următor la Oceanul Atlantic. În 418, au fost acceptaţi ca federaţi în sud-vestul Galiei, de unde s-au extins cucerind Spania, Galia Centrală până la Loara şi Provence, formând astfel sub Euric (466-485) cel mai puternic regat barbar din vestul Europei.

Vandalii, alături de aliaţii hasdingi şi silingi, au invadat Spania în 409, venirea lor

accentuând dezastrul prin care trecea această provincie a imperiului, măcinată deja de un război civil. Aici, vandalii s-au iniţiat în tehnicile navigaţiei, devenind piraţi redutabili, orientându-se spre jefuirea insulelor Mediteranei de Vest. După ce au stat două decenii în Spania, sub conducerea regelui Genseric (Geiserich) (428-477), au debarcat în nordul Africii (429) reuşind să cucerească partea de nord-vest a Africii romane şi să-şi impună stăpânirea în insulele Baleare, Corsica şi Sardinia. Majoritatea populaţiei vandalilor s-a aşezat în Proconsulara, în jurul Cartaginei, mare parte din pământurile autohtonilor fiind confiscate. Spre deosebire de ostrogoţi sau vizigoţi mai târziu, vandalii au adoptat un sistem de conducere ce se baza aproape în întregime pe forţă, neacceptând pe romani în funcţii de conducere. Sistemul de organizare provincial a dispărut, instituţiile romane supravieţuind doar sumar, la nivelul populaţiei romane. Între aceasta şi cuceritori s-a instalat o prăpastie, accentuată de arianismul vandalilor. În tot restul domniei sale, Genseric s-a ocupat cu jaful teritoriilor învecinate, în special a Italiei şi insulelor Mediteranei (în 455, Roma este jefuită din nou). După moartea regelui, vandalii s-au liniştit, romanizarea înregistrând progrese. Firava construcţie politică realizată de vandali a dispărut în urma loviturilor bizantinilor, care urmăreau refacerea imperiului. În 533-534, generalul Belizarie a ocupat mare parte din Africa nordică, ultimul rege vandal, Gelimer, fiind prins şi deportat cu o parte a războinicilor săi în Asia. Efectele cuceririi vandale asupra Africii romane au fost negative: vârfurile societăţii romane au pierit sau au plecat în Italia sau la Constantinopol, romanitatea suferind o gravă lovitură. Recuperarea bizantină nu a făcut decât să pregătească terenul pentru viitoarea cucerire arabă.

În 406 ajung la vest de Rin, în regiunea din aval de Koblenz, burgunzii, care veneau

de pe Vistula mijlocie (Polonia de azi). În 411, ei intră în serviciul facţiunii romane conduse de uzurpatorul Jovinus. În anul 413, burgunzii încheie un foedus cu împăratul legitim al Imperiului Roman de Apus, care le acordă „partea cea mai apropiată de Rin a Galiei”. Încercările lor de a se extinde în Belgia le-au atras ostilitatea lui Aetius, care i-a aţâţat pe huni împotriva lor, pentru a-i ţine departe de Galia nordică. Tot el a hotărât apoi aşezarea burgunzilor în estul Galiei pentru a lupta cu alţi germanici, mai periculoşi – alamanii, care erau duşmanii lor tradiţionali. În anul 443, burgunzii încheie cu romanii un alt foedus, mai avantajos, prin care se aşezau în Sapaudia, adică foarte probabil în partea de limba franceză a Elveţiei de azi şi în sudul Munţilor Jura de lângă Geneva. Ei s-au comportat aici ca federaţi model, luptând în 451 împotriva lui Attila, iar în anul 456 împotriva suevilor din Spania. Ulterior, ei au ocupat Lyonul şi s-au extins în regiunea Rhônului spre sud, ocupând Die (pe la 463) şi Vaison (puţin înainte de 474), şi spre nord, luând Langres (înainte de 485). Pe la 495 regatul burgund se întindea de la Champagne, în sud, până la Durance şi Alpii Maritimi.

Regatul burgund avea două reşedinţe; regele rezida la Lyon, iar moştenitorul lui la Geneva. Regatul cuprindea două neamuri, dar statutul romanilor era aproape acelaşi cu al burgunzilor. Aristocraţia romană vedea în acest mic neam, care era credincios spiritului tratatului încheiat (foedus), cel mai mic din două rele şi aproape o garanţie a securităţii. Toţi regii burgunzi despre care ştim şi altceva decât doar numele lor s-au dovedit demni de această încredere. Deşi Hilperic I, fondatorul regatului de Lyon, era arian, el s-a căsătorit cu o creştină

12

de rit roman; el i-a protejat pe călugării din Jura şi a fost prieten cu episcopul de Lyon. Gundobad (Gundobald), nepotul său de frate, care a domnit de pe la 480 până la 516, a fost aproape un roman el însuşi, fiind comandant de rang superior în Italia şi, mai târziu, moştenitorul patricianului Ricimer, „făcătorul de împăraţi”. Gundobad a pus, de asemenea, doi împăraţi pe tron – Olybrius, în 472, şi Glycerius, în 473 –, deşi el însuşi n-a aspirat, probabil, la nici un titlu mai înalt decât acela de patriciu, pe care l-a obţinut de la primul din aceşti împăraţi marionetă.

Distribuţia populaţiei burgunde, în număr de maximum 80000, a rămas în cadrul regulilor ospitalităţii ce fuseseră impuse precedentului regat al Genevei prin tratatul din 443 şi reînnoit pentru noul regat, al Rhônului, în 456, cu consensul senatorilor romani. Burgunzii au primit două treimi din pământuri şi o treime din sclavi, fiind nevoiţi să împartă jumătate din pământurile defrişate cu romanii. Unii istorici consideră că probabil burgunzii nu au primit efectiv loturi de pământ, ci au primit dreptul de a ridica impozite de pe acestea6. Aşezările burgunde, ce se trădează se pare prin numele de locuri terminate în –ingos (franc. –ans sau –ens), se concentrează în partea de limbă franceză a Elveţiei de azi, Munţii Jura şi câmpia Saône-ului; ele sunt rare în Savoy şi Burgundia şi aproape inexistente la sud de râul Isère. Limba a continuat să supravieţuiască până în secolul al VII-lea, iar sentimentul de neam a rămas puternic până în secolul al X-lea. Legea burgundă (Lex Burgundium, Lex Gundobada (numită în fr. La loi Gombette, după Gundobad) a fost unul din ultimele coduri de legi barbare. Spre deosebire de alte legi germanice, aceasta se adresa şi populaţiei romanice, care plătea aceleaşi amenzi precum burgunzii; căsătoriile mixte erau posibile, la fel portul armelor pentru toţi oamenii liberi. Instituţiile burgunde sunt un bun exemplu de dualism; regele avea două titluri: pentru romani, era vir iluster, magister militum sau Galliae patricius, iar pentru germanici, era dominus noster rex. Toţi regii burgunzi s-au considerat reprezentanţi ai împăratului roman.

Regatul burgund s-a adaptat bine la viaţa urbană, după cum probează vestigiile arheologice de la Geneva. Textele vechi confirmă supravieţuirea curiei defensores şi gesta municipalia. Nu se cunoaşte nimic despre cultura perioadei geneveze, dar despre cea a regatului Lyonului se ştie că a fost de un bun nivel şi că avea drept limbă de exprimare latina.

În ciuda unei armonii interne, regatul Burgundiei era puţin viabil. Fiind situat într-o regiune de o considerabilă importanţă strategică şi economică, alcătuirea lui etnică era prea slabă ca să reziste rivalilor franci şi goţi. Regatul nu a mai putut fi apărat atunci când familia regală s-a divizat şi francii s-au folosit de creştinismul lor spre a câştiga simpatia romanilor. În anul 500, profitând de cearta dintre Gundobad şi fratele său Godegisel, Clovis a reuşit să pătrundă până la Vienne. Convertirea la creştinism a lui Sigismund, fiul lui Gundobad, a constituit semnalul pentru goţi de a ataca din cealaltă parte a regatului, în toiul unui aprig conflict. Burgunzii au pierdut regiunea de la sud de Drôme şi, probabil, chiar pe cea de la sud de Isère, în anul 523. Francii au profitat de aceasta, Chlodomer prinzându-l pe Sigismund şi asasinându-l. Godomar, fratele lui Sigismund, a luat tronul, i-a înfrânt pe franci la Vézeronce, în iunie 524, şi a stăpânit cu dificultăţi până în 553-554, când a dispărut în împrejurări obscure. Merovingienii au ocupat întregul regat, dar au respectat instituţiile burgunde şi etnicitatea regiunii în cadrul unui fel de uniune personală. Până în secolul al XI-lea, s-a mai făcut apel la legea burgundă, dar convertirea burgunzilor la creştinism a făcut uşoară asimilarea lor în cadrul Galiei merovingiene7.

Invadarea Galiei de către germanici în 406 a avut consecinţe şi asupra Britaniei.

Necesitatea apărării Galiei, presiunea exercitată de triburile celte libere (picţii din Scoţia şi 6 Vezi Pierre Riché, Europa barbară din 476 până în 774, Bucureşti, 2003, p. 52. 7 Cântecul Nibelungilor, deşi o creaţie epică a Evului Mediu dezvoltat (a fost redactat la cca. 1190-1200), se referă la regii burgunzi [nota ns.].

13

scoţii din Irlanda) şi atacurile intense de pe mare ale triburilor saxonilor şi iuţilor i-au silit pe romani să părăsească Britania în anul 407. După retragerea administraţiei şi armatei romane din Britania, populaţia britonă (celto-romană) şi triburile celte au opus o îndelungată rezistenţa triburilor germanice menţionate, ce veneau de pe ţărmurile de nord-vest ale Germaniei şi din Peninsula Iutlanda. Migratorii au izbutit să cucerească până în secolul al VII-lea aproape întreaga Britanie, silindu-i pe localnicii scăpaţi de exterminare sau de înrobire să se retragă în partea sud-vest a provinciei, în Ţara Galilor (Wales) sau să se refugieze în Peninsula Armonica din nord-vestul Galiei ce avea să se numească apoi, din această cauză, Bretania. Triburile celte din Scoţia şi Irlanda au reuşit să-şi păstreze însă independenţa.

Marea migraţie a avut şi o componentă asiatică. În prima jumătate a secolului al V-lea

se intensifică în vestul Europei campaniile de pradă ale hunilor. Aceştia şi-au extins continuu cuceririle şi şi-au impus stăpânirea, până la începutul secolului V, de la Caucaz până la Elba şi Dunăre peste numeroase triburi: ostrogoţi, gepizi, rugi, schiri, heruli, longobarzi, suevi, sarmaţi, alani, slavi şi asupra populaţiei daco-romane din Dacia şi a celei romanizate din Pannonia, unde hunii îşi stabiliseră centrul de declanşare a războaielor de jaf, ce aveau să culmineze în timpul cârmuirii fraţilor Bleda şi Attila (434-445) şi, mai ales, a lui Attila (445-453). După ce pustiiseră Imperiului Roman de Răsărit, hunii au ajuns în 441 şi 447 până în împrejurimile Constantinopolului, unde li s-a cumpărat retragerea; conduşi de Attila, s-au îndreptat în 451 spre Imperiul Roman de Apus, au trecut Rinul şi au prădat oraşele Metz, Reims şi Troyes, asediind totodată Orléans-ul. În acelaşi an, au fost înfrânţi de generalul roman Aetius la Campus Mauriacus, la vest de Troyes, după care s-au îndreptat în 452 spre Italia, cucerind Milano şi Pavia. Epidemia de ciumă din rândurile oştii sale şi o mare răscumpărare bănească l-au determinat pe Attila să părăsească Italia, renunţând la cucerirea Romei. În anul următor morţii lui Attila, hunii au fost definitiv înfrânţi de triburile răsculate împotriva lor (ostrogoţi, gepizii, alani şi sarmaţi) la râul Nedao din Pannonia, unde a fost ucis şi Ellac, fiul lui Attila. Hunii ce nu au fost exterminaţi au fugit în Moesia şi în nordul Mării Negre. După aceasta, triburile germanice eliberate s-au stabilit astfel: ostrogoţii în Pannonia, gepizii pe Tisa şi în Transilvania de azi, schirii între Dunăre şi Tisa, rugii pe teritoriul Austriei de mai târziu, şi herulii în Slovacia de azi, ca federaţi ai Imperiului Roman de Apus.

În evenimentele din această perioadă a fost implicat deseori şi un alt neam

negermanic, alanii, a căror istorie din cuprinsul Europei începe în acelaşi an cu a hunilor (375), când aceştia le distrug imperiul din regiunea Mării Caspice. După această catastrofă, alanii, neam de origine iraniană, nu au mai reuşit să formeze un stat. În secolul al V-lea, bande de alani rătăceau fără ţintă de-a curmezişul Europei de vest ajungând în cele din urmă şi în nordul Africii. În ciuda diferitelor origini etnice, alanii s-au unit cu mase de cuceritori germanici.

Deşi de importanţă secundară, istoria europeană a alanilor nu poate fi despărţită de marea migraţie germanică. Nu se cunoaşte nimic despre migraţia alanilor de la est spre vest între 375 şi 406. Oricum, rezistenţa alanilor în faţa hunilor, care în cadrul evenimentelor din Galia din 451, a fost de o mare importanţă, poate fi mai bine înţeleasă, dacă alanii din confruntarea de la Orléans sunt descendenţii celor înfrânţi de huni în 375.

Toţi alanii au luat parte la trecerea Rinului, dar după 406 ei s-au despărţit în două grupe lipsite de orice interes comun. Un grup, condus de regele Goar, a intrat în serviciul romanilor, întâi în regiunea Rinului, apoi în centrul Galiei. Alt grup, sub conducerea regelui Respendial, a făcut cauză comună cu vandalii, pe care i-a urmat, trecând Pirineii, în Spania, în anul 409; alţi alani au asediat oraşul Bazas în jurul anului 414; alţii, în sfârşit, sunt menţionaţi, aproape 30 de ani mai târziu, în regiunea Rhônului, lângă Valence, sub conducerea regelui Sambida.

14

Majoritatea alanilor din Galia au sfârşit prin alierea lor cu Roma. Aetius i-a încartiruit pe Loara de mijloc, întâi cu scopul de a-i opri pe vizigoţi, apoi pentru a bara calea hunilor.

În ciuda neloialităţii lui Aetius, regele alan Sangiban a avut un rol decisiv în înfrângerea lui Attila la Orléans. La scurt timp după aceea, alanii au capitulat în faţa vizigoţilor. Aetius i-a aşezat ca federaţi în Armonica; de la alani derivă, probabil, nume de locuri ca Allaines (Eure-et-Loir, Somme). Câteva descoperiri arheologice, ca bronzurile din regiunea Vendôme, le sunt de asemenea atribuite cu probabilitate.

Alanii care au intrat în Spania în 409 au primit Lusitania şi Carthagena, un teritoriu de întindere considerabilă pentru numărul lor nu prea mare; în 418, ei şi-au pierdut independenţa datorită vizigoţilor trimişi de Roma împotriva lor. Resturile alanilor s-au aliat cu vandalii, urmându-i în Galicia, Andalusia şi, mai târziu, în Africa. După aceasta, regii vandali au purtat întotdeauna titlul de „rege al vandalilor şi alanilor”, dar, în fapt, alanii au fost asimilaţi destul de repede şi nu au lăsat nici o urmă asupra vandalilor. În al treilea sfert al secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus era redus aproape numai la Italia, deoarece Britania fusese părăsită, în Africa romană se crease un regat vandal, în Spania se stabiliseră vizigoţii şi suevii, Galia fusese împărţită între vizigoţi, burgunzi, alamani şi franci, iar Pannonia era stăpânită de ostrogoţi. Deşi toate acestea se aflau sub conducerea unor regi ce depindeau nominal de imperiu ca federaţi, ele erau, în fapt, regate romano-germanice de sine stătătoare. Depopulat şi pustiit de invazii, grav perturbat economic, cu o conducere lipsită de autoritate şi aproape fără armată, Imperiul Roman de Apus ajunsese în pragul prăbuşirii. În august-septembrie 476, în urma răscoalei mercenarilor rugi, schiri şi heruli, conduşi de schirul Odoacru, împotriva lui Oreste, comandantul armatei, împăratul roman Rumulus Augustulus a fost depus şi exilat în Campania, unde se pare că a continuat să trăiască timp de mai multe decenii. Tatăl acestuia, Oreste, a fost executat, iar Odoacru a fost ales rege de mercenarii răsculaţi ce alcătuiseră până atunci ultima „armata romană”. El a trimis la Constantinopol însemnele imperiale recunoscând autoritatea imperiului Roman de Răsărit şi considerându-se reprezentant al acestuia pentru Italia cu titlu de patriciu. Aceasta este data intrată în istorie ca moment de sfârşit al existenţei Imperiului Roman în apus. În realitate, structurile romane nu au dispărut imediat, ci au fost preluate de noii stăpânitori care au încercat să realizeze o sinteză, îmbinând modul de organizare roman cu concepţiile germanice de guvernare. Această sinteză s-a realizat diferit în cadrul aşa-ziselor „regate barbare”. Urmările migraţiilor germanice

Consecinţele migraţiilor pentru Europa sunt complexe şi sunt de natură politică, economică, culturală, lingvistică etc. Un important rezultat al migraţiilor a fost ruperea unităţii Romaniei, ce reprezenta unitatea lingvistică, culturală şi politică pe care Imperiul Roman o realizase în Europa. Deşi inferiori ca număr faţă de populaţia Imperiului Roman, migratorii germanici au contribuit la schimbarea lumii vechi, prin formarea unor noi popoare şi limbi. În urma procesului de asimilare a triburilor germanice de către populaţia romanizată din Italia, Galia sau Spania, proces desfăşurat în cursul secolelor V-IX/X, s-au format poporul francez, englez, portughez, spaniol şi italian. În schimb, poporul german, ca şi popoarele nordice (danezii, suedezii şi norvegienii) descind din vechile neamuri germanice. În Britania, numărul mai redus al populaţiei romanizate (care are explicaţii locale ce ţin şi de rezistenţa celtă), ca şi modul în care s-a desfăşurat migraţia anglo-saxonă, au făcut ca anglii, saxonii şi iuţii să-i asimileze treptat pe autohtoni, primii dând şi un nou nume ţării (Anglia), în timp ce saxonii au lăsat până astăzi numele unor comitate ale acesteia, iniţial regate (Essex, Wessex şi

15

Sussex, de la saxonii de est, vest şi sud). De la alte neamuri germanice s-a păstrat numele poporului şi limbii franceze (de la franci), ca şi denumirea unor provincii: Burgundia (burgunzi), Catalonia (de la Gothalania, goţi şi alani), Andaluzia (de la Vandaluzia, vandali), Lombardia (longobarzi). Foarte multe toponime şi hidronime sunt de origine germană (cu terminaţiile -berg, -burg, -dorf, -haus, -heim, -hof, -stein), sau cuprind în componenţa lor cuvintele latineşti villa, villare şi curtis. De asemenea, are loc o reînnoire a antroponimiei, renunţându-se complet la sistemul antroponimic roman, ce se baza pe cele trei nume. Acest sistem este înlocuit de un altul, în care persoanele purtau un singur nume, format de obicei după modelul numelor regale, din două teme germanice alăturate, ce nu aveau întotdeauna o legătură (ex.: Dagobertus: „strălucitor” + „zi” sau Theudericus: „rege” + „popor”). Nu se adăuga un nume de familie, dar legătura ereditară era transmisă prin preluarea de la părinţi a unei componente a numelui (ex.: Clodomir este fiul lui Chlodovec, Clovis).

Migraţia a avut urmări negative şi pozitive: distrugeri materiale şi de vieţi omeneşti, decăderea lentă a comerţului, a oraşelor, a instituţiilor, a modului de viaţă, a gândirii romane, introducând în schimb, la fel de lent, o economie rurală şi un nou mod de viaţă. Dacă din punct de vedere lingvistic şi cultural, pe teritoriul fostului Imperiu Roman s-au impus elementele romanice, din punct de vedere al instituţiilor, se impun elementele germanice, cu supravieţuirea unor aspecte de organizare romană (ex.: din punct de vedere fiscal sau social). Romanitatea a supravieţuit în forme foarte diferite, s-a fragmentat, rezistând în mare parte datorită Bisericii, păstrând prin intermediul acesteia o anumită „conştiinţă a unităţii şi grandorii sale”, după cum afirma Lucien Musset8.

În concluzie, transformările, evoluţiile, dezvoltarea, au reprezentat elementele predominante după venirea germanicilor, în defavoarea distrugerilor. În fiecare regiune a fostului imperiu s-a realizat o sinteză ce a înglobat elemente din ambele direcţii, romanică şi germanică, impunându-se o civilizaţie nouă, diferită de cea clasică sau de cea din Germania dinainte de secolul al IV-lea.

8 Lucien Musset, Invaziile, vol. 1, Bucureşti, 2002, p. 200, 211.

16

REGATELE BARBARE

Introducere

Un capitol important din cursul nostru se referă la formaţiunile politice întemeiate în

apus de către germanici pe ruinele Imperiului Roman. Aceste formaţiuni, numite în genere „regate barbare” sau „regate romano-germanice”, au fost mai mult sau mai puţin efemere, singurul care a supravieţuit perioadei de tranziţie spre epoca carolingiană fiind regatul franc. Secolele VI-VIII se caracterizează prin transformări, prin adaptarea unor instituţii romane ca şi prin introducerea unora germanice; acum fuzionează populaţia romanică cu cea germanică, în mare parte din apusul Europei formându-se noile limbi şi popoare.

Această perioadă a istoriei este numită şi „Evul Mediu întunecat” datorită puţinelor surse care stau la dispoziţia istoricilor interesaţi de descifrarea fenomenelor ce au avut loc acum. Principalele izvoare sunt cele scrise, împărţite în mai multe categorii. Pe de o parte, izvoarele narative, cronicile; fiecare neam germanic mai important are o astfel de cronică, toate fiind scrise de oameni ai Bisericii: despre franci, s-au păstrat Istoria francilor, de Grigore din Tours, cronicile lui pseudo-Fredegarius şi cronica Liber historiae Francorum; despre goţi, au scris Cassiodorus, Iordanes şi Isidor din Sevilla (primii doi, în special despre ostrogoţi, al treilea, despre vizigoţi); referitor la anglo-saxoni s-a păstrat lucrarea Istoria ecleziastică a neamului anglilor, redactată de Beda Venerabilul, iar Paul Diaconul a scris despre longobarzi. Se adaugă izvoarele hagiografice, în această perioadă scriindu-se numeroase vieţi ale sfinţilor, ca şi alte izvoare literare (poeme). Sursele diplomatice sunt mult mai puţine ca număr, deoarece s-a păstrat un număr redus de acte emise de regii germanici. Aceştia aveau fără îndoială cancelarie la curte, unde se redactau acte în limba latină9. Alte izvoare importante sunt cele juridice; s-au păstrat legile francilor salieni (Legea Salică), burgunzilor, vizigoţilor sau anglo-saxonilor, precum şi numeroase texte de drept canonic. Nu trebuie uitate, sursele epigrafice, inscripţiile de pe pietre sau alte materiale, şi cele numismatice. În ceea ce priveşte izvoarele nescrise, folositoare sunt mărturiile scoase la iveală în urma săpăturilor arheologice, ce evidenţiază viaţa materială şi spirituală a migratorilor, dar şi a populaţiei romanizate. Pe baza acestor izvoare se poate contura imaginea a ceea ce au creat şi au lăsat moştenire neamurile germanice. Regatul ostrogot

Timp de mai mult de 75 de ani, ostrogoţii, herulii şi rugii s-au aflat sub influenţa

hunilor, de sub stăpânirea cărora au ieşit după moartea lui Atilla. Ostrogoţii s-au stabilit ca federaţi în Pannonia în 454/455, apoi în Moesia Inferior, în 471. În această perioadă, s-au răsculat periodic împotriva autorităţilor romane, prădând Tracia, Macedonia şi Thesalia. Înfrânţi, au fost nevoiţi să trimită ca ostatec la curtea imperială de la Constantinopol pe Theodoric, fiul lui Thiudimer, fratele regelui ostrogot Valamer10, care are astfel prilejul de a cunoaşte imperiul şi organizarea sa, fapt ce îi va fi de folos mai târziu. În 474, după 12 ani, Theodoric se întoarce în rândurile neamului său. Între timp, în Italia, stăpânirea autoritară a lui Odoacru nemulţumea aristocraţia romană, fapt ce coincidea cu intenţia împăratului din răsărit de a scăpa de ostrogoţii lui Theodoric, ce doreau să treacă în Italia. Împăratul Zenon a fost de acord cu solicitarea acestora, astfel că în toamna anului 488, ostrogoţii pornesc spre Italia. În septembrie 489, Odoacru este înfrânt la Verona de Theodoric, fiind nevoit să se retragă la 9 Puţinele acte păstrate de la regii franci au fost publicate în colecţia Monumenta Germaniae Historica [nota ns]. 10 Theodoric era fiul lui Thiudimer şi al unei concubine creştine a acestuia [nota ns].

17

Ravenna unde este asediat între 490 şi 493; este asasinat la puţin timp după aceea (martie 493). Deşi era numit magister militum per Italiam de împăratul de la Constantinopol, între 493 şi 526, Theodoric, supranumit „cel Mare”, a condus practic singur Italia, în regatul său fiind incluse şi Provence, ca şi fostele provincii romane Norricum, Raetia, Pannonia (ultimele două parţial) Dalmatia şi Iliria. Regatul vizigot din Spania se afla sub protectoratul său.

organizare În timpul domniei sale, Theodoric a guvernat pe principii dualiste: o mare parte din

instituţiile romane ce supravieţuiseră au fost păstrate, senatul a fost menţinut, la fel sistemul juridic şi administrativ; pământurile populaţiei locale nu au fost confiscate, ostrogoţii fiind aşezaţi pe pământuri publice. O stavilă în calea fuziunii dintre germanici şi romani a fost însă păstrarea separării dintre funcţiile civile, deţinute în majoritate de romani, şi cele militare, ce aparţineau mai ales germanicilor. O altă piedică era reprezentată de faptul că Theodoric, ca şi restul ostrogoţilor, era arian. Totuşi, regele s-a dovedit a fi tolerant, păstrând relaţii normale cu episcopul Romei, neîncercând să aducă populaţia locală la arianism. În relaţiile cu armata, Theodoric se comporta ca un germanic, se înrudeşte cu alţi regi barbari11, ocroteşte pe cei de acelaşi neam sau din neamuri înrudite, în timp ce în faţa populaţiei romane apărea ca un rege ce îşi exprima ataşamentul faţă de trecutul Romei şi faţă de instituţiile acesteia. Reşedinţa sa a fost la Ravenna, Theodoric fiind singurul rege germanic care a rezidat într-un singur loc; a înfrumuseţat acest oraş, ridicând un palat, biserici (biserica Sfântul Apollinaris cel Nou, baptisteriul arianilor) şi statui. În timpul domniei sale, are loc şi o scurtă revigorare a culturii. Cei mai iluştri reprezentanţi ai acesteia au fost Boethius şi Cassiodorus. Primul a tradus lucrările lui Aristotel în latină şi a scris Consolările filosofiei, lucrare ce a fost foarte populară de-a lungul Evului Mediu. Spre sfârşitul domniei, Theodoric l-a acuzat pe Boethius de trădare, trimiţându-l în închisoare, apoi poruncind să fie executat (524). Cassiodorus a deţinut funcţii la curtea lui Theodoric12, ocupându-se apoi de traducerea şi copierea de manuscrise într-o mănăstire pe care o fondase pe domeniul său de la Vivarium, în Calabria. A scris prima mare istorie a goţilor, sperând că între goţi şi romani se va instala o pace temeinică. Speranţele sale au fost înlăturate de intervenţia bizantinilor, care au eliminat puterea ostrogoţilor din Italia. La curtea lui Theodoric, s-a scris Biblia gotică a lui Ulfila, dar şi Codex Argentus, păstrat azi la Upsala.

decădere În ciuda strălucirii curţilor de la Ravenna şi Verona, a patronajului regal asupra

literelor şi artelor, a refacerii de apeducte, drumuri, poduri sau băi, revigorarea culturală din timpul lui Theodoric a fost de scurtă durată şi a avut limite serioase. Sfârşitul domniei a fost umbrit de dispute religioase. Simţind că arianismul goţilor este ameninţat, Theodoric şi-a înăsprit politica faţă de Biserică. Alături de Boethius, şi alţi membri ai clasei senatoriale romane au fost acuzaţi de trădare în favoarea Bizanţului, printre aceştia aflându-se şi papa Ioan I, executat în 526. După moartea lui Theodoric, regatul a intrat treptat în criză, luptele pentru putere între urmaşii marelui rege got fiind hotărâtoare pentru soarta ulterioară a statului got. Între 526 şi 534, a domnit Athalaric, tutelat de mama sa Amalaswintha; moartea suspectă a lui Athalaric a adâncit criza, permiţând bizantinilor să intervină. După ce a distrus regatul vandal din nordul Africii (533), profitând de luptele interne, Iustinian, împăratul Imperiului de Răsărit, a hotărât şi recuperarea Italiei în cadrul planului său mai larg de restaurare a Imperiului Roman. În 536, a început un lung şi distrugător război, în urma căruia generalii lui 11 Se căsătoreşte cu o soră a lui Clovis [nota ns.]. 12 A fost questor palatii între 507 şi 534 [nota ns.].

18

Iustinian, Belisarius şi Narses, au cucerit Italia, punând capăt stăpânirii ostrogote ca şi existenţei istorice a acestui neam13. În urma acestora s-a instalat birocraţia imperială şi colectorii de taxe, de care populaţia locală nu mai avusese parte de o generaţie. Aşa zisa eliberare a Italiei a fost privită diferit în peninsulă. Populaţia din sud, regiune ce păstrase legături mai strânse cu imperiul şi unde înaintarea oştilor fusese paşnică, i-a primit cu prietenie pe noii veniţi, în timp ce în restul Italiei, primirea a fost mai mult neutră. Trupele trimise de Iustinian nu erau formate decât în mică parte din romani, restul fiind barbari, care s-au comportat uneori cu duritate faţă de autohtoni. După ce iniţial a manifestat toleranţă faţă de oştile ostrogoţilor, nemulţumit de rezistenţa lor încăpăţânată, Iustinian a hotărât în 552 reprimarea fără milă a acestora. Cei prinşi au fost deportaţi în Orient sau au fost transformaţi în sclavi în Italia sau în restul imperiului. De cealaltă parte, ostrogoţii au luat ostateci din rândul membrilor familiilor aristocrate romane (300 de tineri au fost ucişi tot în 552). Marile oraşe romane au fost şi ele grav afectate de război. Milano a fost distrus de ostrogoţi şi a decăzut; Roma a fost prinsă la mijloc în luptele dintre cele două părţi: apeductele au fost tăiate, zidurile au fost dărâmate parţial cu ocazia asediilor, iar o parte a populaţiei a fugit sau a fost expulzată; oraşul a rezistat doar datorită rămânerii aici a episcopului.

Italia în timpul longobarzilor

Principala urmare a recuperării Italiei la Imperiul Roman a fost distrugerea încercării

de sinteză din timpul lui Theodoric cel Mare. Principiul guvernării dualiste, al supravieţuiri unor instituţii romane şi introducerii unora germanice, cu goţi şi romani trăind laolaltă dar totodată separaţi, nu a avut sorţi de izbândă. Revenirea autorităţii romane în Italia a fost un eşec, Italia fiind devastată şi puţin pregătită în faţa unui alt atac al migratorilor. După 560, cucerirea bizantină încetează, lipsa unei autorităţi competente care să stăpânească situaţia din peninsulă lăsând loc unui periculos vid de putere. Golul lăsat de bizantini va fi ocupat de unul dintre ultimele neamuri germanice care au intrat în migraţie, cel considerat de romani ca fiind cel mai puţin civilizat, longobarzii. Plecarea acestora din Pannonia a fost strâns legată de alte mişcări de neamuri: avarii au ocupat locul longobarzilor, controlând regiunea nord-dunăreană pentru mai bine de două secole; ei au fost urmaţi de bulgari şi slavi, ultimii venind în masă, care au profitat de scăderea autorităţii Imperiului Bizantin în Balcani.

Invazia longobarzilor în Italia a adâncit efectele devastatoare ale recuceririi lui Iustinian, dând o lovitură decisivă puţinelor instituţii romane ce mai supravieţuiseră în peninsulă. Originea longobarzilor este controversată, existând mai multe teorii, dintre care cea mai plauzibilă fixează începuturile acestui neam în Scandinavia. După ce s-au stabilit în regiunea Elbei în sec. I î. Hr. – I d. Hr., migrează spre sud, trecând din actuala Austrie în Pannonia la începutul sec. VI. Disoluţia puterii ostrogoţilor în Italia şi slăbirea autorităţii bizantine vor fi speculate de conducătorul longobarzilor, Alboin care, în aprilie 568, decide strămutarea întregii populaţii la sud de Alpi. Potrivit lui Paul Diaconul, care a scris o istorie a longobarzilor, o dată cu aceştia în Italia au trecut şi grupuri restrânse de gepizi, bulgari, sarmaţi şi alţii, care şi-au păstrat autonomia. Cu ajutorul acestora, Alboin înaintează în nordul Italiei, ocupând Câmpia Padului, cu Milano. După moartea sa (572) şi a succesorului său (574), longobarzii s-au organizat confederativ, puterea fiind preluată pentru un deceniu de 35 de duci. În această perioadă se definitivează cucerirea Italiei, care a avut astfel nu un caracter centralizat, de înaintare organizată, sub o singură conducere, ci una haotică, de ocupare realizată de bande disparate ce urmăreau jaful. Acest fel de cucerire a dat o lovitură importantă rămăşiţelor instituţionale romane care aproape au dispărut sau s-au refugiat în zonele litorale. Imperiul Bizantin a păstrat o parte din posesiunile sale din Italia, după 590 recuperând câteva noi teritorii. Sub influenţa lor au rămas multe din regiunile de coastă: Istria, 13 Puţine urme au rămas de la ostrogoţi după eliminarea puterii lor din Italia [nota ns.].

19

Venetia, Ravenna, Genova, Roma (papa recunoştea nominal autoritatea împăratului de la Constantinopol dar, în realitate, era stăpânul temporal al oraşului), Neapole, Calabria cu Otranto şi Sicilia, teritorii şi oraşe puse sub conducerea exarhului ce îşi avea reşedinţa la Ravenna. În interior au păstrat doar teritoriul adiacent căii de legătură dintre Ravenna şi Roma.

Aşezarea longobarzilor în Italia a cunoscut mai mult un aspect militar, organizarea administrativă de bază nemaifiind provincia romană, ci ducatul, ce avea în frunte un duce. Reşedinţe ale ducilor se aflau la: Torino, Pavia, Milano, Bergamo, Brescia, Piacenza, Verona sau Perugia. Stăpânirile de pământ ale aristocraţiei romane au trecut în mod violent în mâinile şefilor militari longobarzi. Populaţia locală avea un statut inferior longobarzilor, fiindu-i interzis să poarte arme. După reinstalarea unui rege, Authari, în fruntea longobarzilor, în 584, dar mai ales începând cu domnia lui Agilulf (590-616), situaţia se stabilizează. Agilulf, arian ca restul longobarzilor, se căsătoreşte cu Teodolinda, o bavareză catolică, ce contribuie la convertirea regelui în 607. S-a permis astfel unor reprezentanţi ai populaţiei romane majoritare să se instaleze la curtea regală de la Pavia, unde au jucat un rol mai mult cultural. O parte a oraşelor din Italia au supravieţuit cuceririi, mai ales cele din regiunea de coastă şi cele care erau reşedinţe episcopale. Mai prospere erau centrele urbane aflate sub stăpânirea bizantină; acum încep să se dezvolte oraşe noi, precum Veneţia.

Regatul longobard cunoaşte o revigorare în secolul al VIII-lea. Acum se definitivează codificarea vechilor cutume ale longobarzilor14 şi tot acum are loc încercarea unor regi de a unifica Italia sub o singură stăpânire (mai multe etape între 713 şi 774). Această tentativă eşuează datorită opoziţiei mai multor centre de putere. Pe de o parte, ducatele de Spoleto şi Benevent, ce se aflau doar nominal sub conducerea longobarzilor, s-au împotrivit, pe de alta, s-a nesocotit puterea papei care a cerut şi a primit ajutor militar nu din partea bizantinilor, ci dinspre regatul franc. În 751, longobarzii cuceresc mare parte din exarhatul Ravennei, determinându-l pe papa Ştefan al II-lea să solicite intervenţia lui Pepin, ce preluase conducerea francilor. Pentru a-l convinge pe Pepin, papa efectuează o vizită la acesta (754-755), ocazie cu care îi unge pe fii acestuia (Carol şi Carloman), ce primesc titlul de patriciu al romanilor. În urma a două campanii (755, 756), Pepin îi înfrânge pe longobarzi, silindu-i să cedeze papei Ravenna şi teritoriul pe care aceştia îl ocupaseră în jurul Romei (22 de oraşe), teritoriu ce va forma bazele viitorului Stat Papal (acum numit Patrimoniul Sfântului Petru). Carol cel Mare va da lovitura decisivă longobarzilor, cucerind Pavia în 774 şi înglobând regatul în rândul posesiunilor sale (titlul lui Carol era de „rege al francilor şi longobarzilor”). Anexarea ducatului de Spoleto în 789 (nu şi a Beneventului, ce a rezistat) încheie existenţa de două secole a statului longobard, principalele urme rămase de la aceştia fiind în toponimie (Lombardia) şi în limba italiană. Regatul vizigot

După ce francii au cucerit în 507-508 Galia centrală şi o parte din sud, vizigoţii au fost împinşi în Spania şi Septimania, cucerite deja de Euric, unde au format un regat propriu cu reşedinţa principală la Sevilla, apoi la Toledo. Înaintarea francilor la sud de Aquitania a fost oprită prin intervenţia lui Theodoric care a asigurat astfel supravieţuirea regatului vizigot manifestându-şi până la sfârşitul domniei un fel de protectorat asupra acestuia. Hotărârea luată de un conciliu ţinut în 511 în Galia de a închide bisericile ariene i-a determinat pe vizigoţii rămaşi în sudul Galiei să plece în Spania15, un număr mic rămânând în Septimania, unde au fost cu timpul asimilaţi.

14 Începută în timpul lui Rothari, la jumătatea sec. VII [nota ns.]. 15 Teritoriul central al migraţiei vizigoţilor a fost Castilia Veche [nota ns.].

20

Regatul vizigot s-a caracterizat prin lupte interne aproape continue (asasinatul politic a fost aproape permanent în istoria vizigoţilor), mai mulţi factori contribuind la această situaţie. Pe de o parte, sistemul de moştenire germanic a permis descendenţilor conducătorilor germanici să revendice puterea, pe de altă parte ingerinţele bizantinilor au încurajat tendinţele centrifuge din regat. La acestea s-au adăugat şi interesele unor mari stăpânitori de pământuri, majoritatea de origine romană, care se simţeau ameninţaţi de arianismul regilor vizigoţi, urmărind totodată creşterea puterii proprii.

Lupte pentru tron au loc în timpul lui Agila (549-554) şi Athanagild (554-567), ultimul făcând faţă intervenţiei bizantinilor, cărora le-a cedat sud-estul Spaniei. Cucerirea bizantină nu a avut în Spania efectele distructive pe care le-a avut în Italia, tocmai datorită efortului susţinut al acţiunii imperiului din peninsula Apeninilor. Luptele fără sfârşit din Italia au făcut ca Iustinian să nu poată trimite trupe numeroase în Spania, teritoriile bizantine de aici fiind recuperate de Leovigild (568/573-586). Acesta a ocupat şi regatul suevilor ce se constituise la începutul sec. V în regiunile din nord-vestul Spaniei. Reccared (586-601) trece de la arianism la catolicism (cca. 586-589), obţinând astfel sprijinul Bisericii pentru consolidarea puterii sale. Svinthila (621-633) cucereşte ultima posesiune bizantină din Spania (baza de la Cartagena), însă creşterea puterii regale nemulţumea tot mai mult aristocraţia locală care îl detronează în 633, convocând în acelaşi an un conciliu la Toledo. În urma acestei adunări, se impune principiul electivităţii regalităţii, regele urmând să fie ales de episcopi şi reprezentanţi ai aristocraţiei laice (primates). În a doua partea a sec. VII, se accentuează luptele pentru putere între regalitate şi aristocraţie, lupte ce slăbesc şi mai mult regatul, favorizându-se trecerea maurilor din nordul Africii. Adversarii regelui Roderic (710-711) cheamă în ajutor pe maurii islamizaţi conduşi de Tarik (Tariq ibn-Ziyad), care îl înfrânge pe Roderic în iulie 711 în bătălia de la Guadalete. Înaintarea maurilor a fost favorizată de luptele interne, de criza economică şi de buna primire făcută de evreii nemulţumiţi de politica dusă împotriva lor de regii vizigoţi. Influenţaţi de politica împăraţilor bizantini (Heraclius) şi de dorinţa de a realiza o unitate religioasă, regii vizigoţi nu manifestaseră toleranţă faţă de evrei. S-a încercat chiar convertirea forţată a evreilor, conciliul de la Toledo din 633 recunoscând validitatea botezului făcut cu forţa. De asemenea, evreii nu aveau voie să deţină funcţii publice şi nu puteau să aibă soţii creştine. În 712, guvernatorul din Ifrikiya, Musa, ocupă Merida şi Sevilla, proclamând califatul la Toledo. Creştinii ce au intrat sub stăpânirea maură au putut să îşi practice în continuare religia, cu condiţia plăţii unui tribut. În anii ce au urmat, musulmanii au cucerit mare parte din Spania centrală, în afara puterii lor rămânând părţi din regiunile nordice şi vestice (Leon, Galicia şi Asturia)16.

organizare În urma conciliului de la Toledo (633), regalitatea vizigotă a devenit electivă, fapt

nemaiîntâlnit în celelalte regate germanice. Unii regi au încercat totuşi să asigure fiilor lor tronul, asociindu-i la domnie încă din timpul vieţii, dar chiar şi în aceste condiţii, urmaşii trebuiau să fie confirmaţi prin alegere. Regele conducea cu ajutorul curţii sau palatului, unde erau reuniţi comiţii palatului (optimates palatii), cei ce deţineau funcţii, precum şi conducătorii provinciilor şi oraşelor. Un alt specific al Spaniei vizigote este dat de faptul că civilizaţia urbană s-a menţinut. Vechile monumente romane supravieţuiesc, fiind utilizate în continuare. În fruntea centrelor urbane sunt puşi comiţi, care ridicau taxele şi făceau judecata, ajutaţi de auditores (juraţi) şi honesti viri (oamenii de vază). Comerţul este prosper, drumurile romane sunt întreţinute, menţinându-se legături strânse cu Orientul, Africa, dar şi cu regatul franc. Regii vizigoţi, începând cu Leovigild, au bătut monedă de aur cu numele lor în atelierele de la Toledo şi Merida. 16 Vezi Pierre Riché, op. cit., p. 120.

21

Originalitatea regatului vizigot constă în sinteza realizată între instituţiile romane ce au supravieţuit căderii imperiului şi contribuţiile germanice, la acestea adăugându-se aportul Bisericii, care a jucat un rol important prin câţiva reprezentanţi de seamă (Isidor din Sevilla). Rezultatul a fost o civilizaţie relativ tolerantă (excepţie face atitudinea faţă de evrei), care a lăsat moştenire Evului Mediu câteva instituţii caracteristice regalităţii medievale, dintre care cel mai important este ritualul ungerii, atestat prima oară în cazul regelui Wamba, în 672. Un alt element original îl reprezintă unificarea dreptului, realizată la jumătatea sec. VII de Recesvinth. Ca în cazul legii burgunde, legea vizigotă, inspirată din dreptul roman vulgar, se aplica teritorial, şi populaţiei autohtone şi barbarilor. Deşi Spania a devenit în mare parte o posesiune arabă, sinteza realizată în regatul vizigot a lăsat urme până târziu în evul mediu. „Naţionalismul” spaniol sau fervoarea religioasă sunt câteva exemple. Regatul frac merovingian

Cel mai important eveniment din întreaga istorie a migraţiei germanice îl constituie însă formarea regatului franc, la care au luat parte mai multe ramuri ale francilor. Stabiliţi ca federaţi ai Imperiului Roman la 358 în Toxandria, mai jos de gurile Rinului, francii salieni au cuprins în prima jumătate a secolului al V-lea regiunea dintre cursul inferior al Rinului şi Somme cu oraşele Tournai şi Cambrai. Francii ripuari s-au stabilit pe la mijlocul secolului al V-lea în regiunea Köln. În deceniul al VII-lea al secolului menţionat, regele salian Childeric (458-481), fiu al unui misterios rege Merovech (de la care ar fi pornit dinastia Merovingienilor), a luptat ca federat alături de comandantul roman Galiei, Aegidius. Fiul acestuia din urmă, Siagrius, a luat în stăpânire regiunea dintre Somme, Meuse şi Loara în calitate de „rege al romanilor”, dar ulterior el a fost înfrânt la Soissons (486) şi ucis de fiul lui Childeric, Chlodovec17 (Clovis) (481-511), care a luat în stăpânire Galia de nord-vest. Zece ani mai târziu, Clovis îşi extinde regatul şi spre est şi nord-est; alamanii de pe Rinul superior şi vosgii au început presiunea asupra francilor ripuari situaţi mai jos de ei. Cerându-i-se ajutorul de către cei din urmă, Clovis purcede la supunerea alamanilor. După campaniile victorioase din 496 şi 501, Alamania (teritoriul Alsaciei moderne, Baden şi Würtemberg) este cucerită şi încorporată în regatul franc. Astfel a fost oprit curentul migrator spre vest al restului triburilor germanice ce rămăseseră în Germania: bavarezii, thuringii, hessienii şi saxonii.

creştinarea francilor

La sfârşitul sec. al V-lea, episcopii galo-romani din sud se aflau în mijlocul unei campanii dificile îndreptată împotriva arianismului care se extinsese în rândurile burgunzilor şi vizigoţilor. Faptul că Clovis, deşi păgân, nu prigonea clerul şi nu lua pământurile populaţiei locale, i-a determinat pe episcopi să încerce atragerea acestuia la creştinism. Căsătoria sa cu o prinţesă burgundă creştină (Clotilda) a încurajat aceste tendinţe. În cursul luptelor pe care le ducea cu alamanii, Clovis a promis că în caz de victorie asupra acestora se va converti. În urma victoriei repurtate, Clovis a fost botezat o dată cu mai mulţi dintre luptătorii săi în jurul Crăciunului. Data impusă în istoriografie ca moment al creştinării francilor este 496, însă alte cercetări avansează date mai târzii (508) pentru acest gest al conducătorului franc18. Informaţii despre acest eveniment s-au păstrat într-o scrisoare a lui Avitus, episcop de Vienne. Felicitându-l pe Clovis pentru victoria sa, Avitus îl asigura pe rege că Biserica este interesată

17 De la numele lui Clovis (Chlodovechus) vine numele de Ludovic [nota ns.]. 18 Vezi Danuta Shanzer, Dating the Baptism of Clovis: the Bishop of Vienne vs the Bishop of Tours, în “Early Medieval Europe”, 7 (1998), nr. 1, p. 29-57. Autoarea a ajuns la concluzia că Clovis nu era păgân în momentul creştinării, ci era arian.

22

de victoriile sale şi că orice nouă victorie va fi în slujba crucii. Convertirea francilor a contribuit ulterior la fuziunea dintre populaţia romanizată a Galiei şi francii germanici, fuziune greu de realizat în cazul vizigoţilor şi burgunzilor care fuseseră atraşi la arianism. Având de partea sa clerul, Clovis a purces în 507 la atacarea şi înfrângerea vizigoţilor. După victoria asupra lui Alaric al II-lea de la Vouillé (507), au fost anexate posesiunile vizigote de la sud de Loara, cu excepţia Septimaniei şi a Provence, unde nu s-a putut trece peste puterea ostrogoţilor (510). Clovis a murit în 511 la apogeul puterii sale. Regatul franc devenise unul din cele mai puternice regate din Europa apuseană, înglobând teritorii de pe ambele maluri ale Rinului şi aproape toată Galia, cu excepţia peninsulei Armorica, a Gasconiei şi Provence.

portretul lui Clovis Adevărata viaţă a lui Clovis reiese din doar şapte surse importante, puţin cunoscute şi

folosite de către istorici (Vita Genovefae, scrisorile episcopului Remigius din Reims sau cele ale lui Theodoric cel Mare). Izvoarele timpurii nu relevă imaginea unui şef de trib tipic. Clovis era un rege germanic, înconjurat de războinici, care însă a acceptat şi prezenţa unor romani educaţi la curtea sa. Se presupune că a învăţat să vorbească latina şi că era la curent cu felul în care erau organizate centrele administrative romane. Avea calităţi diplomatice, reuşind să păstreze echilibrul între cerinţele belicoase al căpitanilor săi şi solicitările episcopilor din regat. A întreţinut o relaţie de prietenie cu Remigius, care l-a făcut să înţeleagă preceptele creştinismului. Spre sfârşitul vieţii a devenit mai tolerant, comutând sentinţe sau eliberând prizonieri de război19.

situaţia după moartea lui Clovis La moartea lui Clovis, în 511, potrivit conceputului de stăpânire şi moştenire german,

regatul franc a fost divizat între cei patru fii ai săi: Clodomir, Childebert, Clothar şi Thierry, care şi-au stabilit reşedinţele la Orleans, Paris, Soissons şi Reims. Francii recuceresc Thuringia în 530/531, Burgundia, în 532-534, iar în 536 silesc pe ostrogoţi să le cedeze Provence, care însă rămâne până spre sec. VIII o provincie aflată mai mult sub controlul stăpânitorilor locali romanici. Thuringienilor li s-a permis să-şi păstreze propriile legi (Lex Thuringorum), însă au fost nevoiţi să recunoască autoritatea regelui franc care, printre alte îndatoriri, strângea un tribut plătit în animale, care a supravieţuit în Germania până în 100220. O situaţie deosebită a cunoscut Burgundia. Aristocraţia burgundă a rămas în funcţii şi chiar unii membrii ai dinastiei conducătoare au supravieţuit.

Regatul franc a devenit astfel cel mai întins şi mai puternic din Europa Apuseană. Clothar I a reuşit să reunifice regatul pentru scurtă vreme (558-561), însă urmaşii săi au purces după 561 la împărţirea moştenirii obţinute. În 567, după moartea lui Charibert, ceilalţi trei fraţi rămaşi în viaţă au împărţit regatul: Gontran a luat Burgundia, Sigibert – Austrasia, iar Chilperic – Neustria. Cele trei regate vor deveni principalele regiuni ale regatului franc până spre anul 1000. În 573, a izbucnit un nou conflict pentru supremaţie între regate, conflict ce s-a sfârşit în 613 prin impunerea ca rege a lui Clothar al II-lea al Neustriei (613-629), care a realizat un compromis cu aristocraţia din celelalte două regate.

Unitatea regatului a fost reinstaurată, dar sub controlul şi supravegherea aristocraţiei, ai căror lideri erau Arnulf, episcop de Metz, şi Pepin de Landen, majordom al palatului din Austrasia, doi înaintaşi ai carolingienilor. În 614, o adunare a episcopilor şi nobililor regatului a impus condiţii lui Clothar, care a emis un edict (Edictul de la Paris), confirmând membrilor aristocraţiei domeniile primite, precum şi privilegiile primite anterior. În Edict, Clothar a 19 William M. Daly, Clovis: How Barbaric, How Pagan?, în “Speculum”, 69 (1994), nr. 3, p. 619-664. 20 Stewart C. Easton, The Era of Charlemagne. Frankish State and Society, Princeton, 1961, p. 14.

23

încuviinţat ca puterea lui de a introduce taxe să fie restrânsă, drept incidental pe care regii tribali nu îl posedaseră, dar care fusese uzurpat de Clovis şi urmaşii săi, după modelul guvernării romane. În edictul din 614, se precizează că regele trebuie să promită că nu va impune alte taxe pe pământ (census). Aceeaşi restricţie s-a pus în ceea ce priveşte dreptul regelui de introduce alte taxe sau de a pune restricţii negoţului (crescuseră arbitrar astfel de taxe)21. Efectele acestei hotărâri vor consta în limitarea veniturilor regale

Revigorarea regatului franc continuă în timpul lui Dagobert (629-639), fiul lui Clothar al II-lea. Încă de când avea 12 ani, Dagobert a fost numit rege al Austrasiei de către tatăl său; după ce a preluat tronul a fost nevoit să facă numeroase expediţii în diversele regiuni ale regatului, pentru a-şi consolida puterea. Întreprinde o expediţie în Burgundia pentru a-i aduce la ascultare pe vasalii săi (leudes) de aici; în sudul Aquitaniei, trimite o altă expediţie pentru a-i supune pe gasconii (basci) ce jefuiau periodic regiunea; supune pe regişorii britoni din Armorica, unde refugiaţii din Britania constituiseră trei mici regate; împreună cu aliaţii săi din Bavaria, Dagobert atacă pe Samo, un fost negustor din Neustria devenit conducător al unui grup al slavilor de apus. Toate aceste acţiuni vor contribui la refacerea unităţii regatului franc, care cunoaşte astfel o scurtă perioadă de stabilitate politică. În plan intern, Dagobert continuă practica daniilor către Biserică şi membrii suitei regale, acordând şi imunităţi (numai pentru domeniile Bisericii). După moartea sa, regatul franc intră din nou în criză, puterea în principalele regate trecând în mâinile majordomilor. Aceştia erau reprezentanţi ai aristocraţiei care controla mari domenii, dobândite prin cucerire sau prin danie de la rege. În jurul marilor nobili, încep să se strângă grupuri de protejaţi care căutau apărare, sprijin sau servicii, oferind în schimb ajutor militar. Cei slabi se puneau în credinţă sau se „încredinţau” astfel celor puternici (seniori), devenind vasali (vassus) ai acestora. Pentru a-i răsplăti pentru serviciile lor, cei puternici acordau celorlalţi aur sau pământuri, ultimele concedate cu titlul viager. Majordomii strângeau mulţi astfel de vasali, impunându-se în faţa celorlalţi aristocraţi. În cadrul acestei lupte pentru putere de la sfârşitul sec. VII, se impune figura lui Pepin de Herstal, conducătorul neîncoronat al Austrasiei. Ridicarea treptată a familiei lui Pepin, viitoarea familie a Carolingienilor, va duce la căderea dinastiei merovingiene, detronată în 751 prin alegerea de către nobilii regatului a lui Pepin cel Scund.

instituţii şi organizare Din punct de vedere instituţional, regatul franc a reprezentat o formaţiune în care s-a

încercat o sinteză a elementelor romane care au supravieţuit din Imperiul târziu cu elemente germanice, acestea din urmă predominând. Potrivit noilor concepţii, regele, ce păstra titlul roman de princeps, concentra în mâinile sale întreaga putere, hotărând în chestiuni de politică internă şi externă, legislative, militare, administrative şi chiar în ceea ce priveşte organizarea religioasă (numeşte episcopi). Instituţia centrală era reprezentată de palat (sacrum palatium), format din dregători a căror principală menire era slujirea regelui. Cel mai important dregător era majordomul (major domus), conducătorul palatului, al cărui rol a crescut pe măsură ce s-a erodat autoritatea regală (sec. VII-prima partea a sec. VIII). În preajma regelui se aflau însoţitori cu însărcinări militare (antrustiones). Aceştia împreună cu alţi fideli (leudes) se bucurau de o protecţie specială (munt, mundium) care era apărată printr-un wergeld22 întreit compus din bani. Secretarul privat al regelui (referendarius) conducea cancelaria, redactând actele interne sau corespondenţa, scrisă în limba latină, în timp ce trezorierul (camerarius sau thesaurarius) se ocupa de trezorerie, unde erau strânse obiectele preţioase, aurul şi înregistrările fiscale. Alţi dregători, aleşi din rândul fiilor de nobili, se ocupau de servicii 21 Ibidem, p. 16, 20. 22 Wergeld – plata sângelui – în legea germanică timpurie, preţul ce trebuia plătit de un ucigaş rudelor victimei ca un fel de înţelegere pentru a evita disputa sângeroasă [nota ns.].

24

domestice, precum erau seneşalul, şeful servitorilor, sau comes stabuli (conetabilul), ce se ocupa de grajdurile regelui. Treptat s-a format o nouă ierarhie socială. Pe domenii (villae), se aflau trei grupuri de oameni, dintre care cei de mai jos erau sclavii (servi). Un sclav putea fi eliberat prin diferite procedee alăturându-se categoriei oamenilor eliberaţi (liberti, germ. Liti); deasupra oamenilor eliberaţi se aflau ţăranii coloni care erau liberi doar teoretic deoarece ei erau legaţi de proprietăţile din villa. Deasupra celor trei grupuri veneau oamenii liberi, franci sau alţi germani, care se bucurau de propriile legi23 şi care trăiau în sate de colibe. În Galia, reprezentanţi ai vechiului ordin senatorial roman au supravieţuit până în secolul al VII-lea; la jumătatea sec. VIII, izvoarele încă mai pomenesc urmaşi ai acestei categorii (familia Syagrilor)24. Începând din secolul al VI-lea, are loc treptata ridicare a unei noi aristocraţii de origine germană sau romană, cu precizarea că la început, stăpânilor de pământ romani nu li s-a dat un statut egal cu al oamenilor liberi franci. Pentru uciderea unui supus de origine romană se plătea jumătate din răscumpărarea dată pentru un franc salian. Posesia pământului şi serviciul în diverse funcţii în care erau admişi în mod liber, a oferit vorbitorilor limbii romanice un statut egal cu al aristocraţiei france, fideli ai regelui (leudes), devenind parte a grupului numit în legile vremii ca homines Franci. Pe de altă parte, imunitatea, privilegiu ataşat vechilor stăpâniri senatoriale, devine curând aplicabilă nu numai pentru domenii ale regelui şi pământuri ale bisericii cât şi pentru cele ale fidelilor regelui. La sfârşitul secolului VI, începutul secolului următor, această nouă nobilime (potentes, priores) nu numai că ajunsese să controleze politica locală, dar pretindea si participarea în afacerile regatului şi ale dinastiei regale. În acest moment, elementele romanice şi germane s-au contopit aproape complet, deoarece romanicii se simţeau franci şi au adoptat nume germane, în timp ce germanii au adoptat modul de trai al romanicilor şi limba acestora. Clericii, ca stăpânitori de pământ cu imunităţi, fiind lideri în oraşe, au cooperat strâns cu noua nobilime. În mare parte, reprezentanţii înaltului cler erau recrutaţi din vechea aristocraţie senatorială, iar din secolul al VII-lea şi din aristocraţia de funcţie germano-romană. Ei s-au opus amestecului regal în procedura canonică a alegerilor episcopale, au dezaprobat limitarea puterii de către rege a autorităţii curţilor ecleziastice şi s-au împotrivit simoniei25.

Deşi purta titlul de rex francorum, regele franc era considerat suveran al întregii Galii. O caracteristică a puterii regale în perioada merovingiană este itineranţa, palatul neavând un sediu stabil, din considerente militare, administrative, financiare, dar şi personale (plăcerea vânătorii). La aceasta se adaugă patrimonialitatea, concepţia potrivit căreia stăpânirea regelui reprezintă un bun personal al acestuia, de care putea dispune teoretic după voie, concepţie ce îşi are probabil originile în modul în care s-au format multe din statele germanice, prin cucerire. Acest din urmă mod de a privi statul a fost o cauză a instabilităţii şi lipsei de unitate ce au caracterizat regatul franc merovingian de-a lungul întregii sale existenţe (fiecare moştenitor regal dorea o parte din regat). Cercetările recente au demonstrat însă că modul în care se împărţea regatul se făcea cu respectarea individualităţii entităţilor teritoriale26.

Din punct de vedere administrativ, unitatea cea mai importantă era comitatul (comitatus) ce avea în frunte un comite (comes sau grafio), numit de rege, ce avea atribuţii militare, juridice şi administrativ-fiscale. În unele pricini, comitele era asistat de către episcopul local (în calitate de auditor) sau de consilierii juridici locali, care îl ajutau la judecăţi şi la stabilirea pedepselor corespunzătoare. Venitul comiţilor consta într-o parte dintr-un feud şi în aşa-zişii „bani pentru pace” (faidus, fredus) plătiţi în aria sa de jurisdicţie27,

23 Stewart C. Easton, op. cit., p. 18-19. 24 Lucien Musset, op. cit., p. 201-202. 25 S. C. Easton, op. cit., p. 19-20; simonia = trafic cu obiecte sfinte [nota ns.]. 26 Pierre Riché, op. cit., p. 64. 27 Două treimi din aceşti bani erau vărsaţi la tezaurul regal [nota ns.].

25

alături de un procentaj din veniturile de pe moşiile regale. În Galia erau cca. 120 de comitate ce păstrau în linii mari limitele vechilor circumscripţii administrative romane. Un rol important din punct de vedere militar îl deţineau ducii (dux, duces), care conduceau oastea din mai multe comitate. Noul sens al administraţiei era nu cel de administraţie strict specializată, ci de administraţie prin delegaţie exercitată de persoane care nu aveau nici un merit, decât pe acela de a fi susţinute de rege. Cu ajutorul acestora regele guverna. În ceea ce priveşte fiscalitatea, merovingienii au păstrat sistemul fiscal al antichităţii târzii, continuând să ridice taxe pe pământ sau din vămi.

Din punct de vedere economic, regatul franc merovingian a cunoscut perioade de dezvoltare şi de decădere. Economia a cunoscut o relativă creştere, la fel ca restul Europei apusene, în prima jumătate a secolului al VII-lea. O parte din câmpiile abandonate au fost refolosite pentru cultura cerealelor, pădurile au început să fie defrişate, a crescut numărul morilor de apă, mai ales pe domeniile mănăstirilor; mâna de lucru era asigurată de ţărani liberi, coloni, dar şi sclavi. În oraşe, ce continuau să fie reduse ca suprafaţă, trăiau meşteşugari şi negustori, ultimii veniţi în mare parte din Orient (sirieni sau evrei). Aşezarea longobarzilor în Italia a blocat pentru moment desfăşurarea comerţului pe uscat cu Bizanţul, negustorii continuând să facă negoţ pe mare. În secolul al VII-lea, pe fondul dezvoltării regatelor anglo-saxone, creşte volumul comerţului cu insulele britanice. Dovada o reprezintă monedele de aur bătute la curţile regilor franci (solidus) găsite dincolo de canalul Mânecii (la Sutton Hoo şi în tezaurul Crondall). În oraşele regatului franc se ţineau periodic bâlciuri, dintre care cel mai cunoscut devine cel ţinut lângă mănăstirea Saint-Denis, din apropierea Parisului. Urmările aşezării francilor în Galia sunt consistente. Chiar dacă ei s-au topit în masa populaţiei romanice, numele lor a rămas; iniţial, numele de Francia a fost folosit pentru teritoriul ocupat de franci în Germania, pentru ca de la mijlocul sec. VI să desemneze nordul Galiei, controlat efectiv de franci; de la sfârşitul sec. VI, sub influenţa unor scriitori din exterior (Grigore cel Mare) numele se extinde asupra întregului regat merovingian; denumirea se generalizează în sec. VIII28.

28 Lucien Musset, op. cit., p. 221.

26

CONSTRUCŢIA CAROLINGIANĂ

Ascensiunea Carolingienilor Originea familiei carolingiene o găsim în rândul marilor familii aristocratice din

regatul franc merovingian. În Austrasia începutului de secol VII, două mari familii aveau un cuvânt greu de spus în afacerile regatului: Pepinizii şi Arnulfinii. În prima familie, cel mai cunoscut era Pepin de Landen, căruia Clothar al II-lea i-a încredinţat educaţia viitorului rege Dagobert. După 639, Pepin şi-a consolidat puterea în Austrasia, căsătorind pe una din fiicele sale, Begga, cu Ansegisel, fiul lui Arnulf, viitor episcop de Metz, reprezentant al celeilalte mari familii amintite. Unirea celor două familii a pus bazele viitoarei dinastii carolingiene care îşi începe ascensiunea la sfârşitul secolului al VII-lea prin Pepin de Herstal. Acesta a acţionat într-o vreme de criză pentru regatul franc merovingian. Sistemul politic pe care se baza regatul, anume guvernarea centrală, exercitată de către rege cu ajutorul palatului, şi guvernarea locală, făcută prin intermediul comiţilor, ce conduceau în numele regelui.

Ajuns majordom al Austrasiei, Pepin l-a învins pe majordomul din Neustria în bătălia de la Tertry (687) întemniţându-l pe conducătorul Neustriei şi fiind apoi numit majordom al palatului de nobilimea celor trei regate. Pepin a respectat regalitatea merovingiană, nedorind să schimbe eşafodajul politic ce se constituise în ultimul secol. În fiecare an, regele continua să prezideze adunarea generală a nobililor şi episcopilor din regat, ocazie cu care se aduceau dările şi se decidea data strângerii oştilor. Spre sfârşitul vieţii (din 709), Pepin a început un lung proces de readucere sub controlul franc a triburilor germanilor de dincolo de Rin (suevii şi alamanii), proces ce se va încheia abia în timpul lui Carol cel Mare. Pepin a murit bătrân, în 714, sfârşitul său dând semnalul revoltelor în aproape toate provinciile regatului. Unul din fii săi nelegitimi, Karl29 - Carol, numit mai apoi şi Martel, (715-741), i-a înfrânt pe nobilii din Neustria în două rânduri (717, 720), i-a respins pe saxoni, instalându-se la conducerea celor două provincii importante ale regatului. Pe parcursul lungii sale domnii, Carol a purtat numeroase bătălii (aproape în fiecare an), urmărind extinderea şi consolidarea stăpânirii sale. S-a luptat în mai multe rânduri cu saxonii (718, 720, 724), alamanii (725, 730) şi bavarezii (725, 728).

Pentru a controla regatul, Carol a numit în fruntea comitatelor, episcopiilor şi abaţiilor oameni loiali politicii sale. Totuşi acest lucru s-a dovedit a nu fi suficient, Carol fiind nevoit să se folosească de legătura de fidelitate ce începea să se impună în apusul Europei ca unul dintre fundamentele societăţii. Încă din secolele VI-VII, se dezvoltau legăturile de la om la om; pentru a face faţă dificultăţilor vremii, oamenii acceptau să se pună în serviciul unora mai puternici şi să îi ajute (în special din punct de vedere militar). Pentru a-i recompensa pentru serviciile lor, seniorii dădeau bani sau pământuri, măsură luată şi de regii merovingieni. Aceştia, atât timp cât au fost puternici au beneficiat de punerea sub protecţia lor a celor slabi însă, la sfârşitul sec. VII, majordomii, căpătând tot mai multă influenţă, au început să profite de situaţie. În sec. IX, în izvoarele bisericeşti, lui Carol Martel i s-a imputat o politică de „secularizare” a domeniilor bisericeşti. Carol ar fi luat din pământurile Bisericii pentru a-i recompensa pe fidelii săi, idee care a fost preluată şi de mulţi dintre istoricii contemporani. În realitate, nu există sprijin pentru această teorie în izvoarele vremii. Carol nu a deposedat cu bună ştiinţă Biserica de stăpânirile sale, iar când avem informaţii că a făcut-o, a urmărit eliminarea unor episcopi prea influenţi. Există date despre episcopii, precum cea de la Reims, care au pierdut controlul asupra unor semnificative părţi din stăpânirile lor, într-o vreme când 29 Pepin de Herstal a dat fiului său numele de Karl-Carol, nume ce nu este întâlnit în familie înainte de Carol Martel, probabil pentru că acesta era făcut în afara căsătoriei [nota ns.].

27

în rândurile ierarhiei ecleziastice intrau şi foarte mulţi nobili care aveau comportamente mai mult războinice decât religioase30. Carol a urmărit reducerea independenţei acestor episcopi-militari, îndepărtarea lor din locurile unde rezidau, confiscarea resurselor pe care le deţineau şi înlocuirea lor cu oameni de încredere. Un exemplu avem în cazul episcopului de Orléans, Eucherius, care a fost îndepărtat de Carol, ce îl considera un pericol nu în calitate de episcop, ci de reprezentant al unei familii care nu s-a dovedit de încredere; proprietăţile sale şi ale oamenilor săi au fost confiscate şi date fidelilor lui Carol. În sec. IX, când s-au realizat inventare detaliate ale stăpânirilor Bisericii, s-a constat că o parte din acestea au ajuns în mâinile unor laici în timpul lui Carol Martel; fără a lua în calcul politica acestuia şi raţiunile care au stat la baza acesteia, istoriografii au emis cu uşurinţă ideea că marele luptător a urmărit deliberat luarea averilor Bisericii şi dăruirea acestora unor laici, afirmaţie ce nu se confirmă documentar31.

În victoriile sale, Carol Martel s-a bazat pe faptul că a controlat de timpuriu tezaurul strâns de tatăl său şi a avut ajutorul nobilimii din Austrasia. De asemenea, a profitat de transformarea modului de luptă al francilor. Până la acea dată, francii fuseseră mai mult infanterişti, luptând cu topoare, lănci, săbii cu doua tăişuri sau săbii scurte; se apărau cu ajutorul unei cămăşi din piele de animal acoperită cu plăci de metal şi purtau o cască conică şi un scut mare din lemn. Grigore din Tours scria că încă din sec. VI o parte a francilor lupta deja calare, însă numărul lor era mic. Echiparea unui cal presupunea o cheltuială considerabilă, mai mult de 40 de monede potrivit legii ripuare, ceea ce reprezenta preţul a 20 de vaci, fără a pune la socoteală hrana animalului şi întreţinerea oamenilor care îl însoţeau pe cavaler. În secolul al VII-lea, avarii au făcut cunoscută utilizarea scării de şa, care permitea cavalerului să utilizeze mai bine lancea si sabia pe care le putea ţine acum cu două mâini. Probabil, acest factor, alături de îmbogăţirea războinicilor au favorizat evoluţia tehnicii de luptă, de care a beneficiat Carol şi urmaşii săi32.

Prestigiul lui Carol a crescut în urma victoriei asupra arabilor. Aceştia, după ce au ocupat mare parte din Spania, au trecut Pirineii, cucerind în 718 posesiunile din sudul Galiei ale regatului vizigot (fosta Septimania), cu Narbonne. În 721, au atacat Toulouse, apoi au pătruns prin valea Ronului, în Burgundia. Până în 732, lipsa de coeziune a francilor le-a permis musulmanilor să atace şi să jefuiască aproape în voie sudul regatului franc. Cu ajutorul lui Eudes (în germană, Odo), contele Aquitaniei, Carol Martel i-a învins pe arabi în apropiere de Poitiers (octombrie 732), surprinzându-i în drum spre Tours, unde urmăreau să jefuiască mănăstirea Saint-Martin. Bătălia a fost interpretată ca o judecată a lui Dumnezeu, care ar fi fost favorabilă lui Carol. Elogiile aduse în cronici marelui luptător au consolidat poziţia familiei sale, ajutând-o în lupta pentru putere care a urmat. După victoria de la Poitiers, ce nu înlătura prezenţa islamului din Galia, Carol Martel şi-a îndreptat atenţia spre fostul aliat din Aquitania, Eudes, ce ducea o politică nesigură. În campaniile întreprinse între 736 şi 739, Carol şi-a impus controlul în această regiune, restabilind unitatea Galiei şi lăsând o moştenire durabilă urmaşilor săi.

După moartea lui Carol (22 octombrie 741), primii săi doi fii, Pepin şi Carloman, au preluat stăpânirea tatălui lor, împărţind-o aşa cum chiar acesta hotărâse încă din timpul vieţii. Carloman a primit cea mai mare parte din Austrasia, Alamania, Thuringia, în timp ce lui Pepin i-au revenit Burgundia, Neustria, Provence şi o mică parte din Austrasia numită ducatus mosellanis, ce cuprindea Metz si Treves (astfel fiecărui frate i-a revenit o parte din Austrasia

30 Un astfel de caz este cel al lui Savaric, episcop de Auxerre, care ajunsese să controleze la începutul sec. VIII împrejurimile oraşelor Orléans, Nevers şi Avallon, luptând în 718 pentru controlul Lyon-ului [nota ns.]. 31 Paul Fouracre, Frankish Gaul to 814, în The New Cambridge Medieval History, vol. II (c. 700-c.900), ed. by Rosamond McKitterick, Cambridge University Press, 1995, p. 91-92. 32 Pierre Riché, Les Carolingiens. Une famille qui fit l'Europe, Paris, 1983, p. 48-49.

28

din care se trăgeau Carolingienii)33. O parte din nobilii regatului (în special cei din Aquitania, Alamania şi Bavaria) s-au împotrivit tendinţelor autoritare ale celor doi fraţi, mai ales în condiţiile în care pe tronul regatului nu se afla în acel moment nici un rege. Pentru a-i linişti, cei doi au chemat din mănăstirea Saint-Bertin pe un fiu al regelui Childeric al II-lea, care va deveni în 743 regele Childeric al III-lea, ultimul suveran merovingian.

În 747, Carloman a renunţat la cele lumeşti, retrăgându-se la Roma şi apoi la mănăstirea Monte Cassino. În aceste condiţii, puterea lui Pepin era suficient de mare pentru a nu mai fi disputată de nobilii regatului. Pentru a-şi consolida şi mai mult autoritatea, Pepin urmărea obţinerea puterii regale. Pentru a atinge acest obiectiv, majordomul s-a folosit de grupul de fideli strânşi în jurul său, majoritatea membri ai celor mai vechi familii neustriene şi mai ales austrasiene. Dintre aceştia se remarcau: comiţii Rothard şi Warin, trimişi să supravegheze Alemania, episcopul Chrodegang, fostul referendar a lui Carol Martel şi fondator al mănăstirii Gorze (lângă Metz), episcopul Burchard de Würzburg, dar mai ales abatele de la Saint-Denis, Fulrad, care a fost principalul sfetnic al lui Pepin. Istoricii consideră că Fulrad nu a fost străin de ideea de substituire dinastică care a început să prindă contur în acea vreme. La palat, prin intermediul unchiului lui Pepin, Childebrand şi a fiului acestuia Nibelung, circulau diferite legende care subliniau meritele dăruite de divinitate lui Arnulf, strămoş al lui Carol Martel, considerat „braţul lui Dumnezeu” sau „învingătorul infidelilor”, propagandă ce discredita pe ultimii Merovingieni şi creştea prestigiul lui Pepin, urmaş şi el al lui Arnulf34. Rezistenţă opuneau cei care susţineau dinastia, mai numeroşi în rândul aristocraţiei neustriene. În aceste condiţii, Pepin a luat decizia de a-l trimite la papa Zaharia pe Fulrad şi pe Burchard pentru a-i cere sfatul, după cum stă scris în Analele regatului francilor, „în privinţa regilor care pe vremea aceea conduceau Francia, care aveau titlul de rege, dar care nu aveau cu adevărat puterea regală. Papa le-a răspuns acelor soli că ar fi mai bine ca cel care în adevăr are puterea, acela să fie numit rege”.

În noiembrie 751, Pepin a convocat la Soissons o adunare „a tuturor francilor” care, „prin alegerea lor”, l-au ridicat spre regalitate, după cum spune Clausula de unctione Pippini35, unde se precizează că „episcopii galilor l-au uns cu sfântul mir”, Pepin fiind astfel primul rege al francilor uns ca şi episcopii. Ceremonia ungerii făcea din cel uns nu numai alesul poporului său, ci şi alesul lui Dumnezeu, regelui încredinţându-i-se misiunea de a-şi conduce supuşii către mântuire. Ungerea lui Pepin s-a făcut probabil sub influenţă vizigotă (la sud de Pirinei, încă din 672, începând cu Wamba, regii erau unşi). Sfetnicii lui Pepin s-au inspirat şi din Vechiul Testament, unde era prezent modelul regilor Saul şi David, pe care ungerea i-a investit cu graţie divină36. Ultimul rege merovingian, Childeric al III-lea, a fost tuns şi închis într-o mănăstire, unde a murit în 755.

Răspunsul dat de papă lui Fulrad şi Burchard surprinde la prima vedere. Cu puţin timp înainte de acest moment, papa preferase să îl numească pe Pepin folosind doar titlul de princeps. Între timp se schimbase situaţia din Italia, unde poziţiile papei erau ameninţate de creşterea puterii longobarzilor, care cuceriseră şi ultima parte din posesiunile exarhatului de Ravenna (751). Papa a preferat să se adreseze pentru ajutor lui Pepin37 şi nu împăratului de la Constantinopol, Constantin al V-lea, cu care relaţiile erau încordate, datorită poziţiilor iconoclaste ale acestuia. Pepin reprezenta un pol de putere în ascensiune şi se arăta mai disponibil, fapt ce l-a determinat pe papă să se adreseze în această direcţie. Pentru a fi mai convingător, noul papă Ştefan al II-lea a întreprins o vizită în regatul franc (754-755), reuşind 33 Carol Martel mai avea un fiu, Grifon, căruia i-a revenit o mică parte din moştenire. La puţin timp după moartea lui Carol Martel, ceilalţi doi fraţi l-au închis pe Grifon în fortăreaţa Chevremon [nota ns.]. 34 Stéphane Lebecq, Les origines franques, Ve-IXe siècle, Paris, 1990, p. 214-215. 35 Text redactat la 767 de un călugăr de la Saint-Denis [nota ns.]. 36 Stéphane Lebecq, op. cit., p. 216. 37 Papii mai căutaseră ajutor în direcţia francă şi în timpul lui Carol Martel, însă nu au primit de aici un sprijin concret [nota ns.].

29

să îl înduplece pe Pepin de necesitatea intervenţiei împotriva longobarzilor. Potrivit izvoarelor (Liber pontificalis, cronica oficială a papalităţii), papa i-a cerut ajutor regelui pentru apărarea „Republicii Romanilor”, adică a ducatului Romei, Pepin angajându-se să restituie celui ce se considera trimisul sfântului Petru întregul exarhat al Ravennei (aşa-numita Donaţie a lui Pepin). Istoriografia recentă nu mai consideră că aşa-zisa „donaţie a lui Constantin”, unul din cele mai faimoase falsuri din istorie, potrivit căruia primul împărat creştin dăruise papei Silvestru suveranitatea asupra Romei, Italiei şi a întregului Occident, ar fi figurat printre probele aduse de papa Ştefan al II-lea pentru al convinge pe Pepin. Acest fals a fost elaborat puţin mai târziu, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea de cancelaria de la Lateran, dar ideologia pontificală care i-a dat naştere era deja bine elaborată în 754.

Un alt moment important al vizitei la Pepin îl reprezintă ungerea făcută acestuia la Saint-Denis de către papă, ca şi ungerea fiilor acestuia, Carol şi Carloman, ce au primit titlul de „patriciu al romanilor” Primul gest reprezintă definitivarea procesului de legitimare a preluării puterii de către fostul majordom, în timp ce al doilea făcea din fiii lui Pepin protectori desemnaţi ai Romei şi ai populaţiei sale38. Obţinând acordul nobililor39, Pepin întreprinde două campanii împotriva longobarzilor (754, 756), silindu-i să cedeze papei Ravenna şi 22 de oraşe, teritoriu ce va forma bazele viitorului Stat Papal. Împăratul de la Constantinopol a protestat, însă fără nici un rezultat. Prin politica de alianţă cu noua regalitate francă, papa s-a îndepărtat şi mai mult de puterea bizantină care îşi vedea astfel ameninţate şi ultimele poziţii pe care le deţinea în Italia.

După ce şi-a asigurat tronul regatului francilor şi după ce a reglementat situaţia din Italia, Pepin s-a orientat spre reunirea întregii Galii sub puterea sa. Pentru început, el şi-a îndreptat atenţia spre sud, spre fosta Septimania şi spre Aquitania, prima aflată sub controlul musulmanilor, a doua într-o stare de semi-independenţă. În Septimania, Pepin s-a impus cu uşurinţă datorită ajutorului dat de urmaşii vizigoţilor ce nu tolerau stăpânirea arabilor şi cărora li s-a promis că vor continua să trăiască conform legii vizigote; în 759, Narbonne, cheia regiunii, cade în mâinile francilor. Începând cu anul următor, timp de nouă ani, Pepin întreprinde expediţii succesive pentru a supune Aquitania, care este cucerită în întregime în chiar anul morţii sale (768). Bolnav, Pepin se retrage la Sainte, trimiţând comiţi franci în toate oraşele cucerite, promulgând totodată un capitular40, prin care asigura fiecărui locuitor al provinciei, menţinerea legii sale.

Pe lângă acţiuni politice, militare sau diplomatice, Pepin cel Scund a urmărit să asigure şi o mai bună organizare a regatului său. În momentul preluării conducerii, din punct de vedere monetar, situaţia era dezastruoasă. Conţii, episcopii şi abaţii, asupra cărora ultimii regi merovingieni nu mai exercitau nici un control, băteau monedă cu concentraţie de metal preţios foarte diferită. Pentru a pune capăt dezordinii şi pentru a reafirma monopolul regal în ceea ce priveşte baterea monedei, Pepin a introdus o nouă monedă, dinarul de argint. Controlul regal asupra emisiunilor şi circulaţiei monetare a fost facilitat de fermitatea cu care Pepin a controlat administraţia locală, lăsată în grija unor comiţi fideli. Palatul a rămas o instituţie, fără sediu precis, pendulând între Neustria (Compiègne, Verberie, Gentilly şi Ver) şi Austrasia (Ponthion, Herstal, Jupille), între reşedinţe rurale şi mari abaţii de la periferia oraşelor (Soissons sau Paris, Saint–Denis41). Instituţia majordomilor palatului a fost 38 Acest act este important în perspectiva preluării titlului de împărat de către Carol în 800 [nota ns.]. 39 Ducele longobarzilor, Aistulf, a încercat să se folosească de fratele lui Pepin, Carloman, fapt ce l-a ajutat pe regele franc în efortul depus pentru a-i convinge pe nobilii săi de necesitatea expediţiei în Italia [nota ns.]. 40 Capitular = text legislativ divizat în mici capitole – capitula – fiecare pentru o hotărâre; de acest tip de legi, carolingienii s-au folosit începând cu Pepin cel Scund [nota ns.]. 41 Abaţia de la Saint-Denis beneficia de multe privilegii, printre care monopolul de a ridica taxele ce se luau în timpul marelui bâlci din octombrie, monopol care lovea în interesele comiţilor parizieni; tot la Saint-Denis s-a început în timpul lui Pepin un amplu program de construcţii, în 775, abatele Fulrad sfinţind aici o nouă şi mult mai mare biserică [nota ns.].

30

eliminată42, însă Pepin a menţinut în posturile lor pe marii dregători proveniţi din palatul merovingian. O noutate o reprezintă trecerea cancelariei în sarcina clericilor capelani, ceea ce a dus la o îmbunătăţire a redactării actelor, din punctul de vedere al sintaxei, ortografiei, prezentării şi scrierii. Toate aceste măsuri fac din Pepin cel Scund un mare rege, politica sa pregătind terenul pentru opera de unificare şi creştinare a întregului apus al Europei, realizată de fiul său, Carol.

Domnia lui Carol cel Mare

Lui Pepin cel Scund, i-au urmat la conducere cei doi fii ai săi, Carol, cel supranumit „cel mare”, şi fratele său, Carloman. Ca şi tatăl său, Pepin a hotărât împărţirea stăpânirilor sale în favoarea fiilor săi încă din timpul vieţii. Lui Carloman, pe atunci în vârstă de 17 ani, i-au revenit mai multe teritorii, aparent compacte, în realitate eterogene, incluzând Provence, partea răsăriteană a Aquitaniei, Burgundia şi sudul Austrasiei. Carol, ce avea 21 de ani, a primit un întins teritoriu, plecând de la Aquitania atlantică până în Thuringia, cu o mare parte a Neustriei şi a Austrasiei. Prin această împărţire, care dădea fiecărui fiu câte o parte din Neustria şi Austrasia, Pepin a încercat să exprime unitatea regatului franc. Cei doi fraţi nu s-au înţeles, la scurt timp, în 771, Carloman pierzându-şi viaţa în împrejurări nu tocmai sigure; moştenirea sa a fost preluată de Carol.

extinderea regatului franc Domnia lui Carol cel Mare se caracterizează în primul rând printr-o activitate militară

impresionantă. Prin expediţiile sale, Carol a extins hotarele regatului franc, sfera sa de influenţă ajungând în contact cu sfera de influenţă a Bizanţului. După moartea lui Carloman, Carol şi-a apropiat pe câţiva dintre apropiaţii fratelui său, printre aceştia aflându-se şi Fulrad, abatele de la St. Denis. Fiul lui Carloman s-a refugiat însă la conducătorul longobarzilor, Didier, care i-a susţinut pretenţiile la moştenire. În acelaşi timp, Didier a ameninţat din nou poziţiile papalităţii în centrul Italiei, cucerind câteva oraşe. Chemat de papa Hadrian, Carol a iniţiat o expediţie în Italia, a cucerit Verona şi a început un lung asediu al Paviei, reşedinţa conducătorului longobard. În primăvara anului 774, pe când asediul era în curs, Carol a plecat la Roma, unde a fost primit cu onoruri. Potrivit Liber pontificalis, papa ar fi obţinut acum confirmarea donaţiei lui Pepin. Întors la Pavia, Carol cucereşte cetatea, îl trimite pe Didier la mănăstire şi împarte prada obţinută armatei sale. Iniţial, Carol, ce a luat titlul de rex Longobardorum, a păstrat instituţiile regatului longobard, însă după revoltele unor duci longobrazi, a fost nevoit să trimită oameni ai săi care să vegheze la apărarea intereselor regelui franc.

Înainte de intervenţia din Italia, Carol a început un conflict, care se va dovedi o adevărată piatră de încercare şi care urmărea supunerea şi creştinarea saxonilor. Problema saxonilor, care atacau şi jefuiau periodic nordul regatului franc, nu era nouă. Asemeni strămoşilor săi, Carol a fost nevoit să conducă mai întâi incursiuni de represalii împotriva saxonilor; între 772 şi 777, el a reuşit să-i învingă şi a organizat o marcă de protecţie de-a lungul văilor râurilor Ruhr şi Lippe. Curând, Carol a realizat că nu va avea linişte la hotarele de nord şi nord-est, atât timp cât acolo fiinţau mici formaţiuni politice saxone (saxonii erau împărţiţi în mai multe neamuri). Printr-o abilă politică de divide et impera, prin care a instigat triburile saxone unele împotriva celorlalte, Carol a reuşit să ocupe Saxonia. Aproape nu a fost an, între 772 şi 799, în care regele să nu fi participat în vreo expediţie în Saxonia. Chiar supuşi, saxonii nu cedau, revoltându-se împotriva ocupaţiei sau a creştinismului impus mai 42 Rolul deţinut de majordomi a fost preluat de camerarius, dregător ce se ocupa de tezaurul regal şi care era de obicei ales din rândul persoanelor de încredere [nota ns.].

31

mult sau mai puţin cu forţa de misionarii ce însoţeau oştile france. În 782, Widukind, un conducător local, a ridicat o mare parte din saxoni împotriva lui Carol, ale cărui represalii au fost foarte dure: izvoarele spun că nu mai puţin de 4500 de saxoni ar fi fost executaţi la Verdun (782). Abia după trei ani de lupte, Widukind a cedat şi a acceptat botezul. Carol a emis un capitular, De partibus Saxoniae, prin care se introducea pedeapsa cu moartea pentru orice încălcare a fidelităţii datorate regelui, ca şi pentru orice tulburare adusă ordinii publice; actul cuprindea prevederi menite să îndepărteze urmele de păgânism rămase în rândul saxonilor. Regiunile din nord, învecinate cu Frisia, au intrat în atenţia lui Carol după 792, când saxonii de aici s-au revoltat. În timpul mai multor expediţii, desfăşurate între 794 şi 799, aceste teritorii au fost integrate în regat, cu preţul unor deportări masive. Pentru prima dată, regatul franc cuprindea în hotarele sale întreaga Germanie, toate vechile ducate tribale fiind desfiinţate.

În 777, când se pregătea pentru o nouă expediţie saxonă, Carol a primit vizita guvernatorului musulman din Saragossa, care a venit să-i ceară sprijinul în lupta cu emirul umaiad de la Cordoba. Carol a acceptat, raţiunile gestului său nefiind prea clare. Ajuns în Spania, în 778, oastea sa a eşuat în faţa Saragosei, unde aliaţii umaiazi nu s-au prezentat. Pe drumul de întoarcere, ariergarda lui Carol a căzut la Roncevaux în capcana bascilor; printre victime s-au aflat seneşalul Eggihard şi comitele palatului Anselme (lupta este descrisă în Cântecul lui Roland). Evenimentul a stârnit nelinişte în special printre creştinii goţi din Spania, din rândul cărora o parte au trecut la nord de Pirinei. Carol s-a mulţumit să instituie o nouă marcă de hotar, marca de la Toulouse, care avea explicit rolul de a proteja regatul împotriva ameninţării arabe. Abia în 801, francii ocupă poziţii în Spania, când ajung să controleze Barcelona, ce devine reşedinţa unui comitat, apoi a mărcii Spaniei.

La hotarul de răsărit, posesiunile regatului franc sufereau de pe urma expediţiilor de jaf ale avarilor. Acest neam, venit din stepele asiatice, se instalase în Câmpia Panoniei la sfârşitului secolului al VI-lea, luând locul longobarzilor plecaţi în Italia. Aflând de o înţelegere secretă, pe care o încheiase ducele Bavariei, Tassilo şi kagan-ul avar (cca. 788), Carol a acţionat mai întâi pentru a rezolva problema bavareză. Ducele Tasillo se dovedise în mai multe rânduri că nu era de încredere, deşi fusese nevoit să vină în persoană şi să depună jurământ de credinţă lui Carol43, aşa cum făcuse şi în faţa tatălui său, Pepin cel Scund. După ce a aflat de alianţa cu avarii, Carol l-a închis pe Tassilo într-o mănăstire, a integrat ducatul său în regatul franc şi l-a organizat în comitate. Apoi, între 791 şi 796, pornind din Ratisbona (Regensburg), reşedinţa ducilor Bavariei, a iniţiat trei expediţii împotriva avarilor, una condusă de el, celelalte două de marchizul Eric de Friul şi Pepin, unul din fii săi. În ultima dintre ele a fost distrusă reşedinţa kagan-ului, numită „ring”, o mare fortificaţie aflată la confluenţa Dunării cu Tisa. Teritoriul ocupat a fost organizat într-o marcă de răsărit (Ostmark, de unde vine numele Austriei), care va juca un rol important mai târziu, împotriva ungurilor.

politica italiană şi încoronarea din 800 Carol urmărea să-şi extindă autoritatea asupra întregii Italii. Pe lângă regatul

longobard din nord, el şi-a impus controlul asupra ducatul de Spoleto, luând al doilea ducat longobard din centrul şi din sudul peninsulei, cel de Benevent, sub protectoratul său. Cucerirea posesiunilor longobrade îl aducea pe Carol în contact şi potenţial conflict cu Bizanţul, care îşi vedea ameninţate poziţiile din Italia. Pe tronul de la Constantinopol, se afla Constantin al VI-lea, însă puterea o deţinea împărăteasa Irina, regentă a fiului ei. Răceala dintre cele două părţi a fost evidentă în 787, când la al doilea conciliu de la Niceea, care a restaurat icoanele, reprezentanţii Bisericii din apus nu au fost convocaţi. Carol a reacţionat 43 Jurământul presupunea cedarea formală şi simbolică a ducatului în favoarea lui Carol, care îl reda, în calitate de beneficiu, lui Tassilo; se cerea jurământ de credinţă şi întregii aristocraţii a ţării [nota ns.].

32

prin refuzul de a adera la concluziile, considerate prea radicale, ale conciliului, şi prin ocuparea Istriei, regiune de frontieră între fostul regat longobard şi Imperiu, unde a pus în 792 un duce franc. În 797, Irina l-a destituit pe fiul său, punând să i se scoată ochii, şi a luat titlul, rar pentru o femeie, de basileus; pentru a-şi legitima puterea în faţa apusului ea a fost dispusă la negocieri, acceptând pierderea Istriei cu condiţia ca Beneventul să rămână sub influenţa bizantină.

Între timp, în Italia fusese ales un nou papă, Leon al III-lea, un cleric provenit din rândurile micilor funcţionari de la Lateran. Acesta a intrat repede în conflict cu reprezentanţii aristocraţiei romane, care îl acuzau de imoralitate. În primăvara anului 799, adversarii săi au vrut să-l înlăture prin forţă, acţiune ce a eşuat datorită intervenţiei a doi trimişi franci; Leon a plecat din Roma, refugiindu-se la Carol. Regele l-a repus în scaun, însă, în acelaşi timp, a trimis delegaţi să ancheteze situaţia; mai târziu, el însuşi va merge să examineze acest caz. Sfetnicii lui Carol, Alcuin în special, au făcut imediat cunoscut faptul că autoritatea regelui francilor era de atunci înainte superioară demnităţii pontificale şi imperiale, cea din urmă căzută în dizgraţie o dată cu lovitura de stat a împărătesei Irina, situaţie care făcea din el “unicul îndrumător al poporului creştin, superior celor două demnităţi precedente prin putere şi mai însemnat prin înţelepciune, şi mai distins prin demnitatea domniei sale. Iată deci – continua Alcuin într-o scrisoare adresată lui Carol – David, că doar în tine stă întreaga salvare a bisericii lui Hristos, tu care eşti răzbunătorul crimelor, îndrumătorul rătăcitorilor, mângâietorul îndureraţilor, glorificatorul celor buni”44. Aceste argumente vor marca din punct de vedere ideologic ascensiunea lui Carol la demnitatea imperială.

În toamna anului 800, Carol s-a îndreptat spre Italia, fiind primit de papă la 12 mile de Roma, la 23 noiembrie, după ritualul prevăzut pentru intrările imperiale. La 1 decembrie, Carol a prezidat în bazilica Sfântul Petru un sinod care reunea preoţimea francă şi pe cea din Roma, dar şi câţiva laici, care a decis ca papa să se poată apăra în public de acuzaţiile aduse printr-un jurământ purificator, fapt petrecut la 23 decembrie, în faţa aceleiaşi adunări.

Potrivit Analelor de la Lorsch, aceeaşi adunare ar fi hotărât acordarea titlului de împărat lui Carol, justificarea fiind că “în vremea aceea, în ţara grecilor, titlul de împărat nu mai era purtat, şi o femeie era la conducerea Imperiului”. Aceste afirmaţii sunt contrazise de cele scrise de Eginhard, biograful marelui împărat, care a fost preocupat să elimine orice suspiciune legată de vreo posibilă uzurpare venită din partea lui Carol; din perspectiva lui Eginhard, două zile mai târziu, în dimineaţa zilei de Crăciun, Carol ar fi intrat în biserica Sfântului Petru, unde a fost încoronat de către papă, fiind apoi aclamat de către mulţime. Ritualul era inspirat din Bizanţ, fiind însă inversat; Leon III a vrut să demonstreze că el era acela care-l făcea pe Carol împărat şi nu poporul.

Două ipoteze privesc încoronarea lui Carol, încercând să explice cine a avut iniţiativa. Istoricii care susţin poziţiile Bisericii afirmă că papalitatea stă la baza gestului din 800, în timp ce altă parte a cercetătorilor consideră că paternitatea actului i se poate atribui lui Carol. Din perspectiva papalităţii, încoronarea accentua ruptura cu Bizanţul, începută odată cu problema iconoclasmului şi cu alianţa făcută cu Pepin cel Scund. Faptul că cel care punea coroana pe capul noului împărat era papa lega indisolubil pe acesta de actul investirii, în viitor cei care doreau să fie recunoscuţi ca împăraţi fiind nevoiţi să treacă mai întâi pe la Roma. Din cealaltă perspectivă, Carol era deja cunoscut în Europa ca cel mai mare dintre regii Apusului. În Libri Carolini45, din 791-792, era prezentat ca ”rege al francilor, ce guverna peste gali, Germania, Italia, şi regiunile învecinate”. Carol întreţinea relaţii neîntrerupte cu regele Offa al Merciei, cel mai puternic dintre regii anglo-saxoni, cu care a încheiat şi un acord comercial, cu regatul Asturiei, şi chiar cu patriarhul Ierusalimului, care a vrut să facă din el protectorul locurilor sfinte şi i-a trimis în 800 cheile Sfântului Mormânt. Autoritatea politică şi morală a 44 Stéphane Lebecq, op. cit., p. 248-249. 45 Libri Carolini reprezintă răspunsul trimis de Carol papei Hadrian în problema iconoclastă [nota ns.].

33

regelui francilor depăşea deci hotarele posesiunilor sale, se întindea asupra întregului Occident şi pătrundea chiar şi în Orient, domeniu rezervat împăratului bizantin. Apropiaţii lui Carol şi-au dat seama că această bază politică întinsă, dublată de caracterul sacru, aproape sacerdotal, pe care ungerea îl conferise încă din 751 regalităţii france, îl plasa pe titularul său deasupra celorlalţi. Reluând un obicei bizantin, Alcuin îl numea pe Carol David, precizând că “sub acest nume animat de aceeaşi virtute şi aceeaşi credinţă stă acum conducătorul şi călăuza noastră, un conducător la umbra căruia poporul creştin va rămâne în pace şi care inspiră teamă celorlalte neamuri păgâne, o călăuză a cărei devoţiune nu încetează să-i întărească credinţa creştină prin fermitatea sa evanghelică, împotriva sectanţilor ereziilor”46. Prin asumarea ideii imperiale, Carol îşi aroga mai multe roluri: de rege al neamurilor şi de conducător al creştinătăţii apusene, dar nu neapărat şi pe cel de conducător al romanilor, deoarece pentru el, la acea vreme, romanii erau bizantinii (a evitat să se intituleze „împărat al romanilor”).

Asumarea ideii imperiale de către Carol se observă şi în titlurile pe care le folosea în intitulaţii: “Carol, serenisim August, încoronat de Dumnezeu, puternic şi pacificator împărat, conducător al Imperiul Roman, şi prin mila lui Dumnezeu, rege al francilor şi al longobarzilor”. Pe monede, Carol apare reprezentat încoronat cu lauri, unele din actele sale având ataşată o bulă, ce avea pe revers porţile Romei, împreună cu inscripţia Renovatio Romani Imperii. Toate acestea au provocat agitaţie la Constantinopol. Împărăteasa Irina a protestat, dar fără efect; succesorul ei, Nichefor I, a rupt în 803 orice legătură cu Aachenul, însă Carol a răspuns prin ocuparea Veneţiei şi Dalmaţiei (806-810), aflate nominal sub stăpânire bizantină, dar sfâşiate de disputele dintre grupările locale. Nichefor, ocupat cu războiul împotriva bulgarilor, a fost nevoit să negocieze şi a trimis o solie condusă de Arsaphios la Carol. La rândul său, Carol urmărea obţinerea recunoaşterii titlului imperial, deoarece avea o vârstă înaintată, iar moştenitorul său, Pepin, murise în 810. În aceste condiţii, Carol a retrocedat Veneţia şi Dalmaţia lui Mihail I, urmaşul lui Nichefor; o nouă solie bizantină a venit la Aachen în 812, lui Carol fiindu-i recunoscut titlul de basileus nu şi titlul de împărat al romanilor.

Avansul pe care regatul franc l-a luat în faţa vecinilor săi are mai multe explicaţii. Prima parte a sec. VIII s-a caracterizat prin lupte permanente, cu impact asupra societăţii france. Aceste lupte au întărit elementului militar al societăţii; conducătorii franci nu au dus niciodată lipsă de războinici bine pregătiţi, având resurse mult mai numeroase decât vecinii lor. Succesele externe ale lui Carol cel Mare se explică şi prin faptul că el a reuşit să ţină cu mână de fier sub control organizarea militară, pe care a centralizat-o. Predecesorii săi şi-au irosit energiile în lupte interne, în timp ce Carol a direcţionat efortul militar în acţiuni profitabile în exterior. De asemenea, Pepin cel Scund şi Carol au reorganizat administraţia, păstrând palatul ca centru al acesteia. Dacă în prima parte a secolului administraţia a cunoscut o disrupere, în a doua parte rolul palatului a crescut, fapt ce se remarcă şi prin intermediul actelor emise aici (după 740, este tot mai mare numărul cartelor, capitulariilor, edictelor regale sau al legilor hotărâte în cadrul palatului). Puterea militară, reorganizarea administrativă, la care se adaugă reforma din interiorul Bisericii, au alimentat creşterea regatului franc47.

organizarea militară În timpul lui Pepin cel Scund şi Carol cel Mare, războaiele nu durau în mod normal

decât în timpul verii. Oastea era convocată de obicei în luna mai, într-un loc apropiat de viitorul câmp de luptă; potrivit izvoarelor, după trei luni, în cazuri excepţionale după şase 46 Stéphane Lebecq, op. cit., p. 247. 47 Paul Fouracre, op. cit., p. 100-101.

34

luni, oştenii erau lăsaţi să plece acasă48. Pentru că existau şi situaţii de abandon, Carol a modificat prin intermediul capitulariilor tradiţia francă, care cerea ca fiecare om liber să participe la luptă. A introdus mai întâi o restricţie geografică: erau mobilizate în primul rând trupele din regiunile apropiate locului de adunare, apoi veneau celelalte (în anumite cazuri). O altă problemă o reprezenta faptul că erau tot mai mulţi cei care nu îşi permiteau să vină la război, deoarece erau prea săraci şi nu puteau să îşi procure cele necesare pentru oaste (arme şi animal de luptă). Capitulariile precizau că mai mulţi oameni săraci puteau înzestra pe unul dintre ei cu cele necesare, acela urmând să meargă la luptă.

Asigurarea aceluiaşi echipament militar costisitor a avut şi alte efecte. În perioada de apogeu a regatului, în cadrul oştii se strângeau până la 50000 de cavaleri, fiecare având nevoie de: cal, coif, scut, lance, sabie lungă, sabie scurtă, arc şi scările, toate având un preţ de 18-20 de vaci. Din acest motiv, Carol a crescut numărul vasalilor săi, cei numiţi vassi dominici, strânşi din toate părţile regatului, chiar şi din teritoriile cucerite de puţină vreme, ca în Saxonia de după 797. Angajamentul personal al acestora faţă de suveran implica în primul rând serviciul militar. Din rândurile acestora, Carol a recrutat pe membrii acelor scarae, trupe uşoare, de elită, capabile să intervină peste tot cu repeziciune, indiferent de perioada anului.

organizarea administrativă În linii generale, organizarea regatului franc a rămas aceeaşi ca pe vremea

Merovingienilor. Carol a condus întinsul său stat prin intermediul palatului. O dată sau de două ori pe an, curtea şi reprezentanţii clerului şi nobilimii din regat erau convocaţi într-o adunare generală, ce se ţinea de obicei în inima regatului franc (Austrasia) sau în unul din teritoriile cucerite. Aceste adunări, prezidate de împărat, ce se implica în dezbateri, îndeplineau roluri complexe: se discutau chestiuni juridice, militare sau probleme de ordin spiritual. În jurul său, la palat, Carol a strâns o serie de învăţaţi ai epocii, dintre care se remarcau Alcuin, diacon venit din York, Petru, gramatician venit din Pisa, Paul Diaconul, cărturar venit din Italia longobardă (Istoria longobarzilor) sau Eginhard, istoric oficial al curţii (Vita Karoli Magni).

În ceea ce priveşte reşedinţa regatului franc în timpul lui Carol cel Mare, în primii ani de domnie, Carol a preferat să stea în reşedinţe rurale (la Herstal, Attigny, Verberie, Compiegne, Thionville etc.), dar uneori şi în cele urbane (Colognia sau Worms), majoritatea aflate în partea de nord a regatului, în Austrasia. Prefera să meargă des la foste băi romane, precum în 769, 777, 788 şi 789. De altfel, reşedinţa de la Aachen a fost ridicată în apropierea unor vechi terme romane (Aquisgranum, între Meuse şi Rin) şi lângă o villa regală, folosită şi de Pepin cel Scund. Construcţia marelui complex arhitectonic de aici a început în 794, palatul fiind terminat în 798, în timp ce capela a fost sfinţită în 80549. Palatul se dorea a fi de proporţii perfecte, având o orientare determinată de punctele cardinale, în care se înscriau construcţiile necesare locuirii, dar şi cele care aveau funcţii economice, administrative şi de reprezentare (aula palatina). Aula se afla la nord, în timp ce capela regală ocupa zona de sud, cele două fiind unite printr-un culoar de 120 de metri, ce avea de o parte şi de alta un pridvor monumental, arhitecţii inspirându-se din planul palatului imperial de la Bizanţ. Aula era locul în care puterea regală se afişa în toată splendoarea ei; capela, singurul element păstrat din vechea construcţie de aici, a fost integrată într-o mare catedrală. Un atrium şi un pronaos, care se doreau reprezentarea porţilor de la Ierusalim, permiteau accesul în biserică, ce avea drept plan un octogon perfect; două etaje de coloane duceau la o cupolă decorată cu un mozaic care îl reprezenta pe Hristos. Regele, aşezat pe un tron ce era luminat de soare la răsărit, putea să 48 Vezi Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (sec. V-XVI), Iaşi, 2005. 49 Eudes din Metz, arhitectul palatului de la Aachen, s-a inspirat din Vitruvius [nota ns.].

35

asiste la liturghie dintr-o poziţie intermediară, în mod evident între lumea cerească şi cea de pe pământ. Consilierii lui Carol au vrut să creeze prin acest complex imaginea unei a doua Romă, un al doilea Bizanţ, imaginea terestră a unui Ierusalim celest. După 802, Carol se stabileşte permanent aici, Aachen devenind o veritabilă capitală a imperiului50.

La nivel local, regele numea conţi şi episcopi, legăturile dintre aceştia şi palat fiind ţinute prin intermediul trimişilor regali, numiţi missi Dominici. Aceştia acţionau la porunca lui Carol, fiind de obicei câte doi, unul laic, celălalt cleric. Alături de comitate, în zonele de frontieră, au fost organizate mărci, conduse de margrafi; rolul acestor regiuni era unul militar, de protecţie a hotarelor, dar şi de pregătire a expediţiilor în exterior. Un element de noutate îl reprezintă introducerea scabinilor, specialişti în chestiuni juridice, care au înlocuit juraţii în procese. Mare parte din hotărârile regelui nu erau scrise, însă în ultimele două decenii ale guvernării lui Carol a crescut numărul capitulariilor, care priveau domenii foarte diverse: erau reglementate aspecte publice sau private, instrucţiuni către trimişii regali, conţi sau episcopi, probleme de ordin religios sau economic (De Villis).

Societatea regatului franc se afla în continuare într-un stadiu arhaic de dezvoltare şi, cu toate reformele iniţiate de Carol, nu putea fi transformată peste noapte. Teoretic, regele era considerat legislatorul suprem, însă el era nevoit să se supună la rândul său legilor şi obiceiurilor poporului; deţinea putere absolută, în sensul că se considera reprezentantul lui Dumnezeu şi îşi lua această responsabilitate în serios, supuşii săi datorându-i fidelitate. În 802, Carol a trimis instrucţiuni, cerând ca toţi oamenii liberi, începând cu vârsta de 12 ani, să depună un jurământ de fidelitate, ce cuprindea un jurământ de supunere, promisiunea că va respecta legile locului, că va plăti taxele pretinse şi că nu va face ceva împotriva Bisericii şi domeniilor sale. Cei care nu depuneau jurământul de fidelitate erau consideraţi vinovaţi nu doar de crimă împotriva statului, ci şi de sperjur – într-o perioadă când jurămintele erau considerate ca fiind sacre. Marii nobili ai regatului depuneau jurământul în faţa lui Carol, în timp ce oamenii liberi îl făceau în faţa conţilor sau a trimişilor regelui, missi.

50 Stéphane Lebecq, op. cit., p. 245-246.

36

SFÂRŞITUL CONSTRUCŢIEI CAROLINGIENE

sfârşitul domniei lui Carol şi limitele puterii sale Cu toate eforturile depuse de împărat pentru ridicarea stării generale a regatului,

existau piedici serioase în calea unificării eterogenului regat franc. Astfel, legile diferitelor neamuri cuprinse sub stăpânirea lui Carol au fost păstrate, suveranitatea regelui fiind limitată. Chiar şi capitulariile, deşi arată preocupare pentru reformarea administraţiei şi justiţiei, sunt deseori departe de realitatea de pe teren. Deşi izvoarele vremii nu pomenesc mai nimic despre existenţa unei opoziţii faţă de politica lui Carol, aceasta a existat. În 786, comiţii din Turingia s-au revoltat împotriva politicii considerate prea centralistă a lui Carol, iar în 792, o conspiraţie de la palat a încercat, fără succes, să-l pună pe tron pe unul din fiii lui Carol, Pepin. Istoria imperiului în timpul succesorului lui Carol, Ludovic, a demonstrat că sistemul politic creat, ce se baza pe puterea şi abilităţile unui singur stăpânitor, nu putea funcţiona prea mult, în lipsa unei personalităţii de calibrul lui Carol. Clerul nu putea accepta prea mult timp teocraţia imperială, fără a opune propriile principii politice şi religioase. Nobilimea, aflată în strânse legături de fidelitate faţă de împărat, nu putea fi controlată, atât timp cât nu era implicată în acţiuni ofensive, ce le aduceau domenii şi prăzi. După 800, expansiunea regatului franc s-a încheiat; resursele administrative erau insuficiente pentru a guverna eficient şi a apăra posesiunile deja cucerite. Imperiului lui Carol îi lipsea unitatea; nu exista o monedă stabilă, armată şi flotă permanentă sau o reţea de drumuri întreţinută. Spre sfârşitul vieţii, Carol plănuia să împartă regatul între fiii săi51, însă moartea a doi dintre ei a făcut ca în 813 Carol să-l încoroneze pe Ludovic, singurul fiu rămas în viaţă. Încoronarea lui Ludovic ca drept co-împărat şi unic succesor a fost făcută de însuşi Carol la Aachen, prin acest gest împăratul dorind să evite legarea demnităţii imperiale de papalitate. Câteva luni mai târziu, la 28 ianuarie 814, Carol a murit la Aachen, trupul său fiind înmormântat în catedrala de la palat.

destrămarea unităţii regatului franc

Complexitatea etnică şi lingvistică a noului imperiu, absenţa unei unităţi economice veritabile, dar şi nivelurile diferite de dezvoltare, au favorizat sporirea puterii forţelor centrifuge în dauna puterii centrale care, pe parcursul veacului al IX-lea, a început a fi ameninţată şi din exterior de incursiunile normande şi arabe. În asemenea împrejurări, sistemul împărţirii statului între fiii suveranului, potrivit conceptului patrimonial germanic, era de natură să grăbească dezmembrarea imperiului. Semne ale destrămării apar încă din timpul domniei fiului lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios (814-840). Rămas singurul moştenit, după moartea celorlalţi fii ai lui Carol, Ludovic, ce era rege al Aquitaniei din 781, a fost încoronat ca împărat de însuşi Carol. Semnificative sunt cuvintele adresate de Carol lui Ludovic înainte de încoronare:

„Iubeşte-l pe Dumnezeu; să conduci şi să aperi bisericile Domnului de oamenii vicleni; fii milostiv cu surorile tale, cu fraţii mai mici, cu nepoţii şi nepoatele tale şi cu toate

51 În 806, împăratul a hotărât Divisio regnorum între el şi fii săi; Carol păstra Austrasia, Neustria şi Saxonia, Ludovic rămânea cu Aquitania şi Provence, iar lui Pepin îi revenea Italia şi Bavaria [nota ns.].

37

rudele tale; să numeşti slujitori cu frică de Dumnezeu, care nu vor lua mită; să nu scoţi pe nimeni din onorurile sale fără să fii sigur că ai luat o hotărâre bună”52.

Ludovic a încercat să urmeze sfatul tatălui, însă domnia sa va fi una aflată tocmai sub semnul luptelor fratricide, ce urmăreau împărţirea moştenirii marelui Carol, moştenire care cuprindea o multitudine de regna (regiuni ce fuseseră independente, beneficiind de autonomie în timpul lui Carol). Sub Ludovic, Aachen a rămas reşedinţa principală, însă împăratul mergea deseori la reşedinţa de la Compiègne, unde a şi întrunit adunările generale din 816 şi 820. Preferinţa pentru regiunile apusene ale regatului s-a văzut şi în organizarea unei noi ceremonii de încoronare la Reims, în 816, la care a participat papa Ştefan al VI-lea. Ludovic a preferat să se dispenseze de o parte din oamenii de încredere ai lui Carol (cu excepţia lui Eginhard), numind în funcţii persoane pe care se baza. Temându-se că va muri fără să hotărască împărţirea imperiului, Ludovic a decis felul în care se va face acest lucru în 817 (avea trei fiii: Lothar, Pepin şi Ludovic). Prin Ordinatio imperii, la moartea lui Ludovic, regatul urma să fie divizat astfel: Ludovic păstra teritoriile tradiţionale france (Neustria, Austrasia, Burgundia, dar şi Alamania şi Provence), teritorii ce urmau să-i revină fiului mai mare, Lothar, care ţinea între timp Italia, fiind făcut co-împărat; Pepin lua Aquitania, iar Ludovic („Germanicul”) Bavaria. Situaţia în regat s-a complicat, pe de o parte datorită rebeliunii lui Pepin, nemulţumit de faptul că tatăl său intervenea des în problemele Aquitaniei, pe de alta, în urma naşterii unui alt fiu al lui Ludovic, Carol („cel Pleşuv”), căruia i s-a dat în 829 o parte din teritoriile ce reveniseră în 817 lui Lothar (Alamania, Alsacia şi o parte din Burgundia). Nemulţumit de atitudinea lui Pepin, Ludovic i-a luat Aquitania şi a dat-o lui Carol, sperând că va obţine acolo sprijinul unor fideli, însă Pepin şi-a unit forţele cu Lothar. Venit din Italia împreună cu papa Grigore al IV-lea, Lothar l-a detronat pe tatăl său şi l-a trimis la mănăstire (829-830), mişcare care s-a dovedit temporară deoarece împăratul mai avea încă susţinători; în septembrie 834, după ce a recăpătat controlul, Ludovic i-a iertat pe fiii rebeli.

Deşi lipsesc capitulariile emise între 834 şi 840, faptul că Ludovic a continuat să bată monedă de bună calitate şi că a făcut faţă atacurilor normanzilor arată că împăratul a reobţinut controlul în stat, încercând să ducă mai departe politica tatălui său (sprijinirea Bisericii, impunerea propriei voinţe în faţa fiilor săi şi distribuirea onorurilor către fideli). În 840, Ludovic a murit lăsând în urmă regatul franc în preajma războiului civil. Lothar s-a aliat cu urmaşul lui Pepin al Aquitaniei (numit tot Pepin) împotriva lui Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul. Fiecare parte acţiona după aceleaşi principii: eliminarea nobililor şi clericilor loiali părţii adverse, confiscarea domeniilor acestora şi distribuirea către proprii fideli; nu de multe ori, nobilii trădau o cauză în favoarea celeilalte. După mai multe lupte, cei trei fraţi decid la Verdun (843) o nouă împărţire a imperiului. Lui Lothar i-au revenit Italia şi teritoriul dintre Rhône şi Rin (Francia de mijloc, numită mai târziu Lotharingia sau Lorena)53, Ludovic Germanicul a primit partea de la est de Rin (Francia răsăriteană), iar Carol cel Pleşuv – partea de la vest de Rhône şi Meusa (Francia apuseană). Titlul de împărat deţinut de Lothar îi conferea acestuia doar o întâietate onorifică faţă de ceilalţi doi fraţi, care purtau numai titlul de rege54.

Regatul franc, în special partea apuseană, s-a confruntat cu o altă problemă, venită din afara hotarelor: atacurile normanzilor. Contacte diplomatice, dar şi lupte, întâlnim încă din timpul lui Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios. Raporturile dintre cele două părţi s-au înrăutăţit în 845, când un fost aliat danez al lui Carol cel Pleşuv, Ragnar, a atacat Parisul, unde a

52 Traducere din pasajul reprodus de Janet L. Nelson în The Frankish Kingdoms, 814-898: The West, în The New Cambridge Medieval History, vol. II, c. 700 - c. 900, ed. by Rosamond McKitterick, Cambridge University Press, 1995, p. 110. 53 Teritoriul lui Lothar era cel mai puţin omogen; legătura dintre părţile de nord şi de sud ale regatului era dificilă, iar pe aici trecea frontiera lingvistică dintre franceză şi germană [nota ns.]. 54 Janet L. Nelson, op. cit., p. 112-121.

38

spânzurat 111 de prizonieri; retragerea lui Ragnar a fost cumpărată cu 7000 de livre de argint. În anii următori, atacurile pe valea Senei şi Loirei s-au înmulţit, având drept scop jaful şi obţinerea de recompense pentru eliberarea prizonierilor sau a obiectelor de cult valoroase (bisericile şi mănăstirile erau atacate frecvent). Carol a răspuns prin coordonarea forţelor locale, prin recrutarea unor conducători normanzi de partea sa şi prin ridicarea de fortificaţii pe malurile principalelor râuri. Acţiunile normanzilor au avut un dublu efect asupra intereselor regalităţii în regiunile afectate. Pe de o parte, regele pierdea capacitatea de control, dar şi prestigiu, prin incapacitatea de a apăra aceste părţi ale regatului; pe de altă parte, câştiga aderenţa unor seniori locali, care vedeau numai în rege o autoritate legitimă, capabilă să ralieze în jurul său forţele locale55.

Deşi modelul unui imperiu unitar a fost abandonat, însăşi inima francă a regatului (Austrasia) fiind împărţită între cei trei urmaşi ai lui Ludovic cel Pios, au mai existat încercări de a restabili unitatea. La câţiva ani după moartea lui Lothar, Carol cel Pleşuv a reuşit să ocupe Italia şi să se încoroneze împărat (875); la puţin timp, într-una din numeroasele sale campanii, a căzut bolnav şi a murit (877). Cel care a reuşit apoi să reunifice Germania, Italia şi Francia apuseană a fost Carol cel Gros (876-884), singurul fiu al lui Ludovic Germanicul rămas în viaţă, care a domnit ca împărat de la 884 până la 888. Carol nu a reuşit să-şi impună autoritatea în partea de vest a Franciei, unde nu avea susţinători. Aici el s-a bazat doar pe un influent nobil, Eudes (Odo)56, pe care l-a numit conte al Parisului. În luptele care au urmat, seniorii locali s-au raliat în jurul lui Eudes care, după depunerea şi moartea lui Carol cel Gros, a fost ales rege al Franciei Apusene. Carol pierduse orice sprijin în Francia Apuseană după ce s-a dovedit incapabil să apere regatul în faţa normanzilor; în schimb, Eudes a câştigat sprijin tocmai datorită victoriilor împotriva invadatorilor amintiţi, victorii obţinute, potrivit contemporanilor, prin mila lui Dumnezeu (este vorba de apărarea Parisului, în urma asediului de opt luni din 885-886, şi victoria de la Montfaucon, în 888). În acest fel, fiecare parte ruptă din imperiul carolingian şi-a ales un rege propriu, cele trei ramuri dinastice carolingiene stingându-se pe rând: în Italia şi Lotharingia, în 875, în Germania, în 911, iar în Franţa, în 987. Din Eudes se trage dinastia capeţiană, care s-a impus la conducerea Franţei după 987, după o sută de ani de dispute pentru putere cu descendenţii Carolingieni57.

În concluzie, de la mijlocul secolului al IX-lea până la sfârşitul veacului următor, ca urmare a sporirii continue a puterii locale a marilor seniori, ducii şi conţii au transformat ducatele şi comitatele în propriile regnum, ereditare, conducându-le ca şefi locali de sine stătători şi recunoscând doar nominal sau deloc autoritatea suveranilor. Ducii şi conţii locali aveau tendinţa de a-şi recompensa fidelii cu pământuri ce se aflaseră în stăpânirea regelui sau a Bisericii. Baza fiscală a regilor s-a diminuat mult, emiterea de acte oficiale s-a redus, la fel şi capacitatea de a controla activitatea reprezentanţilor din teritoriu. În Franţa, funcţionau ducatele Aquitaniei, Gasconiei, Bretaniei, Normandiei şi Burgundiei, comitatele Flandrei, de Champagne, Anjou şi Toulouse şi marchizatul de Provence; în Germania – ducatele Lotharingiei, Saxoniei, Thuringiei, Franconiei, Suabiei şi Bavariei, iar în Italia – marchizatele de Ivreea, Saluzzo, Monferrato şi Toscanei şi mărcile Veronei şi Aquileei, pe lângă vechile ducate de origine longobardă, de Spoleto şi Benvent şi de statul papal.

55 Ibidem, p. 128-129. 56 Eudes a fost fiul lui Robert cel Puternic, conte de Anjou şi de Blois, din care se trage dinastia Capeţienilor [nota ns.]. 57 După Eudes, la conducerea Franciei Apusene a venit Carol cel Simplu, fiul lui Carol cel Gros [nota ns.].

39

BISERICA ÎN TIMPUL CAROLINGIENILOR („RENAŞTEREA” CAROLINGIANĂ)

Perioada carolingiană s-a caracterizat şi prin încercări de reformă a Bisericii din

regatul franc. În secolul al VIII-lea, reforma era necesară din mai multe motive: existenţa unor populaţii numeroase încă păgâne (la est şi nord de Rin), decăderea morală a clerului şi pregătirea sumară a acestuia, lipsa unor rânduieli clare şi a unei uniformităţi în ceea ce priveşte liturghia şi ritualurile religioase, lipsa unei autorităţi efective în multe regiuni ale regatului (scaune episcopale vacante), cumpărarea funcţiilor înalte din Biserică de către reprezentanţii nobilimii, ruinarea unor mănăstiri etc. Izvoarele din epocă neglijează acest subiect, o excepţie fiind scrisorile lui Bonifaciu către papa Zaharia. Semne ale schimbării întâlnim încă din timpul primilor reprezentanţi ai puternicei familii a Pepinizilor/Carolingieni, care s-au implicat activ în sprijinirea mişcării de reformă, mai ales prin ajutorul dat misionarilor implicaţi în creştinarea germanilor: Pirmin, Willibrord şi Bonifaciu. Dacă Pirmin, aquitan de origine, a acţionat mai mult sau mai puţin izolat pe valea Rinului şi în Alsacia, unde a întemeiat mănăstiri (primul sfert al sec. VIII), colaborând mai mult cu episcopii şi aristocraţia din părţile apusene ale regatului franc, Willibrord şi Bonifaciu s-au bucurat de sprijinul direct al majordomilor proveniţi din familia Pepinizilor, care vedeau în acordarea acestui sprijin un atu în favoarea creşterii propriei puteri.

Politica de ajutor reciproc dintre misionarii veniţi din spaţiul anglo-saxon sau irlandez şi conducătorii neîncoronaţi ai francilor, a debutat cu Willibrord şi Pepin al II-lea de Herstal (fiul lui Begga, fiica lui Pepin I de Landen, soţia lui Ansegisel, fiul lui Arnulf, episcop de Metz). De origine din Austrasia, Willibrord, a activat în tinereţe în Irlanda, unde a devenit discipol al lui Sfântului Egbert. Hirotonit preot în 688, Willibrord a fost trimis de Egbert în 690 să-i creştineze pe frizi, al căror teritoriu tocmai fusese cucerit de Pepin de Herstal. Cu sprijinul papei Sergiu I şi al lui Pepin, Willibrord a primit arhiepiscopia Friziei, al cărei scaun a fost stabilit la Utrecht58, ocazie cu care a primit de la papă şi un nou nume, Clement59. Legăturile strânse şi respectul pe care Willibrord îl purta papei au creat un precedent, care a dus la creşterea influenţei papalităţii în regatul franc.

Între 716 şi 722, alături de Willibrord, la eforturile de creştinare a participat şi cel care îi va continua misiunea, Bonifaciu. Născut în Wessex, Wynfrid pe numele său original, Bonifaciu s-a dedicat de timpuriu activităţii misionare. În 719, a însoţit un grup de călugări anglo-saxoni la Roma, unde papa Grigore al II-lea, ce urma modelul primului papă Grigore60, i-a încredinţat misiunea de a-i evangheliza pe păgânii de la est de Rin, cerându-i însă să folosească formula romană de organizare, şi nu pe cea celtă. Aşa-zisul creştinism celtic diferea de cel de pe continent prin faptul că era organizat în comunităţi disparate, aflate sub conducerea unor abaţi, care nu recunoşteau autoritatea Romei. Aceştia cultivau ascetismul, dar şi evanghelizarea, făcută prin intermediul unor misionari peregrini. Papalitatea urmărea însă organizarea unor episcopii care aveau jurisdicţie clar precizată în diocezele lor. Existau şi diferenţe de ritual, veştminte, stil de construcţie, iconografie. Succesul lui Bonifaciu l-a determinat pe papă să-l recheme la Roma (prilej cu care i-a schimbat numele lui Wynfrid în Bonifaciu), unde l-a consacrat ca episcop misionar. De asemenea, i-a încredinţat mai multe scrisori către conducătorii locali şi către Carol Martel, al cărui sprijin era esenţial pentru succesul evanghelizării. Obţinând protecţia oficială a lui Carol (723), Bonifaciu a stabilit o

58 Încercările de a-i aduce pe toţi locuitorii Friziei la creştinism au primit o lovitură în timpul lui Radbot, care s-a opus acestor eforturi, interzicându-i lui Willibrord să mai intre pe posesiunile sale [nota ns.]. 59 Numele aparţinea la origine lui Clement al Romei, papă la sfârşitul sec. I d. Hr., cel ce este presupus a fi al treilea succesor al Sfântului Petru [nota ns.]. 60 În timpul căruia s-au creştinat anglo-saxonii [nota ns.].

40

prima mănăstire la Amoeneburg, distrugând stejarul sacru al lui Thor din Geismar, important loc de venerare al germanilor păgâni61. Mai bine de zece ani (725-735), Bonifaciu a activat în Thuringia, unde a convertit păgânii şi a reînnoit credinţa creştinilor ce fuseseră convertiţi anterior de misionari peregrini irlandezi, pe care i-a combătut cu asprime. Din Thuringia, s-a mutat în Bavaria, unde a stabilit cinci episcopii, nivelând astfel calea pentru integrarea acestui teritoriu în regatul franc. În plan monastic, Bonifaciu s-a preocupat să introducă în toate mănăstirile regula benedictină, care nu era respectată peste tot, nici măcar în mănăstiri mari, precum Lorsch sau Saint Gall.

După moartea lui Carol Martel, Bonifaciu a devenit un adevărat sfătuitor al fiului acestuia, Carloman. În 743, este convocat un conciliu în Austrasia, unde se decid direcţiile reformei din interiorul Bisericii: restabilirea ierarhiei ecleziastice, cu episcopi în fiecare oraş şi mitropolii în fiecare provincie, şi promovarea lui Bonifaciu ca arhiepiscop peste întreaga Galie (hotărâre susţinută de papa Zaharia). Pentru a se asigura disciplina clerului urmau să fie organizate anual concilii, solicitându-se totodată restituirea bunurilor luate recent bisericilor. Un nou conciliu, organizat de Carloman la Estinnes (Hainaut) la 1 martie 744, hotăra rămânerea domeniilor luate în timpul lui Carol Martel ca stăpâniri excepţionale ale Bisericii, însă în folosinţa celor ce le primiseră ca beneficii, care plăteau un cens simbolic. La scurt timp (3 martie 744), celălalt fiu al lui Carol Martel, Pepin a reunit la Soissons o adunare a nobililor (optimates) şi a episcopilor (23 de episcopi din provinciile Sens, Rouen şi Reims) care a hotărât: reafirmarea ierarhiei ecleziastice, impunerea unor reguli privind viaţa morală a laicilor şi clericilor (cu referire în special la preoţii neinstruiţi şi cei ce trăiau în concubinaj), definindu-se adevărata religie; tot atunci a fost stabilit catalogul superstiţiilor şi al practicilor păgâne.

Prin acest program, Carloman şi Pepin urmăreau şi interese politice, încercând să limiteze independenţa episcopilor-militari, ce aveau prea multă putere şi influenţă. Principala problemă era însă punerea în practică a acestui vast program. Pentru început, o opoziţie a apărut din partea unor episcopi care nu doreau extinderea autorităţii lui Bonifaciu asupra întregii Galii, fiind nemulţumiţi de intervenţia papei Zaharia, a cărui autoritate era recunoscută atât timp cât nu intervenea în treburile Galiei. Eforturile depuse de Pepin în direcţia sprijinirii Bisericii au dat roade, papalitatea susţinând transferul puterii regale în mâinile lui Pepin în 751. Acest transfer a devenit sfânt prin efectuarea ungerii, făcută de Bonifaciu, care făcea din cel uns nu numai alesul poporului său, ci şi alesul lui Dumnezeu, regelui încredinţându-i-se misiunea de a-şi conduce supuşii către mântuire. Prestigiul papalităţii în Galia a crescut după ce Pepin a devenit rege şi după vizita papei Ştefan al II-lea în regatul franc (754-755). Cu toate acestea, influenţa religioasă a Romei s-a înrădăcinat mai bine în nordul Galiei şi în Austrasia, pentru ca ulterior, sub Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios, să se răspândească şi în Galia de sud.

După moartea dramatică a „apostolului Germaniei”, Bonifaciu (iunie 754)62, Chrodegang, episcopul de Metz, a fost investit de papă cu autoritatea asupra Galiei (arhiepiscop), primind pallium63. În colaborare cu regele, întotdeauna prezent, Chrodegang a organizat mai multe concilii (la Ver în 755, Verberie în 756, Compiègne în 757 sau la Attigny în 762), reunind episcopii şi abaţii din Rouen, Sens, Tours, Treves, Reims, Mayence. Au fost reafirmate în nordul regatului principiile autorităţii episcopale şi mitropolitane, promovându-se din nou reforma morală a clericilor şi laicilor. Pentru a pune capăt mişcările de nemulţumire ale anumitor episcopi, care erau supăraţi datorită lipsei unei soluţii în problema pământurilor pierdute de Biserică, Pepin a hotărât impunerea dijmei (756), un impozit

61 Pierre Riché, op. cit., p. 50-51. 62 Bonifaciu este înmormântat la ctitoria discipolului său, Sturmi, de la Fulda, după ce a sfârşit ca martir în Frizia [nota ns.]. 63 Pallium, simbol al autorităţii, reprezentat de un acoperământ ce se punea peste umeri [n. ns.].

41

reprezentând a zecea parte din venit pe care fiecare locuitor trebuia să îl verse în beneficiul bisericii. Dijma nu era ceva nou în societatea creştină, fiind anterior o contribuţie voluntară a credincioşilor. Episcopii nu au putut impune strângerea dijmei până nu au obţinut sprijinul puterii regale. Ulterior, în 779, Carol cel Mare a hotărât ca cei de pe domeniile ce aparţinuseră Bisericii să dea de două ori dijmă faţă de cei de pe celelalte domenii (nona).

Aceste măsuri, vizau crearea unei mai mari solidarităţi în interiorul unei societăţi creştine ce se dorea a fi mai omogenă. De asemenea, s-a încercat să se instituie o anumită rigoare în viaţa clerului. Folosind drept model regula benedictină, Scriptura şi Sfinţii Părinţi, Chrodegang a introdus după 754 pentru canonicii din catedrala din Metz64 o regulă proprie, ce presupunea vieţuirea în comun, canonicii urmând să împartă aceeaşi sală de mese, acelaşi dormitor şi să promoveze sărăcia dar şi asistenţa acordată nevoiaşilor. De asemenea, s-a impus un nou fel de a face liturghia, mai sofisticat, de influenţă romană; este vorba de psalmodierea atribuită papei Grigore cel Mare (numită apoi „cântul gregorian” sau cantus romanus) ce a înlocuit treptat „cântul galic” (cantus gallicus). Chrodegong şi Pepin au dorit ca modelul de organizare canonică şi liturgică practicat la Metz să fie difuzat în întreg regatul. Acest lucru nu a fost uşor de realizat, mulţi membri ai clerului n-acceptând să abandoneze facilităţile unei vieţi deschise către lume. Cu toate acestea, progrese s-au realizat începând cu domnia lui Pepin, în sensul reformei şi uniformizării. Mai multe izvoare din a doua jumătate a secolului VIII, printre care şi Sacramentaire gélasien, o culegere de texte şi rugăciuni atribuită papei Gelasius şi compilată la ordinul lui Chrodegang, ca şi capitularul Admonitio generalis, al lui Carol cel Mare, arată că Biserica din Galia s-a raliat treptat formulei liturgice de tip roman65. La această „romanizare” a ritualurilor a contribuit şi amintita vizită a papei Ştefan II în Galia, vizitele făcute la Roma de Chrodegang, care a fost impresionat de ceea ce a văzut la curtea papei, solicitând trimiterea unor cunoscători ai cântului şi ai liturghiei romane, care să-i instruiască şi pe cei din Galia. Precizăm din nou că reforma a afectat mai mult regiunile tradiţionale france, Austrasia şi Neustria, mai puţin Aquitania, regiunea Ronului şi teritoriul de dincolo de Rin.

În timpul lui Carol cel Mare, mişcarea de reformă din interiorul Bisericii a continuat direcţia reformei clericale şi liturgice, însă s-a extins şi în alte direcţii. Carol s-a implicat personal în această mişcare, pe care o vedea ca pe un mijloc de ridicare a stării de dezvoltare a regatului, dar şi ca un mijloc de promovare a puterii regale. Prin acţiunile sale, Carol s-a dovedit a fi un adevărat lider al Bisericii din regat: emitea capitularii, reglementând probleme sacramentale sau ţinând de organizarea vieţii clericale, poruncea ţinerea de posturi şi rugăciuni, favoriţii săi deveneau episcopi etc66. Pe domeniile ecleziastice, era recunoscută autoritatea episcopilor sau a abaţilor, care se exercita în virtutea imunităţii de care beneficia domeniul respectiv (Carol, şi apoi Ludovic, a acordat numeroase imunităţi domeniilor Bisericii). Astfel, puterea de a comanda a regelui (banum) era transferată nu contelui, ci episcopului sau abatelui, care conduceau prin intermediul unor reprezentanţi proprii; în caz de chemare la luptă, episcopul trimitea un corp de oaste propriu. Trimişii regelui în teritoriu (Missi Dominici) aveau, printre altele, obligaţia de a proteja bisericile şi clerul, orice atingere adusă acestora fiind pedepsită printr-o amendă mare. În rândul missi-lor, ce acţionau câte doi, unul era întotdeauna un episcop.

Carol s-a implicat şi în creştinarea ultimelor neamuri germane rămase păgâne, saxonii. Dacă până la începerea războaielor cu saxonii, diverşi misionari încercaseră, fără succes, să-i evanghelizeze, o dată cu debutul acestor lupte, Carol a pus oştile în slujba misionarilor. Prin

64 A se vedea legătura dintre Metz, unde a fost episcop Arnulf, strămoş al lui Pepin cel Scund, şi reforma promovată de Carolingieni iniţiată tocmai în acest loc; când Chodegong a murit în 766, trupul său a fost depus alături de cel al lui Arnulf [nota ns.]. 65 Stéphane Lebecq, op. cit., p. 221-223. 66 Stewart C. Easton, op. cit., p. 84-85.

42

capitularii, precum De partibus Saxoniae, erau interzise practicile păgâne, iar cei care aduceau vreo atingere clerului urmau să fie condamnaţi la moarte. În Saxonia, activitatea misionară, aflată sub protecţia egală a Romei şi a regelui franc, a fost mult mai bine organizată decât fusese în perioada anterioară. Teritoriul a fost împărţit în sectoare, ce au fost atribuite unor grupuri de misionari trimişi de către episcopii sau mănăstiri din Galia, care făceau o instrucţie rapidă, urmată de botez. Acest fel de evanghelizare a avut consecinţe în secolul al IX-lea, când se observă că creştinarea superficială a încetinit organizarea ecleziastică (episcopiile apar şi sunt organizate cu dificultate)67. Misionari plecaţi din regatul franc au încercat, cu mai puţin succes, să atragă la creştinism şi populaţiile păgâne slave de la răsărit de Elba, ca şi pe danezii din Iutlanda.

Unul din liderii mişcării culturale din regatul franc a fost Alcuin, conducătorul şcolii din York, numit de Carol în fruntea Academiei68 Palatine de la Aachen, pe care dorea să o dezvolte ca pe un centru al reformei. Alcuin a lucrat la Aachen timp de cincisprezece ani şi a fost apoi convins de Carol să-şi continue activitatea ca stareţ la mănăstirea Sfântul Martin din Tours, unde a şi rămas până la moarte (804). Deşi nu a fost un scriitor original şi nici un om cu deprinderi intelectuale excepţionale, a fost un profesor apreciat, deţinând un rol important faţă de Carol, pe care l-a sfătuit permanent în diferite chestiuni. A contribuit, printre altele, la fundamentarea ideii imperiale carolingiene, furnizând justificarea ideologică pentru preluarea coroanei imperiale în 800. De asemenea, s-a implicat în dezbaterile referitoare la iconoclasm. Deşi Academia Palatină de la Aachen nu era o universitate, nici măcar una de tip medieval, a rămas principala instituţie educaţională a domniei lui Carol, îndeplinind câteva din funcţiile unei universităţi. Dacă iniţial avea rolul de a instrui pe tinerii fii de nobili, ulterior, rolul ei a crescut prin primirea în rândurile sale şi a reprezentanţilor altor categorii, în special a celor susţinuţi de Carol sau Alcuin. Cei care terminau şcoala intrau în serviciul regelui, primind diverse funcţii, sau treceau în rândurile Bisericii. Carol se interesa personal de evoluţia Academiei, unde făcea vizite periodic. Călugărul de la St. Gall îl prezintă discutând problemele Academiei cu Alcuin, disciplinând studenţii şi arătând mereu preocupare faţă de ceea ce se realiza sub patronajul său în cadrul Academiei.

În dezvoltarea şcolii, au fost implicate şi episcopiile. Theodulf, cărturar venit din Spania şi făcut episcop de Orleans de Carol, a organizat patru mari şcoli în dioceza sa, şcoli care nu erau rezervate doar celor ce urmau să îmbrăţişeze cariera preoţească. Theodulf a chemat din ţara sa preoţi, care au organizat şcoli pentru elevii din satele senioriale sau libere, care aveau astfel acces la o educaţie rudimentară. Preoţii au fost instruiţi să susţină regulat predici la slujbele duminicale. După moartea lui Alcuin, Theodulf a preluat rolul de principal sfătuitor spiritual al împăratului. A jucat un rol important în disputele doctrinare cu Biserica de la Constantinopol, mai ales în problema Sfântului Duh, despre care susţinea că purcede şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl („Filioque”). La cererea lui Carol, Theodulf a scris un tratat în care apăra principiul Filioque (De Spiritu Sancto), precum şi o lucrare despre taina botezului (De ordine Baptismi). A fost investit de papă cu pallium în 816, însă a fost depus şi închis în 818 de către Ludovic cel Pios, care l-a acuzat de trădare.

Amintitul model de instrucţie introdus de Theodulf a fost urmat şi de alţi episcopi, dintre care amintim pe Leidrad de Lyon. Un conciliu ţinut la Mainz în 813 recomanda trimiterea copiilor la şcoală, fie la mănăstiri, fie la şcolile conduse de preoţi, astfel încât fiecare să fie instruit în învăţătura credinţei creştine. Pornind de la cele scrise de Martianus Capella, care a promovat ideea concentrării întregii educaţii în numai şapte arte, numite „liberale”, baza învăţăturii în şcoala carolingiană, ca şi în cea medievală de mai târziu, era formată din trivium – gramatica, retorica şi dialectica – şi quadrivium – aritmetica, muzica, geometria şi astronomia –. Trivium reprezenta de obicei educaţia generală, iar quadrivium, 67 Jacques Paul, Biserica şi cultura în Occident, vol. I, Bucureşti, 1996, p. 126-128. 68 Numele de „Academie” i-a fost dat de însuşi Alcuin [nota ns.].

43

educaţia de nivel superior. Împreună cu teologia, artele libere erau responsabile pentru formarea intelectuală a învăţăceilor adunaţi şi instruiţi la Academia Palatină69. Interesul faţă de speculaţiile ştiinţifice sau faţă de limba greacă era scăzut, în schimb latina era cultivată, fiind limba religiei, a culturii şi a educaţiei vremii. Sfântul Bonifaciu susţinea că administrarea sfintelor taine presupunea stăpânirea limbii latine, întărind legătura care exista între liturghie şi această limbă. Cărturarii anglo-saxoni veniţi alături de Alcuin la mănăstirea St. Martin din Tours au contribuit la purificarea limbii latine de elementele vulgare pătrunse în perioada merovingiană. Pentru uşurarea scrierii, s-a impus treptat (începând din Tours) un nou mod de scriere, cel bazat pe minuscula carolingiană, litera de mână, ce era mult mai uşor de folosit faţă de majuscula din perioada romană70. Interesul faţă de unele lucrări ale antichităţii a crescut, multe dintre acestea rezistând până astăzi doar datorită copiilor din perioada carolingiană (astăzi mai sunt în biblioteci cca. 8000 de manuscrise din perioada carolingiană).

Alături de şcolile din Aachen, Tours sau Metz, în regat mai fiinţau şcoli în reşedinţe episcopale, ca Lyon, sau în mănăstiri, cum erau St. Denis, St. Gall, Fulda şi Reichenau. Până la sfârşitul domniei lui Carol, restaurarea autorităţii episcopale a continuat, fiind ridicate la rangul de arhiepiscopii şi centre de dincolo de Rin, precum Mainz, Köln şi Salzburg. Tot în timpul lui Carol, se continuă opera de reformare a vieţii monastice începută de Bonifaciu, împăratul încercând să impună regula benedictină ca bază a organizării comunităţii călugărilor71.

În timpul lui Ludovic cel Pios, se observă o creştere a rolului clerului la palat. Împăratul a înlocuit o parte din clericii loiali lui Carol cu proprii oameni de încredere, păstrând însă pe Eginhard, cronicar oficial al curţii în timpul predecesorului său. Ludovic a sprijinit Biserica, căutând să o menţină sub controlul său; reforma clerului a urmat aceleaşi direcţii (Ludovic a încercat să adapteze regula lui Chrodegang în ceea ce priveşte viaţa canonicilor). Cu toate acestea, se observă o sporire a puterii episcopilor, care intervin şi în problemele politice cu care se confrunta imperiul. În timpul lui Ludovic s-a pus mare accent pe respectarea moralei creştine; încă din momentul sosirii împăratului la palatul de la Aachen, acesta a hotărât îndepărtarea femeilor de condiţie uşoară, organizând o adevărată supraveghere morală a curţii. De asemenea, surorile lui Ludovic, ale căror aventuri erau cunoscute, au fost obligate să se retragă la mănăstire. În 829, la Paris, s-a ţinut un conciliu care a ajuns să pună în discuţie chiar moralitatea împăratului, despre care se spunea că nu-şi poate conduce supuşii la mântuire dacă nu dădea dovadă de virtute, trebuind să fie un model prin fapte evlavioase şi dreptate. Ludovic a căzut însuşi în capcana acestui rigorism, atunci când, la Soissons, a fost nevoit să îşi ceară public scuze lui Bernard72 şi fraţilor săi vitregi. Această rigoare arată că efectele reformei începeau să se simtă. Ludovic a continuat reforma monastică, de data aceasta având drept promotor pe alt Benedict, din Aniane. Acesta a realizat o nouă regulă, care a fost trimisă abaţiilor în forma cuprinsă în capitularul din 817, şi care îndepărtează pe călugări de lume, punând mai mult accent pe slujbele religioase şi pe rugăciunea personală a călugărilor, munca fiind lăsată deoparte. Noua regulă creştea rolul abatelui în mănăstire, acesta fiind obligat să trăiască alături de călugări, alegerea sa fiind lăsată însă la dispoziţia împăratului73. 69 Stewart C. Easton, op. cit., p. 88-92. 70 Minuscula carolingiană a evoluat în minuscula gotică, ce a fost folosită intens în Europa apuseană şi centrală, în sec. X-XV. Abia din sec. XV, a fost reintrodusă minuscula carolingiană, mult mai uşor de scris şi citit [nota ns.]. 71 Pentru a nu lăsa loc interpretărilor, a fost folosit un exemplar al regulii, copiat în mănăstirea Monte Cassino [nota ns.] 72 Bernard era fiul lui Pepin al Italiei, fratele lui Ludovic; în 817, Bernard s-a ridicat împotriva lui Ludovic, fiind însă prins şi orbit de către acesta [nota ns.]. 73 Jacques Paul, op. cit., p. 89-94; 146-150.

44

Unul din urmaşii lui Ludovic, Carol cel Pleşuv, a patronat la curtea sa de lângă Laon un grup de cărturari, dintre aceştia evidenţiindu-se figura lui John Scotus Erigena, teolog de frunte al vremii sale. Scurta revigorare a culturii din timpul său a fost urmată de o perioadă de decădere, până în sec. XI-XII, când mişcarea de reformă iniţiată de papalitate, dar şi ridicarea urbană, au dus la o nouă dezvoltare a culturii.

În afara hotarelor regatului franc, influenţele culturale ale mişcării iniţiate de Carolingieni s-au resimţit dincolo de Canalul Mânecii, în special în Wessex. Aici, regele Alfred cel Mare a urmat modelul lui Carol cel Mare, comportându-se ca un adevărat patron al artelor şi al învăţăturii. În momentul venirii sale la tron, în 871, situaţia culturală a regatului era asemănătoare cu cea din momentul venirii Carolingienilor la putere (vezi atacurile danezilor). Pentru a ridica nivelul clerului, Alfred a apelat la călugări de pe continent, în special la cei veniţi de la mănăstirea St. Bertin. A adunat la curte reprezentanţi de frunte ai clerului anglo-saxon, dar şi fii de nobili, pe care a căutat să-i instruiască. Pentru că limba latină nu mai era bine cunoscută, Alfred a pus să se traducă din latină lucrări ale Sfântului Augustin, papei Grigore cel Mare, Beda Venerabilul şi alţii, traducând personal din Boethius (De consolatione Philosophiae) şi Beda. Pe continent, influenţa mişcării culturale carolingiene s-a resimţit în Germania saxonă, în mănăstiri, cum erau cele de la Corvey şi Gandersheim, unde se strângeau magiştri şi studenţi ce studiau gramatica sau autorii clasici. Mai târziu, şi Ottonienii vor încerca să urmeze modelul iniţiat de Carol cel Mare.

Perioada domniilor carolingiene a rămas cunoscută în istoriografie sub numele de „renaşterea” carolingiană. Deşi nu a fost la nivelul Renaşterii din secolele XV-XVI, a reprezentat o perioadă de creştere culturală şi religioasă, neegalată vreme de mai mult de un secol. Limitele mişcării de reformă sunt evidente în perioada ce a urmat domniei lui Carol cel Pleşuv. Încercarea de ridicare a nivelului clerului a avut rezultate temporare; simonia şi concubinajul preoţilor continuau să fie practicate; chiar s-au înmulţit. Papalitatea şi-a reiterat autoritatea asupra Europei apusene, însă s-a văzut din nou în situaţia de a trece sub influenţa puterii laice (regii Italiei sau cei saxoni, ce urmăreau obţinerea puterii imperiale). Atacurile normanzilor şi apoi cele ale maghiarilor au afectat mănăstirile şi oraşele, care vor urmări mai mult obţinerea protecţiei, cultura intrând într-o lentă decădere. Ca elemente durabile ale „renaşterii” amintim: în plan religios, unificarea liturgică şi detaşarea clerului ca drept corp aparte în cadrul societăţii; în plan cultural, minuscula carolingiană, copierea de manuscrise şi creşterea nivelului educaţiei. Deşi după domnia lui Carol cel Pleşuv, se observă o decădere, în Europa apuseană nu mai întâlnim un regres cultural precum cel din perioada merovingiană.

45

RESTAURAŢIA OTTONIANĂ

În 888, imperiul creat de Carol cel Mare s-a dezintegrat definitiv. Carol cel Gros,

ultimul împărat al regatului unit, a fost depus de către nepotul său, Arnulf din Carinthia, ce fusese ales rege al Franciei Răsăritene. Seniorii din Francia Apuseană au refuzat să îl recunoască pe Arnulf ca rege al lor şi s-au raliat în jurul lui Eudes, contele Pariului, care le-a devenit rege, iar cei din Italia şi-au ales propriul conducător, pe Berengar I, duce de Friuli.

Arnulf, care a fost şi el încoronat împărat în 896, a murit în 899, fiind urmat de fiul său, Ludovic al IV-lea Copilul, ultimul Carolingian de pe tronul Franciei Răsăritene, a cărui domnie a stat sub semnul începutului atacurilor maghiarilor. Moartea acestuia fără urmaşi, în 911, ameninţa unitatea regatului, în condiţiile în care în trei din marile sale ducate tribale (Stammesherzogtümer), Bavaria, Franconia şi Saxonia, puterea aparţinea ducilor locali. Aceşti duci erau foşti reprezentanţi ai puterii carolingiene care, în condiţiile în care regii s-au dovedit incapabili să asigure o apărare eficientă a teritoriilor lor, au uzurpat puterile publice ce le fuseseră încredinţate. În Saxonia, s-au impus Liudolfingii, în Franconia, Conradinii, iar în Bavaria, familia Luitpoldinger. În ce-l de-al patrulea ducat, Suabia (fosta Alamania), două puternice familii, Hunfridinger şi Erchanger, se luptau pentru hegemonie. Turingia a trecut treptat sub influenţa Saxoniei. Unitatea a fost totuşi menţinută prin alegerea ca rege de către reprezentanţii francilor şi saxonilor a lui Conrad I, ducele Franconiei, alegerea recunoscută apoi şi de conducătorii bavarezilor şi ai Suabiei. Conrad a ajuns la putere în urma unui compromis încheiat între nobilii din Franconia şi cei din Saxonia, care îşi vedeau ameninţate interesele datorită atacurilor maghiarilor, care le ameninţau teritoriile dinspre est. Otto, ducele Saxoniei a cedat în favoarea ducelui Franconiei, datorită faptului că acesta din urmă se considera urmaş prin neam al Carolingienilor (nu rudă de sânge); de asemenea, saxonii se considerau a fi cei mai ameninţaţi de atacurile din exterior, datorită faptului că asupra hotarelor lor presau şi danezii (nord) şi slavii (est). Încă de la început, Conrad (911-918) s-a confruntat cu o serie de probleme. Din punct de vedere al bogăţiei, el nu era cu nimic mai presus de ceilalţi mari duci, puterea regală dându-i doar o autoritate onorifică. Pentru a conduce, regele era nevoit să împartă puterea politică cu reprezentanţii marilor familii, fapt ce a dus deseori la conflicte interne. Încercarea lui Conrad de a-şi impune familia ca noua casă regală în Francia răsăriteană s-a lovit de opoziţia celorlalţi duci. Politica de alianţe a lui Conrad a mers pe două direcţii. Mai întâi, a încercat să atragă Suabia de partea sa, căsătorindu-se în 913 cu Kunigunde, din familia ducală de aici, pentru ca apoi să încerce atragerea şi mobilizarea episcopilor locali, care au fost convocaţi într-un sinod, în 916; cele două măsuri nu au putut compensa însă eşecurile în plan militar. Potrivit tradiţiei, dar şi credinţei contemporanilor, eşecul politicii lui Conrad ar fi dovedit că familia acestuia era fără noroc, fiind lipsită de virtuţile necesare unei guvernări care să aducă linişte şi bogăţie supuşilor. În 918, cu puţin timp înainte de a muri, Conrad l-a desemnat pe oponentul său, Henric al Saxoniei, pentru a-i succeda, desemnare acceptată şi de aristocraţia din Franconia şi Saxonia, care l-a ales rege în mai 919. În prima parte a domniei, Henric I, numit şi „Păsărarul”74 (919-936), s-a luptat pentru a-i aduce la ascultare pe ducii Bavariei şi Suabiei, ce refuzaseră să-l recunoască. Ducele Suabiei a cedat încă din 919, însă Arnulf al Bavariei a revendicat tronul, fiind ales rege de nobilii Bavariei. După două campanii militare, Henric l-a obligat pe Arnulf să renunţe la pretenţiile sale şi să-l accepte ca rege în 921. O altă dimensiune a politicii lui Henric a fost 74 În evul mediu circula o legendă în care se spunea că în momentul în care a fost anunţat că a fost ales rege Henric punea capcane pentru păsări. Mai probabil, numele de „păsărarul” îi vine de la faptul că folosea păsări special antrenate pentru vânătoare [nota ns.].

46

readucerea Lotharingiei sub controlul său. În 925, a reuşit acest lucru, obligând pe Giselbert, ce controla acest teritoriu, să se căsătorească cu o fiică a sa, păstrând astfel în posesie acest ducat. Politica lui Henric, care nu îşi elimina rivalii, ci doar îi obliga să îi recunoască autoritatea arată că regele privea regatul nu ca pe o naţiune, ci ca o confederaţie de ducate (statul purta numele de regnum francorum et saxonum), care îşi păstrau mare parte din autonomie. O altă problemă pe care Henric trebuia să o rezolve era ameninţarea maghiarilor, care îşi făcuseră un obicei din atacarea şi jefuirea teritoriilor din sudul şi centrul regatului. În 924, Henric a acceptat să dea tribut, eliberând un şef maghiar, ce era prizonier, în schimbul încheierii unui armistiţiu pe nouă ani. La o adunare ţinută la Worms în 926, Henric a hotărât construirea de noi fortificaţii pe tot teritoriul regatului şi creşterea numărului de călăreţi disponibili. Când acordul din 924 a încetat, în 933, Henric a refuzat să mai plătească tribut, fapt ce a dus la un mare atac al maghiarilor, care au fost învinşi la Riade de cavaleria germană.

Henric a izbutit să determine alegerea ca rege a fiului său Otto I (936-973), „cel Mare”, despre a cărui domnie s-au păstrat informaţii în cronica Res Gestae Saxonicae, scrisă de Widukind. Otto era fiul lui Henric cu Matilda, prima sa soţie fiind Edith, fiica regelui englez, Eduard cel Bătrân (Edith moare în 946). Alegerea lui Otto ca rege a avut loc în august 936 în catedrala ridicată de Carol cel Mare la Aachen, fiind încoronat de arhiepiscopii de Mainz şi Cologne. Faţă de tatăl său, Otto şi-a manifestat încă de la început suzeranitatea asupra vasalilor săi, fapt ce a dus la conflict cu cei mai importanţi dintre aceştia, Eberhard de Franconia şi Eberhard de Bavaria, care au fost depuşi din funcţie. În 939, fratele mai mic al lui Otto, Henric s-a revoltat, fiind susţinut şi de regele Franciei Apusene, Ludovic al IV-lea. Învins, Henric a fost iertat, fapt repetat şi în urma revoltei acestuia din 941. Otto şi-a consolidat astfel autoritatea în regat, dând rudelor sale ducatele vasalilor infideli. În ciuda problemelor interne, Otto a căutat să întărească hotarele regatului şi chiar să le extindă. Otto a urmat calea deschisă de Carolingieni, de Carol cel Mare în special, acţionând atât pe cale militară, cât şi în plan religios. Extinderea puterii politice s-a făcut concomitent cu creştinarea ultimelor populaţii păgâne, slavii, şi cu fondarea de noi mănăstiri şi episcopii. Astfel, în 937, a fost ridicată mănăstirea Sfântului Maurice în Magdeburg, eveniment urmat de înfiinţarea a nu mai puţin de şase episcopii în teritoriile din nord-est. Pentru ridicarea fiecărei episcopii, ca şi pentru ridicarea episcopiei de la Magdeburg la rangul de arhiepiscopie (968), Otto s-a confruntat cu opoziţia nobilimii locale, care vedea în aceste acţiuni o diminuare a propriilor interese şi o creştere a puterii regale. Prima campanie împotriva cehilor a fost însă un eşec şi abia în 950 prinţul Boleslav I s-a supus şi a acceptat să dea tribut. Pe Elba inferioară şi mijlocie, Otto a creat mărci de apărare (mărcile Lusatiei şi Thuringiei), care reprezentau avanposturi pentru viitoarele acţiuni militare şi religioase din Polonia. Consolidându-şi hotarul de răsărit, Otto şi-a îndreptat atenţia spre sud şi apus, unde se afla în conflict cu cealaltă Francie pentru moştenirea Lotharingiei, formată din teritoriile din Burgundia şi Italia. Prilejul intervenţiei a fost oferit de căderea în prizonierat a Adelaidei, prinţesă burgundă, fosta regină a Italiei, prinsă de marcgraful Berengar al II-lea de Ivrea. Otto a răspuns cererii de ajutor adresată de Adelaide, intervenind în Italia în 951. Învins, Berengar a depus omagiu lui Otto, care a luat de soţie pe Adelaide, intitulându-se „rege al longobarzilor”. La scurt timp, Otto s-a întors în Germania, unde Liudolf, fiul său din prima căsătorie, se revoltase, văzându-şi drepturile la moştenire ameninţate de noua căsătorie a regelui. Poziţiile rebelilor au fost măcinate de invazia maghiarilor din 954, Otto învingându-i decisiv pe aceştia anul următor pe râul Lech, lângă Augsburg. Această victorie, la care au participat trupe din Franconia, Bavaria, Suabia, dar nu şi din Saxonia75, a consolidat rolul cavaleriei grele în modul de luptă medieval şi a oprit definitiv atacurile maghiarilor în Germania, 75 Trupele din Saxonia erau ocupate cu luptele cu slavii de pe Elba [nota ns.].

47

aducând mult prestigiu lui Otto. Acesta a ajuns la apogeul puterii sale către 960, după ce i-a supus şi creştinat pe slavii dintre Elba mijlocie şi Oderul mijlociu şi după ce Mieszko, conducătorul Poloniei, a început să-i plătească tribut. În 961, urmând exemplul tatălui său, Otto a decis să-şi reglementeze din timpul vieţii succesiunea, impunând alegerea fiului său cu Adelaide, Otto II, ca rege al Germaniei. Anul următor, Otto a plecat a doua oară în Italia, de data aceasta răspunzând cererii de ajutor adresată de papa Ioan al XII-lea, care era ameninţat de acelaşi Berengar de Ivrea. Sosind la Roma, Otto a fost încoronat împărat la 2 februarie 962, 11 zile mai târziu fiind emis un act, Privilegium Ottonianum, ce reglementa relaţiile dintre împărat şi papalitate. Actul confirma şi chiar extindea puterile temporale ale papei, cuprinzând însă o prevedere care împuternicea pe împărat să ratifice alegerea papei. În schimb, papei i se recunoşteau încă o dată drepturile asupra teritoriilor cedate încă din timpul lui Pepin cel Scund şi Carol cel Mare. Precum în 800, unii istorici consideră că papa a fost cel care a luat iniţiativa, nevoia sa de protecţie fiind determinantă în decizia de a-l încorona pe Otto. Imperiul lui Otto era însă mult limitat faţă de cel al lui Carol cel Mare. Nici Otto, nici urmaşii săi, nu au avut pretenţii asupra Franciei Apusene, care a rămas astfel în afara imperiului. Ceea ce se numea imperiu în 962 reprezenta de fapt o uniune a Germaniei şi a Italiei de nord, cu o singură conducere. Această uniune nu provoca Bizanţul, ce se considera în continuare singurul păstrător al tradiţiei romane76. Otto a venit în Italia a treia oară în 966 pentru a-şi impune pretendentul la scaunul papal, Ioan al XIII-lea, care fusese alungat de către nobilimea Romei. Aici a stat până în 972, acţionând şi în sudul Italiei, unde a ameninţat posesiunile bizantine. Negocierile cu Bizanţul au dus la recunoaşterea titlului de împărat şi la încheierea căsătoriei fiului său, Otto II, co-împărat din 967, cu Theophano, nepoata împăratului Ioan Tzimiskes (căsătoria a fost oficiată în biserica Sfântului Petru din Roma, în 972). Principalul merit al lui Otto stă în faptul că a consolidat regatul german. Prin campaniile sale militare, s-a ocupat de apărarea hotarelor, asigurând regatului o poziţie preeminentă în Europa. Politica italiană, ca şi încoronarea ca împărat, constituie o legătură cu tradiţia carolingiană, însă consecinţele politice au fost pe termen lung. Nobilimea şi oraşele din Italia au fost nevoite în scurt timp să treacă de o parte sau alta, în condiţiile în care aproape în permanenţă politica imperială a trezit opoziţie.

Ajuns împărat la vârsta de 18 ani, Otto al II-lea (973-983) a încercat să continue acţiunile tatălui său de consolidare a regalităţii, confruntându-se cu opoziţia ducilor Bavariei şi Lorenei. După pacificarea nobililor germani, Otto şi-a îndreptat atenţia spre Italia, unde a încercat să elibereze teritoriile de sud de sub dominaţia arabă, fără succes. Cu puţin timp înainte de a muri, în 983, a convocat o dietă la Verona, unde fiul său Otto III a fost ales rege al Germaniei.

Deşi Otto al III-lea (983-1002)77 a moştenit un regat puternic, faptul că era minor (avea doar trei ani) a făcut ca primii ani ai domniei sale să stea sub semnul conflictelor. La puţin timp după ce a fost încoronat la Aachen, Otto a fost răpit de ducele Bavariei, Henric, care urmărea să obţină tronul pentru el. În 984, o dietă imperială l-a forţat pe Henric să cedeze copilul mamei sale, Theophano, care a fost numită regentă până în momentul morţii ei, în 991, moment în care regenţa a revenit lui Adelaide, bunica lui Otto. În 994, fiind considerat matur, Otto a prelua efectiv puterea.

În 996, urmând politica de intervenţie în Italia inaugurată de bunicul său şi continuată de tatăl său, Otto a trecut Alpii, pentru a opri o rebeliune a nobililor din Roma împotriva papei Ioan al XV-lea. După mai multe lupte, Otto a pus papă pe Grigore al V-lea, primul papă german, care de altfel l-a încoronat împărat în mai 996.

76 Otto s-a intitulat doar Imperator Augustus [nota ns.]. 77 Depre domnia lui Otto al III-lea a scris Thietmar, episcop de Merseburg [nota ns.].

48

Otto a fost mult influenţat de educaţia primită din partea mamei sale Theophano, astfel că, începând din 998, a hotărât să-şi stabilească reşedinţa oficială la Roma, unde a ridicat un palat. Aici a instituit ceremonii de curte de origine bizantină, asumându-şi alături de titlul Imperator Augustus Romanorum, pe cel de „servitor al lui Isus Hristos şi al apostolilor”, având un sigiliu pe care scria Renovatio Imperii Romanorum. După moartea papei Grigore V, Otto l-a instalat în scaunul pontifical pe cunoscutul cărturar francez Gerbert de Aurillac, fostul său magistru, care a luat numele de Silvestru al II-lea şi l-a numit pe tânărul împărat „noul Constantin”. Având o fire pioasă, Otto a petrecut mult timp în pelerinaje la mormintele unor sfinţi, cum s-a întâmplat în anul 1000, când a vizitat mormântul de la Gniezno al lui Adalbert, fost episcop din Praga78, ocazie cu care Gniezno a devenit scaunul arhiepiscopal al Poloniei. În 1001, Otto şi papa au înfiinţat arhiepiscopia de la Gran, din Pannonia, trimiţând lui Ştefan, fostul duce Vaik al maghiarilor, o coroană pentru a se încorona ca rege. Ungaria a devenit astfel regat apostolic, conducătorii acesteia fiind învestiţi cu misiunea de a extinde creştinătatea spre răsărit. În 1001, Otto a vizitat mănăstirea Sf. Apollinaris, de lângă Ravenna şi a mers la Aachen, unde a pus să se deschidă şi să se refacă mormântul lui Carol cel Mare, lângă care a şi fost înmormântat. Rebeliunile din Italia l-au determinat să se întoarcă la sud de Alpi, unde a murit subit în 1002, neconsolidându-şi statul şi neducând la îndeplinire planul de a recrea Imperiul Roman, îmbrăcat în haină creştină. Lui Otto i-a succedat o rudă79, Henric al II-lea (1002-1024), ultimul membru al dinastiei saxone. Restauraţia ottoniană a avut ca urmare crearea aşa-zisului Sfânt Imperiu Romano-German, care a fiinţat până în 1806, când a fost desfiinţat de Napoleon I.

78 Adalbert a murit martir în 997, fiind ucis pe când se ocupa de evanghelizarea slavilor [nota ns.]. 79 Henric era văr al lui Otto al II-lea [nota ns.].

49

EVOLUŢIA EUROPEI DIN AFARA REGATULUI FRANC

Regatele anglo-saxone

Numele de anglo-saxoni a fost dat neamurilor germanice aşezate în Britania. În primele două secole ale stabilirii lor nu există informaţii certe despre faptul că ei s-ar fi considerat un singur popor şi că s-ar fi numit astfel. Abia în momentul când s-a realizat integrarea într-un singur stat şi sub o singură stăpânire, s-a definitivat procesul de conştientizare a apartenenţei la un singur neam, cel al englezilor, proces care s-a încheiat în sec. X-XI, o dată cu liniştirea disputelor politice interne. În sec. VI-X, se folosea în genere numele de „angli” sau „englezi” (english), termenul de „saxoni” fiind rezervat populaţiilor aşezate în sudul Britaniei80.

Anglii şi saxonii au întreprins expediţii în Britania dinainte de secolul V. De la sfârşitul sec. II, din timpul împăratului Marcus Aurelius s-au descoperit tezaure îngropate aproape de Tamisa, regiune în care se ridică fortificaţii în timpul lui Caracalla; aceste fortificaţi au fost ridicate împotriva saxonilor care treceau marea, încercând să jefuiască părţi din Britania romană. Unii reuşesc să se stabilească aici, intrând chiar în rândul armatei, alături de alţi barbari. În 406, apărarea de pe limesul renan se prăbuşeşte, iar în 407 trupele romane din Britania trec în Galia, abandonând astfel provincia. Populaţia romană şi cea britonă ce a rămas în provincie a încercat să supravieţuiască, organizându-se ca o federaţie de civitates autonome, structură care s-a dovedit foarte fragilă la venirea anglo-saxonilor. Viaţa economică a provinciei se afla în decădere încă din secolul al IV-lea, oraşele suferind cel mai mult din acest motiv. Comerţul cu continentul a scăzut ca valoare, pentru a deveni nesemnificativ după anul 400. Un rol în decăderea economică l-au avut şi populaţiile scoţilor şi picţilor, care atacau şi jefuiau oraşele şi villae-le locale. De acest lucru au profitat triburile anglilor, saxonilor şi iuţilor din regiunea Schleswig-Holstein şi din peninsula Iutlanda, care au început să migreze spre Britania în număr mai mare pe la mijlocul secolului al V-lea reuşind să o cucerească după un secol şi jumătate. Acest moment al istoriei Angliei este foarte dificil de explicat datorită lipsei izvoarelor. Cronicile ce vorbesc despre aşezarea anglilor şi saxonilor sunt târzii şi relatează de obicei episoadele marcante, violentele, care cu greu pot fi localizate. Săpăturile arheologice şi toponimia furnizează informaţii mai clare, nu totdeauna precise.

În prima etapă de cucerire (449-519), migratorii au întemeiat patru regate: Kent (iuţii), Sussex (saxonii de sud), Wessex (saxonii de vest) şi East Anglie (Anglia de Est) (anglii). După lupte îndârjite cu migratorii, britonii, în frunte cu cel numit „ultimul dintre romani”, Ambrosius Aurelianus, au repurtat victoria de la Mons Badonicus81 prin care au oprit temporar înaintarea migratorilor. În cea de a doua etapă a cuceririi (552-600) s-au format regatele: Essex, Mercia şi Northumbria (Northumberland) (rezultat din contopirea regatelor Deira şi Bernicia). Populaţia celtă cucerită a fost asimilată, iar cea necucerită s-a retras treptat spre vestul şi nordul insulei, în Wales, Devon, Cornwall, Cumbrie şi Scoţia, de unde a continuat lupta în secolele următoare cu noile regate sau cu statul englez; o parte din britoni au emigrat între sec. V şi începutul sec. VII pe continent, în peninsula Armorica, ce se va numi după aceasta Bretania.

80 Susan Reynolds, What do we mean by “Anglo-Saxon” and “Anglo-Saxons”, în “The Journal of British Studies”, 24 (1985), nr. 4, p. 395-414. 81 Această bătălie a avut loc probabil la sfârşitul sec. V – începutul secolului următor [nota ns.].

50

Precum alţi germanici, anglii şi saxonii credeau în zei, regii lor pretinzând că descind din zeul Odin. În 596, papa Grigore I l-a trimis în Anglia pe Augustin82, împreună cu 40 călugări, care au primit scrisori de recomandare către principii şi episcopii din Galia şi din Britania. După o primă încercare nereuşită, Augustin a debarcat în Kent unde s-a prezentat regelui Ethelbert, ce era căsătorit cu o prinţesă francă creştină, Bertha. Sub influenţa acesteia, Augustin îl convinge pe Ethelbert să se boteze împreună cu luptătorii săi (1 iulie 597). Augustin devine primul episcop de Canterbury, ulterior fiind înfiinţate episcopate la Londra, Rochester şi York.

Întemeierea celor şapte regate (heptarhia) a fost urmată de o îndelungată luptă între ele pentru supremaţie la capătul căreia s-a produs unificarea politică a anglo-saxonilor. În secolul al VII-lea şi-a impus supremaţia Northumbria şi, apoi, pentru scurt timp, Kentul, în secolul al VIII-lea Mercia, pentru ca, la începutul veacului următor să se impună definitiv Wessexul prin regele Egbert (802-839). Acesta a cucerit Anglia de Est, Mercia şi Northumbria şi şi-a extins graniţa în dauna celţilor până în Devon, intitulându-se „rege al Anglilor”. În timpul domniei lui s-au intensificat atacurile danezilor, ce începuseră asupra coastei de vest încă din anul 793 (atacarea mănăstirii din Lindisfarne). În unele atacuri, danezii s-au aliat cu britonii din Cornwall, precum în 837, atac respins de Egbert (lupta de la Hengist’s Down). Stabilindu-se în insula Thanet, de la gura Tamisei, danezii încep în 866 procesul de cucerire a Angliei, ce va fi oprit peste cinci ani la Ashdown de Alfred cel Mare, nepotul lui Egbert. Această victorie i-a adus lui Alfred coroana regatului Wessex (871-899), care şi-a păstrat independenţa, reluând lupta de eliberare a regatelor de la nord de linia trasată între Londra şi Chester (East Anglie, Mercia şi Northunria) ce alcătuiau teritoriul „legii daneze” (Danelaw), unde cuceritorii îşi impuseseră instituţiile şi cutumele (Londra este eliberată în 886). Domnia lui Alfred cel Mare s-a caracterizat printr-o creştere economică şi culturală. A fost reorganizat sistemul fiscal şi a fost emis un cod de legi. Alfred a fost interesat, după modelul carolingian, să ridice nivelul cultural al regatului, înfiinţând şcoli şi promovând instrucţia atât în latină, cât şi în engleză. În timpul său, încep să fie redactate Cronicile anglo-saxone. Fiul lui Alfred, Edward cel Bătrân (899-924), şi nepoţii săi au recucerit treptat celelalte trei regate, astfel încât Edgar Pacificatorul (959-975) s-a putut încorona cu titlul de „rege al întregii Anglii” (King of all England). Peste câteva decenii atacurile daneze au reînceput cu şi mai multă intensitate. Permanentele lupte interne şi numeroasele plăţi pe care trebuiau să le facă danezilor i-au determinat pe nobilii anglo-saxoni să accepte în 1013 pe Sven, conducătorul Danemarcei, ca rege. Întreaga Angliei a fost cucerită de fiul lui Sven, Knut (Kanut), supranumit „cel Mare” (1016-1035), care, se creştinează şi se căsătoreşte cu văduva regelui englez Ethelred83, ucis în luptă, unind Danemarca, Norvegia şi Anglia sub sceptrul său. Deşi a acordat pământuri unor războinici danezi şi a eliminat o parte din nobilimea engleză, domnia lui Knut a rămas în izvoare ca una a ordinii şi a dezvoltării. După moartea fiilor lui Knut, Anglia a revenit la vechea dinastia anglo-saxonă prin înscăunarea lui Edward Confesorul (1042-1066), fiul lui Ethelred, în timpul căruia Anglia a continuat dezvoltarea, fiind tulburată doar de câteva conflicte interne84. În 1066, ducele Normandiei, William, a pretins tronul Angliei, invocând o promisiune pe care i-ar fi făcut-o în acest sens Edward Confesorul (ori pe vremea când Edward s-a aflat în Normandia, ori în momentul când William a făcut o vizită în Anglia). Adunarea nobililor regatului l-a ales însă rege pe Harold, care s-a pregătit pentru a rezista în cazul unei invazii a normanzilor. În acelaşi timp, Anglia a fost atacată de norvegieni, care au

82 Înainte de a veni în Anglia, Augustin a fost prior al mănăstirii benedictine Sf. Andrei din Roma [nota ns.]. 83 Emma, fosta soţie a lui Ethelred, era sora lui Richard II, ducele Normandiei, bunicul lui William Cuceritorul [nota ns.]. 84 Este vorba de conflictele pentru putere dintre regele Edward şi Godwine, conte de Wessex şi Kent, al cărui fiu, Harold, va încerca să ia tronul în 1066 [nota ns.].

51

fost respinşi de Harold la Stamfordbridge. Având binecuvântarea papei şi fiind în fruntea unei oşti formată din cavaleri din toată Europa, cărora le promisese domenii în caz de victorie, William a trecut Canalul Mânecii, reuşind să-l învingă pe Harold în lupta dată în octombrie 1066, la Hastings. La puţin timp, William a fost încoronat rege în catedrala de la Westminster, până în 1071 supunând întregul regat.

organizare

Principala autoritate în regatele anglo-saxone o reprezenta regele, ce era ales de egali ai săi, guvernând cu ajutorul adunării bătrânilor (Witenagemot). În preajma regelui se aflau însoţitori ai săi (leode, gesith) care îl slujeau în luptă, primind în schimb pământuri. Aristocraţii, numiţi earl sau ealdormen, erau protejaţi prin wergeld, ce diferea în funcţie de statut şi de avere. Ei aveau putere asupra ţăranilor, numiţi ceorl, ce erau grupaţi în sate (township). Exista şi o categorie inferioară, reprezentată din sclavi eliberaţi, de origine nesigură (laets). Mai multe township constituiau o „sută” (hundred), ce era condusă de o adunare (hundred gemot), care se întrunea de patru ori pe an. Regatele erau împărţite în comitate (shire), ce grupau mai multe sute şi erau subordonate direct regelui, care numea pe sheriff. Fiecare comitat trimitea reprezentanţi în sfatul regelui. În Britania, procesul de feudalizare a fost mai lent, fapt care a făcut ca nobilimea să nu fie suficient de puternică pentru a îndrepta regatul în direcţia în care au mers regatele de pe continent (Franţa); regalitatea a profitat de această situaţie, menţinându-şi autoritatea, ba chiar întărind-o în perioada ce a urmat cuceririi normande din 1066. Procesul de feudalizare a societăţii a fost grăbit, menţinându-se elemente din organizarea anglo-saxonă, dar introducându-se şi elemente specifice continentului. Normanzii şi regatele nordice

În Europa Nordică, triburile germanice populau Peninsula Scandinavă (norvegienii şi suedezii) şi Peninsula Iutlanda (danezii), fiind înrudite prin limbă şi obiceiuri cu anglo-saxonii. Aceste triburi sunt cunoscute în ultimele secole ale mileniului I sub numele de „normanzi” (Nordhmadhr – oamenii nordului; Nordhrvegr – „calea de nord”) şi de „vikingi” (probabil „oameni ai fiordurilor”, dacă vik înseamnă, în limba norvegiană, „fiord”, sau „piraţi” din vikingr în limba pre-scandinavă), ambele denumiri fiind folosite, la început, pentru norvegieni, apoi extinse apoi şi asupra celorlalte două neamuri. Suedezii (de la suiones, forma latinizată a lui svear, nume de trib85) sunt denumiţi de la un moment dat şi varegi, adică „războinici”, „luptători”. Vecinătatea mării a făcut din normanzi navigatori iscusiţi şi foarte buni constructori de nave. Corăbiile lor lungi şi uşoare, cu pescaj mic, cu un cap de dragon (drakkar) sculptat la provă, puteau pluti atât pe mările agitate cât şi pe fluvii. Comerţul extern practicat intens atât pe apă cât şi pe uscat şi îmbinat cu războiul a dus la crearea de către suedezi de-a lungul Niprului a căii comerciale dintre Scandinavia şi Bizanţ numită „drumul de la varegi la greci”, pe care avea să ia naştere primul stat al slavilor de răsărit. În perioada anterioară sec. X, scandinavii erau organizaţi în comunităţi rurale, conduse de o aristocraţie militară (bondes). Principalele decizii, legile, hotărârea de a declanşa un război sau o invazie erau luate în cadrul unor adunări (thing), care reprezenta singura instituţie politică reală. Aceste adunări alegeau regele (konung) din rândul reprezentanţilor dinastiilor locale. Scandinavii aveau cunoştinţe avansate de metalurgie şi foloseau scrisul, utilizând un alfabet propriu, runic86. 85 Până astăzi, numele Suediei, în limba suedeză, este Sverige [nota ns.]. 86 Tradiţia runică începe din sec. III, însă inscripţiile scrise cu litere runice se înmulţesc după 950-1000 [nota ns.].

52

Lungul proces de feudalizare şi de constituire şi consolidare statală a fost însoţit de o lungă perioadă de expansiune, ce a fost favorizată, în Europa de Vest, de criza politică ce a urmat destrămării statului carolingian. În plus, faptul că stăpâneau bune cunoştinţe de navigaţie le-a permis să circule pretutindeni într-o perioadă în care nici o ţară din Europa nu avea o flotă. În efortul expansionist au fost implicaţi în special membri ai familiilor aristocratice ce căzuseră în dizgraţia conducătorilor, ca şi cei care, pe măsură ce principiul primogeniturii se impunea, nu îşi găsiseră un rost în lumea scandinavă. Expansiunea a început în secolul al IX-lea şi a cunoscut trei mari direcţii: danezii s-au îndreptat spre sud-vest şi nord-vest, norvegienii spre nord-vest, iar suedezii spre sud-est.

Expediţiile norvegienilor au început în anii 789-793 prin prădarea coastelor estice ale Angliei; una din primele menţiuni certe din această perioadă este atacul asupra mănăstirii Cuthbert din insula Lindisfarne, de lângă ţărmul Northumbriei. După colonizarea insulelor Shetland, Faröe şi Hebride, norvegienii au ocupat pe la 830 coasta estică a Irlandei, iar în jurul anului 860, împinşi de furtună, au ajuns în Islanda, teritoriu lipsit de locuitori, pe care l-au colonizat întemeind, în 870, Reykiawik-ul (reşedinţa viitorului stat de aici). Pornind de aici, norvegianul Eric cel Roşu descoperă, în anul 981, Groenlanda. În jurul anului 1000, fiul lui Eric [Ericsson], Leif, a fost abătut de curenţii marini ai Oceanului Atlantic de Nord spre coastele Labradorului în regiunile numite în vechile saga scandinave Helluland („Ţara Pietroasă”), Markland („Ţara Pădurilor”) şi Vinland („Ţara Vinului”87). Descoperirea coastei de nord-est a Americii de Nord a rămas însă necunoscută în Europa88.

Tot prin prădarea unei mănăstiri (Sf. Philibert) îşi încep danezii incursiunile asupra coastelor france (820). Timp de aproape un secol după acest moment, francezii şi englezii vor avea de suferit de pe urma atacurilor daneze declanşate în special de pe fluviile Tamisa, Sena, Loara etc. Pe coastele Peninsulei Iberice, ei ajung la Lisabona, Coruna, Cadiz şi Sevilla. În 845, pătrund pe Elba până la Hamburg, în vara lui 857 ard de două ori Parisul, în 878 cuceresc partea de la nord de fluviul Humber din Anglia, iar în 881 pradă mormântul lui Carol cel Mare de la Aachen. Peste trei decenii, a căpetenie daneză, Rollon, ameninţând din nou Parisul, primeşte de la regele Carol cel Simplu în schimbul vasalităţii, provincia din nord-vestul Franciei occidentale numită de acum înainte Normandia (tratatul de la Saint-Clair sur Epte din 911). Suedezii s-au îndreptat în secolul al IX-lea spre sud şi sud-est căutând un nou drum comercial spre Bizanţ, după ce drumul vechi, prin Marea Mediterană, intrase sub controlul arabilor. Călătorind spre sud pe fluviile Neva, Nipru şi Volga, ei au creat drumul „de la varegi la greci”, transformând unele aşezări de pe acest drum, ca Staraia Ladoga, Novgorod, Smolensk şi Kiev, în importante centre comerciale şi fortificate (gardar) şi contribuind la întemeierea primului stat rus prin dinastia normandă Rurik. Varegii au fost absorbiţi în rândurile populaţiei locale slave, căreia i-au dat numele de „rus”. Cei care nu s-au stabilit în Rusia au preferat să plece ca mercenari la Constantinopol şi Bagdad, formând aşa-numita „gardă varegă”. În secolul al XI-lea, normanzii purced la noi cuceriri; cei din Danemarca cuceresc Anglia, iar cei din Normandia, acum asimilaţi, intră în serviciul oraşelor italiene ca mercenari luptând contra bizantinilor şi arabilor. Pentru teritoriul cucerit în sudul Italiei, o căpetenie normandă, Robert Guiscard, depune jurământ de vasalitate papei; cucerind apoi de la arabi şi Sicilia (1091), el întemeiază în sud Regatul celor două Sicilii. Un alt normand, ducele Guillaume/William, cucereşte, în 1066, Anglia.

87 În vechile izvoare, se spune că vikingii ar fi descoperit în Vinland ciorchini, însă mai sigur este vorba de “fructe de pădure”, probabil merişor, deoarece vikingii dădeau acelaşi nume şi strugurilor şi fructelor de pădure; strugurii nu pot fi cultivaţi la latitudinea la care au debarcat vikingii [nota ns.]. 88 Informaţii despre descoperirea ţinutului Vinland s-au păstrat în două saga: Saga Groenlandezilor şi Saga lui Eric cel Roşu.

53

formaţiuni politice Primele formaţiuni politice cunoscute din lumea nordică sunt atestate la danezi (sec.

VI). La sfârşitul sec. VIII, începutul sec. IX, regele Godfred opreşte înaintarea nordică a lui Carol cel Mare. Un urmaş al său, Harald („Dinte Albastru”), consolidează unitatea statului danezilor şi se creştinează la 960. Harald şi-a impus suzeranitatea asupra Norvegiei, iar fiul său, Swen („Barbă Despicată”) a cucerit Anglia, unde i-a forţat pe nobili să îl recunoască ca rege. Apogeul puterii daneze a fost atins sub Knuth cel Mare (1014-1035), care stăpânea un mare imperiu, bazat pe forţă, dar şi pe o administraţie tolerantă; Danemarca, Norvegia, Anglia şi partea vestică a Suediei se aflau sub puterea sa. A sprijinit Biserica, făcând chiar şi un pelerinaj la Roma, unde a participat la încoronarea împăratului german Conrad al II-lea. Pentru a guverna s-a folosit de oameni de încredere; în Anglia, unde a respectat o parte din legile vechi anglo-saxone, l-a pus să conducă pe Thorkell, iar în Norvegia, pe Haakon, şi apoi pe fiul său Svein. În timpul său s-au bătut primele monede daneze şi s-a dezvoltat negoţul între Marea Baltică şi Marea Nordului. Imperiul lui Knuth a supravieţuit, la fel ca alte state ale vremii, atât timp cât în fruntea sa s-a aflat o personalitate puternică. După moartea lui Knuth, fii săi, Svein şi Harold, nu au putut păstra unitatea statului, nobilii din teritoriile cucerite urmărind readucerea pe tron a vechilor familii regale.

Celelalte state scandinave, Norvegia şi Suedia, au evoluat în cadrul trasat de danezi. Până la cucerirea lui Swein I, Norvegia s-a aflat sub conducerea unei dinastii locale. Încă din sec. VIII, în sud-estul actualei ţări (regiunea Oslo) s-a dezvoltat un mic regat, care a fost extins treptat de regi precum Halfdan cel Negru şi Harald I cel Blond. Harald (cca. 870-930/940) i-a supus pe ceilalţi conducători locali, care au devenit conţi, obligându-i să plătească taxe ridicate pentru stăpânirea pământului pe care îl deţineau. Sistemul fiscal introdus de el i-a împins, însă, pe mulţi nobili să plece spre Insulele Britanice şi Islanda. Una din contribuţiile sale importante a fost organizarea administrativă a regatului în provincii („lagtings”). Informaţii despre epoca sa sunt păstrate în „Heimskringla”, o colecţie de „saga” privitoare la primii regi norvegieni, adunată şi completată de poetul islandez Snorre Sturlsson. Această lucrare a fost scrisă în jurul anului 1220 şi transmite date şi despre domniile regilor Haakon cel Bun, fiul lui Harald I (cca. 945-cca. 960), Olaf Triggvason (995-1000), care a introdus creştinismul, şi Olaf II Haraldsson (1015/1016-1028).

În Suedia, coexistau triburile a două mari neamuri înrudite, sverii, ce populau centrul Suediei, şi goţii [scandinavi, probabil cei neimplicaţi în migraţia goţilor], din sud (teritoriul Gotaland). Conducătorii locali au fost supuşi de Olaf Skötkonung („regele care pune dări”89) (965-1022), care a bătut monedă proprie şi a susţinut introducerea creştinismului după 1008, cu toată opoziţia unor şefi locali. După moartea lui Olaf, aceştia au preluat controlul, Suedia fiind mai mult o federaţie de provincii, decât un stat unitar. Doar o dată cu înfiinţarea primei episcopii creştine, la Upsala, în 1164, putem vorbi despre Suedia ca regat recunoscut pe plan internaţional (având recunoaşterea Bisericii). Suedezii au fost cei mai încăpăţânaţi susţinători ai religiei lor, disputa cu creştinismul durând încă aproape două sute de ani.

Prin feudalizare, creştinare şi construcţie statală ca şi prin anvergura şi urmările expansiunii normande, neamurile nordice au dobândit un rol important în istoria universală a secolelor IX-XI, iar regatele Danemarcei, Norvegiei şi Suediei s-au înscris definitiv în ritmul de evoluţie al Europei medievale apusene.

89 Scot însemna “vacă”, numele taxei venind de la faptul că aceste dări se luau în vite [nota ns.].

54

Lumea slavă

începuturile migraţiei Cele dintâi ştiri despre slavi datează din secolele I-II d.H., când ei sunt menţionaţi în scrierile lui Pliniu cel Bătrân, Tacitus şi Ptolemeu sub numele de venedi, veneti, păstrat de germani în formele Wenden şi Winden. Într-o hartă romană din secolul al IV-lea (Harta Peutingeriană) şi în izvoarele istorice din secolul al VI-lea (Procopios din Cezareea, Maurikios şi Iordanes), ei sunt înregistraţi sub numele de veneti, anti, sclaveni, sclavi (greceşte: sclavinoi, sklavoi). Numele generic al slavilor, pe care l-au păstrat o vreme unele triburi ce au migrat în Peninsula Balcanică (strămoşii bulgarilor şi ai macedonienilor slavi de azi) este Slovéne; acest nume s-a păstrat, de asemenea, la alte triburi slave90 şi la popoarele sloven şi slovac. Sub forma latină sclavi, acest nume a devenit în limba română şchei (sg. şchiau). În primele secole d. Hr., slavii erau aşezaţi între Nipru şi Oder şi vorbeau limba slavă comună. În secolele II-III, unele triburi slave se extind spre sud-vest, între Oder şi Elba, în spaţiul părăsit de germanici, spre est, pe teritoriul Rusiei vechi, şi spre sud. Slavii s-au constituit, potrivit direcţiei de migrare, în trei ramuri: slavii de sud, de apus şi de răsărit. Slavii de sud (slovenii, sârbii şi croaţii) încep să migreze spre Peninsula Balcanică în secolul al VI-lea aşezându-se în masă la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin, în veacul următor. Stabilirea lor aici a dislocat romanitatea orientală şi a redus teritoriul ocupat de populaţia greacă. Împreună cu avarii, ei erau gata la un moment dat să invadeze, peste mare, Italia, iar în est să treacă în Asia Mică. La 626, slavii şi avarii au participat la asediul persan al Constantinopolului, de unde avarii, după eşecul asediului, s-au retras în Pannonia. Slavii aşezaţi în sudul peninsulei în mijlocul populaţiei greceşti majoritare au fost asimilaţi, în timp ce în nordul şi în centrul peninsulei, slavii au covârşit ca număr populaţia romanizată, care a fost treptat slavizată. Au supravieţuit insule de romanitate (vlahii) în Istria, Dalmaţia, dar mai ales în zonele muntoase din Thessalia şi Pind. La sud de Dunăre au luat naştere popoarele bulgar, sârb, croat, sloven, macedonean şi muntenegrean, existenţa ultimelor două fiind contestată din considerente politice.

Cel mai important stat din Balcani, în afara Bizanţului, a fost cel înfiinţat de bulgari, neam de origine turanică, care a pătruns la sud de Dunăre spre sfârşitul secolului al VII-lea, venind de pe Volga91. O parte din bulgari, sub conducerea lui Asparuh, fiul lui Kubrat, au migrat în Balcani, unde au creat în 679-681 o formaţiune politică, recunoscută de bizantini. În secolele IX-X, categoria dominantă în societate şi stat era reprezentată de „boliari” (boieri), ce reuneau elemente turanice, ale aristocraţiei slave şi ale populaţiei autohtone traco-romane şi greceşti. În urma fuziunii elementelor slave şi turanice s-a format poporul bulgar. În a doua jumătate a secolului al VIII-lea, hanatul bulgar era pe cale să se prăbuşească, dar hanul Krum (803-814) reuşeşte să restabilească situaţia prin înfrângerea bizantinilor în defileul Balcanilor (811). Influenţa bizantină asupra hanatului creşte însă în domnia lui Omurtag (814-831) şi, în special, în cea a lui Boris I (852-889), care, se creştinează în 865, şi ia titlul de ţar (cu numele creştin Mihail). În domnia fiului acestuia, Simeon (893-927), ţaratul bulgar atinge apogeul puterii sale, cuprinzând întregul teritoriu dintre Dunăre şi Balcani şi cea mai mare parte a Traciei, Macedoniei şi Thessaliei. Urmaşul său, Petru (927-969), nu a mai putut face faţă atacului bizantin sprijinit de Sveatoslav, marele cneaz al Kievului, ţaratul bulgar fiind anexat Imperiului Bizantin. O răscoală antibizantină condusă de comitele Nicola va duce peste câţiva

90 Numele s-a păstrat la slovenii din jurul Novgorodului, din nord-vestul Rusiei vechi, şi la slovinii de pe ţărmul Mării Baltice [nota ns.]. 91 Uniunea de triburi bulgară de pe Volga, aflată sub conducerea hanului Kubrat, fusese distrusă de chazari [nota ns.].

55

ani la desprinderea de imperiu a unei părţi din fostul ţarat şi la crearea unui stat macedonean. Vasile al II-lea Bulgaroctorul (976-1025) a reluat însă ofensiva bizantină învingându-l pe ţarul Samuel şi restabilind în anul 1018, pentru următoarele două secole, controlul bizantin asupra întregii Peninsule Balcanice. Celelalte triburi slave din Balcani şi-au format propriile formaţiuni politice: slovenii fondează Carantania, ce va fi cucerită de Carol cel Mare şi integrată în Marca Orientală (rămâne posesiune a Austriei până astăzi); croaţii s-au aflat sub influenţa Bizanţului, apoi trec sub cea a lui Carol cel Mare; sârbii au format principate („jupe” conduse de jupani), cel mai important fiind Rascia (mijlocul sec. IX), care, după 1018, trece sub dominaţia bizantină; aceeaşi soartă o va avea statul macedonean, cu reşedinţa la Ohrida. Triburile slavilor de apus s-au aşezat între Elba şi Vistula, Marea Baltică şi Carpaţii Păduroşi. Cea dintâi formaţiune politică din această regiune, statul lui Samo, a fost rezultatul unirii unor mici cnezate în cursul unei acţiuni potrivnice stăpânirii hanatului avar, ce stăpânea regiunea Pannoniei şi controla nominal teritoriile din jur. Cronica lui Fredegarius relatează că negustorul franc Samo s-ar fi remarcat în lupta contra avarilor, fapt pentru care a fost ales „rege” (623-658). Samo a respins atacul bavarezilor (628) şi pe cele ale regelui franc Dagobert I, începând expansiunea statului care, la apogeul puterii sale, cuprindea teritoriile Cehiei, Moraviei, Pannoniei, Sloveniei şi Sileziei. După moartea lui Samo, statul său s-a fărâmiţat în mici formaţiuni politice pe care izvoarele nu le mai înregistrează. La începutul secolului IX, cneazul Mojmir (830? – 846) întemeiază un nou stat slav în Moravia şi Slovacia numit Moravia Mare. Ameninţat de o alianţă franco-bulgară îndreptată împotriva lui, la care se adăuga pericolul venit din partea seniorilor germani, nepotul lui Mojmir, cneazul Rostislav (846-870) încearcă o apropiere cu Imperiul Bizantin cerând împăratului Mihail al III-lea să-i trimită misionari pentru a-i creştina pe moravi în ritul răsăritean. În statul morav, sunt trimişi în anul 863 fraţii greci Constantin (Chiril)92 şi Metodie, care timp de peste două decenii vor propovădui credinţa în limba slavă veche, provocând adversitatea feudalilor germani. Metodie şi discipolii săi au continuat să-şi desfăşoare activitatea misionară; în 870, Metodie a fost uns ca episcop al statului sloven din Panonia condus de cneazul Kocel, iar în 873 a devenit arhiepiscop al Moraviei Mari cu reşedinţa la Velehrad. Moare în 885 lăsând ca urmaş pe cel mai bun ucenic al său, pe Gorazd. Ulterior, se declanşează o puternică reacţie confesională bavareză terminată cu uciderea lui Gorazd şi alungarea din Moravia a celorlalţi ucenici ai lui Metodie; unii dintre aceştia ajung în Croaţia iar alţii în ţaratul bulgar. La începutul sec. X, teritoriile supuse Moraviei Mari se desprind succesiv, favorizându-se lovitura decisivă venită din partea triburilor maghiare din Pannonia, care vor cuceri părţile panonice ale statului în anul 906, când Moravia Mare a dispărut ca stat. În anul 895, cehii s-au desprins din statul morav, formând un stat care a fost consolidat de Vaclav (921-935), ce avea să fie apoi canonizat, devenind sfântul protector al Cehiei. Boleslav I (935-967) a extins teritorial statul ceh aducându-l aproape în graniţele fostului stat morav. După un deceniu de lupte cu regele Otto I, el a fost nevoit să recunoască în 950 suzeranitatea germană, participând ca vasal în 955 la înfrângerea de la Lech a maghiarilor. Henric al IV-lea i-a recunoscut lui Vratislav al II-lea titlul de rege cu care acesta s-a încoronat la Praga la 15 iunie 1085. Polonezii erau iniţial împărţiţi în mai multe triburi (pomeranienii, polanii, polabii, mazovienii sau vislanii), ale căror căpetenii îşi aveau reşedinţele în centre fortificate preurbane ca Poznan, Gniezno, Wroclaw, Cracovia sau Wolin. Pericolul german dinspre vest a dus la necesitatea închegării primei formaţiuni politice polone pe teritoriul Poloniei Mari, al cărei cneaz, Mieszko I (963-992), este cel dintâi conducător atestat documentar. El anexează Silezia, Mazovia, Pomerania şi Polonia Mică, recunoaşte suzeranitatea germană şi se creştinează în anul 966, înfiinţând la Poznan şi primul episcopat 92 Chiril a murit în 869, la Roma, unde plecase la chemarea papei [nota ns.].

56

polon. Urmaşul lui Mieszko, Boleslav cel Viteaz (992-1025) respinge atacurile germanilor, luând în 1025 titlul de rege. Slavii de răsărit erau împărţiţi şi ei în mai multe triburi93, expansiunea lor îndreptându-se spre nord-est, spre Volga. În lungul proces de constituire a statului un rol determinant l-a avut elementul normand, venit din Scandinavia în secolul al IX-lea. Varegii s-au stabilit alături de comunităţile slave aflate de-a lungul drumului dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, două fiind centrele mai importante: Novgorod, în nord, şi Kiev, în sud. În cel dintâi, puterea a ajuns în mâinile căpeteniei normande Rurik, considerat fondatorul primei dinastii de conducători a ruşilor. Urmaşul său, Oleg (879-912), a coborât pe Nipru şi a cucerit, în 892, oraşul Smolensk, stabilindu-se apoi la Kiev, de unde a supus triburile slave de pe Niprul mijlociu, întemeind astfel statul kievean. Oleg şi urmaşul său, Igor, au întreprins mai multe expediţii împotriva Bizanţului, cu care au încheiat mai multe tratate comerciale. Alt urmaş, Sveatoslav s-a aliat iniţial cu bizantinii împotriva ţaratului bulgar, trece în Balcani, unde îşi stabileşte reşedinţa, urmărind să cucerească apoi Constantinopolul. Înfrânt la Silistra de împăratul Ioan Tzimiskes şi izgonit din Balcani, a fost ucis de pecenegi. Rusia se converteşte la creştinism în timpul lui Vladimir I, în 988-989, în urma căsătoriei acestuia cu Ana, sora împăratului Vasile II. Kievul a devenit reşedinţă mitropolitană, iar oraşele Novgorod şi Cernigov, reşedinţe episcopale. Apogeul Rusiei Kievene este atins în timpul marelui cneaz Iaroslav cel Înţelept (1019-1054). După moartea sa, statul se fărâmiţează în mai multe cnezate, majoritatea fiind cucerite sau supuse de mongoli în sec. XIII. Reunificarea începe abia în sec. XV, de data aceasta centrul puterii fiind cnezatul Moscovei. Spania după cucerirea arabă

Cucerirea de către arabi în 711-712 a unei mari părţi din Spania vizigotă a dus la

divizarea Peninsulei Iberice în două regiuni complet diferite: Spania musulmană (sau Al-Andaluz) şi cea creştină94, prima fiind mai unită decât cea de-a doua, din punct de vedere politic şi economic. Între 711 şi 756, Spania musulmană a fost dependentă de califatul ommeyad de la Damasc, situaţie care s-a schimbat o dată cu preluarea puterii în califat de către familia Abassizilor, care a mutat apoi reşedinţa centrală la Bagdad. Un prinţ ommeyad, Abd el-Rahman I, a reuşit să scape din Damasc, impunându-se conducător în Spania, reşedinţa fiind stabilită la Cordoba. Dinastia pe care a instituit-o a condus Spania până în 1031, istoria acesteia fiind împărţită în două etape: etapa emiratului (756-929) şi cea a califatului (929-1031).

Cei mai importanţi emiri au fost cei care au purtat numele de Abd el-Rahman (I, II şi III). Primul, întemeietorul emiratului independent, a organizat statul bazându-se pe reprezentanţi ai familiei sale, neezitând să-i pedepsească aspru pe toţi cei care dădeau semne de rebeliune. În timpul celui de-al doilea Abd el-Rahman, Spania a cunoscut o perioadă de transformare, tot mai multe influenţe abasside pătrunzând în organizarea emiratului. Abd el-Rahman II s-a confruntat cu opoziţia vasalilor de pe valea râului Ebru, ce se convertiseră formal la islam (clanul Banu Qasi), revoltele periodice ale acestora ameninţând şi domniile succesorilor. Ordinea a fost restaurată cu mână de fier de al treilea el-Rahman, care s-a proclamat calif în 929, contestând astfel autoritatea califului de la Bagdad. În timpul domniei acestuia, Spania islamică a atins apogeul puterii. Comunităţile creştine şi cele evreieşti au înflorit datorită politicii sale tolerante, iar economia s-a dezvoltat. Cordoba a ajuns unul din

93 Ilmenenii, în zona lacului Ilmen şi a râului Volhov, dregovicii pe râul Berezina, drevlenii pe Pripet, severenii pe râul Desna, radimicii pe râul Soi, viaticii pe cursul superior al Okăi şi slovenii în jurul Novgorodului [nota ns.]. 94 Numele de Hispania a fost dat Castiliei de către celelalte curţi europene începând din sec. XII [nota ns.].

57

cele mai mari oraşe ale Lumii Vechi, alături de Constantinopol sau Bagdad. Prestigiul lui Abd el-Rahman era atât de mare, încât împăratul bizantin şi Otto I i-au trimis solii, stabilind legături diplomatice cu el.

În sudul şi centrul Spaniei, cucerirea islamică a dus treptat la crearea unor noi structuri şi a unei noi societăţi. Musulmanii au introdus un sistem de taxe mai flexibil şi au permis ieşirea din dependenţă a unor categorii de oameni, în special a celor care se converteau la islam; situaţia evreilor s-a îmbunătăţit, aceştia fiind plasaţi pe acelaşi nivel cu creştinii. Arabii au devenit clasa conducătoare, dar chiar şi în interiorul acestora se făceau unele distincţii. Pe primul plan se aflau arabii veniţi imediat după cucerire (baladiyun), alături de care au venit, după 740, aşa-numiţii „sirieni”. Urma grupul format de restul musulmanilor, majoritatea localnici convertiţi, apoi evreii şi creştinii, al căror număr a scăzut în timp, în partea de jos a ierarhiei aflându-se sclavii (prizonieri din nordul Spaniei şi negri).

Din punct de vedere economic, Spania a cunoscut perioade de înflorire, dar şi de criză, în funcţie de situaţia politică. Cuceritorii islamici şi-au împărţit pământul luat de la creştini, însă l-au exploatat pe baza sistemului arendei. O poziţie importantă o deţinea creşterea animalelor (oi sau cai arabi), se exploatau minereurile (plumb, aur sau fier). Meşteşugurile se axau în special pe producerea de mătase şi de piele (pielea de Cordoba). Negoţul se baza pe comercializarea produselor de mare valoare şi cu greutate mică, ce puteau fi transportate în zone îndepărtate. Cele mai dezvoltate oraşe ale Spaniei se aflau în sud şi centru, la Cordoba, Sevillla şi Toledo, centrele creştine din nord fiind mult inferioare din punct de vedere economic, demografic sau cultural.

În afara cuceririi islamice au rămas părţile locuite de creştini în nordul Spaniei, în Asturia şi Galicia. La puţin timp după invazia islamică, nobilii vizigoţi, împreună cu locuitorii zonelor montane din Pirinei s-au unit sub conducerea lui Pelayo, victoria acestora de la Covadonga, din 718, fiind considerată ulterior ca momentul de început al Reconquistei. Urmaşul lui Pelayo, Alfonso I (739-757), a extins regatul Asturiei, ocupând Galicia, după retragerea garnizoanelor berbere de aici95. Prin devastarea văii râului Duero el a creat un teritoriu de frontieră între Spania creştină şi cea islamică, teritoriu care, deşi era disputat de ambele părţi, în realitate nu aparţinea nimănui. După ce pericolul musulman a fost îndepărtat din zonele de la nord de Pirinei de Pepin cel Scund, bascii au reuşit să obţină independenţa pentru teritoriile pe care le ocupau în vestul Pirineilor. Deşi Carol cel Mare a eşuat în primele sale acţiuni din Spania (eşecul din faţa Saragosei, 778), după 801 trupele sale au cucerit Barcelona şi întreaga Catalonie, care a devenit marcă de apărare (marca Spaniei), fiind legată de regatul franc, cu care a avut strânse conexiuni politice şi economice. La sfârşitul sec. IX, contele Barcelonei, Wifried, a început să se manifeste tot mai independent, urmând calea altor comiţi şi duci din regatul franc. În Asturia, regele Alfonso al II-lea (791-842) a încercat să reorganizeze instituţiile de origine vizigotă, stabilindu-şi reşedinţa la Oviedo, într-un loc strategic în munţi. În timpul său, în Galicia s-a descoperit presupusul mormânt al apostolului Iacob96, ce a devenit unul din cele mai venerate locuri creştine (Santiago de Compostela)97. Domnia sa s-a caracterizat prin lupte permanente cu emiratul Cordobei, Alfonso fiind deseori învins. Regele a eşuat şi în încercările sale de a-l atrage pe Carol cel Mare de partea sa.

După o perioadă de nesiguranţă, în a doua parte a sec. IX, Alfonso al III-lea, numit şi „cel Mare” (866-910), a profitat de disensiunile interne din Spania musulmană atacând şi cucerind mai multe oraşe, dintre care cel mai important era Porto. De asemenea, a iniţiat repopularea teritoriilor de la sud de Duero. A apărat cu succes hotarele răsăritene ale regatului

95 Retragerea a fost cauzată de o mare revoltă a berberilor din nordul Africii. [nota ns.]. 96 Este vorba de Iacob, fiul lui Zebede şi frate al apostolului Ioan, unul din cei patru apostoli apropiaţi lui Isus. A mai existat un apostol Iacob, fiul lui Alphaeus [nota ns.]. 97 Asturia devenea astfel protectoarea acestui important loc de venerare, fapt ce i-a conferit un avantaj în faţa celorlalte regate creştine din Spania [nota ns.].

58

său, regiune în care a construit numeroase castele, fapt ce a dat şi numele acestei zone, Castilia98. Din timpul său datează cele mai vechi cronici creştine ale Reconquistei, cronici care încearcă să demonstreze existenţa unei legături istorice, a unei continuităţi, între regalitatea vizigotă şi cea a Asturiei. Preluând moştenirea vizigotă, regii Asturiei preluau şi responsabilitatea eliberării Spaniei de sub dominaţia islamului. Totuşi puterea Asturiei a fost contestată de către alţi conducători creştini, cum era Sancho I, regele basc al Navarrei (905-926), a cărui reşedinţă se afla la Pamplona.

Regatul Asturiei a înregistrat unele victorii împotriva musulmanilor în timpul lui Garcia I (910-914), care a mutat în 910 reşedinţa statului mai la sud, la Leon. Această mutare a fost necesară deoarece regatul era mai întins şi mai greu de condus din capitala montană de la Oviedo. Din acest moment, regii Asturiei se vor intitula şi ai Leonului, pentru ca apoi să se numească doar regi ai Leonului. Puterea regatului a crescut în timpul lui Ramiro al II-lea, care l-a învins pe califul Cordobei, Abd el Rahman III, în 939, la Simancas. Totuşi, în interiorul regatului au apărut disensiuni, deoarece locuitorii regiunii de frontieră a Castiliei nu doreau o supunere prea mare faţă de Leon, având propriile legi şi obiceiuri. La jumătatea sec. X, contele Castiliei, Fernan Gonzales, a pus bazele autonomiei acestei regiuni, care a devenit posesiune ereditară a familiei sale, preluând mai târziu conducerea luptei pentru eliberare a Spaniei.

În a doua jumătate a sec. X, profitând de divergenţele interne din Leon, arabii au reuşit să-şi reimpună suzeranitatea asupra conducătorilor teritoriilor creştine din nord,. Reprezentanţii acestora au fost obligaţi să meargă periodic la Cordoba pentru a jura credinţă şi a plăti tribut califului. Apogeul presiunii musulmane din această perioadă a fost atins sub al-Mansur, care conducea dictatorial în numele califului. El a atacat aproape anual teritoriile creştine, a ars Barcelona şi Leonul, iar în 997 a reuşit să jefuiască şi să distrugă Santiago de Compostela. După moartea sa, califatul de la Cordoba a intrat în criză politică, dezintegrându-se în emirate independente mai mici (taifa), ce se luptau unele cu altele; însăşi Cordoba a fost jefuită în 1010 de contele Barcelonei. În acelaşi timp, ascendenţa Leonului în faţa celorlalte formaţiuni politice creştine din Spania a fost contestată încă o dată de Sancho al III-lea (1000-1035), regele Navarrei. Avându-l pe contele Barcelonei ca vasal şi controlând şi comitatele Aragonului şi Castiliei, Sancho a cucerit oraşul Leon în 1034, unde a fost încoronat şi a luat titlul de împărat. În timpul lui Sancho a crescut influenţa franceză în regat, prin introducerea unor noi practici feudale, ca şi prin încurajarea realizării reformei în mănăstiri, pe baza regulii de la Cluny. Testamentul său prevedea însă ruperea unităţii statului pe care îl crease, ce urma să fie împărţit în patru regate. S-au pus astfel bazele regatelor Aragonului şi Castiliei, care vor definitiva eliberarea şi realizarea unităţii Spaniei, ce se va încheia în 1492, odată cu cucerirea Granadei.

98 Vechea Castilie s-a organizat în jurul oraşului Burgos [nota ns.].

59

ÎNTREBĂRI

I. Pe baza cursului şi a bibliografiei aferente, încercaţi să daţi un răspuns următoarelor întrebări: A fost criza ce a cuprins Imperiul Roman Târziu una conjuncturală sau una a sistemului? De ce Imperiul Roman nu a putut face faţă atacurilor migratorilor? Care au fost urmările politice ale creştinării germanicilor? Care au fost urmările marii migraţii a triburilor germanice asupra Europei apusene? Sunt regatele barbare structuri preponderent romanice sau preponderent germanice? Cum explicăm ascensiunea familiei Carolingienilor? De ce în a doua parte a sec. VIII – prima parte a sec. IX numai regatul franc s-a impus în Europa apuseană şi nu şi celelalte formaţiuni politice ale vremii? De ce imperiul lui Carol cel Mare nu a fost durabil? Cum explicăm succesul misionarilor creştini din secolele VIII-IX? Au urmat Ottonienii modelul iniţiat de Carol cel Mare? În ce măsură? De ce regatele anglo-saxone s-au caracterizat prin lipsă de unitate între secolele VI-IX? Cum explicăm lipsa de apărare a lumii creştine în faţa atacurilor normanzilor? Care au fost efectele migraţiei normande asupra lumii carolingiene? Care au fost urmările migraţiei slavilor asupra Europei Răsăritene şi Centrale? În ce măsură a fost afectată Spania creştină de cucerirea arabă? II. Alegeţi un subiect în concordanţă cu temele mari ale cursului şi cu bibliografia aferentă şi întocmiţi o lucrare (cu aparat critic, maxim 10 pagini, tehnoredactare cu font Times New Roman, mărime 12, text cules la un rând şi jumătate şi îndreptat, diacritice).

60

BIBLIOGRAFIE Izvoare CĂZAN, Florentina, Culegere de documente privind trecerea de la Antichitate la Evul mediu în Europa occidentală (secolul III-VIII), Bucureşti, 1979. EGINHARD, Vita Karoli Magni, ed. de Anca Crivăţ, Bucureşti, 2001. PLATON, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurenţiu, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (sec. V-XVI), Iaşi, 2005. TACITUS, Cornelius, Despre originea şi ţara germanilor, Bucureşti, 1957. Lucrări generale BERSTEIN, Serge, MILZA, P., Istoria Europei, vol. II, Iaşi, 1998. BLOCH, Marc, Societatea feudală, vol. I-II, trad. de Cristiana Macarovici, Cluj-Napoca, 1996-1998. Idem, Regii taumaturgi. Studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale, în special în Franţa şi în Anglia, Iaşi, 1997. Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, ed. de Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Iaşi, 2002. DUBY, Georges, Anul 1000, Iaşi, 1996. EASTON, Stewart C., The Era of Charlemagne. Frankish State and Society, Princeton, 1961. LEBECQ, Stéphane, Les origines franques, Ve-IXe siècle, Paris, 1990. MOUSNIER, Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea, Bucureşti, 2000. MUSSET, Lucien, Invaziile, vol. 1-2, Bucureşti, 2002. LE GOFF, Jacques, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1970. Idem, Omul medieval, Iaşi, 1999. Idem, Pentru un alt Ev Mediu, vol. I, Bucureşti, 1986. LOGAN, Donald F., Vikingii în istorie, Bucureşti, 1990. PAUL, Jacques, Biserica şi cultura în Occident, vol. I, Bucureşti, 1996. PIRENNE, Henri, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti, 1996. RICHÉ, Pierre, Europa barbară din 476 până în 774, Bucureşti, 2003. Idem, Invaziile barbare, Bucureşti, 2000. Idem, Les Carolingiens. Une famille qui fit l'Europe, Paris, 1983. Lucrări speciale BREZEANU, Stelian, Ideea de imperiu în Occidentul medieval în lumina cercetărilor din ultimele decenii, în „Revista de Istorie”, 31, nr. 2, 1978. DALY, William M., Clovis: How Barbaric, How Pagan?, în “Speculum”, 69 (1994), nr. 3. FOURACRE, Paul, Frankish Gaul to 814, în The New Cambridge Medieval History, vol. II (c. 700-c.900), ed. by Rosamond McKitterick, Cambridge University Press, 1995. GOFFART, Walter, Rome, Constantinople, and the Barbarians, în “The American Historical Review”, 86 (1981), nr. 2. NELSON, Janet L., The Frankish Kingdoms, 814-898: The West, în The New Cambridge Medieval History, vol. II, c. 700 - c. 900, ed. by Rosamond McKitterick, Cambridge University Press, 1995.

61

REYNOLDS, Susan, What do we Mean by “Anglo-Saxon” and “Anglo-Saxons”, în “The Journal of British Studies”, 24 (1985), nr. 4. SHANZER, Danuta, Dating the Baptism of Clovis: the Bishop of Vienne vs the Bishop of Tours, în “Early Medieval Europe”, 7 (1998), nr. 1.

62