Istoriografia romantica

Istoriografia romantica reprezinta un moment distinct in scrisul istoric universal prin noua conceptie pe care o profeseaza, prin metodele practicate si ideile politice incorporate. Aceasta a devenit o revolutie intelectuala care si-a lasat amprenta asupra civilizatiei europene si dincolo de hotarele continentului, marcand interpretarea istorica prin reactia vis-a-vis de rationalism. Romantismul a insemnat o afirmare a calitatilor umane, a valorilor emotive si estetice pe care rationalismul le-a neglijat. Revocand judecatile de valoare ale predecesorilor, romantismul a dat expresie unei noi filosofii a istoriei. Trecutul in epoca romantica a starnit un entuziasm fara precedent, dovada popularitatea de care s-a bucurat istoria care isi asuma o functie sociala devenind limbajul politicii. Acum apar colectii istorice, ziarele publica articole de istorie, se deschid dezbaterilor, iar in universitati istoria castiga un rol dominant.

Cadrul de manifestare al romantismului a fost Restauratia care prin dezbaterile ce le prilejuieste imprima istoriei un caracter militant. In conditiile unui climat nefavorabil afirmarii libere a ideilor, controversele se transfera in trecut care devine o sursa pentru argumente in infruntarile dintre legitimisti si liberali. Principalele grupari politice, emigrantii, reprezentantii Frantei democratice si institutiile create de aceasta devin un subiect la ordinea zilei. La istorie apeleaza personalitati ca Chateaubriand, Joseph de Maistre, abatele Barurel care exprima spiritul antirevolutionar. Partizanii liberalismului, ca Augustin Thierry, Jules Michelet, François Guizot sunt aparatorii traditiilor democratice, incercand sa sustina mostenirea revolutiei prin apelul la trecut, justificand-o.

In aceasta ambianta se cristalizeaza o orientare filosofica prin valorificarea gandirii lui Giambattista Vico, filosof italian din secolul al XVIII-lea, autorul unei celebre lucrari, Scienza Nova ale carei idei sunt popularizate de traducerea lui Michelet. Vico care s-a opus filosofiei carteziene si rationalismului in general este integrat ideologiei romantice. El a afirmat ca stiinta oamenilor nu este decat relativa, fiind numai o aparenta. In opinia lui, Dumnezeu stapaneste realitatea. Istoria este vazuta de filosoful italian nu numai ca o istorie politica ci ca tot ce priveste activitatea spirituala si materiala a omului. In esenta este umanitatea si opera sa prin ea insasi. El a incercat sa compare diferitele popoare pentru a detasa drumul general al umanitatii. A considerat ca pasiunile determina decadenta, astfel ca dupa o perioada de apogeu un popor decade, pentru ca un altul sa reia totul de la capat. Acest proces a fost definit prin formula corso et ricorso. In opinia lui, Dumnezeu conduce totul prin forta naturii, filosoful evoluand spre o teorie panteista concepandu-l pe Dumnezeu ca o forta a universului, inseparabila de universul insusi al carui suflu animator este. Datorita continutului filosofiei sale el a fost receptat si valorificat de romantici.

Johann Gottfried Herder prin operele lui, Filosofie a istoriei umanitatii si Idei asupra filosofiei istoriei umanitatii, a socotit popoarele deosebite unele de altele, considerand ca nu exista o unitate umana, fiecare popor avandu-si individualitatea sa proprie. Poporul in opinia sa formeaza un tot distinct, original, avandu-si caracteristici particulare interioare. Pentru Herder unitatea umanitatii nu exista, fiecare popor formand o entitate distincta manata de o forta interioara-Volksgeist, o realitate speciala care este proprie fiecarui popor, inexplicabila. Aceasta originalitate este genetica, organica, care face ca fiecare popor sa se dezvolte prin forta sa interioara.

Explicatia se aplica tuturor manifestarilor originale ale popoarelor, religiei, artei, moravurilor, cantecelor populare. Dumnezeu activeaza prin spiritul poporului. El a considerat ca popoarele,

desi diferite, prin educatie pot crea intre ele o comunitate. Herder, ca teoretician al romantismului, s-a bucurat de audienta in ambianta miscarii romantice europene fiind prin ideile sale si ultimul Aufklärer. Ideile lui Herder au propulsat interesul pentru creatiile populare, pentru folclor, astfel ca in epoca romantica culegerile de literatura populara detin un rol in inspiratia literara si in afirmarea originalitatii popoarelor. Fenomenul este constatabil in toate culturile, fiind de natura sa influenteze istoriografia, oferindu-i o sursa la care s-a apelat.

In aceeasi masura Jean Jacques Rousseau a fost prin ideile sale la originea romantismului, fiindca a acordat atentie sentimentului caruia ii confera o putere intuitiva, socotit superior ratiunii in procesul de cunoastere. Filosoful francez, prinDiscurs asupra originii inegalitatii printre oameni si Contractul social a contribuit la afirmarea rolului poporului in istorie, acesta devenind un factor primordial in filosofia sociala a romantismului.

Ideologia romantica a contribuit in larga masura la dezvoltarea interesului pentru Evul Mediu in care a vazut leaganul natiunilor. In apreciabila masura Chateaubriand (1768-1848) prin lucrarile sale Eseuri morale si politice despre revolutie, Geniul crestinismului si Martirii, contribuie la sporirea interesului pentru Evul Mediu exercitand o influenta asupra contemporanilor. El a sprijinit substantial dislocarea viziunii rationaliste despre Evul Mediu, evocand in pagini celebre, crestinatatea medievala si legendarii regi ai Frantei. Elogiul primilor crestini, viata acestora in catacombe, sentimentalizarea crestinismului au contribuit la emergenta spiritului istoric romantic.

La randul ei, Anne Louis de Stäel, influentata de Rousseau, a expus doctrina Revolutiei franceze si conceptele populare ale progresului si perfectibilitatile umane. Lucrarile sale - Literatura in relatie cu conditiile morale si politice ale natiunii,precum si Germania au avut o influenta asupra cristalizarii spiritului romantic. Acest interes pentru creatia Evului Mediu a fost prezent si in istoria literaturii prin Abel François Villemain care in Schita a literaturii franceze in Evul Mediu a incercat o tentativa recuperatorie a unei epoci ce fusese condamnata de rationalismul secolului al XVIII-lea. Aceeasi orientare se regaseste in istoriografia engleza unde interesul pentru anglo-saxoni se asociaza criticii istoricilor iluministi prin John Whittaker si Saron Turner. Istoria anglo-saxonilor a lui Turner a extins interesul istoricilor la Evul Mediu. Un aport hotarator l-a detinut in cultivarea evului de mijloc Walter Scott prin romanele lui care au fost stimulative.

Istoriografia romantica a cunoscut o preocupare pentru institutionalizarea istoriei si pentru crearea instrumentarului cercetarii prin editarea unor colectii de izvoare istorice. Publicarea inscriptiilor grecesti, studiul mitologic si al istoriei literaturii antice, al legendelor si miturilor reprezinta o trasatura distinctiva a romantismului in care au excelat istoricii germani.

In egala masura istoricii dreptului, precum Karl Friederich Eichorn in Statul german si istoria dreptului, au conceput dreptul ca o expresie a vietii poporului, exact cum Winckelmann considera arta sau Wolf literatura.

Afirmarea continuitatii istorice era orientata impotriva revolutiei, dreptul, fiind considerat ca o parte a vietii nationale pe care trebuie sa se sprijine constructivismul statal. Istoria dreptului roman a lui Savigny a accentuat: continuitatea dreptului roman si influenta sa asupra culturii si institutiilor. De aici a rezultat constructivismul romantic cultivat de Wilhelm von Humboldt si de baronul von Stein. Publicarea izvoarelor germane din Evul Mediu atesta insemnatatea acestora in vederea organizarii statului national pe realitatile istorice proprii. Ideea a fost de larga

audienta in istoriografiile europene care exprimau dezideratul intemeierii statelor in concordanta cu traditiile nationale.

In galeria de istorici germani Leopold von Ranke (1795-1885) detine un loc prioritar, fiind istoricul total ce reprezinta o piatra de hotar in istoriografia universala prin marile lui lucrari si spiritul critic. Format in mediul romantic german, intr-o perioada de emergenta a nationalismului, Leopold von Ranke anunta spiritul pozitivismului prin critica istorica pe care a profesat-o. El a stat la temelia istorismului german. Opera lui acopera spatii intinse din istoria europeana, Istoria popoarelor romanice si germanice (1824), Istoria germana in epoca Reformei; Papi romani, biserica si statul lor in secolului al XVI-XVII; Istoria germana in epoca Reformei, completata prin Otomanii si monarhia spaniola in secolului al XVI-XVII. Ranke a conceput si o istorie universala pe care nu a dus-o pana la capat. A publicat o serie de lucrari consacrate istoriei Frantei, istoriei Angliei, istoriei Venetiei, Florentei, istoriei Serbiei.

In conceptia lui Ranke a existat o unitate a lumii romano-germane pe care s-a intemeiat civilizatia europeana. In viziunea lui influenta Revolutiei franceze s-a tradus in accentuarea rolului ideilor directoare si a tendintelor dominante in fiecare secol. Ideea lui majora, a unitatii popoarelor romanice si germanice era rezultatul epocii Restauratiei, a experientelor pe care le-a perceput. In acest sens, istoricul a subliniat in opera lui importanta Reformei si Contrareformei, tratand perioade in care regasea rolul popoarelor romanice si germanice. Ca atare a respins izolarea romantica a natiunilor.

Aportul lui Ranke s-a manifestat si in cunoscutul Appendix la istoria popoarelor romanice si germanice in care a pus bazele criticismului istoric al secolului al XIX-lea, in esenta al pozitivismului. Lui ii apartine afirmarea principiului restituirii istoriei asa cum a fost, care a constituit ideealul pe care l-a profesat in critica operei lui Guicciardini. Ideea lui despre istorie poate sa fie surprinsa in formula: criticism, precizie, penetratie. Istoric care a cultivat ideea reconstituirii trecutului prin cercetarea arhivelor, a trasat o linie de conduita pentru investigarea istorica. A organizat de fapt seminarul universitatilor intemeiat pe hermeneutica de text, care a constituit, in ultima analiza, principalul suport al istoriografiei pozitiviste europene. Pledoaria pentru reconstituirea faptelor, pentru ceea ce a fost in opinia lui istoria in sine, tendinta spre obiectivitate, refuzul misterului si speculatiei sunt cateva din trasaturile demersului sau istoric. El a creat scoala in istoriografia germana si deopotriva in istoriografia europeana, atragand admiratia unor mari istorici ca N. Iorga care il oferea de exemplu al istoricului total in lectia lui de deschidere la cursul de istorie generala din anul 1894.

In pofida criticilor ce i-au fost aduse, el ramane definitoriu pentru istorismul german, unul din cei mai de seama istorici care s-a confundat cu istoriografia germana a secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului XX. S-a definit prin metoda filologico-istorica, prin ideea unitatii civilizatiei europene pe care a vazut-o prin aportul popoarelor romanice si germanice, prin ideea de istorie universala.

In peisajul istoriografiei romantice europene, istoriografia franceza detine la randul ei un rol eminent prin galeria de personalitati care au ilustrat un curent care a influentat profund dezvoltarea istoriografiei europene. Intre marii istorici care au detinut un rol de prim plan, Jules Michelet (1798-1874) reprezinta fara indoiala, prin opera lui o permanenta a istoriografiei moderne cu influente in istoriografia secolului XX, asupra Istoriei Noi care l-a retinut intre antemergatorii conceptiei istorice profesate. Savant, poet, istoric, romancier a reinviat in opera lui trecutul, depasind prin viziunea lui, simpla reconstituire de fapte. Influentat de Giambattista

Vico, a carui opera a tradus-o, de Herder, in general de ideealismul german, a fost un exponent al liberalismului si ca atare, un admirator al revolutiei democratice.

Impregnat de traditia revolutiei, ca profesor la Collège de France, traverseaza revolutia din 1830, nu in afara unor efecte asupra conceptiei sale. Sef al sectiei istorice a Arhivelor Nationale, il suplineste pe Guizot la Sorbona. Prin prezenta lui la Collège de France a contribuit, alaturi de Edgar Quinet, Mickiewicz la promovarea spiritului democratic din care s-au impartasit membrii emigratiei central-europene pasoptiste, Nicolae Balcescu etc.

Introducere in istoria universala, Istoria Frantei, Istoria revolutiei franceze sau Manual de istorie moderna (Précis de l'histoire moderne) sunt numai cateva din operele lui majore. Istoric liberal, atasat ideealului Revolutiei Franceze, face istorie globala, insotind-o de reflexii filosofice, adeseori polemice. Ca istoric global a inspirat, alaturi de istoriile civilizatiei secolului al XVI-lea, marele curent al Istoriei Noi. A conceput istoria ca o lupta intre spirit si trup, libertate si necesitate. Incearca sa traseze istoria interna a poporului, exprimand psihologia nationala, fapt ce l-a indemnat sa apeleze la literatura populara. El a dorit sa reconstituie umanitatea in care natiunea traieste, motiv pentru care a acordat spatiu cadrului fizic. Or, toate aceste demersuri il indica drept un precursor al scolii Analelor, de fapt al Istoriei Noi franceze care i-a reluat ideile. A studiat originile Frantei pana la sfarsitul perioadei feudale. Franta, in opinia lui, este rezultatul elementelor constituente france si romanice, la care a asociat elementul celtic. Istoria Evului Mediu pe care a scris-o este vazuta din perspectiva poporului, nu a statelor. El a reconstituit istoria in continuarea Evului-Mediu de la Renastere la Revolutie. Incercand o resurectie a trecutului a consacrat Vechiului Regim un spatiu cu gandul de a oferi o motivatie a revolutiei.

In Istoria revolutiei franceze el a reconstituit viata poporului cu entuziasmul si iluziile profesate pe care le-a reinviat prin apelul la traditia orala, incercand sa patrunda in intimitatea gandurilor poporului. Conceptia lui Michelet se intemeiaza pe filosofia lui Vico si Herder, motiv pentru care vede o istorie care izvoraste din credinta inconstienta in geniul si spiritul poporului. El a propus o viziune colectiva asupra istoriei, de aici rezultand tendinta spre globalitate, care sa incorporeze totalitatea manifestarilor. Aceasta viziune a imbogatit istoria conferindu-i o amploare care depasea gandirea rationalista. Istoria pe care a scris-o este nationala, ce accentua perioada medievala. Deci ideea directoare era: "Franta prin ea insasi, prin aceasta lucrare interioara ", dar si prin lupta neincetata exercitata asupra ei. El este istoricul care a conceput ansamblul istoriei poporului, care a contribuit la cladirea Frantei prin munca asupra lui insusi. Ca istoric romantic, atent la artistic, stilul sau este pitoresc, ceea ce face din el un scriitor, artist, dar si un creator al unei traditii franceze in scrisul istoric.

Din randul marilor istorici francezi de sorginte romantica, Augustin Thierry (1795-1856) reprezinta spiritul liberal, o personalitate angrenata in politica, avand un debut jurnalistic, fiind unul din cei mai de seama publicisti istorici in epoca Restauratiei. Autor al unor scrieri celebre pentru definirea romantismului, el a deschis ceea ce s-a numit o revolutie in scrisul istoric care a schimbat, complet, potrivit aprecierii lui Renan, fata studiilor istorice convins ca generatia anilor 1820 a produs o veritabila revolutie in maniera de scriere a istoriei. In Zece ani de studii istorice, Scrisori asupra istoriei Frantei, Istoria cuceririi Angliei de normanzi, Povestiri din timpul Merovingienilor reprezinta o remarcabila contributie la istoriografia romantica franceza si europeana, cu ecouri in o seama de lucrari istorice. Formatia lui este romantica, el acordand loc spiritului liberal, manifestand interes pentru culoarea locala, situandu-se pe pozitiile starii a treia, vazand in istorie o confruntare intre rase, intre aristocratie si democratie. Istoria pe care o propune este o istorie a poporului pe care o socoate ca trebuie scrisa, atata vreme cat adevarata istorie a acestuia zace in pulberea arhivelor.

Thierry a facut elogiul istoriei adevarate care este aceea a poporului. Pentru el reconstituirea trecutului era insotita de reabilitarea imaginatiei care fusese repudiata de istoricii iluministi. Lucrari ca Povestiri din timpul Merovingienilorintegreaza in propria naratiune scrierile medievale, pe Gregoire de Tours sau in Cucerirea Angliei de catre normanziapeleaza la surse literare. Problema majora pentru istoricul romantic a fost de a evidentia importanta cuceririi, opozitia dintre rase, explicand astfel raportul dintre cuceriti si cuceritori, in ultima analiza existenta claselor sociale, achizitie a istoricilor Restauratiei la care s-a oprit si sociologul Gumplowitz.

Intre istoricii romantici se plaseaza la loc central François Guizot (1787-1874), originar dintr-o familie protestanta pe care o elogiaza, profesor la Sorbona, ministru, care a ilustrat rationalismul in plina era romantica. Istoric universal prin excelenta, admirator al realitatilor engleze a scris Istoria revolutiei in Anglia, pe care a continuat-o cu Istoria republicii in Anglia si Oliver Cromvell si Istoria protectoratului lui Richard Cromwell si restauratia Stuartilor. A fost insa prin excelenta istoricul civilizatiei in Franta, precum si al unei istorii americane Washington: fondarea Republicii Statelor Unite dar si al unei lucrari consacrate originilor guvernamantului reprezentativ.

Guizot a fost un istoric de fapte, in care a cautat sa gaseasca lectii pozitive pentru prezent. El a fost un istoric la care se observa rationalismul secolului precedent si angajarea politica in actualitate.

Ca istoric de fapte se ataseaza unei istorii la care metoda stiintifica prevaleaza. Pentru el orice idee urmeaza sa rezulte din fapte, sa fie dominata de rigoare, prudenta, de rezerva, de spiritul stiintific, de o metoda filosofica. In gandirea sa orice idee generala nu poate avea valoarea reala daca nu rezulta din fapte. In ordinea politica, in lumea reala, faptele sunt atotputernice si legitime.

Guizot a fost insa si un istoric al civilizatiei, in prelungirea spiritului secolului luminilor care nu s-a limitat la faptele de ordin politic, cum observa Georges Lefebvre, ci se orienteaza pentru a cuprinde ansamblul civilizatiei. El a inteles prin istoria civilizatiei sensul general, uman, popular ce trebuie studiat, vazut ca expresie a burgheziei, a starii a treia. Rationalist in plina epoca romantica, François Guizot ramane reprezentativ prin ideea de istorie a civilizatiei, ilustrand o directie inaugurata de Voltaire in secolul precedent.

Edgar Quinet (1803-1875) a fost un ganditor angajat in realitatea timpului sau, un scriitor care a investigat trecutul pentru a oferi un suport valorilor politice. Profesor la Collège de France si autor al unei Istorii a Revolutiei Franceze. Prin creatia sa a incercat o reevaluare a revolutiei din perspectiva efectelor. Opera lui este de o rara varietate, el cultivand deopotriva literatura de calatorie, poezia epica si critica literara. Quinet se aseaza la baza teoriei cautarile adevarului, ideea nationala si sensibilitatea religioasa. A scris si Eseuri asupra istoriei moderne in raport cu imaginatia, Istoria personalitatii, Studii asupra Evului Mediu. A fost influentat in opera lui istorica de Herder despre care a publicat doua eseuri in afara unor rezerve vis-a-vis de determinismul acestuia. Sub raportul ideologiei politice a privit critic revolutia considerand ca a realizat o ruptura de trecut. El a crezut ca o revolutie politica poate sa se realizeze printr-o revolutie religioasa. El ramane un istoric, un ganditor care anunta o noua viziune asupra revolutiei ilustrata cu prilejul bicentenarului de François Furet.

Istoriografia romantica franceza se continua prin François Auguste Mignet (1796-1884) si Adolphe Thiers(1797-1884) istorici ai revolutiei franceze si ai consulatului, care se disting,

primul prin eruditie, in Istoria Revolutiei franceze, al doilea prinIstoria consulatului si imperiului. Fara sa se ridice la nivelul predecesorilor, cei doi istorici au continuat un demers care se remarca prin implicarea in contemporaneitate.

In aceeasi epoca istoriografia engleza se deosebeste de istoriografia continentala fiind un demers care nu avea in vedere justificarea unei revolutii care de altminteri nu era contestata. Istoriografia engleza se afla la nivelul unei incercari ce se ataseaza spiritului de partid. In special liberalii, (Whigs) se implica spre deosebire de conservatori in istoriografie. Din seria de istorici englezi se detaseaza Thomas Babington Macaulay (1800-1859), istoric angajat in politica; autor al Istoriei Angliei de la ascensiunea lui James la 1861 a scris si cateva eseuri reunite in Eseuri critice si istorice si Eseuri biografice.Macaulay a fost prin excelenta un istoric politic, liberal si popular, un istoric profund prin conceptie si intelegerea ideilor politice. Maucaulay a combinat ideile liberale cu o forma romantica fiind influentat de Walter Scott. Alaturi de el se situeaza si alti istorici, ca Finley care a excelat in bizantinologie, istoria Greciei sub stapanire otomana si istorie venetiana.

In aceeasi epoca istoriografia americana din Statele Unite se distinge prin William Prescot, istoric al Spaniei, cuceririi Mexicului, a Perului si a domniei lui Filip al II-lea. Continua istoriografia rationalista, pe Robertson. Istoricul romantic prin excelenta a fost George Bancroft, autorul unei Istorii a Statelor Unite si al Istoriei formarii constitutiei Statelor Unite.Pregatit in mediul german, Bancroft reprezinta istoricul Statelor Unite intr-un timp in care constiinta de sine si spiritul identitar al noii natiuni se afirma cu putere.

Se asociaza la acesti doi istorici, Francis Parkman, istoric al dominatiei franceze in Canada, dar mai cu seama al lucrarii intitulate Franta si Anglia in Nord America, in care trateaza conflictele intre puterile europene pentru hegemonie in Lumea Noua.

In spatiul german se afirma un interes pentru istoria romana prin Eichorn, dominat de spirit critic, anuntandu-l pe Mommsen. Istoriografia germana propriu-zisa se releva prin istoricii liberali, istorici ai dreptului ca Rotteck, prin Gervinus dedicat istoriei literaturii poetice germane, prin studii florentine, precum si prin Strauss in domeniul istoriei ecleziastice.

Istoriografia romantica a reprezentat o epoca prin aportul avut in cunoasterea istorica a natiunilor si fenomenelor istorice europene si de pe alte continente. Inspirata de filosofia unor mari ganditori ca Vico, Herder, Rousseau, a asociat propriile reflexii izvorate din practica istoriografica. Contributia ei esentiala a fost ca a ilustrat istoriile nationale si deopotriva istoria civilizatiei. Romantismul istoriografic a cunoscut o ampla raspandire in toate istoriografiile europene, in Rusia prin Karamzin, in spatiul romanesc prin Kogalniceanu si Balcescu care se inspira din conceptiile istoricilor romantici germani si francezi atunci cand trateaza istoria propriei natiuni din perspectiva poporului. Romantismul a contribuit la institutionalizarea istoriei, prin invatamantul istoric, societatile create si revistele publicate. Romanticii au promovat spiritul identitar. In egala masura romantismul istoriografic a contribuit la cristalizarea istoriei universale, a celor europene in special, care a facut posibila aparitia marilor sinteze din perioada urmatoare. Pozitivismul a dus mai departe acest demers dintr-o alta perspectiva.

Bibliografie

1.    Barnes, H., A History of Historical Writing, New York, 1963, p. 178-206.

2.    Bourdé, Guy, Hervé Martin, Les écoles historique, Paris, 1983, p. 115-136.

3.    Lefebvre, G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.

4.   Kraus, M. si Joyce D. Davis, The writing of American History,

      Norman, 1985.

Istoriografia pozitivista

Pozitivismul in istoriografie coincide cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, prezentand o varietate de aspecte care se revendica la o unitate de conceptie ce determina fizionomia perioadei.

Notiunea de pozitivism isi are originea in filosofia lui Auguste Comte (1798-1857) care a publicat intre 1839-1842 Cursul de filosofie pozitiva. Sub aspect filosofic Comte a asezat bazele unei gandiri care afirma imposibilitatea metafizicii, enuntand regulile care prezidau la existenta societatii. Prin aceasta el a creat sociologia care a influentat destinul istoriografiei. Noua stiinta a distins intre statica si dinamica sociala, deci intre conditiile sociale (statica) si evolutia societatii (dinamica), ultima constituind domeniul istoriei.

Desi nu a fost istoric, Comte a oferit istoriografiei un subiect de meditatie, istoricii incercand sa distinga legile care prezideeaza la dezvoltarea societatii omenesti. El a considerat irationala diferenta intre miscarea stiintifica care este guvernata de legi si miscarea politica supusa arbitrarului. El a voit sa intemeieze o stiinta care sa determine legile ce conduc dinamica sociala. Ca metoda stiinta pozitiva a considerat observatia necesara examinarii faptelor istorice, doctrina parintelui sociologiei fiind o aplicare in plan teoretic a revolutiei stiintifice si industriale. Un aport in cristalizarea pozitivismului l-a avut viziunea naturalista inspirata de Darwin prin Originea speciilor si de Herbert Spencer care au impulsionat evolutionismul cu efecte notabile in interpretarea istorica. In aceasta epoca se constata o reactie la romantism si implicit o revenire la valorile stiintifice ale secolului al XVII-lea si al XVIII-lea. Este epoca in care Leopold von Ranke se orienteaza spre studiul traditiilor stiintei germane, redactand memoriile sale catre Academia bavareza in care a insistat asupra necesitatii unei istorii a stiintei germane. Corespondenta cronologica intre ascendentul naturalismului si interesele istoricului pentru istoria stiintei este relevanta pentru orientarea epocii.

In consecinta, in aceasta epoca isi face loc ideea unei istoriografii conceputa in termenii unei cercetari a faptelor trecutului, aidoma celor din realitatea fizica. Din aceasta perspectiva faptele rezultate din reconstituirea istoriei realitate prin aplicarea metodelor din stiintele naturii erau in masura, potrivit conceptiei pozitiviste, sa colaboreze la identificarea legilor care guverneaza societatea. Deci istoricul era chemat sa investigheze documentele prin apelul la metodele filologiei, sa stabileasca autenticitatea lor pentru a reconstitui istoria asa cum a fost. Ideealul pozitivist, sugerat de filosofia comtiana, se cantona in sfera operei de reconstituire a faptelor in integralitatea lor. Ca atare, se solicita o deplina informatie documentara si bibliografica o investigare a documentelor prin apelul la critica interna si externa, prin recursul la stiintele auxiliare in afara subiectivitatii istoricului in materie de selectie.

Asa se explica orientarea spre publicarea izvoarelor istorice, documentare si narative, in prelungirea tentativelor romantismului, fenomen ce caracterizeaza istoriografiile europene.

Una din trasaturile pozitivismului istoric a fost sub aspect metodologic aplicarea criteriului cronologic, care dimpreuna cu privilegierea documentului, se bucura de o adevarata suveranitate. Prin aceasta istoriografia era redusa la reconstituirea faptelor si la interpretarea acestora potrivit continutului lor. De aici a rezultat o stiinta academica, riguros specializata, prin aplicarea unei metodologii specifice care devine o procedura in sine. Cercetatorul isi asuma

menirea unui tehnician, expert specializat, inarmat cu instrumentarul istoriografiei erudite, in care practica filologica devine suverana prin metoda hermeneutica. Principiul de baza era reductibil la formula, totul de la document, nimic in afara documentului. In consecinta seminarul universitar a devenit un adevarat templu sacru al stiintei istorice, prin spiritul critic care a castigat un rol precumpanitor. In acest context institutele universitare, seminariile devin adevarate laboratoare de creatie, care contribuie la autonomizarea istoriei prin metodele practicate. La Paris, Berlin, Viena, in general in marile istoriografii istoricii retin din filosofia comtiana ideea reconstituirii documentului, deopotriva insa ideea determinismului intemeiat pe faptele naturale si pe uzul metodelor din stiintele naturii.

Istoriografia pozitivista s-a afirmat in conditiile ascensiunii spiritului stiintific si a determinismului profesat, potrivit caruia ideea unei legitati in societate era posibila si in masura sa contracareze cunoasterea bazata pe intuitia impusa de romantism.

Ideile lui Auguste Comte, adiacent progreselor realizate in societatea celei de a doua jumatate a secolului al XIX-lea, au creat, cadrul in care s-a dezvoltat o noua istoriografie marcata de filosofia comtiana. Raspunsurile istoriografiei europene, au fost semnificative in Anglia, Franta si Germania. Ideile pozitivismului istoric au starnit ecou si in istoriografia romana prin A.D. Xenopol care discuta operele istoricilor pozitivisti in revista "Convorbiri Literare", in care tanarul istoric formuleaza reticente vis-a-vis de determinismul avansat de protagonistii pozitivismului. Nota comuna a acestei istoriografii era conferita de ideea istoriei civilizatiei care isi propune aplicarea efectelor progresului stiintei, literaturii si a artelor, a inventiilor utile, a obiceiurilor in vederea confortului poporului.

Astfel la mijlocul secolului al XIX-lea un nou curent istoriografic se afirma, prin personalitati care aderand la ideea de civilizatie formuleaza o diversitate de raspunsuri. Semnificativ in Anglia, unde se produsese de timpuriu revolutia stiintifica si industriala isi face aparitia tentativa istoricului Henrry Thomas Buckle(1821-1862) care, in spiritul ideilor lui Comte, publica Istoria civilizatiei in Anglia, Spania si Scotia proiectata in mai multe volume. Lucrarea in intentia autorului era menita sa contracareze exclusivismul istoriografiei politice si in acelasi timp sa fundamenteze o stiinta a istoriei care in mod deductiv sa arate efectele cauzelor materiale ale civilizatiei umane.

Aceste istorii ale civilizatiei contin sugestii care au avut darul sa stimuleze gandirea istorica care a produs opere rezistente cu influente asupra mersului istoriografiei. Ideea fundamentala care prezida interpretarea lui Buckle era orientata spre analiza fenomenelor singulare si a raportului dintre cauze si efecte, extinzand observatiile la un mai mare numar de fapte pentru a detasa reguli generale. El a apelat la statistica, a facut comparatii in vederea discernerii viitoarei evolutii in masura sa scruteze viitorul. El a exclus providentialismul din interpretarea istorica dar in aceeasi vreme a limitat actiunea umana printr-un determinism exagerat. Omul in istorie este potrivit acestei conceptii asemenea unui pasager al unei nave care il poarta intr-o directie determinata. Deci cursul istoriei nu este conditionat de forte spirituale, religioase sau morale, ci de forte materiale, natura, solul clima. Acesti factori se manifesta in spatiul european occidental si extraeuropean fiind de natura sa explice faptele istorice. Elementul intelectual intr-un sens naturalist antimetafizic a fost dezvoltat de William Hartpole Lecky (1838-1903) si Lesley Stephen (1832-1902) cel dintai autor al Istoriei moralei europene de la Augustus la Carol cel Mare,al doilea s-a distins prin Istoria gandirii engleze in sec al XVIII-lea in care a relevat impactul revolutiei newtoniene asupra teologiei, statornicind bazele deismului. Lesley Stephen a acordat factorilor intelectuali un loc privilegiat in cunoastere, afirmand ca stiinta si teologia nu se

pot ignora reciproc. Acesti istorici englezi au scris in atmosfera pozitivista, aplicand dezvoltarii istorice canoanele scolii comtiene.

In aceasta ambianta se manifesta un determinism social de sorginte pozitivista in Statele Unite. John William Draper (1811-1882) care a scris o Istorie a dezvoltarii intelectuale a Europei si o Istorie a conflictului dintre stiinta si religie, se inscrie in viziunea pozitivista despre istorie. Aceste lucrari sunt inspirate de rationalism si evolutionismul darwinist, care isi prelungesc influenta pana tarziu spre sfarsitul secolului al nouasprezecelea.

In Franta pozitivismul a insemnat expresia clasica prin Hyppolite Taine (1828-1893), un exponent al culturii istorice franceze, preliminat de Sainte Beuve care a aplicat principiul observatiei la studiul literaturii. Lucrarea lui, Port-Royal nu este o opera istorica propriu-zisa, fiindca pe el il intereseaza personajele si nu raportul cu Contrareforma ci cu politica lui Richelieu sau Mazarin. Lucrarile sale Eseu asupra lui Titus Livius (1856), Literatura franceza in sec. al XIX-lea, Istoria literaturii engleze (1863), Vechiul regim (1886) reprezinta, alaturi de Originile Frantei contemporane o aplicare a principiilor comtiene. Taine a manifestat o incredere absoluta in inteligenta umana dovada lucrarea Eseu asupra inteligentei. Istoria pentru el a devenit o anatomie, o mecanica prin care se poate explica cum lucrurile evolueaza. Un suflet pentru el este un mecanism asemanator plantelor, ca atare este materie pentru stiinta. In Introducere la literatura engleza incearca sa explice fenomenul literar prin analiza aspectelor de ordin material. Taine a introdus in istorie un principiu determinist, considerand ca istoria poate descoperi legi, ca in fizica sau chimie. El a disociat intre stiintele exacte si inexacte, intre cele ce se grupeaza in jurul matematicii si intre cele ce se grupeaza in jurul istoriei. Amandoua, in opinia lui, opereaza cu cantitati, primele masurabile, cele de a doua nemasurabile. Este de acord ca in stiintele omului se pot stabili constante. In acest sens sunt relevante Istoria literaturii engleze si Originile Frantei contemporane. El gandeste ca in studiul unui personaj literar trebuie descoperita facultatea dominanta prin raportare la mediu, rasa, moment. Un exemplu este referinta la spiritul englez, la caracterul imuabil al natiunilor, relevabil prin personalitati ce lucreaza in anumite conditii. De fapt, in Istoria literaturii engleze el are in vedere istoria poporului englez si a civilizatiei sale vazuta prin prisma literaturii. In Originile Frantei contemporane se refera la Revolutia franceza incercand un diagnostic al Frantei contemporane prin apelul la o metoda stiintifica de investigare. El analizeaza fenomenele urmarind dovedirea unei teze. Taine considera ca revolutia a fost precedata de rationalismul secolului al XVIII-lea, de filosofia iluminista. De fapt el adopta si transforma tezele lui Edmund Burke si ale istoricilor romantici impartasind ideea dezvoltarii organice a civilizatiei. Dispunand de o capacitate de patrundere psihologica el s-a oprit la problematica spirituala si sociala definitorii pentru posibilitatile revolutiei.

In acelasi spirit Tocqueville (1805-1859) prin Democratia in America si Vechiul Regim si revolutia a analizat fortele care au contribuit la constituirea societatii democratice cautand explicatia institutiilor in conditiile geografice, in intinderea noului stat si in initiativele individuale. Sub raportul cauzelor istorice el s-a oprit la imigratie, la organizarea sociala, la clase, la situatia diferitelor grupuri. A stabilit un raport intre starea sociala si legile politice. Apologia Americii efectuata prin accentuarea spiritului natiunii evidentiaza caracterul democratic al noului stat. In ce priveste Vechiul regim si revolutia aceasta reprezinta un studiu analitic al originilor revolutiei pe care le vede in comparatie cu vechiul regim. El a invocat in interpretarea revolutiei ideea revolutiei inainte de revolutie, afirmand ca structura vechiul regim traverseaza evenimentele revolutionare. Conceptia lui Tocqueville a fost intemeiata pe ideea de continuitate inspirata de evolutionism.

In ambianta pozitivismului se afirma Fustel de Coulages (1830-1889) un istoric atasat universitatii care a cultivat la inceputurile activitatii sale istoria antica printr-un studiu dedicat insulei Chios, urmat de o teza despre Polybios si de fundamentala lui lucrare Cetatea antica, la care s-a asociat Institutiile politice a vechii Frante si scrieri de continut teoretic. L-a avut drept model pe Guizot si Tocqueville. Fustel de Coulanges a fost un pozitivist prin excelenta, avand cultul documentului, manifestand totodata reticente vis-a-vis de filosofie afirmand ca "exista o filosofie si exista o istorie dar nu o filosofie a istoriei". Ideea o regasim la Nicolae Iorga care a manifestat rezerve in ce priveste filosofia. Fustel de Coulanges se diferentiaza de Auguste Comte in privinta legilor care guverneaza societatea, desi ajunge si el la concluzii sociologice. Preocupat de stat, societate, origini el este strain ideii de forte misterioase, metafizice, de providentialism. Metoda aplicata in cercetarea istorica nu a exclus ipoteza, dovada Cetatea antica in care a asezat la originea curentelor religioase cultul mortilor.

In ce priveste istoria institutiilor el a conferit socialului un rol in explicarea statului. La Fustel de Coulanges se poate vorbi de regalitatea documentului, cum a considerat Georges Lefebvre, prin care a contracarat tendintele de proiectie in trecut a ideilor istoricului, ceea ce explica locul detinut de eruditie in opera sa.

Un reprezentant de prim plan al pozitivismului francez a fost alaturi de Taine, Ernest Renan (1823-1892). Studiaza la seminarii teologice celebre fiind destinat intrarii intr-un ordin monastic. In aceasta ambianta se initiaza in ebraica si in istoria orientala. Opera lui de filolog si istoric s-a orientat spre studiul limbiilor si istoriei semitice. El ajunge profesor la Collège de France, desfasurand o stralucita cariera. Publica Istoria generala si sistemul comparat al limbilor semitice(1855), Originile crestinismului si Viata lui Isus, Istoria poporului lui Israel. Studiile sale reprezinta rezultatul unei cariere universitare, in calitate de profesor de limbi semitice, ebraica, caldeica si siriaca. Renan a fost mai mult decat un cercetator, iar religia nu era decat un obiect de studiu. A cercetat religia din unghiul psihologiei, convins ca acest domeniu nu este un obiect de cult ci de cercetare. El a incercat sa reconstituie trecutul integral, sa patrunda sensul evenimentelor, transformand istoria ecleziastica intr-o istorie a vietii religioase. Profesand un eclectism, un scepticism chiar, a reusit sa fie un real om de stiinta, un maestru al istoriei religiilor, ceea ce i-a asigurat un loc in istoriografia universala.

Prin istoricii pozitivisti istoriografia universala a inregistrat o experienta care a asociat cercetarii trecutului, pe de o parte un spirit stiintific, prin factorii materiali care prezideeaza la evolutia istoriei, iar pe de alta, datorita ideii de istorie a civilizatiei, o contributie la o noua abordare a fenomenului istoric. Insemnatatea pozitivismului alaturi de marxism, a fost una din experientele istoriografice care au facut posibila scoala metodica de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Chiar daca determinismul profesat a fost un element fortat ca interpretare, investigarea factorilor materiali din procesele istorice a colaborat la largirea spectrului cunoasterii istorice.

Bibliografie

1.    Barnes, H. Elemer, A History of Historical Writing, New York, 1963.

2.    Bourdé, G., Martin, H., Les écoles historiques, Paris, 1977.

3.    Breisach, E., Historiography Ancient. Medieval and Modern, Chicago, 1994.

4.    Fueter, Ed., Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914.

5.    Lefebvre, Georges, La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.

6.    Thompson, J.W., A History of Historical Writing, vol. II, 1967.

Istoriografia metodica sau triumful eruditiei

In evolutia istoriografiei universale ultima treime a secolului al XIX-lea si primele doua decenii din secolul urmator reprezinta o perioada distincta. Unul din pionierii istoriei istoriografiei in Franta, Georges Lefebvre in cursul pe care l-a profesat la Sorbona si care a devenit ulterior prin publicarea lectiilor de catre doi din elevii sai, Fernard Braudel si Albert Soboul, o carte cunoscuta sub titlul de La naissance de l'historiographie moderne, afirma cu indreptatire, ca dupa 1870 se inregistreaza fenomenul cuceririi eruditiei. Stapanirea eruditiei in campul cunoasterii istorice pe scara larga a fost determinata de metamorfozele petrecute in civilizatia mondiala, expansiunea capitalismului, integrarea unor puteri, Statele Unite si Japonia in politica internationala, afirmarea unor noi forte sociale care au produs un recul al spiritului elitar, multiplicarea ideologiilor politice si nu in ultimul rand schimbari in mentalitatea intelectuala. In acest rastimp de cateva decenii se inregistreaza o adevarata expansiune a stiintelor traditionale care sufera un proces de innoire, aparitia unor noi discipline care reprezinta tot atatea provocari pentru istoric. In acest cadru cunoasterea istorica face progrese pe orizontala si paralel pe verticala datorate descoperirilor arheologice care imbogatesc spectrul cunoasterii istorice.

Istoriografia numita metodica sau pozitivista (ultimul termen aplicat excesiv istoriografiei perioadei) nu este insa sub toate aspectele una noua, daca tinem seama de antecedentele pe care le-a reprezentat pozitivismul propriu-zis la mijlocul secolului al XIX-lea, de progresele inregistrate de cercetarea istorica prin istoricii civilizatiei de la Buckle, Lecky la Fustel de Coulanges, la care se asociaza Renan in domeniul filologiei si istoriei semitice sau Taine in literatura, istoriografie si in teoria istorica. In cadrul antecedentelor sunt de amintit progresele de ordin metodologic pe care le-a facut Leopold von Ranke in Appendixul laIstoria popoarelor romanice si germanice care a devenit un adevarat catehism al criticii istorice. De fapt, adevarul este ca un spirit erudit nu a lipsit nici in istoriografia romantica, in editarea marilor colectii de izvoare istorice, narative si documentare.

Perioada la care ne referim este totusi una distincta, daca nu in totalitatea demersurilor, una substantial noua, prin numeroase alte aspecte care au provocat o profunda schimbare in istoriografia europeana, dar si in istoriografia americana care adapteaza, la propriul spatiu noi metode si conceptii de larga audienta. Metamorfozele la care ne referim sunt insa generale in istoriografiile nationale, potrivit unui propriu specific, teoretizate in manifeste si aplicate in invatamantul istoric universitar si in general in cercetarea trecutului.

Mutatia esentiala pe care o aduce acest rastimp este de cautat in planul teoriei istorice in care istoriografia isi defineste domeniul, metodele si finalitatile la care nazuia. Noile aspiratii se desolidarizeaza de interferarea teologiei, filosofiei in avantajul unei teorii a cunoasterii istorice in care cultul pentru document devine prioritar si exprimabil programatic, aplicabil in laboratorul istoricului in acord cu hermeneutica de text.

Esentiala este insa asimilarea eruditiei istorice la scara generala si cristalizarea unor scoli istorice in cadrul istoriografiei universale in care se detaseaza directia metodica care cucereste universitatile, patrunde in seminarii care devin adevarate creuzete ale noilor cercetari. Deceniile la care ne-am referit indica un ascendent al istoriei universale in plina diversificare, spiritul de colaborare, aparitia unor colectii semnificative, cum au fost Histoire generale a lui A. Rambaud sau colectia lui L. Halphen si Ph. Sagnac Peuples et civilisation. Paralel se remarca istoriile nationale, exemplu Histoire de France a lui E. Lavisse sau colectia dirijata de Karl Lamprecht, Istoria statelor europene in care N. Iorga a scris Istoria poporului

romanesc, precedata in tara de Istoria romanilor din Dacia Traiana a lui A.D. Xenopol, la care pot sa fie asociate numeroase altele din Europa sau Statele Unite.

Scoala metodica se afirma in toate marile istoriografii europene potrivit unor proprii traditii, in Franta, Germania, Anglia, Italia sau Statele Unite etc. Daca in spatiul german scoala lui Leopold von Ranke dominata de istorism se instaleaza in universitati cu un discurs nationalist ce pledeaza pentru specificitatea spiritului german; in Franta are loc de asemenea o resurectie nationala dupa infrangerea in razboiul franco-prusac, pe fondul careia se afirma un nou program istoriografic prin aparitia publicatiei periodice, Revue Historique (1876), care face cunoscut programul noii orientari prin Manifestul lui Gabriel Monod. Prin acest manifest se organizeaza, de fapt, o noua scoala istorica care grupeaza o seama de istorici, profesori, arhivisti, bibliotecari, protestanti in marea lor majoritate, liberi cugetatori, francmasoni, evrei. Ceea ce ii unea era aderenta la spiritul critic, antiaristocratic si desolidarizarea de extremismul catolic.

Grupul de la Revue Historique se organizeaza ca o adevarata scoala in jurul lui Gabriel Monod si G. Fagniez intr-un cadru eclectic sub raport ideologic. Orientarea revistei prin continutul si programul ce o anima era indreptata impotriva istoricilor din jurul periodicului Revue des questions historiques, ce promova o conceptie elitara si aristocratica reticenta vis-a-vis de innoiri. Manifestul lui Monod isi propunea publicarea cercetarilor originale pe subiecte franceze sau de istorie generala in articole si studii, dari de seama in care se promova obiectivitatea, iar in planul atitudinii reticente vis-a-vis de ultramontanism si legitimism, de spiritul monarhic sau catolic. Mai mult, revista nazuia la a stabili o legatura intre istorici, prin infuzarea noilor metode. In esenta insa, potrivit opiniilor din Manifest, revista trebuia sa se distanteze de unilateritatea doctrinara, politica sau religioasa, socotind ca istoria poate sa fie studiata prin ea insasi, fara preocupari pentru o atitudine sau alta. Ca atare, directiva revistei admitea opinii si aprecieri divergente cu conditia ca ele sa fie bazate pe fapte si sa nu fie simple afirmatii."Revista noastra va fi (scrie Monod) o culegere de stiinte pozitive si discutii libere, dar ea se va inchide in domeniul faptelor si va ramane inchisa teoriilor politice sau filosofice". De aici unitatea de ton si de caracter, de simpatie respectuoasa, dar independenta, fara sa se transpuna in locul oamenilor de odinioara sau sa judece faptele in afara mediului in care s-au produs. Deci istoria propusa nu trebuie sa aiba alt scop si sfarsit decat profitul rezultat din adevar, lucrand de o maniera sincera si sigura pentru grandoarea patriei si in acelasi timp in sensul progresului uman. Spiritul revistei era universitar, academic in avantajul unei cunoasteri rationale. "Istoria este cunoasterea rationala a faptelor". Nici un mister, nici o transcendenta, nici un miracol, fara recurgere la revelatie si providenta.

Gabriel Monod face o vasta incursiune in istoria spiritului critic al istoriografiei franceze evidentiind ca inainte de normele stabilite de Ranke, in secolului al XVI-lea francez a functionat un spirit critic care a stat la baza eruditiei individuale si colective. El a evocat cu acest prilej institutiile creatoare de istorie, École de Chartes, École pratique des Hautes Études, Societatea istorica a Frantei si alte societati savante risipite in departamentele franceze. Cu acest prilej face elogiul scolii germane cu realizarile ei socotind ca istoriografia franceza se afla intr-o perioada de pregatire prin programele existente, de elaborarea a metodelor, astfel considera justificata chemarea la inregimentare in sfera acelorasi intentii si scopuri. Se dorea publicarea cercetarilor originale potrivit normelor stiintifice riguroase in masura sa imbogateasca stiinta istoriei. Deci, unitate metodologica, soliditatea stiintifica si colaborarea la opera intregului prin coordonare. Indemnul era orientat spre cercetarea arhivelor furnizoare de fapte in vederea reconstituirii trecutului, cu un cuvant o opera de cercetare dar si de organizare a profesiei.

Ca orientare ideologica gruparea era democratica, dovada interpretarea Revolutiei franceze, mitul fondator al celei de a treia republici potrivit caruia istoria Frantei trebuia sa fie vazuta in continuitatea si solidaritatea ei cu generatiile anterioare. "Studiul trecutului Frantei este o sarcina primordiala prin care noi putem sa redam tarii noastre unitatea si forta morala" . Se urmarea sa se redea tarii, dupa infrangerea suferita, constiinta de sine prin cunoasterea aprofundata a istoriei.

Ideea organizarii cercetarii potrivit unor principii critice se reflecta in manualul lui Langlois si Seignobos, Introducere in studiile istorice in care se stabileau regulile aplicabile cercetarilor istorice. Ei se declara impotriva filosofiei lui Bossuet, Hegel, Comte sau a istoriei ca literatura a lui Michelet. Potrivit conceptiei profesate istoria se dorea empirica, consacrandu-se cercetarii faptelor si determinarii lor asa cum erau descoperite in special in documentele scrise. A doua cerinta era aceea de a critica, aceasta fiind misiunea de fapt a istoricului. Ca atare istoria este o metoda ce ajuta la extragerea faptelor din documente in vederea determinarii relatiilor dintre ele, ceea ce este o procedura euristica. In opinia Introducerii critica externa este de eruditie, de procedura, critica interna (hermeneutica) era dedicata dezvaluirii continutului documentului. In esenta analiza documentelor si critica pozitiva de interpretare erau destinate relevarii continutului, analizei conditiilor in care documentele se produc, la care se asociase critica negativa necesara pentru a controla ceea ce spune autorul. De aici a rezultat recursul la lingvistica, la semnificatia notiunilor care variaza potrivit epocilor.

Una din obligatiile istoricului este si interogatia asupra acelora care produc documentele. In sfarsit urmeaza operatia sintetica, compararea documentelor pentru a stabili factorul particular. In acest sens se solicita regruparea faptelor izolate intr-un cadru general si raportarile la conditiile naturale. Astfel aprecierea prin deductie si analogie era recomandabila pentru a stabili legaturile dintre fapte si astfel pe aceasta cale sa se poata completa lacunele documentatiei. Scoala metodica recomanda alegerea evenimentelor si a faptelor din masa documentelor. Se venerau generalizarile si recursul la interpretare fara a avea iluzia de a patrunde in misterul originii societatilor, deci scoala metodica nu risca cu orice pret concluziile. Generalizarile impun, in opinia autorilor manualului, o complexitate de operatii, instaurarea unei diviziuni a muncii in interiorul ansamblului disciplinar, apelul la experti, la virtutile profesionistilor pentru a lamuri punctele obscure in vederea unei imagini provenite din examinarea grupelor de fapte.

Istoria metodica presupune si existenta unei probleme de psihologie atata vreme cat in faza initiala a cercetarii se implica chestionarea sinceritatii si autoritatea marturiilor care transmit imaginea formata. In faza explicativa istoricul urmeaza sa tina seama de faptul ca istoria este tesuta din fapte umane motivate de fenomene psihologice. Asadar personalitatea umana apare ca ultima ratio a evidentei istorice, care releva ca istoria empirica devine un atomism psihologic. De observat ca scoala metodica nu repudiaza starile colective, dar le reduce la acte individuale luate drept model ca actiuni ale unei reuniuni de indivizi. In conceptia scolii metodice suverane sunt insa faptele individuale, personalitatile care accentueaza evenimentialul, supraestimarea lui.

Scoala metodica a profesat in esenta un determinism, o atitudine cauzala, pe care o reduce insa la precedente, fapt ce accentueaza rolul cronologiei si insemnatatea ei. Aceasta suveranitate a cronologiei rezulta din expunerile consacrate istoriei Frantei a lui E. Lavisse. Conceputa de la epoca galo-romana la revolutie care respecta stricta ordine cronologica intr-o tratare in care criteriul esential era personalitatea, succesiunea regilor, chiar daca tratarea avea in vedere tabloul geografic al Frantei sau unele fenomene ca Reforma sau Fronda, dar si acestea corelate de personalitati. Asa cum s-a remarcat istoria lui Lavisse este istoria statului

natiune sub semnul regalitatii sau altor personalitati care au ilustrat o epoca. Istoria este in esenta evenimentiala, o istorie batalie, care surclasa faptele de natura economica sau sociala dar si acestea vazute din punctul de vedere al personalitatilor dirigente, Ludovic al XIV-lea sau Colbert. Atat istoria Frantei de pana la Revolutie, cat si istoria Frantei contemporane de la revolutie la pacea din 1919 s-au realizat prin apelul la specialisti in problemele tratate, ceea ce corespundea programului.

Scoala metodica franceza a acordat o atentie institutiilor difuzoare a istoriei incercand pe canalele invatamantului sa infaptuiasca o educatie nationala in spiritul ideealurilor celei de a Treia Republici. Beneficiind de pozitia ministeriala a lui Ernest Lavisse, prin intermediul manualelor, se incerca educatia tinerei generatii si in general a mediului rural francez in spiritul ideealurilor patriotice. Manualul lui Lavisse, numit Micul Lavisse servea unui ideeal national si liberal intr-o societate pentru care valorile trecutului nu cunoscusera o receptare substantiala intr-o perioada anterioara. Ideea unei Frante eterne, rezultat al unei evolutii de durata, trebuia sa incoroneze statul natiune. Pe prim plan era insa si ideea republicana in spiritul ideealurilor revolutiei democratice care acum cunosc, in raport cu nivelele de cultura, o receptare de proportii. Ideealul national se impletea cu spiritul patriotic care devine un apanaj al istoriei ce castiga sensurile unei adevarate pedagogii nationale. Aceasta idee militanta isi asocia si clare optiuni coloniale in serviciul unei expansiuni civilizatoare in opinia guvernantilor.

Situarea istoriografiei la nivelul unei politici de stat a redus prin angajare cerintele obiectivitatii propuse de Manifestul lui Monod. Ideile acestuia insa si-au avut rolul in evolutia istoriografiei franceze influentand si alte istoriografii europene. La scurta vreme dupa aparitia Manifestului si vis-a-vis de practica scolii metodice se ivesc reactii dinspre legatul pozitivit care propune o revenire la modelul formulat de parintele sociologiei. L. Bourdeau in Istorie si istorici; eseu critic asupra istoriei considerata ca stiinta pozitiva (1888) reactualizeaza viziunea acesteia indemnand la urmarea modelului sociologiei si in consecinta la largirea sferei cercetarilor spre societate in toate dimensiunile ei. Situandu-se de fapt in sens contrar ideealului Manifestului lui Monod, noua tentativa anunta reactia care va afirma noile tentative ale secolului XX prin Henri Berr si scoala Analelor.