ISPITA · toare și confuze, în timp ce urmele pașilor lui Dumnezeu sunt apăsate, dar căile Lui rămân necunoscute pentru mulți. În mod particular, oamenii, și chiar creștinii,

ISPITA

I S P I T A NATURA • MANIFESTAREA • PREVENIREA

J O H N O W E N

ISPITA. NATURA, MANIFESTAREA ȘI PREVENIREA EI

John Owen

© 2019 Asociația MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permi-siunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor.

Publicat în original sub titlul Temptation: the nature and power of it. The dan-ger of entering into it. And the means of preventing that danger. With a resolu-tion of different cases relating to it (1658). Pentru ediția din limba română s-a folosit manuscrisul editat de William Goold, publicat de American Tract Soci-ety în 1825.

Traducerea, editarea, design copertă și interior și tehnoredactare: MAGNA GRATIA. Asociația MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi traduce și/sau publică.

Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible Society (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) 1924, 2016. Folosit cu permisiune.

Referințele biblice notate cu GBVN sunt preluate din Biblia GBV, ediția 2001. Copyright 2001 GBV. Folosit cu permisiune. Toate drepturile rezervate.

RESPECTAȚI DREPTURILE DE AUTOR!

Este interzis în mod expres:

imprimarea a mai mult de 3 ex. pentru uz personal, a mai mult de 10 ex. din maxim 5 publicații diferite pentru prieteni și rude;

imprimarea profesională (la tipografie, indiferent dacă produsul este comercializat sau nu);

stocarea fișierelor oricărei cărți pe bloguri, pagini de internet, portaluri sau transmiterea pe cale electronică, altfel decât a link-urilor către website-ul MAGNA GRATIA.

copierea și republicarea a peste 250 de semne/publicație pe alte portaluri, pagini de internet, bloguri, în publicații tipărite sau în predici, prezentări, conferințe etc.

Citiți politica de copyright completă la adresa: magnagratia.org/copy-right.html

Asociația MAGNA GRATIA

Str. Liliacului nr.26,

Dascălu-Ilfov 077075

Email: [email protected]

Internet: www.magnagratia.org

CUPRINS

Cuvânt înainte 7

Prefață 11

Capitolul 1. Temelia subiectului 15

Capitolul 2. Căderea în ispită 29

Capitolul 3. Învățăturile Mântuitorului nostru cu privire la

ispită 41

Capitolul 4. Cum poți ști că ai căzut în ispită 81

Capitolul 5. „Vegheați și rugați-vă” 93

Capitolul 6. Când ispitirea este iminentă 105

Capitolul 7. Păzește-ți inima 117

Capitolul 8. Cum să păzești cuvântul răbdării lui Hristos

133

Capitolul 9. Îndemnuri de final 165

Despre MAGNA GRATIA

7

CUVÂNT ÎNAINTE

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu

de ceasul încercării [ispitei], care are să vină peste lumea

întreagă, ca să îi încerce pe locuitorii pământului” (Apo-

calipsa 3:10)

Acest scurt tratat al lui Owen pe tema ispitei a fost pu-

blicat pentru prima dată în 1658. Inițial, Owen a dorit să îl

publice la cererea insistentă a unor prieteni. Este posibil

chiar ca acești prieteni să fi auzit esența acestei cărți prin

predicile autorului, și, după expresia folosită în îndemnul de

încheiere, se pare că ele au fost rostite la Oxford.

Motivele pe care autorul le-a avut pentru a trimite la

tipar această lucrare sunt sugerate de unele aluzii legate de

circumstanțele vremii, la care face referire atât în prefață,

cât și în tratatul în sine.

Ochiul vigilent al autorului detectase anumite efecte

negative ale succesului mișcării evanghelice din acea vreme.

Frica de un vrăjmaș comun îi ținuse anterior uniți în per-

spectivele și lucrările lor, făcându-i să depindă de adevărata

8 ISPITA | JOHN OWEN

sursă a întregii puteri și nădejdi. Acum, însă, mișcarea se cu-

fundase în lupte și dezbinări, care pavaseră calea către res-

taurarea monarhiei.

Owen vorbește despre „o decădere vizibilă de la prin-

cipiile Reformei”, care cuprindea tot mai mult din creștinis-

mul oficial în aceste națiuni. În limbajul lui se regăsește un

ton de indignare și totuși de credincioșie, atunci când tra-

tează subiectul acestei decăderi în tratatul său:

„Cine și-ar fi închipuit că primii coloniști, ai căror urmași

sunt acum în putere și plăcuți tuturor oamenilor, ar fi că-

zut atât de jos, mai ales dacă ne gândim că erau cândva o

colonie de puritani, care locuiau în general „pe văi”, în

locuri joase, așa cum spune profetul despre cetatea lui

Dumnezeu, dar au ajuns azi pe vârfurile munților pe care

îi stăpânesc, însă trăind după obiceiurile băștinașilor? Nu

putem decât să ne minunăm cât de repede au uitat aceștia

obiceiurile, manierele, căile de viață și umblarea strămo-

șilor lor, și că, încetul cu încetul, au intrat în matrița ace-

lora din țara pe care au ocupat-o”.

Se poate ca Owen să se fi temut de problema dezbină-

rilor care prevalau în societate și să fi anticipat trezirea unui

sistem intolerant, în cadrul căruia patriotismul Parlamentu-

lui și geniul militar al lui Cromwell să apună. El și-a publicat

cartea de față fiind cel mai probabil sub impresia că a sosit

ceasul ispitei și că cea mai bună modalitate de a ne asigura

de continuarea viețuirii după principii religioase sănătoase

era creșterea în evlavie personală.

CUVÂNT ÎNAINTE 9

Oricare ar fi fost motivele care l-au stimulat la pregă-

tirea acestei cărți, trebuie să observăm că întreaga lucrare,

cu excepția câtorva paragrafe, pare să fi fost scrisă cu un

scop clar, având în vedere poporul lui Dumnezeu din orice

epocă. Nu am citit nicio altă lucrare în cadrul căreia autorul

să fie mai atent în a face o judecată sănătoasă și echilibrată.

El evită orice fel de speculații sau cercetări în legătură cu lu-

crarea misterioasă a celui rău, lucru pe care-l putem vedea

la mulți dintre autorii care au scris pe aceeași temă. Autorul

este mult prea preocupat ca aceia care îi vor citi lucrarea să

fie feriți de vicleșugurile celui rău, să își însușească forța

avertismentelor și a îndemnurilor sale fără a face speculații

ingenioase sau fără a-și însuși lucruri irelevante. Preocupa-

rea profundă a lui Owen pentru bunăstarea spirituală a citi-

torilor lui se dovedește nu doar prin apelurile calde care în-

trețes explicațiile sale, ci și prin grija răbdătoare cu care își

îndreaptă atenția către cercetarea inimii. El nu lasă niciun

colțișor al acesteia neverificat. Pentru acela care citește

această carte având atitudinea cu care autorul a scris-o – pur

și simplu ca să își cerceteze propria inima, să cunoască ce

este ispita și să se păzească pe deplin împotriva ei – efectul

este cu mult dincolo de ceea ce ar putea produce simpla artă

retorică sau simplul joc de cuvinte.

Plecând de la îndemnul Cuvântului lui Dumnezeu din

Matei 26:41, Owen analizează pe rând trei elemente defini-

torii legate de acest subiect – ispita, mijloacele prin care ea


își face loc în inimă și iese învingătoare și modalitățile de

prevenire a acțiunii ispitei. Majoritatea acestei cărți se în-

dreaptă în esență către ultimul aspect – mijloacele de preve-

nire. Aceasta se concentrează, în acest sens, pe cercetare,

pentru a vedea care sunt acele dovezi prin care omul poate

cunoaște faptul că a căzut în ispită, pe sfaturile necesare pen-

tru a preveni această situație și pe circumstanțele când ispita

poate fi identificată de timpuriu. Discuția pe acest ultim as-

pect se îndreptă foarte mult către o ilustrare a responsabili-

tății creștine de a veghea, iar cartea se încheie cu un îndemn

general de a ne achita de această îndatorire. Anumite repe-

tiții care își fac loc în text, modalitatea de aranjare a lui și

spațiul disproporționat alocat anumitor părți din subiect,

care sunt explicate cu mai multe detalii, probabil datorită

circumstanțelor în care au fost scrise aceste lucruri, ne duc

din nou cu gândul la faptul că este posibil ca acest tratat să

fi fost rezultatul prelucrării unei serii de predici.

William Goold

11

PREFAȚĂ

Dragă cititorule creștin,

Dacă ești conștient câtuși de puțin de vremurile în care

trăim, atunci se poate să fi observat existența multor ispite

puternice cu care se confruntă toți cei care Îl cunosc pe Dom-

nul și care mărturisesc Numele Lui, ispite la care sunt expuși

în mod repetat. Succesul pe care aceste ispite l-au avut asu-

pra lor, ocara de nedescris adusă Evangheliei și rănile și ru-

ina cauzate numeroaselor suflete sunt copleșitoare!

În acest context, presupun că nu ai nevoie de alte mo-

tive care să te convingă de necesitatea publicării avertismen-

telor și a sfaturilor care urmează. Ele sunt gândite ca un an-

tidot în fața acestor vremuri, și sper că îți vor fi de folos. Le

spun aceste lucruri îndeosebi celor care gândesc că trebuie

să facem o astfel de cercetare și că este nevoie să le prezint

oamenilor aceste meditații, căci mulți sunt aceia care pretind

că ei cred în Hristos, care ar trebui să umble în sfințenie per-

sonală și să adere constant la tot ceea ce este prețios în

această relație cu Hristos. Nu am ezitat să mă îndrept către

subiectul acestei cărți, și am făcut acest lucru din următorul

motiv: ceea ce am văzut în această lume în felul în care ea


funcționează, alături de încercările care însoțesc felul ei de a

trăi, au fost lucruri care au dat greutate observațiilor mele

cu privire la căile și umblarea oamenilor, lăsând o impresie

certă în gândurile mele asupra puterii și a pericolului ispite-

lor. De aceea, m-am simțit nevoit să lansez un apel serios

către noi toți de a ne păzi, în lumina faptului că am descope-

rit unele dintre modalitățile și mijloacele cele mai puternice

care izvorăsc din puterea ispitelor prezente – în manifesta-

rea lor de început, în creșterea către apogeu și în felul în care

ele sfârșesc, în felul în care se ridică și cad, în umblare și în

vorbire, în întuneric și lumină.

Dacă te afli printre cei care nu observă astfel de lucruri

sau cărora nu le pasă de ele, este evident că n-ai nicio idee

despre puterea și pericolele ispitelor în umblarea și mărturia

ta. De asemenea, nici nu ai observat puterea acestora în alții.

N-ai avut discernământul de a observa tăria lor în aceste vre-

muri, când toate lucrurile par să fie pe dos. Ești dintre cei care

nu s-au necăjit și nici n-au fost în vreun fel tulburați de suc-

cesul trist pe care aceste ispite l-au avut printre creștini. Să

presupunem că îți imaginezi că toate lucrurile stau bine, atât

în interior cât și în afară, și că situația ar fi fost chiar mai bună

dacă ai fi putut obține o împlinire mai mare a unora dintre

dorințele tale în plăcerile și avantajele lumii. Vreau să știi că

nu scriu pentru tine și nici nu te consider un cititor potrivit

sau un judecător adecvat al lucrurilor care urmează. Chesti-

uni de acest fel au legătură cu preocuparea publică pentru

PREFAȚĂ 13

problemele care afectează întreaga națiune. Ele pot fi uimi-

toare și confuze, în timp ce urmele pașilor lui Dumnezeu sunt

apăsate, dar căile Lui rămân necunoscute pentru mulți. În

mod particular, oamenii, și chiar creștinii, se confruntă deo-

potrivă cu necazuri fără egal, și cu vremuri ciudate de pros-

peritate. Un duh de erezie, lenevie și amăgire cutreieră țara

cu atâta forță și putere, încât pare să fi primit o poruncă de a

merge înainte și de a prospera. Putem vedea dezbinări, certuri

și competiție, lucruri care produc rezultate rele precum mânie

și răzbunare, rele întâlnite, din nefericire, chiar și printre

frați. Rezultatele disperate și produsele ispitelor care îi cople-

șesc pe oameni se văd zilnic în apostazia parțială sau totală,

în declinul dragostei și în slăbiciunea credinței. Vremurile

noastre sunt pline de exemple înfricoșate de apostazie, lucruri

pe care epocile anterioare nu le-au cunoscut. Există un declin

vizibil al reformei în cei care îndrăznesc chiar să pretindă că

sunt creștini printre popoarele străine, atât în ce privește sfin-

țenia personală cât și în zelul pentru interesele lui Hristos.

Haideți să înțelegem că peste această lume a sosit un

„ceas al încercării... ca să îi încerce pe locuitorii pământului”

(Apocalipsa 3:10). Cei care nu pot conștientiza acest lucru

sunt fie captivați de puterea vreunei pofte înfricoșate, a co-

rupției sau a ispitei, sau sunt orbi cu totul și nu știu nimic

din ceea ce înseamnă să Îi slujească lui Dumnezeu în mijlocul

lumii. În acest moment, unor astfel de persoane nu am nimic

să le spun. Există alții care discern la modul general aceste


lucruri, și care cred că plaga a început să se manifeste. Îmi

doresc ca aceștia să se trezească tot mai mult și să privească

în jurul lor, astfel ca infecția să nu se apropie pe nesimțite!

Nu le-aș dori să se trezească copleșiți pe neștiute de vreuna

dintre aceste ispite, care, în zilele noastre, pândesc în plină

lumină sau umblă în întuneric (Psalmii 91:10)1. Avertismen-

tele de față sunt îndreptate către astfel de oameni.

Cartea de față este scrisă pentru cei care plâng în se-

cret din cauza tuturor stricăciunilor care se găsesc în cei ce

mărturisesc Evanghelia. Ea este scrisă pentru cei ce se află

sub comanda Căpeteniei mântuirii lor, luptând și împotri-

vindu-se puterii ispitelor, indiferent de sursa acestora. Fie ca

Marele nostru Preot milostiv și îndurător, care a suferit și a

fost ispitit deopotrivă (Evrei 4:15)2, și care, în consecință,

este plin de compasiune pentru neputințele noastre, să înso-

țească această neînsemnată inițiativă cu proviziile adecvate

ale Duhului și îndurării Lui pentru cei care citesc aceste rân-

duri! Fie ca această carte să fie utilă slujitorilor Lui și să-și

atingă țelul pentru care a fost gândită! Aceste rugăciuni vin

din partea unuia care a primit o mână de sămânță din viste-

ria și comoara lui Dumnezeu.

John Owen

1 Psalmii 91:10 – „de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău”. 2 Evrei 4:15 – „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”.

15

1 TEMELIA SUBIECTULUI

„Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită” (Matei

26:41)

Capitolul de față constituie temelia întregului meu dis-

curs, și cuprinde următoarele aspecte: circumstanța în care

au fost lăsate cuvintele din versetul cheie al capitolului, lu-

crurile avute în vedere în special de către acestea, semnifi-

cația generală a lor, natura generală a ispitei, felul ei de a se

manifesta, atât activ cât și pasiv, modalitatea în care Dum-

nezeu îi testează pe oameni și scopurile Lui în acest sens,

acțiunile ispitei și, în final, natura autentică a ispitei.

„Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită” (Matei

26:41).

Cu mici diferențe, aceste cuvinte ale Mântuitorului

nostru sunt conținute în trei dintre Evanghelii. Matei și

Marcu le-au lăsat scrise așa cum le citiți mai sus, în timp ce

Luca le redă în felul următor: „Sculați-vă și rugați-vă, ca să

nu cădeți în ispită” (Luca 22:46). Esența avertismentului


este aceasta: „Ridicați-vă, vegheați și rugați-vă, ca să nu că-

deți în ispită”.

Solomon ne vorbește despre cei care „vor fi ca un om

culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vârful unui ca-

targ” (Proverbe 23:34), oameni care se simt siguri pe ei în

mijlocul furtunii, chiar dacă îi pândește pierzarea. Dacă vre-

odată s-a aflat vreun suflet sărman pe vârful catargului în

mijlocul mării, ucenicii au fost într-o astfel de circumstanță

când Mântuitorul s-a aflat în Grădina Ghetsimani. Învățăto-

rul lor, aflat la scurtă distanță de ei, aducea „rugăciuni și ce-

reri cu strigăte mari și cu lacrimi” (Evrei 5:7), luând în mâna

Lui și începând să guste din acea cupă plină de blestem și

mânie din cauza păcatelor lor. Autoritățile evreiești, înar-

mate spre uciderea Lui, se apropiau tot mai mult de ei. Cu

puțin timp înainte, Mântuitorul nostru îi informase de faptul

că în chiar acea noapte El avea să fie trădat și dat în mâna

acestora pentru a fi omorât. Ucenicii observaseră că El înce-

puse să se „întristeze și să se mâhnească foarte tare” (Matei

26:37); El le spusese clar chiar că „sufletul Lui era cuprins

de o întristare de moarte” (v. 38) și, de aceea, i-a îndemnat

să aștepte și să vegheze alături de El, acum, când era pe

punctul de a muri pentru ei.

În această circumstanță, El i-a lăsat pentru scurtă

vreme ca pe unii care își pierduseră toată dragostea față de

El și toată grija pentru propriile suflete. În consecință, ei au

adormit repede! Până și cei mai buni dintre sfinți, dacă sunt

CAPITOLUL 1. TEMELIA SUBIECTULUI 17

lăsați la latitudinea puterii lor, vor dovedi rapid că nu ră-

mâne nimic de ei.

Sub presiunea ispitei, toată puterea noastră devine

slăbiciune, și întreaga noastră înțelepciune se transformă în

nebunie. Petru a fost unul dintre ei, unul care, cu puțin timp

înainte, afirmase cu atâta încredere în sine că, chiar dacă toți

oamenii Îl vor abandona pe Domnul, el nu va face acest lucru

cu niciun chip. Mântuitorul nostru l-a înfruntat mai târziu

pe Petru atunci când i-a spus: „Ce, un ceas n-ați putut să ve-

gheați împreună cu Mine!” (v. 40), ca și cum i-ar fi spus, „Nu

ești tu acela, Petru, care te lăudai cu hotărârea ta de a nu Mă

abandona niciodată? Este oare posibil să îți împlinești hotă-

rârea, când nici nu ai putut veghea alături de Mine un singur

ceas? În felul acesta vrei tu să mori pentru Mine, să mori

când Eu sunt gata să mor pentru tine?” Este cu adevărat un

lucru uimitor să ne uităm la faptul că Petru a făcut o promi-

siune atât de solemnă, și totuși la scurtă vreme a fost atât de

nepăsător și neputincios.

Și descoperim rădăcina aceleiași trădări care rămâne

și lucrează în inimile noastre, și vedem ce roade aduce ea în

fiecare zi. Până și cea mai nobilă dintre promisiunile noastre

de a asculta de Dumnezeu ajunge în curând să sfârșească

într-o neglijență deplorabilă: „Știu, în adevăr, că nimic bun

nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru

că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l

fac” (Romani 7:18).


Întrucât se afla în această stare, Mântuitorul nostru i-

a avertizat cu privire la starea lor, cu privire la slăbiciunea și

pericolul în care se aflau, și îi îndeamnă să prevină pierzarea

care îi pândea îndeaproape, folosind următoarele cuvinte:

„Sculați-vă, vegheați și rugați-vă”.

Nu mă voi ocupa de sensul specific pe care Mântuitorul

nostru îl avea în vedere atunci când a lansat acest avertis-

ment față de cei ce erau prezenți alături de El – anume marea

ispită care venea asupra lor datorită caracterului scandalos

al Crucii.

Mă voi îndrepta însă către cuvintele acestea ca unele

care conțin un îndemn general adresat tuturor ucenicilor lui

Hristos, cei care Îl vor urma în toate generațiile.

Există trei lucruri pe care trebuie să le observăm în

aceste cuvinte:

A. Lucrul rău față de care au fost avertizați – ispita.

B. Modalitatea în care aceștia pot fi copleșiți de ea –

prin a cădea sau intra în ispită.

C. Modalitatea de prevenire a căderii în ispită – prin

veghere și rugăciune.

Nu am în intenție să intru în prea multe detalii legate de

natura ispitelor, ci mă voi concentra pe caracterul lor pericu-

los. Voi vorbi de asemenea despre felul în care putem să pre-

venim acest pericol. Totuși, pentru a vă oferi câteva informații


legate de pericolele ispitei, aș vrea să spun câteva cuvinte le-

gate de natura generală a ispitei.

DUMNEZEU NU ISPITEȘTE, CI TESTEAZĂ

În primul rând, aș vrea să las deoparte pentru foarte

scurt timp natura ispitei și a ispitirii. Vom încerca un expe-

riment, și vă îndemn să vă gândiți la un vas care este stră-

puns, pentru ca lichidul din interiorul lui să curgă în afară.

Oamenii cred că Dumnezeu îi ispitește uneori, dar noi înșine

avem porunca și responsabilitatea de a ne testa pe noi înșine,

cu sensul de a ne cerceta, și să ne rugăm ca Dumnezeu să

facă același lucru cu noi. O astfel de „ispitire” este ca un cuțit

care taie carnea unui om. Un astfel de cuțit poate să consti-

tuie hrana sau otrava, sănătatea sau distrugerea acelui om.

În al doilea rând, ispita are o natură specială, atâta

vreme cât ea țintește orice fel de rău, și oamenii cred despre

ea că este fie activă, conducând și îndemnând la rău, fie pa-

sivă, întrucât este rea în ea însăși, și aduce cu ea suferință.

Ispita este descrisă ca o încercare (Iacov 1:2), întrucât, în acel

sens, noi suntem chemați să considerăm „ca o mare bucurie

când trecem prin felurite încercări”. În celălalt sens, suntem

chemați să nu cădem în ispită.

Dacă ne uităm din nou la caracterul ei activ, vedem că

ea îi dă ispititorului un scop prin care el ispitește, conducând

la rău. De aceea, este scris că Dumnezeu „nu ispitește pe ni-

meni” adică să ispitească la a păcătui (Iacov 1:13). Natura și


scopul general al ispitei este testarea sau încercarea. În felul

acesta, „Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam” (Geneza

22:1). Tot așa, Dumnezeu îi testează sau încearcă pe prorocii

falși (Deuteronom 13:3)3.

Acum, în ceea ce privește testarea de către Dumnezeu

a oamenilor, trebuie luate în considerare două lucruri: în

primul rând, motivul pentru care El procedează astfel, și, în

al doilea rând, modalitatea în care El face aceasta.

În primul rând, motivul pentru care El face această tes-

tare a oamenilor ține de două scopuri, după cum urmează:

(1) Dumnezeu îl încearcă pe om pentru a-i descoperi ce

se găsește în el – și pentru a descoperi fie lucrarea harului

Său, fie starea de corupție morală a omului. Harul și corupția

morală își au locul în profunzimea inimii. Oamenii se amă-

gesc singuri în căutarea lor după una sau cealaltă. Atunci

când cercetăm sufletul pentru a vedea dacă există har în el,

vom descoperi corupție. Când cercetăm după corupție, harul

va ieși la iveală. Acesta este felul în care sufletul este păstrat

într-o stare de incertitudine și motivul pentru care noi

eșuăm în încercările noastre. Dumnezeu se apropie de sufle-

tele noastre cu un instrument de măsură care atinge stră-

fundul inimilor noastre. El introduce instrumentul acesta al

testării în inimă, în cele mai adânci cotloane ale sufletului,

3 Deuteronom 13:3 – „să n-asculți cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul,

Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să știe dacă Îl iubiți pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră și din tot sufletul vostru”.


permițându-i omului să vadă ce se găsește în el și să observe

din ce material este făcut. În felul acesta l-a testat El pe

Avraam, pentru a-i arăta credința lui. Avraam nu știa mai

nimic de credință, mă refer la puterea și vigoarea credinței

sale, până în clipa când Dumnezeu a scos-o la iveală printr-

o încercare foarte mare. Când Dumnezeu spune că Avraam

a fost conștient de credința lui, El a fost cel care l-a făcut

capabil să o vadă. El l-a testat în mod asemănător și pe Eze-

chia pentru a-i descoperi mândria. Dumnezeu l-a testat pen-

tru a-l face capabil să-și vadă inima, care era tentată să se

mândrească, lucru pe care l-a făcut până ce Dumnezeu l-a

testat, lăsându-l să-și vadă murdăria și vărsând-o înaintea

feței lui. Rezultatul unor astfel de descoperiri făcute sfinților,

cu mulțumire, smerenie și în prețuirea experiențelor noas-

tre, este unul pe care nu îl voi trata aici.

(2) Mai apoi, Dumnezeu folosește testarea și încerca-

rea pentru a Se descoperi omului: în primul rând, pe calea

harului preventiv. Oamenii vor vedea că doar Dumnezeu

este Cel care îi păzește de toate păcatele. Până la momentul

când suntem ispitiți, noi credem că putem trăi prin puterile

noastre. Noi spunem adeseori, „chiar dacă toți oamenii se

vor abate de la cale, noi nu vom face asta”. Totuși, când vine

încercarea, descoperim foarte repede ce anume ne ține am-

bițiile atât de sus, și vedem dacă putem rămâne în picioare

sau cădem. Așa a fost situația lui Abimelec – Eu „n-am îngă-

duit să te atingi de ea” (Geneza 20:6). În al doilea rând, El se


descoperă înaintea noastră pe calea harului înnoitor. El i-a

permis ispitei să își continue acțiunea în viața lui Pavel pen-

tru a Se descoperi față de el în suficiența harului Său înnoitor

(2 Corinteni 12:9)4. Câtă vreme ispita nu ne arată cât de slabi

suntem, nu cunoaștem puterea și tăria pe care Dumnezeu le

trimite în ajutorul nostru, altfel spus suficiența harului Său.

Puterea unui antidot se vede atunci când ai consumat otravă.

Utilitatea unui medicament este descoperită doar când ești

bolnav. Nu putem cunoaște niciodată puterea harului până

n-am cunoscut puterea ispitei. De aceea, trebuie să fim tes-

tați pentru a fi făcuți conștienți de păstrarea noastră de către

Dumnezeu. Dumnezeu are multe alte scopuri bune și milos-

tive pe care le împlinește pentru sfinții Lui chiar în încercă-

rile și ispitele lor. Din nefericire, acesta este un subiect în

care nu putem pătrunde acum.

Haideți să ne îndreptăm privirile către modalitățile

prin care Dumnezeu cercetează inima și o testează.

(1) Dumnezeu le cere oamenilor să împlinească niște

îndatoriri foarte înalte, unele pe care ei nici nu le percep ca

fiind prea înalte pentru puterile lor. În felul acesta l-a testat

El pe Avraam, chemându-l să-și jertfească propriul fiu – un

lucru contrar rațiunii, dur în natura lui și aducător de sufe-

rință și amărăciune, din orice unghi l-am analiza. Mulți oa-

meni nu știu ce se găsește în ei sau mai degrabă ce le este

4 2 Corinteni 12:9 – „Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită”.


pregătit până în clipa când li se cere să facă ceva ce stă total-

mente dincolo de puterile lor. Responsabilitățile pe care

Dumnezeu ni le dă și testele credinței pe care le permite, in-

clusiv prin ispite, nu sunt proporționale cu puterea noastră

naturală, ci cu ajutorul și biruința care ne sunt disponibile în

Hristos. Deși noi suntem chemați să facem cele mai mari

eforturi, trebuie să știm că nu avem abilitatea de a împlini

nici măcar cea mai neînsemnată dintre îndatoririle noastre.

Aceasta este legea harului. Totuși, când vreo îndatorire care

ne este cerută este extraordinară, paradoxul este că nici mă-

car nu avem ochi să vedem acest adevăr. Atunci când punem

asupra noastră jugul lui Hristos, intrăm într-o perioadă de

încercare sau testare.

(2) Dumnezeu îi testează uneori pe oameni aducând

sau permițând suferințe mari în viețile lor. Și cât de mulți au

fost aceia care au descoperit pe neașteptate puterea de a

muri pe rug sau de a îndura tortura pentru Hristos! Totuși,

chemarea lor la o astfel de experiență a umblării cu Hristos

a constituit o încercare. Petru ne spune că acesta este unul

dintre motivele pentru care suntem confruntați cu ispite

mari (1 Petru 1:6-7)5. Ispitele noastre izvorăsc uneori din „în-

cercarea de foc”, însă țelul lor final este testarea credinței

noastre.

5 1 Petru 1:6-7 – „În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult

mai scumpă decât aurul care piere şi care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”.


(3) Dumnezeu îi mai testează pe oameni și prin acțiu-

nile providenței Sale (permisive), pe care aceștia le folosesc,

din nefericire, ca pe niște ocazii deosebite de a păcătui. Un

astfel de caz este menționat în Deuteronom 13:1-4:

„Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător

de vise care-ți va vesti un semn sau o minune, și se va

împlini semnul sau minunea aceea de care ți-a vorbit el

zicând: ‚Haidem după alți dumnezei’, - dumnezei pe care

tu nu-i cunoști, - ‚și să le slujim’! să n-asculți cuvintele

acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumne-

zeul vostru, vă pune la încercare ca să știe dacă Îl iubiți

pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră și

din tot sufletul vostru. Voi să mergeți după Domnul,

Dumnezeul vostru, și de El să vă temeți; poruncile Lui să

le păziți; de glasul Lui să ascultați; Lui să-I slujiți, și de El

să vă alipiți”.

Și există multe alte circumstanțe care pot fi mențio-

nate.

DEFINIȚIA ISPITEI

După cum am văzut, cele menționate anterior nu sunt

în sens strict ispite care vin de la Dumnezeu, ca și cum aces-

tea ar avea un scop rău, pentru că am observat deja scopul

cu care sunt permise.

De aceea, voi lăsa deoparte în discuția de față lucrurile

pe care le-am menționat până acum și voi încerca să dau o

definiție a ispitei.


Prin natura ei caracteristică, ispita constituie un agent ac-

tiv ce îndreaptă sufletul către păcat, provenind din ceva rău

și producând un lucru rău. În acest sens, ispita poate pro-

veni fie de la Satana, fie din partea acestei lumi, fie a altor

oameni din lume, fie din noi înșine, sau dintr-o combinație

a acestora.

Satana ispitește uneori lucrând de unul singur, fără a

se folosi de lume, de lucruri sau de oamenii din ea, sau chiar

de corupția din noi înșine. Astfel de situații se petrec când el

introduce în mințile sfinților gânduri rele sau blasfemiatoare

la adresa lui Dumnezeu. Aceasta nu poate fi decât lucrarea

lui, fără a se folosi de avantajul lumii sau al inimilor noastre.

Natura nu contribuie cu nimic la aceasta, nici vreun alt lucru

care se găsește în lume sau vreo altă persoană, căci nimeni

altcineva nu poate să se gândească într-un fel atât de rău la

Dumnezeu sau în legătură cu El, dacă la origine nu ar fi Sa-

tana. În acest aspect, doar Satana este cel care se găsește în

umbra acestui păcat, și așa va fi și în pedeapsa cuvenită lui.

Săgețile lui înfocate sunt pregătite în forja răutății sale și,

înțesate cu tot veninul și otrava lor, se vor întoarce pentru

totdeauna în inima stăpânului lor.

Alteori, el se folosește de această lume și își unește for-

țele cu ea împotriva noastră, fără a obține vreun ajutor din

interiorul nostru. Acesta a fost felul în care el a vrut să-L is-

pitească pe Mântuitorul nostru, arătându-I „toate împărăți-

ile lumii și strălucirea lor” (Matei 4:8; Luca 4:6). Și este ui-

mitor ce varietate mare de ajutoare își găsește el în această


lume, folosindu-le ca instrumente și arme variate în lucrarea

lui de ispitire.

În alte situații, el găsește ajutor și în noi înșine. Situația

noastră nu este asemenea situației lui Hristos, când Satana

a venit să Îl ispitească. Diavolul „n-are nimic în Mine”6 (Ioan

14:30). Nu așa stau lucrurile cu noi. Satana își găsește adesea

un aliat în propriile noastre inimi pentru a-și atinge majori-

tatea obiectivelor (Iacov 1:14-15)7. Așa l-a ispitit el pe Iuda.

Iuda nu a pus la cale planul acela de unul singur, ci Satana a

pus în inima lui gândul de a-L trăda pe Hristos. El a intrat în

Iuda tocmai cu acel scop (Luca 22:3)8. Și îl vedem pe Iuda

cum a pus la lucru o lume întreagă pentru doar „30 de ar-

ginti” și promițându-i bani. Apoi Satana s-a folosit de oa-

meni din această lume, de preoți și de farisei. În final, el a

chemat în ajutorul lui corupția interioară din Iuda, căci el era

un om lacom, „era un hoț, și, ca unul care ținea punga, lua el

ce se punea în ea” (Ioan 12:6; 13:29)

Aș putea, de altfel, să încerc să demonstrez felul în care

lumea și corupția noastră interioară acționează singure sau

împreună cu Satana în această lucrare de ispitire, dar adevă-

rul este că principiile, metodele și mijloacele ispitelor, vari-

etatea, gradele, puterea și cauzele ispitei sunt atât de mari și

6 cu sensul că nu a găsit nimic imperfect sau de acuzat la El, nicio slăbiciune – n.tr. 7 Iacov 1:14-15 – „Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul odată făptuit, aduce moartea”. 8 Luca 22:3 – „Satana a intrat în Iuda, zis și Iscarioteanul, care era din numărul celor dois-prezece”.


de diverse încât nici nu pot fi descrise în cuvinte. Circum-

stanțele lor izvorăsc din atâtea situații de viață, din natură,

din starea și circumstanța spirituală și materială a oameni-

lor, încât a încerca să le descriu pe toate acestea ar fi un efort

fără sfârșit. Mă voi rezuma aici să ofer o descriere a naturii

generale a lucrurilor față de care suntem chemați să veghem.

Așadar, vorbind la modul general, ispita este orice lu-

cru care are în el o astfel de forță sau putere care să seducă

mintea și inima unui om pentru a o îndepărta de ascultarea

de Dumnezeu care îi este cerută, conducând-o către orice pă-

cat și rău în orice grad imaginabil. În particular, ispita este

orice lucru care îl determină pe om să păcătuiască sau să se

îndepărteze de la responsabilitățile sale, fie prin a aduce răul

în inima lui, fie prin a manifesta în exterior acel rău care

există deja acolo. Ispita îl îndepărtează pe om de la părtășia

cu Dumnezeu și de la ascultarea creștină.

În concluzie, nu pot spune decât că, deși se crede că

ispita există mai degrabă în sens activ, și astfel se referă la

puterea de seducție pentru a produce păcatul în sine, totuși,

în Scripturi, ea este luată în considerare cel mai adesea într-

un sens neutru, și se referă la chestiunea ispitei, sau la lucrul

care constituie sursa ispitei9. Exact acest lucru l-am spus an-

terior. Orice lucru din noi sau din afara noastră care consti-

9 Autorul se referă la natura ispitei ca fiind rea, nu doar la felul în care ea acționează sau se manifestă. – n.tr.


tuie ispită va profita de noi pentru a ne împiedica să ne achi-

tăm de responsabilități sau pentru a ne provoca să păcătuim.

Iată ce este ispita. Fie în afaceri, fie la slujbă, fie în cursul

general al vieții, în compania altor oameni, în gânduri și în

simțăminte, în natură, în planurile, relațiile, bucuriile, renu-

mele, reputația, stima, abilitățile, plăcerile trupului sau ale

minții, pasiunile, poziția, demnitatea sau alte lucruri – atâta

vreme cât ele promovează scopurile menționate mai de-

vreme - toate sunt ispite la fel de autentice ca și cele mai

puternice seducții ale Satanei sau amăgiri ale lumii, iar su-

fletul care le neglijează stă pe buza prăpastiei pierzării și nu

o poate vedea venind către el.

29

2 CĂDEREA ÎN ISPITĂ

În capitolul de față vom vedea ce înseamnă să cazi în

ispită, nu doar să fii ispitit, după care ne vom îndrepta aten-

ția către căderea în ispită, către forța acestei expresii și către

lucrurile care formează condițiile pentru căderea în ispită.

Ne vom îndrepta apoi atenția către Satana și către poftă, că-

tre lucrurile în care sufletul se amestecă dând forță ispitei.

Vom vedea în același timp ce înseamnă „ceasul ispitei” (Apo-

calipsa 3:10), cum se manifestă ispita în acea situație, cum o

putem recunoaște, și care sunt mijloacele de prevenire lăsate

de Mântuitorul, anume vegherea și rugăciunea.

CE ÎNSEAMNĂ SĂ CAZI ÎN ISPITĂ

După ce am arătat ce este ispita, ne îndreptăm acum

către cel de-al doilea subiect important, anume către a de-

monstra ce înseamnă să cazi în ispită.

În primul rând, a cădea în ispită nu este totuna cu a fi

ispitit. Nefiind glorificați, ne este imposibil să fim eliberați

de ispită astfel încât să nu mai fim ispitiți niciodată. Câtă

vreme Satana își continuă puterea și răutatea, și câtă vreme


lumea și pofta există, vom continua să fim ispitiți. Cineva

spunea că „Hristos a fost făcut asemenea nouă ca să poată fi

ispitit, iar noi suntem ispitiți ca să putem fi făcuți asemenea

lui Hristos”. În general vorbind, ispita își face loc în orice

domeniu al războiului nostru spiritual, așa cum Mântuitorul

nostru denumea momentul lucrării Sale ca fiind perioada

„încercărilor”10 Lui (Luca 22:28). Noi nu avem nicio promi-

siune că nu vom mai fi ispitiți niciodată, și nici nu suntem

chemați să ne rugăm pentru a primi o eliberare absolută de

ispită, fiindcă nu am primit nicio promisiune de acest fel.

Călăuzirea pe care o avem din partea Domnului în ce pri-

vește rugăciunile noastre este aceasta: „nu ne duce în ispită”

(Matei 6:13). Lucrul pentru care trebuie să ne rugăm este să

fim feriți de căderea în ispită. Putem fi ispitiți, și totuși să nu

cădem în ispită.

În această expresie se găsește mai mult decât simpla

lucrare a Satanei sau poftele noastre, care ne ispitesc zilnic.

Există ceva în această cădere în ispită care nu ține de lucra-

rea de zi cu zi a sfinților. Este ceva care survine în viețile lor

în particular în legătură cu seducția de a păcătui, într-un fel

sau în altul, fie mânați de frică, fie de atracția ispitei.

A cădea în ispită nu înseamnă doar a fi cucerit de o is-

pită, a cădea sub povara ei, a comite păcatul ori răul spre

care suntem ispitiți, ori a omite responsabilitățile care sunt

10 ispitirilor, cf. lit. KJV.

CAPITOLUL 2. CĂDEREA ÎN ISPITĂ 31

contrare acelei ispite. Dumnezeu poate să îi deschidă omului

o cale de scăpare. Într-o astfel de situație, credinciosul poate

zdrobi acea capcană, poate să-l calce în picioare pe Satana și

să își facă sufletul mai mult decât biruitor. Hristos a fost is-

pitit, dar El n-a fost învins în niciun fel de ispite.

Așa cum se exprimă apostolul în 1 Timotei 6:9, a „cădea

în ispită” descrie situația unui om care cade într-o groapă sau

un loc adânc, unde există capcane și lucruri în care el se în-

curcă, devenind legat de ele. Omul acela nu este ucis și distrus

imediat, ci este legat și deținut acolo – el nu știe cum să se

elibereze din acele lanțuri. În 1 Corinteni 10:13 vedem o ex-

presie asemănătoare prezentată cu același scop – „nu v-a

ajuns nici o ispită…” – altfel spus, să fii luat de o ispită și legat

de ea, ținut în corzile sale așa încât să nu găsești nicio cale de

scăpare. De aceea, Petru spune în cea de-a doua Epistolă a lui

că „Domnul știe să îi izbăvească din încercare [ispite, cf. KJV]

pe oamenii cucernici” (2 Petru 2:9). Aceștia sunt legați de is-

pitele respective, dar Domnul știe cum să îi elibereze din ele.

Când îi permitem unei ispite să își facă loc în sufletul nostru,

atunci „cădem” sau „intrăm” în ispită. Câtă vreme ea bate la

ușa sufletelor noastre, noi suntem încă liberi, dar când o ispită

pătrunde în interior și începe să raționeze cu inima și cu min-

tea, incitând și atrăgând dorințele noastre – pentru mai puțin

sau mai mult timp – aceste lucruri se petrec aproape imper-

ceptibil sau în subconștientul nostru, înainte ca sufletul să le

observe, astfel că, din acea clipă, noi „am căzut în ispită”.


CONDIȚIILE CĂDERII ÎN ISPITĂ

Așadar, pentru a cădea în ispită, sunt necesare urmă-

toarele condiții:

(1) Este necesar ca, printr-un avantaj anume sau folo-

sindu-se de o circumstanță anume, Satana să devină mai in-

sistent decât în mod obișnuit în îndemnurile lui de a păcătui,

fie prin seducție, fie prin înfricoșare, fie prin persecuție, prin

intermediul altor oameni sau prin sine. Este posibil ca anu-

mite pofte sau corupții interioare, odată instigate de el și

dacă prezintă avantaje exterioare, aceste lucruri să ne pro-

voace să păcătuim, când suntem mai tulburați în interior de-

cât în mod obișnuit, cum ar fi în vremuri de prosperitate sau

în vremuri de necazuri ori când suntem copleșiți de frică.

Pentru a se produce actul căderii în păcat este nevoie, deci,

de o acțiune specială a Satanei, și de punerea la lucru a prin-

cipiilor după care ispita funcționează.

(2) Pentru căderea în ispită este necesar ca inima să fie

atât de prinsă în aceasta, încât, chiar dacă ar argumenta în

propria apărare, ea nu poate fi capabilă să respingă sau să

alunge afară otrava și drojdia care au infectat-o, ci este sur-

prinsă de ispită, tentaculele acesteia neputând fi ușor evi-

tate. Sufletul aflat într-o astfel de stare poate striga și se

poate ruga, poate face acest lucru în mod repetat, și totuși să

nu fie eliberat, așa cum Pavel a cerut de la Domnul de trei

ori îndepărtarea problemei sale, și nu a reușit (2 Corinteni


12:8)11. De aceea, această acțiune a ispitei de legare și cuprin-

dere tot mai strâns a omului continuă. Acest lucru survine în

mod obișnuit în una dintre următoarele două perioade:

[1] Când, cu permisiunea lui Dumnezeu și spre scopu-

rile cele mai bune cunoscute de El, Satana obține un avantaj

special asupra sufletului, ca în cazul lui Petru, când Dumnezeu

a dorit să îl cearnă întrucâtva și l-a lăsat pe cel rău să aibă un

succes temporar: „Domnul a zis: ‚Simone, Simone, Satana v-

a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine,

ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la

Dumnezeu, să îi întărești pe frații tăi’” (Luca 22:31-32).

[2] Când poftele și corupția interioară a omului se în-

tâlnesc cu obiectele și ocaziile care sunt în mod special pro-

vocatoare în circumstanțele vieții în care omul se găsește, ca

în cazul lui David.

Vom analiza aceste două situații ceva mai târziu.

Aflat într-o astfel de stare, omul cade în ispită, iar

acesta este momentul denumit în Scriptură „ceasul ispitei”

(Apocalipsa 3:10) – momentul când ea ajunge la culmea ma-

nifestării ei. Analiza acestei circumstanțe ne va oferi mai

multe detalii despre cercetarea noastră cu privire la ce în-

seamnă „să cădem în ispită”, căci, atunci când ceasul ispitei

sosește în viețile noastre, cu siguranță că vom cădea în ea.

Fiecare ispită mare și presantă își are ceasul ei, un moment

11 2 Corinteni 12:8 – „De trei ori L-am rugat pe Domnul să mi-l ia”.


când crește până la apogeu, în decursul căruia devine cea

mai puternică, activă, operativă și convingătoare. Se poate

ca ispitei să îi ia timp până ajunge la apogeu, se poate ca ea

să se manifeste îndelung în îndemnurile ei, cu intensitate

mai mică sau mai mare, dar ispita își are momentul când,

însoțită de alte condiții, ca acelea menționate mai sus, exte-

rioare sau interioare, ajunge la momentul ei cel mai pericu-

los. În astfel de condiții, majoritatea oamenilor care se con-

fruntă cu astfel de ispite vor cădea în ele. De aceea, acea is-

pită care, în trecut, avea puțină putere asupra unui om, dacă

și aceea, – când omul a disprețuit-o, și-a bătut joc de acțiu-

nile ei și i s-a putut împotrivi cu ușurință – într-un alt mo-

ment, ispita respectivă îl atrage cu putere în păcat. În alte

circumstanțe sau într-o altă situație, aceeași ispită își mă-

rește puterea și tăria, iar omul devine brusc lipsit de atitu-

dine, slab și neputincios. A venit ceasul, omul s-a confruntat

cu ispita, iar aceasta l-a învins, el căzând în ispită. Probabil

că David avusese ispite asemănătoare în vremea tinereții lui,

ispite precum adulterul sau crima, ca în cazul lui Nabal. To-

tuși, în acel moment nu venise încă „ceasul ispitei”, pentru

că încă nu l-a cucerit atunci, așa că David a scăpat, dar doar

pentru o vreme. Dacă oamenii vor privi la ispitele la care

sunt expuși, căci noi toți suntem expuși lor, vor putea vedea

că există o perioadă când insistențele păcatului vor fi mai

urgente, când modalitatea acestuia de a reacționa devine mai

plauzibilă, când pretențiile ispitelor se arată mai atractive și


când speranțele de recuperare sunt mai atrăgătoare, oportu-

nitățile par mai larg deschise înaintea ochilor și ușile răului

par mai frumoase decât au fost văzute vreodată. Binecuvân-

tat este acela care se pregătește pentru o astfel de perioadă

din care, altfel, nu există cale de scăpare! Așa cum am spus,

acesta este primul lucru necesar pentru căderea în ispită, și,

dacă câștigăm în acest aspect, suntem pe un teren sigur.

MIJLOACELE PRIN CARE ISPITA

ÎȘI ATINGE APOGEUL

Înainte de a ne îndrepta atenția către alte aspecte spe-

cifice, după ce am intrat în acest subiect, voi demonstra felul

în care sau mijloacele prin care ispita își atinge în mod uzual

momentul apogeului, și, în al doilea rând, felul în care putem

cunoaște și deosebi atunci când vreo ispită își croiește dru-

mul și ajunge în acest stadiu.

În general, ispita atinge momentul ei de apogeu, ceasul

ispitei, în mai multe modalități, pe care le voi descrie mai jos.

În primul rând, ispita își atinge apogeul prin insistențe

îndelungi, forțând gândirea să intre în contact frecvent cu

răul la care este incitată, producând gânduri presante în le-

gătură cu acesta. Procedând în felul acesta, printr-un proces

îndelung și insistent, ea ajunge să își atingă ceasul apogeului.

Se poate ca ea să înceapă prin a face o scurtă presiune asupra

sufletului, iar acesta să fie uimit de înfățișarea urâtă a lucru-

lui care i se pune înainte, și să strige în fața ispitei în felul


următor: „Ce! Sunt câine...?” (1 Samuel 17:43) Totuși, odată

ce ispita continuă să se manifeste zilnic în felul acesta, sufle-

tul începe să se familiarizeze cu ea, prin simpla interacțiune

cu răul respectiv, și, nemaifiind atât de uimit ca la început,

începe să fie înclinat mai degrabă să reacționeze astfel: „este

așa de mică...” (Geneza 19:20). Și tocmai acesta este momen-

tul când ispita se apropie de apogeul ei. Pofta a atras sufletul

și l-a cuprins cu brațele ei, și este gata de a „da naștere pă-

catului” (Iacov 1:15).

În al doilea rând, ispita își croiește drumul către apo-

geu prin a prevala în alții, când sufletul nu este plin de ură

și nu este dezgustat de ei și de căile lor, nici nu este cuprins

de milă, compasiune și rugăciune pentru eliberarea acestora.

Acest lucru se dovedește a fi un avantaj pentru ispite, du-

cându-le mai mult către apogeu. Când acea ispită îl vizitează

pe un om față de care noi avem o anumită sensibilitate, în

momentul în care ea îl învinge, ispita aceea capătă avantaje

nenumărate și mari către a crește spre apogeu și în viețile

noastre. Faptul că ea devine biruitoare în alții constituie un

mijloc de a se apropia de apogeu și împotriva noastră. Des-

pre căderea lui Imeneu și Filet s-a spus că „răstoarnă cre-

dința unora” (2 Timotei 2:17-18).

În al treilea rând, ispita își croiește drum către apogeu

prin a-și crește complexitatea prin multe aspecte care, pro-

babil, nu sunt rele în sens absolut, cel puțin nu întotdeauna.

Acesta este felul în care s-au confruntat cu ispita credincioșii


din Antiohia și care i-a determinat să se îndepărteze de la

curăția Evangheliei – eliberarea de sub persecuție, unitatea

și pacea cu evreii. Lucrurile acestea erau în ele însele bune,

dar tocmai ele i-au dat viață și vigoare ispitei. Nu voi insista

acum asupra multiplelor avantaje pe care orice ispită le are

atunci când crește în mărime și putere spre a deveni birui-

toare și eficace tocmai datorită contribuției pe care o pri-

mește din astfel de circumstanțe, oportunități, situații și pre-

tenții speciale, lucruri necesare pentru noi, pe care le putem

face și fără a răspunde ispitei. Mă voi întoarce la aceste lu-

cruri ceva mai târziu.

CUM CUNOAȘTEM CÂND ISPITA

A AJUNS LA APOGEU

În ceea ce privește al doilea element, anume cum pu-

tem ști când o ispită a ajuns la apogeu și și-a atins ceasul –

trebuie să avem în vedere următoare aspecte:

(a) Putem ști că ispita este foarte aproape de apogeu

atunci când o vedem argumentând și îndemnând în mod ne-

obosit. Pe măsură ce ispita se apropie de ceasul ei, ea devine

neobosită. Este momentul bătăliei, așa încât ea nu lasă sufle-

tul să se odihnească. Satana întrezărește biruința lui, își so-

cotește bine forțele, și știe că trebuie să învingă acum, altfel

cauza lui este pierdută pe veci. Acesta este momentul când

sunt înfățișate înaintea noastră oportunitățile, avantajele,

când se fac cele mai intense pledoarii și când se lansează cele


mai ingenioase minciuni. Un anumit teren a fost deja câști-

gat prin argumentele anterioare. Acum se întrevăd scuzele

pentru rău, nădejdea iertării după o străduință spre rău, to-

tul fiind pus pe tavă ca gata pregătit. Dacă el nu poate face

nimic acum, conștientizează că a pierdut totul în eforturile

sale. Astfel, când a pregătit toate lucrurile împotriva lui Hris-

tos, el a făcut acest lucru și l-a transformat în „ceasul întu-

nericului”. Când o ispită își dezvăluie miile sale arme dăună-

toare și trage din interior ușile prin imaginație și motivații,

apoi le împinge din exterior prin solicitări, avantaje și opor-

tunități, sufletul poate cunoaște că ceasul ei a sosit, și că glo-

ria lui Dumnezeu, în binele lui spiritual, depinde de compor-

tamentul sufletului în această încercare. Și vom vedea cum

se dezvoltă aceasta în anumite cazuri specifice.

(b) Atunci când ispita produce un amestec de temeri și

atracții, acestea două compun întreaga forță a ei. Ambele se

regăsesc în cazul lui David, în situația uciderii lui Urie. În

mintea lui David a existat frica de răzbunare asupra soției

lui, posibil și asupra lui, și frica de a fi descoperit în păcatul

său; apoi a existat atracția bucuriei prezente față de cea pe

care o poftise anterior. Oamenii sunt duși în păcat uneori

prin dragostea față de păcat, și sunt păstrați în practica ace-

lui păcat de frica a ceea ce s-ar putea petrece dacă vor fi des-

coperiți. Totuși, în orice caz, acestea două vin împreună,

anume ceva care ne atrage, apoi ceva care ne înfricoșează,

tot raționamentul care aleargă între cele două fiind gata să


ne cuprindă ca o funie – și acela este momentul când ceasul

ispitei a venit.

Ne vom întoarce ulterior, pe parcursul acestei cărți, la

mai multe detalii despre ce înseamnă să cazi în ispită și ce

este ceasul ispitei.

MIJLOACELE DE PREVENIRE

A CĂDERII ÎN ISPITĂ

Iată care sunt mijloacele de prevenire a căderii în ispită

prescrise de Mântuitorul nostru. Ele sunt două la număr,

anume vegherea și rugăciunea.

Primul instrument – vegherea, ne este redat printr-o

expresie generală care nu trebuie în niciun caz să fie limitată

la simplul sens normal al trezirii din somn. A veghea în-

seamnă la fel de mult a ne păzi în gardă, pe cât înseamnă a

ne preocupa să luăm în considerare toate căile și mijloacele

de a ne păzi pe noi înșine, și de a ne păzi de toate modalitățile

și căile prin care vrăjmașul ar putea să ne abordeze. Așa vor-

bește apostolul în 1 Corinteni 16:13: „Vegheați, fiți tari în cre-

dință, fiți oameni, întăriți-vă”! Iată ce înseamnă „a veghea”

în această responsabilitate, anume a „sta tari în credință”, ca

niște buni soldați, a „fi oameni”. Vegherea aceasta are sensul

de „a lua aminte” (prosechein) sau de a ne cerceta pe noi în-

șine, după cum vedem în modalitatea de exprimare a Mân-

tuitorului nostru: „Veghează și întărește ce rămâne, care e

pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea


Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3:2). Iată ce înseamnă

această poruncă pentru noi: o sârguință atentă și universală,

exersată pe toate căile și mijloacele prescrise de Dumnezeu,

asupra inimilor și a căilor noastre, veghind la metodele și

momelile Satanei, ferindu-ne de ocaziile și avantajele păca-

tului în lume, așa încât să nu fim cuprinși de acesta.

În ceea ce privește al doilea mijloc sau instrument prin

care ne păzim de căderea în păcat – rugăciunea – nu voi intra

în detalii aici. Responsabilitatea și obiectivele rugăciunii ne

sunt cunoscute tuturor.

Ceea ce voi spune acum, pentru acest moment, este că

vegherea și rugăciunea constituie elementele definitorii ale

străduinței credinței spre păzirea sufletului de ispite.

41

3 ÎNVĂȚĂTURILE

MÂNTUITORULUI NOSTRU

CU PRIVIRE LA ISPITĂ

În acest capitol mă voi îndrepta către următoarele su-

biecte: învățătura Mântuitorului pe această temă; sfaturile

Lui în acest caz; promisiunea Lui privitoare la păstrarea ce-

lor credincioși; problemele oamenilor care cad în ispită; cer-

cetarea de sine a slăbiciunilor noastre; puterea aflată în

inima omului de a se împotrivi ispitei și modul în care ea

este folosită; puterea ispitei în întunecarea gândirii; și țelul

final al ispitei.

După ce am deschis discuția pe subiectul nostru în ca-

pitolele anterioare, atâta cât a fost necesar pentru a vedea

temelia adevărului Scripturii, trebuie să insistăm și să lăr-

gim discuția, motiv pentru care vă pun înainte următoarea

observație:

„Datoria deosebită a tuturor credincioșilor este aceea de a-și

da toate silințele pe căile poruncilor lui Hristos, așa încât să nu

cadă în ispită”.


Știu că Dumnezeu cunoaște cum „să îi izbăvească din

încercare [ispită, cf. KJV] pe oamenii cucernici” (2 Petru

2:9). Știu și faptul că El este „credincios, [și] nu va îngădui

să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a

pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1

Corinteni 10:13). Cu toate acestea, îndrăznesc să spun că tre-

buie să îi conving pe toți cei care citesc afirmațiile mele că

responsabilitatea și preocuparea noastră deosebită este

aceea de a folosi toată sârguința, vegherea și grija așa încât

să nu cădem în ispită. Voi dovedi acest lucru prin considera-

țiile care urmează.

MÂNTUITORUL NOSTRU NE ÎNVAȚĂ

SĂ NE RUGĂM CA SĂ NU CĂDEM ÎN ISPITĂ

În acele învățături cuprinzătoare care ne sunt date de

către Mântuitorul nostru cu privire la lucrurile pentru care să

ne rugăm, se cuprinde în mod expres și această cerere ca să

fim păziți ca să nu cădem în ispită. Mântuitorul nostru știa cât

de vital este pentru noi să nu „cădem în ispită”, așa că ne-a

dat acest subiect special pe care să îl aducem în rugăciune zil-

nică înaintea lui Dumnezeu: „și nu ne duce în ispită, ci izbă-

vește-ne de cel rău” (Matei 6:13; Luca 11:4). Până și ordinea

cuvintelor demonstrează cât de important este acest lucru.

Dacă suntem duși în ispită, răul ne va ajunge din urmă, mai

mult sau mai puțin. Am explicat anterior felul în care Dumne-

zeu ne poate pune la încercare, motiv pentru care venim să Îi

cerem să nu „ne ducă în ispită”. În acest sens, ideea care ne

CAPITOLUL 3. ÎNVĂȚĂTURILE MÂNTUITORULUI NOSTRU CU PRIVIRE LA ISPITĂ 43

este transmisă aici nu ține atât de mult de a nu ne duce în

ispită, ci de a ne păstra cu putere feriți de aceasta. Ultimele

cuvinte sunt, dacă vreți, exegetice sau explicative privitoare la

cele dintâi: „nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău”;

cu alte cuvinte, „tratează cu noi așa încât să putem fi eliberați

cu putere și ocrotiți de acel rău care ar putea să însoțească

acea cădere a noastră în ispită”.

Mântuitorul nostru binecuvântat ne arată foarte bine

starea noastră. El știe puterea ispitei, pentru că a experimen-

tat-o El însuși (Evrei 2:18); El știe ce înseamnă ca noi să avem

o încredere zadarnică în puterile noastre, dar cunoaște în

același timp și rezervele pe care le avem privitoare la abili-

tatea noastră de a rezista în fața ispitelor, așa cum i-a spus

lui Petru. El știe în același timp slăbiciunea și nebunia noas-

tră, știe cât de ușor putem fi zdrobiți la pământ.

De aceea, El a lăsat această învățătură încă de la înce-

putul lucrării Sale, călăuzindu-ne să fim atenți, atâta cât este

posibil, în ce privește această preocupare presantă pentru

noi toți. Așadar, dacă ne punem încredere în înțelepciunea,

dragostea și grija lui Isus Hristos față de noi, trebuie să ac-

ceptăm adevărul Lui așa cum ne este prezentat.

HRISTOS NE PROMITE ELIBERAREA

CA RĂSPLATĂ PENTRU ASCULTARE

Hristos promite această libertate și eliberare ca o răs-

plată deosebită pentru ascultarea sârguincioasă de El, așa


cum descoperim în Apocalipsa 3:10. Aceasta este promisiu-

nea deosebită făcută bisericii din Filadelfia, față de care Hris-

tos nu a găsit nimic de reproșat: „te voi păzi și Eu de ceasul

încercării [ispitirii, cf. KJV]”. Observați că El nu spune, „te

voi păzi în ceasul ispitirii”, ci standardul este mult mai înalt:

„te voi păzi de ceasul ispitirii”.

Este ca și cum Mântuitorul nostru ar spune: „Există un

ceas al ispitei care vine, o perioadă care va face ravagii în

lume. Mulțimi de oameni se vor îndepărta atunci de cre-

dință, se vor lepăda de Mine și Mă vor blestema. O, cât de

puțini vor fi capabili să rămână în picioare și să continue!

Unii vor fi total distruși și vor pieri pe veci. Alții vor fi răniți

în sufletele lor așa încât nu vor fi niciodată complet însănă-

toșiți câtă vreme trăiesc în această lume, ci vor umbla cu oa-

sele zdrobite și șchiopătând în toate zilele vieților lor”. Dar,

spune El, „pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, îmi voi

arăta blândețea față de tine și te voi păzi și Eu de acest ceas

al încercării sau ispitei”.

Cu siguranță că nu este un lucru mărunt faptul că Hris-

tos i-a promis Bisericii Sale iubite o astfel de răsplată pentru

slujirea, dragostea și ascultarea ei.

Tot ceea ce Hristos îi promite miresei Sale este o roadă

a unei iubiri fără egal.

Aceasta este o răsplată specială, o răsplată promisă ca

răspuns la ascultarea specială a ei.


PROBLEMELE GENERALE ALE

OAMENILOR CARE CAD ÎN ISPITĂ

În acest sens, haideți să ne îndreptăm atenția către

problemele generale ale oamenilor care cad în ispită, fie ei

buni sau răi, pretinși credincioși sau cei mai mari sfinți.

În ceea ce îi privește pe cei din prima categorie, aș vrea

să ofer doar unul sau două pasaje ale Scripturii. „Cei închi-

puiți în sămânța căzută pe stâncă, sunt aceia care, când aud

Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred

până la o vreme, iar când vine ispita, cad” (Luca 8:13). Ei

bine, cât de mult timp cred aceștia? Da, ei sunt impresionați

de predicarea Cuvântului, cred, pretind o credință și aduc

ceva roade, pentru o vreme. Dar oare cât timp vor rămâne

în această stare? Iată, Mântuitorul spune: „când vine ispita,

cad”. Cândva aceștia credeau, dar imediat ce au căzut în is-

pită, s-au îndepărtat pentru totdeauna. Ispita ofilește toată

pretenția lor și le zdrobește sufletele. Și vedem astfel de lu-

cruri în fiecare zi. Oamenii care au stat sub predicarea Evan-

gheliei păreau să fie afectați și bucuroși de ea, și-au însușit o

pretenție a credinței, au umblat după ea pentru o vreme, ca

și cum ar fi fost niște credincioși, chiar pentru câțiva ani, dar

imediat ce ispita puternică și permanentă a venit către ei,

aceștia s-au întors de pe cale, și duși au fost. Ei au ajuns chiar

să urască Cuvântul de care se bucuraseră anterior, să îi dis-

prețuiască pe cei ce îl mărturisesc și să fie împietriți de pă-

cat. Așa ne spune și versetul din Matei 7:26: „oricine aude


aceste cuvinte ale Mele și nu le face, va fi asemănat cu un om

nechibzuit, care și-a zidit casa pe nisip”. Dar ce anume face

această casă a pretenției de credință? Îl adăpostește, îl încăl-

zește, și stă în picioare, ocrotindu-l pentru o vreme. Dar iată

ce se spune în ansamblu în versetele 7:26-27: „oricine aude

aceste cuvinte ale Mele, și nu le face, va fi asemănat cu un

om nechibzuit, care și-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au

venit șuvoaiele, au suflat vânturile, și au izbit în casa aceea:

ea s-a prăbușit, și prăbușirea i-a fost mare”.

Iuda L-a urmat pe Mântuitorul nostru vreme de trei

ani, și i-a mers bine în toată această perioadă. Totuși, ime-

diat ce a căzut în ispita prin care Satana l-a atras și l-a cer-

nut, Iuda a încheiat-o cu credința. Dima a predicat Evanghe-

lia până când dragostea pentru această lume l-a copleșit, și

atunci a abandonat credința (2 Timotei 4:10)12. Aș putea să

vă dau nenumărate alte exemple. În cazul acestui fel de oa-

meni, a cădea în ispită înseamnă, mai mult sau mai puțin, o

intrare în apostazie, parțial sau cu totul, și toți cei ce fac

parte din această categorie ajung în final într-o astfel de

stare.

În ceea ce îi privește pe sfinții lui Dumnezeu, doresc să

vedem câteva circumstanțe care arată unde pot ajunge aceș-

tia după ce cad în ispită. Iată câteva dintre ele:

12 2 Timotei 4:10 - „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, și a plecat la Tesalonic”.


Adam era „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38), creat după

chipul lui Dumnezeu, plin de aceea integritate, neprihănire

și sfințenie originală, purtând asupra lui semnul deosebit al

sfințeniei lui Dumnezeu. El avea abilități cu mult mai mari

decât noi și nu era nimic în el care să îl seducă spre păcat.

Totuși, imediat ce acest Adam a căzut în ispită, el însuși a

fost pierdut și ruinat, dar nu doar el, ci și toată omenirea

care l-a urmat. Ce putem să ne așteptăm de la noi în situații

similare, dacă nu să ne confruntăm în ispitele noastre nu

doar cu un diavol amăgitor ci și cu o lume blestemată și o

inimă coruptă?

Avraam era tatăl celor credincioși, a cărui credință ne

este prezentată ca model pentru toți cei care cred. Totuși, și el

s-a confruntat de două ori cu aceeași ispită – anume că, de

frică în legătură cu soția lui, a fost copleșit de două ori de pu-

terea ispitei spre necinstirea lui Dumnezeu și, fără îndoială,

spre tulburarea propriului suflet (v. Geneza 12:13, 20:2)13.

David a fost denumit „om după inima lui Dumnezeu”

de către Domnul însuși, și totuși ce lectură îngrozitoare este

istoria căderii sale în ispită! Imediat ce a fost cuprins de do-

rința sa sexuală, a plonjat în curvie, după care a căutat eli-

berarea pe propriile căi. Ca o sărmană creatură tulburată, el

a devenit tot mai cuprins de păcat și ispită, până când a ajuns

13 Geneza 12:13, 20:2 – „Spune, rogu-te, că ești sora mea, ca să-mi meargă bine din pricina ta, și sufletul meu să trăiască datorită ție... Avraam zicea despre Sara, nevastă-sa: ‚Este

sora-mea!’ S-a temut să spună că este nevastă-sa, ca să nu-l omoare oamenii din cetate din pricina ei”.


să ucidă un om pentru că se aflase sub puterea ispitei și a

nebuniei sale.

Aș putea să îi menționez și pe Noe, Lot, Ezechia, Petru,

și pe toți ceilalți, ale căror experiențe cu ispitele și ale căror

căderi sunt lăsate în Scriptură spre învățătura noastră. Este

evident că acela care are câtuși de puțină inimă pentru a lua

aminte la aceste lucruri nu poate spune, asemenea locuitori-

lor din Samaria după ce au primit scrisoarea de la Iehu, decât

că „Iată că doi împărați n-au putut să-i stea împotrivă; cum

îi vom sta noi împotrivă?” (2 Împărați 10:4). O, Doamne,

dacă astfel de stâlpi puternici au fost loviți la pământ, dacă

cedri atât de falnici au fost zdrobiți, cum aș putea să rămân

eu în picioare în fața ispitelor? O, păzește-mă de cădere! Iată

urmele pașilor acelora care au mers înaintea noastră. Pe cine

poți vedea retrăgându-se fără a fi rănit? Fără a avea cel puțin

o pată asupra lui? În această privință, apostolul ne învață să

arătăm îngăduință față de cei care au căzut în păcat: „… ia

seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6:1).

Observați că el nu spune, „ca nu cumva și voi să păcătuiți sau

să vedeți puterea ispitei în alții, și să nu știți felul în care și

voi veți fi ispitiți în curând, sau care va fi starea sufletelor

voastre după aceea”. Cu siguranță, cel care i-a văzut pe alții

eșuând, oameni care erau mai buni și mai puternici decât el,

căzând în fața ispitei, va conștientiza că este responsabilita-

tea lui să își amintească de bătălie și, dacă este posibil, să nu

cadă în păcat. Nu este oare dovada nebuniei dacă un om care


abia se poate târî ici și colo, care este atât de slab, așa cum

este cazul majorității dintre noi, să nu se păzească atunci

când îi vede pe atâția uriași învinși în mijlocul luptei? Totuși,

tu ești astăzi întreg și sănătos. Păzește-te ca nu cumva ispita

să te aducă în situația lui Avraam, David, Lot, Petru, Ezechia,

sau a galatenilor care au căzut la vremea încercării.

Nimic nu demonstrează mai clar nebunia inimilor oa-

menilor în zilele noastre decât acest curaj blestemat pe care

îl vedem la unii care, după atât de multe avertismente pri-

mite din partea lui Dumnezeu și după ce văd atât de multe

experiențe triste în fiecare zi, aleargă și se așază în calea is-

pitelor. Ei sunt gata copți pentru a fi culeși de mâna ispitei

în orice situație, în orice companie și în orice circumstanță

exterioară, fără ca sufletele lor să își cântărească vreodată

puterea sau să se îngrijească de situația lor spirituală. Chiar

dacă sunt martori ai multor crime și îi văd pe mulți înjun-

ghiați pe căile pe care au luat-o, totuși aceștia merg înainte

fără a tremura și fără a se păzi. Doar în ultimii câțiva ani am

văzut ieșind pe această ușă sute, chiar mii de pretinși credin-

cioși.

CERCETAREA DE SINE

De aceea, haideți să ne cercetăm pe noi înșine, să ne

vedem slăbiciunea și să conștientizăm că ispita ne iese în

cale, să vedem puterea și influența ei strașnică și să conști-

entizăm unde am putea ajunge dacă am cădea în ispită.


Dacă ar fi să ne caracterizăm printr-un singur cuvânt,

ar trebui să spunem că suntem slăbiciune. Noi nu avem nicio

putere, nicio tărie să împotrivim ispitei. Chiar încrederea în

existența vreunei puteri în noi constituie mare parte din

slăbiciunea noastră. Așa a fost situația lui Petru. Noi suntem

ca aceia care obișnuiesc să spună că ei pot face orice, dar nu

fac nimic din ceea ce ar trebui să facă. Ceea ce este și mai

rău, este că manifestăm cea mai rea formă de slăbiciune care

se găsește în noi, o slăbiciune care provine din amăgire de

sine, o slăbiciune izvorâtă din acea parte din noi unde orice

ispită atacă. Un castel poate fi puternic și bine întărit, și to-

tuși, dacă sunt trădători în interior, gata să își facă lucrarea

imediat ce apar oportunitățile, el nu mai poate fi ocrotit de

vrăjmași. Astfel, în inimile noastre există trădători gata de a

face echipă cu orice ispită, de a preda totul în mâinile vrăj-

mașului. Da, acești trădători sunt gata să mituiască ispita și

să fie mituiți de ea pentru a-și face lucrarea de trădare, pen-

tru a trece în cealaltă tabără. De aceea, nu te flata pe tine

însuți cu gândul că poți rezista prin puterile tale. Există pofte

tainice care pândesc în inima ta, care stau liniștite și tăcute

chiar și acum, dar care, imediat ce vreo ispită se ivește, se

vor ridica, te vor tulbura, vor striga înlăuntrul tău, te vor

seduce și nu te vor lăsa în pace până când fie vor fi satisfă-

cute, fie vor fi ucise. Acela care pretinde că starea inimii sale

va fi aceeași indiferent de ispită, aceeași ca înainte de apari-

ția ei, greșește grav. „Dar ce este robul tău, câinele acesta, ca


să facă lucruri așa de mari?” spunea Hazael (2 Împărați

8:13). Da, vei fi un astfel de câine dacă îți imaginezi că, ajun-

gând împăratul Siriei, ispita este în interesul tău sau că îi vei

putea rezista. Oricare dintre oamenii care își imaginează că

urăsc suficient de mult gândul de a face un lucru sau altul,

își vor putea descoperi inimile în flăcări după acel lucru

atunci când ispita își face loc în inimă, și vor descoperi cum

orice motivație contrară este redusă la tăcere și stinsă. Acel

om va ajunge să râdă de temerile sale anterioare, va alunga

orice scrupule și va disprețui umblarea sa de până atunci.

Puțin își imagina Petru că avea să ajungă în situația să se

lepede cu jurământ de Stăpânul său, imediat ce a fost între-

bat dacă Îl cunoaște sau nu. Nimic din ceea ce a avut anterior

nu i-a mai folosit în ceasul ispitei, niciuna dintre hotărârile

sale, căci toate fuseseră uitate, dragostea pentru Hristos fu-

sese îngropată, și toate aceste lucruri au fost duse la vale de

ispita în care căzuse, ispită care s-a folosit la momentul res-

pectiv de frica de oameni.

Haideți să privim la acest subiect mai îndeaproape, pri-

vind către mijloacele prin care ne putem ocroti de puterea

ispitei și către ce anume am putea aștepta de la noi înșine

când cădem în ispită, adică atunci când ea ajunge la apogeu.

În general, tot ceea ce putem analiza se găsește în ini-

mile noastre. Așa cum este inima omului, așa este el. Dar

cum arată inima unui om într-o astfel de perioadă de ispi-

tire?


În primul rând, să zicem că un om nu este credincios, ci

doar unul care pretinde că mărturisește Evanghelia. Cum este

inima lui? Proverbe 10:20 afirmă că „inima celor răi este pu-

țin lucru” (sau de puțină valoare, n.tr.) și este evident că ceea

ce prețuiește puțin în orice alt lucru, prețuiește puțin și atunci

când intervine ispita. Un om rău în lucrurile exterioare poate

fi util în multe lucruri, dar când vine vorba de inima lui, des-

coperim că totul este fals și lipsit de valoare în ea. Dacă ne

gândim că ispita este o lucrare a inimii, când vine asupra ei

asemenea unui potop, ar putea oare inima unui om stricat, ea

însăși corodată în esența ei, să stea în picioare în fața ispitei?

Am comentat deja destul pe această temă. Așa cum spuneam,

căderea în ispită și apostazia sunt unul și același lucru.

În al doilea rând, îndemnul meu este să fim foarte

atenți în evaluarea inimilor noastre: „Cine se încrede în

inima lui este un nebun” (Proverbe 28:26); acela care proce-

dează în felul acesta, oricine ar fi, este un nebun. Petru a fă-

cut acest lucru când a fost ispitit, având prea multă încredere

în inima lui. El a afirmat în grabă că, „chiar dacă toți ar găsi

în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine

o pricină de poticnire” (Matei 26:33). În aceasta a constat

nebunia lui. Dar care a fost cauza, de ce a fost el atât de ne-

bun? O astfel de afirmație nu l-a eliberat de ispită, nu l-a ferit

de capcană și nici nu l-a scos din ispită, atunci când aceasta

l-a copleșit. Inima omului este în stare să facă multe promi-

siuni impresionante înainte de sosirea ceasului ispitei. „Dar


ce este robul tău, câinele acesta”, i-a spus Hazael lui Elisei,

„ca să facă lucruri așa de mari?” după care profetul i-a spus,

„Domnul mi-a descoperit că vei fi împărat al Siriei” (2 Împă-

rați 8:13). Petru afirmase cu putere că, „chiar dacă ar trebui

să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine”. Aș putea să

fac eu acest rău? Niciodată (Matei 26:35; Marcu 14:31).

Iată cum își fac loc toate argumentele potrivite pentru

a cerceta inima într-o astfel de stare. Nu credeți că Petru a

făcut lucrul acesta? „Ce! Să mă lepăd de Stăpânul meu, Fiul

lui Dumnezeu, Răscumpărătorul meu, care mă iubește? Ar

putea să cadă asupra mea o astfel de atitudine de nemulțu-

mire, de răzvrătire, necredință și lipsă de recunoștință? Ni-

ciodată nu voi face asta”. De aceea, poate un om să aibă în-

credere în faptul că inima lui va rămâne stabilă? Crede-l pe

înțelept când spune că „cine se încrede în inima lui este un

nebun” (Proverbe 28:26). Da, „inima este nespus de înșelă-

toare și de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). Niciunul din-

tre noi nu ne-am pune în mod voluntar încrederea în cineva

care este plin de amăgire și viclenie. Totuși, iată aici ceva

care este „nespus de înșelător”. Inima are în ea mii de rele și

ticăloșii cu care trebuie să avem de-a face. Când ajunge la

momentul testării, fiecare ispită o fură și o abate de pe cale:

„curvia, vinul și mustul iau mințile omului” (Osea 4:11). În

general, inimile oamenilor îi înșală proporțional cu încrede-

rea pe care ei și-o pun în ele, și nu ratează niciodată să aibă

succes în aceasta.


MIJLOACE DE APĂRARE INSUFICIENTE

Haideți să ne gândim la căile și modalitățile specifice

prin care o astfel de inimă încearcă să se păzească în ceasul

ispitei, așa încât vom vedea imediat insuficiența lor în acest

scop. Vreau să vă dau câteva exemple în acest sens.

În primul rând, inima iubește onoarea în această lume.

Una dintre armele inimii prin care ea încearcă și speră că se

apere în ceasul ispitei stă în reputația și stima în biserică,

obținută prin felul trecut de viețuire. „Este posibil oare ca un

astfel de om să abandoneze credința? Eu, care am o astfel de

reputație în biserica lui Dumnezeu? Să pierd acum totul prin

a mă deda acestei pofte și prin a ceda acestei ispite? Prin a

mă alătura acestui lucru rău în public?” Acest lucru a avut o

influență mare asupra sufletelor acelora care credeau că îl

pot folosi ca pe o armă de apărare împotriva oricăror asalturi

care ar veni asupra lor. Acești oameni ar fi fost în stare să

moară de o mie de ori înainte de a-și afecta cu ceva reputația

pe care și-au zidit-o în biserica lui Dumnezeu! Dar, vai!

Aceasta nu este decât o trestie subțire, un fir de ață cu care

ei doresc să îl lege pe uriașul Ispită. Ce crezi despre abilitatea

Satanei de a zdrobi, convinge și atrage după el „a treia parte

din stelele cerului” (Apocalipsa 12:4)? N-au fost aceștia stră-

lucitori pe cer? N-au fost conștienți – mai mult decât sufici-

ent – de cinstea care li se acordase, de utilitatea, reputația și

înălțarea lor? Totuși, atunci când șarpele a venit cu ispita lui,

el i-a atras pe toți pe pământ. Da, mari ispite sunt acelea care


îi atacă pe oamenii care n-au nicio armă mai bună de apă-

rare, nimic care să îi fortifice împotriva dezonoarei și a re-

putației rele în viețile lor. Nu am putea oare să dăm exem-

plele unora care sunt încă în viață, și care s-au întovărășit cu

oamenii răi după ce au trăit gloria unei îndelungi și utile vieți

creștine, dar, după o vreme, s-au descoperit pierzându-și re-

putația printre sfinți, după ce nu s-au ridicat împotriva ispi-

tei, dar au sfârșit în apostazie? Luați exemplele lui Iuda Is-

carioteanul, Imeneu sau Filet. Reputația lor bună nu i-a păzit

de apostazie. Tot așa, dacă nici îngerii din ceruri n-au fost

păziți de cădere prin buna lor reputație, cu atât mai puțin te

va putea păzi ea pe tine.

În al doilea rând, unii oameni cred că pot fi păziți de cea-

sul ispitei dacă se gândesc la rușinea, ocara, pierderile și alte

lucruri asemănătoare care survin căderii în ispită. Și acesta

este unul dintre lucrurile în care oamenii își pun încrederea

ca într-un mijloc de apărare împotriva ispitei, și nu încetează

să creadă că aceasta îi va salva și îi va ocroti. Ei n-ar accepta

pentru nimic în lume să atragă asupra lor rușinea și ocara

unei astfel decăderi! Acest aspect se aplică totuși doar păcate-

lor flagrante, acelea pe care lumea le observă și le urăște. El

este complet inutil în cazul păcatelor secrete care cauzează

răni imense conștiințelor oamenilor ispitiți, și sunt inutile

acelor păcate ale inimii atâta vreme cât steagul acestora nu

este ridicat pe catarg și nu este manifestat public. Un astfel de

mijloc de apărare nu se aplică ispitelor publice de a avea un


comportament nepăsător și lumesc, așa cum vedem în zilele

noastre – căci în toate acestea, ca în majoritatea ispitelor pu-

blice, descoperim că avem gata pregătită soluția care să fie

aplicată inimii în aceste situații. Dincolo de asta, pot să spun

că vedem prin experiența noastră cât de ușor se rupe această

funie odată ce inima se regăsește prinsă întru totul în păcat.

Fiecare colț al țării noastre este plin de astfel de exemple ru-

șinoase.

În al treilea rând, oamenii cred că se află în posesia

unui lucru care cântărește mult mai greu decât aceste consi-

derații mai mărunte – anume faptul că ei nu doresc să-și ră-

nească conștiințele și să-și deranjeze pacea, aducând în felul

acesta pericolul focului Iadului asupra lor. Evident, dacă

există vreun lucru despre care ei cred că îi va păzi în ceasul

ispitei, aceasta trebuie să fie soluția salvatoare. Acești oa-

meni nu sunt dispuși să renunțe la pacea lor și să-și riște

sufletele stârnindu-L pe Dumnezeu (Iov 15:26)14!

Care argument este, așadar, mai puternic sau preva-

lent? Mărturisesc că acest lucru este de o mare importanță

și mi-aș dori să ne gândim mai mult la aceste lucruri! O, dacă

am acorda mai multă greutate păstrării păcii noastre cu

Dumnezeu decât o facem! Totuși, îndrăznesc să spun că până

și acest aspect este unul în care mulți sunt prinși cu garda

14 Iov 15:26 – „...a avut îndrăzneala să se năpustească asupra Lui cu partea cea mai tare a scuturilor lui”.


jos, fapt care nu îi va păzi de ispită, căci acești oameni nu iau

în considerare nici alte sfaturi pe care le dau.

Pacea unei astfel de persoane poate fi una falsă sau o

siguranță falsă, izvorâtă din închipuiri și din speranțe deșarte.

Da, acest lucru poate fi adevărat chiar și în situația în care

avem de-a face cu un credincios. Așa a fost pacea lui David

după păcatul lui, înainte ca profetul Natan să îl confrunte. Așa

era pacea bisericii din Laodicea, când, de fapt, ea era pe punc-

tul pierzării. Așa era și pacea bisericii din Sardes, când, de

fapt, Hristos spune despre ea că era moartă. Cum ar putea fi

sufletul păzit dacă nu se străduiește din greu să păzească cu-

vântul răbdării lui Hristos, fiind veghetor în toate lucrurile?

Îți imaginezi oare că pacea pretinsă de unii din zilele noastre

ar putea să se dovedească în final o falsă pace? Fără îndoială,

căci aceștia ar putea să meargă de vii în Iad, atâta vreme cât

moartea are stăpânire peste ei din dimineața vieților lor. Dacă

un om are o astfel de pace, crezi că ea îl va ocroti atâta vreme

cât el nu se poate ocroti singur? Pacea lui va fugi imediat ce

își va face loc primul asalt riguros al ispitei aflată la apogeul

ei. Asemenea unei trestii frânte, acel suflet se va pleca în di-

recția mâinii care îl stăpânește (v. Isaia 36:6)15.

Să presupunem că un om se bucură de pace și se gân-

dește că ea îi va păzi sufletul, crezând că această pace este

15 Isaia 36:6 – „Iată, ai pus-o în Egipt, ai luat ca sprijin această trestie ruptă, care înțeapă și

străpunge mâna oricui se sprijină pe ea! Așa este Faraon, împăratul Egiptului, pentru toți cei ce se încred în el”.


una bună și adevărată. Totuși, când ajunge să fie testată,

când sosește ceasul ispitei, atât de multe lucruri care îi dau

odihna sunt atacate și stârnite, încât acea „pace” va deveni

inutilă. „Răul acesta este unul mărunt, este ceva chestiona-

bil, nu îmi afectează conștiința”, spune el. „Îmi este frică de

consecințe, dar îmi voi păstra pacea până la sfârșit. Este ade-

vărat că alți copii ai lui Dumnezeu au căzut, dar am văzut că

ei și-au păstrat sau și-au recuperat pacea. Dacă o pierd pen-

tru o vreme, aș putea să o recâștig. Nu voi mai pune sub

semnul întrebării situația mea. Chiar dacă îmi pot pierde pa-

cea, pot rămâne cu siguranța”.

Sute și mii de astfel de pledoarii își fac loc și sunt plan-

tate ca niște baterii de artilerie împotriva fortificației inimii

noastre, așa încât nu putem rezista vreme îndelungată asal-

tului ispitei.

Chiar dacă ne-am concentra pe acest aspect specific, ar

fi de-ajuns ca asaltul din toate părțile al vrăjmașului să gă-

sească un loc de intrare în inimă. Este adevărat că o mică ar-

mură va ocroti viața cuiva dacă ar putea să aleagă el unde să

fie lovit de vrăjmașul său. Totuși, nouă ni se poruncește să

îmbrăcăm „toată armura lui Dumnezeu”, dacă vrem să ne pu-

tem împotrivi cu succes și să rămânem în picioare (Efeseni

6:11). Noi vorbim aici doar despre o piesă, iar când privirea

noastră este ațintită doar asupra ei, ispita poate să pătrundă

și să ne învingă pe douăzeci de alte căi. De exemplu, un om

poate fi ispitit să fie lumesc, să umble după câștig nedrept, să


se răzbune, să alerge după slavă deșartă sau lucruri asemănă-

toare. Dacă el se întărește doar cu acest mijloc de apărare –

crezând că nu va face niciodată așa ceva și că nu își va răni

niciodată conștiința, nici nu-și va pierde pacea – ci își va aținti

privirea doar asupra acestui aspect, socotindu-se sigur atâta

vreme cât nu va fi biruit în acest domeniu, el poate neglija

părtășia personală cu Dumnezeu, așa încât își vor face loc

chestiuni precum senzualitatea sau alte ispite, iar situația lui

nu va fi cu nimic mai bună decât dacă ar fi căzut sub puterea

acelei ispite față de care a încercat să se protejeze cel mai

mult. Experiența ne spune că și această strategie va eșua. Nu

există niciun sfânt al lui Dumnezeu care să nu prețuiască pa-

cea pe care o are, și totuși cât de mulți cad în ceasul ispitei!

Va trebui să luăm în considerare și un alt aspect,

anume ticăloșia păcatului săvârșit împotriva lui Dumnezeu.

Cum putem face noi acest lucru, păcătuind împotriva lui

Dumnezeu, adică acel Dumnezeu al mântuirii și al îndurări-

lor? Cum putem să Îl rănim pe Isus Hristos, care a murit

pentru noi? Răspunsul nu este atât de ușor de dat! Iată care

este părerea mea.

În primul rând, cred că putem vedea zilnic felul în care

acest aspect și această motivație nu ne ferește de căderea în

ispită. Nu există vreun copil al lui Dumnezeu care să fie ex-

pus ispitei și care să nu aibă gândul acesta în mintea lui. Așa-

dar, nici aceasta nu este o strategie de apărare infailibilă.


În al doilea rând, această strategie se manifestă în două

modalități: fie ea exprimă gândurile sufletului la momentul

ispitei, dar acest lucru nu ne va păzi, fie exprimă atitudinea

noastră universală și obișnuită a inimii în orice moment și,

în acest caz, așa cum am spus deja, ea va constitui medica-

mentul universal și remediul în cazul ispitei.

Dacă ne gândim la puterea ispitei, parțial din ceea ce

am menționat mai devreme, cu efectele acesteia manifestate

în sfinții din vechime, și parțial acum, plecând de la alte

efecte generale pe care le descoperim în Scriptură, vedem că

ispita întunecă mintea, așa încât omul nu mai este capabil să

facă o evaluare adecvată a ispitei ca înainte de a cădea în ea.

În oamenii din lume, dumnezeul acestui veac le-a orbit min-

țile, așa încât să nu vadă gloria lui Hristos în Evanghelie (2

Corinteni 4:4)16, iar „curvia, vinul și mustul îi iau mințile

omului” (Osea 4:11). Ține de natura fiecărei ispite, mai mult

sau mai puțin, să atace inima și să întunece gândirea celui

ispitit. Și ispita face acest lucru în mai multe modalități, des-

crise mai jos.

În primul rând, ispita întunecă mintea prin a fixa ima-

ginația și gândurile pe obiectul ei, așa încât mintea este abă-

tută de la cântărirea lucrurilor care ar putea să o elibereze

dintr-un astfel de asalt. Omul poate să fie ispitit să creadă că

a fost abandonat de Dumnezeu, că este obiectul mâniei Sale

16 2 Corinteni 4:4 – „...a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu”.


și că Hristos nu mai este de niciun preț pentru el. Prin înșe-

lătoria Satanei, mintea ajunge atât de fixată pe o astfel de

evaluare a stării ei, însoțită de tulburarea pe care o cauzează,

încât nu mai este capabilă să se agațe de niciun fel de instru-

ment de ajutor sau eliberare care îi este oferit tocmai împo-

triva unei astfel de stări. Dimpotrivă, plin de gândurile sale,

sufletul umblă în întuneric și nu mai vede nicio lumină. Is-

pita poate să îi stăpânească atât de puternic mintea cu gân-

duri legate de ea, chiar cu gânduri legate de lupta împotriva

ei, încât ajunge să fie abătută de la o conștientizare clară a

lucrurilor de care altfel ar fi putut să depindă pentru a se

elibera din ispită. Acele lucruri care i-ar fi păzit mintea să-

nătoasă și l-ar fi ocrotit de păcat ajung să nu mai aibă nicio

forță sau putere. Astfel, oamenii ajunși într-o astfel de stare

sunt aduși în mod uzual de ispită până în punctul în care nu

mai știu prin ce trec, nu îi mai pot auzi pe alții vorbindu-le

despre eliberare și pace, pentru că mințile lor sunt prea ocu-

pate cu gânduri legate de ispita prin care trec.

În al doilea rând, ispita poate să întunece mintea folo-

sindu-se de faptul că cei ispitiți sunt prinși în capcana senti-

mentelor lor, care au o puternică influență în orbirea minți-

lor și în întunecarea judecății! Dacă este cineva de o altă pă-

rere, ar fi bine să-și deschidă ochii la vremurile în care trăim,

și va vedea repede că am dreptate. Totuși, nu voi dezbate

acum prea mult pe tema modalităților prin care putem să

biruim sentimentele noastre. Aș vrea să spun doar că, dacă


cineva mi-ar da un om care se străduiește mult în nădejde și

dragoste, cu teamă față de toate aspectele particulare ale is-

pitei care îl atacă, îi pot arăta rapid felul în care acesta poate

deveni orb și poate umbla în întuneric. Aici este un aspect în

care vei cădea atunci când ai fost ispitit, anume judecata ta

prezentă poate să nu fie în totalitate alterată, dar ea este cel

puțin încețoșată, gândirea ta devenind incapabilă să îți influ-

ențeze voința și să îți stăpânească sentimentele și emoțiile.

Atât voința cât și sentimentele sunt eliberate de ispită și vor

alerga ca niște nebuni. De acum înainte, detestarea păcatu-

lui, ura față de el, frica de Domnul, simțământul dragostei,

prezența lui Hristos Cel răstignit, toate acestea se vor înde-

părta, lăsând inima pradă sigură vrăjmașului ei.

În al treilea rând, ispita va adăuga combustibil peste

focul celorlalte ispite – le va incita, provoca, tulbura și agita

peste măsură. Agățându-se de o poftă, de un aspect al corup-

ției morale, de un obiect potrivit, de un avantaj sau de o oca-

zie, ispita va pune tot mai mult gaz pe foc, făcând-o să fie

predominantă pentru o vreme. În felul acesta a ajuns Petru

să fie cuprins de frică lumească, Ezechia de mândrie, Acan

de lăcomie, David de imoralitate, Dima de dragoste de lume,

și Diotref de ambiție. Ispita agață un colier de gâtul poftei și

o stârnește să alerge ca un cal în mijlocul bătăliei. Până să se

întâlnească cu o ispită potrivită, omul poate să nu cunoască

nimic din ceea ce înseamnă mândria, furia sau nebunia co-

rupției sale. Ce credeți că poate fi în stare să mai gândească


un suflet sărman într-o astfel de stare? Mintea lui este întu-

necată, emoțiile sale zdrobite, poftele sale inflamate și pro-

vocate și sursa odihnei sale înfrântă. Ce se va alege de un

suflet într-o astfel de stare?

ISPITELE PUBLICE ȘI CELE PRIVATE

Trebuie să luăm aminte de asemenea și la faptul că is-

pitele sunt fie publice, fie private. De aceea, haideți să le

analizăm pe scurt pe fiecare, potrivit cu puterea lor în astfel

de circumstanțe. Există, așadar, ispite publice, ca acelea

menționate în Apocalipsa 3:10, care vin asupra acestei lumi

„ca să îi încerce pe locuitorii pământului”. Ele se mai pot ma-

nifesta și ca o combinație a persecuției și seducției spre tes-

tarea unei generații nepăsătoare de pretinși credincioși.

În privința unei astfel de ispite, va trebui să ne gândim

că, în primul rând, ea are putere în relație cu planul lui Dum-

nezeu, El permițându-i pe de o parte acestei generații de oa-

meni să neglijeze sau să batjocorească Evanghelia, și pe de

altă parte permițând trădarea din partea falșilor credincioși.

De aceea, atunci când primește permisiunea de la Dumnezeu

să se manifeste în plină forță, o astfel de ispită își va atinge

ținta. Satana și-a oferit serviciile să meargă și să îl amă-

gească pe Ahab pentru a produce căderea acestuia. Dumne-

zeu însuși i-a permis să facă acest lucru:

„Și un duh a venit și s-a înfățișat înaintea Domnului, și a

zis: ,Eu îl voi amăgi’. Domnul i-a zis: ,Cum?’ ,Voi ieși’, a


răspuns el, ,și voi fi un duh de minciună în gura tuturor

prorocilor lui’. Domnul a zis: Îl vei amăgi, și-ți vei ajunge

ținta; ieși, și fă așa!” (1 Împărați 22:21-22).

Dumnezeu a permis manifestarea răutății Satanei și l-

a trimis având în mână pedeapsa din partea Domnului.

Atunci când lumea creștină va fi dedată nebuniei și închinării

false pentru că a disprețuit adevărul, dovedind în felul acesta

o pretenție de credință vagă, seacă, neroditoare și dezono-

rantă la adresa lui Hristos, iată ce se spune despre ispita care

a căzut asupra ei:

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de

minuni, de semne și puteri mincinoase, și cu toate amăgi-

rile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru

că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. Din

această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire,

ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:9-11).

Aceste acțiuni vin de la Dumnezeu în sensul în care ele

sunt instrumentul judecății Lui, și au în ele puterea de a

ajunge la rezultatul așteptat. În zilele noastre, ele infectează

aproape întreg trupul celor ce se pretind credincioși, pri-

mind din partea lui Dumnezeu porunca de a-i ucide pe ipo-

criți, de a-i răni pe sfinții neglijenți, de a le zdrobi oasele, de

a-i face să pară scandaloși, așa încât să fie rușinați. Și oare

nu au aceste lucruri puterea de a împlini acest scop? Și ce

lucrare a făcut printre noi duhul de erezie! Din acest motiv

vedem că unii oameni nu mai găsesc plăcere în a-L păstra pe

Dumnezeu în inimile lor, așa încât El „i-a lăsat în voia minții


lor blestemate” (Romani 1:28). Omului ar putea să i se pară

un lucru ciudat – un lucru uimitor chiar – să vadă cum se-

meni cu gândire serioasă pretind lucruri mărețe pe căile lui

Dumnezeu, dar ajung să fie cuceriți, captivați, prinși în cap-

cană și distruși de lucruri slabe, de opinii stupide și de idei

nebunești. Un astfel de om s-ar gândi că este imposibil ca

astfel de lucruri să cadă asupra unor oameni cu conștiința

sensibilă și cu rațiunea vie, cu atât mai puțin unora dintre

cei care mărturisesc Evanghelia. Dar nimeni să nu își imagi-

neze că este slab acel lucru pe care Dumnezeu vrea să-l facă

puternic. Nimic nu se poate opune celor mai slabe lucruri din

această lume atunci când ele primesc de la Dumnezeu per-

misiunea sau porunca de a atinge un anumit obiectiv.

În al doilea rând, în astfel de ispite există un vierme

secret în cei care sunt considerați evlavioși, dar care nu sunt

decât niște ipocriți: „din pricina înmulțirii fărădelegii, dra-

gostea celor mai mulți se va răci” (Matei 24:12). Abundența

nelegiuirii în unii va arunca în mod cert apă peste zelul și

dragostea altora, așa încât, puțin câte puțin, aceștia se vor

răci. Unii încep să devină neglijenți, nepăsători, lumești și

încăpățânați. Ei sparg gheața în general în direcția plăcerilor

firii pământești. La început, dragostea lor se răcește și, după

ce au spart gheața, ajung să se asemene altora, modelându-

se după felul altora de viețuire. „Puțin aluat [puțină drojdie,

cf. lit. KJV] face să se dospească toată plămădeala”. Pavel re-

petă acest lucru de două ori, în 1 Corinteni 5:6 și în Galateni


5:9. Este evident că el dorește ca noi să observăm acest as-

pect, căci face referire la pericolul infecției întregului trup

plecând de la exemplul rău al unora dintre cei cărora el le

vorbea. Noi știm cât de imperceptibil ajunge drojdia să pă-

trundă în întreg aluatul. Acesta este motivul pentru care ni

se spune că „rădăcina amărăciunii” „dă lăstari și... mulți sunt

întinați de ea” (Evrei 12:15). Dacă o bucățică de drojdie, o

singură rădăcină amară, ar putea să pună în pericol întreg

aluatul, cu cât mai mare este pericolul atunci când există

multe rădăcini de același fel, și când o cantitate mare de droj-

die este răspândită printre noi! Este ușor să te iei după mul-

țime și să faci răul, spunând ceea ce mulțimea spune. Cine

și-ar fi imaginat că este posibil ca atâția pretinși credincioși

din zilele noastre să ajungă să cadă într-o trăire egoistă, pe

căile firii pământești? Să ajungă să joace cărți, table, să

meargă la locuri de distracție și dans? Să neglijeze rugăciu-

nea în familie și responsabilitățile vieții personale de creș-

tin? Să fie mândri, aroganți, ambițioși, lumești, lacomi și

abuzivi? Sau cine și-ar fi imaginat că atâția ar umbla după

învățături nebunești, deșarte, și după opinii ridicole, aban-

donând Evanghelia lui Hristos? În acest fel, putem vedea

cum vine asupra noastră o ispită uriașă care izvorăște din

locuitorii acestei lumi, ispită care ne testează credința. Și

oare nu putem vedea noi toți că acest lucru s-a petrecut deja?

Nu putem să-i vedem modalitățile de manifestare? Unii din-

tre acești pretinși credincioși, oameni nepăsători, au început


să umble pe această cale, iar despre ei știam că n-au avut

niciodată mai mult decât o formă de evlavie, înainte de a se

întoarce cu totul pe căile acestei lumi. Apoi alții au început

să se asemene cu ei și, în felul acesta, să facă pe plac firii

pământești. Tot astfel, puțin câte puțin, această infecție a

ajuns să atingă ramurile de sus ale frățietății noastre, până

când aproape tot trupul a fost corupt, așa încât cel care se

depărtează de aceste nelegiuiri ajunge să fie văzut cu ochi

răi, fiind persecutat de ceilalți.

În al treilea rând, ispitele publice sunt în general înso-

țite de motivații și pretexte puternice, care sunt mult prea

apăsătoare asupra oamenilor, sau cel puțin îi cuceresc pe

neștiute în vreme ce acești oameni subevaluează răul la care

îi duce ispita, lucru care crește puterea și complexitatea is-

pitei. Am văzut demonstrat acest dezastru în zilele noastre,

zdrobindu-i pe copiii lui Dumnezeu și tăindu-le puterea așa

cum și-a pierdut-o Samson, făcându-i asemenea altor oa-

meni. Și lumea aceasta este plină de motivații false care ali-

mentează ispitele! Creștinii se pot bucura de libertate, fiind

eliberați de robie, însă, după observațiile mele, am văzut

multe suflete cum ajung pradă senzualității și apostaziei în

afara acelei uși. Ei încep printr-o atenție scăzută acordată

vieții creștine și umblării cu Domnul, trec mai departe la ne-

glijarea părtășiei credincioșilor și a responsabilităților per-

sonale în umblarea creștină, după care sfârșesc în plăceri și

depravare.


Apoi i-am văzut pe cei care pretind că lasă toate lucru-

rile în mâna Providenței, fiind mulțumiți cu starea actuală

de lucruri, chestiuni bune în ele însele, dar care, rând pe

rând, puțin câte puțin, au degenerat în conformarea tică-

loasă cu lumea, spre pierderea totală a oricărui zel pentru

Dumnezeu și a oricărui interes al lui Hristos și al poporului

Său în această lume. Când pui alături astfel de considerații

cu ușurătatea vieții și cu prosperitatea, statutul social și pro-

movarea pretinșilor creștini, vei observa cum unii dintre

acești oameni pretind că Dumnezeu ar fi făcut schimb de lo-

curi între cei credincioși și oamenii acestei lumi, doar ca să

își poată justifica trăirea ușuratică. Noi suntem chemați să

trăim ca un grup de oameni ce călătoresc printr-o țară stră-

ină. Totuși, nu trebuie să degenerăm de la calea pe care sun-

tem chemați să mergem, adoptând comportamentul oame-

nilor țării pe care o traversăm, astfel încât să fim transfor-

mați de aceștia. Aș vrea să îmi dați voie să vă ofer un exem-

plu clar în acest sens.

Gândiți-vă la America. Cine și-ar fi închipuit că primii

coloniști, ai căror urmași sunt acum în putere și plăcuți tu-

turor oamenilor, ar fi căzut atât de jos, mai ales dacă ne gân-

dim că erau cândva o colonie de puritani, care locuiau în ge-

neral „pe văi”, în locuri joase, așa cum spune profetul despre

cetatea lui Dumnezeu, ajungând azi pe vârfurile munților pe

care îi stăpânesc, însă trăind după obiceiurile băștinașilor?


Nu putem decât să ne minunăm cât de repede au uitat aceș-

tia obiceiurile, manierele, căile de viață și umblarea strămo-

șilor lor, și că, încetul cu încetul, au intrat în matrița acelora

din țara pe care au ocupat-o.

Vorbesc despre noi toți, în special despre cei care sunt

mai puțin înstăriți, unde probabil că această nelegiuire

abundă cel mai mult. Cum erau cei de dinaintea noastră, și

în ce fel suntem noi diferiți de ei? Ce făceau ei dar noi nu mai

facem? Prosperitatea i-a înjunghiat pe nebuni, dar i-a rănit

și pe înțelepți.

Există, pe de altă parte, și ispite în viața privată. Am

menționat în treacăt despre acest lucru în urmă cu câtva timp,

dar aș vrea să vorbesc despre două aspecte suplimentare.

În primul rând, astfel de ispite se unesc și sunt încor-

porate în poftă, prin intermediul căreia ispita își face loc în

suflet și stă la temelia acțiunilor ei. Ioan ne spune că lucrurile

care se găsesc „în lume” constau din „pofta firii pământești,

pofta ochilor și lăudăroșia vieții” (1 Ioan 2:16). Și este clar că

aceste lucruri se regăsesc în principal în om, nu în obiectul

poftelor lui – în inimă, nu în lume în mod necesar. Totuși,

despre ele se spune că sunt „în lume”, întrucât lumea pă-

trunde în ele, se amestecă cu ele și se unește cu ele. La fel

cum se spune despre credință și despre promisiuni că sunt

întrețesute, așa sunt și pofta și ispita: ele se întrețes, primesc

ajutor una de la cealaltă și își stimulează reciproc creșterea.


În felul acesta, ispita pătrunde atât de adânc în inimă, încât

niciun fel de raționament contrar nu mai poate să o înfrângă.

Nimic nu mai poate ucide pofta și nu mai poate cuceri ispita.

Asemenea leprei care se amestecă cu materialul din perete,

până într-acolo încât peretele însuși trebuie demolat, așa

este și pofta. Ea este asemenea cangrenei care otrăvește sân-

gele și trupul. Tot așa, păcatul nu poate fi separat de locul pe

care îl infestează până nu este înlăturat și locul respectiv tra-

tat. De exemplu, în ispita care a acționat în David spre imo-

ralitate sexuală, probabil că zece mii de motivații ar fi putut

fi aduse pentru a-i umple gura ispitei. Totuși, aceasta s-a

unit cu pofta lui, și nimic altceva nu mai putea să o distrugă.

Acest amestec între poftă și ispită îi amăgește pe mulți.

Acești oameni experimentează un fel de ispită presantă care,

pentru ei, după ce a câștigat oarece teren în sufletul lor, de-

vine urgentă. Ei se roagă împotriva ei, i se împotrivesc folo-

sind motivații puternice, motivații despre care noi toți am

crede că sunt suficiente pentru a o cuceri și a o distruge, sau

cel puțin a o ține sub control, așa încât să nu mai tulbure

niciodată acel suflet. Și totuși, deși știm că niciun lucru bun

nu vine de pe urma ei, deși nu avem tendința să-i oferim

ocazii pentru a câștiga, totuși, pofta avansează încetul cu în-

cetul. De ce anume are loc acest lucru? Ei bine, explicația

este că pofta și ispita s-au întrețesut una cu cealaltă și și-au

unit forțele, așa încât s-au pus la adăpost de orice împotri-

vire din partea sufletului. Dacă astfel de oameni vor să iasă


învingători în vreun fel, ei trebuie să își îndrepte atenția nu

doar asupra ispitei, ci și a poftei, care poate lua forma ambi-

ției, mândriei, senzualității, dragostei de lume sau a oricărui

alt lucru care se alătură ispitei. Orice alte modalități de rezol-

vare sunt asemenea situației când punem un bandaj peste o

cangrenă: întrucât rana nu se mai vede, lucrurile par să

meargă bine pentru o vreme, însă, fără îndepărtarea cangre-

nei, trupul va muri. Sufletul poate să agonizeze pentru o

vreme ca urmare a unei astfel de proceduri, dar realitatea este

următoarea: pofta trebuie să moară, altfel sufletul va pieri.

În al doilea rând, partea sufletului unde pofta stăpâ-

nește atunci când este unită cu ispita va fi acea parte exploa-

tată la maximum, către care sufletul va fi atras printr-o me-

todă sau alta, așa încât, încetul cu încetul, această abordare

previne sau anticipează orice împotrivire din partea sufletu-

lui. Dacă am avea de-a face cu o poftă ce se manifestă în

minte – după cum sunt pofte ale minții și necurății ale sufle-

tului, precum ambiția, slava deșartă și alte lucruri ca acestea

– există o mulțime de modalități pe care mintea le are la dis-

poziție pentru a lucra asupra sentimentelor și pentru a opri

o îndepărtare de Dumnezeu, Însă sufletul este orb cu privire

la ispită, întrucât pofta acționează tocmai în acel comparti-

ment al vieții în care acționează și ispita. Astfel, gândirea

omului va acționa precum cataracta asupra ochilor, aducând

înaintea acestora alte lucruri care să îi atragă atenția sufle-

tului, lucruri care pot fi chiar legitime, însă care îl țin ocupat,


așa încât pofta și ispita să meargă mai departe în sectorul

lor. Mai mult, această abordare promite să le ofere și altor

pofte parte din prada pe care aceasta o va obține, așa cum au

fost banii lui Iuda, pe care mai întâi i-a dorit din lăcomie,

pentru a fi împărtășiți apoi cu celelalte pofte ale sale. Sau

poate că ispita apelează la porțiunea mai sentimentală a su-

fletului, luând sentimentele în stăpânirea ei. Daunele pe care

le va face această gândire, felul în care o vor mitui ca să nu

replice, nădejdile și lucrurile pe care i le promite – toate aces-

tea, așa cum am spus mai devreme, sunt imposibil de descris

în cuvinte. Pe scurt, nu există nicio ispită specifică ajunsă la

apogeu, care să nu se folosească de orice fel de ajutor poate

primi, din lucruri bune, rele sau neutre, și care să nu se hră-

nească cu atât de multe motivații și aspecte care, altfel, par

să fie străine de ea, dar care, în anumite cazuri, devin imune

în fața pretextelor și a argumentelor mincinoase. Și este ușor

să recunoaștem puterea poftei acumulată în felul acesta.

Dacă ne gândim la țelul oricărei ispite, vom conștien-

tiza că acesta este obiectivul Satanei și al păcatului, anume

dezonoarea lui Dumnezeu și pierzarea sufletelor noastre.

Ai putea să te gândești la ce s-a petrecut cu tine atunci

când te-ai confruntat cu ispite. Nu ți-au contaminat acestea

conștiința, nu ți-au tulburat pacea, nu te-au slăbit în ascul-

tarea ta și nu au întunecat vederea feței lui Dumnezeu? Chiar

dacă acestea nu te-au determinat să comiți o faptă rea în

mod exterior, în văzul altora, atunci când ai fost ispitit, n-ai


fost oare înfrânt în interiorul tău? Nu a fost sufletul tău mur-

dărit și tulburat peste măsură de aceasta? Da, ai ieșit vreo-

dată dintr-o ispită fără să suferi o pierdere severă în viața ta,

aproape în fiecare caz? Și nu este adevărat că în multe cazuri

ai cedat în mod voit în fața ispitei? Dacă ai fost eliberat din

ispita ta, păzește-te! Nu te întoarce în același loc, dacă este

posibil, ca nu cumva să pățești un lucru mai rău.

Iată, acestea sunt câteva considerații, dintr-o mulțime

de aspecte către care am putea să ne îndreptăm, pe care am

dorit să le aduc înaintea ta, pentru a-ți arăta importanța ade-

vărului pe care îl studiem și profunzimea grijii pe care ar

trebui să o manifești ca să nu „cazi în ispită”.

OBIECȚII

Față de ceea ce am spus, anumite obiecții își fac loc în

secret în sufletul oamenilor, având puterea de a-i face negli-

jenți și nepăsători în aceste lucruri atât de importante pen-

tru ei, într-un domeniu atât de necesar acelora care doresc

să umble cu Dumnezeu în pace și credincioșie. De aceea, as-

tfel de obiecții trebuie analizate astfel încât să le dăm răs-

punsuri adecvate.

Obiecția 1

De ce să ne temem și să ne străduim atât de mult să

evităm ispita, dacă ni se poruncește să „privim ca o mare

bucurie când treceți prin felurite încercări” (Iacov 1:2)? Nu


trebuie să fim atât de scrupuloși în evitarea căderii într-un

lucru despre care ni se spune că, după ce am căzut, trebuie

să-l socotim prilej de bucurie.

Răspuns

Nu poți respecta această regulă în toate lucrurile,

anume că un om nu trebuie să caute să evite acel lucru des-

pre care, după ce a văzut că nu a putut să îl evite, este res-

ponsabilitatea lui să se bucure de acea situație. Același apos-

tol îl îndeamnă pe bogat „să se laude cu smerirea lui” (Iacov

1:10). Fără îndoială, cel care este obișnuit cu bunătatea, în-

țelepciunea și dragostea lui Dumnezeu în orice stare s-ar

găsi, va putea să găsească în orice lucru un prilej de bucurie

sănătoasă. Totuși, cât de puțini oameni bogați și evlavioși

poți convinge să folosească toate mijloacele legitime așa în-

cât să ajungă săraci și nevoiași! În majoritatea cazurilor, ade-

vărul este că păcatul lor este ceea ce îi oprește să ajungă într-

o astfel de stare. De aceea, constituie preocuparea noastră

legitimă să ne folosim bine de această viață, și să trăim pe

cât de sigur se poate. Totuși, dacă Dumnezeu ne schimbă sta-

rea, aducându-ne într-o stare inferioară celei anterioare, ar

trebui să ne bucurăm de acest lucru. Dacă suferințele menți-

onate în acest text vin asupra noastră, sigur că putem avea

un motiv să ne bucurăm, dar n-ar trebui să ne bucurăm dacă

ajungem în astfel de stare ca urmare a neglijării responsabi-

lității creștine.


Apoi trebuie să ne gândim că ispitele trebuie avute în

vedere în două modalități: pasiv, sau pur și simplu în lucruri

materiale, căci lucrurile materiale pot fi în ele însele prilejuri

de ispită, sau activ, în cazul acelora care ne atrag să păcă-

tuim. Iacov vorbește despre ispite, cu sensul de încercări,

doar în primul sens, și a spus: „priviți ca o mare bucurie când

treceți prin felurite încercări” (v. 2), la care adaugă în verse-

tul 12: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit

bun, va primi cununa vieții”. Dar, acolo unde cineva ar putea

să pretindă că, dacă lucrurile stau în felul acesta, atunci ispi-

tele sunt bune și provin de la Dumnezeu, Iacov răspunde: nu,

căci atunci când o ispită este înțeleasă ca acel lucru care

atrage și conduce la păcat, noi știm că Dumnezeu nu ispitește

pe nimeni, ci fiecare om este ispitit de propria sa poftă (cf.

v. 13-14)17. Lucrul care trebuie socotit prilej de bucurie nu

ține de astfel de ispite, de a fi ispitit să păcătuiesc, ci de în-

durarea suferințelor pe care le trimite Dumnezeu spre încer-

carea credinței mele. De aceea, chiar dacă trebuie să socotesc

un prilej de bucurie când, prin voia lui Dumnezeu, cad în di-

verse suferințe spre testarea mea, în situația când, suferind

în felul acesta, sunt vizitat de ispita de a păcătui, sunt chemat

să manifest toată grija și sârguința așa încât pofta să nu se

folosească de acea ocazie pentru a mă ispiti să păcătuiesc.

17 Iacov 1:13-14 – „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: ‚Sunt ispitit de Dumnezeu’. Căci

Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El însuși nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit”.


Obiecția 2

Dar oare nu a fost ispitit însuși Mântuitorul nostru Isus

Hristos? Este ceva rău să fii în aceeași stare ca a Lui? Da, se

spune nu doar că El a fost ispitit, ci chiar că ispitirea Lui pune

în lumină îndurarea Lui ca Mare Preot al nostru – „Prin ur-

mare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile,

ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un mare

preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru

păcatele norodului. Și prin faptul că El însuși a fost ispitit în

ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispi-

tiți” (Evrei 2:17-18). Iar El face din aceasta temeiul unei mari

promisiuni pentru că ucenicii Lui au „rămas necontenit cu El

în încercările Lui” (Luca 22:28).

Răspuns

Este adevărat că Mântuitorul nostru a fost ispitit, însă

ispitele Lui sunt socotite printre acele lucruri rele care au

venit asupra Lui în zilele întrupării Sale – lucruri care au ve-

nit asupra Lui prin răutatea lumii și a prințului acesteia. El

nu s-a dus în mod voit în ispită, lucru despre care a spus că

însemna „să Îl ispitești pe Domnul, Dumnezeul tău” (Matei

4:7), pentru că a cădea în mod voit în vreo ispită este un lu-

cru foarte provocator la adresa lui Dumnezeu. Totuși, situa-

ția noastră este aceasta: noi trebuie să manifestăm cea mai

mare sârguință și veghere de care suntem capabili, ca să ne

ferim de ispită, și totuși suntem siguri că vom fi ispitiți, așa


încât inevitabil vom ajunge în situația lui Hristos. Este ade-

vărat că prezența ispitei ne va împiedica să fim asemenea

Lui în totalitate, însă rămâne responsabilitatea noastră de a

preveni căderea noastră în ispită pe cât de mult putem. Mai

mult, atunci când s-a confruntat cu ispita, Hristos a avut

parte doar de elementul suferinței de pe urma ispitei, însă

noi suntem părtași și acelei componente a păcatului care

vine în urma ispitei. Atunci când prințul acestei lumi s-a în-

fățișat înaintea lui Hristos, el n-a avut nimic în comun cu

Acesta, dar când ne atacă pe noi, există lucruri pe care le

avem în comun și noi și el. Totuși, ca urmare a ispitelor,

adică a efectelor acestora, manifestate prin încercări și tul-

burări, noi devenim tot mai asemănători lui Hristos, așa că,

într-un fel, ar trebui să ne bucurăm într-o oarecare măsură

de faptul că acesta este rezultatul final al ispitelor. Însă, într-

un alt sens, noi suntem făcuți diferiți de Hristos, pentru că

un alt rezultat al ispitei este că devenim pângăriți și cuprinși

de ispită, motiv pentru care ar trebui să căutăm să o evităm

cu toate eforturile. Niciodată nu vom ieși din ispită așa cum

a făcut-o Hristos. Cine poate „cădea în ispită” și să nu iasă

din ea pângărit?

Obiecția 3

Dar de ce este atâta nevoie de străduință și atenție? Nu

ni se spune că „nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost

potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este cre-

dincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre;


ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea,

ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10:13) și că „Domnul știe să

îi izbăvească din încercare [ispite, cf. KJV] pe oamenii cucer-

nici” (2 Petru 2:9). De aceea, de ce trebuie să fim atât de gri-

julii așa încât să nu cădem în ispită?

Răspuns

Am serioase semne de întrebare legate de ajutorul pe

care îl poate primi de la Dumnezeu în ispita lui acel om care

se lasă în mod voit în aceasta deoarece presupune că Dum-

nezeu i-a promis că îl va elibera necondiționat din ea. Dom-

nul știe că, prin înșelătoriile Satanei, prin subtilitatea și ră-

utatea lumii, și prin amăgirea păcatului care ne înfășoară

atât de lesne, putem cădea în foarte multe păcate, chiar și

după ce ne-am făcut datoria. În dragostea, grija, blândețea și

credincioșia Lui, El ne-a furnizat un har suficient așa încât

aceste ispite nu vor face niciodată o separație veșnică între

El și sufletele noastre. Totuși, față de această obiecție am de

spus următoarele trei lucruri:

(1) Acela care se lasă dus în ispită în mod voit sau prin

neglijență nu are niciun motiv să se aștepte la vreun ajutor

din partea lui Dumnezeu sau la vreo eliberare din ispita în

care a căzut. Promisiunea este făcută acelora care se con-

fruntă cu ispite fără a căuta aceste ispite, nu acelora care

aleargă în mod voit către acestea pentru a le întâlni. De

aceea, așa cum am observat în mod uzual, diavolul a folosit


acel pasaj al Scripturii atunci când L-a ispitit pe Mântuitorul

nostru, distorsionându-l pentru a-l potrivi scopului său. Pro-

misiunea eliberării este făcută acelora care rămân credinci-

oși pe căile lor, iar acesta constituie un motiv pentru care ar

trebui să ne păzim de ispită.

(2) Deși tuturor aleșilor le este dat un har suficient, așa

încât, indiferent de ispitele în care aceștia ar putea să cadă, ei

nu sunt îndepărtați totalmente de Dumnezeu, totuși, căderea

în ispită ar face orice inimă în care harul locuiește să tremure

la gândul că L-a dezonorat pe Dumnezeu, la gândul că a adus

ocară asupra Evangheliei, la gândul întunericului groaznic și

al tulburării pe care le-a adus asupra sufletului propriu, chiar

dacă nu va pieri niciodată. După opinia mea, cei care nu sunt

înfricoșați decât de frica Iadului și care nu se gândesc la nicio

altă implicație a căderii lor în ispită, au motive mai întemeiate

să se teamă de Iad decât sunt ei conștienți.

(3) A cădea în ispită în acest fel ar însemna a te avânta

în păcat (același lucru cu a continua în păcat) – „ca să se în-

mulțească harul” (Romani 6:1-2)18. Apostolul respinge acest

gând cu un gest suprem de detestare. Nu ar fi curată nebunie

ca un om să își arunce toate proviziile când are picioarele pe

stâncă, pentru că el se gândește că așa ar putea să înoate în

siguranță până la țărm, pe o scândură? Nu va fi la fel și în

18 Romani 6:1-2 – „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Nici-decum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?”


cazul aceluia care va risca să își piardă toată mângâierea, pa-

cea, bucuria, și care va afecta mult gloria lui Dumnezeu și

onoarea Evangheliei care îi este încredințată, doar pentru că

presupune că sufletul lui va scăpa?

Unii cred chiar că astfel de obiecții nici nu merită să

fie menționate. Totuși, le-am analizat pentru că am văzut

uneori cum suflete sărmane sunt amăgite prin ele.

81

4 CUM POȚI ȘTI CĂ

AI CĂZUT ÎN ISPITĂ

Odată ce au fost stabilite premisele generale ale discu-

ției, ne vom îndrepta acum către trei situații particulare izvo-

râte din adevărul prezentat anterior. De aceea, trebuie să pu-

nem în discuție următoarele trei lucruri: Cum putem ști că am

căzut în ispită? Ce sfaturi pot fi date pentru a preveni căderea

noastră în ispită? Ce perioade și circumstanțe pot exista în

timpul cărora omul poate și ar trebui să se teamă de iminența

ceasului ispitei. Prima noastră întrebare este aceasta: Cum

putem cunoaște dacă am căzut sau nu în ispită?

CÂND EȘTI ATRAS ÎN PĂCAT

În primul rând, când un om este atras în păcat, poate fi

sigur că a căzut și în ispită. Orice păcat provine din ispită (Ia-

cov 1:14)19. Păcatul este un rod care provine doar din această

rădăcină. Chiar dacă omul ar putea să nu fie niciodată luat

prin surprindere de vreun păcat, totuși păcatul survine dintr-

19 Iacov 1:14 – „fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit”.


o ispită care l-a cucerit, așa cum spune apostolul: „Fraților,

chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care

sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia

seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6:1).

Deși un om poate fi luat prin surprindere, cucerit pe

neașteptate, totuși el a fost ispitit să cadă în acest păcat, căci

Pavel spune: „ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu”

– adică în situația când a fost luat prin surprindere. Această

situație survine atunci când oamenii nu sunt atenți la um-

blarea lor, spre marele lor dezavantaj. Atunci când ei sunt

copleșiți de un păcat, se pocăiesc de el, dar nu iau în consi-

derare ispita care l-a cauzat.

De aceea, chiar dacă se împotrivesc acelui păcat, ei nu

sunt suficient pregătiți și atenți ca să nu fie atrași din nou în

ispită. Astfel, ei ajung rapid cuceriți de ea, chiar dacă în su-

fletele lor manifestă o mare repulsie față de păcat în sine.

Acela care vrea să cucerească orice păcat trebuie să ia

în considerare ispitele cu care se confruntă, și să lovească la

acea rădăcină. Fără eliberarea de acea ispită, el nu va fi com-

plet vindecat.

Aceasta este o situație care se manifestă în mulți oa-

meni care, altfel, au un simțământ viu și conștient al păca-

tului. Da, ei sunt sensibili cu privire la păcatele lor, dar nu și

în legătură cu ispitele lor. Ei sunt dezgustați de rodul amar,

dar îndrăgesc rădăcina otrăvitoare. De aceea, în mijlocul

CAPITOLUL 4. CUM POȚI ȘTI CĂ AI CĂZUT ÎN ISPITĂ 83

umilirii lor din cauza păcatului, ei vor continua pe acele căi,

își vor menține acele prietenii, vor merge înainte, cu toate că

sfârșitul acelor căi va fi același păcat.

ÎN ISPITE MARI SAU MICI

În al doilea rând, ispitele vin în grade diferite. Unele

sunt atât de puternice încât apasă din greu asupra sufletului,

pe care îl duc în agonie și îl tulbură. Ele luptă cu orice împo-

trivire ce își face loc în suflet față de ele, pentru că ține de

natura specifică a ispitei să se lupte cu orice îi stă în cale.

Când febra aceasta răcnește, omul știe că este bolnav, cu ex-

cepția situației când temperatura lui mare îl duce direct în

comă. Iacov ne spune că poftele oamenilor îi atrag, îi abat de

pe cale, seducându-i să păcătuiască, dar ei fac acest lucru de

la sine, fără a fi necesară vreo instigare specială. Dacă poftele

cresc până la punctul în care devin violente, dacă ele scutură

sufletul în sus și în jos și nu-i dau odihnă, sufletul acela poate

să știe în mod clar că ispita este deja în inimă.

Dacă iei un vas gol și îl arunci pe un râu care curge

înspre mare, acesta va fi purtat în mod negreșit de viteza și

curentul râului, însă, dacă vor exista și vânturi puternice

înapoia lui, el va fi condus cu putere și lovit de orice mal și

de orice stâncă, până când, zdrobit în bucăți, va fi înghițit de

ocean. Dacă nu sunt date morții prin moartea lui Hristos,

poftele oamenilor îi vor conduce negreșit către pierzare veș-

nică, și foarte adesea lucrul acesta se întâmplă fără prea mult


zgomot, potrivit cursului râului corupției lor morale. Dar

dacă această direcție este alimentată de asemenea de vântul

ispitelor puternice, iar acești oameni se vor grăbi să practice

multe păcate scandaloase, ajung să fie înghițiți de veșnicie

ca niște oameni zdrobiți. Și avem unele exemple notabile de

astfel de persoane, chiar dacă unii au fost în final mântuiți.

Ezechia a avut întotdeauna în el rădăcina mândriei. Totuși,

această mândrie nu l-a determinat să alerge încoace și încolo

pentru a arăta comorile și bogățiile din templu până nu a

căzut în ispită când a fost vizitat de ambasadorii împăratului

din Babilon.

Așa s-a întâmplat și cu David, care s-a ferit să facă nu-

mărătoarea poporului până în clipa când Satana s-a ridicat

și l-a provocat, sugerându-i să facă acest lucru. Iuda a fost

lacom de la început, și totuși el nu a plănuit să-și satisfacă

lăcomia prin a-l vinde pe stăpânul lui până în clipa când dia-

volul a intrat în el și l-a împins la aceasta prin ispită.

Cazuri asemănătoare pot fi descoperite în Avraam,

Iona, Petru și alții. De aceea, când vreo poftă sau corupție

morală de orice fel stârnește furtună și zbucium în suflet,

îndemnându-l cu putere să comită păcatul, sufletul acela

poate ști în mod cert că ispita a căpătat deja un avantaj asu-

pra lui, chiar dacă încă nu poate vedea felul în care acea is-

pită, fiind incitată sau provocată, poate conduce în mod con-

cret la acel păcat. Această situație trebuie privită mai mult

decât un simplu semnal de alarmă.


O INIMĂ CARE GĂSEȘTE PLĂCERE

ÎN CAUZA ISPITEI

În al treilea rând, căderea în păcat poate fi identificată

și atunci când se manifestă în grade mai mici, ca, de exem-

plu, când inima începe să găsească plăcere în cauza acelei

ispite, nefiind deranjată să o hrănească, crescând-o în orice

fel găsește de cuviință, chiar dacă acea ispită nu a ajuns să

dea naștere păcatului în cauză.

De exemplu, omul poate să aibă o reputație pentru

evlavia, înțelepciunea, educația sau alte lucruri – este vorbit

de bine, inima lui este gâdilată la auzul acestor laude și, în

consecință, mândria și ambiția lui sunt mișcate de ele. Acum,

dacă acest om ia în considerare lucrurile de față cu toată pu-

terea lui, întrucât din acestea izvorăsc reputația, stima și glo-

ria lui între oameni, dacă el dorește chiar și în taină să-și

crească această reputație, poate ști că a căzut în ispită. Apoi,

dacă nu este veghetor, această atitudine îl va face în curând

un sclav față de poftă. Așa s-au petrecut lucrurile cu Iehu. El

înțelesese că reputația sa de un om zelos începuse să se răs-

pândească și s-a simțit onorat de aceasta. Ionadab era cunos-

cut ca un om bun și evlavios. Iehu s-a gândit in sinea lui:

„Acum am oportunitatea să cresc în reputația de om zelos”.

Așa că l-a chemat pe Ionadab și a început să lucreze asupra

lui cu seriozitate. Lucrurile pe care el le-a făcut erau bune în

ele însele, dar el căzuse în ispită, și acestea au servit poftei

lui în tot ceea ce el a făcut. Așa este și cu mulți teologi. Ei


descoperă că sunt respectați și lăudați pentru educația lor.

Acest lucru se agață de mândria lor și, astfel, ambiția le cu-

prinde inimile. De aceea, ei se așază la studiu cu toată sârgu-

ința, fac asta zi și noapte – un lucru care este bun în sine.

Totuși, motivația care stă în spatele lor este aceea de a hrăni

gândurile și cuvintele oamenilor, care se întorc la ei sub

formă de laude, ceea ce îi încântă. Astfel, în tot ceea ce fac,

ei hrănesc firea pământească pentru a-i împlini poftele.

Este adevărat că Dumnezeu face adesea lumină în acest

întuneric și întoarce lucrurile către un deznodământ mai

bun. Se poate întâmpla ca, după ce a studiat mulți ani mânat

de poftele lui – de ambiție, mândrie și glorie deșartă – tre-

zindu-se devreme și mergând târziu la culcare pentru a-și

împlini pofta, Dumnezeu să intervină cu harul Lui, să în-

toarcă sufletul către El, să îi îndepărteze acele pofte egiptene

și să dedice darurile acelui teolog, consacrându-le pentru fo-

losirea în slujirea Lui, lucruri care, până în acel moment,

erau în slujba idolilor.

Oamenii pot deveni cuprinși de ispită în lucruri mai

bune decât educația, chiar și în ce privește evlavia manifes-

tată în truda lor în lucrarea lui Dumnezeu. Această atenție

acordată mărturiei înaintea oamenilor poate să ajungă să fie

o capcană pentru ei. Evident, ei au o bună reputație și sunt

lăudați ca urmare a ei și a trăirii lor stricte. Astfel de lucruri

pot fi văzute în zilele noastre în felul în care oamenii for-

mează grupuri în funcție de astfel de grade ale reputației.


Unii se regăsesc în acest sens ca fiind deosebiți în grupul lor,

un fel de ingentia decora (vedetele partidei lor).

Dacă astfel de gânduri își fac loc în taină în inimile lor,

influențându-i să se străduiască mai mult decât ar fi normal

în comportamentul și mărturia lor, au ajuns deja să fie cu-

prinși de ispită. În loc să țintească la mai multă glorie și mai

multe laude din partea oamenilor, ar trebui să își plece capul

în țărână, conștientizând ticăloșia situației lor. Atât de perso-

nală poate fi această ispită, încât uneori nici nu este nevoie să

fie hrănită de alte lucruri decât de alergarea acelui om după

onoarea și reputația proprie. Tot ceea ce este nevoie este să i

se șoptească din când în când că munca pe care o face este

onorabilă. Acest lucru poate fi aplicabil în aceeași măsură ace-

lora care sunt angajați în predicarea Evangheliei și în lucrarea

Cuvântului. Multe lucruri care țin de această slujire le aduc

stimă și respect – abilitățile lor, fluiditatea vorbirii, oratoria,

succesul lor, faptul că își dedică timpul unei cauze atât de no-

bile – toate acestea, într-un sens, adaugă combustibil ispitei

în cauză. De aceea, omul care poate conștientiza faptul că,

atunci când îi plac astfel de lucruri, își hrănește propria poftă,

dar când continuă nepăsător pe căile care, altfel, sunt bune în

ele însele, poate fi sigur că a căzut deja în ispită.

CÂND POFTA ȘI ISPITA ÎȘI DAU MÂINILE

În al patrulea rând, în situațiile când, datorită stării

specifice a unui om sau prin orice fel de mijloace, se ajunge


ca pofta lui și orice ispită să se întâlnească cu ocaziile și opor-

tunitățile prin care acestea sunt provocate și stârnite, iar acel

om nu are nicio reacție, putem fi siguri că el a căzut în ispită.

Spuneam mai devreme că a cădea în ispită nu în-

seamnă doar a fi ispitit, ci a te afla sub puterea ei așa încât

devii legat de ea. Este aproape imposibil ca un om să aibă

oportunități, ocazii, avantaje și circumstanțe potrivite poftei

și corupției sale, și să nu fie cuprins de acestea. Dacă amba-

sadorii împăratului din Babilon își fac apariția la curtea lui

Ezechia, mândria acestuia îl va duce în ispită. Dacă Hazael

devine împăratul Siriei, cruzimea și ambiția lui îl vor deter-

mina implacabil să se ridice cu toată puterea împotriva Isra-

elului. Dacă preoții de la Templu se întâlnesc cu lăcomia lui

Iuda, acest lucru îi va conduce și pe unii și pe alții la vânzarea

Mântuitorului. Și este evident că pot fi date multe alte exem-

ple din zilele în care noi trăim. Unii oameni cred că se pot

juca în gaura cuibului de viespi fără a fi înțepați, că se pot

tăvăli în noroi fără să fie murdăriți, că pot da foc hainelor lor

fără să ardă, însă este evident că ei greșesc. Dacă ocupația

ta, modul de viață, prieteniile sau orice altceva te aruncă pe

calea unor astfel de lucruri sau persoane, care se potrivesc

cel mai bine poftei și corupției tale, poți ști că ai căzut în is-

pită. Cum vei sfârși, numai Dumnezeu știe. Dacă am presu-

pune că un om are în inima lui sămânța poftei sexuale, când

se va întâlni în viața lui cu circumstanțe și va avea prieteni

care hrănesc aceeași poftă în viața lor, dacă hrănește acest


comportament sexual greșit, fără îndoială că el va cădea în

ispită. Așa stau lucrurile și cu ambiția după poziții înalte în

societate, cu pasiunea îndreptată către o mulțime de lucruri

rușinoase, cu vanitatea coruptă care se manifestă prin prie-

tenii rele, cu folosirea inutilă a cărților care conțin deșertă-

ciuni și erezii. Focul și lucrurile inflamabile ajung adesea să

se apropie unele de altele fără a se afecta reciproc, dar atunci

când unei anumite pofte i se oferă o scânteie alături de obi-

ectele sau ocaziile potrivite ca aceasta să se manifeste, vei

vedea negreșit cum se va aprinde un foc distrugător.

ÎN NEGLIJENȚA SPIRITUALĂ

În al cincilea rând, când un om este slăbit, ajungând

neglijent sau formalist în responsabilitățile sale spirituale, și

când poate să le omită sau poate să trăiască liniștit cu o îm-

plinire nepăsătoare și fără viață a acestora, fără încântare,

bucurie sau satisfacție în sufletul său, poate ști că, deși nu

poate evalua cu precizie problema specifică cu care se con-

fruntă, acel om a căzut în ispită, lucru care, cu trecerea tim-

pului, îl va duce în necaz și pericol. Și am văzut mulți oameni

de acest fel în zilele noastre care, de la mărturia caldă a cre-

dinței, au căzut în neglijență, nepăsare, indiferență față de

rugăciune, citirea și auzirea Cuvântului predicat, și în alte

lucruri asemănătoare. Dați-mi un singur exemplu de un as-

tfel de om care să fi ieșit dintr-o situație de acest fel fără a fi

rănit, și îndrăznesc să spun că vă voi arăta o sută care au


adormit pe vârful catargului, au ajuns în ghearele unor ispite

ticăloase și au produs ulterior roada amară a păcatului în vi-

ețile lor. Auzim adeseori plângerile unor astfel de oameni

care s-au întors de la nebunie chiar și în zilele noastre, plân-

geri care sună în felul următor: „O, am ignorat rugăciunea

de taină. Nu am meditat asupra Cuvântului, nici nu am luat

aminte la predici, ci mai degrabă am disprețuit aceste lu-

cruri. Îmi spuneam că sunt bogat și că nu îmi lipsește nimic.

Nu mă gândeam că aceasta era o poftă necurată care rodea

în inima mea, acest ateism, aceste abominații care fermen-

tau acolo”.

Iată o regulă certă:

Dacă inima unui om se răcește, ajunge neglijentă sau forma-

listă în responsabilitățile închinării față de Dumnezeu, atât în ma-

niera cât și în esența lor, atunci omul respectiv și-a însușit o altă

atitudine a minții, și poate constata că a fost cuprins de o ispită

sau alta. Iubirea față de lume, mândria, pofta sexuală, împlinirea

de sine, invidia, răutatea sau orice alt lucru rău, au pus stăpânire

peste sufletul său. „Niște străini îi mănâncă puterea, și el nu-și dă

seama; îl apucă bătrânețea, și el nu-și dă seama” (Osea 7:9).

Acest lucru poate fi observat în maniera în care omul

se achită de responsabilitățile sale. Potrivit multor exemple

triste, oamenii pot să se achite frecvent de responsabilități

religioase, în substanța și împlinirea lor, mânați de dorința

de a-și liniști conștiințele, când, de fapt, ei nu pun inimă în

acestea, nu există viață în ele și nimic spiritual în felul în care

le împlinesc. Biserica din Sardes continua să-și împlinească

responsabilitățile, motiv pentru care avea o reputație că


trăia, dar, în realitate, nu exista viață spirituală în ea, și, de

aceea, textul spune că era „moartă” (Apocalipsa 3:1). Așa

cum stau lucrurile în bolile trupului, dacă un om vede că to-

nusul său scade, că inima îi bate greu, că îl doare capul și

întreaga sa ființă este prost dispusă, deși nu arde în esență

cu totul, el va striga: „Mă tem că am febră, mă simt atât de

rău și de molatec!”

Tot așa se petrec lucrurile și cu boala sufletului său.

Dacă omul vede că pulsul său spiritual bate prea repede și

neregulat în ce privește responsabilitățile de închinare și

părtășie cu Dumnezeu – sau dacă atitudinea lui devine leneșă

iar inima îi leșină în împlinirea acestora – poate concluziona,

chiar dacă pofta lui nu a ajuns la punctul apogeului, că a că-

zut în ispită și că este momentul potrivit să analizeze care

sunt cauzele specifice ale acestei boli. Atunci când capul de-

vine greoi, fiind somnoros în lucrurile harului, când inima

devine rece în împlinirea îndatoririlor spirituale, răul este

așezat deja în pragul casei. Dacă un astfel de suflet scapă de

o mare ispită de a păcătui, totuși el poate să nu scape de o

mare ispită de a dezerta de la credință. Mireasa spunea,

„adormisem” (Cântarea Cântărilor 5:2) și că își dăduse jos

haina, nemaivoind să se îmbrace din nou – o imagine a dis-

poziției față de responsabilitățile și părtășia cu Hristos. Ce

aflăm imediat despre ea? Versetul 6 afirmă că „iubitul meu

plecase” – Hristos plecase, așa că ea L-a căutat îndelung și

nu L-a găsit.


Există o potrivire atât de mare între făptura cea nouă

creată în cei credincioși și responsabilitățile închinării înain-

tea lui Dumnezeu, așa încât acestea nu pot fi separate fără a

se crea o mare tulburare a sufletului. Făptura cea nouă se

hrănește din har, fiind întărită și crescând prin lucrurile care

privesc mântuirea, găsindu-și fericirea aici, unde se întâl-

nește cu Dumnezeul și Tatăl ei. De aceea, oridecâteori își gă-

sește plăcerea în vreo ispită, ea este bolnavă. Mintea spiritu-

ală este descrisă în detaliu de-a lungul întregului Psalm 119.

Ea nu poate părăsi această atitudine decât dacă a intervenit

ceva prin păcat și ispită. Există multe alte dovezi care vor-

besc despre trăsături ale sufletului care cade în ispită, care

pot fi observate atunci când sunt cercetate cu atenție.

Am menționat acest lucru pentru a zgudui siguranța în

care avem înclinația să cădem și pentru a arăta cât de speci-

ală este această îndatorire de a veghea ca să nu cădem în

ispită, așa încât să fim atenți la perioadele speciale când sun-

tem ispitiți. Acela care a căzut deja în ispită trebuie să se în-

drepte către utilizarea mijloacelor prin care să se dezlege de

aceasta, nu să se străduiască să împiedice intrarea păcatului

(ca și cum, odată cu căderea în ispită nu se mai poate face

nimic). Felul în care trebuie făcut acest lucru îl voi prezenta

ceva mai târziu.

93

5 „VEGHEAȚI ȘI

RUGAȚI-VĂ”

Cea de-a doua întrebare pe care trebuie să ne-o punem

este următoarea: Ce sfaturi pot fi oferite pentru a preveni că-

derea în ispită?

După ce am văzut care este pericolul ispitei și după ce

am descoperit căile și perioadele prin care și în care oamenii

sunt ispitiți în mod uzual, cea de-a doua chestiune se în-

dreaptă către sfaturile generale pentru a preveni sufletul de

ispită. Acesta este motivul pentru care luăm în considerare

sfatul Mântuitorului nostru din Matei 26:41, rezumat în

aceste câteva cuvinte: „Vegheați și rugați-vă”. Mă voi strădui

să le explic pe scurt, arătând ce este conținut în ele, luate atât

separat cât și împreună.

CONȘTIENTIZAREA PERICOLULUI ȘI A RĂULUI

CARE ÎNSOȚESC CĂDEREA ÎN ISPITĂ

În cele două sfaturi se găsește o conștientizare clară și

permanentă a caracterului rău care însoțește căderea în is-


pită. Ispita constituie subiectul către care se îndreaptă veghe-

rea și rugăciunea omului, pentru că el consideră căderea în

păcat ca fiind un rău săvârșit asupra propriei persoane, un

rău care trebuie evitat prin orice mijloace.

Și aici intervine primul nostru sfat – vegherea. Trebuie

să avem întotdeauna în minte pericolul uriaș care există pen-

tru orice suflet de a cădea în ispită.

Este un lucru atât de trist să vedem ce gânduri superfi-

ciale au majoritatea creștinilor în legătură cu acest lucru. Dacă

oamenii se pot păzi de păcat în manifestarea deschisă, publică

a acestuia, ei se consideră mulțumiți, rareori țintind la mai

mult decât atât. Toate categoriile de oameni din această lume

se vor aventura într-un moment sau altul în vreo ispită în

această lume. Mulți tineri ajung în compania prietenilor lor,

la început fiind încântați de prietenii lor răi, după care se arată

încântați de răutatea unor astfel de prietenii! Cât de zadarnice

sunt toate îndemnurile și mustrările adresate acestora de a se

feri de astfel de oameni, care sunt stricați în ei înșiși, corupă-

tori ai altora și distrugători de suflete! La început, aceștia își

fac prieteni din această categorie, urând toate gândurile și

practica imoralităților prietenilor lor, dar cum sfârșesc? Ici și

colo, există câte o persoană pe care Dumnezeu o smulge cu

mână puternică din ghearele pierzării. Dacă Dumnezeu nu in-

tervine, ei toți sunt pierduți și, după o vreme, se îndrăgostesc

de lucrurile rele pe care inițial le disprețuiau. Această ușă des-

CAPITOLUL 5. „VEGHEAȚI ȘI RUGAȚI-VĂ” 95

chisă către pierzarea sufletelor este una atât de evidentă. Mul-

tele experiențe triste pe care le-am văzut ne demonstrează că

este aproape imposibil să înrădăcinezi vreo frică sau groază

de ispită în multe astfel de ființe sărmane, pe care altfel, dacă

le-ai întreba, ți-ar spune că ei urăsc păcatul și se tem de el. Și

dacă lucrurile ar sta așa doar cu tinerii, cărora le-am putea

găsi scuza că sunt neobișnuiți cu jugul Domnului lor! Ce om

este liber de această nebunie? Am cunoscut atât de mulți pre-

tinși creștini care pledau pentru „libertatea” lor, așa cum o

denumesc ei! Acești oameni sunt în stare să aplece urechea la

orice. Ei vor încerca totul pentru a vedea dacă vine de la Dum-

nezeu sau nu și, pentru aceasta, ar alerga ca să aplece urechea

la orice palavragiu care răspândește idei false și abominabile,

la orice seducător, chiar dacă astfel de învățători sunt evitați

de majoritatea sfinților. Când au astfel de învățători, acești

oameni își cer dreptul de a trăi liber și cred că se pot descurca

de unii singuri, însă ceea ce observăm este că opiniile pe care

cândva le disprețuiau, acum le iubesc la fel de mult pe cât le

iubesc majoritatea celor cu care se însoțesc. Care este rezul-

tatul? Cu greu cunosc vreo persoană care să fi ieșit dintr-o

astfel de eroare fără răni adânci. Majoritatea și-au avut cre-

dința zdruncinată.

De aceea, nimeni n-ar trebui să pretindă că se teme de

păcat dacă nu se teme de ispitele care îl însoțesc. Păcatul și

ispita sunt aliați mult prea apropiați ca să poată fi separați.

Satana îi așază împreună, așa că este foarte dificil ca vreun


om să îi despartă. Nu există vreun om care să iubească roada,

dar să urască rădăcina de unde vine ea.

Atunci când oamenii văd că astfel de căi, tovărășii, com-

portamente, afaceri, studii și obiective îi împresoară, îi fac să

fie reci, nepăsători și acționează ca niște stingătoare spirituale

față de ei, împiedicându-i de la ascultarea universală și con-

stantă față de Domnul, dacă totuși merg înainte în aceste lu-

cruri, păcatul stă la ușa lor. Nimeni nu se poate achita de res-

ponsabilitatea vegherii față de căderea în păcat dacă nu are o

dispoziție sensibilă în sufletul său, adică una sensibilă față de

propria slăbiciune și corupție morală, față de înșelătoriile Sa-

tanei, față de răutatea păcatului și față de puterea ispitei. Până

nu ajungem ca inimile noastre să fie caracterizate de această

atitudine, având în vedere aspectele menționate mai devreme

sau altele asemănătoare, nu ne vom elibera niciodată de

strânsorile păcatului. Curajul în fața ispitei, izvorând doar din

simplele pretenții bazate pe puterea omului, i-a ruinat, așa

cum am văzut, pe numeroși pretinși credincioși în zilele noas-

tre, și continuă să îi zdrobească pe mulți alții. Atâta vreme cât

nu văd în astfel de oameni o creștere a fricii față de ispită, am

puțină speranță să existe printre noi o mărturie mai roditoare

a credinței. Cei în ochii cărora ispitele sunt ușoare sau mă-

runte, nu vor vedea niciodată păcatul ca fiind mare și grav.

Așadar, acesta este primul lucru conținut în acest sfat

general: exersarea zilnică a gândurilor noastre, însoțită de o


conștientizare a pericolului mare care ține de căderea în is-

pită, este necesară pentru noi toți. În joc sunt întristarea Du-

hului lui Dumnezeu, tulburarea sufletelor proprii, pierderea

păcii și pericolul veșnic. Atâta vreme cât sufletul nu este cu

totul dornic să asculte de sfaturile de față, tot ceea ce urmează

nu-i va fi de mare folos. Atâta vreme cât ispita nu este luată

în serios, păcatul va câștiga. Prin contrast, acolo unde inima

este sensibilă și veghetoare în acest aspect, jumătate din lu-

crarea de păzire este realizată. Nimeni n-ar trebui să treacă

mai departe dacă nu este hotărât să crească în acest sfat

printr-o împlinire zilnică și conștiincioasă a lui.

FĂRĂ PUTERE ÎN NOI ÎNȘINE

În expresia folosită de Mântuitorul nostru se regăsește

de asemenea și faptul că noi nu avem nicio putere care să re-

zide în noi înșine pentru a ne păzi de căderea în ispită. De

aceea, suntem chemați să ne rugăm, așa încât să putem fi

ocrotiți de acest dezastru, fiindcă nu ne putem mântui pe noi

înșine.

Acesta este un alt mijloc în vederea păstrării noastre

față de căderea în ispită. Întrucât nu avem nicio putere să ne

împotrivim ispitei când ea sosește, când cădem în ea și sub

puterea ei, avem nevoie de o provizie a suficienței harului de

la Dumnezeu pentru a birui. Noi recunoaștem că nu avem ni-

cio putere sau înțelepciune de a ne păzi de căderea în ispită,


ci trebuie să fim păziți de puterea și înțelepciunea lui Dumne-

zeu. Acesta este principiul care ne ocrotește. Noi suntem în

toate lucrurile „păziți de puterea lui Dumnezeu” (1 Petru 1:5).

Mântuitorul nostru ne învață acest lucru, nu doar prin a ne

îndrepta privirile către rugăciune, așa încât să cerem să nu

fim duși în ispită, ci și prin rugăciunea Lui pentru noi, ca să

fim păziți de ispită, după cum o găsim în Ioan 17:15: „Nu Te

rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău”. Altfel spus,

Hristos se roagă ca noi să fim păziți de ispitele lumii (ek tou

ponérou = de cel rău) și de păcat, adică de tot ceea ce este rău

în această lume. Altfel spus, El se roagă ca noi să fim păziți de

cel rău, adică de acela care, în această lume, se folosește de ea

pentru a produce ispita. Hristos S-a rugat Tatălui să ne pă-

zească și ne-a învățat să ne rugăm ca să fim păziți. De aceea,

putem considera că păzirea nu ține de puterile noastre. Mo-

dalitățile în care noi cădem în ispită sunt atât de variate, atât

de multe și uneori atât de imperceptibile, și mijloacele ei atât

de puternice și eficace, slăbiciunea noastră, lipsa noastră de

veghere și sensibilitate atât de indescriptibile, încât nu putem

să ne păzim sau să ne păstrăm pe noi înșine nici în cea mai

mică măsură. Dacă ar fi să depindem de puterile noastre în

această lucrare, noi am eșua atât în ce privește înțelepciunea,

cât și în ce privește puterea ei.

De aceea, inima trebuie să privească în oglindă și să

spună: „Sunt sărmană și slabă, pe când Satana este subtil, vi-


clean, puternic, pândind constant pentru a profita de oportu-

nitățile de a lua cu asalt sufletul meu; lumea este zeloasă, pre-

santă, plină de pledoarii mincinoase, de pretenții numeroase

și de căi de amăgire; corupția din interiorul meu este încă pu-

ternică și tumultoasă, ispitindu-mă, constrângându-mă, dând

naștere păcatului și războindu-se în mine și cu mine. Ocaziile

și avantajele ispitei sunt nenumărate în toate lucrurile pe care

le-am făcut sau le-am suferit, în toate preocupările mele și în

legătură cu toți oamenii pe care îi întâlnesc. Începuturile ispi-

tei sunt insensibile și plauzibile, așa încât, dacă aș fi lăsat să

depind de puterile mele, n-aș ști că sunt atras în capcană decât

după ce funiile cu care sunt legat au ajuns foarte strânse și

păcatul se agață puternic de inima mea. De aceea, mă voi bizui

doar pe Dumnezeul meu în ce privește păstrarea mea, privind

continuu la El pentru a primi putere”. Acest lucru va face ca

sufletul să fie totdeauna consacrat grijii lui Dumnezeu, odih-

nindu-se în El și nefăcând nimic fără a cere sfat din partea

Lui.

Atunci când sufletul respectă acest sfat, el beneficiază de

un dublu avantaj care este util în mod special în ocrotirea su-

fletului de răul de care ne temem:

[1] Implicarea harului și a compasiunii lui Dumnezeu,

care i-a chemat pe orfani și pe cei neajutorați să se încreadă

în El. Niciun suflet nu a fost lipsit de ajutorul Lui atunci când

a fost conștient de nevoia sa și s-a încrezut în Acela care i-a

făcut invitația plină de har.


[2] Încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, atunci când iz-

vorăște din pornirile conștiinței, este utilă pentru ocrotirea

sufletului. Oricine își îndreaptă privirea către Dumnezeu pen-

tru a primi ajutor pe calea corectă este deopotrivă conștient

de pericolul în care se află și manifestă o grijă scrupuloasă în

folosirea mijloacelor prin care este păzit. Aceste două lucruri

sunt importante și trebuie luate în considerare de cei care au

inimă pentru practicarea lor.

NECESITATEA ACTULUI CREDINȚEI

În îndemnul Mântuitorului este cuprins și actul credin-

ței în promisiunea lui Dumnezeu care vizează ocrotirea și pă-

zirea celui credincios.

A crede că El ne păzește constituie un mijloc al ocrotirii

noastre, căci Dumnezeu va face acest lucru în mod sigur, sau

va crea pentru noi o cale de a scăpa de ispită, dacă o confrun-

tăm cu o atitudine plină de credință. Noi suntem chemați să

ne rugăm pentru ceea ce Dumnezeu a promis. Cererile noas-

tre trebuie formulate având în vedere promisiunile și porun-

cile Lui. Credința se îndreaptă către promisiuni și astfel sufle-

tul își găsește odihna în situația în care se află. Exact acest

lucru ne învață Iacov în 1:5-7:

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o

ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și

fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință,


fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoiește, sea-

mănă cu valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și

încolo. Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva

de la Domnul”.

Orice avem nevoie, trebuie să „cerem de la Dumnezeu”,

dar trebuie de asemenea să „cerem cu credință”, altfel nu ne

putem imagina că vom primi ceva. Și acest lucru este prezent

implicit în sfatul primit de la Mântuitorul nostru, care ne

spune că trebuie să acționăm cu credință în promisiunile pe

care Dumnezeu le-a făcut spre păzirea noastră de ispită. El a

promis că ne va păzi pe căile pe care vom merge, că ne va

îndrepta pe o cale pe care, în ciuda neputinței noastre, „nu

vom putea să ne rătăcim” (Isaia 35:8). El a promis că ne va

ghida, ne va călăuzi și ne va elibera de cel rău. Pune-ți credința

la lucru pe baza acestor promisiuni ale lui Dumnezeu, și astfel

te poți aștepta să ai parte de un rezultat bun și mângâietor.

Nu este ușor să ne imaginăm ce poate face harul atunci când

credința îl însoțește în sufletul aceluia care merge să Îl întâl-

nească pe Hristos în promisiuni, și nici ce poate face puterea

ocrotirii în sufletul care se angajează în această lucrare. Des-

pre aceste lucruri am vorbit în detaliu în alte cărți ale mele.

Cântărește aceste lucruri pe rând dar, mai întâi, ia în

considerare rugăciunea. Atunci când te rogi ca să nu cazi în

ispită, acest lucru constituie un mijloc care te păstrează ferit

de cădere. Despre această responsabilitate se spun lucruri glo-

rioase de către toți cei care cunosc ceva legat de ea. Totuși,


adevărul este că noi nu suntem conștienți nici măcar pe jumă-

tate de superioritatea, puterea și utilitatea rugăciunii. Nu este

scopul meu să vorbesc despre ea aici, dar spun aceste lucruri

pentru că au importanță în discuția de față: acela care se de-

dică mult rugăciunii, va experimenta puține necazuri în con-

fruntarea cu ispita. Rugăciunea obține ajutorul potrivit care

se găsește în Hristos pentru noi (Evrei 4:16)20. Rugăciunea ne

fortifică sufletele într-o atitudine de împotrivire față de orice

ispită. Atunci când Pavel a dat învățătura privitoare la îmbră-

carea cu „toată armura lui Dumnezeu” ca să ne putem împo-

trivi și să rămânem în picioare în ceasul ispitei, el adaugă ace-

lui pasaj cuvintele care se găsesc în versetul 18:

„Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni

și cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, și rugă-

ciune pentru toți sfinții”.

Fără rugăciune, toate celelalte lucruri rămân lipsite de

utilitate și eficiență pentru scopul propus. De aceea, gândește-

te la greutatea pe care el o dă expresiei „faceți în toată vre-

mea” – adică în orice vreme, fiind întotdeauna gata pentru

achitarea de această responsabilitate. Credincioșii „trebuie să

se roage necurmat, și să nu se lase” (Luca 18:1). Trebuie să ne

amintim întotdeauna de cuvintele la care m-am referit ante-

rior – „faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugă-

ciuni și cereri” – hrănind toate acele dorințe după Dumnezeu

20 Evrei 4:16 – „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie”.


care se potrivesc stării noastre, după voia Lui, așa încât să nu

fim abătuți de nimic altceva, și aceasta nu pentru o scurtă

vreme, ci „cu toată stăruința” [perseverența, lit. KJV], altfel

spus, să continuăm până la sfârșit, așa încât să putem rămâne

în picioare. Sufletul care este astfel înarmat se va afla într-o

poziție câștigătoare, fiindcă acesta este unul dintre mijloacele

fără de care lucrarea aceasta nu poate fi împlinită. Dacă nu

suntem perseverenți în rugăciune, vom fi perseverenți în

acele ispite blestemate. De aceea, sfatul este acesta:

Să fim perseverenți în rugăciune în acest scop, anume ca „să

nu cădem în ispită”. Aceasta ar trebui să fie parte din părtășia

noastră zilnică cu Dumnezeu – anume să insistăm ca El să ne pro-

tejeze sufletele, să ne păzească inimile și căile, așa încât să nu fim

cuprinși de ispită.

Fie ca providența Lui bună și înțeleaptă să rânduiască

viețile și căile noastre așa încât nicio ispită presantă să nu se

abată asupra noastră! Fie ca El să ne dea sârguința, grija și

vegherea asupra căilor noastre! În felul acesta, noi vom fi eli-

berați, în vreme ce alții rămân strâns legați de funiile nebuniei

lor.

105

6 CÂND ISPITIREA

ESTE IMINENTĂ

Cea de-a treia întrebare a noastră este următoarea: Ce

perioade există în decursul cărora omul ar putea sau ar tre-

bui să se teamă de iminența ceasului încercării? Sfatul Mân-

tuitorului nostru este „veghează”, așa că vom încerca să pri-

vim la câteva detalii ale acestui sfat.

Veghează pentru a discerne perioadele când oamenii

cad în mod obișnuit în ispite:

„Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin

felurite încercări [ispite, lit. KJV]” (Iacov 1:2).

„În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie,

sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încer-

cări [ispite, lit. KJV]” (1 Petru 1:6).

„Domnul știe să îi izbăvească din încercare [ispite, lit.

KJV] pe oamenii cucernici, și să îi păstreze pe cei nelegiu-

iți, ca să fie pedepsiți în ziua judecății” (2 Petru 2:9).

Există diverse perioade când ceasul ispitei se apropie

și când aceasta va pune stăpânire pe suflet, dacă el nu este


eliberat, în îndurarea lui Dumnezeu, prin practicarea veghe-

rii. Când ajungem într-o astfel de perioadă, trebuie să fim cu

totul veghetori, așa încât să nu cădem în sau sub puterea is-

pitei. În cele ce urmează, voi enumera câteva dintre aceste

perioade.

PERIOADELE DE PROSPERITATE NEOBIȘNUITĂ

Perioadele de prosperitate materială neobișnuită sunt

în general însoțite de un ceas al ispitei. Prosperitatea și ispita

merg mână în mână. Da, prosperitatea însăși poate fi o is-

pită, și probabil se poate manifesta sub forma unei multitu-

dini de ispite, din cauza faptului că, în lipsa proviziilor sufi-

ciente de har, ea poate duce sufletul într-o atitudine care îl

expune oricărei ispite, și a faptului că o astfel de atitudine

hrănește ispitele în orice aspect al lor. Ea hrănește pofta in-

terioară și ascute săgețile Satanei.

Înțeleptul ne spune că „împotrivirea proștilor îi ucide,

și liniștea nebunilor îi pierde; dar cel ce m-ascultă va locui

fără grijă, va trăi liniștit și fără să se teamă de vreun rău”

(Proverbe 1:32-33). Prosperitatea poate să îi împietrească pe

căile lor, să îi facă să disprețuiască învățătura și să apropie

de ei ziua cea rea, a cărei groază ar trebui să îi influențeze în

direcția corectării căilor lor. Fără ajutorul special din partea

lui Dumnezeu, o astfel de perioadă va avea o influență ini-

maginabil de rea asupra credincioșilor. Iată de ce Agur s-a

rugat împotriva bogățiilor, știind că ispita le însoțește: „Ca

CAPITOLUL 6. CÂND ISPITIREA ESTE IMINENTĂ 107

nu cumva”, spune el, „în belșug, să mă lepăd de Tine, și să

zic: ‚Cine este Domnul?’” (Proverbe 30:8-9) – adică pentru

ca nu cumva, fiind plin de bogății, să uit de Domnul, după

cum El a deplâns faptul că poporul Său a făcut – „când au dat

de pășune, s-au săturat, și când s-au săturat, inima li s-a um-

flat de mândrie; de aceea M-au uitat” (Osea 13:6). Cunoaș-

tem felul în care David a greșit în astfel de situații — „Când

îmi mergea bine, ziceam: Nu mă voi clătina niciodată!” (Psal-

mii 30:6). „Totul este bine și îmi va merge bine”, se gândea

el. Dar ce îl pândea, ce anume stătea la ușă la care David nu

se gândise? Versetul 7 ne spune — „Ți-ai ascuns Fața, și m-

am tulburat”. Dumnezeu era pe punctul de a-Și ascunde fața

atunci când David a căzut în ispită, iar acest lucru însemna

pentru el îndepărtarea de Dumnezeu.

Totuși, în ceea ce privește vremurile de prosperitate,

eu sunt de acord cu sfatul lui Solomon – „în ziua fericirii, fii

fericit” (Eclesiastul 7:14). Bucură-te în Dumnezeul îndurări-

lor tale, care îți face bine în răbdarea și îndelunga Lui răb-

dare, în ciuda nevredniciei tale. Totuși, aș putea adăuga ur-

mătoarele cuvinte, care vin din același izvor de înțelepciune

– „păzește-te”, de asemenea, căci răul stă în pragul casei tale.

Un om într-o astfel de stare umblă printre capcane. Satana

are multe avantaje asupra lui; el își ascute săgețile în mijlo-

cul tuturor bucuriilor omului; și, dacă omul nu veghează, se

va trezi cuprins de ispită pe nesimțite.


Dorești ceva care îți va echilibra inima? Formalismul

religios are tendința de a-și face loc pe nesimțite în tine, lă-

sând în urmă sufletul expus tuturor ispitelor, cu puterea lor

feroce. Satisfacția și încântarea în plăcerile acestei lumi, o

otravă a sufletului, vor fi gata să crească în interiorul tău. În

astfel de perioade, fii vigilent, circumspect, altfel vei fi luat

prin surprindere. Iov spunea că, în suferința lui, „Dumnezeu

i-a tăiat inima” (Iov 23:16). Există o împietrire, o lipsă in-

conștientă a simțului spiritual, care crește în perioadele de

prosperitate și care, dacă nu te păzești de ea, îți va deschide

inima față de înșelătoriile păcatului și față de momelile Sa-

tanei. „Veghează și roagă-te” în astfel de perioade. Mulți oa-

meni au descoperit că neglijența în această privință i-a costat

mult; experiența lor tristă strigă către noi să ne păzim. Feri-

cit este acela care se teme întotdeauna, dar în mod particular

într-o vreme de prosperitate.

PERIOADELE DE NEGLIJENȚĂ

ÎN PĂRTĂȘIA CU DUMNEZEU

Așa cum am arătat parțial mai devreme, o perioadă de

somn a harului, de ignorare și neglijență în părtășia cu Dum-

nezeu, de formalism în responsabilitățile creștine, constituie

o perioadă de care trebuie să ne păzim, fiindcă este limpede

că ea este însoțită de alte ispite.

Sufletul care se află într-o astfel de stare trebuie să se

trezească și să își evalueze situația. Vrăjmașul lui este


aproape, iar el este copt și gata să cadă într-o astfel de stare

care îl va costa mult, și poate va avea de suferit tot restul

zilelor lui. Prezentul lui este suficient de rău, însă există in-

dicii că un rău mai mare stă în pragul casei lui. Ucenicii care

au fost cu Hristos pe munte au fost cuprinși nu doar de slăbi-

ciune trupească, ci și de somnolență spirituală. Ce le spusese

Mântuitorul nostru? „Sculați-vă și rugați-vă, ca să nu cădeți

în ispită” (Luca 22:46). Și noi știm cât de aproape era unul

dintre ei de ceasul amar al ispitei, nefiind veghetor așa cum

trebuia, motiv pentru care a și căzut foarte curând în ispită.

Am menționat anterior cazul soției (Cântarea Cântări-

lor 5:2-821). Ea adormise, era somnolentă și lipsită de dorința

de a-și lua haina pe ea, pentru a se achita de responsabilită-

țile ei cu putere, printr-o părtășie vie și activă cu Hristos.

Dar, până să se trezească bine, ea L-a pierdut pe Preaiubitul

inimii; apoi a deplâns starea în care se găsea, L-a căutat de-

îndată, a strigat, a îndurat rănile, ocara și multe alte lucruri

21 Cântarea Cântărilor 5:2-8 – „Adormisem, dar inima îmi veghea... Este glasul prea iubi-tului meu, care bate: ‚Deschide-mi, soro, scumpo, porumbițo, neprihănito! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionții îmi sunt plini de picurii nopții’. Mi-am scos haina, cum să mă

îmbrac iarăși? Mi-am spălat picioarele: cum să le murdăresc iarăși? Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului, și mi-a fost milă de el atunci. M-am sculat să îi deschid iubitului meu, în timp ce de pe mâinile mele picura smirnă, și de pe degetele mele picura cea mai

aleasă smirnă pe mânerul zăvorului. I-am deschis iubitului meu; dar iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut. Înnebuneam când îmi vorbea. L-am căutat, dar nu l-am găsit; l-am stri-gat, dar nu mi-a răspuns. Păzitorii care dau ocol cetății m-au întâlnit; m-au bătut, m-au

rănit; mi-au luat mahrama străjerii de pe ziduri. Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă îl găsiți pe iubitul meu, ce-i veți spune?... Că sunt bolnavă de dragoste!”.


până când, în final, L-a regăsit. Ia seama, deci, sărmane su-

flet, la starea ta! Ți se micșorează lumina? Se stinge ea, ne-

maifiind o făclie aprinsă ca odinioară, așa încât vezi tot mai

încețoșat fața lui Dumnezeu în Hristos? (2 Corinteni 4:622).

S-a răcit zelul tău? Sau, deși faptele tale sunt încă vivace, to-

tuși inima ta nu mai este atât de înfierbântată de dragoste

pentru Dumnezeu, cu excepția situației când o iei pe calea pe

care ți-am arătat-o? Ești oare neglijent în îndatorirea rugă-

ciunii sau a ascultării Cuvântului? Sau, dacă le faci, nu le mai

cauți cu tot atâta viață și vigoare ca anterior? Te clatini în

mărturia ta? Sau încerci să o menții vie, dar roțile tale s-au

gripat și pătat cu niște lucruri întunecate, pe interior sau pe

exterior? S-a diminuat sau chiar s-a răcit fericirea pe care o

găsești alături de poporul lui Dumnezeu? Este dragostea ta

pentru ei una care s-a schimbat de la o iubire pur spirituală

la una foarte lumească? În ce privește trăirea după principii,

relația ta cu ei s-a dus către lucrurile firești, care, lucru și

mai rău, acum o definesc? Dacă starea ta este una somno-

lentă, caracterizată de astfel de lucruri, păzește-te! Ești pe

punctul de a cădea într-o ispită deplorabilă care-ți va zdrobi

toate oasele și îți va provoca răni de care vei suferi toată vi-

ața. Da, atâta vreme cât ești treaz, vei descoperi că este ade-

vărat că ispita are deja mâna prinsă de tine, chiar dacă nu ai

22 2 Corinteni 4:6 – „Căci Dumnezeu, care a zis: ‚Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a

luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos”.


știut asta; ea te-a lovit și te-a rănit deja, chiar dacă nu te-ai

plâns de nimic și nici nu ai căutat eliberare sau vindecare.

Așa era situația bisericii din Sardes: „Știu faptele tale:

că îți merge numele că trăiești, dar ești mort. Veghează și în-

tărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele

tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3:1-

2). „Veghează”, spune Mântuitorul nostru, „și întărește ce ră-

mâne”, întoarce-te de pe căile tale, altfel un rău mai mare va

veni asupra ta. Dacă citește cineva cuvintele acestui sfat și se

descoperă în această stare și dacă își prețuiește câtuși de puțin

sufletul sărman, să se trezească înainte ca sufletul să îi fie le-

gat până acolo încât să nu se mai poată elibera. Ia acest aver-

tisment ca venind de la Dumnezeu și nu îl disprețui.

PERIOADELE DE MARI BUCURII SPIRITUALE

Din cauza vicleniei și răutății Satanei și a slăbiciunii

inimilor noastre, chiar și perioadele de mari bucurii spiritu-

ale se pot transforma în vremuri de pericol în ce privește

problema ispitei.

Cunoaștem că până și apostolul Pavel s-a aflat într-o

astfel de situație (2 Corinteni 12:723). El avusese parte de

descoperiri glorioase ale lui Dumnezeu în Isus Hristos.

23 2 Corinteni 12:7 - „Și, ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor des-

coperiri, mi-a fost pus un țepușe în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, și să mă împiedice să mă îngâmf”.


Dintr-o dată, însă, Satana s-a aruncat asupra lui și un mesa-

ger al acestuia l-a pălmuit. De aceea, el a implorat cu stăru-

ință eliberarea de acesta, dar a fost lăsat să se lupte cu el.

Dumnezeu găsește uneori de cuviință să ne dea descoperiri

speciale ale Sale și ale iubirii Lui, pentru a ne umple inimile

de blândețea Lui. Hristos ne poartă în casa petrecerii Sale și

ne umple inimile de dragoste (Cântarea Cântărilor 2:424).

Printr-o lucrare deosebită a Duhului Său, El ne cople-

șește cu o conștientizare a dragostei Lui, manifestată în pri-

vilegiul de nedescris al înfierii noastre, care ne umple sufle-

tele de „o bucurie negrăită și strălucită” (1 Petru 1:8). Omul

ar putea să creadă că aceasta ar fi cea mai sigură circum-

stanță în care s-ar afla. Ce suflet nu ar exclama ca și Petru

pe munte, „Doamne, este bine să fim aici” (Matei 17:4; Marcu

9:4; Luca 9:33), să rămânem aici pe vecie. Dar apoi își face

apariția pe scenă o ispită amară, și asta foarte frecvent. Sa-

tana vede că, fiind cuprinși de bucuria care ne stă înainte,

noi neglijăm imediat multe căi prin care el se poate apropia

de sufletele noastre, așa încât caută să se folosească de

această oportunitate. Este oare aceasta starea noastră? Ne

face Dumnezeu parte de râurile plăcerilor de la dreapta Sa și

ne umple sufletele de blândețea Lui, ca și cum am fi hrăniți

cu bucate grase și miezoase? (Psalmii 63:525). Haideți să nu

24 Cântarea Cântărilor 2:4 – „El m-a dus în casa de ospăț, și dragostea era steagul fluturat peste mine”. 25 Psalmii 63:5 – „Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase, și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze”.


spunem, „nu mă voi clătina niciodată”, pentru că nu știm cât

de curând ar putea Dumnezeu să Își ascundă fața sau cât de

repede ne-am trezi pălmuiți de un sol al Satanei.

Dincolo de aceasta, există adesea o amăgire și mai

mare și rea în această privință. Oamenii își înșeală sufletele

cu propriile închipuiri, în loc să caute conștientizarea dra-

gostei lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu pot să subliniez

suficient de apăsat că, atunci când ei sunt înălțați în închipu-

irile lor, ei sunt groaznic de expuși tuturor felurilor de ispite.

Dar cum pot ei să găsească eliberare din închipuirile și amă-

girile lor nebunești, de care s-au alipit cu atâta încăpățânare?

Nu vedem noi zi de zi astfel de oameni, care umblă în deșer-

tăciunile și pe căile acestei lumi, dar care se laudă cu faptul

că ei cunosc dragostea lui Dumnezeu? Ar trebui să îi credem?

Nu! Noi credem doar adevărul revelat, așa că starea lor tre-

buie să fie cu adevărat una tristă!

PERIOADELE DE ÎNCREDERE

ÎN FORȚELE PROPRII

O a patra astfel de perioadă este cea a încrederii în for-

țele proprii, perioadă în decursul căreia ispita pândește în-

deaproape.

Cazul lui Petru este grăitor în acest sens: „Chiar dacă

ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine” (Ma-

tei 26:35; Marcu 14:31). Vorbele acestea sunt ale unui om


neajutorat și au fost rostite, culmea, tocmai când se afla îna-

intea ispitei care l-a costat multe lacrimi amare (Matei

26:75; Marcu 14:72; Luca 22:62). Lecția pe care el a învățat-

o astfel, atât cât pot spune, a fost ținută minte toată viața și

i-a dat posibilitatea să cunoască starea tuturor credincioși-

lor, după ce a primit mai mult din Duhul și din puterea Lui,

în ziua Cincizecimii. Totuși, de atunci înainte, el a manifestat

mai puțină încredere în sine și a văzut că era drept ca și alții

să facă acest lucru, căutând să îi convingă pe toți oamenii să

se poarte „cu frică în timpul pribegiei” lor pe acest pământ

(1 Petru 1:17). Ei nu ar trebui să fie încrezători în puterile lor,

să aibă păreri prea înalte despre ei înșiși, așa cum făcuse el,

așa încât să nu cadă cum el a căzut. La prima manifestare a

ispitei, el s-a comparat cu alții și s-a crezut deasupra lor: „eu

tot nu mă voi lepăda de Tine”. El se temea ca nu cumva să

își piardă reputația în fața altora. Dar, când Mântuitorul nos-

tru s-a apropiat ulterior de el și l-a comparat direct cu ceilalți

– „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceș-

tia?” (Ioan 21:15) – el o încheiase deja cu această comparație,

și a răspuns doar atât: „Doamne, știi că Te iubesc” (Ioan

21:15-17). Nu-l mai vedem punându-se deasupra altora. Iată

cum se manifestă astfel de perioade. Ispitele sunt larg răs-

pândite în această lume, manifestându-se prin învățături

false, alături de nenumărate alte mijloace de seducere și

stârniri la păcat. Ceea ce le putem spune tuturor celor care

se încred în puterile lor este să nu rămână surprinși până


unde pot cădea. Dar și noi spunem adesea că, chiar dacă toți

oamenii ar cădea în astfel de nebunii, noi nu vom face asta.

Sigur că noi nu ne vom îndepărta vreodată de umblarea cu

Dumnezeu; este imposibil ca inimile noastre să fie atât de

nebune! Totuși, apostolul spune: „tu stai în picioare prin cre-

dință: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!” (Romani 11:20). Cum

a putut Petru să cadă dintr-o dată până acolo încât s-a bles-

temat că nu Îl cunoștea pe Mântuitorul, el, care umblase pe

ape cu Hristos, care mărturisise că El era Fiul lui Dumnezeu,

care fusese cu El pe munte când a auzit glasul Tatălui răsu-

nând din glorie? Cei care se tem de păcat, să se păzească și

de încrederea în forțele proprii!

Iată de ce anume ține primul aspect în vegherea noas-

tră: să luăm aminte bine la perioadele în care este de așteptat

ca ispita să se apropie de sufletele noastre, înarmată dinainte

împotriva lor. Acestea sunt perioadele când ispitele pândesc

îndeaproape.

117

7 PĂZEȘTE-ȚI INIMA

După ce am cercetat acea parte din lucrarea de veghere

împotriva ispitei, în cadrul căreia am analizat mijloacele,

ocaziile și avantajele ispitei, ne vom îndrepta privirile acum

către inimă, cea care este atacată și cucerită de ispită. Veghe-

rea sau păzirea inimii, lucru pe care trebuie să îl facem mai

presus de orice altceva, face parte din această responsabili-

tate și intră în aria discuției noastre. Iată câteva sfaturi des-

pre cum putem să veghem corect asupra inimilor noastre.

CUNOAȘTE-ȚI INIMA

Cel care nu dorește să cadă în ispită trebuie să se stră-

duiască să își cunoască inima, sufletul, temperamentul și ati-

tudinea naturală a persoanei sale, poftele și aspectele corup-

ției sale naturale, slăbiciunile spirituale păcătoase, așa încât,

descoperind de ce anume ține slăbiciunea sa, să poată fi în

măsură să se țină la distanță de orice ocazie de a păcătui.

Mântuitorul nostru le-a spus ucenicilor Lui că ei nu

știau de ce duh erau însuflețiți, pentru că, sub pretenția ze-

lului, aceștia și-au trădat ambiția și dorința de răzbunare


(Luca 9:54)26. Dacă ei ar fi știut acest lucru, ar fi fost veghe-

tori asupra propriilor persoane. În Psalmul 18:23, David

spune că și-a cercetat căile și că s-a „păzit de fărădelegea”

lui, lucru către care era înclinat în mod deosebit.

Ispitele pot căpăta avantaj, lucru care ține adesea de

temperamentul și constituția naturale ale oamenilor. Unii

sunt în mod natural blânzi, naivi, ușor de convins și, chiar

dacă aceste lucruri țin de cel mai nobil temperament și se

dovedesc cel mai bun teren unde harul poate crește, dacă

este bine arat, totuși, dacă nu veghează asupra sufletelor lor,

toate acestea pot deveni mijloace ale unor surprize nenumă-

rate și ale unor căderi spectaculoase în ispită. Alții sunt pă-

mântești, încăpăținați și duri, așa încât invidia, răutatea,

egoismul, atitudinea posacă, gândurile critice legate de alții

și tot felul de reproșuri stau la ușa firilor lor naturale, așa

încât cu greu o să facă un singur pas în afară fără a fi prinși

în capcana uneia sau a două ispite de acest fel. Alții sunt tem-

peramentali, înfierbântați, și așa mai departe. Oricine ve-

ghează așa încât să nu cadă în ispită, ar face bine să își cu-

noască temperamentul natural, așa încât să poată să se pă-

zească de acele viclenii care lucrează continuu folosindu-se

de acest teren. Păzește-te ca nu cumva să ai în interiorul tău

un Iehu, fiul lui Nimșhi, care să te facă să fii furios (2 Împă-

rați 9:20); un Iona, care să te facă gata să te plângi continuu;

26 Luca 9:54 – „Ucenicii Săi, Iacov și Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: ‚Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?’”

CAPITOLUL 7. PĂZEȘTE-ȚI INIMA 119

sau un David, care să te facă grăbit în judecățile tale, așa cum

el a fost adesea, în ciuda căldurii și a bunătății temperamen-

tului său natural. Oricine nu caută să înțeleagă profund

aceste lucruri, oricine nu este îndemânatic în cunoașterea

propriei persoane, niciodată nu va fi capabil să se dezli-

pească de vreo ispită pe parcursul întregii sale vieți.

Oamenii au temperamente specifice, însă, dacă acestea

nu sunt cunoscute sau gestionate corect, ele se pot dovedi

terenuri extrem de fertile ale păcatului, când, de fapt, ar tre-

bui să fie folosite ca un aliat în lucrarea harului. Oamenii pot

avea pofte și aspecte specifice ale corupției morale, care, fie

prin constituția lor naturală, fie prin educație sau prin pre-

judecăți, se înrădăcinează adânc și puternic în ființele lor. Și

acest aspect trebuie analizat de către cel care nu dorește să

cadă în ispită. Dacă un astfel de om nu cunoaște aceste lu-

cruri, dacă privirea lui nu este îndreptată întotdeauna cu

atenție către ele, dacă nu observă acțiunile acestor tempera-

mente și obiceiuri, dacă nu observă mișcările, avantajele și

circumstanțele în care ele se manifestă, ispita va deveni o

capcană constantă pentru sufletul său, înfășurându-l tot mai

strâns.

De aceea, străduiește-te să îți cunoști temperamentul

și atitudinea, să știi de ce duh ești mânat, să cunoști ce tova-

răși are Satana în inima ta, să știi care sunt acele lucruri care

țin de corupția firii tale și care sunt puternice, să cunoști do-

meniile vieții tale unde harul este slab, să știi ce întărituri


sunt ridicate de poftă în constituția ta naturală și alte lucruri

asemănătoare. Mulți oameni și-au pierdut mângâierile și și-

au tulburat pacea prin patimile și atitudinile firii lor pămân-

tești! Mulți au devenit inutili în această lume prin încăpățâ-

narea și nemulțumirea lor! Mulți sunt tulburați chiar de

blândețea și simplitatea lor! De aceea, cunoaște-ți inima!

Chiar dacă ea poate fi adâncă, cerceteaz-o! Chiar dacă este

întunecată în anumite locuri, aprinde lumina cercetării în ea,

și chiar dacă inima încearcă să pună etichete diferite asupra

atitudinilor tale, mai bine să nu o crezi.

Ce bine ar fi dacă oamenii nu ar fi atât de străini de

propriile inimi! Ce bine ar fi dacă nu ar da nume lingușitoare

aspectelor nepotrivite ale firilor lor! Ce bine ar fi dacă nu s-

ar strădui să își justifice sau să își scuze relele din inimile lor

care se aliniază cu temperamentul și constituția lor naturale!

Ce bine ar fi dacă și-ar pune în gând mai degrabă să le dis-

trugă, și astfel să se păzească de influența lor pe cât este po-

sibil!

Nu este cu putință ca acești oameni să smulgă în toate

zilele lor aceleași buruieni fără a apela la ajutor și la elibe-

rare. Inutilitatea și caracterul scandalos pe care îl vedem în

pretinșii credincioși sunt acele ramuri care cresc constant

din această rădăcină a necunoașterii propriului tempera-

ment și a propriei inimi. Cât de puțini oameni își studiază

propriile ființe sau îi tolerează în preajma lor pe cei care fac

așa ceva.


PĂZEȘTE-TE DE TOATE OCAZIILE DE

A HRĂNI PORNIRILE FIREȘTI ALE INIMII

Atunci când îți cunoști starea inimii în ce privește as-

pectele specifice menționate mai sus, este bine să te păzești

împotriva tuturor ocaziilor, oportunităților, activităților, to-

vărășiilor, distracțiilor și lucrurilor care prezintă riscul de a

folosi temperamentul tău natural și de a stârni lucrurile co-

rupte din tine.

Se poate întâmpla ca anumite căi, anumite prietenii și

anumite activități să nu poată fi ocolite niciodată în viața ta,

ci acestora să le fie permis, mai mult sau mai puțin, prin na-

tura lor, să ațâțe sau să provoace corupția ta. Este posibil să

te afli într-o stare sau circumstanță a vieții care te obosește

zi de zi din cauza ambiției, patimii, nemulțumirii sau a altor

lucruri din tine. Dacă îți iubești sufletul câtuși de puțin,

acesta este momentul de a te trezi și de a te elibera așa cum

pasărea se eliberează din laț. Petru nu avea să se întoarcă în

grabă în curtea marelui preot, și nici David nu avea să mai

umble pe acoperișul palatului său, într-o vreme când trebuia

să fi fost pe câmpul de luptă. Aspectele particulare ale acestui

fel de ispită sunt atât de variate și dependente atât de mult

de diferitele naturi ale oamenilor, încât este imposibil să le

enumerăm pe toate: „Nu intra pe cărarea celor răi și nu um-

bla pe calea celor nelegiuiți! Ferește-te de ea, nu trece pe ea;

ocolește-o, și treci înainte!” (Proverbe 4:14-15). De acest lu-

cru ține mare parte din acea înțelepciune care se manifestă


prin stilul nostru de viață rânduit corect. Atunci când vedem

că avem puțină putere asupra inimilor noastre, mai ales

când acestea se întâlnesc cu lucrurile provocatoare adecvate,

trebuie să le ținem departe de ispită și de mijloacele ei, ca

acel om care vrea să facă un foc, dar ține materialele infla-

mabile departe de casă.

FII PREGĂTIT PENTRU MOMENTUL

APROPIERII ISPITEI DE TINE

Asigură-te că ești pregătit să faci față momentului când

ispita se apropie de tine.

Și acest lucru face parte din lucrarea de veghere asupra

inimilor noastre. Ai putea să pui următoarea întrebare: La ce

te referi prin această pregătire și cum am putea să ne pregă-

tim? Inimile noastre, așa cum spunea Mântuitorul, consti-

tuie visteriile noastre. Acolo stocăm tot ceea ce avem, fie lu-

cruri bune, fie lucruri rele. Tot din acestea scoatem în exte-

rior diverse lucruri pentru a le folosi, fie în scopuri bune, fie

în scopuri rele: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria

bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistie-

ria rea a inimii lui” (Matei 12:35).

De aceea, inima este locul unde putem stoca aceste

provizii pentru a ne pregăti pentru momentul când ispita se

va apropia de noi. Atunci când un vrăjmaș se apropie de o

fortificație stau de un castel pentru a-l ataca și a-l cuceri,

dacă îl găsește bine echipat și bine aprovizionat pentru un


astfel de asalt, și dacă rezistă atacurilor inițiale, cel mai ade-

sea vrăjmașul își va retrage trupele. Dacă Satana, prințul

acestei lumi, sosește și găsește inimile noastre fortificate îm-

potriva bateriilor sale de luptă, având provizii suficiente

pentru a rezista atacului, el se va îndepărta. Așa spune și Ia-

cov: „Supuneți-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolu-

lui, și el va fugi de la voi” (Iacov 4:7). Acea provizie care tre-

buie stocată este ceea ce descoperim în Evanghelie pentru

noi. Provizia Evangheliei sau hrana acesteia este capabilă să

împlinească această lucrare, anume să mențină inima plină

de simțământul și conștientizarea dragostei lui Dumnezeu

manifestată față de noi în Hristos. Acesta este cel mai puter-

nic instrument de păstrare în această lume împotriva puterii

ispitei. Iosif a avut parte de aceasta și, de aceea, la prima

apariție a ispitei, el a confruntat-o astfel: „Cum aș putea să

fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui

Dumnezeu?” (Geneza 39:9). Și acela a fost sfârșitul ispitei în

cazul lui. Ea nu a mai insistat, ci s-a îndepărtat. El fusese

echipat cu o conștientizare proaspătă a dragostei lui Dumne-

zeu, așa încât ispita nu a putut să înainteze. „Dragostea lui

Hristos ne (con)strânge”, spune apostolul, să trăim „pentru

Cel ce a murit și a înviat” pentru noi (2 Corinteni 5:14-15) și,

astfel, să ne împotrivim ispitei. Omul poate și ar trebui să își

pregătească și provizii ale Legii, anume provizii care țin de

frica morții, a Iadului, a pedepsei, toate pline de groaza Dom-

nului în ele. Totuși, aceste provizii pot fi cu mult mai ușor


cucerite decât cele ale harului. Fără îndoială, ele nu vor re-

zista separat de har în fața unui asalt viguros al ispitei. De

altfel, ele sunt cucerite zilnic în sufletele convinse de păcat.

Inimile în care se găsesc astfel de provizii se vor lupta pentru

o vreme, dar vor renunța rapid. Totuși, prin contrast, inima

plină de simțământul dragostei lui Dumnezeu în Hristos și

al dragostei Lui revărsată față de noi prin vărsarea sângelui

Său se află într-o altă situație. Umple-ți inima, așadar, cu

acestea! Ospătează-te din privilegiile de care beneficiezi – în-

fierea ta, justificarea, acceptarea înaintea lui Dumnezeu.

Umple-ți inima cu gânduri legate de frumusețea morții Lui

și, în modalitatea obișnuită de umblare cu Dumnezeu, vei

avea pace și siguranță oridecâteori ispitele vor răcni încer-

când să cauzeze tulburare în sufletul tău.

Când oamenii trăiesc și se străduiesc cu sârguință în

mărturia lor, dar nu sunt în măsură să spună când au avut

vreodată un sentiment viu al dragostei lui Dumnezeu sau al

privilegiilor pe care le primesc în sângele lui Hristos, nu știu

la ce pot apela pentru a-i opri din a cădea în capcane. Apos-

tolul ne spune că pacea lui Dumnezeu ar trebui să păzească

inimile noastre (Filipeni 4:7)27. Termenul în limba greacă,

phroura, face referire la un cuvânt cu sens militar, adică o

garnizoană, așa că sensul versetului ar fi că pacea lui Dum-

nezeu „ne va păzi ca într-o garnizoană”. O garnizoană are

27 Filipeni 4:7 – „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus”.


două trăsături – prima, că este expusă atacurilor vrăjmașilor

ei, și a doua, că este totuși protejată împotriva încercărilor

vrăjmașului de a o cuceri. Așa este și situația sufletelor noas-

tre: ele sunt expuse ispitelor, fiind asaltate continuu, dar

dacă există o garnizoană în jurul lor, ispita nu va putea intra

și, în consecință, nici noi nu vom cădea în ispită. Dar cum se

petrece acest lucru? Apostolul spune: „pacea lui Dumnezeu

va face aceasta”. În ce constă această „pace a lui Dumnezeu”?

Ei bine, ea ține de conștientizarea dragostei și a harului pe

care le-am primit în Isus Hristos. Atunci când aceste lucruri

continuă să locuiască în tine, ele vor fi ca o „garnizoană” care

te va proteja împotriva tuturor atacurilor celui rău. Mai

mult, într-un fel special, sensul este că ispita nu poate găsi

nimic de care să se folosească atunci când se apropie de su-

fletele noastre. De aceea, lupta noastră este de a ne strădui

să obținem și să păstrăm în noi un simțământ al dragostei

lui Dumnezeu în Hristos și al naturii acesteia, fapt care ne va

face capabili să milităm împotriva lucrării și a insinuării is-

pitei.

Așadar, al treilea sfat legat de vegherea împotriva ispitei ține

de a acumula în inimă provizii ale Evangheliei care să facă sufletul

un loc apărat împotriva tuturor atacurilor ispitei.

REACȚIONEAZĂ DE LA

PRIMUL SEMN AL ISPITEI

Încă de la primele semne ale vreunei ispite, când de-

pistăm că ne aflăm într-o astfel de situație, ar trebui să luăm


aminte la următoarele sfaturi care sunt potrivite pentru a

avea succes în lucrarea de veghere împotriva ispitei:

În primul rând, fii întotdeauna treaz, așa încât să des-

coperi de timpuriu ispita cu care te confrunți și să o poți re-

cunoaște ușor. Majoritatea oamenilor nu își deosebesc vrăj-

mașul decât după ce sunt deja răniți de acesta. Da, alții pot

să-i vadă pe semenii lor profund implicați în bătălie, însă să

stea pe margine, complet indiferenți și neștiutori cu privire

la pericolul în care ei înșiși se găsesc. Ei își continuă somnul,

până vin alții și îi trezesc prin a-i informa că locuința lor a

luat foc! Într-un sens, ispita nu este ușor de descoperit, așa

încât să putem vedea clar chiar și păcatul către care ea ne

îndreaptă. Puțini sunt cei care o observă înainte de a fi prea

târziu, descoperindu-se astfel nu doar înfășurați de aceasta,

ci și răniți. De aceea, este bine să veghezi pentru a deosebi

capcanele care îți sunt așezate înainte, pentru a discerne

avantajele pe care vrăjmașii tăi le au împotriva ta, și asta

înainte ca ei să capete putere și înainte ca ispitele să se ames-

tece cu poftele tale și să injecteze otravă în sufletul tău.

În al doilea rând, ia în considerare țelul și tendința is-

pitei, oricare ar fi acestea, ca și orice alt lucru care este legat

de ea. Cei care sunt direct implicați în ispitirea ta sunt Satana

și poftele tale. În ceea ce privește poftele tale, am arătat în

altă parte în ce constau acțiunile și seducțiile acestora ca obi-

ectiv al lor. Ele nu sunt stârnite niciodată decât cu intenția

de a merge înainte până la cel mai rău și mai grav păcat.


Fiecare dintre acțiunile poftei izvorăște dintr-o vrăjmășie

aprigă față de Dumnezeu. De aceea, este bine să fii atent și

conștient de primele ei mișcări, de lucrurile pe care le pre-

tinde și să o vezi ca vrăjmașul tău de moarte. Apostolul spu-

nea, „urăsc” (Romani 7:15), adică lucrarea poftei în mine. El

spunea că o urăște pentru că este cel mai mare vrăjmaș al

său. O, dacă ar fi putut să o ucidă și să o distrugă! Ce fericit

ar fi fost dacă ar fi fost eliberat complet de puterea ei! De

aceea, trebuie să știi că, încă de la primul asalt sau prima

mișcare a vreunei ispite, în acțiune intră un vrăjmaș aprig,

un vrăjmaș blestemat, care are un scop precis cu tine, anume

pierzarea ta totală. Știind aceste lucruri, dacă te arunci con-

știent în brațele ei pentru a fi distrus, dovedești cea mai mare

nebunie din lume. Despre acest subiect am vorbit pe larg în

cartea mea, Omorârea Păcatului28.

Crezi că Satana ar putea să aibă vreo intenție sau vreun

obiectiv prietenos față de tine, el, care este implicat în fiecare

ispită? Singura prietenie pe care el o oferă este aceea care

are ca obiectiv să te amăgească jucând rolul șarpelui și să te

devoreze ca un leu.

Voi adăuga doar că păcatul cu care el te ispitește este

îndreptat împotriva poruncilor lui Dumnezeu, chiar dacă el

știe că nu poate să le anuleze, motiv pentru care nici nu luptă

împotriva lor. Nu, ci interesul și planul lui este acela de a

28 Cartea Omorârea Păcatului este disponibilă gratuit în format electronic, în limba română, la Asociația MAGNA GRATIA – www.magnagratia.org


submina părtășia ta în Evanghelie. El ar transforma păcatul

într-un pod pentru a te conduce pe un teren mai favorabil

lui și pentru a te asalta și ataca în ce privește părtășia ta în

Hristos. Probabil că el îți va spune astăzi ceva de genul: „Poți

să păcătuiești liniștit, pentru că ești părtaș lui Hristos”, după

care mâine să îți spună că nu mai ești părtaș lui Hristos în

niciun fel - tocmai pentru că ai păcătuit.

În al treilea rând, confruntă-ți ispita din prima clipă cu

gânduri ale credinței care privește la Hristos crucificat. Acest

lucru o va face să fugă de la tine. Nu tolera nicio discuție,

nicio contradicție cu ea, dacă vrei să nu cazi în ispită. „Hris-

tos a murit” – este ceea ce trebuie să spui, și El a murit pen-

tru păcate că acestea. Asta înseamnă să „luați scutul credin-

ței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui

rău” (Efeseni 6:16). Credința face acest lucru prin a se alipi

de Hristos cel răstignit, conștientizând dragostea Lui mani-

festată pe cruce și felul în care El a suferit pentru păcat. In-

diferent cum se manifestă ispita – fie către a păcătui, către a

te teme sau către a te îndoi tocmai datorită păcatului sau în

legătură cu starea ta spirituală – ea nu poate rămâne în pici-

oare înaintea credinței care stă ațintită către standardul Cru-

cii. Noi știm ce vor să spună papistașii, care au pierdut pute-

rea credinței, dar care obișnuiesc să manifeste doar o formă

a ei. Ei își fac semnul crucii sau înalță cruci și, în virtutea

acestor gesturi, speră să îl sperie și să îl alunge pe diavolul.


A acționa fiind îmbrăcați cu scutul credinței lui Hristos cru-

cificat este adevăratul gest de a ne însemna cu semnul crucii,

și acesta este felul în care biruim asupra celui rău (1 Petru

5:9)29.

În al patrulea rând, dacă am presupune că sufletul a

fost surprins de ispită și este împresurat de ea pe neaștep-

tate, și că acum ar fi prea târziu să ne împotrivim primelor

ei manifestări, ce poate face sufletul pentru a preveni căde-

rea și mai adâncă în ispită și pentru a stopa puterea ei de a

duce sufletul mai departe în păcat?

Mai întâi, cred că trebuie să facem ceea ce Pavel a fă-

cut: să-L implorăm pe Dumnezeu în mod repetat ca să de-

părteze acea ispită de noi (2 Corinteni 12:8)30. Dacă rămâi

ferm pe acest teren, cu siguranță că ori vei fi eliberat rapid

din ispită, ori vei primi suficient har pentru a nu fi complet

învins de ea. Așa cum am spus mai devreme, nu trebuie să

îți concentrezi gândurile pe lucrurile cu care ești ispitit, ati-

tudine care adesea conduce la o pătrundere mai adânc în is-

pită, ci să te ridici împotriva ispitei. Roagă-te împotriva ispi-

tei ca ea să se depărteze, apoi, după ce este luată de la tine,

poți lua în considerare cu mai mult calm și alte aspecte.

În al doilea rând, aleargă la Hristos într-o modalitate

specială și imploră-L să te ajute în această perioadă de necaz.

29 1 Petru 5:9 – „Împotriviți-vă lui tari în credință, știind că și frații voștri în lume trec prin

aceleași suferințe ca voi”. 30 2 Corinteni 12:8 – „De trei ori L-am rugat pe Domnul să mi-l ia”.


În Evrei 4:15, apostolul ne învață următorul lucru: „n-avem

un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci

unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca și noi, dar fără

păcat”. Și iată ce voia el să spună: atunci când ești ispitit și

pe punctul de a ceda, când cauți ajutor (căci ori primești

acest ajutor, ori vei muri), privește la Hristos și adu-ți

aminte că și El a fost ispitit. Altfel spus, gândește-te că El

însuși a fost ispitit, că a suferit atunci când a fost ispitit, dar

a ieșit biruitor asupra tuturor ispitelor, și asta nu doar pen-

tru Sine, ci El s-a supus lucrării de ispitire de dragul nostru.

Tot astfel, El a cucerit ispita pentru noi și, de aceea,

trebuie să ceri și să aștepți ajutor din partea Lui (Evrei 4:15-

16)31. Așază-te la picioarele Lui, adu-ți rugăciunea înaintea

Lui, imploră ajutorul Lui, și nu va fi în zadar.

În al treilea rând, privește la Acela care a promis elibe-

rarea. Gândește-te la faptul că El este credincios și nu va „în-

gădui să fiți ispitiți peste puterile voastre” (1 Corinteni

10:13). Gândește-te că El ți-a promis un rezultat aducător de

mângâiere din aceste încercări și ispite.

Adu-ți aminte de toate promisiunile pe care le-a făcut,

prin care S-a angajat să ofere ajutor și eliberare, și cântă-

rește-le în inima ta. Fii încrezător în faptul că Dumnezeu are

31 Evrei 4:15-16 – „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu

deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie”.


căi nenumărate, necunoscute ție sau altora, prin care îți

poate da eliberarea. Iată câteva exemple de astfel de căi:

(a) El poate trimite o suferință care să omoare înclina-

țiile inimii tale în chestiunea ispitei, oricare ar fi aceasta, așa

încât ceea ce cândva era dulce sub limbă acum va fi dezgus-

tător – dorința ta pentru acel lucru va fi ucisă, cum a fost

situația lui David.

(b) El poate schimba prin actele providenței Lui în-

treaga stare a lucrurilor de unde a izvorât ispita ta, așa încât

să îndepărteze combustibilul de foc, făcând-o să fugă imediat

de la tine. Așa s-a întâmplat cu David în ziua bătăliei.

(c) El poate să îl pună pe Satana sub picioarele tale,

închizându-i gura cu putere așa încât să nu mai îndrăznească

să sugereze nimic spre dezavantajul tău, și nu îi vei mai auzi

glasul. Da, Dumnezeul păcii poate face acest lucru.

(d) El îți poate da provizii de har așa încât să fii elibe-

rat, chiar dacă nu din ispită în sine, măcar din înclinația că-

tre ea și din pericolul ei. Așa l-a eliberat Dumnezeu pe Pavel.

(e) El poate să îți dea o convingere mângâietoare asu-

pra succesului în această încercare, așa încât să fii împros-

pătat în putere în mijlocul încercărilor tale, și să fii păzit de

necazul ispitei, după cum a fost din nou cazul lui Pavel.

(f) El poate să elimine total ispita și să te facă un biru-

itor complet.


Da, El poate pune la lucru multe, multe alte căi prin

care te poate opri de căderea în ispită și de a fi biruit de ea.

În al patrulea rând, identifică acele lucruri prin care

ispita te-a surprins prin felul în care și-a făcut loc în sufletul

tău, prin ce mijloace și cu ce viteză a produs ea acea spărtură.

Astupă acel loc care face ca apele ei să poată pătrunde în in-

teriorul sufletului tău. Tratează-ți sufletul ca un medic înțe-

lept. Cercetează felul, momentul și mijloacele prin care ai că-

zut în această stare și, dacă descoperi acolo neglijență, nepă-

sare, lipsa vegherii asupra propriei inimi, lucruri care stau

la temelia problemei, concentrează sufletul pe acea pro-

blemă și repară acele lucruri; mărturisește aceste chestiuni

înaintea Domnului, repară spărtura, după care ocupă-te de

lucrarea care stă înaintea ta.

133

8 CUM SĂ PĂZEȘTI CUVÂNTUL

RĂBDĂRII LUI HRISTOS

Sfaturile oferite în capitolele anterioare se regăsesc

parțial în diverse locuri din Scriptură și parțial în însăși na-

tura subiectului de față. Ne mai rămâne un singur sfat gene-

ral, care preia în el tot ceea ce s-a spus mai devreme, dar

care adaugă multe alte detalii legate de această temă. Este

vorba despre un antidot dovedit eficient împotriva otrăvuri-

lor ispitei – un remediu pe care Hristos însuși l-a subliniat

arătându-i puterea și succesul. Acesta se găsește menționat

în Apocalipsa 3:10, în cuvintele adresate bisericii din Fila-

delfia de însuși Mântuitorul nostru:

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu

de ceasul încercării [ispitei, lit. KJV], care are să vină

peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pămân-

tului”.

Hristos este „același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8).

Așa cum a abordat biserica din Filadelfia, așa ne va aborda

și pe noi. Dacă vom „păzi cuvântul răbdării Lui”, și El ne va

„păzi de ceasul ispitei”. De aceea, avem aici modalitatea de


rezolvare a problemei care ne stă în față, și ea ne învață că

trebuie să punem toată greutatea grijii în mâinile Aceluia

care este capabil să o poarte, lucru care ne cere toată atenția.

De aceea, vă voi arăta acum ce înseamnă să „păzim cu-

vântul răbdării lui Hristos”, așa încât să știm cum să ne achi-

tăm de această responsabilitate și, apoi, cum aceasta va fi un

mijloc spre ocrotirea noastră, lucru care ne va întări în cre-

dința față de promisiunea lui Hristos.

CE ÎNSEAMNĂ SĂ PĂZIM

„CUVÂNTUL RĂBDĂRII LUI HRISTOS”

Cuvântul lui Hristos este cuvântul Evangheliei. Cuvân-

tul pe care El l-a vestit este cuvântul revelat din sânul Tată-

lui. Cuvântul vestit nouă, oamenilor, ne-a fost adus de Cu-

vântul cel veșnic. De aceea, el este denumit „cuvântul lui

Hristos” (Coloseni 3:16), „Evanghelia lui Hristos” (Romani

1:16; 1 Corinteni 9:12) sau „învățătura lui Hristos” (Evrei 6:1,

cf. KJV). Expresia „al lui Hristos” ne arată că El este Autorul

ei (Evrei 1:1-2)32 și că are de-a face cu El, Hristos fiind tema

centrală a Cuvântului (2 Corinteni 1:20)33. În cazul nostru,

acest Cuvânt este denumit „cuvântul răbdării lui Hristos”,

făcând referire la acea răbdare și îndelungă răbdare pe care,

32 Evrei 1:1-2 – „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile”. 33 2 Corinteni 1:20 – „În adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ‚da’; de aceea și ‚Amin’, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu”.

CAPITOLUL 8. CUM SĂ PĂZEȘTI CUVÂNTUL RĂBDĂRII LUI HRISTOS 135

în dispensația Lui, Domnul Hristos o manifestă față de în-

treaga lume, față de oameni, atât activ cât și pasiv, prin fap-

tul că îi rabdă.

În primul rând, El este răbdător față de sfinții Lui, to-

lerându-i și suferindu-i. El are „o îndelungă răbdare pentru

noi” (2 Petru 3:9), adică față de cei care cred. Evanghelia este

„cuvântul răbdării lui Hristos”, în special față de cei credin-

cioși. În Evanghelie, Hristos este manifestat mai glorios de-

cât în răbdarea Lui.

Faptul că El rabdă atât de multe lucruri lipsite de blân-

dețe, atât de multe greșeli, atât de multe neglijențe față de

dragostea Lui, atât de multe afronturi la adresa harului Lui

și atât de multe încălcări ale promisiunilor făcute față de El,

dovedește că Evanghelia Lui nu este doar cuvântul harului

Său, ci și cuvântul răbdării Lui. De asemenea, El este răbdă-

tor față de ei și în tot ceea ce privește ocara pe care ei o aduc

asupra Numelui și a căilor Sale, iar El îi rabdă, pentru că, în

toate suferințele lor, El însuși suferă.

În al doilea rând, El este răbdător și față de aleși, în

perioada până la care aceștia sunt chemați eficace. În Apoca-

lipsa 3:20, El stă la ușa inimilor lor și bate, cerând deschide-

rea ei. El îi cercetează prin toate mijloacele, însă, paradoxal,

stă acolo și așteaptă până ce „capul Îi este plin de rouă, câr-

lionții Îi sunt plini de picurii nopții” (Cântarea Cântărilor

5:2), îndurând răcoarea și neplăcerea nopții, așa încât,


atunci când sosește dimineața, să poată intra34. Adeseori se

întâmplă că aceștia Îl batjocoresc vreme îndelungată, Îl per-

secută în sfinții și căile Lui, se împotrivesc Cuvântului Său,

deși El stă la ușă în răbdarea Lui, cu inima plină de dragoste

față de aceste suflete sărmane și răzvrătite .

În al treilea rând, Hristos este răbdător și față de lumea

care piere. De aceea, vremea Împărăției Sale în această lume

este denumită vremea „răbdării Lui” (Apocalipsa 1:9). El „a

suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei” (Romani

9:22). În timp ce Evanghelia este răspândită în această lume,

El este răbdător față de oameni, răbdător până acolo încât

chiar sfinții din ceruri și de pe pământ sunt uimiți și strigă:

„Până când, Doamne?” (Psalmii 13:1-2; Apocalipsa 6:10). Mai

mult, El rabdă chiar și atunci când lumea aceasta Îl batjoco-

rește ca și cum ar fi un idol (2 Petru 3:4). El rabdă din partea

acestor oameni lucruri dureroase făcute în Numele Lui, care

sunt pretinse a fi căile Lui, închinarea Lui, rabdă oameni care

se pretind sfinții Lui, care vorbesc despre promisiunile Lui

sau despre avertismentele Lui, care batjocoresc onoarea și

dragostea Lui, și totuși lasă aceste lucruri să treacă, făcându-

le bine acestor oameni. El face aceste lucruri până în mo-

mentul când Evanghelia încetează să mai fie predicată. De

aceea, putem spune că răbdarea însoțește Evanghelia.

34 Este de notat că pasajul din Apocalipsa 3:20 tratează situația mustrării bisericii și a che-

mării la pocăință faţă de necredincioșia pentru Hristos, nefiind un apel evanghelistic adre-sat celor necredincioși. – n.tr.


Iată, acesta este Cuvântul care ne păzește, prin care

suntem păziți de „ceasul ispitei”.

CUNOȘTINȚA, PREȚUIREA ȘI ASCULTAREA

Aș vrea acum să vorbesc despre trei lucruri care con-

stituie implicații ale acestui termen: cunoștința, prețuirea și

ascultarea.

[1] Cunoștința. Acela care păzește acest cuvânt tre-

buie să îl cunoască mai înainte, să fie obișnuit cu el, și

aceasta având în vedere patru aspecte ale lui: în primul rând,

ca un cuvânt al harului și îndurării spre mântuirea lui; în al

doilea rând, ca un cuvânt al sfințeniei și purității, pentru a-l

sfinți; în al treilea rând, ca un cuvânt al libertății și puterii,

care îl înnobilează și îl eliberează; și, în al patrulea rând, ca

un cuvânt de mângâiere care îl susține în orice circumstanță.

Și voi detalia în cele ce urmează.

În primul rând, cuvântul răbdării lui Hristos trebuie

cunoscut ca acel cuvânt al harului și îndurării, capabil să ne

mântuiască: „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Ro-

mani 1:16); „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire” (Tit

2:11); „Cuvântul harului Său, care vă poate zidi sufletește, și

vă poate da moștenirea împreună cu toți cei sfințiți” (Faptele

Apostolilor 20:32); „Cuvântul care vă poate mântui sufle-

tele” (Iacov 1:21). Atunci când acest cuvânt al Evangheliei

este cunoscut ca un cuvânt al îndurării, harului și iertării, ca


singură dovadă a vieții spirituale, ca acela care aduce o moș-

tenire veșnică, sufletul îl aplică la propria persoană, și se va

strădui să îl păzească.

În al doilea rând, cuvântul răbdării lui Hristos trebuie

cunoscut ca un cuvânt al sfințeniei și purității, capabil să îl

sfințească pe cel care îl păzește: „Acum voi sunteți curați, din

pricina cuvântului, pe care vi l-am spus”, a spus Mântuitorul

nostru (Ioan 15:3) și s-a rugat în mod specific pentru aceasta

(Ioan 17:17)35. Acela care nu cunoaște „cuvântul răbdării lui

Hristos” ca pe un cuvânt care îi curăță și sfințește cu putere

sufletul, de fapt nici nu-l cunoaște și nici nu-l păzește. Pre-

tențiile seci de credință din zilele noastre nu îi mișcă nici mă-

car cu un pas înainte spre achitarea de această responsabili-

tate. Acesta este aspectul în care majoritatea oamenilor sunt

zdrobiți de puterea ispitelor. Este uimitor să vezi cum oa-

meni plini de ei înșiși, de valorile acestei lumi, de ambiție și

de aproape orice fel de pofte necurate vorbesc atât de admi-

rativ despre păzirea cuvântului lui Hristos (1 Petru 1:2; cf. 2

Timotei 2:19).

În al treilea rând, cuvântul răbdării lui Hristos trebuie

cunoscut ca un cuvânt al libertății și puterii, care ne înnobi-

lează și ne eliberează – și aceasta nu doar de vinovăția păca-

tului și de mânie, fiind un cuvânt al harului și îndurării, nu

doar de sub puterea păcatului, ca un cuvânt al sfințeniei, ci

35 Ioan 17:17 – „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”.


și din toate lucrurile exterioare ale oamenilor sau ale lumii

care ar putea să ne înfășoare sau să ne aducă în robie. Acest

cuvânt vorbește despre noi descriindu-ne drept cei „slobo-

ziți” de Hristos, care nu mai suntem în robie față de nimeni

(Ioan 8:32; 1 Corinteni 7:23)36. Noi nu suntem eliberați prin

el de supunerea normală față de superiorii noștri, nici de

vreo responsabilitate legitimă (1 Petru 2:16)37, ci constituie

un cuvânt al libertății, eliberării, al puterii și dezlegării din

robie în două aspecte, după cum urmează:

(a) În ceea ce privește conștiința și închinarea la Dum-

nezeu: „Rămâneți dar tari [în libertatea lui Hristos], și nu vă

plecați iarăși sub jugul robiei” (Galateni 5:1).

(b) În ceea ce privește respectul sau onoarea exagerată,

înrobitoare, acordată oamenilor sau lucrurilor din lume, în

decursul pelerinajului nostru pământesc. Evanghelia ne dă o

atitudine liberă, largă și un spirit nobil, în supunere doar

față de Dumnezeu, nu față de altcineva. Prin Evanghelie, noi

nu primim un duh de „frică, ci de putere, de dragoste și de

chibzuință” (2 Timotei 1:7), și primim o minte care nu mai

este înfricoșată de nimic (cf. Filipeni 1:28)38, care nu mai

poate fi clătinată de nimic. Nu există nimic mai nevrednic de

36 Ioan 8:32 – „veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi”; 1 Corinteni 7:23 –

„Voi ați fost cumpărați cu un preț. Nu vă faceți dar robi oamenilor”. 37 1 Petru 2:16 – „Purtați-vă ca niște oameni slobozi, fără să faceți din slobozenia aceasta o haină a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu”. 38 Filipeni 1:28 – „fără să vă lăsați înspăimântați de protivnici; lucrul acesta este pentru ei o dovadă de pierzare, și de mântuirea voastră, și aceasta de la Dumnezeu”.


Evanghelie decât o minte aflată în robie față de oameni sau

față de lucruri, prostituându-se față de poftele oamenilor sau

față de amenințările înfricoșătoare din partea lumii. Acela

care cunoaște cu adevărat „cuvântul răbdării lui Hristos” în

puterea lui este eliberat chiar de acum de ispite nenumărate

și imposibil de descris.

În al patrulea rând, cuvântul răbdării lui Hristos tre-

buie cunoscut ca un cuvânt de mângâiere, care ne ajută și ne

susține în orice stare ne-am afla, fiind partea noastră deplină

de moștenire, care acoperă toate nevoile noastre. El este un

cuvânt însoțit de „bucurie negrăită și strălucită” (1 Petru

1:8). El ne aduce susținere, odihnă, înviorare, împlinire,

pace, mângâiere, bucurie, slavă, indiferent de circumstan-

țele în care ne-am găsi. Astfel, a cunoaște „cuvântul răbdării

lui Hristos” înseamnă a cunoaște Evanghelia, adică ceea ce

joacă rolul esențial în păzirea noastră de ceasul și puterea

ispitei.

[2] Prețuirea lucrurilor astfel cunoscute este necesară

în păzirea acestui cuvânt. El este păzit ca o comoară, așa cum

ni se spune în 2 Timotei 1:14 – acel deosebit depositum care

este cuvântul Evangheliei – „păzește-l”, spune apostolul, „prin

Duhul Sfânt” și „ține Cuvântul adevărat” (Tit 1:9). El este o

bună comoară, un cuvânt credincios, motiv pentru care tre-

buie ținut strâns la pieptul nostru. Este un cuvânt care se con-

centrează cu totul pe Hristos. Atunci când îl prețuim ca pe cea

mai mare comoară a noastră, atunci păzim „cuvântul răbdării


lui Hristos”. Cei care sunt susținuți de Hristos în ceasul ispitei

n-ar trebui să fie nepăsători de preocuparea Lui pentru Cu-

vântul Său.

[3] Ascultarea. Ascultarea personală în ce privește

toate aspectele tuturor poruncilor lui Hristos constituie pă-

zirea cuvântului Său (Ioan 14:15)39. Alipirea de Hristos în

sfințenie și în ascultare universală chiar și atunci când Evan-

ghelia lui Hristos se confruntă cu opoziția acestei lumi ține

în mod specific de „cuvântul răbdării lui Hristos” și aceasta

constituie viața și sufletul acestei responsabilități.

Toate acestea trebuie astfel gestionate, având dorința

gândului și a duhului, cu toată grija inimii și sârguința între-

gii persoane, așa încât să păzim cuvântul acesta, ceea ce in-

clude toate considerațiile despre care am vorbit.

Am ajuns, iată, la esența acestei responsabilități care

ne păzește, a acestei stări a eliberării de sub puterea ispitei:

acela care prețuiește și acordă atenție adecvată Evangheliei

în toată curăția acesteia, pentru care ea constituie cuvântul

îndurării, al sfințeniei, al libertății și al mângâierii, care o

prețuiește în toate aspectele ei ca pe singura și cea mai aleasă

comoară, care face din ea preocuparea și lucrarea vieții sale,

care o respectă prin ascultare universală, în special atunci

când opoziția și apostazia pun la încercare răbdarea lui Hris-

tos – da, acela va fi păzit de ceasul ispitei.

39 Ioan 14:15 – „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele”.


PĂZIREA CUVÂNTULUI RĂBDĂRII LUI HRISTOS,

MIJLOCUL OCROTIRII SUFLETULUI

Acest lucru cuprinde tot ceea ce am spus mai devreme,

excluzând orice alte căi de a obține rezultatul propus. Nimeni

nu trebuie să își imagineze că ar putea să supraviețuiască

chiar și un ceas căderii în ispită fără aceasta, căci, oricare ar

fi aspectul în care eșuează, pe acolo va intra ispita în sufletul

său. Faptul că aceasta constituie mijlocul sigur de păzire este

dovedit din considerațiile dezvoltate în cele ce urmează.

În primul rând, aceasta are promisiunea păzirii, iar

acest lucru este minunat. Păzirea, așa cum am văzut în pa-

sajul menționat la început, este promisiunea făcută bisericii

din Filadelfia. Atunci când o încercare și o ispită mare vine

asupra lumii, la ruperea celei de-a șaptea peceți (Apocalipsa

7:3)40, este dat un avertisment spre păzirea celor pecetluiți

de Dumnezeu, descriși ca aceia care păzesc cuvântul lui Hris-

tos, iar promisiunea este îndreptată doar către ei.

În fiecare promisiune există trei lucruri ce trebuie lu-

ate în considerare: credincioșia Tatălui, care face promisiu-

nea, harul Fiului, care este în inima ei, și puterea și eficaci-

tatea Duhului Sfânt, care pune în aplicare promisiunea.

Toate aceste trei aspecte sunt implicate în păzirea credinci-

oșilor de ceasul ispitei.

40 Apocalipsa 7:3 – „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”


Credincioșia lui Dumnezeu însoțește promisiunea. Eli-

berarea noastră ține de acest lucru: „Dumnezeu, care este

credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre;

ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea,

ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10:13).

Chiar dacă noi suntem ispitiți, totuși vom fi păziți de

ceasul ispitei, iar aceasta nu va ajunge niciodată să fie prea

puternică pentru noi. Prin harul lui Dumnezeu, datorită pro-

misiunii Lui, vom fi în măsură să înfruntăm tot ceea ce va

veni peste noi, și vom scăpa de orice lucru care, în mod nor-

mal, ar fi prea dificil pentru noi. Dar ce siguranță avem în

toate acestea? Iată, siguranța stă în credincioșia Lui: „Dum-

nezeu, care este credincios, nu va îngădui…” Dar cum poate

fi văzută credincioșia lui Dumnezeu în felul în care El împli-

nește promisiunile Lui față de noi? „Credincios este Cel ce a

făcut făgăduința...” (Evrei 10:23). Credincioșia Lui este de-

monstrată tocmai prin faptul că Își împlinește promisiunile.

„El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2

Timotei 2:13). Așadar, întrucât suntem moștenitori ai pro-

misiunilor, avem de partea noastră credincioșia lui Dumne-

zeu, care ne păzește.

Legământul harului Fiului lui Dumnezeu se găsește ata-

șat fiecărei promisiuni, căci el este substanța tuturor promi-

siunilor. El însuși spune: „Eu vă voi păzi”. Cum? „Prin harul

Meu”, care „este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este

făcută desăvârșită” (2 Corinteni 12:9). Astfel, orice ajutor îl


acordă harul lui Hristos sufletului care are dreptul la promi-

siunea păzirii, acel suflet se va bucura de acest ajutor în cea-

sul ispitei. Ispita prin care Pavel a trecut a fost una foarte

puternică. Ea părea că îl va copleși. Totuși, el a cerut ajutor

de trei ori din partea Domnului, adică din partea Domnului

Isus Hristos (2 Corinteni 12:8), și iată ce răspuns a primit de

la El: „Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbi-

ciune este făcută desăvârșită” (v. 9). Altfel spus, prin harul

Său, Domnul Isus Hristos, cu care Pavel avea o relație unică,

a fost Acela în care apostolul s-a odihnit complet, lucru evi-

dent din felul în care versetul se încheie: „mă voi lăuda mult

mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hris-

tos să rămână în mine”. Puterea harului lui Hristos s-a do-

vedit în păstrarea și păzirea lui. Un pasaj asemănător este

cel din Evrei 2:18 – „prin faptul că El însuși a fost ispitit în

ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispi-

tiți”.

Eficacitatea Duhului Sfânt însoțește promisiunile. El

este denumit „Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efeseni

1:13), nu doar pentru că a fost promis de Hristos, ci și pentru

că El împlinește cu eficacitate și putere promisiunea, apli-

când-o sufletelor noastre. De asemenea, El este implicat în

păzirea sufletului și în îndreptarea acestuia pentru a umbla

potrivit cu regula statuată de Hristos. „Iată legământul Meu,

cu ei, zice Domnul: ,Duhul Meu, care Se odihnește peste tine,

și cuvintele Mele, pe care le-am pus în gura ta, nu se vor mai


depărta din gura ta, nici din gura copiilor tăi, nici din gura

copiilor copiilor tăi, de acum și până-n veac’, zice Domnul”

(Isaia 59:21). Astfel, acolo unde există promisiunea, mai de-

vreme sau mai târziu va veni și ajutorul. La mijloc stau cre-

dincioșia Tatălui, harul Fiului și puterea Duhului, toate con-

tribuind la păzirea noastră.

În al doilea rând, această păzire constantă și universală

a „cuvântului răbdării lui Hristos” va ocroti inimile și sufle-

tele noastre astfel încât va menține o atitudine față de ispită,

care îi va da sufletului puterea de a rezista în fața oricărei

ispite, în ciuda oricăror avantaje ale diavolului, putându-se

ridica împotriva păcatului până acolo încât îl va învinge. Așa

se roagă David în Psalmii 25:21: „Să mă ocrotească nevino-

văția şi neprihănirea”. Această integritate și umblare în ne-

prihănire este paralela păzirii Cuvântului lui Dumnezeu din

Vechiul Testament, care însoțește umblarea apropiată cu

Hristos în noul legământ. Dar cum pot integritatea și umbla-

rea în neprihănire să îl păzească pe un om? Ei bine, prin

ocrotirea inimii sale, menținând o astfel de atitudine așa în-

cât este apărată din orice parte, pentru ca niciun rău să nu

se poată apropia și să îi cucerească inima. Când un om eșu-

ează în această integritate, el îi deschide o ușă ispitei, invi-

tând-o să intre. „Voi pune lauda pe buze: ,Pace, pace celui de

departe și celui de aproape!’ - zice Domnul – Da, Eu îl voi

tămădui! Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate

liniști, și ale cărei ape aruncă afară noroi și mâl. Cei răi n-au


pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:19-21). A păzi cuvântul

lui Hristos presupune păzirea lui completă, așa cum am spus

mai devreme. Acest lucru folosește harul în toate facultățile

sufletului, fiind eficace împotriva ispitei datorită faptului că

sufletul se îmbracă cu întreaga armură a lui Dumnezeu. Pri-

ceperea este plină de lumină iar inima este plină de dragoste

și sfințenie. Indiferent din ce parte ar bătea vântul, sufletul

este apărat și fortificat. Indiferent când și prin ce mijloace îl

atacă vrăjmașul, toate lucrurile care se află în suflet sunt ve-

ghetoare. „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să

păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” - este o declarație în-

totdeauna la îndemână.

Această eliberare și siguranță vine din mâna Domnului

în special având în vedere următoarele două instrumente:

[1] Prin omorârea aspectelor inimii care ar putea ajuta

ispita. Ispita iese întotdeauna câștigătoare aici, în inimă,

când aceasta îi iese în întâmpinare ispitei, pentru a o ajuta.

Există pofte interioare, care se potrivesc lucrurilor exteri-

oare, din lume sau de la Satana. De aceea, Iacov asociază

toate ispitele cu „poftele noastre” (1:14), pentru că ele fie iz-

vorăsc din inimă, sau li se dă putere în inimă, așa cum am

spus deja. De ce se întâmplă ca frica, groaza ori avertismen-

tele să ne îndepărteze de o împlinire constantă și autentică a

responsabilităților noastre spirituale? Nu pentru că există în

noi o frică lumească, nedată morții, care ajunge la apogeu

într-o astfel de perioadă? De ce ne înfășoară atracția lumii și


conformarea cu moda oamenilor? Nu pentru că simțămintele

noastre sunt împresurate de lucruri și aspecte care ni se pro-

pun prin ispite? De aceea, păzirea „cuvântului răbdării lui

Hristos” în modalitatea în care am prezentat-o menține inima

în starea în care ea ucide aceste lucruri, așa încât nu poate fi

copleșită cu ușurință de ele. Apostolul spune în Galateni 2:20:

„Am fost răstignit împreună cu Hristos”. Oricine se alipește

de Hristos și rămâne lângă El este răstignit împreună cu El, și

mort față de toate poftele firii pământești și ale lumii. Puteți

vedea acest lucru dezvoltat mai pe larg în Galateni 6:14: „În

ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva

decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lu-

mea este răstignită față de mine, și eu faţă de lume!” Aici se

poate observa cum legătura cu lumea este complet frântă și

cum se disipă orice fel de dragoste față de această lume, care

ar putea să ne înfășoare în păcat. Inima este răstignită față de

lume și față de toate lucrurile din lume.

Esența majorității ispitelor izvorăște din lume, din oa-

menii lumești sau din lucrurile lumii. Apostolul spune cu

toată convingerea că, în privința acestor lucruri, „eu sunt

răstignit față de ele”, și tocmai această atitudine este aplica-

bilă oricărei persoane care păzește „cuvântul răbdării lui

Hristos”. În esență, Pavel spune că „inima mea este moartă

față de ele. N-am nicio dorință după aceste lucruri, niciun

sentiment față de ele, și nu găsesc nicio bucurie în ele, căci

ele sunt răstignite față de mine. Cununile, gloria, tronurile,


plăcerile, profitul în această lume, toate sunt lucruri în care

nu găsesc nimic de dorit. Valoarea acestora este egală cu zero.

Nu există niciun preț sau valoare în ele”. Când Acan a văzut

„o manta frumoasă de Șinear, două sute de sicli de argint, și

o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli”, la început „le-

a poftit”, după care le-a „luat” (Iosua 7:21). Ispita înfățișează

înaintea ochilor oamenilor hainele strălucitoare ale Babilonu-

lui, lauda omenească, pacea și argintul plăcerilor sau al profi-

tului, cu licăririle lor de aur. Dacă, în astfel de momente,

inima încă păstrează lucruri necrucificate, adică vicii active în

ea, va cădea pradă poftei în curând. Chiar dacă inima va mai

simți frica de pedeapsă, ea își întinde mâna către nelegiuire.

De aceea, siguranța acelei atitudini pe care am descris-

o locuiește aici, în inimă. Ea este întotdeauna însoțită de o

inimă în care poftele sunt date morții, în care inima este cru-

cificată față de chestiunile care țin de esența ispitelor noas-

tre, lucru fără de care este imposibil să fim păziți în momen-

tul când ispita se apropie. Dacă dorințele și dragostea după

lucrurile care ni se propun, ne sunt insinuate sau ne sunt

oferite în timpul ispitirii, rămân vii și active în noi, nu vom

putea să adunăm din noi resurse pentru a ne împotrivi și

pentru a rămâne fermi în picioare în fața ispitei.

[2] În această atitudine spirituală a minții, inima este

plină de lucruri superioare, așa încât devine fortificată îm-

potriva asalturilor oricărei ispite. Iată ce hotărâre demon-

strează Pavel în Filipeni 3:8, când spune că, pentru el, toate


lucrurile acestei lumi sunt socotite ca o pierdere și „gunoi”. Ce

om cu mintea sănătoasă ar putea să își întindă brațele pentru

a se umple de gunoi și de lucruri fără valoare? Dar cum a

ajuns Pavel să aibă o astfel de evaluare a tuturor lucrurilor

care, altfel, par foarte atractive și de dorit în această lume? El

evalua corect măreția și superioritatea lui Hristos. De aceea,

în versetele 8-10, el își continuă argumentul spunând:

„... ca să Îl câștig pe Hristos, și să fiu găsit în El, nu având

o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care

se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea, pe care

o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și pu-

terea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac

asemenea cu moartea Lui...”

Când sufletul este implicat activ și continuu în părtășia

cu Hristos și umblă pas la pas cu El, bea în felul acesta vinul

cel nou, așa încât nu mai poate dori lucrurile vechi ale lumii,

căci el afirmă asemenea fruntașului de la nunta din Cana Ga-

lileii, că „orice om pune la masă întâi vinul cel bun; și, după

ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puțin bun;

dar tu ai ținut vinul cel bun până acum” (Ioan 2:10). Sufletul

bea adânc în fiecare zi din harul lui Dumnezeu, motiv pentru

care nu mai tânjește după dulceața lucrurilor interzise, căci

acestea nu îi mai sunt atractive în niciun fel. Oricine se pre-

ocupă să mănânce zilnic din pomul vieții nu va mai avea ni-

cio dorință pentru alte roade, chiar dacă pomul care poartă

acele roade ar părea să fie așezat în mijlocul Paradisului lui

Dumnezeu. Mireasa din Cântarea Cântărilor face din această


părtășie mijlocul ocrotirii sale, adică din părtășia zilnică pe

care o are cu Hristos în harurile Lui, pe care le socotește cu

mult deasupra altor lucruri atractive. Bine este ca sufletul să

practice părtășia cu Hristos și să caute lucrurile bune ale

Evangheliei – iertarea de păcate, roadele sfințeniei, nădejdea

gloriei, pacea cu Dumnezeu, bucuria în Duhul Sfânt, biruința

asupra păcatului – așa încât va descoperi în această practică

un mijloc puternic de ocrotire față de orice ispite. Așa cum un

suflet sătul nu găsește nimic atractiv în fagurele de miere – ca

un suflet plin de lucruri lumești, pământești și senzuale, care

nu-și găsește nicio bucurie și nu vede nicio savoare în cele mai

dulci lucruri spirituale – tot așa acela care este satisfăcut cu

blândețea lui Dumnezeu, este ca omul care se ospătează cu

bucate grase și miezoase, și fiecare zi a lui este percepută ca

și cum ar sta la ospățul vinului: „Domnul oștirilor pregătește

tuturor popoarelor pe muntele acesta, un ospăț de bucate gus-

toase, un ospăț de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de

măduvă, de vinuri vechi și limpezite” (Isaia 25:6). În felul

acesta, sufletul este plin de o ură sfântă față de momelile și

atracțiile care se găsesc în ispită, fiind ocrotit de acestea.

În al treilea rând, oricine păzește „cuvântul răbdării lui

Hristos” va fi întotdeauna plin de considerațiile și principiile

care îl ocrotesc – de avantajele morale și autentice ale păzirii

sufletului său.

[1] El este plin de considerațiile ocrotitoare care îi in-

fluențează cu putere sufletul în umblarea sa sârguincioasă


cu Hristos. Dincolo de simțământul datoriei care îl caracteri-

zează întotdeauna, el ia în considerare și următoarele lucruri:

(a) Faptul că Hristos, pe care sufletul său Îl iubește,

este preocupat de el, îi îndreaptă privirile și inima către El și

către umblarea cu El. Un astfel de suflet știe că prezența lui

Hristos este alături de el și că privirea Lui este îndreptată

asupra sa. Astfel, el își cercetează inima și căile ca unul care

este preocupat cu totul deosebit de comportamentul său în

vremea ispitei. Hristos însuși face acest lucru pentru noi

(Apocalipsa 2:19-23)41. Sufletul acelui om cântărește toate

lucrurile în această lumină, văzând ceea ce este acceptabil și

ce trebuie respins. El știe că Hristos este preocupat de cin-

stea Sa, așa încât Numele Lui să nu fie vorbit de rău. El știe

că Hristos dorește ca el să-și iubească sufletul, având în ve-

dere următorul scop: „să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără

prihană și fără vină” (Coloseni 1:22). Un astfel de om cu-

noaște că Duhul lui Hristos este întristat când el își întrerupe

această lucrare, că Duhului Îi pasă de Evanghelia Lui, de îna-

intarea și acceptarea acesteia în această lume, că este preo-

cupat ca frumusețea lui Hristos să nu fie afectată, ca lucru-

rile Lui bune să nu fie batjocorite și creșterea Împărăției Sale

41 Apocalipsa 2:19-23 – „Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iată ce am împotriva ta: tu lași ca Izabela, femeia aceea, care se zice prorociță, să învețe și să amăgească pe robii

Mei să se dedea la curvie, și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; și celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele

lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Și toate Bisericile vor cunoaște că ‚Eu sunt Cel ce cer-cetez rărunchii și inima’: și voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui”.


să nu fie oprită, în cazul în care credinciosul ar pierde bătălia

cu păcatul. Un astfel de suflet este preocupat să-i iubească

pe alții, oameni care sunt probabil ruinați și scandalizați din

cauza comportamentului lor. Atunci când Imeneu și Filet au

căzut, ei au cauzat și tulburarea credinței unora: „Ferește-te

de vorbăriile goale și lumești; căci cei ce le țin, vor înainta

tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Și cuvântul lor va

roade ca gangrena. Din numărul acestora sunt Imeneu și Fi-

let, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a și venit învierea,

și răstoarnă credința unora” (2 Timotei 2:16-18).

Sufletul credincios, care practică perseverent păzirea

„cuvântului răbdării lui Hristos”, în ciuda ispitelor com-

plexe, gata să îi sufoce sufletul și să îl ducă în confuzie – is-

pite publice și personale – un astfel de suflet se ridică și

spune: „Cum aș putea să fiu acum nepăsător? Cum aș putea

să fiu neglijent? Cum să mă conformez lumii și căilor ei? Ce

gânduri ar putea să aibă despre mine Acela ai cărui ochi sunt

îndreptați continuu asupra mea! Cum să disprețuiesc cinstea

Lui, să calc în picioare Evanghelia Lui, să batjocoresc dragos-

tea Lui și să îi întorc pe alții de pe căile Sale? Cum aș putea

să mă îndepărtez de El și să nu mă împotrivesc deloc ispitei?

Nu, în niciun caz nu voi face asta!”

Nimeni altcineva nu poate păzi „cuvântul răbdării lui

Hristos” decât acela care este plin în sufletul său de aceste

considerații care îi constrâng atitudinea și inima. Dragostea


lui Hristos îi constrânge profund inima și duhul, păzindu-i

astfel inima și căile (2 Corinteni 5:14)42.

(b) Faptul că un astfel de suflet privește cu mare aten-

ție la ispitele prin care Hristos a trecut pentru el și la biruin-

țele pe care El le-a repurtat în toate atacurile îndreptate îm-

potriva Lui, și asta de dragul lui și al Dumnezeului său. Prin-

țul acestei lumi s-a înfățișat înaintea Lui, propunându-I orice

lucru de pe pământ sau din Iad care are în el oricâtă atracti-

vitate sau grozăvie, și aceasta cu scopul de a-L abate de la

lucrarea Sa de mijlocire în beneficiul nostru. Această în-

treagă perioadă a vieții Sale este denumită vremea „ispitiri-

lor” Lui, dar El S-a împotrivit tuturor, le-a cucerit pe toate,

și astfel este Căpetenia mântuirii acelora care ascultă de El.

Astfel, sufletul va spune în fața acestor lucruri: „Cum ar pu-

tea să îmi facă vreun bine această ispită, aceste argumente,

această pretenție plauzibilă, această lene, această dragoste

de sine, această senzualitate, această momeală a lumii, atâta

vreme cât mă fac să Îi întorc spatele și să Îl abandonez pe Cel

care a mers înaintea mea fiind ispitit în orice fel, dar a rămas

cu totul sfânt?”

(c) Faptul că uneori își fac loc în suflet gânduri întune-

cate privitoare la pierderea dragostei și a zâmbetului de pe

fața lui Hristos. El știe ce înseamnă să se bucure de harul lui

Hristos, să fie conștient de dragostea Lui, să se poată apropia

42 2 Corinteni 5:14 – „Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit”.


de El, să Îi poată vorbi, inclusiv despre lucruri care i se par

încețoșate. El știe ce înseamnă să se afle întuneric și la dis-

tanță de Mântuitorul lui. Puteți observa comportamentul mi-

resei într-un astfel de caz (Cântarea Cântărilor 3:4)43. Când

ea L-a regăsit, s-a alipit de El și nu L-a mai lăsat să plece. N-

a dorit să-L mai piardă vreodată.

[2] Oricine păzește „cuvântul răbdării lui Hristos” des-

coperă principii ocrotitoare pentru acțiunile sale. Unele din-

tre acestea pot fi menționate și aici, după cum urmează:

(a) În toate lucrurile și căile sale, el trăiește și acțio-

nează prin credință (Galateni 2:20)44. Când crește în profun-

zimea ei, credința adaugă putere acțiunilor lui pentru a fi

păzit de ispită, în primul rând pentru că golește sufletul de

înțelepciunea proprie, de ideile proprii și de suficiența de

sine, făcându-l să acționeze în înțelepciunea și plinătatea lui

Hristos. Acest sfat ocrotitor în încercări și ispite provine de

la un om înțelept care ne vorbește astfel în Proverbe 3:3-6:

„Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia: leagă-ți-le

la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Și astfel vei căpăta

trecere și minte sănătoasă, înaintea lui Dumnezeu și îna-

intea oamenilor. Încrede-te în Domnul din toată inima ta,

43 Cântarea Cântărilor 3:4 – „Abia trecusem de ei, și am găsit pe iubitul inimii mele. L-am

apucat, și nu l-am mai lăsat până nu l-am adus în casa mamei mele, în odaia celei ce m-a zămislit”. 44 Galateni 2:20 – „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc... dar nu mai trăiesc

eu, ci Hristos trăiește în mine. Şi viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”.


și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate

căile tale, și El îți va netezi cărările”.

Aceasta este lucrarea și manifestarea credinței care de-

finește ce înseamnă să trăim prin credință. Motivul real al

căderii oamenilor în ispită tine de faptul că ei se bazează pe

priceperea și înțelepciunea lor. Dar care este rezultatul într-

o astfel de circumstanță? Iată ce spune Iov:

„Se va întuneca lumina în cortul lui, și se va stinge can-

dela deasupra lui. Pașii lui cei puternici se vor strâmta; și,

cu toate opintirile lui, va cădea. Căci calcă cu picioarele pe

laț, și umblă prin ochiuri de rețea; este prins în cursă de

călcâi, și lațul pune stăpânire pe el; capcana în care se

prinde este ascunsă în pământ, și prinzătoarea îi stă pe

cărare” (Iov 18:6-10).

Mai întâi de toate, el va fi împresurat și înfășurat, apoi

va fi doborât, și toate aceste lucruri potrivit cu înțelepciunea

sa, până când va ajunge să fie rușinat de ea, ca în cazul lui

Efraim: „Locuitorii Samariei, se vor uimi de vițeii din Bet-

Aven; poporul va jeli pe idol și preoții lui vor tremura pentru

el, pentru slava lui, care va pieri din mijlocul lor. Da, el însuși

va fi dus în Asiria, ca dar împăratului Iareb. Rușinea îl va

cuprinde pe Efraim, și lui Israel îi va fi rușine de planurile

sale” (Osea 10:5-6). În ispitele noastre, oridecâteori ne ba-

zăm pe înțelepciunea noastră sau ascultăm de raționamen-

tele firii noastre pământești – oricât de bune ar putea să ni

se pară dacă ne gândim la scopul păzirii noastre – principiul


trăirii prin credință devine batjocorit și, în final, vom fi do-

borâți prin propriile noastre sfaturi. Nimic nu poate goli

inima de această suficiență de sine cum o face credința și

trăirea prin credință, așa încât Hristos să trăiască în noi prin

credință.

(b) Atunci când face ca sufletul să pară zdrobit, gol,

neajutorat și pustiit, credința implică inima, care, la rândul

ei, prin puterea Lui Isus Hristos, găsește ajutorul de care are

nevoie. În ceea ce privește credința, am detaliat aceste lu-

cruri în cărțile mele pe tema Persoanei și a lucrării Duhului

Sfânt45.

(c) Dragostea față de sfinți, atunci când se asigură că

aceștia nu suferă din cauza noastră, constituie un principiu

deosebit care ne ocrotește sufletele în vremea ispitei. Aceasta

a fost dovedită cu putere în cazul lui David, care afirmă ur-

mătoarele în rugăciunea sa fierbinte din Psalmii 69:5-6:

„Dumnezeule, Tu cunoști nebunia mea, și greșelile mele nu-

Ți sunt ascunse. Să nu rămână de rușine, din pricina mea,

cei ce nădăjduiesc în Tine, Doamne, Dumnezeul oștirilor! Să

nu roșească de rușine, din pricina mea, cei ce Te caută, Dum-

nezeul lui Israel!” Cu alte cuvinte, el vine și spune: „Nu mă

lăsa să fac ceva rău, așa încât cei pentru care mi-aș da și viața

să fie făcuți de rușine, să fie vorbiți de rău, dezonorați, bat-

jocoriți și disprețuiți datorită eșecurilor mele”. Un suflet

45 A Discourse Concerning the Holy Spirit; The Reason of Faith; Gospel Grounds and Evi-dences of the Faith of God’s Elect.


egoist, a cărui dragoste este întotdeauna îndreptată către

sine, nu va trece niciodată testul ispitei.

Și cred că pot adăuga multe alte considerații și princi-

pii care îi privesc pe cei ce păzesc „cuvântul răbdării lui Hris-

tos” în modalitatea descrisă anterior. Totuși, cred că este su-

ficient ceea ce am menționat.

Este ușor să vedem de ce mulți dintre noi ne simțim co-

pleșiți în ceasul încercării, când vremea ispitei vine peste noi

pentru a ne zdrobi. Nu se datorează acest lucru faptului că, în

mulțimea uriașă a celor ce pretind credința, nu există decât o

minoritate care păzește „cuvântul răbdării lui Hristos”? Dacă

vom neglija intenționat interesul nostru legat de promisiunea

ocrotirii noastre, ne mai putem mira de faptul că nu suntem

păziți? Peste lumea aceasta vine un ceas al ispitei pentru a-i

testa pe cei care locuiesc aici, manifestându-și puterea și efi-

cacitatea în diverse modalități. Nu există vreo modalitate sau

vreun lucru unde să nu vedem această testare în acțiune în

caracterul lumesc, în senzualitatea și ușurătatea vieții, în ne-

glijarea responsabilităților spirituale personale sau comune,

în învățături nebunești, prostești sau chiar diavolești, în mân-

drie și ambiție, în invidie și mânie, în lupte și dezbinări, în

răzbunări și egoism, în ateism și dispreț față de Dumnezeu.

Acestea sunt doar ramuri care provin din aceeași rădă-

cină, râuri amare care izvorăsc din aceeași fântână, pline de

atât de mulți oameni care pretind credința, care aleargă


după pace, prosperitate, siguranță, apostazie și alte lucruri

asemănătoare. Vai! Cât de mulți cad în fiecare zi sub puterea

ispitei! Cât de puțini sunt cei care își păzesc hainele și rămân

nepângăriți! „Religiunea curată și neîntinată, înaintea lui

Dumnezeu, Tatăl nostru, este... să ne păzim neîntinați de

lume” (Iacov 1:27). Iar dacă ispita urgentă își face loc, ce

exemple avem ale celor care scapă de ele? Am putea oare să

descriem starea noastră așa cum apostolul o descria pe cea

a credincioșilor din Corint, cu privire la mustrarea pe care

Dumnezeu le-a dat-o pentru căderea lor în ispită: „din pri-

cina aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi, și

nu puțini dorm”? Unii sunt răniți, alții pângăriți, iar mulți

sunt complet pierduți. Care este izvorul și rădăcina acestei

triste stări spirituale? Nu este oare adevărat, așa cum am

spus mai devreme, că nu păzim „cuvântul răbdării lui Hris-

tos” într-o umblare constantă și apropiată cu Dumnezeu,

pierzând astfel beneficiul promisiunii care ni s-a dat și adă-

ugând alte pedepse la situația noastră?

Să merg mai departe enumerând și alte astfel de lu-

cruri? Să vorbesc despre cei ce pretind credința, dar nu pă-

zesc cuvântul lui Hristos? Ei bine, dacă aș proceda astfel, cu

siguranță că această carte ar deveni voluminoasă. Iată patru

elemente esențiale care caracterizează majoritatea acestor

oameni: în primul rând, conformarea cu lumea din care

Hristos ne-a răscumpărat, și asta în aproape toate lucrurile,


conformare însoțită de bucurie și încântare în asocierea za-

darnică cu oamenii acestei lumi; în al doilea rând, neglijarea

responsabilităților pe care Hristos le-a poruncit, de la rugă-

ciunea de taină până la rânduielile adunării sfinților; în al

treilea rând, luptele, certurile și dezbaterile inutile, judecă-

țile critice și disprețul reciproc cu privire la lucruri care fac

ca relațiile dintre ei să fie străine de legătura părtășiei dintre

sfinți; în al patrulea rând, suficiența de sine în ce privește

principiul de viață și egoismul în ce privește obiectivele vie-

ții. Acolo unde astfel de lucruri pot fi găsite, n-am putea

spune oare că oamenii sunt lumești? Are „cuvântul răbdării

lui Hristos” vreun efect asupra acestor oameni? Vor fi ei

ocrotiți? Fără îndoială că nu! Așadar, vrei să fii păzit și ocro-

tit de ceasul ispitei? Veghează așa încât să nu cazi în ispită!

PRECAUȚII SUPLIMENTARE

În cele ce urmează voi oferi câteva precauții suplimen-

tare, pe care le-am extras ca implicații ale lucrurilor despre

care am vorbit în capitolul de față:

1. Păzește-te să nu te bazezi pe ajutoare amăgitoare

precum,

(a) Sfaturile venind din înțelepciunea și motivațiile

tale. Chiar dacă poți argumenta folosindu-te de acestea într-

un mod credibil în apărarea ta, ele te vor abandona și te vor

trăda în ceasul ispitei. Când ispita își atinge apoi apogeul,

toate îți vor întoarce spatele și se vor alătura vrăjmașului


tău, pledând în favoarea ispitei, oricare ar fi aceasta, cu tot

atâta forță pe cât pledau anterior împotriva acesteia.

(b) Cele mai viguroase gesturi și acțiuni de rugăciune,

post și alte astfel de mijloace folosite împotriva unei anumite

pofte, corupții interioare sau ispite care se năpustește asupra

ta. Acestea nu-ți vor fi de vreun ajutor dacă, între timp, devii

neglijent în anumite lucruri.

Dacă îl auzi pe un om luptându-se, strigând și insistând

în vreun aspect al ispitei, dar imediat cade în căi lumești, în

asemănare cu lumea, în ușurătate și în neglijență în alte în-

datoriri creștine – este normal să te aștepți că Hristos să îl

lase singur în ceasul ispitei.

(c) Siguranța generală a perseverenței și păstrării sfin-

ților de apostazie totală. Orice simțământ de siguranță pe

care Dumnezeu ni-l dă este bun în sine pentru scopul pentru

care ni se dă, dar, atunci când ni se dă pentru un scop, dar

noi îl folosim pentru un altul, această siguranță nu este nici

bună și nici folositoare.

Dacă ne folosim de siguranța ocrotirii de apostazie to-

tală pentru a susține sufletul în lupta cu o ispită specifică, și

ne închipuim că acesta este mijlocul infailibil de păzire față

de orice ispită, acest lucru nu ne va fi în final de niciun folos,

pentru că vor exista inevitabil ispite în care vom cădea. Mulți

se bazează pe siguranța lor, dar ajung în final în prăpastia

incertitudinii.


2. Dedică-te cu toată energia și sârguința acestei păs-

trări deosebite prin păzirea „cuvântului răbdării lui Hristos”

în mijlocul tuturor încercărilor și a ispitelor.

(a) În mod specific, gândește-te cu înțelepciune care

este acel domeniu din zilele noastre unde „cuvântul răbdării

lui Hristos” suferă cel mai mult și, pe măsură ce trec vremu-

rile peste noi, dedică-te în mod riguros păzirii lui în acel as-

pect particular.

Întrebare

Ai putea să pui următoarea întrebare: „Cum am putea

să știm care este acel aspect în care ar putea să sufere păzi-

rea‚ cuvântului răbdării lui Hristos’?”

Răspuns

Gândește-te la faptele în care excelezi în orice peri-

oadă. O neglijare a Cuvântului lui Dumnezeu aplicabil aces-

tora este un aspect care ar trebui să ne determine să conști-

entizăm că acesta este locul unde împlinirea Cuvântului Lui

ar avea de suferit. Iată care sunt lucrările lui Hristos în care

trebuie să ne implicăm în zilele noastre:

[1] Revărsarea abundentă a dezgustului față de lucru-

rile și oamenii mari ai acestei lumi, cu toate plăcerile lor lu-

mești. Credinciosul descoperă goliciunea tuturor lucrurilor

pământești, întorcând constant spatele atât oamenilor cât și

lucrurilor, făcând loc valorilor spirituale durabile.


[2] Acceptarea părtășiei moștenirii sale într-o modali-

tate clară, făcând diferența între lucrurile prețioase și lucru-

rile murdare, și acceptând că poporul lui Hristos nu poate să

nu se deosebească de această lume.

[3] Alipirea de credință și rugăciune, prețuindu-le mai

mult decât puterea și sfaturile fiilor oamenilor.

[4] Redescoperirea și recuperarea poruncilor și a rân-

duielilor lui Dumnezeu din mâna celor lumești, unde s-au

aflat în robie prin poftele oamenilor, pentru a le demonstra

de acum înainte în frumusețea și puterea Duhului Sfânt.

Întrebare

Într-o astfel de perioadă de ispitire, de ce anume ține

neglijența în păzirea „cuvântului răbdării lui Hristos”?

Răspuns

Nu ține oare această neglijență de faptul că punem preț

pe această lume și pe lucrurile din lume, lucruri pe care

cândva le respingeam și le călcam în picioare? Nu ține de

faptul că privim cu ușurătate moștenirea specială a poporu-

lui lui Dumnezeu, îndrăznind să o comparăm cu cea a oame-

nilor din lume? Nu ține ea oare de faptul că ne bazăm pe

sfaturile și gândirea noastră? Nu ține de faptul că am pângă-

rit poruncile Lui prin aceea că am permis ca templul lui

Dumnezeu să fie călcat în picioare de oameni lipsiți de cre-

dință și sfințenie?


De aceea, haideți să fim veghetori și, în toate aceste lu-

cruri, dacă ne este dragă ocrotirea sufletelor noastre, să pă-

zim „cuvântul răbdării lui Hristos”.

(b) Având această atitudine, haideți să Îl implorăm pe

Domnul Isus Hristos cu toate considerațiile care pot fi aduse

înaintea scaunului Său de domnie, cerându-I să Își împli-

nească promisiunile binecuvântate, pentru ca inima binecu-

vântatului și îndurătorului nostru Mare Preot să fie mișcată,

astfel ca El să vină să ne dea ajutorul potrivit la vreme de

nevoie.

165

9 ÎNDEMNURI DE FINAL

După ce am analizat ce presupune responsabilitatea

vegherii așa încât să nu cădem în ispită, cred că nu mai tre-

buie să statuez motivațiile ce stau în spatele acesteia. Cei

care nu sunt afectați de propriile experiențe triste și nici de

importanța acestei responsabilități, așa cum am prezentat-o

de la începutul acestui discurs, trebuie să fie lăsați la înde-

mâna răbdării îndelungi a lui Dumnezeu. De aceea, voi în-

cheia printr-un îndemn general adresat acelora care se pre-

gătesc în orice fel pentru evitarea sau pentru confruntarea

cu ispita, luând în considerare câtuși de puțin cuvintele mele.

Dacă ai merge la spital și ai vedea mulți pacienți stând

acolo bolnavi și slabi, în durere și suferință din cauza multor

boli grave și a unor infecții virale, ai putea întreba cum au

ajuns aceștia într-o astfel de stare, iar ei ar putea să fie de

acord să îți spună care au fost cauzele acelor suferințe. „Iată

cum m-am ales cu această rană”, spune unul. „Iată cum am

contractat această boală”, spune un altul. Oare, văzând

aceste observații, nu ai deveni câtuși de puțin mai atent în ce

privește locurile pe unde umbli și lucrurile pe care le faci?


Cu siguranță că da! Dacă ar fi să mergi în celulele din închi-

soare și să vezi acolo mulți întemnițați într-o stare mizera-

bilă, gândindu-se la ziua execuției lor, și dacă i-ai întreba

cum au ajuns în această stare, ei toți ți-ar spune aceasta: „Ai

grijă ca să nu ajungi în situația noastră”! Așa stau lucrurile

și atunci când cazi în ispită.

O, cât de multe suflete sărmane, ticăloase, rănite spiri-

tual pot fi găsite peste tot în această lume! Aici este unul ră-

nit de un anumit păcat, acolo un altul căzut într-un altfel de

păcat! Aici este unul care a căzut în necurățiile firii pămân-

tești, și acolo un altul care a fost doborât în duhul său. În-

treabă-i cum au ajuns în această stare. Toți îți vor răspunde

așa: „Vai, am căzut în ispită și în capcane blestemate! Iată ce

ne-a adus în această stare tristă, după cum poți vedea cu

ochii tăi!” Fără îndoială, dacă un om ar putea să arunce pri-

virea în groapa iadului și să vadă sărmanele suflete bleste-

mate și condamnate stând legate în lanțurile întunericului,

și dacă ar putea să le audă strigătele, ce lecții ar învăța acel

om? Ce ar spune acei oameni? Nu i-ar blestema ei oare pe

ispititorii lor, ca și ispitele în care au căzut? De aceea, ar tre-

bui să tratăm cu superficialitate astfel de lucruri? Solomon

ne spune că naivul care merge după femeia străină nu știe

că „casa ei pogoară la moarte, și drumul ei duce la cei morți:

niciunul care se duce la ea nu se mai întoarce, și nu mai gă-

sește cărările vieții” (Proverbe 2:18-19). Acest avertisment

este repetat în Proverbe 7:25-27: „Să nu ți se abată inima

CAPITOLUL 9. ÎNDEMNURI DE FINAL 167

spre calea unei asemenea femei, nu te rătăci pe cărările ei.

Căci ea a făcut să cadă multe jertfe, și mulți sunt cei pe care

i-a ucis ea. Casa ei este drumul spre locuința morților, dru-

mul care pogoară spre locașurile morții”.

Iată care este motivul pentru care nimeni n-ar trebui

să se aventureze în capcanele ei. Dacă ai cunoaște ce anume

survine după căderea în ispită, probabil că ai fi mult mai

atent și mai veghetor. Oamenii pot să își imagineze că au

control asupra acestor lucruri, dar iată ce spune cuvântul lui

Dumnezeu:

„Poate cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele?

Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinși, fără să-i ardă

picioarele?” (Proverbe 6:27-28)

Evident că nu!

Oamenii nu ies din ispitele în care cad fără a fi răniți,

arși și cu o mulțime de zgârieturi pe ei. Nu cunosc vreun alt

aspect din această viață legat de care să existe o nevoie mai

mare de avertizare și îndemn decât acesta. Mergeți la uni-

versitățile noastre și întrebați de starea spirituală a studen-

ților lor. Ce răspuns veți primi oare cu privire la majoritatea

dintre ei? „O, tânărul acela? Trăgeam mari speranțe pentru

el. Totuși, și-a făcut prieteni răi, iar acum a ajuns să fie

pierdut! Un altul începuse bine în umblarea credinței, și

aveam nădejdea serioasă cu privire la el; dar a căzut în is-

pită”. Într-un alt caz, se spune: „tânărul acesta era folositor


și smerit, împodobind Evanghelia, dar acum este așa de mult

înfășurat de această lume, încât este cu totul egoist, și nu mai

vezi niciun pic de viață în el”. În cazul altuia, s-a spus că era

zelos și smerit, dar acum s-a îndepărtat de Dumnezeu și și-a

pierdut dragostea dintâi. O, este plină această lume de exem-

ple triste de felul acesta, ca să nu mai spun de nenumăratele

ființe sărmane care au căzut în ispită prin amăgiri și erezii

religioase! Nu avem suficient timp. Nu este oare momentul

să ne trezim înainte de a fi prea târziu și să veghem din nou

de la primele semne ale ispitei, de la primele încercări ale

satanei de a ne ataca, veghind apoi la toate căile prin care el

încearcă să se apropie de noi, chiar dacă nu ni se par dăună-

toare în niciun fel la început?

N-am experimentat și noi slăbiciunile noastre, nebuni-

ile noastre și puterea copleșitoare a ispitei, odată ce ea și-a

făcut loc în interiorul nostru?

În ceea ce privește responsabilitatea asupra căreia am

insistat, anume de a „păzi cuvântul răbdării lui Hristos”, te-

aș îndemna să iei în considerare următoarele ultime aspecte:

1. Dacă ignori ceea ce ai ca singurele mijloace prescrise

de Mântuitorul nostru, vei ajunge negreșit să cazi în ispită și

în păcat. Nu te flata niciodată imaginându-ți că stă în puterea

ta să te împotrivești ispitei, mai ales dacă te consideri un

„ucenic matur”. Tu pretinzi că ai în tine o ură mare față de

păcat, și crezi că este imposibil să fii sedus de el. Totuși, „cine


crede că stă în picioare (oricine ar fi el), să ia seama să nu

cadă” (1 Corinteni 10:12). Dacă nu vei veghea, nu te va păzi

de rău niciun har pe care l-ai primit, nicio experiență avută

și nicio hotărâre luată în sinea ta. Hristos ne arată că îndem-

nul Lui la veghere este adresat și aplicabil tuturor. Poate că

tu ai putea avea succes pentru o vreme, cu toată nepăsarea

și nevegherea ta, dar trezește-te, laudă-L pe Dumnezeu pen-

tru blândețea și răbdarea Lui, altfel răul pândește la ușa casei

tale46. Oricine ai fi, dacă nu te achiți cu credincioșie și sârgu-

ință de această responsabilitate, într-un fel sau altul, într-un

lucru sau în altul, în cele spirituale sau în cele temporare, răul

și ticăloșia își vor face loc în inima ta, vei fi ispitit și vei ajunge

pângărit. Și cum vei sfârși, oare? Amintește-ți de Petru!

2. Gândește-te la faptul că ești mereu sub privirile lui

Hristos, Căpetenia măreață a mântuirii noastre, care ne-a

avertizat să veghem cu sârguință și să ne rugăm, ca să nu

cădem în ispită. Ce crezi că gândește și simte Domnul Isus

Hristos când vede ispita alergând spre noi, când în jurul nos-

tru se naște o furtună, dar noi rămânem adormiți? Nu Îl în-

tristează să ne vadă expuși pericolelor, după ce ne-a trimis

avertisment după avertisment? În vremea când El a fost is-

pitit, în zilele lucrării Sale pe acest pământ, văzând ispita

cum se apropie, S-a înarmat împotriva ei. „Vine stăpânitorul

lumii acesteia”, a spus El, dar „el n-are nimic în Mine” (Ioan

46 Geneza 4:7 – „Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești”.


14:30). De ce să fim noi atât de neglijenți chiar sub privirile

Lui? Nu se apropie El de tine așa cum s-a apropiat de Petru,

pe când acesta adormise în grădina Ghetsimani, aducând

aceeași mustrare: „Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împre-

ună cu Mine!” (Matei 26:40)? Nu va fi pentru tine o sursă de

mare tristețe și durere să fii mustrat în felul acesta, sau chiar

să auzi tunetul glasului Său răsunând din ceruri împotriva ne-

glijenței tale, așa cum a făcut împotriva bisericii din Sardes?

„Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci

n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului

Meu. Adu-ți aminte dar cum ai primit și auzit! Ține și po-

căiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț, și nu vei

ști în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa 3:2-3).

3. Ia aminte la faptul că, dacă îți neglijezi această res-

ponsabilitate și vei cădea astfel în ispită (lucru cert), în vreme

ce ești înfășurat de ea, Dumnezeu poate aduce o suferință sau

judecată aspră asupra ta. Ca urmare a căderii tale în ispită,

nu vei putea vede aceste lucruri în vreo altă lumină decât ca

o dovadă a mâniei și urii Lui. Ce te vei face atunci cu ispita

și suferința ta, care vor apăsa amândouă asupra sufletului

tău? Toate oasele tale vor fi zdrobite, iar pacea și tăria ta vor

dispărea într-o clipă.

Aceste avertismente ar putea să vi se pară niște cuvinte

potrivite în acest moment, dar, dacă ispita vă va cuprinde

vreodată, veți descoperi cum ele vi se vor părea pline de tris-


tețe și amărăciune. O, deci, haideți să ne străduim să ne pă-

zim sufletele neafectate de ispită, evitând orice ni se pare rău

și orice cale care duce la rău, în special în ocupațiile noastre,

în relațiile cu ceilalți oameni din societate și în treburile

noastre!

MAGNA GRATIA Noi vestim Evanghelia harului

Asociația MAGNA GRATIA este o organizație non-profit care își

concentrează eforturile pe proclamarea Evangheliei prin literatură

consecventă doctrinar, prin evanghelizare și echiparea bisericilor

evanghelice de limba română.

Dacă ai fost binecuvântat citind această carte, poți ajuta la

binecuvântarea altui credincios, prin unul sau mai multe lucruri,

după cum urmează:

1) Dă mai departe această carte! “Fără plată ați primit, fără plată

să dați”.

2) Vizitează paginile noastre de internet la magnagratia.org și află

mai mult despre lucrarea noastră, și citește GRATUIT cele peste 200

de cărți ale unora dintre cei mai buni autori creștini din istorie.

3) Rămâi conectat la noutățile MAGNA GRATIA prin a vizita pagina

noastră de Facebook la www.facebook.com/MagnaGratiaRomania și

prin a te abona pe website, așa încât să fii anunțat când publicăm noi

resurse.

4) Spune și altora despre lucrarea noastră.

5) Roagă-te pentru noi.

6) Donează și ajută-ne să mergem mai departe cu această lucrare.

Donațiile se pot face online, www.magnagratia.org/donatii.html

Pentru orice alte informații, scrie-ne la [email protected].

Mulțumim!

Documents

ISPITA · toare și confuze, în timp ce urmele pașilor lui Dumnezeu sunt apăsate, dar căile Lui rămân necunoscute pentru mulți. În mod particular, oamenii, și chiar creștinii,