ROMANUL REALIST : ION de L. Rebreanu

Romanul românesc interbelic, și implicit cel modern stă sub auspiciile creației lui Liviu Rebreanu , ale

cărui texte „Ion”, „Pădurea spânzuraților”, „Răcoala”, „Adam și Eva”, susțin o „poeticitate a

organicului”, ca o coordonată fundamentală a creației sale și o dimensiune a realismului cu accente

naturaliste. Autorul nu s-a mulțumit să-și exprime ideile prin operele sale ci și prin articole cu caracter

doctrinar precum articolul „Cred” inclus într-un volum de „Mărturisiri”. Astfel acesta crede că

literatura este o creație de oameni și viață, iar romanul este discurs ce fixează curgerea vieții, ce dă vieții

un tipar care îi cuprinde dinamismul și fluiditatea.

a. Caracterul realist: Realismul se caracterizează printr-o reprezentare veridică a vieții, prin

absența idealizării personajelor și a circumstanțelor în care evoluează acestea. Pentru că țara noastră s-a

aflat secole de-a rândul dominată de o civilizație predominant arhaică s-a creat și în literatură o

adevărată tradiție de scriitori care prezintă o galerie de ipostaze ale țăranului: I. Slavici, M. Sadoveanu,

L. Rebreanu și M. Preda. Alte trăsături realiste identificabile în text sunt:

Simetria compozițională, finalul este închis, aduce rezolvarea conflictelor, existând o scenă

similară horei și la final.

Fixarea cadrului spațio-temporal în incipit prin numeroase date topografice si toponimice.

Perspectiva narativă obiectivă , aparținând unui narator omniscient; narațiunea este la persoana a

III-a, focalizarea 0, viziunea „dindărăt”; încadrându-se potrivit tipologiei lui N. Manolescu,

categoriei „doricului.”

Scena de masă = hora, oferă o schiță portret a personajelor, pune în lumină relațiile dintre acestea

și anunță principalele conflicte.

Caracterul monografic , romanul oferind o perspectivă bogată asupra lumii țarănești ardelenești

din perioada stăpânirii austro-ungare.

Tehnica detaliului semnificativ , fie că este vorba despre descrierea mediului, fie că este vorba

despre descrierea personajelor.

Se urmărește influența mediului asupra individului.

Apar personaje tipice, reprezentative pentru clase și categorii sociale: Ion = tipul țăranului

Se impune ca tip uman parvenitul, iar ca valoare banul, urmărindu-se poziția socială dobândită

prin înșelăciune,căsătorie, moștenire.

Scriitorul adoptă o atitudine critică față de societate iar stilul este sobru, impersonal.

Absența idealizării și respingerea lirismului.

1

b. Specie: Construcție epică, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă, împărțită în mai

multe planuri narative, cu un număr relativ mare de personaje care trăiesc conflicte puternice, pe

parcursul celor 2 părți ale operei, realizând o amplă imagine asupra vieții.

c. Geneza: În volumul „Mărturisiri”, Rebreanu explică premisele care au dus la scrierea romanului,

oferind o perspectivă proprie asupra raportului realitate-ficțiune, identificând trei scene semnificative:

scena sărutării pământului, ce se găsește în capitolul IX, pleacă de la o scenă văzută la marginea satului

Prislop, când un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenunchiat și a sărutat pământul, „ca pe o

ibovnică.” La scurt timp, un eveniment din lumea satului îi captează atenția: rușinea unei fete, Rodovica,

însărcinată cu un țaran sărac, aspru pedepsită de tată pentru nesăbuința ei. Rebreanu o consideră o

victimă a iubirii și îi consacră o nuvelă – „Rușinea” care rămâne însă nepublicată. Al treilea eveniment

este discuția cu un tăran sărac, „voinic, harnic și muncitor”, din vorbele căruia reieșea „o dragoste

pentru pământ aproape bolnăvicioasă.” Din cele trei scene aparținând realității ia neștere ficțiunea

constituind scheletul romanului cu titlul „Zestrea”, proiect care este însă abandonat dupa scurt timp,

considerând că nu are suficientă profunzime. Reia proiectul peste câțiva ani , cu titlul „Ion” și așa cum

mărturisește autorul însuși, într-o singură noapte scrie întreg capitolul I.

d. Tema: Romanul „Ion” urma să facă parte dintr-o trilogie care să ilustreze tema pământului și a

condiției țăranului, urmărită în toată complexitatea ei. Titlul generic, dat de personajul eponim

ilustrează intenția clară a scriitorului de a face din Ion tipul generic al țaranului ardelean, care însă

evoluează atipic, individualizându-se. Al doilea roman, „Răscoala” este consacrat imaginii țăranului din

Regat, nevoit să muncească pământul boierilor, fapt care duce în cele din urmă la răscoală. Al treilea

roman rămâne nerealizat, deși intenția scriitorului era de a complica problematica pământului cu cea

națională, în Basarabia.

Dincolo de lupta țaranului sărac Ion, de a obține pământul, se urmărește în roman o perspectivă

narativă mai amplă care să reflecte aspecte care țin de caracterul monografic: obiceiuri legate de marile

momente din viața omului- nașterea, căsătoria, moartea, relațiile familiale și cele sociale generate de

diferențele sociale ( stratificarea se realizează încă din scena horei) sau culturale ( universul țaranilor

versus universul intelectualilor).

Tema centrală a pamântului este dublată de tema iubirii, așa cum reiese încă din titlurile celor 2 părți,

Ion oscilând între „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Criticul N. Manolescu considera că „în centrul

romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune” ( Arca lui Noe ), astfel că în plan

central s-ar situa tema destinului.

e. Perspectiva narativă: Fiind un roman realist obiectiv, narațiunea este la persoana a III-a,

nonfocalizată , naratorul fiind detașat, omniscient și omniprezent, cunoscând de la început destinul

2

personajelor sale, dirijându-le evoluția ca un regizor universal. Există prin urmare indicii- semne

prevestitoare care anunță evoluția personajelor, în special al lui Ion: drumul trece pe la Cișmeaua

mortului, la intrarea în sat te întâmpină o troiță cu un Isus răstignit pe o cruce ruginită, căzută în

paragină, iar pământul sfărâmat de Ion în palme, aflându-se pe câmp, i se lipește de mâini „ca niște

mănuși de doliu”. Aceste aspecte contribuie la iluzia vieții, fiind redate cu obiectivitate.

f. Construcția discursului narativ: Romanul este alcătuit din punct de vedere structural în

două părți mari: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, care ilustrează cele 2 „voci” interioare ale

personajului principal, dezvoltând un conflict interior și motivându-i acțiunile. Acțiunea este urmărită

foarte clar si cu ajutorul titlurilor sugestive ale capitolelor, 6 / 7 =13, număr care contribuie ca indiciu la

finalul tragic al personajului. Concepția autorului asupra romanului ca un „corp sferoid” îl determină să

aleagă pentru primul și ultimul capitol titlurile „Începutul” și „Sfârșitul”, între aceste repere derulăndu-

se destinul personajului principal. Alte titluri se referă la personaje principale (Vasile, Copilul, George ),

altele concentrează esența capitolului respectiv ( Nunta, Sărutarea, Ștreangul ) iar unele par să lege viața

de moarte, având valoare simbolică ( Zvârcolirea, Noaptea, Blestemul ).

INCIPITUL și FINALUL sunt construite în așa fel încât să susțină simetria textului, bazându-se pe

metafora drumului, prin intermediul căreia cititorul pătrunde în ficțiune:”Din șoseaua ce vine de la

Cârlibaba, întovărășind Someșul [...] se despride un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul

bătrân de lemn, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița [...]

Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă

înaintează vesel, neted, [...] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.” Se observă

verbele personificatoare care învestesc drumul cu funcție metatextuală, fiind sinonim drumului

destinului . Autorul se folosește de tehnica cinematografică, imaginea este la început panoramică iar

apoi atenția se restrânge asupra unor detalii semnificative pentru destinul personajelor. Se prezintă

intrarea în sat cu troița lăsată în paragină, casa învățătorului, modestă dar curată și îngrijită iar apoi

antitetic, casa Glanetașilor, dărăpănată, cu gardul plin de spărturi prin care își fac drum pisicile și câinii.

Obiectivul înaintează lent spre centrul satului , pentru că satul pare mort, acesta prinzând viață doar în

apropierea casei văduvei lui Maxim, în curtea căreia se ținea hora duminicală, scenă esențială pentru

imaginea personajelor. În final cititorul iese din ficțiune, pe același drum , însoțind familia învățătorului

Herdelea care se mută în Armadia. Înaintea acestui final există o scenă simetrică horei, satul este adunat

la praznicul noii biserici, sărbatorind evenimentul, trecând peste moartea lui Ion, semn că viața merge

mai departe indiferent de tragediile care au loc, zbaterile oamenilor au valoare nulă, viața urmându-și

cursul.

PLANURILE NARATIVE : al intelectualilor și al țăranilor se derulează uneori paralel ( tehnica

3

planurilor paralele ) iar alteori se intersectează ( tehnica alternanței ), cum reiese chiar din prima

scenă a horei, succesiunea evenimentelor realizându-se prin tehnica înlănțuirii. Autorul nu se

mulțumește cu prezentarea condiției țaranului, îmbogățind planul epic cu evenimente secundare legate

de viața intelectualilor satului: preotul și învățătorul, a căror existență nu este lipsită de asperități, cu atât

mai mult cu cât Transilvania se afla sub stăpânire austro-ungară. În planul intelectualilor un rol mai

important ocupă fiul învățătorului- Titu Herdelea, considerat de critică un alter ego al autorului, văzut ca

un personaj- liant între cele trei romane; acesta apare și în „Răscoala” ca gazetar la București, apropiat

al familiei Iuga.

Planul țaranilor se construiește în jurul lui Ion care este un ax al romanului. Prima aspirație a acestuia

de a-și schimba condiția prin căsătoria cu o fată bogată- Ana ( practică deloc singulară în acele vremuri

la fel procedând și tatăl său si Vasile Baciu ) este deturnată oarecum de aspirația erotică reprezentată de

Florica, fata frumoasă dar săracă. Cele două dorințe nu se manifestă simultan fapt care nu dă tragism

destinului acestuia. Ion își atinge scopul, lăsând-o însacinată pe Ana, forțându-l în cele din urma pe

socrul său să-i treacă pe nume toate pământurile. Nu se mulțumește cu atât și nu-și prețuiește soția,

considerând-o un adaos jalnic, venit cu pământurile, nu-și schimbă atitudinea nici după nașterea

copilului, ceea ce o aduce pe Ana în pragul disperării, aceasta fiind singurul personaj care își

conștientizează destinul și în final se sinucide. Copilul nu trăiește nici el foarte mult, fiind neîngrijit de

familie. Deși Florica se căsătorise cu George Bulbuc, feciorul bogat căruia îi fusese promisă Ana, Ion

reia legătura cu aceasta, sperând că poate avea și dragostea alături de pământuri. Gesturile sale

nestăvilite îi vor aduce moartea violentă, sfârșind omorât cu sapa de George.

La nivel microtextual legătura dintre dcele două planuri se realizează prin tehnica contrapunctului:

aspecte, teme similare fiind prezentate în ambele planuri. Astfel nunta țărănească a Anei își găsește

corespondența în nunta Laurei, din planul intelectualilor iar conflictul dintre Ion și Vasile Baciu

corespunde conflictului dintre Belciug și Herdelea. Prin această tehnică se pun în evidență secvențe

narative / episoade simetrice și antitetice, care conferă un aspect polifonic acțiunii.

TIPURI DE CONFLICTE: Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional,

unde posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Conflictul

exterior social între Ion și Vasile Baciu se conturează din scena horei când tatăl Anei îl numește pe

fecior „ sărăntoc, fleandură și hoț”, nemulțumit că acesta îi urmărește fata, neacceptând ideea de a-și

împărți averea cu cineva inferior lui. Conflictul acesta este dublat de unul interior, care îl determină să

oscileze între posesiunea materială și împlinirea afectivă. Intervin și o serie de conflicte secundare:

între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de pământ sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru

Ana și apoi pentru Florica.

4

În planul intelectualilor există un conflict corespondent între preotul Belciug și învățătorul Herdelea,

ca urmare a convingerilor personale, conflictul adâncindu-se în momentul în care primul îl sprijină pe

Baciu, considerându-l pe Ion un parvenit, în timp ce Herdelea îl apreciază pe cel din urmă, știindu-l din

timpul școlii ca elev silitor și ca un tânăr harnic. Intervine și un conflict național, ca urmare a stăpânirii

austro-ungare, Herdelea fiind silit să facă o serie de compromisuri după ce se vede implicat într-un

conflict cu autoritățile, în urma ajutorului datlui Ion, prin scrierea jalbei în limba maghiară.

SCENE SEMNIFICATIVE: Dincolo de destinele individuale urmărite, se regăsesc în text scene

semnificative pentru o monografie a satului tradițional care se conduce după legi nescrise. Prima scenă

semnificativă este scena din expozițiune- hora, în care se ilustrează relația individului cu mediul în care

trăiește. Întregul sat este adunat în curtea văduvei lui Maxim Oprea, așezarea oamenilor indicând statutul

lor social și relațiile dintre aceștia. Primarul, preotul și învățătorul stau împreună cu chiaburii, în timp ce

țăranii mijlocași și cei săraci , precum Glanetașu dau târcoale dar nu se apropie prea mult. Intelectualii

satului onorează petrecerea cu prezența dar nu participă efectiv la ea. Tinerii sunt preocupați de dansul

zbuciumat al someșanei, moment care-i aduce pe cei doi feciori în conflict, acesta continuându-se mai

târziu la cârciumă. Deși Ion este sărac este respectat de flăcăi și de muzicanți în timp ce George, tânărul

înstărit luptă pentru supremația cetei de flăcăi. Se naște un conflict între cei doi, ce degenerează în bătaia

de la cârciumă care va avea ca scenă corespondentă scena de final, a uciderii lui Ion cu sapa.

O altă scenă ilustrativă pentru personajul central este cea a sărutării pământului. Aflându-se pe câmp,

ca stăpân al acelor locuri, Ion se simte ca un uriaș din basme care a învins balaurii. Bucuria îi este de

scurtă durată pentru că află că Florica se va căsători cu George iar pierderea acesteia este resimțită ca

pierderea celei mai bune delnițe de pământ.

Una dintre cele mai intersante pagini ce crează iluzia vieții este cea a nașterii copilului pe câmp, în

timp ce Glanetașii se aflau la muncă. În acest moment pare să iasă o urmă de omenie și de duioșie din

sufletul lui Ion, față de soția sa chinuită permanent.

LIMBAJUL: Potrivit programului realist scriitorul adoptă un limbaj sobru, chiar cenușiu, fără

extravaganțe lingvistice. Armonizarea conținutului cu expresia artistică creează o construcție polifonică,

în ritmuri alternante și cu tonalități variate.

5

TIPOLOGIA PERSONAJELOR

a.Condiția țăranului – Ion

ION este personajul titular, eponim al romanului, dominând întreaga lume, în jurul lui gravitând toate

celelalte personaje principale, Ana, Florica, Vasile Baciu, George. Acesta aparține clasei țaranilor săraci,

confruntându-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. Rebreanu reusește să construiască un

personaj complex, reprezentativ pentru o categorie socială dar în același timp fiind o individualitate. Are

însușiri contradictorii, oscilând între viclenie și naivitate , gingășie și brutalitate, insistență și cinism.

Inițial dotat cu calități, așa cum observa și învățătorul Herdelea care-l considera unul dintre cei mai buni

elevi ai săi, treptat aflându-se în goana după avere se dezumanizează. Din acest punct de vedere, la fel

ca la I. Slavici, sfârșitul personajului este expresia unei intenții moralizatoare.

Mediul social în care trăiește Ion, influențează deciziile și evoluția acestuia, deoarece flăcăul harnic

doreste cu orice preț să ajungă între „bocotanii” satului și să recupereze toate pământurile vândute de

părinți ca urmare a dezinteresului pentru munca acestuia manifestat de Glanetașu după căsătoria cu

Zenobia. Modul cum procedează Ion nu este ceva neobișnuit în lumea din care face parte deoarece la fel

procedase și tatăl si socrul său, diferența între cei doi fiind aceea că după căsătorie Vasile Baciu a sporit

averea dobândită și și-a prețuit soția, existența sa luând o turnură nefavorabilă doar după moartea

acesteia și a copiilor, rămânându-i doar o fiică, Ana. În ceea ce face Ion există o exagerare, o încălcare a

regulilor morale, el nu se opreste decât în momentul în care îl deposedează pe socrul său de tot avutul și

mai grav își disprețuiește soția, determinând-o să se sinucidă. Ion pare să acționeze instinctual, fără să

raționeze asupra gesturilor sale sau a felului cum influențează acestea destinul celor din jur. G.

Călinescu observa în acest context: „Ion nu este decât o brută, căreia șiretenia îi ține loc de

deșteptăciune. [...] Lăcomia lui de zestre e centrul lumii și el cere cu inocență sfaturi dovedind o

ingratitudine calmă . Nu din inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,

caracteristică oricarei ființe reduse.”

Prima scenă importantă care dezvăluie trăsăturile personajului este scena horei din curtea văduvei lui

Maxim unde se află adunată întreaga comunitate rurală. Acum se conturează 2 din conflictele

importante, cel cu George, pentru plata țiganilor dar și mai mult pentru relația cu Ana. Pentru că îl știu

impulsiv și violent țiganii îl ascultă chiar dacă fuseseră plătiți de George. Tot acum este insultat de

Vasile Baciu , care beat fiind îl numește „sărăntoc, tâlhar, hoț”, doar pentru că este sărac. De aceea se

simte rușinat și mânios, dorind să se răzbune. Orgolios, posesiunea pământului îi apare ca o condiție a

păstrării demnității umane, și de aici nu mai este decât un pas pâna la seducerea Anei. Ideea aceasta

izvorăște în urma unei discuții cu Titu Herdelea, care aruncă o întrebare”Poți să-l silești?”.

6

De la început conflictele exterioare trăite de personaj sunt dublate de un conflict interior, pentru că

deși o iubește pe Florica renunță momentan la focul iubirii pentru a-și potoli setea de avere. Este

viclean cu Ana, o seduce iar apoi se îndepărtează de ea silindu-l pe Vasile Baciu să aprobe căsătoria.

Este naiv crezând că prin căsătorie a obținut și pământurile dar în cele din urmă își va atinge scopul. De

acum începe coșmarul Anei care va fi permanent bătută și alungată de cei doi bărbați. Situația nu se

schimbă nici după obținerea pământuilor de către Ion și nici după nașterea copilului și astfel aceasta

găsește ca unică soluție pentru deziluzia suferită- sinuciderea. Ion se dovedește cinic considerându-și

soția și copilul simple garanții pentru posesia pământului.

Există o scenă în roman care demonstrează că dragostea pentru pământ este mai puternică decât

dragostea pentru Florica. Aflat pe câmp, Ion se apleacă și sărută pământul, simțindu-se ca un uriaș care a

învins balaurii din basme. Îngenuncheat în gestul mitic al sărutării pământului, Ion simte fiorul rece, iar

lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile ca niște mănuși de doliu. Este cuprinsă în această scenă

ambivalența Eros – Thanatos și este concentrată soarta eroului, prizonier al nefireștii patimi pentru

pământ.

Aceeași ideea a supremației pământului se conturează și în scena nunții când revine în plan central

„glasul iubirii”. Ion joacă cu Florica, aceasta părându-i-se mai frumoasă ca oricând în comparație cu

Ana și pentru moment ar renunța la tot și ar fugi cu ea în lume. Revine imediat la alte sentimente,

considerându-se slab, pentru că ar fi fost capabil să-și piardă capul „pentru o muiere”. Totuși nu se va

îndepărta de Florica, viclean adoptând o falsă relație de prietenie cu George. Decizia nu este una

înțeleaptă, relația fiind dezvaluită de Savista, personaj simbolic, George răzbunându-se. Ion sfârșește sub

loviturile de sapă ale acestuia, moartea fiind singura soluție de ieșire din impasul în care ajunsese

destinul personajului. O violența de esență naturalistă răzbate din această scenă, în care sângele lui Ion

se întoarce în pământul care i-a fost mai drag ca o mamă.

Din punct de vedere al procedeelor de caracterizare observăm că naratorul se bazează atât pe

mijloacele directe ( observațiile sale, ale altor opersonaje și autocaracterizarea) cât și pe cele indirecte

(prin fapte, limbaj, , atitudini, comportament, relații cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentație).

Exeplificare: naratorul – „mândru și mulțumit ca orice învingător, Ion simțea totuși un gol ciudat în

suflet”.

Doamna Herdelea – „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic și săritor, e isteț”

Preotul Belciug – „ești un stricat și un bătăuș, ș-un om de nimic [...] te ții mai deștept decât toți, dar

umbli numai dupa blestemății.”

Autocaracterizare -„Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de

calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi un nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe.”

7

Caracterizarea indirectă se realizează prin mijloace variate, atitudinea și gesturile îi trădează intențiile.

Este respectuos față de învățător și preot dar ironic față de Vasile Baciu.. La horă este tandru, față de

Ana – „o strânge la piept cu multă gingășie, dar si mai prelung” decât ceilalți flăcăi dar apoi devine

batjocoritor, indiferent și o lovește „cu sânge rece”. Față de ea simte mai întâi milă, apoi dezgust și

indiferență. Este aspru, chiar brutal, cu cei pe care-i consideră vinovați pentru propria condiție, aceea de

țaran. Pe tatăl său îl acuză ca i-a băut averea, iar pe mama că l-a „făcut” sărac.

Cea mai importantă relație se stabilește între protagonist și un personaj simbolic – pământul. Iubește

pământul mai presus de orice: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...] De pe atunci i-a fost

mai drag decot o mamă.” Renunță la școală pentru că îi era mai drag „să fie însoțit cu pământul”. Din

același motiv renunță și la Florica pe care o iubea, pentru că „toată ființa lui arde de dorul de a avea

pământ mult, cât mai mult..” Ajunge să adore și să venereze pământul:”Apoi, încet, cucernic, fără să-și

dea seama se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pamântul ud. Și-n

sărutarea aceasta grabită simți un fior rece, amețitor.”

Ion întruchipează o anumită ipostază a țăranului român, într-o anume conjunctură socială și într-un

anumit context social.

b. Ipostaze tipologice : Ion și Titu Herdelea

Cele 2 personaje menționate sunt tipologii reprezentative în roman, al căror destin este legat pe

parcursul acțiunii. Dacă Ion întruchipează tipul parvenitului, desprins din aceeași galerie din care fac

parte Julien Sorel („Roșu și negru”) sau Dinu Păturică, cei care folosesc femeia ca mijloc de parvenire.

Pe de altă parte Titu este tipul individului din mediul rural, care posedând o anumită educație aspiră la

statutul de intelectual. Este un idealist plin de iluzii lipsit însă de voința de a le pune în practică. Între

cei doi se stabilesțe o legătură încă din copilărie, în ciuda apartenenței la clase sociale diferite, pentru ca

mai apoi Ion să-i poarte respect, ca fiu al învățătorului iar Titu să-i ofere involuntar sfaturi cu consecințe

devastatoare precum vorba aruncată în vânt în legătură cu seducerea Anei.

Ion renunță la școală în ciuda insistențelor învățătorului, pământul exercitând o atracție mai mare în

timp ce Titu cu toate eforturile familiei nu este prea atras de școală și nu reușește să-și termine studiile și

să-și ia bacalaureatul, pentru a îndeplini visul tatălui său de a-l vedea preot, notar sau măcar învățător.

În timp ce Ion își canalizează toate eforturile spre recuperarea pământuilor , Titu reușește prin

intervențiile tatălui să devină ajutor de notar, publică o poezie care-i alimentează orgoliul de intelectual,

câștigând admirația domnișoarelor din ținut. Dacă primul oscilează între Ana și Florica, între „glasul

pământului” și „glasul iubirii”, cel de-al doilea trăiește o iubire adolescentină pentru una din prietenele

Laurei și o aventură cu mai vârstnica Roza Lang. Cei doi tineri au profiluri caracterologice diferite: Ion

este un tânăr înzestrat cu calități care ar fi justificat o poziție socială importantă în lumea satului dar este

8

marginalizat ca urmare a singurului criteriu de diferențiere a indivizilor acelei lumi, averea , în timp ce

Titu este eroul care pleacă în viață de pe o poziție privilegiată dar nu reușește să transforme acest fapt

într-un avantaj. Are o atitudine apatică lăsând lucrurile să vină de la sine: „Unde te duce viața, acolo

trebuie să mergi și ce-ți poruncește ea trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o

abată din calea ei.”

Pe parcursul romanului există scene semnificative pentru portretul personajelor, în special pentru Ion,

așa cum reiese din cele de mai sus. Evoluția lui Titu este sintetizată în penultimul capitol al romanului,

în scrisoarea pe care le-o trimite părinților săi, la două săptămâni după plecarea la București (acesta

reușise cu ajutorul rudelor soțului Laurei să-și îndeplinească dorința de a trece granița stabilită de

Imperiul austro-ungar și să ajungă gazetar la Bucuresti). Acesta apare acum ca un tânăr maturizat,

suferind de dorul față de locurile natale, conștient de misiunea sa ca ziarist. Cuvântul care definesțe noua

condiție a lui Titu este rostit de mai multe ori de doamna Herdelea: înstrăinat. Este semnificativ și faptul

că în scrisoarea de răspuns către tânăr nu i se comunică vestea morții tovarășului sau, în speranța că până

la următoarea scrisoare vor avea vești și despre nunta Ghighiței cu Zăgreanu, semn că nunta și moarte

sunt două evenimente esențiale prin care viata merge înainte.

Dacă Ion rămâne prizonierul propriei lumi inacapabil de a se despride de pământul care i-a fost atât de

drag , Titu în dorința lui de expansiune, de a cunoaște orizonturi noi se îndepărtează de spațiul natal.

Destinul primului se frânge brusc în timp ce al celuilalt continuă într-un ritm lent dar ascendent.

9