Stefan Gheorghidiu-caracterizare

Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Liniile de gandire trasate in campul istoriei filozofiei ii sunt cunoscute cu de-amanuntul si gandirea lui proprie aluneca pe ele cu abilitate si subtilitate. Faptul ii provoaca o placere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este defapt o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de o gandi o noua randuiala. In aceasta lume vrea sa o ridice si pe sotia sa pentru a trai impreuna o dragoste eliberata de contingentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, sau numai a lui.Pasiunea lui StefanGheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute. De aceea ii este necesara Ella careia i se subjuga si pe care n-o poate rupe din sufletul sau. Acesta este si izvorul geloziei sale, cand comportarea sotiei ii infiltreaza in constiinta semne de intrebare, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli. Cele doua parti ale romanului urmaresc o dubla experienta existentiala, o experienta erotica si confruntarea cu razboiul. In ambele cazuri se dezvaluie complextiatea trairilor individuale. Efortul autorului indreptandu-se catre sondarea strafundurilor constiintei, surprinde reactiile cele mai neasteptate in raport cu o anume realitate. Astfel, cel dintai capitol “La Piatra Craiului in munte” cuprinde fapte si evenimete din experienta de front a lui Stefan Gherghidiu pentru ca in capitolul imediat urmator sa se dezvaluie drama personajului care traieste chinurile incertitudinii. Aceasta influenta dovedeste faptul ca cele doua experiente, de viata si a razboiului nu sunt nici un moment rupte una de cealalta, dimpotriva ele au menirea de a pune in evidenta complexitatea trairilor individului, complexitatea problematicii umane, prin intermediul carora se dezvaluie elevatia morala a personajului. Aspiratia de a descoperi dincolo de aspectele contradictorii ale existentei acea esenta care sa-l justifice in fata sa si in fata celorlalti, il motiveaza pe tot parcursul romanului.Romanul e o incercare de cunoastere, de patrundere in constiinta lui Stefan Gheorghidiu pana la fenomenele originare, ultime, pentru a descoperi adevarul. Romanul e scris la persoana intii pentru a demonstra ca nu se poate cunoaste decat ceea ce se petrece in propria constiinta. Este o modalitate moderna, contemporana. E si un procedeu,- dar si o ilustrare a conceptiei sale. Unghiurile din care sunt prezentate evenimentele sunt reduse la perspectiva propriului eu al povestitorului. Se incearca cunoasterea adevarului dintr-o singura perspectiva, singura care i se pare autentica. Cu experienta tragica a razboiului, la care se adauga altele si ulterior, Stefan Gheorghidiuacumuleaza o cunoastere exacta a realitatii in general, incat constiinta lui se limpezeste de framantarile minore care ii umplusera sufletul de veninul geloziei. Gheorghidiu intelege in final dramatismul confruntarii directe, reale, al luptei pentru supravietuire, si tot ceea ce a vazut micsoreaza drama si framantarile lui individuale, fiindca razboiul zguduie din temelii constiinta intregi colectivitati, in fata careia drama sa personala I se pare cu totul insignifianta.

Argumentele pro si contra aduse in discutia la popota ofiterilor (la inceputul romanului) sunt scanteia care declanseaza povestirea dramei sublocotenentului Gheorghidiu. De aici ne intoarcem la antecedentele acestei drame de constiinta. Eroul isi povesteste viata. Fiu al unui profesor universitar, el studiaza filozofia, se indragosteste de o colega, se casatoreste cu ea. Discutiile cu Ella despre teoriile filozofice fac parte din averea spirituala a ambilor tineri si pentru cititor sunt o initiere nefortata in diversitatea lumii conceptelor fundamentale.

Dragostea la inceput e foarte puternica. Un unchi bogat, dar de o avaritie baIzaciana, ii lasa pe neasteptate o mostenire, pe care insa eroul e silit s-o imparta cu mama, unchiul, care-1 introduc intr-o

1

combinatie comerciala cu Tanase Vasilescu-Luminararu. Intram intr-o retea ca de afaceri balzaciene. Strain de afacerile unchiului, de masinatiile lui infecte, dar ajungand sa le cunoasca, la un moment dat se retrage din combinatie si se dedica exclusiv vietii universitare, averea ramasa dandu-i totusi posibilitatea de a trai pe picior mare, cu largimi si loisir.Viata mondena, lipsita de orice griji materiale, o transforma treptat pe Ella, in care se potenteaza, de acum, instinctul de proprietate, care o indeparteaza de sotul ei. Viata ei in societatea aleasa este o eufrazie continua si o inflorescenta sufleteasca ce pune pe ganduri pe Gheorghidiu. O petrecere in familie, discutia filozofica, excursia, la Odobesti, mersul la curse, plimbarea la sosea sunt amanunte tipice.

Dindu-si seama de instrainarea Ellei, sotul traieste drama geloziei, urmarita dupa o minutioasa diagrama. Incearca rupturi, dar nu reuseste sa le faca definitive, deoarece iubirea il intoarce mereu la Ella. Intelegand, in fine, ce urmareste sotia sa, el revine dezgustat pe front. Razboiul din 1916 se declara in zorii zilei urmatoare. Aici romanul e un fel de document autentic, de mare elocventa, memorabila. O intreaga epoca istorica, trecerea de la belle epoque la deruta se deseneaza cu pregnanta lucida, ca intr-un film istoric. Secventele sint scurte si rapide, taieturi in carne vie. Urmeaza retragerea, deruta, redata cu o extraordinara forta de evocare si energie, fara nici un ton liric, evident nelalocul lui aici. In aceasta retragere apocalipticaStefan e ranit si evacuat intr-un spital din tara. Reintors la Ella, isi da seama de raceala sa, dar o iarta, cum Gelu Ruscanu ii iarta pe toti in finalul piesei "Jocul ielelor”, si o abandoneaza definitiv.Toate eforturile eroului sunt indreptate in directia descoperirii adevarului cu privire la Ella, dar ele se vadesc zadarnice, intrucat Stefan Gherghidiu nu ajunge la nici o certitudine, sufletul feminin nelasandu-se prins in reteaua supozitiilor sotului.Stefan Gherghidiu este cu toate acestea, un lucid . Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa, sunt examinate si faptele Ellei, si framantarile din propria lui constiinta. Experienta razboiului vine sa lamureasca drama sufleteasca a lui Gheonghidiu, sa-i aduca o rezolvare, sa-1 scoata din impas, sa estompeze durerea, s-o reduca la proportiile reale in comparatie cu marea drama a razboiului. Insusi eroul isi da seama cit de mult si-a exagerat propria-i problema si se desparte cu relativa usurinta de tot trecutul ancorat in ambianta Ellei.Stefan Gherghidiu, e intr-un fel un filozof care si-a dat seama de meschinaria unui sentiment individual

in comparatie cu destinul omului pus in fata razboiului ineluctabil, a legilor lui aspre si definitive si opteaza pentru o atitudine grava in fata vietii.Notatiile psihologice sunt extraordinare, mai ales in prima parte. E drama pasiunii si drama luciditatii.Gheorghidiu traieste o adevarata febra, o neliniste continua, pe care o noteaza, o surprinde pe viu, in dinamica ei interioara inefabila. Din acest unghi, este imposibil sa cunosti adevarul despre Ella. (Numai daca am avea un jurnal al Ellei, poate am deduce ceva, dar aici autorul a renuntat la aceastii modalitate.) Cititorul ramane nedumerit daca Ella il inseala intradevar sau e numai o fiinta mondena, dar necorupta. Dar romanul nici nu trebuie sa fie un proces-verbal.Aceasta imposibilitate de a reconstitui faptul real vine din chiar pozitia teoreticii adoptate, caci prin eroul sau, autorul schiteaza un rechizitoriu al momentului social precis, al lumii burgheze, rechizitoriu rostit de un intelectual (eroul) de pe pozitiile unui intelectual (autorul) - figura {intelectualului} lor fiind personajul fundamental al scrierilor lui Camil Petrescu. Se poate spune, deci in final, ca Stefan Gheorghidiu este un “invingator invins”, el depaseste situatia critica in care se afla casnicia sa insa o pierde pe femeia iubita, el ramanand in aceasta privinta marcat toata viata. Tot trecutul, daruit Ellei insemna de fapt o mare parte din viata lui, o parte din sufletul lui, care, pentru a scapa de mustrarile de constiinta, o daruieste celei pe care nu a stiut sa o fereasca de capcanele ivite, si pe care nu in ultimul rand nu a stiut sa o iubeasca.

2

Enigma Otiliei-roman bazalcian

„Enigma Otiliei” (1938) (al doilea roman dupa „Cartea Nuntii”) constituie o materializare a teoriei balzaciene despre menirea neamului de a oferi o fresca obiectiva a societatii in care traieste autorul, dar si o ilustrare a conceptiei sale despre curentele literare – clasicism, romantism, realism („Nu exista in realitate un fenomen artistic pur clasic ori romantic... Clasicism, Romantism sunt doua tipuri ideale inexistente in stare genuina, reprabile numai la analiza in retorta”). George Calinescu e autorul e autorul primelor romane citadine, de tip clasic, iar prin „Enigma Otiliei” el aduce o viziune originala, moderna.

Tema romanului e viata burgheziei bucurestene de la inceputul sec. al XX – lea, societate aflata sub puterea distrugatoare a banului („Zeul la care se inchina toti e <<banul>>”).Intreaga actiune e concentrata in jurul averii lui Costace Giurgiuveanu, un batran avar, si sunt implicate multe personaje interesate mai mult sau mai putin de mostenirea acestei averi.

Titlul romanului a fost ales de scriitor tot in maniera balzaciana („Parintii Otiliei”), pentru ca sriitorul urmareste in roman degradarea relatiilor din interiorul familiei care conduce implicit la degaradarea intregii societati (de ex. avaritia il impiedica pe mos Costache sa-si infieze pupila, pe Otilia Marculescu, fiica fostei sale sotii decedate de la care mostenise o imensa avere).

Relatia parinti-copii se extinde si la alte categorii de personaje interesate intr-un fel sau altul de viata si viitorul Otiliei. La sugestia editorului autorul schimba titlul romanului in „EnigmaOtiliei” avand in vedere firea contradictorie a domnisoarei care oscileza intre nevinovatia, farmecul natural al varstei, si seriozitatea, maturitatea femeii care judeca la rece si explica imposibilitatea mariajului dintre ea si Felix in ciuda afectiunii pe care i-o purta.

Actiunea romanului nu se desfasoara pe un singur fir epic ci se structureaza pe doua planuri: a) viata burgheziei la inceputul sec. al XX – lea; b) drumul formarii unui tanar intelectual.Primul plan ilustreaza istoria mosteniri, care dezvolta conflicte intre cele doua familii implicate: Costache Giurgiuveanu-Otilia Marculescu, fiica vitrega a batranului; „clanul” Tulea compus din Aglae si Simion – parintii, Aurica, Olimpia si Titi – odraslele cu un viitor incert, la care se adauga Stanica Ratiu, avocat fara procese, concubinul Olimpiei. Eforturile acestora sunt canalizate statornic spre inlaturarea Otiliei de la mostenire. Al doilea plan al

3

romanului prezinta destinul tanarului Felix Sima, rams orfan, venit in Bucuresti pentru a studia medicina si pentru a se dedica profesiunii alese. Acesta traieste prima sa experienta erotica, sincera si profunda, care constituie fondul liric al romanului. In casa lui Costache Giurgiuveanu, unde locuieste tanarul, vine adesea Leonida Pascalopol, mosier cu maniere alese, prieten al lui mos Costache, admirator fidel al domnisoarei Otilia pe care o coplesea cu atentii si gesturi de un cavalerism rafinat. Otilia il iubeste pe Felix, dar vrea sa-l ajute sa se realizeze in cariera lui, intuind cu maturitate dorinta lui de a ajunge „cineva”. Vizitele lui Pascalopol, plimbarile la sosea, generozitatea fata de capriciile Otiliei starnesc in sufletul inocent al tanarului invidia si gelozia. Otilia cu toate ca-l iubeste pe Felix nu da curs acestei iubiri ci il prefera pe mosierul Pascalopolcu care pleaca la Paris unde, in cele din urma, se si casatoresc. Atat pentru Felix cat si pentru Pascalopol, Otilia va ramane o enigma intruchipand eternul feminin.

Pe celalalt plan, al luptei pentru mostenire, „clanul” Tulea cunoaste declinul familial: Aglae nu reuseste sa puna mana pe banii lui Costache pentru ca mult mai siretul Stanica Ratiu ii furase de sub saltea, fapt ce provoaca a doua criza a batranului si implicit moartea acestuia. Stanica renunta la Olimpia care-l plictisea si nu tinea pasul cu ritmul sau alert de arivist, preferand-o pe Georgeta, femeia usoara, dar prezentabila care-i va inlesni patrunderea in cercurile inalte ale societatii.

Aurica va ramane tot o nerealizata erotic si macinata de invidie si ura, iar Titi se va desparti de Ana si va deveni din ce in ce mai afectat de boala sa psihica. Simion Tulea sufera de o agravare a senilitatii si sfaseste abandonat de familie intr-un ospiciu.Romanul urmeaza arta narativa balzaciana si prin folosirea tehnicii detaliului care ofera o proiectie realista a scenelor de viata si a pesonajelor participante la evenimentele epice. Autorul este ominescient (stie totul), asa cum se observa din primele randuri ale romanului.

E fixat cu precizie timpul in care se petrece actiunea (anul 1909); se precizeaza apoilocul: in Bucuresti, in casa lui Giurgiuveanu de pe strada Antim. Autorul continua descrierea minutioasa a strazii intunecate cu aspect „bizar”. Varietatea arhitecturii, amestecul de stiluri, ferestrele neobisnuit de mari in raport cu inaltimea caselor, lemnaria vopsita, umezeala care dezghioca varul, toate faceau din strada bucuresteana „o caricatura in moloz a strazii italice”.

Exteriorul casei lui Costache este prezentat in detalii semnificative sugerand calitatea si gustul estetic: imitatii ieftine,

4

intentia impresionarii prin grandoare, vechimea si starea dezolanta a cladirii, zidaria crapata si scorojita. E descrisa usa din lemn umflat si dezghiocat; imensa, „de forma unei ferestre gotice”. Aspectul dezagreabil furnizeaza elemente de caracterizare a personajului proprietar. Nu era nici o perdea la geamurile pline de praf „stravechi”, usa cea uriasa se misca aproape si singura scartaind ingrozitor. Infatisarea lugubra a imobilului sugereaza avaritia lui Costache.Asemenea descrieri sunt relevante si pentru caracterizarea altor personaje – cameraOtiliei, casa lui Pascalopol, salonul fmiliei Tulea. Mobilele, obiectele si vesmintele, atmosfera prefigurau caracterul si exprimau modul de viata, educatia, instructia si temperamentul personajului.Tipologia personajelor este de esenta clasica. Acestea sun conturate realist dominate de o singura trasatura fundamentala; sunt tipuri general umane de circulatie universala (avarul, arivistul, baba absoluta) asa cum concepea scriitorul: „psihologia unui individ n-a devenit artistic interesanta decat cand a intrat intr-un tip”.

Scriitorul abordeaza modalitatile clasice de caracterizare a personajelor: descrierea mediului, portretul fizic, fapte, actiuni, opinii ale personajelor limbajul, autocaracterizarea. Scriitorul cunoaste gandurilie, framantarile, face aprecieri asupra comportamentului, isi exprima proprile opinii.

Deseori autorul realizeaza incursiuni in psihologia personajului, relevand modul specific de a vedea si cantari lucrurile: „Felix fu din nou zdruncinat in cultul lui pentru Otilia si toate barfelile Aurichii navalira cu putere in sufletul lui. Oricat de rai erau cei din familia Tulea, o cunosteau demult pe Otilia. Ceva adevarat trebuia sa fi fost in vorbele lor . . .” Personajele sunt prezentate in antiteza unele cu altele, pentru a reliefa mai bine o trasatura prin opusul ei. Astfel de o parte se situeaza Felix, Otilia, Pascalopol si prin unele insusiri chiar si mos Costache; de cealalta parte clanul Tulea si Stanica Ratiu.Tipologia personajelor este construita cu mare arta de prozator; personajele sau imprejurarile in care apar ele sunt tipice (in acord cu viziunea clasicista). Astfel, Costache Giurgiuveanu este tipul avarului universal; Leonida Pascalopol este aristocratului generos capabil de noblete sufleteasca; Stanica Ratiu este tipul parvenitului, a arivistului fara scrupul moral si al demagogului; Aglae este intruchiparea rautatii si a invidiei, „baba absoluta fara cusur in rau”; Aurica este fata batrana macinata de complexe erotice neimplinite; Titi – un caz patologic de degerenescenta; Otilia este intruchiparea feminitatii, a enigmaticului feminin evoluand in conditile societatii respective spre platitudine; Felix, intelectualul in decenire, martor si actor al spectacolului de viata desfasurat in fata cititorului.

5

Romanul „enigma Otiliei”, sintetizeaza mai multe elemente literare si formule narative: clasicism, romantism, realism de tip balzacian, tehnici moderne de caracterizare a personajelor. E un roman reprezentativ al literaturii romane, o creatie originala, care raspunde principiului formulat de prozator: „trebuie sa fim cat mai originali si ceea ce confera originalitate unui roman nu e metida ci realismul fundamental, . . .”.

Enigma Otiliei-roman modern

Enigma Otiliei de G.Calinescu

Romanul „Enigma Otiliei” este construit la granita dintre clasic si modern.Este publicat in 1938,unde apare la sfarsitul peroadei intrbelice.Opera literara ‚Enigma Otiliei’ de G.Calinescu este un roman realist cu elemente moderniste,apartinand prozei interbelice.De asemenea este roman balzacian,social si citadin.”Enigma Otiliei” este roman prin amploarea actiunii,desfasurate pe ami multe planuri,cu conflict complex,la care participa numeroase peronaje.Este roman realist prin;tema,structura(inchisa0,specificul secventelor descriptive,realizarea personajelor,dar depaseste modelul realismului clasic,al balzacianismului ,prin spiritul critic si polemic ,prin elemente ale modernitatii.

Prin tema romanul este balzacian si citadin.Caracterul citadin este aspectul al modernismului lovinescian.Este romanul al unei familii si istoria unei mosteniri,,aici romanul este realist-balzacian prin motivul mostenirii si al paternitatii.Romanul,alcatuit din douazeci de capitole,este construit pe mai multe planuri narative,care urmaresc destinul unor personaje,prin acumularea detaliilor;destinul Otiliei,al lui Felix ,al membrilor clanului Tulea ,al lui Stanica s.a.Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu.Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care,ramas orfan,vine la Bucuresti pentru a studia medicina,locuieste la tutorele lui si traieste iubirea adoloscentina pentru Otilia.Autorul acorda interes si planurilor secundare,pentru sustinerea imiaginii ample a societatii citadine.

Actiunea romanului incepe cu venirea tanarului Felix,orfan,absolvent al Liceului Internat din Iasi,la Bucuresti, in casa unchiului si tutorelui sau legal,pentru a urma Facultatea de Medicina.Costache este un rentier avar,care o creste in casa lui pe Otilia,fiica sa vitrega,cu intentia de a o infia.Aglae o considera un pericol pentru mostenirea fratelui ei.Expozitiunea este realizata in metoda realist-bazalciana;situarea exacta a actiunii in timp si spatiu,veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice,decrierea strazii in maniera relista,finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ.Patruns in locuinta,felix il recunoaste pe unchiul sau,pe verisoara Otilia.Replicile Aglaei anticipeaza conflictul succesoral,iar atitudinea protectoare a Otiliei motiveaza atasamentul lui Felix.

Intriga se dezvolta pe doua planuri care se intrepatrund: I.istoria mostenirii lui Costache Giurgiuvescu si II.destinul tanarului Felix Sima. I.:Competitia pentru mostenirea batrunului avar este un prilej pentru observarea efectelor,in plan moral,al obsesiei banului.Batranul avar ,nutreste iluzia longevitatii si nu pune in practica nici un plan pentru viitorul Otiliei,pentru nu a cheltui,iar clanul Tulea urmareste succesiunea totala a averii lui.Initial intr-un plan secundar,Stanica Ratiu urmareste sa parvina ,vizeaza averea clanului Tulea,dar smulge banii lui mos Costache.Aici personajul sustine

6

intriga romanului,pana la rezolvarea in deznodamat:Olimpia e parasita de Stanica,Aurica nu-si poate face o SITUATIE,Felix o pierde pe Otilia. II.:Planul formarii tanarului Felix,urmareste experientele traite de acesta in casa unchiului sau,in special iubirea pentru Otilia.Ea il iubeste pe Felix,dar dupa moartea lui mos Costache ii lasa tanarului libertatea de a-si implini visul si se casatoreste cu Pascalopol,barbat matur,care ii poate oferi intelegerea si protectia.

Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite,care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate.Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale:primul este iscat in jurul averii lui mos Costache,al doilea destram familia Tulea.Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.

Enigma Otiliei –caract Otilia

Asupra Otiliei se concentreaza tot interesul scriitorului in acest roman. Accentul cade mai ales pe misterul feminitatii degajate de comportamentul acesteia. inca din copilarie, Otilia a fost marcata de statutul ei de orfana. Pentru mos Costache ea este .Je-Jetita" lui, asupra careia isi revarsa intreaga delicatete si duiosie paterna. El doreste sa-i faca o situatie Otiliei, infiind-o. Dar atat teroarea exercitata asupra lui de Aglae Tulea, care stie sa-i speculeze lasitatea, cat st propria lui spaima de a se desparti de bani il impiedica mereu sa ia aceasta decizie. Toate acestea fac din adolescenta Otilia o victima permanenta a atacurilor Aglaei, generate de invidie si rautate. Otilia, aceasta fiinta minunata, capabila de gingasii neprevazute", de o vitalitate extraordinara, invioreaza si lumineaza cu prezenta ei atmosfera inchisa si apasatoare din casa lui Costache Giurgiuveanu. Ea raspandeste in jurul sau gratie, inteligenta si delicatete. Daca pentru Aglae, baba absoluta", Otilia este asemeni J etelor fara capatai si fara pa-rin#", alta este impresia pe care tanara o face asupra lui Pascalopol si asupra lui Felix Sima. Otilia oscileaza intre cei doi barbati, iar aceasta oscilatie ii dezvaluie caracterul. Pe Felix il iubeste, dar nu vede in el protectorul de care are nevoie. Ea isi da searna ca dorinta sa de a-si trai plenar viata - accentuata de perspectiva trecerii rapide a tineretii - ar contraveni telului inalt al tanarului, acela de a deveni un medic de prestigiu. Pascalopol insa, om cultivat si manierat, ii ofera Otiliei atal de necesara protectie si o afectiune matura, statornica si generoasa. Pascalopol este singurul care o poale ajuta sa evadeze, mai ales dupa moartea tutorelui ei, din mediul meschin in care traia. El poate sa-i ofere o viata lipsita de griji si sa-i satisfaca din punct de vedere material toate capriciile. Pentru Pascalopol Otilia trece drept o mare strengarita", cu un temperament de artista".

Otilia se va casatori cu Pascalopol, care, dupa putin timp, ii va reda libertatea. in fotografia pe care i-o arata Pascalopol lui Felix, peste ani, acesta nu mai regaseste chipul de altadata al Otiliei, fata nebunatica si inocenta, ci o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta".

Pentru Felix, Otilia, care, desi ii oferise dovezi de dragoste, se maritase totusi cu Pascalopol, ramane o enigma". Dupa opinia lui Pom-piliu Constantinescu,

7

enigmaOtiliei este enigma feminitatii insasi". G. Calinescu este de parere ca enigma trebuie cautata mai degraba in mintea lui Felix decat in insasi comportamentul fetei: Pentru orice tanar de douazeci de ani, enigmatica va Ji in veci fata care il va respinge, dan-du-i totusi dovezi de afectiune."

Cracterziare Stanica

Personajul are ţinuta îngrijită, e un om în pas cu moda şi degajă multă hotărâre. „Era roşu la faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, constrastând cu părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o lavalieră. Venise îmbrăcat într-un costum de soie-écrue deschis şi Felix fusese izbit, de la început, de lărgimea hainei şi de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia îi cuprindea părul”.Ceea ce nuanţează autorul în cazul lui Stănică este vocea. Când intră în casa lui Costache, „Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator”.Stănică provine dintr-o familie foarte numeroasă. Astfel, puţina avere pe care a avut-o s-a risipit împărţindu-se între rude. Stănică este astfel hotărât să recapete prin indiferent ce mijloc banii care să-i asigure traiul.

Arma lui secretă este arma cuvintelor. Plasate cu dibăcie, cuvinetele lui, urmate de înclinări semnificative din cap, de gesturi ale mâinii sau semne făcute cu ochiul se transformă în adevărate săgeţi otravite.Stănică seamănă cu moş Costache în unele privinţe. El împrumută bani de la toţi, chiar şi de la tanti Marina. Auricăi îi spune că viaţa e un „lung martiriu”, iar Aglaei îi spune că trebuie să-i redea Olimpiei libertatea devreme ce nu-şi poate găsi un loc potrivit lui în societate.Stănică este cel mai vorbăreţ personaj al operei, dar asta nu-l împiedecă să întreprindă acţiuni pur raţionale calculate premergător. De Olimpia s-a legat sperând că va avea o situaţie materială sigură, dar nu are pentru ea nici unul dintre nobilele sentimente trâmbiţate cu diferite ocazii. O cultivă pe Georgeta, întreţinuta unui general, o prostituată influentă.

Dotat cu o locvacitate desăvârşită, ţine discursuri despre morală, religie, societate, despre familie în care vede un fundament al societăţii. Ov. Cromălniceanu în consideră „Un Caţavencu al ideii de paternitate”. „<> e <<ţărişoara>> lui Stănică, şi nouă din zece vorbe ale sale se întorc la ea”.Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stănică „are geniu”, adoptă maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia în braţe şi o sărută viguros”. Bun cunoscător de oameni, exercită asupra interlocutorului o influenţă puternică, are o capacitate de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de

8

interes. În timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stănică îi povesteşte despre decesele unor persoane, „cu o viteză satanică”, înspăimântându-l pe bătrân.

În cursul bolii lui moş Costache, Stănică are o singură preocupare: găsirea banilor. Profită de ocazia ivită şi de conjuctura favorabilă şi îi fură banii lui moş Costache sub ochii plinin de groază ai bătrânului care are un subit şoc şi moare: „ba-banii, pungaşule”. După ce a ascuns cu grijă banii, o părăseşte pe Olimpia fără remuşcări şi se căsătoreşte cu Georgeta, ţintind parvenirea economică şi chiar politică.

Cracterizare Costache

Intreaga actiune a romanului se construieste in jurul averii lui Costache Giurgiuveanu, care concentreaza faptele si reactiile tuturor celorlalte personaje interesate mai mult sau mai putin de mostenire (tema balzaciana). Mos Costache este tipul avarului, un avar cumsecade, jovial cu porniri de generozitate.Criticul literar Pompiliu Constantinescu surprinde neputinta si patima personajului central: “batranul Costache e un ascuns om de afaceri (ca orice veritabil avar) si capitalizeaza banii din pasiunea de a strange. Singur, cu o fata vitrega, Otilia pe care n-a adoptat-o oficial, desi nu e lipsit de o reala afectiune pentru ea, batranul e cuprins de un dublu egoism, pe masura inaintarii in varsta. Pe de-o parte patima banului, pe de alta parte iluzia ca viata lui se va prelungi indefinit”.Din aceste afirmatii se deduce cu usurinta modul in care Calinescu a perceput acest personaj. Prin tehnica detaliului, autorul reuseste sa surprinda constiinta personajului, oferind o analiza minutioasa a fizionomiei si a vestimentatie. Batranul este caracterizat direct inca de la inceputul romanului prin conturarea portretului fizic “ un omulet subtire si putin incovoiat”, capul era “atins de o calvitie totala”, fata parea “aproape spana, patrata”, buzele erau “intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai dintii vizibili ca niste aschii de os”; clipea “rar si moale”, intocmai ca “bufnitele suparate de o lumina brusca”, avea glasul “ragusit” si balbait.Costache Giurgiuveanu e de o zgarcenie rara, fapt ce reiese si din prezentarea portretului, el fiind similar cu Mos Goriot al lui Balzac. Cei din jur nu il condamna in mod direct pentru viciul pe care-l are: pentru Otilia el este “cam avar si ciudat uneori” dar ramane un om bun; pentru Pascalopol batranul este “ in fond .Caracterizarea indirecta a personajului se face prin acumularea de fapte, intamplari, vorbe, gesturi, ganduri si atitudini. Desi proprietar al mai multor imobile, Costache duce o viata austera, cu teama permanenta de risipa. De cate ori are prilejul sa manance de la altii, gesturile sale sunt sugestive pentru lacomia structurala: “batranul manca cu lacomie, varand capul in farfurie”. Doreste sa-i construiasca “fe-fetitei” lui o casa pentru a-i asigura linistea viitorului, dar foloseste materiale ieftine, stranse de la demolari, iar planul arhitectural il facuse singur. Aspectul exterior si interior al casei paraginite, trimite catre avaritia personajului, dar si catre un soi de parvenitism.Tinuta vestimentara este ridicola; poarta ciorapi de lana de o grosime “fabuloasa” si “plini de gauri”. Gesturile, raguseala, balbaiala sunt arme de aparare, provocate de teama de a nu fi pus in situatia de a da vreun ban cuiva care ii cere. Modul in care personajul percepe relatia cu sora sa, Aglae Tulea, sau cu Stanica Ratiu definesc teama eroului, fiind mereu panicat ca cei doi ii vor pune mana pe avere.Desi unele scene amintesc de prototipul clasic al lui Moliere, Costache Giurgiuveanu este profund umanizat; cateodata indignat de rautatea domnului Tulea; ia atitudine, face observatii de bun-simt: “Ce-aveti cu baiatul asta (Felix)? – zise el in sfarsit – de nu-l lasati in pace? Nu v-a facut nimic, nu trebuie sa-i spuneti vorbe grele nici lui nici Otiliei. Copii orfani! Pacat!”.De asemenea isi exprima sentimentele paterne pe care le are fata de Otilia, singura persoana cu care acesta este generos, atat cat poate el sa fie. Se gandeste sa o adopte , sa-si faca un testament si sa depuna intr-un cont pe numele ei o suma de bani, pentru siguranta viitorului fetei. Aceasta decizie o ia in urma unui atac cerebral si aceasta cu aluzii din partea lui Pascolopol. Prin tehnica amanarii, el nu se poate desparti de bani, dovedind ca are un caracter slab. Asadar el poate fi incadrat in tipologia avarului, dar nu acelui pur, deoarece este umanizat prin dragostea fata de Otilia. Obsesia pentru avutie si zgarcenia lui Mos Costache este mostenirea morala a familiei sale, in conceptia lui fiind important “sa-sa-sa muncesti, sa strangi. A-a-asta-i toata filozofia”. Odata ce realizeaza ca este bolnav, se sperie de reteta prescrisa de medic, considerand ca medicamentele sunt prea scumpe. Gesturile il caracterizeaza indirect si scot la iveala umanizarea personajului infranta de obsesia pentru bani: batranul merge la biserica, se inchima cu evlavie, se simte cu “duiosie bun”, dar rugaciunea sa cuprinde planuri banesti.Tot din teama

9

de moarte isi povesteste viata si simte tot mai frecvent nevoia de comunicare. Cu toate aceste semne, ca sfarsitul se apropie, batranul nutreste iluzia longevitatii si continua sa ascunda bani sub dusumea sau sub saltea. Teama lui este ca nu cumva cineva sa-l vada atunci cand umbla la bani, dar nu-i depune nici la banca, deoarece avarul trebuie sa pipaie si sa vada mereu banii. Aceste reflexe vorbesc de la sine despre un mod de viata provenit din educatie, cultivat de generatii si care exprima respectarea unor valori care reprezinta raiul fiintei mediocre. De aceea Costache nu este avarul maladiv pasionat de colectionarea banilor, nu are fanatismul patern al lui Goriot; el este doar o varianta deformata a omului singur si blocat in reguli care-i motiveaza existenta. Mos Costache creaza impresia de caricatura, amintind de portretul lui Don Quijote – eroul ridicol si grandios, care isi refuza destinul tragic de fiinta muritoare. Sfarsitul personajului sta sub semnul unui destin potrivnic. Patima arzatoare pentru bani ii va provoca in cele din urma moartea. El moare in incercarea nereusita de a-si apara averea de Stanica Ratiu. Ultimele lui cuvinte (“Banii, ba-banii pu-pungasule!”) ii rezuma existenta. Cu toate acestea “zgarcitul Costache nu e un monstru, ci expresia unei psihologii nefericite”, asa cum afirma Pompiliu Constantinescu. Criticul S.Damian observa in personajele lui Calinescu “figuri din textul lui Moliere”, Mos Costache fiind “avarul si totodata bolnavul inchipuit”.Prin acest erou George Calinescu creaza tipul avarului umanizat prin iubirea paterna fata de Otilia. Costache Giurgiuveanu este un personaj care se inscrie in descendenta lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere, dar se distanteaza net de acestia, prin incercarea de a-si depasi conditia. 

George Bacovia

Elemente simbolistice specificepoeziei bacoviene

Despre G. Bacovia , N.Manolescu afirma ca este simbolist prin formatie , dar care īsi depaseste epoca , apartinānd poeziei moderne ca unul dintre marii precursori .Implicarea simbolismului īn opera lui Bacovia este evidenta, īntrucāt acesta recurge la : simboluri , sugestii , corespondente , muzicalitate , prozodie . Influentele resimtite īn poemele sale sunt diverse : E.A Poe , Rollinat , Verlaine , Baudelaire , s.a .Temele si motivele simboliste preluate de poet ar fi : conditia poetului si a poeziei , motivul singuratatii , melancolia , evadarile , natura romantica , starea de nevroza , culorile si muzica , poezia tārgului, s.a. Declararea atasamentului fata de simbolisti se regaseste īn volumul Cu voi . Bacovia alesese sau poate fusese el cel ales de muze sa reprezinte si sa urce la cote nebanuite simbolismul romānesc. Caci īn 1916 , cānd īi aparea volumul de debut Plumb , literatura noastra consemmna de fapt una din datele de referinta ale poeziei , cartea anuntānd o individualitate lirica de necontestat , atāt īn raport cu ceilalti simbolisti ( Macedonski , Minulescu , M.Demetriade , S.Petica , D.Anghel ) cāt si cu cei de alte orientari , predecesori sau contemporani cu el . Si fata de unii , si fata de altii ,Bacovia venea cu un univers al lui , orasul provincial , stilizat īn linii si culori esentiale , īn tonuri de cenusiu , violet si galben .El aduce acel sfārsit continuu , cum avea sa-i defineasca mesajul operei un comentator de mai tārziu , Ion Caraion . Bacovia are voluptatea mortii , a dezagregarii , a trecerii īn neant si toate simbolurile poeziei sale conduc catre aceasta idee. Cel mai adesea fixarea cadrului īn care īsi plaseaza simbolurile are loc toamna si iarna , cel dintāi dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenta el īnsusi un simbol al mortii . Caderea frunzelor apare īn plan strict vegetativ al naturii ca o eliberare , stare catre care , cazānd īn moarte īn plan uman tinde sa ajunga si poetul , īmpreuna cu iubita lui , precum īn Note de toamna . Īn ceea ce priveste primavara , poetul īi contrapune latura sumbra a existentei , si de aceea el nu scrie poezii senine si optimiste ci Nervi si Note melancolice .S-a spus ca poezia lui Bacovia sta sub semnul liricii simboliste franceze . Īnsusi poetul

10

marturisea īn 1943 ca persistenta īntr-o culoare a deprins-o de la francezi si ca prin 1898-1903 , una din obsesiile sale a fost simbolismul decadent si ca l-au preocupat adānc Verlaine , Rimbaud , Baudelaire , Rollinat , Jean Moreas . Sunt īnsa suficient de multe note distinctive si personale care-l īndeparteaza pe poet de simbolistii din tara lui Voltaire . Ceea ce la Verlaine si Baudelaire , ca si la ceilalti simbolisti, urmarea , alaturi de semnificatii muzica si armonia , la Bacovia , dimpotriva , e dizarmonic , aproape antimuzical , datorita sincopelor , ruperilor de vers . Peisajul sau e īntunecat , cu tuse īngrosate pāna la brutalitate . Ceea ce conteaza la el e decorul , halucinant pentru ca īnfioara , captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei .Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu o structura sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi īncadrata si īn directia simbolismului depresiv . Universul poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea , spaima de nefiinta , de izolare: De-atātea nopti aud plouānd /Aud materia plāngānd/Sunt singur si ma duce-un gānd/Spre locuintele lacustre .

Structura in Morometii 

Tema predilecta a operei lui Marin Preda (1922-1980) este cea rurala, reprezentata de satul romanesc din Campia Dunarii, ilustrat prin familie, taranime si drama ei istorica, satul supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relatia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umana, demnitatea. De la "Ion" al lui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atelt de puternic despre lumea taraneasca. Valoarea de exceptie a "Morometilor" consta in densitatea epica, in profunzimea psihologica si in problematica inedita a satului romanesc ante si postbelic, surprins la raspantia dintre doua oranduiri sociale.    Structura, compozitia si problematica romanului "Morometii"Romanul "Morometii", de Marin Preda este alcatuit din doua volume, aparute la distanta de 12 ani unul de altul: volumul I in 1955, iar al doilea in 1967.    Marin Preda este narator omniscient, care povesteste intamplarile si evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia fata de evenimente si personaje, desi romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, acela al satului Silistea-Gumesti si unul imaginar inchis, al trairilor interioare din sufletul si constiinta personajelor.    Constructia subiectului - scene antologicePentru volumul I, Marin Preda s-a documentat inca din 1948, gandind indelung la "universul morometian" pe care l-a conturat in roman. Crezul literar al lui Marin Preda s-ar putea restrange semnificativ la fraza cu care prozatorul isi incepe romanul "Marele singuratic" din 1972: "Un taran daca vine la Bucuresti, tot taran cauta".    Actiunea volumului I este plasata cu trei ani inainte de inceperea celui de-al doilea razboi mondial (1937) intr-un sat din "campia Dunarii", Silistea-Gumesti, intr-o perioada in care "timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare", iar viata taranilor "se scurgea aici fara conflicte mari." Axa fundamentala a romanului o constituie ideea timpului care, ingaduitor cu oamenii la inceputul operei, revine simetric in final, rasturnand imaginea "vietii tihnite", cand "timpul nu mai avea rabdare". Romanul se bazeaza pe relatia omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la raspantia dintre epoci, cand societatea se afla sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul contureaza imaginea dramatica a satului romanesc surprins in tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existentei sale stravechi, prin disparitia taranimii traditionale, a clasei sociale fundamental aflate in declin si supusa destramarii de catre istorie. Actiunea volumului 1 se petrece in timpul rabdator cu oamenii, majoritatea intamplarilor desfasurandu-se de la inceputul pana catre sfarsitul verii, interval ce ar putea fi structurat in trei mari episoade epice:

mai mult de jumatate din volumul I cuprinde fapte din viata familiei Moromete si a satului, ce se petrec de sambata seara pana duminica noaptea, adica odata cu intoarcerea Morometilor

11

de la camp (scena cinei), pana la fuga Polinei Balosu cu Birica, semn ca in timpul rabdator se petreceau o multime de evenimente si intamplari;

al doilea episod epic este ilustrat de unul dintre cele mai importante momente si obiceiuri din viata satului: secerisul;

ultimul episod prezinta conflictul dintre Ilie Moromete si fiii sai, Nila, Paraschiv si Achim, care fugisera la Bucuresti cu oile si caii, lasand familia fara mijloacele zilnice de trai.

    Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu se determina reciproc, asa cum se intampla in romanul "Ion" al lui Rebreanu. Exista aici un plan al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine sifamilii din sat, care evolueaza paralel. Personajele sunt numeroase, puternic individualizate, care intra in conflicte puternice, fie intre ele, fie cu oranduirea sociala.    Incipitul precizeaza locul, "campia Dunarii", unde urmeaza sa se petreaca intamplarile si timpul, care "avea cu oamenii nesfarsita rabdare". Axa timpului strabate tot volumul I, majoritatea evenimentelor avand loc de sambata seara pana duminica noaptea, cand timpul pare dilatat, oamenii pot sa faca o multime de lucruri. In finalul volumului I, dupa fuga baietilor lui Moromete la Bucuresti, timpul se precipita, se grabeste, adica "timpul nu mai avea rabdare. Peste trei ani incepea al doilea razboi mondial". Intre aceste doua coordonate, a timpului rabdator si a timpului grabit, in satul Silistea-Gumesti au loc evenimente esentiale, care schimba nu numai viata familiei Moromete, ci si a altor familii din aceasta colectivitate rurala ce parea bine consolidata, cu radacini adanci in existenta traditionala milenara.    Debutul romanului prezinta intoarcerea de la camp a lui I lie Moromete impreuna cu cei trei fii mai mari, naratorul avand si el nesfarsita rabdare, staruind asupra fiecarui amanunt, replica sau gest, construind o scena monumentala - aceea a cinei - cu o simplitate desavarsita a miscarii personajelor, ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un cod ancestral.    Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita din copii proveniti si din alte casatorii, este o "familie hibrida", generatoare de conflicte in interiorul ei, "prin ignorarea realitatilor sufletesti individuale" (M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatal, cu zece ani mai mare decat sotia lui, Catrina, venise in aceasta a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, carora li se adaugasera doua fete, Tita si Ilinca, si inca un baiat, Nicuiae, mezinul de doisprezece ani.

Drama lui Moromete

In centrul romanului sta Ilie Moromete- taranul care priveste modul sau de viata ca pe singurul posibil pentru ca el garanteaza ordinea si armonia universala ("Cum, sa traiesti daca nu esti linistit?"); satul morometian este un centru al lumii si un spatiu in care se realizeaza inaltul acord al Fapturii cu Universul. Taran "filosof care mediteaza pe tema existentei si realizeaza momente unice de traire interioara,Moromete priveste viata ca pe un spectacol superior si se amuza (Rade de bigotismul Catrinei, de lacomia luiParaschiv, pe care il lasa sa se arda cu fasolea, de prostia unora din tarani).

Taran "absolut" convins ca existenta luireprezinta centrul Universului, dispretuitor fata de tot ceea ce venea din afara si nepasator la innoire, Moromete ignora istoria care navaleste brutal si in viata lui: Nila moare pe front, lumea rurala intra intr-o perioada de prefaceri dramatice pe care batranul nu le poate intelege. Satul isi pierde rolul de "vatra" a lumii, stabilitatea si echilibrul se dovedesc a fi iluzorii, comunitatea taraneasca de tip vechi se destrama intr-un ritm precipitat; "spectacolul" din ograda lui Iocan, de care personajul se bucurase cu inocenta in volumul intai, intra acum intr-o zona cenusie; satul devine parca "o groapa fara fiind", din, care ies "oameni noi", iarMoromete traieste o drama a instrainarii: "Si daca lumea e asa cum zic ei si nu asa cum zic eu, ce mai ramane de facut?"

In volumul intai, Moromete este si "actorul" care, in colocviile duminicale din poiana lui Iocan - topos aproape mitic din literatura romana a ultimelor decenii, starneste mirarea celorlalti tarani prin usurinta cu care "prinde" cuvintele din ziar si prin umorul lui seducator; in volumul al doilea, vechii prieteni au murit ori l-au parasit, Catrina a plecat de teama intoarcerii baietilor si, ramas fara auditoriu, batranul "actor" intra intr-un con de umbra.De fapt, toate manevrele lui Moromete (reactiile lui derutante, un anume donquijotism, placerea disimularii, umorul) ascund cele doua drame pe care le traieste personajul: drama paternitatii si cea a pamantului . in realitate, el ii iubeste pe cei sase copii ai sai, dar isi ascunde sentimentele pentru a-si pastra statutul de tata autoritar; serbarea scolara la care Niculae ia premiul intai si, mai ales, drumul spre casa, cand, pentru o clipa, cei doi se apropie, suntedificatoare. Leganandu-se in iluzia ca oamenii sau, cel putin copiii, il inteleg, Moromete se trezeste brusc in fata altei realitati: Paraschiv, Nila si Achim fug la Bucuresti, incurajati de Guica, iar tatal este cuprins de un

12

acut sentiment de singuratate existentiala.Plecarea baietilor inseamna si inceputul destramarii gospodariei: Moromete este obligat sa-vanda o parte din pamant si locul din spatele casei. Mutismul in care intra acesta echivaleaza, in fond, cu moartea ipostazei sale luminoase pentru a face loc, in volumul al doilea, alteia mai putin stralucitoare.Drama lui Moromete este aceea a contemplativitatii, a iluziilor inselate; prin incapatanarea cu care-si apara punctul de vedere si prin capacitatea de a crede in aceste iluzii, personajul devine maret si deopotriva tragic.Ultimii ani sunt traiti in tacere si singuratate; moartea lui Ilie Moromete constituie una dintre cele mai frumoase pagini din literatura romana.

Iubirea si natura in lirica eminesciana

  Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are rezervat un loc special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si perfectiune.

Ingemanate mereu, natura si iubirea se constituie intr-o singura tema in care spatiul poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de emotii puternice si sentimente profunde. Desi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua teme comporta o suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii. Cultivarea cu predilectie a simbolurilor iubirii si naturii este unul dintre elementele decisive in integrarea liricii eminesciene in curentul romantic literar.

Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui Eminescu.Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor. Natura este umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: "In privinta sentimentului naturii si al picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar, cum am vazut, in poeziile lui de dragoste subiectiva,natura adesea-daca nu primeaza-e pe acelasi plan cu dragostea. Iar in poezia obiectiva, undenatura e un cadru, cadrul ia proportii intinse,ca de pilda in "Calin", partea finala. In faza a doua,natura e intotdeauna in functie de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii."

M. Eminescu este insa unul din marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam cateva momente din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul ca si timpul sunt teme relevante in creatia eminesciana: "Imnul creatiunii din Rig-Veda" (in traducere de MihailEminescu),in literatura indiana; Lucretiu- "Despre natura lucrurilor" si Ovidiu-"Metamorfoze" in literatura latina; V.Hugo-"Crestinismul" in literatura franceza; Mihai Eminescu- "Rugaciunea unui dac", "Scrisoarea I", "Luceafarul" in literatura romana.

13

Dragostea cunoaste dimensiuni de la suferinta, iubiri pierdute ("Si daca...", "Floare albastra", "Lacul", "Pe langa plopii fara sot...") si dragoste fara speranta ("De cate ori iubito", "Daca iubesti fara se speri", "Sara pe deal"), la dragoste implinita ("Calin, file de poveste", "Poveste teiului", "De ce te temi").

In evocarea dragostei, natura este bogat colorata, flori de tei, trandafiri rosii, nuferi galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce confera imaginilor o nota luminoasa in care visul da mister dragostei. Uneori, se intuneca devenind leaganul somnului si al mortii.

G. Calinescu situeaza natura-ca peisaj- in Moldova. Simbolul unor motive este revelator: teiul sfant- mireasma imbatatoare; singuratatea- plopul; copilaria- ciresul, nucul, marul; iubirea juvenila- liliacul; rusticitatea- salcamul. Apare, in poezia eminesciana, o vegetatie lacusta; rachita, nufarul. Fauna, in schimb, e saraca: calul(alb, negru), cerbul, ciuta, pasari, fluturi.Natura apare in ipostaza feminitatii-iubita, logodnica, mireasa, plansul apei.

T. Vianu subliniaza faptul ca M. Eminescu, ca si Leopardi si Vigny, se refugiaza in natura si"aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui".

La Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floara albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea, exaltarea, sarcasmul, revolta.

Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si gratie, adresata invitatia vileana de iubire visatorului care uita de viata-i fugara, de cele mai inalte ganduri care-l abstrag, contrapunandu-i vraja codrului, luministul secret-un refugiu pentru saruturi. Tonul invitatiei la dragoste este inconfundabil in "Floare albastra". In poezia "Lasa-ti lumea" se identifica "labirintul iubirii", pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de iubita, pe cararile intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In "Dorinta" se sugereaza "o scufundare afara din timpul istoric", in sanul vesnic al pamantului "pentru a atinge o pace care este o foarte blanda figura a mortii" . Visul de dragoste se modeleaza aici dupa cantecul izvoarelor singuratice si dupa mangaietoarea cadenta a vantului, a sufletului: "Adormind de armonia codrului batut de ganduri", esenta misterioasa a vietii universale, strabatuta de un suflu invizibil-boare, suflet, gand: "Vom visa un vis ferice, ingana-ne-vor c-un cant, Singuratice izvoare, Blanda batere de vant".In poezia "Si daca..."sentimentul elegiac gaseste o efuziune de esenta predominant muzicala, "in care colocviul dintre inima si lucruri isi pastreaza intacta tainica lui intimitate". Iubita este aici in ramura care bate in geam, in plopii care se leagana, in stelele care licaresc in adancul apelor, in respiratia tacuta a norilor, urmariti de vant, pentru a descoperi luna deasupra lacului:"Si daca ramuri bat in geam /Si se cutremur plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii".Rosa Del Conte adauga si alte aprecieri menite sa defineasca lirica eminesciana in dimensiunea ei fundamentala-natura si dragostea: "Aventura biografica este departe. Convorbirea se desfasoara intre inima si lucruri, dar intr-o atmosfera aluziva, de liricitate pura. "Si daca..." este un inceput care reia si continua o discutie tainica. Bataia ramurilor in geam, tremurul plopilor...situ te reintorci. Stelele care lumineaza in adancul unui lac si spun: adu pace durerii tale. Nori impinsi de vant spre a descoperi chipul lunii: si tu care rasari din nou in acea lumina potolita".In poezia "Peste varfuri...", Eminescu va exprima dorul in "esenta lui cea mai pura-nazuinta catre implinire, pe care noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna Absolutul.". "Este-spunea Rosa Del Conte-aceeasi dorinta care il apleaca pe Dumnezeu asupra fapturii sale si care se numeste, si ea, iubire. Prin dragoste, dorinta ne permite

14

sa intuim ca numai prin moarte vom atinge acea idee care ne framanta, asa cum ideea statuii il framanta pe artist pana nu ajunge sa o realizeze". In notele "cornului" din poezia eminesciana plange eterna trecere a universului. "Muzica ne mangaie plansul, relevandu-ne o noua masura a timpului si o noua figura a spatiului". Durerea iubirii poate deveni o forma a cunoasterii, ca experienta a timpului, spre o mai inalta revelatie a fiintei.Dupa cum apreciaza Perpessicius , de la drama sentimentala din adolescenta si pana la liedurile de iubire cu care s-a intors in coloanele de debut ale "Familiei" dupa 17 ani: "S-a dus amorul...", "Cand amintirile...", "Adio", "Ce e amorul?", "Pe langa plopii fara sot", "Si daca" - poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii dantesti. Ea a cunoscut infernul sipurgatoriul, si paradisul.

Comentariu Dorinta

Mihai Eminescu (1850-1889) a fost un mare poet al iubirii. in lirica sa inchinata acestui sentiment se impletesc bucuria si suferinta, visul si dorul, dar sensul ei ultim este du≠rerea iubirii neimplinite.Publicata la 1 septembrie 1876, inrevista ÑConvorbiri li≠terare", poezia”Dorinta" este alcatuita din sase strofe.In aceasta poezie, eul liric isi exprimapropriile sentimente: dorul de dragoste, aspiratia spre fericire, comuniunea cu natura.  Titlul exprima o aspiratie a sufletului tanar, visul unei intalniri ipotetice cu iubita, sub ocrotirea batranului codru.Universul operei (idei, sentimente):Strofa I constituie o chemare intr-un spatiu fermecat, in interiorul caruia cei doi indragostiti vor lua parte la ritualul erotic.In acest sens, imaginea vizuala a crengilor aplecate (care ascund Ñprispa cea de brazde")izoleaza spatiul real (aflat sub semnul timpului trecator) de spatiul iubirii (care devine insula de nemurire). Elementele naturii sunt tipic eminesciene: codrul, izvorul, teiul, Ñblanda batere de vant"; toate alcatuiesc un tablou nespus de frumos al visului de dragoste.Daca urmarim formele verbale din strofa I, constatam prezenta unui imperativ (Ñ Vino") si a doua verbe la indicativ prezent {Ñtremura" si Ñascund"); cu deosebire ultimele doua creeaza impresia ca ritualul erotic va avea loc in realitate, indicativul fiind un mod al certitudinii.Incepand insa cu strofa a Ii-a, verbele la conjunctiv (Ñsa alergi", Ñsa cazi", Ñsa desprind", Ñsa ridic") sau la indica≠tiv viitor (Ñsedea-vei", Ñvom fi", Ñor sa cada", Ñvom visa")proiecteaza clipa intalnirii in vis si in ideal.in urmatoarele trei strofe, ritualului erotic i se confera un sens sacru: iubita este Ño mireasa blanda din povesti"1 (ÑSa-ti desprind din crestet valul") incununata cu flori de tei.Cateva elemente de portret (Ñ Fruntea alba-n parul galben ") contureaza mai clar idealul tanarului indragostit. In ultimele doua strofe, asteptata clipa de iubire devine un Ñvis ferice" niciodata implinit.Spatiul in care este imaginat acest vis este unul armonios si muzical in care se aude cantul izvoarelor si susurul vantu≠lui (Ñingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare, / Blanda batere de vant").In ultima strofa este imaginat somnul erotic, infatisat in versurile: ÑAdormind de armonia / Codrului batut de ganduri".Primul dintre acestea este unul din cele mai eufonice2 ver≠suri eminesciene, in care aliteratia vocalei Ña" si a consoanei Ñr" da nastere unei muzicalitati sublime.In final, imaginea florilor de tei care cad (ca o ploaie) peste cei doi indragostiti ar putea sa aiba

15

doua semnificatii:cazute din Ñteiul sfant", florile ii incununeaza pe cei doi iubiti cu un nimb al puritatii neprihanite;  pe de alta parte, ele par sa-i acopere pe cei doi (Ñ Or sa cada randuri-randuri"), pe masura ce teiul isi va Ñninge" petalele anilor peste clipa iubirii.Mijloace artistice:La realizarea poeziei contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul metaforizant (Ñcrengiplecate"). epitetul ornant (Ñfruntea alba", Ñparul galben"), personificarea izvorului careÑtremura pe prund", inversiunea ÑSinguratece izvoare", ÑBlanda batere de vant" si altele. 

In conturarea spatiului iubirii, epitetele: .Ñsinguratece   izvoare" si ..blanda batere de vant" au rolul de a evoca un cadru bland, mangaietor, natura fiind "leaganul" in care este visata clipa de dragoste.In ÑDorinta", personificarea codrului Ñbatut de ganduri" reprezinta natura surprinsa in meditatie asupra propriilor sale glasuri.In finalul poeziei discutate, repetitia "randuri-randuri ar putea sugera troienirea sub flori si sub vreme, pe masura ce teiul isi va asterne petalele anilor peste "clipa cea repede" a vietii.

Comentariu Oda

Aparuta in decembrie 1883, in editia Maiorescu, poezia „Oda (in metruantic)" a cunoscut nu mai putin de opt variante; ea a fost scrisa, in primaforma, cu zece ani mai de-vreme si primul manuscris (redactat la Berlin) purta titlul „Oda pentru Napoleon".

Dupa un indelungat proces de prelucrari, poezia devine, in formafinala, o   oda   inchinata singuratatii, mortii, iubirii si salvarii prin uitare. q9i218qv77ouqPoezia este alcatuita din cinci strofe:„Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tanar infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steauaSinguratatii.Cand deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pan-in fund baui voluptatea mortiiNeinduratoare.Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toateApele marii.De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in, flacari... Pot sa mai renviu luminos din el caPasarea Phoenix?Piara-mi ochii turburatori din cale, Vino iar in san, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mineMie reda-ma!" In primele variante, Napoleon apare trist si ganditor (asemeni Cezarului din partea a Ii-a a poemului „imparat si proletar"), infasurat in larga lui mantie, imparatul coboara de pe soclul sau, in multime, dar si aici va ramane la fel de singur; satul de lumea in care domina vanitatea, iar gloria este fragila, imparatul va reurca pe inaltul piedestal, pentru a ramane „ imobil", „printre secoli" ca Hyperion.Pe masura ce Eminescu revede manuscrisele, imaginea imparatului este uitata; in forma finala, cel care ne vorbeste este Poetul (ca ipostaza a geniului).In prima strofa, din vechea imagine a Cezarului, Poetul a pastrat mai multe atribute: eternizarea („Pururi tanar"), singuratatea si mantia (ca simbol al desprinderii de lumea amagirilor).Totusi, ca si in „Glossa", lumea il va ademeni „cu un cantec de sirena" si, ascultandu-i glasul, Poetul va cobori din nemoarte, pentru a intalni iubirea, asa cum facuse Luceafarul.Odata cu primul vers din strofa a Ii-a („Cand deodata tu rasarisi in cale-mi"), timpul etern (trecutul) se desparte de timpul heraclltic (prezentul), prin aparitia suferintei din iubire. Si cum dragostea ii va

16

da poetului-geniu sentimentul fragilitatii vietii, tot prin ea va ajunge acesta la cea mai inalta forma de cunoastere: va invata sa moara („Nu credeam sa-nvat a muri vrodata").

 Devenita „sete de repaos" (ca in „Luceafarul"), „voluptatea mortii" il atrage, pentru a se elibera de suferinta-femeie.          .                                                                      ;

Prin analogie, autorul apeleaza (ca si alta data) la mitologia elenica si compara chinurile iubirii cu jalnica poveste a lui Hercule (pedepsit de Nessus sa imbrace o tunica imbibata in otrava. Pentru a scapa de chinuri, Hercule se arunca pe un rug aprins si moare, devenind zeu).Ca si personajul mitologic, poetul va arde pe propriul rug, dar se va inalta in nemurire, renascand asemeni pasarii Phoenix.Ultima strofa a „ Odei (in metru antic) " contine rugamintea mantuirii prin moarte; numai astfel, poetul se va putea intoarce in recea nemurire si se va converti in stea a singuratatii (Luceafar).Poezia (alcatuita din cinci strofe de cate patru versuri tro-heodactilice si fara rima) isi releva sensurile la fiecare noua lectura.

Rondelul-Comentariu

Volumul „Poema rondelurilor" cuprinde mai multe cicluri: „Rondelurile pribege", „Rondelurile celor patru vanturi", „Rondelurile rozelor", „Rondelurile Senei", „Rondelurile de portelan".r9o3814rj58olyDintre acestea, ultimele doua cicluri,„continand momente tipice ale Occidentului si Orientului, alcatuiesc infernul si paradisul lui Macedonski, atat de obsedat de «Divina Comedie»" (G. Calinescu). Rondelul este o poezie cu forma fixa alcatuita, de re gula, din 13 versuri ftrei catrene si un vers izolat"):   schema   compozitionala a rondelului impune repetarea versurilor 1 si 2   in pozitiile 7 si 8. Versul   final   este identic cu primul vers . in rondel exista doar doua rime.  „Rondelul rozelor ce mor" (scris in 1916), este inspirat, aparent, de viata efemera a florilor; privita in profunzime, tema poeziei o constituie moartea ca destin universal, harazit atat oamenilor cat si naturii"/.  „E vremea rozelor ce mor,2.  Mor in gradini, si mor si-n mine - -3.  S-au fost atat de viata pline,4.  Si azi se sting asa usor.5.  In tot se simte un fior.6.  O jale e in orisicine.7.  E vremea rozelor ce mor -8.  Mor in gradini si mor si-n mine.9.  Pe sub amurgu-ntristator10.  Curg valmasaguri de suspine,11.  Si-n marea noapte care vine12.  Duioase-si pleaca fruntea lor... -13.  E vremea rozelor ce mor."Tema enuntata mai sus se concretizeaza prin mai multe njij-loace:Repetarea versului „E vremea rozelor ce mor" (care ocupa pozitiile 1, 7 si 13, conformregulilor rondelului).Din multitudinea de aspecte ale toamnei, poetul s-a oprit doar asupra mortii trandafirilor - frumoasele, perfectele si gin-gasele flori ale verii.Folosirea refrenului constituie si primul element simbolist al poeziei.Existenta a doua planuri: unul exterior (alcatuit din multimea rozelor care mor in gradini) si unul interior, sugerand starile sufletesti ale poetului, determinate de acest tablou: durere adanca („mor si-n mine"), nostalgie dupa vremea cand rozele erau „de viata pline", constiinta unui destin comun.Se stabileste astfel o relatie ascunsa, o ..corespondenta" intre universul floral si cel uman. acesta ar fi al doilea element simbolist al poeziei puse in discutie.Tabloul rozelor care se ofilesc in gradini, creeaza, prin multimea florilor atinse de „boala" cosmica, sugestia mortii universale.aceasta este resimtita in misteriosul fior care strabate intreaga natura, ca si in jalea metafizica extinsa la nivelul umanitatii („O jale e in orisicine"). Convertita in „valmasaguri de suspine"(care curg asemeni unui rau), aceasta jale umple amurgul (epitetul „amurgu-ntristator"),capatand dimensiuni cosmice.Totul culmineaza cu metafora „marea noapte care vine", sugerand moartea totala, ca la un sfarsit de

17

Univers.Sentimentele eului liric sunt diferite si difuze: iubirea pentru delicatele flori (personificarea„Duioase-si pleaca fruntea lor"), tristetea, presentimentul mortii.aceste stari sufletesti nu sunt insa exprimate cu claritate, ci sunt vagi , obscure , transmise fiind pe calea sugestiei. aceasta ar fi cea de a treia trasatura simbolista.Folosirea simbolului constituie un alt element simbolist.Ca si poetul francez albert Samain (autorul volumului „in gradina infantei"), Macedonski extrage din spectacolul cotidian obisnuit, inalte semnificatii spirituale: rozele simbolizeaza frumusetea, perfectiunea, sufletul, inima si iubirea; in unele doctrine, trandafirii au chiar conotatii sacre.Prin moartea acestor flori, lumea (natura) cunoaste o moarte rituala, pentru a renaste in viitoarea primavara. Dincolo de tristetea pe care o degaja versurile, se poate intrezari minunatul refren din „Noaptea de mai": „Veniti: privighetoarea canta si liliacul e-nflorit!".Rozele fiind niste simboluri, acesta ar fi al IV-lea element simbolist.

LACUSTRA-comentariu

Poezia Lacustra comunica un sentiment al insingurarii totale, intr-o lume de care poetul se simte despartit printr-un gol istoric.Poezia cuprinde o succesiune de motive , ca cel al ploii , al mortii, al noptii , al golului , al plansului , al nevrozei . Poetul contempla ploaia , cu care stabileste un raport obsesional , fixat de frecventa termenului obsesiv in mai multe pozitii semantice : plouand, plangand , lacustre , ude , val , pod , mal ,s.a.La inceput ploaia e perceputa ca o desfasurare monotona ,agasanta si indelungata iar timpul e dat de adjectivul de-atatea nopti .Actul perceptiei e nocturn , pentru ca intunericul atenueaza eventualele obiecte , mareste acuitatea si este spatiul propriu reveriei si solititudinii . Conditia insingurarii e declarata fara echivoc in versul al treilea: sunt singur , aceasta conditie asociindu-se cu cea a omului preistoric in locuintele lacustre: si ma duce un gand spre locuintele lacustre .Prima strofa , care contine cheia ideii poetice , se structureaza pe doua serii paralele : ploaia si singuratatea , serii obiective , una definind natura ,cealalta subiectul liric. Metafora aud materia plangand detine o pozitie privilegiata in intregul text prin uluitorul ei efect stilistic . Imaginatia lui Bacovia capata o forta uriasa de sensibilizare a abstractului, pentru ca poetul vrea sa sugereze ca ploaia e un ,planset cu lacrimi si tanguire a naturii supuse unei opresiuni . Plansul cosmic al naturii, cuprins in aceasta personificare cu valoare de simbol , se va restrange de la expresie la impresie, semnificand adancimea insingurarii pana la disparitia totala. Sunt singur si ma duce-un gand /Spre locuintele lacustre , semnifica intoarcerea in timp, pentru a sublinia sentimentul de solitudine , modalitate sugestiva de a sonda starile subconstientului, alunecarile halucinante.In strofa a doua , Bacovia construieste ipoteza unui cosmar: Si parca dorm pe scanduri ude , in care spaima de rece si umed se insumeaza cu sentimentul ca un pericol ii da tarcoale: Tresar prin somn si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal .Podul ramas la mal reprezinta un pericol , prin el pastrandu-se , in epoca primitiva , legatura cu lumea .Scandurile ude , valul care izbeste in spate , au un sens propriu , care nu se pierde in context, dar ele se cumuleaza cu un sens suplimentar ; desi denumesc obiecte concrete, citim orin ele si altceva .Bacovia renunta astfel la descrierea starii de spirit , perferand s-o sugereze prin mijloace mai complexe si mai discrete .In strofa a treia , poetul traieste un transfer in preistorie , alunecand intr-o larga obsesie a pustiului, care-i intensifica starea impulsiva , nedefinita , primara :Un gol istoric se intinde/Pe-aceleasi vremuri ma gasesc .Pilotii reprezinta un element decupat dintr-o constructie lacustra , dar contextul trimite si la o alta interpretare conservand-o insa pe prima .Ei sunt stalpi ai universului , deci ceea ce se prabuseste este altceva decat imaginea sugerata .Este imaginea universului ,ploaia devine factor al dezagregarii lente , al pulverizarii planetare. Se include aici si timpul greu , orizontul greu , succesiunea noptilor , lumea insasi este grea , semnificand infrabgerea interioara , prabusirea , suferinta , spasmul , anularea oricarei initiative si a oricarui act dinamic .Ultima strofa reprezinta repetarea celei dintai , dar versul exceptie Tot tresarind/tot asteptand vine sa contureze opozitia intre doua momente ale contemplatiei care pareau identice .Monotia este adusa si de gerunziile plouand , asteptand , care rimeaza cu substantivul gand . Subiectul val si predicatul izbeste genereaza ideea de eroziune care se va repeta pana la prabusirea intregului edificiu uman . Plansul este al poetului ca si frica atat

18

de adanca,de profunda , incat se extinde in spatii nelimitate , cosmice: Aud materia plangand , la care se adauga ideea de timp infinit prin sintagma De-atatea nopti careia ii confera valoare de superlativ absolut .Ritmul iambic , intensiv si rima onomatopeica din primele trei versuri, transforma contemplarea intr-un ritual , intr-o ceremonie a singuratatii si a spaimei. Al patrulea vers se lungeste cu o silaba sugerabd prabusirea luciditatii :Spre locuintele lacustre .Strofa a doua si a treia creeaza un ritm de inaltare si cadere , de intrare si iesire din cosmar .Strofa a patra repeta ritmul initia pentru a arata disparitia fiintei si a realitatii .Analiza poeziei a degajat suficiente elemente care permit integrarea lui Bacovia intr-un anumit gen sau o anumita forma estetica .Aerul morbid, un fel de mal du siécle , tatonarea miscarilor subconstiente , tehnica sugestiilor muzicale , a simbolurilor si corespondentelor, denunta un scriitor simbolist . Actul poetic este un act organic , intim , obsesional , oglindind vesnica asteptare a mortii . Poetul aude plansul naturii ca simbol al insingurarii , al izolarii , traind acut toate procesele de dezagregare , generate de principiul cosmic al apei . Din aceste cauze , universul bacovian pare facut cu un rafinament de decadenta . El este produsul sinceritatii si a trairilor obsesive ale unui om care protesteaza impotriva legilor universului de sub a caror stapanire nu poate iesi .Daca i se cauta o conditionare , la Bacovia se poate gasi prin deviere motivul eminescian al geniului care moare solitar, in cerc barbar si fara sentiment . Criza continua a poetului apare ca o absolutizare a imaginii a unei lumi ostile , alunecand in neant .

19