Oamenii sunt fiinte stranii, plini de hibele lor cotidiene, se vor supara destul de tare cand le imputezi asta. Deseori te vor ignora sau in cazul in care se vor decide sa te bage in seama ,cel mai probabil te vei trezi rugat sa iti vezi de treaba ta. Dar ca observator cu oaresce cunostiinte nu poti sa te uiti la cei din jurul tau fara sa nu observi si sa internalizezi anumite laitmotive ale comportamentului lor.

Un fenomen cel putin interesant la prima vedere, dar bizar daca stai sa il intelegi, fenomen care marcheaza specia umana si o urmareste ca stafia lui Marx in toate colturile civilizate, este nevoia noastra de a ne compara perpetuu cu cei de langa noi. Aproape niciodata nu suntem multumiti cu ce avem, dar in loc ca la aceasta nemultumire sa raspundem cu mai mult elan doborarea statului actual si desavarsirea individuala, preferam sa ne uitam in curtea vecinului, sa ne plangem tuturor, vadit deranjati de realizarile altora, si sa ne dorim ca si acestia sa o duca la fel de rau ca noi, ca de, am vrea sa ne inteleaga si pe noi, aia de muncesc.

Problematica reala apare atunci cand acest fenoment intrinsec uman devine platforma politica, atunci cand decidem in mod arbitrar ca prioritatea numarul unu a guvernelor din tarile dezvoltate ar trebui sa fie reducerea inegalitatii.,atunci cand legitimam si ridicam in slavi miscari lipsite de substanta precum Occupy care insa marseaza sub filigramul inegalitatii sociale. Pentru guverne e un mod bun de a castiga niste capital politic,alipindu-si programul elctoral cu dorintele instinctuale ale votantilor iar pentru oameni e un mod foarte bun de-asi spune in sinea lor ca daca si domnii de la guvern accepta problema la care se gandesc si ei activ, atunci cu siguranta problema e una masiva si ar trebui sa continue in atitudinea lor delasatoare.

Insa la noi, putinii oameni care aleg sa nu isi formeze opiniile in functie de dorintele indolente umane, apare o intrebare la care trebuie macar sa incercam sa gasim un raspus: ce e inegalitatea ? Si in incercarea la care suntem supusi din ce in ce mai des, ajungem sa raspundem doar cu o serie de intrebari adiacente referitoare la natura inegalitatii, importanta ei,statului ei, solutiile.

Solutiile propuse de guverne fundamental socialiste ,precum Statele Unite ,Franta sau Spania au fost de-a lungul timpului introducerea unor taxe suplimentare pentru cei bogati, pentru ca astfel se reduce efectiv numeric inegalitatea,fara a ataca deloc cazule, dar bineinteles, pana se vor prinde de asta putinii care se vor prinde, noi vom fi plecat deja de la putere. Unele incercari au fost insa mai nuantate, incercand sa creeze o legatura stricta intre sistemul mostenirilor in interiorul clasei de sus si marirea fenomenului de inegalitate,ajungand ulterior la solutia simplista de a taxa mostenirile cat mai mult.Si deseori functioneaza, pe termen scurt,dar functioneaza. Asta creaza un precedent periculos, sporind legitimitatea mandatului guvernamental ulterior, dar voi discuta despre asta la momentul potrivit..America si Franta dupa WWII, ambele au implementat pachete legislative profund anti-piata tocmai pentru a diminua suma neta pe care bogatii o aveau sau pe care puteau sa o dea mai departe. Insa dupa o perioada, inegalitatea a revenit, si discrepanta a continuat sa creasca. Cititorul e indrepatit sa plece de la premisa ca asta a insemnat si inseamna saracirea si mai mare a saracilor si imbogatirea si mai mare a bogatilor.

Dar asta ar fi fals.E adevarat, persoanele a caror avere era deja bine consolidata au vazut cum activele lor financiare devin si mai valorose,asta e o concesie pe care o putem face. Dar partea interesanta e ca si puteresa de cumparare a celor mai putin fericiti din societate a crescut.Asa ca da, este adevarat, poate ca inainte acestia detineau 10% din totalul avutiei nationale, si acum abia 8%, dar putem spune cu siguranta ca acel 8% permite cumpararea a mai multe bunuri decat permitea inainte acel 10%. Asa ca la finele zilei, tuturor le este mai bine.Si atunci, de ce atatea politici care sa atace direct inegalitatea,daca nu este un fenomen atat de malefic?

Raspunsul este evident. Oamenilor le e frica de pietele libere. E greu pentru un individ obisnuit sa isi primeasca salariul de la stat, sa mearga la o scoala de stat, sa mearga intr-un spital de stat si in cazul in care isi pierde locul de munca sa ii fie asigurate beneficii din partea aceleasi entitati benevolente ,sa accepte faptul ca statul lui dadaca nu este in niciun caz o masinarie eficienta.E greu sa ii faci pe acesti oameni sa accepte ca o mana invizibila poate intr-adevar sa inlocuiasca si sa depaseasca din perspectiva eficienti activitatile etatizate.E greu ca pe acesti oameni sa ii privesti in ochi si sa le spui ca inegalitatea sociala nu e atat de rea tocmai din aceste doua motive: oamenii au o mentalitate innascuta de a fi invidiosi si oameni au o mentalitate dobandita de a se baza pe stat sa le rezolve problemele. Dar hai sa oferim o perspectiva libertariana asupra acestui fenomen, urmand sa tragem concluziile la final.

Ce o sa incerc eu sa demonstrez in acest articol sunt urmatoarele:Inegalitatea e un fenomen natural

Masurile de combatere a inegalitatii sunt ineficiente si detrimentale

1.Inegalitatea e un fenomen natural

Premisa de la care plecam in analizarea caracterului natural al inegalitatii sociale este intiparita in modul in care ne dezvoltam ca indivizi. Astfel, cu totii acceptam faptul ca suntem persoane diferite si ca diferentele structurala dintre noi iau in calcul diferenta de aptitudini, de inclinatii , de capacitati. Vom argumenta ca inegalitatea rezida in mare parte in aceste diferente asupra carora nu putem actiona prin intermediul vreunei politici si care nu este generata de vreo suma de factori externi,fiind deci o cauza perfect naturala.Bineinteles, mediul familial sau scolastic influenteaza dezvoltarea acestor aptitudini,trierea lor si in final alegerea celor pe care vrem sa ne axam, dar consideram in continuarea ca alegerea este libera si ca fiecare om este perfect capabil sa decida pentru el. Pe scurt, nu toti suntem facuti pentru acelasi lucru,suntem diferiti si facem lucruri diferite.Chiar daca fiecare aptitudine este intrinsec valoroasa ,avand avantajele ei si posedarea acelei aptitudini fiind in anumite circumstante favorabila, extrinsec lucrurile se schimba,circumstanele acestea nu pot fi controlate. Astfel, unele aptitudini sunt mai necesare intr-un anumit moment de timp in comparatie cu alte aptitudini la acelasi moment. Fiind mai necesare, inseamna in limbaj economic ca cererea pentru ele este mare,creste, in timp ce oferta ramane aceasi. Punctul de echilibru economic in acest caz ca determina cresterea valorii aptitudinii pe piata, cresterea valorii sub care un anumit serviciu nu va fi prestat. Intr-adevar,asta duce la inegalitate in ditribuirea capitalului ,dar tragem doua concluzii: in primul rand ca este alegerea individului daca doreste sa isi asume un risc sau nu, fiind recompensat in functie de deciziile sale, dar mai important,concluzionam ca un factor important este momentul de timp. Astfel, daca la un moment dat exista o cerere mare de avocati, cand cererea va fi in echilibru cu oferta, noii avocati vor valora mai putin pe piata muncii, in timp ce piata va genera cerere pentru alt post, cum ar fi medici chirurgi.Observam acest lucru in Romania, tocmai cu exemplul absolventilor de drepti, cautand dupa terminarea facultatii mana cereasca a intrarii in barou-dezamagirea lor cand nu reusesc sa intre este previzibila,si ei ar putea la fel de bine sa o preintampine daca ar analiza piata. Ultimii ani arata ca tinerii incep sa fie mult mai preocupati de ocuparea fortei de munca, nu de urmarea unor trenduri deficitate, lucru care probabil sta sub egida dificultatilor economice. Interesant este ca o plentitudine de asemenea dependente bilaterale cerere-oferta au loc simultan, succedandu-se suficient de repede astfel incat cererea(slujbele) sa fie indeplinita, dar suficient de incet astfel incat oferta(oamenii ) sa poata sa se adapteze in functie de piete.Revenind in limbaj de specialitate, utilitatea marginala pe care o aduce o anumita slujba la un anumit moment de timp este mai mare decat celelalte si deci e renumerata mai bine.Privind extrema alternativa, o societate egalitariana care pune pret egal pe aceleasi aptitudini este evident disfunctionala, pentru ca nu permite adaparea la cererea actuala, lucru absolur necesar din perspective practice.Sub imperiul unei utopii utilitariene, ne-am putea indrepta spre o Romanie care ar produce in continuare absolventi de Drept pe banda rulanta in urmatorii zece ani, pentru ca acestia nu ar mai fi influentati de evenimentele observabile de pe piata.Inegalitatea intre diverse ramuri este deci un fenomen natural, ciclic si flexibil.

O remarca foarte importanta care trebuie facuta este ca pentru aceasi munca prestata pot aparea diferente significante in ceea ce priveste recompensa financiara, dar si acest fenomen este natural si perfect explicabil in termeni economici simpli. Plecand de la premisa ca doi oameni au de indeplinit aceleasi sarcini , urmand sa fie remunerate exact indeplinirea acelor sarcini, un prim gand ne spune ca vor avea acelasi salariu,ca nu conteaza cum indeplinesc sarcinile,cei doi fac acelasi lucru, de o aceasi importanta.Dar haideti sa analizam ce anume este platit si de ce. Nicio companie nu recompenseaza intrinsec executarea unor cerinte si obtinerea de rezultate, ci imparte profitul castigat de pe urma tranzactionarii rezultatelor. Astfel, orice angajat devine parte generatoare a profitului. In cazul in care unul din angajati reuseste sa eficientizeze folosirea mijloacelor de productie in obtinerea profitului, inseamna ca nu a contribuit la maximizarea castigului doar prin indeplinirea de sarcini ci si prin scutirea de cheltuieli( ce s-ar fi resimtit la nivel de angajator).In termeni pur formali, daca o investitie un om are la dispozitie X unitati monetare pentru a genera Y unitati monetare si este asteptata legatura dintre acestea doua, atunci utilizarea de X-1 unitati monetare va duce la Y+1 castigate, deci o majorare a profitului fata de termenul de comparatie.Astfel, observam ca inovarea in meserie nu este recompensata strict pentru ca este inovare, ci pentru ca partea atasata din profit este pur si simplu mai mare.Trecand de la termeni logici la termeni economici, un individ are o productivitate mai mare,ceea ce conduce la un supliment de utilitate, o utilitate marginala mai mare. Un om ce are atasata o utilitate marginala mai mare genereaza o oferta mai mare pentru serviciile sale, mentinand constanta cererea, rezultatul final fiind evident o sporire a valorii serviciilor.Simplu spus, un om de genul acesta este mai valoros pentru o companie si deci e nevoie de mai multi bani pentru aceasi slujba.Este deci normal sa poti obtine mai multi bani pentru aceasi slujba, acest lucru generand inegalitate naturala. Empiric, un studiu realizat de PayScale la comanda CNN arata ca in cele mai cautate 100 de slujbe , diferenta salariala intre un novice standard si un om experimentat ,eficient la locul de munca este de peste 10%. O alta situatie cel putin la fel de interesanta e atunci. cand lucrand pentru companii diferite, deseori, cel care lucreaza la o companie mai bine cotata castiga mai mult. Explicatia e simpla si la fel de naturala. O companie cu statut social mai bun e o companie pentru care fiecare actiune valoreaza mai mult,deci si fiecare pierderea costa mai mult, atat la nivel financiar, cat si la nivel de imagine,afectand pe termen lung profitul companie.Asta inseamna ca fiecare individ are incorporat un anume grad de risc, grad de risc care ii complica atributiile si deci cresc valoarea lor, echivaland pragmatic cu o crestere,adesea substantiala a nivelului salarial.Gestiunea riscului costa, nimic mai logic.Fenomenul e observabil la mai toate activitatile financiare: daca luam salariul mediu al unui contabil sef in SUA ,acesta este de 103 000 $/an, in timp ce la companiile de top precum Grant Thornton sau Deloitte salariul ajunge la peste 150 000 $ /an in medie . Diferentele sunt chiar mai mari in domenii precum medicina, unde gradul de risc asumat de spitalele de top este urias si recompensa pentru cei ce in practica sunt cei care resimt acest grad de risc e mare. Aceste doua situatii ne arata cum e firesc sa se formeze acest tip de inegalitate care evident, in timp se va accentua.

Si atunci, care e problema, daca fenomenul e natural si intiparit in genele noastre, cum ar putea statul sa intervina? Asta e punctul in care problema se nuanteaza, punctul in care multi economisti, in frunte cu laureati ai premiului Nobel precum Paul Krugman ,sau cu scriitori revolutionari din perspectiva statistica precum Thomas Piketty vin si ne spun ca adevarata problema apare nu atunci cand capitalul e distribuit meritocratic( aia ar fi ideal si nu ar necesita un interventionism statist) ci atunci cand din cauza acumularilor de capital , cei mai bogati ajung sa lase mostenire urmasilor sume considerabile, creandu-le celor care nu au avut in spate sume masive de capital un handicap. Statisticile oferite de Piketty in ultima sa carte sunt destul de convingatoare si in cel mai rau caz pot fi acuzate de exagerari ,dar nu de fals. Mostenirile sunt in mod real un impas .Politicienii si economistii de stanga se grabesc sa spuna ca asta le ofera motivatia de a interveni si a limita aceste mosteniri. Nu voi vorbi despre dreptul moral al oricarui individ de-ai folosi capitalul in orice mod ar dori, indiferent daca se pliaza pe o norma morala arbitrara, asta ar dura mult. Voi alege sa atac acest punct dintr-o perspectiva pur utilitariana. Ce inseamna asta? Inseamna ca daca taxarea mostenilor face mai mult rau decat bine, este nejustificata si ilegitima. Binele va fi reprezentat de utilitatea totala a capitalului, mai precis de posibilitatea economiei de a creste datorita acestui capital.Sa comparam: in primul caz, in care nu punem acele taxe importante pe mosteniri,acestea vor fi folosite ulterior in dezvoltarea afacerilor de familie, lucru de care suntem asigurati datorita dorintei de profit a oricarui om de afaceri. Investitiile duc, printr-un mecanism destul de simplu la care cresterea capitalului circulant, si de aici avem toata teoria investiilor si cum oameni au astfel acces la locurile de munca create din circularea monetara. In celalalt caz, guvernul taxeaza si banii ajung in trezoreria nationala, care de-aici ii va folosi cel mai probabil pentru investitii publice, incercand sa obtina acelasi efect de domino de care vorbeam anterior. Avand aceste doua situatii, observam ca pentru ca taxele sa se justifice,ar trebui ca statul sa fie mai eficient in administrarea capitalului decat indivizii. Exista numeroase motive logice pentru care negam acest lucru: lipsa capacitatii de-ai asuma riscuri, lipsa motivatiei bazate pe profit, necesitatea de a investi pe termen lung,etc, dar si motive pur empirice care ne spun clar ca statul e un administrato defectuos. Ceea ce inseamna ca taxele sunt mai putin eficiente decat lipsa taxelor,prin urmare actul de taxare diminueaza utilitatea totala,si deci, silogistic, descoperim,deloc frapant, ca taxarea e nefasta..Cu siguranta exista un sentiment de dorinta care pluteste in jurul taxelor tocmai pentru ca ...suna usor. Dar dincolo de cliseele cu care ne indopam adesea,usor si simplu nu inseamna neaparat bine.

E insa important sa nuantam si mai mult aceasta zona sensibila de dezbatere,tocmai pentru a putea intelege problema in cel mai pertinent mod. Si pentru asta, ma voi referi la un editorial The Economist, in care aceasta mostenire transcedea nivelul financiar si devenea o mostenire de status, cu ramificatii in toate zonele, de la educatie la politic. Se atragea atentia modului in care universitatile de top din SUA favorizeaza copiii alumni-ilor , cum la urmatoarele alegeri prezidentiale e posibil sa avem copiii a cel putin trei fosti candidati incercand la randul lor sa duca numele familiei si mai departe. Extrinsec,articolul sublinia ca orice sector al societatii e dominat de aceasta noua aristocratie care asigura ca educatia de top ajunge prioritar si majoritat in randul membrilor ei.Cred ca asta e singura problema reala de care putem discuta. Singurul raspuns al pietei e de durata,si anume sublinierea acesti aristocratii (datorata casatoriilor intre oameni cu acelasi statut ) care genereaza nevoia Iwy League de-asi deschide cat mai larg portile. CalTech deja o face, intrarea e bazata 100% pe performante scolare si vedem cum CalTech se aproprie tot mai mult de MIT, probabil depasind-o in cativa ani la ritmul asta. Asta e dovada ca trendurile se adapteaza nevoii reale, ca oferta se muleaza si in cazul asta dupa cerere. Dar e dovada ,de asemenea,a faptului ca avem in fata un proces lung si ca daca statul chiar ar dori sa intervina undeva pentru a micsora discrepante,ar putea incepe,asa cum propuneau si cei de la Economist cu investiitii intr-o educatie performanta, cu subventii acordate scolilor performante, si cu scaderea investitiilor in medii de invatamant de slaba calitate.Asta e o concesie pe care cauza mea libertariana e pregatita sa o faca.

Concluzionand aceasta parte, iese la iveala faptul ca oamenii confunda inegalitatea cu insuficienta,ca nu inteleg ca economia nu e un simplu joc cu suma zero, ci un mecanism organic care asigura dezvoltatea tuturor atata timp cat permitem dezvoltarea libera a celor cu potential maxim. Valorea dolarului fiecarui individ poate creste doar daca lasam mecanismele de dezvoltare economica sa functioneze nealterate de masuri care nu se justifica la nivel practic, ci au doar un iz seducator de procente castigate la alegerile viitoare.

2.Masurile de combatere a inegalitatii sunt ineficiente si detrimentale

Deja am discutat de ce interventia directa a statului pentru a limita sumele nete care pot circula in cadrul unei familii sau in mana unui individ nu isi are nicio justificare economica.Dar statul intervine in multe moduri nu doar distrugand sansele dezvoltarii economice,dar si amplificand ( neintenionat,deseori cu intentii mai mult decat onorabile) inegalitatea naturala,creand un nou tip de inegalitate,artificiala, cu origini etatiste. In aceasta parte, o sa analizez cateva metode problematice prin care guvernele centrale au incercat sa restabileaza o asa zisa ordine egalitariana.

O metoda foarte populara de dirijare a economie,care are ca plan principal salvarea sistemul bancar( am putea contesta, alta data,si valoarea acestei actiuni) dar se justifica in fata electoratului ca o masura care ajuta sa reduca diferentele sociale a fost inflatia artificiala.Promovata de acelasi tip de economisti, Krugma, Stiglitz sau mai localul Draghi, premisa este ca daca banca centrala tipareste mai multi bani care vor fi orientati in buna parte direct catre categoriile defavorizate, suplimentul monetar va depasi detrimentul puterii de cumparate- pe scurt : mai multe hartii mai prost cotate sunt mai bune decat putine hartii cotate mai bine.Mecanismul pare sa aiba sens, intr-o lume in care preturile nu s-ar putea adapta perfect si rapid la schimbarile de masa monetara, cel putin pe termen scurt oamenii ar avea o putere de cumparare mai mare,urmand sa se stabilizeze pe termen mediu, procesul de inflatie putand fi reluat, sub nume tot mai pompoase,culminand cu Quantitative Easing. In teorie lucrurile nu suna asa rau,putand avea urmari benefice,fie ele si minimale, si neputand avea urmari negative. Tinand cont si ca reducerea inegalitate e doar o tinta secundata, politicile inflationiste par a fi mana cereasca. Dar aici intervine problema,problema datorarata in mare parte monopolului pe care statul il are asupra monedei fiduciare.In momentul in care banca centrala tipareste banii noi( metaforic, de obicei procesul are loc prin cumparare de catre stat a unor active defectuoase din banci cu anumite conditii, dar pentru claritatea textului ne vom referi in continuare la acest act ca fiind tiparire, termen uzual) ,banii aceia sunt pompati in prima instanta in banci sau corporatii asociate statului. Cererea de moneda e aceasi,oferta mai mare,deci pretul ei scade. Doar ca acest mecanism are loc de abia dupa ce moneda e pusa in circulatie. Acest lucru se petrece deci doar dupa ce bancile au folosit acei bani in scopuri proprii, adesea scopuri problematice pentru clasa inferioara( asa cum s-a intamplat dupa criza din 2008 cu bancile salvata de FED, care au crescut valoarea reala a dobanzii creditorilor). Deci in momentul in care cei saraci ajung la bani, piata deja a ajustat valoare monedei, astfel incat banii suplimentari valoreaza foarte putin( in cazuri de tari europene,utilitatea marginala a noii monede raportate la fluctuatia preturilor produselor de baza tinde usor spre 0), dar si mai rau, banii pe care ii avea inainte valoreaza si ei mai putin. Astfel, acel 1% privilegiat isi creste capitalul folosindu-se de moneda noua, in opozitie cu cei care erau de fapt grupul tinta al politicii guvernamentale.Acesta e una caz clasic de politica cu intentii bune, dar care din cauza mecanismelor proaste intr-un context prost, au urmari negative

O alta problema a statului,care adanceste fenomenul de inegalitate este insasi etatizarea educationala.Ma voi referi strict la Romania, tara in care sistemul scolar de stat este proeminent, tara in care statul roman ofera o curricula deseori depasita, inutila si ineficienta.Urmarea este tocmai ca pusi in campul muncii cu acelasi bagaj de cunostiinte irelevante,avantajul il detin cei care au un capital pe care il pot inesti in ei insisi pentru a umple golurile create de peste 12 ani de educatie mediocra. Statul greseste nu pentru ca ar promova acest tip de curricula, ci pentru ca il promoveaza doar pe acesta. Problematica e mai mare, si se refera la deificienetele unui intreg sistem, dar strict referitor la inegaliate, unui sistem educational are trebui sa ii fie permis sa fie diversificat si sa se adapteze cerintelor pietei. O solutie simpla ar fi implementarea unui sistem care sa analizez activ modul in care are loc mobilitatea intre clasele sociale (ca si in US in perioada lui Reagan) si sa se observe ce metode,tipuri si paradigme educationale ofera aceasta mobilitate. Acele sisteme ar trebui sa fie subventionate masiv, si poate ca intr-o cvasi-discriminare pozitiva ar trebui sa avem grija sa cream un mediu divers in aceste noi institutii de invatamant. Cat despre cele care se dovedesc profund ineficiente,acestea ar trebui lasate sa dispara.Mobiltatea sociala, capacitatea individuala de a urca in ierarhia veniturilor ar trebui sa fie obiectivul nostru,tocmai pentru ca realitatea ne arata ca inainte sa incepem aceasta lupta contra inegalitatii, mobilitatea sociala era extrem de mare, si ca cine facea partea astazi din ultimii 10%, cu siguranta nu avea sa mai ramana acolo daca se punea pe treaba ( premisele Visului American, ramas, dupa ultimele guvernari dezastruoase, un simplu vis). Dar aceasta mobilitate trebuie sa isi gaseasca originea in educatie tocmai pentru a avea baze solide si a fi o mobilitate sanatoasa, neartificiala. Pentru asta ,avem intr-adevar nevoie de o liberalizare a invatamantului.

Inegaliatea va reprezenta provocarea urmatorilor ani. Insa adevarata problema nu e inegalitatea, ci modul in care reusim sa ne raportam la ea, pentru a-i intelege originea naturala si a decide odata pentru totdeauna ca e in primul si in primul rand datoria noastra sa avem grija de noi si sa incercam sa urcam pe scara ierarhica a societatii. Pietele libere ne vor fi aliati, dar pentru cat timp ,asta ramane de vazut; nu pentru mult daca etatizarea continua la acelasi ritm, cu urmari la fel de rele sau de ce nu ,mai rele( statul nu trebuie sa fie subestimat). Acela va fi momentul cand inegalitatea va fi o problema, si va fi una greu de oprit.

Pentru ca unui fenomen natural ii atasam solutii naturale, insa unui fenomen necontrolat al statului nu stim cum sa ii mai raspundem.