Imaginea de Sine, Stima de Sine Si Increderea (1)

ASOCIAŢIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ A.R.P.I.

IMAGINEA DE SINE, STIMA DE SINE ŞI ÎNCREDEREA

MODULUL I

1. Ce este personalitatea?

2. Definirea termenilor: individ, individualitate, persoană şi personalitate

3. Tipuri şi definiţii ale personalităţii

4. Accepţiunea conceptului de personalitate - antropologică, anxiologică şi

psihologică

5. Abordarea structural-sistematică a personalităţii

6. Psihoterapia şi gratificarea trebuinţelor

7. Abordarea nevoilor din perspectiva lui Maslow şi a lui Casriel

8. Nevoile personale din acest moment. Parte practică

9. Expectanţe şi comportamente

10. Motivaţia

11. Analiza în binom şi apoi în cartel

12. Aplicaţii practice. Exerciţii folosind oglinda. Rolul

13. Maniera în care comunicăm despre noi înşine

14. Triunghiul victimă-salvator-executor

15. Teme şi exerciţii

1


PERSONALITATEA

Personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează un om particular. Ea este omul viu, concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum este el resimţit în afara noastră sau în propria noastră fiinţă.

Delimitări concepţionale

Deoarece definirea conceptului de personalitate este dificilă, câteva diferenţieri sunt necesare.În literatura de specialitate întâlnim utilizarea nediferenţiată a unor termeni cum ar fi: individ, individualitate, persoană, personalitate şi personaj.

- Individ- Individualitate- Persoană- Personalitate- Personaj

1. INDIVID

Individ este un termen folosit pentru a desemna orice organism viu care apare în cursul evoluţiei biologice şi ca rezultat al procesului de adaptare la mediu.

Termenul ca atare vine de la latinescul individio = indivizibil, astfel prin individ înţelegându-se o entitate nedezmembrabilă, care este realizat pe baza unui înalt mecanism de integrare şi fuzionare a părţilor componente. În această accepţiune termenul de individ se aplică tuturor fiinţelor vii, de la plante până la om.

În cazul omului, când folosim termenul de individ se presupune că ne referim la esenţa lui biologică, la unitatea lui morfologică şi funcţională determinată biologic.

DEX – Persoana privită ca unitate distinctă faţă de alte persoane; ins.MIHAI GOLU – Totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice –înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza adaptării la mediu.DUMITRU CRISTEA – Entitatea biologică a fiinţei, în ceea ce are ea generic la nivelul speciei din punct de vedere material. Unitatea primară şi indisolubilă a oricărei specii.WIKIPEDIA – Fiinţa singulară în sens spaţial şi temporal.

2. INDIVIDUALITATE

De la termenul individ a derivat termenul individualitate. Aceasta exprimă faptul că în cursul existenţei sale orice individ parcurge un proces de

diferenţiere, de diversificare a organizării structural funcţionale care duce la o ierarhizare şi integrare specifice care fac ca un individ să se deosebească de altul (individualitatea exprimă acel atribut al organizării structural-funcţionale interne care face ca un individ să se distingă de alţii din aceeaşi specie şi să reprezinte un dat unic şi ireductibil).

2


Individualitatea este de asemenea valabilă şi aplicabilă în caracterizarea tuturor organismelor vii (chiar la nivelul inferior, indivizii se diferenţiază prin modul organizării lor structurale interne). La om se trece de la individualitatea biologică la una de tip psihologic; vorbim de particularităţi psiho-individuale.

DEX – Totalitatea particularităţilor specifice unui individ, sau unei persoane care deosebesc un individ de altul sau de altă persoană.LAROUSSE – Cuplu conceptual care descrie normele distincte ale societăţilor (în general, occidentale şi orientale) şi care explică cogniţiile, emoţiile şi comportamentele membrilor societăţii.DUMITRU CRISTEA – expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic. Individualitatea este dată de acele caracteristici fizice, psihice şi psihofiziologice unice, irepetabile, care particularizează individul concret, pe fondul unor mecanisme şi forme proprii de adaptare şi manifestare comportamentală.

3. PERSOANĂ

În viaţa de zi cu zi, de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.

Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana. Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică

elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.

Persoana reprezintă corespondentul în plan social al individului din plan biologic. Termenul desemnează aşadar individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur şi aşa cum se trăieşte el pe sine. Prin conţinut, termenul de persoană include ansamblul însuşirilor psihice, care asigură adaptarea la mediul social istoric şi în cadrul acestor însuşiri se subliniază necesitatea prezenţei componentelor de ordin superior conştient. Se afirmă, astfel, că omul este persoană în virtutea faptului că îşi defineşte conştient atitudinile faţă de realitate. Spre deosebire de individ, care este rodul evoluţiei biologice, persoana este considerată produs al dezvoltării social istorice. Acest atribut de persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat în ontogeneză, graţie procesului de socializare. De asemenea, acest atribut se poate pierde în anumite boli psihice care se caracterizează prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autopercepţiei şi a percepţiei realităţii înconjurătoare.

DEX – Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice; fiinţă omenească, ins.DUMITRU CRISTEA – Ansamblu de însuşiri , relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială individului.MIELU ZLATE – Persoana am legat-o de manifestarea actuală a omului într-o situaţie socială dată, manifestare care se subordonează unui anumit rol.WIKIPEDIA – Se referă în general la o fiinţă umană considerată a fi un individ.

3


4. PERSONALITATE

Personalitatea este principala diferenţă dintre indivizi, reprezentând profilul general sau o combinaţie de caracteristici psihologice ce cuprind natura unică a unei persoane şi care influenţează modul în care acea persoană reacţionează şi interacţionează cu celelalte persoane sau cu mediul. Personalitatea include un set de caracteristici mentale care reflectă cum gândeşte, acţionează şi simte o persoană.

Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.

Personalitatea, ca realitate psihologică, reprezintă o preocupare veche, la fel de veche ca specia umană. Omul maimuţă a sesizat de foarte timpuriu existenţa unor diferenţe individuale între membrii hoardei. Astfel şi-a dat seama că unii erau mai calmi, în timp ce alţii erau mai irascibili, unii mai proşti, alţii mai inteligenţi, unii mai apatici, alţii mai iuţi în răspunsurile lor emoţionale.

Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om particular. Ea este omul viu, concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum este el resimţit în afara noastră sau în propria noastră fiinţă, omul de alături de noi, pe care îl întâlnim pe stradă, acasă, la birou, la un spectacol sau la un miting. Aşadar nu omul abstract, ci omul aşa cum există şi cum se manifestă în viaţa curentă, cotidiană.

În calitate de concept, personalitatea este obiectul ultim şi cel mai complex al psihologiei (Richard Meili), cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice.

Din punct de vedere practic, personalitatea reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a omului.

„Personalitate” este un termen derivat din termenul „persoană” căruia i se asociază o notă de valoare. El exprimă organizarea superioară a persoanei. Persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei umane şi ea trebuie studiată de psihologia generală.

Personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea ce îl distinge şi îl detaşează pe un om de alţii. Cineva este personalitate numai comparativ cu alţii. Esenţial deci în acest context este faptul că noţiunea de personalitate tinde să se lege de existenţa unei componente şi a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre deosebire de persoană).

DEX – Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane şi o distinge ca personalitate conştientă şi liberă; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva.LAROUSSE – Ansamblul de caracteristici afective, emoţionale, dinamice, relativ stabile şi generale ale felului de a fi al unei persoane în modul în care reacţionează la anumite situaţii în care reacţionează la anumite situaţii în care se găseşte.MIHAI GOLU – Personalitatea am asociat-o cu mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem genetic supraordonat a componentelor bioconstituţionale, psihice şi socio-culturale. Persoana şi personalitatea sunt determinanţii pe care îi atribuim exclusiv omului” (M.Golu, Fundamentele psihologiei. Compendiu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pag. 285);

– „Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic, determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată” (Idem, pag. 287).

4


DUMITRU CRISTEA – Persoana maximal valorizată social, recunoscută ca atare prin performanţă, ţinută morală sau profesională exemplară, rolul deosebit jucat în anumite situaţii importante pentru comunitate este persoana, respectiv personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de activitate sau pentru viaţa socială în general.SIGMUND FREUD – Este sistemul dinamic, animat de doi vectori energetici fundamentali (erosul şi thanatosul) a cărui evoluţie este dată de raportul dintre determinaţiile genetice (pulsiunile sexuale – în primul rând) şi cele socio şi ontogenetice (norme morale şi culturale care reglează imperativ relaţiile umane).ALLPORT (1937) definea personalitatea: “O organizare dinamică în cadrul individual al sistemelor psiho-fizice care determină gândirea şi comportamentul caracteristic persoanei în cauză.”P.P.NEVEANU: “Personalitatea este ansamblul însuşirilor care se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii pentru persoana în cauză.”URSULA SCHIOPU – Termenul de personalitate se referă la acele „dispoziţii generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană şi care conturează identitatea ei specifică” (coord. Ursula Schiopu, Dicţionar de Psihologie, Editura Babel, Bucureşti, pag. 517);R.MEILI - Personalitatea constituie totalitatea particularităţilor psihologice care caracterizează un om particular (R. Meili, La structure de personnalité);E.J.PHARES - Personalitatea este definită ca fiind un model al caracteristicilor de gândire, simţire şi comportamente ce persistă peste timp şi situaţie, de distincţii ale unei persoane faţă de alta (E.J. Phares, Introduction to Personality);CONSTANTIN GORGOS – Personalitatea este „ansamblul de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, individualitatea ei comparativ cu alte persoane” (Constantin Gorgoş, Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, pag. 428);SHELDON (inspirat din lucrările lui Warren şi Allport) personalitatea este „organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice ale individului” (H. Piéron, în Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, pag. 260);

Credinţele puternice pe care le avem despre noi înşine generează un set de subpersonalităţi, construite pe baza ideilor pe care le avem despre lume şi viaţă, despre realitate, în general.

Toate aceste subpersonalităţi au o viaţă a lor, o forţă foarte mare, care se face simţită atunci când ne aşteptăm mai puţin şi care, de cele mai multe ori, nici nu ne dă de gândit, ba chiar o apreciem.

5


CUM AM AJUNS SĂ COLECŢIONĂM ACESTE SUBPERSONALITĂŢI?

Construcţia acestor subpersonalităţi îşi are începuturile în mica noastră copilărie, atunci când lumea noastră interioară (propriile gânduri, trăiri, nevoi, propria natură) a intrat în contradicţie cu lumea noastră exterioară (părinţii, relaţiile cu cei din jur, grădiniţa etc.).

Fundaţia solidă a acestor subpersonalităţi a generat aşa numitul “comportament normal”, am devenit conformişti, pentru a fi acceptaţi din punct de vedere social. Am uitat comportamentul natural; am fost forţaţi să îl uităm.În timp, ne-am obişnuit atât de mult cu noi, încât ne caracterizăm acţiunile ca fiind comportamente normale; nu facem decât să ne ascundem Sinele de cei din jurul nostru.

Încet-încet,am făcut loc Ego-ului şi ne-am confundat cu el.

APARIŢIA EGO-ULUI

Psihanaliza vorbeşte despre un strat al aparatului nostru psihic, Supraeul – referindu-se la o instanţă numită iniţial cenzură, o instanţă critică şi, aşa cum arată şi numele, pentru o lungă perioadă de timp Supraeul e supraordonat Eului (perioada copilăriei în care Eul e slab dezvoltat).

Acest Supraeu aparţine stratului inconştient al aparatului psihic şi încorporează norme, reguli şi cerinţe ale părinţilor – însă, pe lângă partea critică, are şi o parte de ideal, stimulativă.

La nivelul vieţii de zi cu zi, “comenzile” Supraeului se exprimă sub forma unor reglementări nereflectate, netrecute prin filtrul gândirii, de tipul “se cuvine/nu se cuvine”, “se face/nu se face” – comenzi şi ordine care ni se impun necondiţionat şi sunt acceptate implicit. Ia naştere, astfel, o morală inconştientă, des întâlnită la adultul de mai târziu.

Morala Supraeului nu este altceva decât interiorizarea inconştientă a relaţiei dintre părinte şi copil. Aceasta devine relaţie intrapsihică pentru că, în cadrul acestui tip de morală, binele şi răul coincid cu supunerea sau nesupunerea faţă de ordinele Supraeului.

Interiorizarea normelor morale se realizează exclusiv afectiv, în sensul în care reflecţia şi gândirea nu participă în nici un fel la preluarea acestor norme.

Din cauza acestui tip de interiorizare există posibilitatea ca normele care fac obiectul interiorizării să nu coincidă cu normele care i s-ar potrivi cel mai bine respectivei persoane.

În afară de normele şi regulile pe care le-am preluat de la părinţi, mai există o serie de elemente adiacente care sunt preluate pe parcursul vieţii (mai ales în perioada de creştere) de la diferiţi substituţi parentali.

Maturizarea morală presupune o înlocuire parţială a moralei inconştiente cu morala conştientă.MAI MULT …

6


Întrucât atunci când eram mici comportamentul nostru natural a fost respins şi corectat de către familie, am tradus acest fapt – cu mintea noastră de atunci – prin afirmaţia “nu sunt iubit/ă aşa cum sunt” şi am apelat la trucuri şi strategii pentru ca acest lucru să se întâmple.

Toţi am trăit situaţii în care ne-am simţit descurajaţi, plini de îndoieli şi nedemni de a primi iubire şi apreciere. Toate aceste situaţii ne-au generat un set de nevoi psihologice pe care le-am experimentat de mici in familiile noastre:

nevoia de a fi iubiţi asa cum suntem nevoia de aprobare nevoia de acceptare nevoia de apreciere

Experienţele şi nevoile din copilărie sunt, de fapt, programe vechi, stocate foarte adânc pe banda noastră personală, în inconştient. Toate acestea ne controleaza atat de mult comportamentul actual, astfel încât un adult este ca un aparat căruia i s-au înregistrat toate aceste programe vechi.

Nu ne dăm seama, dar toate aceste nevoi psihologice sunt, de fapt, programe pe care mintea nostră le-a înregistrat şi care ajung, în timp, să ne pună “frâne”, împiedicându-ne să avem un comportament natural:

nevoia de aprobare se traduce acum prin faptul că ai nevoie să ţi se spună ce să faci, să ţi se spună că ai voie, sau că nu ai voie, să te uiţi permanent la cei din jur şi să te compari cu ei;

nevoia de acceptare se traduce acum prin faptul că nu poţi să te simţi bine dacă există oameni sau persoane care nu te plac;

nevoia de apreciere se face simţită atunci când ai nevoie ca cei din jur să te laude pentru realizările şi pentru abilităţile tale;

nevoia de a te baza pe alţii compensează lipsa de încredere în forţele proprii, nu îţi poţi asuma responsabilitatea pentru tine, ceri ajutor mai mereu şi nu ai încredere în capacităţile şi abilităţile tale;

nevoia de recompense imediate este vizibilă atunci când vrei să profiţi de o oportunitate cu orice preţ, fără să te gândeşti la consecinţe sau la ziua de mâine, atunci când nu poţi rezista la dorinţe sau pofte spontane.Întrucât amprentele acestor comportamente sunt atât de adânci, te justifici spunând doar “N-am

încotro, nu am ce să fac, aşa sunt eu” – auzim de cele mai multe ori acasă, la colegii de birou, la prieteni, la … noi.

Fără să ştim, fără să vrem, ne-am abandonat sinele natural în favoarea ego-ului, iar acum concurăm pentru accesoriile vieţii: un job bun, bani mai mulţi, funcţie mai importantă; mai mult, am uitat că dacă suntem într-o competiţie, concurenţa înseamnă responsabilitate şi corectitudine faţă de noi în primul rând.

NOI ŞI SUBPERSONALITĂŢILE NOASTRE

Cei mai mulţi oameni au două sau trei subpersonalităţi dominante, prin intermediul cărora relaţionează cu cei din jur, dar şi câteva minore. Împreună, subpersonalităţile dominante şi cele minore, se constituie în Ego. Egoul este cine crezi tu că eşti, dar nu reprezintă adevărul despre tine, nu este “cine eşti tu” în mod adevărat.

7


Subpersonalităţile create de aceste programe adânc înrădăcinate au corespondent în fiecare dintre stările de nevoie psihologică şi se manifestă în comportamente, după cum urmează:când te porţi mai frumos sau mai politicos decât eşti tu de obicei zi de zi, arată că eşti în starea de nevoie psihologică; când priveşti constant în jur ca să vezi ce să crezi, ce să faci, ce să gândeşti; când încerci să controlezi alţi oameni – oamenii nesiguri încearcă să controleze alţi oameni pentru că nu se pot controla pe ei şi apoi asta

e o cale de a se valida, trebuie să vadă dacă încă au impact asupra celor din jur, ca să se simtă importanţi din nou; când cauţi atenţia într-o măsură prea mare; când încerci să arăţi permanent că ai dreptate e un semn că ai nevoie să ţi se recunoască punctul de vedere, altfel te simţi lipsit/ă de valoare; când te afectează părerea pe care o au cei din jur despre tine; când pui preţ mare pe aprobarea, acceptarea şi aprecierea celor din jur.Cred că unul dintre cele mai triste aspecte la care se ajunge este că

ne putem lăsa manipulaţi foarte uşor chiar prin obiectul dorinţelor noastre.De exemplu, un copil este îndemnat de către părinţi să mănânce tot din farfurie, “ca să crească

mare”. Copilul poate experimenta o frică de acest “mare” şi poate stagna în creştere, sau poate deveni adultul obez şi sedentar de mai târziu, pentru că vechiul său program funcţionează în continuare: “mănâncă tot ca să creşti mare”.

Tuturor ni s-a spus să luăm note mari la şcoală, ca să devenim ceva/cineva în viaţă. Acesta este un program care a pus un semn de egalitate între notele de la şcoală şi succesul în viaţă, aşa cum l-au văzut părinţii sau profesorii. Dacă notele pe care le-am luat la şcoală erau de nivel mediu, acest program tinde să ne conducă spre un nivel mediu în viaţă. Sau am dezvoltat o ambiţie care nu are legătură cu noi, uitând de responsabilitate şi corectitudine, vrând să fim competitivi cu orice preţ.

Atunci când o subpersonalitate este activă, te identifici cu ea şi joci foarte convingător rolul pe care aceasta îl presupune, chiar crezând în rolul pe care îl joci.

Ambiţia care este cultivată în noi, de mici, este aceea de a deveni CINEVA, de a trebui să dovedim că nu suntem o persoană obişnuită, ci una extraordinară. De ce? Cui foloseşte?

“Eu insist asupra ta. Caracterul e secundar, comportamentul e secundar; sinele tău esenţial este principal. Nu acorda prea multă atenţie lucrurilor pe care le faci, acordă multă atenţie asupra a ceea ce eşti. Fiinţa ta trebuie să devină centrul preocupărilor, acţiunea va veni de la sine. Când fiinţa se schimbă, acţiunea o va urma.” - Osho

Subpersonalităţile şi programele generate de ele se pot schimba. Depinde ce vrei să schimbi, ce crezi că ai nevoie să schimbi. Depinde cât de mult evadăm în trecut, în prezent sau în viitor. Depinde dacă îţi dai seama că ai ajuns să confuzi harta cu teritoriul şi iei aşa-zisa interpretare proprie drept adevăr.

8


"PSIHOLOGIA SUBIECTULUI"

Operarea cu subpersonalităţile Conţinut

Psihosinteză. Roberto Assagioli. Etapele de psihosinteză: 1 - cunoaşterea profundă a propriei personalităţi; 2 - instituirea controlului asupra diverselor ei elemente; 3 - conceperea “Eului” său adevărat; 4 - psihosinteza propriu-zisă – formarea sau modificarea personalităţii în jurul unui centru nou. Subpersonalităţile. Operarea cu subpersonalităţile. Etapele lucrului cu subpersonalităţile: conştientizarea; acceptarea; transformarea; integrarea; sinteza. Exerciţiul nr.1: “Cercul de subpersonalităţi” Tehnica dialogului interior

Operarea cu subpersonalităţile reprezintă una dintre direcţiile de corecţie în psihosinteză. Autorul psihosintezei este Roberto Assagioli (1888-1978). Cuvântul psihosinteză nu sună întâmplător ca o antiteză a cuvântului psihoanaliză. Iniţial, însuşi Assagioli se ocupa de psihoanaliză la începutul secolului XX. Autorul psihoanalizei, Sigmund Freud, îl considera pe Roberto Assagioli unul din principalii săi succesori în Italia. Mai târziu însă, cercetarea adâncimilor psihicii individului, propusă de psihoanaliză, este considerată de către Assagioli insuficientă pentru armonizarea personalităţii, cu toate că permite cunoaşterea “forţelor tenebroase” ale subconştiinţei, care condiţionează (determină) problemele noastre, temerile, conflictele interioare. Astfel, Assagioli a elaborat o direcţie proprie în psihologia practică, numind-o psihosinteză.

Cunoaşterea profundă a propriei personalităţi se consideră în psihosinteză doar prima etapă de investigaţii, orientate spre reconstituirea personalităţii întregi a omului, după care urmează: - instituirea controlului asupră diverselor ei elemente - conceperea “Eului” său adevărat – dezvăluirea sau crearea unui centru unificator- psihosinteză propriu-zisă – formarea sau modificarea personalităţii în jurul unui centru nou. Assagioli definea psihosinteza drept “o concepţie dinamică, ba chiar dramatică a vieţii noastre psihice, care se prezintă drept o continuă interacţiune şi luptă a multor şi diferitelor forţe, inclusiv şi a celor reactive, cu centrul unificator, care în permanenţă încearcă să le manipuleze, să le coordoneze între ele şi să profite de ele”. Psihosinteza este orientată, în primul rând, spre dezvoltarea şi perfecţionarea personalităţii, şi apoi – spre armonizarea raportului ei cu “Eul” şi fuziunea tot mai deplină cu acesta. Spre deosebire de şcolile psihologice premergătoare (de exemplu, a psihoanalizei), psihosinteza se concentrează, înainte de toate, asupra calităţilor pozitive ale omului (aşa cum sunt bucuria, curiozitatea, iubirea etc.), caută să obţină acces la aceste însuşiri, necesare pentru a avea de-a face atât cu suferinţa personală a omului, cât şi cu suferinţa societăţii, a planetei, a universului. Psihosinteza nu-şi concentrează atenţia asupra problemei omului, ci asupra ţelului, motivării lui pozitive şi unde ar dori el să ajungă.

9


Subpersonalităţi se numesc părţile semiautonome ale personalităţii care, organizându-se în jurul unei anumite necesităţi, tind spre o existenţă independentă. Pentru autoexprimarea lor, subpersonalităţile utilizează instrumentele noastre – corpul, emoţiile, gândirea. Activizarea vreunei subpersonalităţi e însoţită de anumite senzaţii fizice (corporale): ţinuta corpului, stări emotive corespunzătoare, gânduri. Subpersonalităţile se pot forma la diferite vârste şi se consolidează prin repetare şi reconfortare regulată. Fiecare subpersonalitate are stilul şi motivarea sa, caracteristicile sale, diferite de celelalte (altele). Uneori se creează impresia că însuşirile separate ale individului se intensifică, atracţia dintre ele sporeşte şi încep să ducă o viaţa independentă, cu propriile ei scopuri şi dorinţe. Orice fiinţă umană poate fi prezentată ca un amestec de subpersonalităţi separate. Modificarea sau transformarea cel puţin a uneia dintre acestea influenţează psihicul individului în întregime. Adesea, subpersonalităţile reprezintă o moştenire psihologică, a cărei rădăcini se trag din trecutul cultural şi religios şi se transmit inconştient de la părinţi la copii prin copiere inconştientă, imitare a comportamentului părinţilor, educatorilor şi a oamenilor din anturajul (mediul) lor. Orice repetare a schemei de comportament formate serveşte la cristalizarea structurii psihodinamice (subpersonalităţii) în curs de formare. Funcţia de bază a subpersonalităţilor, de obicei, constă în ocrotirea personalităţii copilului sau a maturului. Formarea subpersonalităţilor uneori poate fi condiţionată de anumite traume psihologice. Invitându-vă să luaţi cunoştinţă de propriile subpersonalităţi, să menţionăm afirmarea lui R.Assagioli: “Orice bărbat şi orice femeie, care doresc să ducă o viaţa conştientă, trebuie să conştientizeze părţile componente ale propriei personalităţi, ceea ce presupune aprecierea şi cunoaşterea componentelor personalităţii proprii şi priceperea de a conduce cu ele” (Assagioli, 1965).

Operarea cu subpersonalităţile

Prima etapă de operare cu subpersonalităţile o constituie conştientizarea şi determinarea lor. Acest proces include în sine dezvoltarea la subiect a capacităţilor de identificare şi dezidentificare. Assagioli considera drept principii psihologice fundamentale următoarele:

- suntem dominaţi de tot ceea ce se identifică cu sinele nostru - putem domina şi controla toate lucrurile cu care nu ne identificăm.

Când omul se identifică cu mânia, frica , cu simţul vinovăţiei, cu neputinţa lui, aceasta îl încătuşează şi îl mărgineşte. Când omul rosteşte “Eu sunt îngrozit”, “Eu sunt furios”, într-un fel se autoinserează în interiorul mâniei, groazei sale, limitându-se. Atunci, mânia sau groaza devin stăpânii omului. Cu astfel de expresii, se accentuează subordonarea, dependenţa sa în asemenea situaţie. Însă, dacă în aceeaşi situaţie omul spune “un val de frică încearcă să mă înghită” sau “o izbucnire de furie încearcă să pună stăpânire pe mine”, atunci el, într-un fel, se separă de ele, dobândind calitatea de a urmări imparţial şi nepărtinitor cele întâmplate; de a conştientiza şi analiza natura lor, originea şi urmările posibile. O astfel de poziţie e cu totul diferită de înăbuşirea impulsurilor nedorite şi permite transformarea energiilor acestor porniri (impulsuri), orientându-le într-o albie dorită şi constructivă. Principiul fundamental, în baza căruia se structurează practica psihosintezei, constă în faptul că omul poate conştientiza diverse părţi ale sale, independent de sine.

10


Etapele lucrului cu subpersonalităţile Dacă omul doreşte să facă anumite schimbări în viaţa sa, atunci primul pas trebuie să fie conştientizarea acelor structuri psihologice, pe care ar dori să le schimbe, îndreptarea atenţiei asupra lor şi clasificarea acestora. Procesul mental de conştientizare e însoţit de trăiri repetate sau de reprimarea acelui conţinut care a fost identificat.

Următoarea etapă de lucru cu subpersonalităţile – acceptarea lor. Descoperirile făcute pe parcursul analizei subpersonalităţii nu sunt întotdeauna plăcute. Uneori, omul are nevoie de multă îndrăzneală, putere, dragoste pentru a-şi recunoaşte slăbiciunile, părţile negative, aşa cum recunoaşte şi părţile puternice ale personalităţii sale. Orice subpersonalitate, chiar şi cea mai neatrăgătoare, îndeplineşte o anumită funcţie, de asigurare a necesităţilor Dvs., de protejare a personalităţii Dvs., ceea ce reprezintă calitatea ei latentă, esenţială. Uneori, împrejurările care au generat subpersonalitatea, traumele psihologice, duc la denaturarea calităţii esenţiale şi atunci energeticul se transformă în agitaţie, puterea de voinţă în încăpăţânare, aspiraţie spre iubire în donjuanism superficial. Neacceptarea subpersonalităţii duce la depărtarea ei de la centrul “Eului” veridic. Acceptarea dezvoltă capacităţile umane de compătimire şi înţelegere, şi, prin urmare, o mai bună înţelegere de sine şi de alţii.

A treia etapă – transformarea. Acceptarea şi conştientizarea vechii structuri de credinţe permite înlăturarea restricţiilor existente, lărgirea percepţiei de sine şi de lume, coordonarea modurilor sale de comportament corespunzător cu scopurile vitale ale subiectului. Energia vitală şi voinţa, care anterior slujeau motivarea de apărare şi erau orientate spre luptă, evitare şi împotrivire, se eliberează, îndreptându-se spre o exprimare creativă a personalităţii, spre crearea unor relaţii constructive cu sine, cu ceilalţi, cu lumea. Totodată, calitatea esenţială a subpersonalităţii rămâne neschimbată, dar ea nu împiedică integrarea subpersonalităţii într-o subpersonalitate complexă. E de remarcat că viteza procesului de transformare depinde de vârsta, rigiditatea, profunzimea structurii psihologice cu care se efectuează lucrul. Calitatea lucrului, la rândul său, depinde de atitudinea neformală faţă de ea.

Integrarea reprezintă a patra etapă de lucru. Înainte de a începe lucrul, subpersonalităţile existau ca lumi separate, care nu se luau în consideraţie una pe alta, adesea existând conflict între ele; în rezultatul integrării lor, hotarul dintre ele dispare, şi deşi acestea îşi păstrează calităţile individuale esenţiale, încep să acţioneze în comun acord cu dorinţele personalităţii.

Despre sinteză, a cincea şi ultima etapă de lucru cu subpersonalităţile, se poate vorbi atunci când două sau mai multe subpersonalităţi formează o unitate nouă, indivizibilă. Aceasta nouă unitate capătă o calitate nouă şi complexă, care este mai mult decât suma tuturor calităţilor subpersonalităţilor iniţiale.

Cum s-a mai menţionat deja, fiecare om are o mulţime de subpersonalităţi. Acestea pot fi de tipul: Fiinţa raţională, Luptătorul pentru Libertate, Căutătorul de Plăceri, Frica de Autoritate, Spiritualul, Norocosul, Văicărosul, Bufonul, Fiinţa Înţelegătoare, Scepticul, Nimeni nu mă Iubeşte, Veşnicul Căutător şi multe altele. Multe subpersonalităţi sunt legate de acele roluri pe care omul le joacă în viaţă: Copilul, Maturul, Părintele (Mama sau Tatăl), Şeful, Subalternul, Studentul, Pacientul, Consumatorul etc.

11


Există diverse exerciţii care permit să ne cunoaştem subpersonalităţile. Primul din cele propuse în continuare este orientat, cu precădere, spre partea analitică (logică) a subconştiinţei.

Tehnica de intervenţie nr.1: “Cercul de subpersonalităţi” (G. Reinuoter, 1996)

1. Enumeraţi toate dorinţele Dvs. Înscrieţi tot ce vă trece prin cap. Convingeţi-vă că aţi inclus şi ceea ce aveţi deja, şi ce vă doriţi să aveţi în continuare (desigur, aici nu este vorba despre lucruri sau cadouri).

Deoarece nu aveţi posibilitatea să vedeţi listele altor oameni, mai jos se indică o listă de dorinţe cel mai frecvent întâlnite:

să termin studiile; să nu fiu bolnav/ă şi să nu se îmbolnăvească nimeni din cei dragi; să am bani suficienţi; să iubesc; să fiu iubit/ă; să obţin succes în lucru/business.

2. Acum concentraţi-vă asupra a ceea ce aţi simţit citind lista. Aveţi o subpersonalitate care vă spune că şi-ar dori toate astea? Sau o subpersonalitate ce critică oameni care au dorinţe pe care nu le aveţi voi sau care sunt neesenţiale pentru Dvs.? Acum întocmiţi o listă a dorinţelor Dvs. proprii. 3. Când în lista Dvs. se vor aduna 20 de puncte (sau când veţi simţi că aţi înscris toate dorinţele), examinaţi-vă lista şi alegeţi 5-6 dorinţe esenţiale. Poate veţi dori să schimbaţi ceva în ea. Spre exemplu, puteţi uni dorinţele “să patinez”, “să înot”, “să joc tenis”, “să merg în drumeţii” într-o unitate comună “să fac sport în aer liber”. Acum evidenţiaţi dorinţele voastre cele mai importante şi nu le includeţi pe acelea cărora le-ar da prioritate subpersonalitatea Dvs. “Ce vor crede oamenii?”. 4. Pe o coală mare de hârtie desenaţi un cerc cu diametrul de aproximativ 20 cm. În interiorul lui – un cerc mai mic. Aţi obţinut un inel a cărui parte centrală este “Eul” Dvs. În inel înscrieţi 5-6 subpersonalităţi care constituie exponentele dorinţelor voastre. 5. Desenaţi (de dorit în creioane colorate sau acuarelă) simbolurile care ar reflecta dorinţele Dvs. În acest caz lipsa talentului artistic nu contează. Pur şi simplu desenaţi şi coloraţi orice simboluri vă trec prin cap. 6. Când veţi termina de desenat, puteţi-i un nume individual fiecărei subpersonalităţi. Unele dintre ele pot semăna cu porecle de felul: Aventurierul, Prevăzătorul, Micuţul Lipsit de Apărare, Amorezul-erou, Doctorul, Expertul. Altele vor fi mai romantice: Zâna Pădurii, Fata din Provincie, Străbunul Iubitor de Cai şi de Copoi, Doamna Perfecţiune ş. a. Este important să alcătuiţi denumirile proprii, care au sens pentru Dvs. 7. Acum coloraţi “Eul propriu”.

Această tehnică permite, în primul rând, dezvăluirea subpersonalităţilor orientate pozitiv, care corespund dorinţelor noastre conştientizate. Subpersonalităţile negative (Scepticul, Criticul), care corespund dorinţelor reprimate, rămân în umbră la îndeplinirea acestui exerciţiu.

12


Exerciţiul poate fi repetat de mai multe ori. Şi denumirile unor subpersonalităţi, inclusiv ale celor mai importante, se pot modifica pe măsură ce veţi desluşi cu mai multă precizie pentru Dvs., cum acţionează ele şi de ce se modifică. Pentru a găsi răspunsurile la aceste întrebări şi a cunoaşte mai îndeaproape subpersonalităţile proprii, în psihosinteză se utilizează tehnica dialogului interior, al cărei autor este considerat Roberto Assagioli. Ea constă în faptul că omul îşi imaginează o subpersonalitate şi porneşte o discuţie cu ea. Întrebările de bază sunt următoarele (M. Ruffler, 1998):

Care este scopul tău? De ce te afli aici? Ce doreşti de la mine? Ce-ţi trebuie de la mine? Ce vrei să-mi propui? Împotriva cui mă aperi tu?

Prima întrebare – “Care este scopul tău?” permite desluşirea scopului existenţial al subpersonalităţii şi ne permite să verificăm dacă el corespunde sau nu tendinţei vitale alese de către Dvs. conştient.

Întrebarea “De ce te afli aici?” permite înţelegerea activităţii reale a subpersonalităţii, tendinţa ei, dacă ea contribuie sau nu la manifestarea Dvs. Următoarea întrebare – “Ce doreşti de la mine?” descoperă speranţele şi dorinţele subpersonalităţii.

Întrebarea “Ce-ţi trebuie de la mine?” dezvăluie necesităţile reale ale subpersonalităţii.Întrebarea “Ce vrei să-mi propui?” exteriorizează calităţile latente ale subpersonalităţii, care

indică posibilităţile de transformare a subpersonalităţii şi potenţiala influenţă a unei astfel de transformări asupra subpersonalităţii. Ultima întrebare – “Împotriva cui mă aperi tu?” – ne permite să înţelegem motivarea subpersonalităţii. După cum s-a mai menţionat, motivarea primară a subpersonalităţii constă adesea în protejarea personalităţii însă căile şi mijloacele acestei protecţii se dovedesc, deseori, a fi neadecvate scopurilor şi planurilor actuale ale personalităţii. Aprecierea (recunoaşterea) acestei motivaţii protectoare de bază necesită, de multe ori, multă înţelegere şi compasiune.

UMBRAÎncă de la începutul vieţii, noi, ca fiinţe umane, încercăm să ne formăm o identitate, o

personalitate proprie şi unică, care să fie în concordanţă cu societatea în care trăim. Creştem adoptând modele familiale, indiferent dacă acestea sunt funcţionale sau nu. Creştem încercând să îndeplinim expectanţele părinţilor, ale profesorilor, ale învăţătorilor şi ale oamenilor care ne spun că “aceasta este maniera corectă de a exista pe pământ”. Undeva, pe parcursul acestui proces, pierdem, puţin câte puţin, părţi din noi înşine. Exilăm în inconştient, adânc, în beciul conştiinţei noastre, ceea ce ni se pare neadecvat, şi arătăm lumii doar partea roz pe care aceasta o acceptă. Mulţi dintre noi ne punem aceeaşi întrebare „Cine sunt eu?” de ani întregi, şi încercăm să înţelegem cum anume ne putem mula fiinţa, personalitatea, gândirea şi credinţele pe pretenţiile realităţii din jur, fără a ne pierde pe noi înşine în acest

13


proces. Şi, astfel, apare acel conflict care există în conştiinţa noastră: dintre ceea ce suntem şi ceea ce ne dorim să fim.

De fapt, esenţa experienţei umane este dualitatea. Binele şi răul, speranţa şi resemnarea, fericirea şi supărarea coexistă toate la un loc în noi înşine. Dacă nu am experimenta teama, nu am putea cunoaşte curajul şi tot aşa. În noi înşine există, în acelaşi timp, toate calităţile şi toate defectele umane, chiar dacă unele se află într-o stare de latenţă. Ca oameni, avem darul, şi ni s-a dat posibilitatea, să putem experimenta atât culmile fericirii, cât şi abisul tristeţii. Şi cu toate acestea, de ce ne refuzăm unele părţi din noi? Drumul către autenticitate trece atât prin valea plângerii cât şi prin valea fericirii. Până când nu ne vom întregi, şi până când nu vom accepta atât măreţia cât şi întunecimea, nu vom putea răspunde pe deplin la întrebarea „Cine sunt eu cu adevărat?”. Nu vom putea trăi autentic, fără frică, fără nimic de ascuns, în armonie cu viaţa însăşi.

Jung a spus: Prefer să fiu întreg decât bun. Drumul către întregire începe o dată cu drumul în umbrele noastre. Dacă Umbra noastră nu este confruntată, ea rămâne o cutie a Pandorei plină cu secrete care – ne temem şi ne imaginăm noi – ar putea distruge tot ceea ce iubim şi preţuim în viaţă. Gândul la ce am putea descoperi dacă ne aventurăm în această parte a fiinţei noastre deseori ne sperie. Însă tocmai în umbră se află întreaga noastră putere nerevendicată şi de care nu suntem conştienţi. Tocmai Umbra deţine secretul care ne eliberează şi care ne susţine în a alege cine anume vrem să fim, în a face pace cu viaţa şi cu realitatea şi în a deveni creatorii propriului nostru cer. În momentul în care vom deschide cutia Pandorei vom găsi acolo puterea de a ne modifica pentru totdeauna viaţa în bine. Şi încurajându-ne clienţii să facă la fel şi cu a lor.

Bine aţi păşit pe drumul către voi înşivă! Sunteţi gata să iubiţi tot ceea ce aţi urât întreaga viaţă?Umbra este o parte inacceptabilă din noi înşine. Un fel de fiinţă inferioară care doreşte să facă tot

ceea ce este interzis. Ea conţine impulsuri, dorinţe şi emoţii care nu sunt în acord cu standardele sociale. Este ansamblul conţinuturilor psihice condamnate, negate, evaluate ca inferioare şi trimise în inconştient. Prin conţinuturi psihice ne referim la pulsiuni, dorinţe, trăiri emoţionale. Ea conţine acele aspecte din noi pe care le negăm, pe care nu le iubim, de care ne este ruşine sau teamă, tendinţe sau gânduri care ni se par de neacceptat sau pentru care ne simţim vinovaţi. În ea se găsesc toate acele psihologice ale fiinţei noastre pe care le ascundem nu numai de toţi ceilalţi dar şi de noi înşine.

De îndată ce oamenii află că au o astfel de latură întunecată, toata lumea vrea să scape de ea. Negăsind o modalitate prin care să trăim cu latura noastră întunecată, noi o negăm şi o reprimăm. Este ca şi când nu vrem să ne folosim braţul drept fiindcă el ni se pare neadecvat.

Inconştientul pare deseori la fel de periculos ca şi adâncurile mării, fiind la fel de întunecat şi plin cu monştri invizibili. Primul pas către vindecarea umbrei constă în recunoaşterea puterii acesteia. C. Jung spunea despre arhetipul umbrei că aceasta creează o ceaţă a iluziei care înconjoară sinele. Prinşi în capcana acestei ceţi noi evadăm din propriul nostru întuneric, îl închidem în subsol, oferindu-i astfel umbrei o putere din ce în ce mai mare asupra noastră. Şi astfel, cu cât noi o încuiem mai tare, cu cât o negăm mai mult, cu cât o ascundem mai mult, cu atât ea devine mai mare, mai densă şi mai puternică. Ori de câte ori un aspect al sinelui este divizat şi etichetat drept rău, ruşinos, vinovat sau greşit, umbra câştigă putere. Iar primul pas către vindecarea ei constă în orice idee referitoare la înfrângerea ei. Latura întunecată a naturii umane se naşte tocmai din conflict, din luptă şi din război. De îndată ce începem să vorbim despre victorie şi înfrângere cădem în capcana dualităţii, şi pierdem bătălia. Noi căutam o

14


integrare a aspectelor noastre, o transcendere a tot ceea ce existăm astfel încât să putem fi noi cei care decidem încotro vrem să ne alegem destinul şi pe ce cale să o luăm în viaţă.

Aşa cum vindecarea şi integrarea umbrei reprezintă un proces, la fel a reprezentat şi crearea ei. Aceasta creşte ori de câte ori noi:

- păstrăm un secret faţă de noi înşine sau faţă de o altă persoană. Aici intra inclusiv: negarea, amăgirea deliberată, teama de expunere a adevărului legat de propria fiinţă;

- cultivăm un sentiment de ruşine sau de vinovăţie;- ne acuzăm pe noi înşine sau acuzăm pe altcineva spunându-i că greşeşte;- simţim să dăm vina pe altcineva;- îi criticăm pe cei din jur;- ne separăm de ceilalţi;- ne luptăm ca să ţinem răul sub control. Oricât ne-am strădui, umbra nu poate fi ferecată în inconştient. Din când în când ea se manifestă,

iese la iveală. Sunt acele momente când parcă nu ne recunoaştem pe noi înşine.Trebuie să intrăm în întuneric pentru a aduce afară lumina din noi.Robert Bly descrie umbra ca pe un sac invizibil pe care fiecare dintre noi îl purtăm în spate. Pe

măsură ce creştem, noi introducem în el toate aspectele fiinţei noastre care nu par acceptabile pentru familia şi pentru prietenii noştri.

Însă măreţia, compasiunea şi autenticitatea noastră sunt îngropate în adâncuri sub acele părţi ale fiinţei noastre de care ne-am deconectat.

De aceea noi avem datoria de a ne explora umbra, reclamându-ne astfel sinele nostru complet care reprezintă adevărata noastră natură.

Inconştientul colectiv şi modelul holografic al universuluiPe lângă conceptul de umbră, una dintre cele mai mari descoperiri ale lui Jung a fost cea a

inconştientului colectiv. Ideea că fiinţele umane împărtăşesc acelaşi sine. „Eu” şi „Noi” a izvorât din dorinţa de a ne conferi un statut personal în această lume. Fără a avea un sine am fi bombardaţi de imagini senzoriale care nu ar avea nici un sens pentru noi. Nu am putea avea o perspectivă unică asupra lumii, sau un punct de vedere personal.

Datorită inconştientului colectiv un individ simte impulsuri şi dorinţe pe care nu le înţelege. Tocmai acest conştient comun este sălaşul umbrei.

La fel ca şi conştientul, inconştientul are scopul de a-şi perpetua existenţa.

Experimentul social de la Universitatea Stanford: Experimentul realizat în 1971 şi coordonat de Philip G. Zimbardo.

Pentru realizarea experimentului, subsolul Universităţii Stanford a fost transformat într-o închisoare. Participanţii la studiu, 24 de studenţi din clasa de mijloc au fost împărţiţi în 2 categorii: gardieni şi deţinuţi. Înainte de a începe experimentul, "gardienii" au fost înştiinţaţi că pot acţiona cum cred de cuviinţă pentru a menţine ordinea şi disciplina în "închisoare". Experimentul a trebuit întrerupt dupa o săptămână deoarece cei care jucau rolul paznicilor au început să îi abuzeze grav pe prizonieri, umilindu-i şi agresându-i fizic.

15


Comportamentul studenţilor s-a datorat faptului că au fost puşi într-un mediu care a facilitat ieşirea la suprafaţă a forţelor întunecate din conştiinţa lor. Practic, psihologii au creeat un incubator pentru umbra care a dus la naşterea violenţei în grup.

Rasa umană nu ar fi putut evolua fără subconştientul colectiv. Oamenii şi-au transmis unii altora descoperirile prin aceste fire invizibile care îi unesc. Subconştientul colectiv este locul secret în care se petrece întreaga acţiune. El este biblioteca minţii, depozitul tuturor experienţelor din trecut ale umanităţii la care noi avem acces. Sinele uman este fluid şi se află într-o schimbare continuă. El include propriul sine, dar şi sinele pe care îl împărtăşim cu ceilalţi oameni.

Fiinţele umane au creat în mod conştient civilizaţii vaste care şi-au continuat evoluţia dar la nivel inconştient au acumulat o istorie care transcede cu mult experienţele singulare acumulate de un om sau altul. Ceea ce noi numim „eu” este într-o măsură mult mai mare decât credem „noi”. Era umbrei nu se poate sfârşi decât dacă alegem unitatea în locul separării. Impulsul către separaţie ne-a oferit realitatea pe care o cunoaştem. Separarea a fost o călătorie fascinantă, iar egoul ne-a condus în multe locuri interesante, însă acum este timpul pentru o schimbare. Iar o schimbare făcută la nivelul sufletului nostru generează o schimbare în lumea exterioară.

Modelul holografic al universului ne oferă o vedere revoluţionară între lumea interioară şi lumea exterioară. Potrivit acestei teorii, fiecare bucăţică din univers conţine inteligenţa întregului. Fiecare dintre noi este un microcosmos care reflectă şi conţine macrocosmosul. Stanislav Grof spune: „Dacă acest lucru este adevărat, atunci fiecare dintre noi deţine potenţialul de a avea acces direct şi imediat, prin experienţă, practic la fiecare aspect al universului – extinzându-ne capacităţile mult dincolo de ceea ce putem atinge cu simţurile”. Cu toţii conţinem înăuntrul nostru amprenta întregului univers. După cum spunea Deepak Chopra „Nu noi suntem în lume, ci lumea se află înăuntrul nostru”.

Fiecare dintre noi posedă toate calităţile umane existente. Nu există nimic, din ceea ce putem vedea sau concepe şi care noi să nu fim. Iar scopul călătoriei este de a ne restaura pe noi înşine întru această întregire.

În cazul de faţă, în care noi avem amprenta întregii umanităţi înăuntrul nostru, înseamnă că putem fi capabili să fim cea mai măreaţă persoană pe care am admirat-o vreodată şi, în acelaşi timp, cea mai rea persoană pe care ne-am imaginat-o vreodată.

Lucrul cu care nu putem exista împreună nu ne lasă să existăm. Trebuie să învăţăm să îi oferim întregului cine suntem, permisiunea de a exista. Atunci când ne iertăm şi ne acceptăm pe noi înşine, în mod automat îi iertăm şi îi acceptăm şi pe alţii.

Tot Jung a spus „Nu devii iluminat închipuindu-ţi imagini de lumină, ci conştientizând întunericul”.

Naşterea umbrei şi RolurileUmbra noastră a apărut atunci când eram mici. Oricât de corectă a fost educaţia pe care am primit-

o, noi ne-am simţit inevitabil ruşinaţi pentru anumite atribute ale noastre. Ni s-a părut că am primit mesajul că ceva nu este în regulă cu noi şi că, din anumite puncte de vedere, suntem răi. Poate că părinţii ne-au atras atenţia că râdem prea tare sau că suntem prea gălăgioşi, iar noi am interpretat acest lucru în sensul că expresia liberă a personalităţii este interzisă. Poate că ni s-a spus că suntem egoişti dacă luăm prea multe bomboane din bolul comun. Noi am înţeles atunci că egoismul este ceva rău şi trebuie distrus cu orice preţ. Astfel de mesaje negative s-au imprimat în subconştientul nostru şi ne-au determinat să blocăm acele aspecte ale personalităţii noastre care ni s-au părut inacceptabile.

16


De fiecare dată când un comportament al nostru a fost criticat sau pedepsit, noi ne-am separat inconştient de sinele nostru real. Când aceste filtre s-au instalat ferm în inconştientul nostru, noi ne-am separat de bucurie, de pasiunea de a trăi, de iubire, şi, pentru a ne asigura supravieţuirea emoţională, am început să ne ascundem sinele real şi să ne construim o versiune a acestuia pe care am considerat-o acceptabilă.

Înainte ca sinele nostru maleabil să fie înconjurat de mecanisme de apărare şi de ziduri, transformându-se astfel într-un ego dur, noi am avut libertatea de a exprima orice aspect al umanităţii noastre. Această libertate ne-a permis să fim orice ne doream să fim, în orice moment.

După naşterea umbrei, însă, libertatea de expresie a devenit mărginită, şi am învăţat de la părinţi, profesori şi prieteni că pentru a câştiga iubirea şi acceptarea celorlalţi trebuia să aderăm la anumite scenarii prestabilite. Viaţa nu mai era o piesă de teatru în care puteam schimba personajele aşa cum doream şi schimba scenariile după placul inimi noastre.

Începând din acest moment, noi ne-am distanţat tot mai mult de rolurile care nu corespundeau standardelor acceptate ale societăţii sau idealurilor egoului nostru. Am început, astfel, să respingem din ce în ce mai multe aspecte ale fiinţei noastre, pentru tot felul de motive. Am încercat să ne imaginam noi modalităţi de a scăpa de aceste trăsături nedorite ale personalităţii noastre, iar la un moment dat, am uitat cu desăvârşire de ele.

Toţi oamenii şi-au construit o identitate bazată pe ego, în cadrul căreia şi-au atribuit anumite roluri pe care le considerau acceptabile dar care le sufoca libertatea de expresie. În loc să fim cei care suntem noi, încercăm să devenim cei care „ar trebui” să fim. De-a lungul timpului, percepţia noastră reprimată de sine devine solul perfect pentru înflorirea umbrei. Indiferent dacă ne-am creat rolurile actuale pentru a compensa o anumită inadecvare sau ca o strategie pentru a împlini aşteptările părinţilor şi ale prietenilor noştri, atât timp cât încercăm să jucăm rolul pe care i l-am atribuit egoului în detrimentul tuturor celorlalte roluri pe care le-am putea juca, noi sfârşim prin a crea o viaţă golită de bucurie, de semnificaţie, de profunzime şi de savoare. Cu cât ne identificăm cu această identitate, cu atât începem să credem că de fapt aceasta este cu adevărat identitatea noastră. Făcând o retrospectivă a vieţii, putem vedea cu uşurinţă rolurile repetitive pe care le jucăm.

Noi suntem singurii care, inconştient, ne-am repartizat rolurile pe care le jucăm de ani de zile, de parcă viaţa noastră ar depinde de asta. Roluri precum cel de erou nefericit, de victimă, de salvator etc. Căutarea vieţii perfecte, a rolului perfect şi a măştii perfecte nu se va împlini niciodată deoarece sinele nostru real reprezintă mult mai mult decât acea sumă limitată de calităţi care corespund idealului pe care ni l-am ales.

Dacă dorim să ne regăsim inspiraţia într-un domeniu sau altul al vieţii noastre, tot ceea ce trebuie să facem este să sezizăm ce aspecte ale noastre sau ce roluri am jucat şi am respins până acum. Noi nu ne putem înţelege şi aprecia plenar totalitatea şi unicitatea decât în prezenţa sinelui nostru complet şi necenzurat. În acest scop, trebuie să acceptăm toate rolurile pe care doreşte să le joace acesta. În caz contrar, vom rămâne în război cu noi înşine.

În momentul în care ne eliberăm de toate rolurile care ne-au încorsetat atâta vreme, care ne-au strâns şi care ne-au limitat, îi lăsam sinelui nostru întreg să îşi aleagă rolurile conştient. Putem alege să ne comportăm ca o mamă fără povara pe care acest cuvânt o poate purta pentru noi. Putem alege dacă să păşim în rolul de victimă sau nu. Este ca şi când dăm drumul la „robinetul” conştiinţei şi alegem ce rol şi în ce scenă vrem să jucăm teatrul vieţii noastre.

17


Cadru de lucru: Identificarea măştilor şi scoaterea lor în afarăIdentificarea rolurilor care le-am avut de-a lungul timpului. Scris aceste roluri pe post-it-uri mici şi lipit pe noi înşine.Exemple de roluri : rolurile în care ne simţim confortabil, cele pe care le respingem, cele care ne-au fost atribuite, etichetele care ne-au fost puse.Ex.: rolul de mamă, fiică, fiu, părinte, fată bună, fată rea, casnică, bunică, fumător, încăpăţânat, orgolios.

Pentru a ne asigura că imperfecţiunile sau defectele noastre nu vor fi descoperite sau expuse, noi am început să cultivăm în mod inteligent calităţile opuse celor pe care încercăm să le ascundem. Spre exemplu, dacă ne-am confruntat cu insecuritatea, este posibil să ne fi construit o imagine de sine arogantă, un om care le ştie pe toate, în încercarea de a-i convinge pe ceilalţi că avem o încredere în sine enormă.

Noi nu putem avea experienţa deplină a luminii fără să cunoaştem întunericul. Partea întunecată este cea care păzeşte trecerea spre adevărata libertate. Fiecare dintre noi trebuie să vrea în permanenţă să exploreze şi sş scoată la lumină acel aspect al sinelui.

Orice aspect din noi înşine are un dar. Atunci când umbra este acceptată, ea ne poate vindeca. Nu doar „întunericul” nostru negat este cel care îşi găseşte locul în străfundurile umbrei noastre. Acolo este şi umbra de „lumină”- locul în care ne-am înmormântat puterea, competenţa şi autenticitatea. „În interiorul fiecărei fiinţe există zei şi zeiţe în stare de embrioni care au o singură dorinţă. Ei vor să se nască” - Deepak Chopra

SubpersonalităţileÎn spatele măştilor noastre sociale stau la pândă mii de feţe ascunse. Fiecare dintre aceste feţe are

o personalitate proprie şi propria ei caracteristică unică. Purtând dialoguri interioare şi cunoscând aceste subpersonalităţi putem transforma prejudecăţile în comori. Când acceptăm mesajul fiecărui aspect al umbrei noastre, începem să ne aducem înapoi puterea pe care am dat-o altora şi să formăm o legătură de încredere cu sinele nostru.

Analizarea subpersonalităţilor noastre poate fi un instrument care să ne ajute să recuperăm părţi pierdute din noi înşine. Mai întâi trebuie să identificăm aceste părţi şi să le numim, şi apoi doar vom fi în stare să ne rupem de ele.

Robert Assagioli, fondatorul psihosintezei, spune: „Noi suntem dominaţi de tot ceea ce se identifică cu sinele nostru. Putem domina şi controla toate lucrurile cu care nu ne identificăm”. În momentul în care luăm una din trăsăturile care nu ne plac şi apoi o numim, ea devine mai puţin ameninţătoare.

Subpersonalităţile scot la iveală în noi înşine comportamente pe care le considerăm inaceptabile. Le-am înăbuşit deoarece nu am putut sau nu am vrut să le acceptăm. Din cauză că le încuiem undeva, nu mai avem contact la întregul fiinţei noastre. Când intrăm înăuntrul nostru şi construim o relaţie cu întreaga noastră fiinţă, începem să recunoaştem capacitatea de a ne conduce viaţa în direcţia pe care o alegem.

Vindecarea umbrei constă şi în ascultarea şi recunoaşterea vocilor noastre interioare. Este important să ne primim subpersonalităţile cu braţele deschise. Orice experienţă avem cu

aceste subpersonalităţi sau orice formă ar lua ele, este important să le primim cu braţele deschise, deoarece fiecare dintre acestea are un dar să ne ofere.

18


Dacă ne împrietenim cu subpersonalităţile noastre, vom rupe ciclul continuu al pierderii de sine şi al pierderii altora. Fiecare dintre noi avem capacitatea de a ne da nouă înşine tot ceea ce avem nevoie pentru a fi fericiţi şi întregi. Când ne reconectăm la sinele nostru întreg, este practic imposibil să ne mai simţim singuri sau izolaţi. Trebuie să găsim universul din interiorul nostru, şi să învăţăm cum să iubim şi să respectam acel univers.

Fiecare aspect din noi înşine, fie că ne place sau nu, aduce un beneficiu în viaţa noastră şi are un dar. Exista lumină în fiecare parte din noi şi în fiecare parte din univers.

Subpersonalităţile scot la iveală în noi înşine comportamente pe care le considerăm inacceptabile.Subpersonalităţile sunt vocile viitorului şi nu ale trecutului. Atunci când negăm un singur aspect

din noi înşine, negăm o parte din ce avem nevoie să fim întregi.

Legea Oglindirii Exteriorul oglindeşte interiorul. Este ca şi când lumea în care trăim este o oglindă gigantică care

reflectă mereu aspecte sau părţi din noi înşine. De exemplu, dacă noi suntem o persoană care încercăm tot timpul să fim calmi şi ne refuzăm furia, nom atrage în viaţa noastră oameni furioşi. Astfel încât aceştia să oglindească ceea ce tu în inconştient îţi reprimi.

NU NOI SUNTEM IN LUME, CI LUMEA ESTE ÎNĂUNTRUL NOSTRUVorbeam mai devreme de modelul holografic. Întregul este conţinut în fiecare bucăţică, şi tot aşa

fiecare aspect al universului este conţinut înăuntrul fiecăruia dintre noi. Dat fiind că suntem o parte din lumea holografică, noi suntem tot ceea ce vedem, tot ceea ce judecăm şi tot ceea ce admirăm. Dr. Vasant Lad spune „Interiorul fiecărei picături este oceanul şi în interiorul fiecărei celule este inteligenţa întregului trup”.

John Welwood, în cartea „Dragoste şi deşteptare”, foloseşte metafora unui castel pentru a descrie lumea dinăuntrul nostru:

„Imaginaţi-vă că sunteţi un castel minunat, cu coridoare lungi şi mii de camere. Fiecare cameră din castel este perfectă şi are un dar special: fiecare cameră reprezintă un aspect diferit al vostru şi este o parte integrantă a întregului castel perfect. Când aţi fost copii aţi explorat fiecare centimetru din castelul vostru, fără ruşine şi fără a judeca. Aţi acceptat cu dragoste fiecare cameră, fie ca ea era o pivniţă, un dormitor sau o baie. Absolut fiecare încăpere era unicat. Castelul vostru era plin de lumină, dragoste şi minune. Apoi, într-o zi, cineva a venit la castel şi v-a spus că una din camere era imperfectă şi cu siguranţă ea nu aparţinea castelului vostru. V-a sugerat că, dacă doreaţi să aveti un castel perfect, trebuia să încuiaţi uşa de la acea cameră. Întrucât doreaţi dragoste şi acceptare, v-aţi grăbit să o încuiaţi. O dată cu trecerea timpului, au venit din ce în ce mai mulţi oameni la castelul vostru. Cu toţii şi-au spus părerile despre camere, despre cele care le plăceau şi despre cele care nu le plăceau. Încetul cu încetul, aţi închis uşă după uşă. Minunatele voastre încăperi au fost închise, li s-a luat lumina, au fost lăsate în întuneric.

De atunci încoace, din diferite motive, aţi închis din ce în ce mai multe uşi. Aţi închis uşi la camere care vi se păreau prea îndrăzneţe, cele care vi se păreau prea conservatoare, cele care vi se păreau de neacceptat, deoarece alte castele pe care le-aţi văzut nu aveau o cameră ca a dumneavoastră. Aţi închis orice uşa care nu se potrivea standardelor societăţii sau propriului vostru ideal.

S-a dus vremea când castelul vostru părea nesfârşit de interesant. NU vă mai gândeaţi la fiecare încăpere cu aceeaşi dragoste şi admiraţie. Acum doriţi să dispară camerele de care eraţi odată mândri. Încercaţi să găsiţi o modalitate de a scăpa de aceste încăperi dar ele făceau parte din structura castelului. După ce aţi tot închis uşi, aţi uitat ce uşi aţi închis sau ca ele există. La început nu aţi realizat ce faceţi. Pe

19


măsură ce fiecare exprima mesaje diferite despre cum ar trebui să arate un castel magnific, v-a fost mai uşor să îi ascultaţi pe ei decât să aveţi încredere în vocea interioară care iubea întregul castel. În curând însă, v-aţi trezit că locuiţi doar în câteva încăperi mici. Aţi învăţat să vă încuiaţi viaţa şi să vă simţiţi bine făcând acest lucru. Am început să credem că suntem doar o căsuţă mică, care are nevoie de reparaţii”.

Acum imaginaţi-vă castelul ca un loc care găzduieşte tot ceea ce sunteţi – binele şi răul – şi că fiecare aspect care există pe planetă există şi înăuntrul vostru. Una din camere este dragoste, alta curaj, una este siguranţă, alta este graţie. Numărul camerelor este nesfârşit: creativitate, feminitate, cinste, graţie, agresivitate, lene, aroganţă etc.

Fiecare încăpere este o parte esenţială a structurii şi fiecare cameră are un opus undeva în castelul vostru. Putem găsi cheia înspre unicitatea noastră numai atunci când deschidem toate încăperile din castel.

„Castelul” este o metaforă care ne ajută să înţelegem amploarea fiinţei noastre. Adevărul este că noi posedăm toate trăsăturile caracteristice lumii. Avem în noi potenţialul de a acţiona la fel ca oamenii pe care îi judecăm cel mai aspru.

Mecanismul proiectivProiecţia este mecanismul psihologic prin care sunt atribuite mediului caracteristicile

persoanei/eului. Această operaţie expulzează în lumea exterioară gândurile, afectele, impulsurile inacceptabile. Este ca atunci când îndreptăm degetul către cineva, însă observăm că, de fapt, avem trei degete întoarse către noi.

Proiectăm asupra oamenilor tot ceea ce noi nu ne asumăm în ceea ce ne priveşte. Ne putem da seama de umbrele noastre privind la comportamentele din jurul oamenilor care ne deranjează.

Atunci când îi acuzăm pe alţii nu facem decât să negăm un aspect din noi înşine. Ken Wilber spune: Proiecţia la nivelul Egoului este foarte uşor de identificat: dacă o persoană sau

un lucru din mediul înconjurător ne trimite o informaţie atunci probabil că noi nu emitem o proiecţie; însă dacă această informaţie ne afectează, noi suntem victimele propriilor noastre proiecţii.

Ne proiectăm asupra altora propriile defecte. Dacă eu îmi accept aroganţa nu mă va mai deranja aroganţa altcuiva. O voi observa, dar nu mă va

afecta. Comportamentul altcuiva îţi produce un şoc emoţional numai atunci când te minţi pe tine însuţi

sau îţi urăşti un anumit aspect din tine.Proiecţia reprezintă un mecanism involuntar de autoapărare al egolui nostru. În loc să

recunoaştem atributele care ne displac, noi preferăm să le proiectăm asupra altor oameni, cum ar fi părinţii, prietenii, copiii etc. Tot ceea ce criticăm sau condamnăm la alte persoane reprezintă în ultimă instanţă un aspect personal pe care refuzăm să îl admitem. Atunci când ne aflăm în mijlocul unei proiecţii ni se pare că vedem chipul unei alte persoane dar în realitate ne vedem pe noi înşine. Din cauză că ne temem de propriile noastre defecte, dar şi de propria noastră măreţie, noi transferăm automat aceste atribute asupra altor persoane, pentru a nu ne confrunta personal cu ele.

Latura întunecată pe care nu ne-o recunoaştem reflectă perfect pe ecranul lumii înconjurătoare. Noi ne identificăm lenea în comportamentul mamei noastre, aroganţa în comportamentul prietenilor noştri, şi ipocrizia în atitudinea politicienilor.

20


Oamenilor le este teamă să se gândească la faptul că ei pot fi toate lucrurile pe care le proiectează. Puteţi spune: „Este ridicol. Eu nu doresc să descopăr că sunt arogant sau leneş”; însă trebuie să ne reamintim că există un dar în fiecare din aceste aspecte.

Există o veche poveste Sufi despre un filozof care a fixat o întâlnire pentru a sta de vorbă cu Nastratin. Când filosoful a sosit la întâlnire, a descoperit că Nastratin era plecat de acasă. Furios, filosoful a luat o bucată de cretă şi a scris pe poarta lui Nastratin: „tâmpitule!”. Când Nastratin a ajuns acasă şi a văzut ce era scris a fugit la casa filosofului . „Am uitat că trebuia să vii”, a spus el. „ Îmi pare rău că n-am venit la întâlnire, dar mi-am amintit de ea în clipa în care am văzut că ţi-ai scris numele pe poartă”.

Indignarea noastră referitoare la comportamentul celorlalţi este legată de un aspect nerezolvat din noi înşine.

Când îi judecăm pe alţii, ne judecăm pe noi înşine. Lumea este ca o oglindă uriaşă care întotdeauna reflectă părţi din noi înşine. Fiecare trăsătură este acolo dintr-un anumit motiv şi toate trăsăturile sunt perfecte în felul lor.

Libertatea înseamnă a fi în stare să alegi cine şi ce doreşti să fii într-un anumit moment din viaţa ta. Nu poţi fi liber, dacă nu poţi fi şi leneş. Dacă eşti în permanenţă deranjat de un anumit grup de oameni, descoperă unde anume te asemeni lor.

Noi nu proiectăm asupra oamenilor doar trăsăturile negative ci şi trăsăturile pozitive. Majoritatea oamenilor îşi proiectează puterea, geniul, creativitatea. Dacă ne dorim să fim ca alţii sau admirăm în ei anumite lucruri, motivul este că avem aceste lucruri în noi. Merităm să avem orice vedem şi dorim cu adevărat.

Dacă admirăm măreţia într-o altă fiinţă umană, ceea ce vedem acolo este propria noastră măreţie. Dacă nu am poseda această calitate, nu am fi atraşi de ea.

Treaba noastră este să ne descoperim talentele noastre unice şi să le manifestăm în modul nostru unic.

AsumareaAsumarea este un pas esenţial în procesul de vindecare şi de creare a unei vieţi pe care să o iubim.

Noi nu putem accepta ceea ce nu ne asumăm.A asuma înseamna a admite, a recunoaşte sau a accepta că o calitate sau o tendinţă îţi aparţine.

Această acceptare nu este doar una de ordin intelectual. Ea trebuie să aibă şi o componentă emoţională. Acceptarea emoţională constă în a simţi caracteristicile sau pulsiunea respectivă. Prin urmare, nu este suficient să gândeşti că o ai, este necesar să o şi simţi. În momentul în care recunoaşterea intelectuală cât şi acceptarea emoţională sunt prezente simultan, putem vorbi de asumare.

Iar asumarea îţi pune la dispoziţie o libertate cu totul inedită: ceea ce ai asumat poţi începe să integrezi, dacă ţi se pare necesar.

Din clipa în care începi să îţi asumi aspectele neconştientizate, se întâmplă ceva miraculos: acel aspect nu mai apare în câmpul tău. Deoarece el nu se mai află în tine, el nu te mai afectează nici în exteriorul tău. Cum spuneam mai devreme, în legea oglindirii, orice schimbare pe care o facem înăuntrul nostru, schimbă ceva în afara noastră, creând astfel condiţii pentru a debloca sau pentru a îmbogăţi o relaţie. Este imposibil ca noi să ne transformăm iar relaţia cu celălalt să rămână identică.

De câte ori te observi implicat emoţional într-o relaţie cu o persoană, pe o durată de timp deja semnificativă, întreabă-te: Ce încearcă acest om să mă înveţe? Ce aspect din mine însumi întruchipează?

21


Dacă vrem să ne manifestam întregul potenţial, trebuie să ne luăm înapoi acele părţi din noi înşine pe care le-am negat, le-am ascuns sau le-am dat altora.

Oamenii ne trimit înapoi, ca o oglindă, ceea ce află în interiorul nostru, deoarece în plan subconştient noi chemăm către noi aceste aspecte. Acesta este motivul pentru care, în permanenţă, apar în viaţa noastră diferite genuri de persoane şi situaţii. Miracolul se produce atunci când ne acceptăm şi când ne asumăm cu adevărat un aspect din noi înşine. În acel moment persoana care ne serveşte drept oglindă fie va înceta să se comporte în acel mod, fie noi vom alege să nu o mai acceptăm în viaţa noastră. Atunci când suntem mai aproape de întregirea noastră, vom atrage şi ne vom îndrepta în mod natural către cei care ne vor reflecta aceasta întregime.

Transformaţi-vă rănile în înţelepciune!Atunci când suntem întregi, suntem vindecaţi. Transformarea însăşi durează câteva secunde. Este

o modificare de percepţie, o schimbare a lentilelor prin care privim. Dacă privim lumea prin lentile verzi, totul arată îmbracat în verde.

Atunci când ne asumăm toate trăsăturile existente în univers înţelegem că fiecare aspect aflat în interiorul nostru ne învaţă câte ceva. Aceşti învăţători ne dau acces la toată înţelepciunea de care avem nevoie.

Uneori, pentru a ne asuma o trăsătură, trebuie să lăsăm să iasă din noi mânia înmagazinată. Este în regulă să simţim orice simţim. Să ne dăm voie să simţim şi să exprimăm tot ceea ce se află în interiorul nostru. Înainte de a fi în stare să iubim cu adevărat, să simţim compasiune pentru noi şi ceilalţi, trebuie să scoatem şi să exprimăm toate aceste emoţii negative.

Atunci când încercăm să nu fim ceva ne epuizăm resursele interne. Suntem aici pentru a învăţa de la toate aceste părţi din noi înşine şi pentru a cădea la pace cu ele. Ca să fim cu o persoană cu adevărat autentică, trebuie să permitem aspectelor din noi înşine, pe care le iubim şi le judecăm, să coexiste împreună cu toate aspectele din noi înşine pe care le judecăm şi pe care le acuzăm. Atunci când vom putea ţine cu dragoste toate aceste trăsături la un loc, într-o singură mână – fără a le judeca – ele se vor integra natural în sistemul nostru. Atunci ne putem scoate măştile şi arăta cine suntem cu adevărat, unici şi miraculoşi. Atunci ne putem înălţa, îmbrăţişând lumea din noi.

Umbra asumată ne face să fim întregi. Dintotdeauna forţa iubirii a acţionat ca un magnet. Umbra faţă de care avem iubire conştientă, întemeiată pe înţelepciunea unei viziuni polare, se integrează în ansamblul personalităţii. Ea îşi dezvăluie comorile!

Înţelegerea că umbra, de fapt, ne este prietenă, şi că puterea ei este, de fapt, puterea noastră, ne ajută să privim la ceea ce am îngropat înăuntrul nostru fără a ne simţi vinovaţi sau ruşinaţti. Este nevoie de iubire şi de acceptare pentru a ne balansa frica ce ne ţine departe de energiile umbrei. În momentul în care ne asumăm umbra şi o înconjurăm cu iubire, ea dispare. În momentul în care aprindem lumina iubirii în camera întunecată, tot întunericul dispare şi apare toată comoara ce stătea acoperită de acel întuneric.

A ne lăsa propria lumină să străluceascăUmbra noastră nu include doar atribute întunecate sau aspecte pe care societatea le consideră rele,

ci şi toate aspectele pozitive pe care am refuzat să le acceptăm şi pe care le-am ascuns de ochii lumii. Aceste aspecte pozitive sunt cunoscute sub denumirea de „umbra luminoasă”.

În „Reîntoarcerea spre dragoste”, Marianne Williamson spune: „Frica noastră cea mai pofundă nu este că suntem imperfecţi. Frica noastră cea mai profundă este că suntem extraordinari de puternici” Teama noastră cea mai profundă nu este că suntem inadecvaţi ci că suntem atotputernici.

22


„Ceea ce ne înspăimântă cel mai tare este lumina noastră şi nu întunericul. Ne punem întrebarea: „Cine sunt eu ca să fiu strălucitor, superb, talentat, extraordinar?” De fapt cine eşti tu ca să nu fii aşa? Eşti un copil al lui Dumnezeu. Dacă te minimalizezi, nu-i faci un serviciu lumii. Nu există nimic lăudabil în a te micşora şi minimaliza în aşa măsură încât alţi oameni să se simtă în siguranţă lângă tine. Te-ai născut ca să manifeşti Gloria lui Dumnezeu care se află înăuntrul tău. Ea nu se află doar în unii dintre noi. Se află în toată lumea. Şi, pe măsură ce ne lăsăm propria lumină să strălucească, în mod subconştient le dăm altor oameni permisiunea de a face acelaşi lucru. Pe măsură ce ne eliberăm de propria noastră frică, prezenţa noastră îi eliberează, în mod automat, pe ceilalţi.”

Frica este cea care ne spune că nu ne putem împlini visele. Pentru a ne depăşi frica, trebuie să o privim în faţă cu dragoste. Atunci o putem îmbrăţişa şi o putem transforma în iubire. În momentul în care ne îmbrăţişăm frica, noi putem alege să nu ne mai fie frică niciodată. Dragostea este cea care ne permite să tăiem acest cordon.

Ne temem de propria noastră măreţie, deoarece ea reprezintă o provocare pentru convingerile noastre de bază. Purtăm cu noi umbra luminoasă în acelaşi sac în care ne purtam umbra întunecată.

Am pus sub cheie în adâncurile fiinţei noastre nu doar aspectele negative, ci o dată cu ele am pus acolo şi aspectele pozitive, atributele noastre benefice şi sublime, pline de iubire şi putere. Mulţi oameni îşi resping astfel propriul geniu, umorul, succesul sau curajul, farmecul de sine sau puterea.

Ceea ce este minunat, este că atunci când ne descoperim sinele întunecat, îl găsim şi pe cel luminos. Fenomenul proiecţiei acţionează în ambele sensuri. Atunci când vedem pe cineva care ne atrage şi pe care dorim să îl imităm, realitatea este că noi recunoaştem în el calităţi care există de fapt în noi înşine.

Trebuie să ne lăsăm propria lumină să străluceasca puternic. În fiecare zi trebuie să recunoaştem şi să preţuim tot binele pe care l-am făcut şi să ne aplaudăm realizările. Atunci când lăsăm să strălucească lumina din noi, demonstrăm celorlalţi că este în regulă ca să strălucească şi ei.

Uneori este greu să ne asumăm anumite trăsături care contrazic realitatea exterioară. De exemplu, este greu să ne însuşim cuvântul „bogat” dacă avem multe datorii. Într-un astfel de caz, ne putem imagina situaţii prin care am putea deveni bogaţi. Însă, dacă nu ne putem însuşi un anumit cuvânt, este greu să credem că vom trăi experienţa exprimată de el.

Din clipa în care ne luăm înapoi proiecţiile pozitive, trăim experienţa păcii interioare – pacea profundă care ne permite să ştim că noi suntem perfecţi, exact aşa cum suntem.

Pacea vine în clipa în care încetăm să ne mai prefacem că suntem altceva decât sinele nostru adevărat. Într-un fel, până acum noi ne-am convins de faptul că cine suntem cu adevărat nu este suficient. Să permitem lumii dinăuntrul nostru să se manifeste şi să ne arate drumul spre libertate – libertatea de a fi atrăgători, talentaţi, bogaţi, plini de succes.

De-a lungul acestei cărări înspre dragostea de sine, cel mai important pas este iertarea. Trebuie să ne privim pe noi înşine cu inocenţa unui copil şi să ne acceptăm cu dragoste şi compasiune faptele rele şi neliniştile. Trebuie să lăsăm de-o parte judecăţile aspre şi să ajungem la pace cu greşelile pe care le-am făcut. Merităm să fim iertaţi. Iertarea vine din inimă şi este o alegere!

Dragostea care nu cuprinde o acceptare totală a fiinţei voastre este incompletă. Cei mai mulţi dintre noi suntem învăţaţi să căutăm în afara noastră dragostea de care avem nevoie. Atunci, însă, când renunţăm la nevoia de a primi dragoste din partea lumii exterioare, ne dăm seama că de fapt noi căutam mangâierea pe care ne-o putem oferi nouă înşine.

23


Când simţim o compasiune pentru noi înşine, putem lăsa cu uşurinţă să coexiste înăuntrul nostru toate aspectele din noi înşine, şi dragostea şi mânia.

Dacă nu avem tot ceea ce ne dorim, asta se întâmplă deoarece le ţinem departe de noi – simţim că nu le merităm. Când simţim că nu le merităm, lucru care se întâmplă des, este din cauză că simţim că ceva este în neregulă cu noi. Disperarea vine din prăpastia dintre noi şi sinele nostru divin şi autentic. A ne reaminti că suntem una cu totul înseamnă a retrezi mintea divină din noi înşine, şi astfel, ne reapare pasiunea pentru viaţă. Este timpul să eliberăm pasiunea din noi înşine. A descoperi dragostea pentru cine suntem noi în întregime este un drum al cărui prim pas începe acum.

Cinstiţi-vă şi respectaţi-vă geniul! Prin faptul că vă respectaţi şi vă cinstiţi în mod autentic, veţi fi capabili să faceţi acelaşi lucru şi pentru ceilalţi, atrăgând oameni care gândesc la fel, cât şi situaţii pozitive în viaţă.

Suntem capabili de a ne reinventa pe noi înşine iar şi iar în viaţă.Viaţa noastră este special concepută pentru a primi exact lucrurile de care avem nevoie pentru a

ne manifesta unicitatea în această lume. Lumina noastră cea mai strălucitoare nu poate emana din noi decât atunci când ne vom acepta în totalitate întunericul. Orice rană aduce cu sine o doză suplimentară de înţelepciune. Viaţa reprezintă o călătorie magică ce ne poate ajuta să ne reconciliem umanitatea şi divinitatea deopotrivă.

Aşa cum floarea de lotus se naşte din noroi, şi noi trebuie să ne onorăm latura întunecată şi experienţele dureroase, căci ele îşi aduc o contribuţie decisivă la naşterea sinelui nostru sublim. Noi avem nevoie de noroiul existenţei umane, de combinaţia de răni, pierderi şi traumă împreună cu bucurii, succese şi binecuvântări pentru a ne lărgi viziunea şi pentru a ne manifesta cel mai măreţ sine al nostru. Acesta este darul umbrei pentru noi.

Totalitatea nu are diviziuni. Ea reprezintă totul în acelaşi timp. A venit timpul să ne permitem să fim măreţi şi unici şi să oferim lumii întregi culoarea magică şi

deosebită a petalelor noastre. A venit timpul să ne eliberăm, să putem păşi în viaţa noastră întregi şi vindecaţi.

Krishnamurti a spus cândva: „Libertatea nu este sfârşitul căii. Este începutul ei. Practic, nu există o destinaţie finală. Libertatea este simultan începutul şi sfârşitul căii”.

5. PERSONAJ

Personajul este o persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală. Mai poate fi definit ca fiind fiecare dintre persoanele care figurează într-o operă literară, erou într-o literatură, muzicală, cinematografică sau plastică.

Există două accepţiuni ale conceptului de personaj strâns legate între ele: personajul ca manifestare în afară, în comportament a persoanei şi personalităţii, ca exteriorizare a lor, ca desfăşurare a potenţialului de activitate, a excesului de energie, a excitabilităţii şi emotivităţii; personajul ca persoană în rol, omul interpretat ca un rol social. Şi cum fiecare om poate juca mai multe roluri, înseamnă că el se manifestă prin mai multe personaje, îşi relevă faţă de alţii diverse faţete ale personalităţii sale.

Există:- personaje sociale (cele care joacă rolurile aşteptate sau impuse de societate),- personaje volitive (joacă rolurile pe care şi le impun singure conform propriilor aspiraţii),

24


- personaje mască (joacă roluri străine personalităţii lor tocmai pentru a-şi ascunde propria personalitate, ele fiind un refugiu al Eului).

Dat fiind faptul că sub fiecare personaj se află o personalitate, înseamnă că personajul este veşmântul social al personalităţii, uneori chiar învelişul ei protector, mecanismul ei de apărare. Personajul se prezintă ca o faţetă, ca o imagine fragmentată a persoanei, ca o mască, ca o aparenţă în spatele căreia se ascunde persoana.

DEX – Persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală.DUMITRU CRISTEA – este persoana aflată în împrejurări concrete, îndeplinind anumite funcţii publice şi fiind implicată activ într-un context relaţional determinat.MIHAELA MINULESCU – Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior, prin comportament, a persoanei şi personalităţii; este echivalent cu rolul social; există mai multe tipuri de personaje: sociale, volitive, „mască”.WIKIPEDIA –Persoana care are un anumit rol în diferite întâmplări reale sau imaginare.

Accepţiunile conceptului de personalitate

- Accepţiunea antropologică- Accepţiunea psihologică- Accepţiunea axiologică

Accepţiunea antropologicăAvem în vedere antropologia filozofică, socială şi unele variante mai centrate pe influenţa

factorilor de mediu, pe utilitatea acestora în formarea omului (pragmatismul).Se pleacă de la premiza că la naştere, copilul nu dispune de personalitate, el fiind un candidat la

dobândirea acestui atribut.Personalitatea se formează în decursul vieţii numai în cadrul relaţiilor sociale, prin interacţiunea

individului cu multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale. Izolarea copilului la naştere de mediul social, ca şi bolile psihice grave, anulează atributul de personalitate, rămânându-se la stadiul de individ. Esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă, interiorizată.

Calitatea personalităţii va depinde de calitatea relaţiilor sociale în care ea se formează, imperfecţiunile şi slăbiciunile mediului social ducând la înstrăinarea sau destructurarea personalităţii.

Esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă, interiorizată.

Avantaje : - amplasarea şi integrarea omului în sfera vieţii sociale- ne ghidează în procesul de formare, dar şi de schimbare a personalităţii (formare

şi respectiv schimbare a condiţiilor de mediu, şi nu prin intervenţia directă asupra personalităţii, ce ar duce la rezultate temporare)

Accepţiunea psihologicăConform accepţiunii psihologice, personalitatea este un “ansamblu de condiţii interne”. Ea nu se

constituie printr-un simplu efect de amprentă a relaţiilor sociale, ci precum spunea Rubinstein,

25


întotdeauna influenţele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne, acestea din urmă fiind interiorizări ale primelor.

Natura condiţiilor interne poate fi dublă:1. Ereditară (ele controlează constituţia somatică, tipul de sistem nervos, predispoziţiile native care stau la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri). Condiţiile interne de natură biologică definesc individul.2. Psihologică (se referă la formaţiunile psihice structurate în procesul dezvoltării - cognitive, afective, motivaţionale, energizoare, aptitudinale şi atitudinale, ce s-au constituit datorită interacţiunii dintre factorii interni şi condiţiile externe, prin interiorizarea unor date externe).

Condiţiile interne de natură psihologică au rolul de a filtra solicitările din exterior. Ele se interpun între cauză şi efect, producând:

• fie asimilarea şi interiorizarea stimulărilor externe,• fie devierea, amânarea, suspendarea efectului.

Se generează astfel o serie de întrebări: - întrebări generate de încercarea de a surprinde originea acestor condiţii inferioare;- întrebări asupra naturii lor şi a rolului îndeplinit. La prima întrebare răspunsul se poate afla invocând un principiu. Natura lor ar putea fi biologică,

iar aceste condiţii biologice sunt încorporate în individ. Natura condiţiei interioare este psihologică, subiectivă, fiind vorba de aspecte intelectuale,

afective, motivaţionale, aptitudinale. Pentru a înţelege diferenţele dintre condiţiile interioare care pot avea şi alta natură decât cea psihologică, subiectivă, putem folosi noţiunea de însuşire psihică pentru a determina aceasta specificitate.

Accepţiunea axiologică În viziunea axiologică, personalitatea este un ansamblu de valori. În formarea acesteia, important

nu este orice fel de mediu social, ci un mediu impregnat de valori.În decursul existenţei sale, omul asimilează nu doar experienţe de cunoaştere pe cale practică, ci şi

sistemul de valori materiale şi spirituale, semnificaţia existenţei şi activităţii umane în general, criteriile şi procedeele de apreciere-valorizare-alegere şi fixare a lor ca mecanisme fundamentale de reglare a conduitei umane.

Prin asimilarea acestor aspecte, personalitatea umană dobândeşte o dimensiune valorică (axiologică). Omul trece astfel, de la stadiul de consumator de valori la stadiul de producător de valori.

Dimensiunea valorică a personalităţii este de fapt o faţetă a dimensiunii culturale.Din perspectiva celor trei accepţiuni, personalitatea umană apare ca :

1. Entitate bio-psiho-socioculturală, ca întreg, ca unitate.2. Purtător şi executor al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice, ca fiinţă care cunoaşte,

acţionează şi valorizează, transformând astfel lumea şi pe sine.3. Produs şi producător de împrejurări, de medii, ambianţe şi situaţii sociale, omul nu doar

asimilează, ci şi creează, dirijează şi modifică împrejurările.

26


Tipuri şi definiţii ale personalităţii

Multitudinea definiţiilor creează mari dificultăţi în realizarea unei abordări unitare a domeniului psihologiei personalităţii, dar existenţa lor este justificată de marea complexitate pe care o pune în evidenţă realitatea personologică, astfel încât ea permite desprinderea diverselor laturi care pot fi ipostaziate ca reprezentând întregul în totalitatea lui.

În lucrarea sa „Structura şi dezvoltarea de personalitate”, Gordon Allport a încercat să realizeze o sistematizare a definiţiilor existente în literatura de specialitate la acea vreme. El a grupat aceste definiţii în trei clase:

1. Definiţii prin efect extern2. Definiţii prin structura internă3. Definiţii de tip pozitivist

1. Definiţiile prin efect extern determină personalitatea în funcţie de efectele pe care le produce asupra receptorilor externi, asupra celorlalţi semeni, după impresiile pe care atitudinile şi conduitele unei anumite persoane influenţează stările şi sentimentele celor din jur.

Se iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior şi efectele produse asupra comportamentelor altor oameni.

Personalitatea este suma totală a efectelor produse de un individ asupra celorlalţi.Personalitatea este stilul general al persoanei de interacţiune cu lumea.

Neajunsul acestor definiţii este acela că el multiplică profilele de personalitate, întrucât cei din jur percep diferit o anumită persoană şi ar rezulta că un individ are mai multe personalităţi, ori una din caracteristicile definitorii ale personalităţii trebuie să o constituie unitatea şi integritatea sa.

2. Definiţiile prin structura internă se orientează în definirea personalităţii pe conţinuturile şi trăsăturile interne care alcătuiesc organizarea integrală a personalităţii. Aceste definiţii au fost împărţite în două subclase:• Definiţii de tip sumativ, în care personalitatea se defineşte printr-o simplă însuşire de componente sau de trăsături ( personalitatea este suma globală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor şi insinctelor biologice înnăscute ale individului, precum şi a dispoziţiilor şi tendinţelor dobândite prin experienţă)• Definiţii integrative sau structuraliste, care pun accentul pe conexiunile interne dintre elementele componente şi pe existenţa unui efect de emergenţă al acestor conexiuni, din care rezultă organizarea calitativă specifică a personalităţii.

Vom prezenta în continuare câteva modele ale acestor definiţii: Warren şi Carmichael: „Personalitatea este întreaga organizare mentală a unei fiinţe umane în

orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare atitudine care s-a format în cursul vieţii”

Ralpf Linton: „Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor psihologice aparţinând individului”

Lechy: ”Personalitatea este o schemă unificată a experienţei, o organizare de valori care sunt compatibile între ele.”

27


Huber: ”Personalitatea este ceva unic şi relativ stabil în individ care permite explicarea conduitei lui în anumite situaţii.”

Eysenck: ”Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane, această organizare determină adaptarea sa unică la mediu.”

Stern: ”Personalitatea este o unitate multiformă dinamică.”Neveanu: ”Personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali ce se

exprimă constant în conduită şi sunt definitorii pentru subiect.”Mielu Zlate vorbeşte de laturi ale personalităţii, astfel:

1. Temperament2. Aptitudini3. Inteligenţă4. Creativitate5. Caracter

3. Definiţii pozitivisteDefiniţiile pozitiviste pornesc de la afirmaţia că personalitatea, ca organizare internă, este un mit;

structura internă a personalităţii nu are cum să fie dezvăluită, ea fiind inaccesibilă cunoaşterii ştiinţifice.Ceea ce cunoaştem noi sunt doar rezultatele operaţiilor noastre de măsurare, iar acestea sunt supuse conceptualizării şi interpretării teoretizante.

Ca urmare, definiţia personalităţii nu poate fi decât una care se circumscrie datelor măsurătorilor şi constatărilor concrete pe care le efectuăm în cadrul unei anumite cercetări O variantă extremă a pozitivismului o reprezintă interpretarea behavioristă a personalităţii, care este definită ca „Ansamblul răspunsurilor individuale la mulţimea stimulilor externi sau ansamblul operaţiilor pe care individul le efectuează asupra situaţiei externe sau asupra lui însuşi pentru a se pune de acord cu această situaţie externă.

Pozitiviştii obiectează împotriva definiţiilor ce se axează pe structura internă a personalitaţii care nu e accesibilă ştiinţei. Ceea ce se cunoaşte despre personalitate sunt doar operaţiile şi comportamentele pe care le face individual.

David McClelland spunea despre personalitate că este „conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment dat .”

O variantă extremă a pozitivismului este interpretarea behavioristă, conform căreia „Personalitatea este ansamblul răspunsurilor individuale la mulţimea stimulilor externi sau ansamblul operaţiilor pe care individul le efectuează asupra situaţiei externe sau asupra lui însuşi pentru a se pune de acord cu această situaţie externă”.

Allport nu consideră că există definiţii corecte sau incorecte, ci definiţii ale unor termeni, elaborate pentru un scop dat, spunând despre personalitate, adoptând o definiţie esenţialistă, că este „organizarea dinamică în cadrul individului a acestor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic”.

Abordarea structural sistematică a personalităţii stabileşte următoarele structuri ale personalităţii:- subsistemul de orientare

28


- subsistemul bioenergetic- subsistemul instrumental- subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj- subsistemul rezolutiv-productiv- subsistemul transformativ-constructiv

Subsistemul de orientare a personalităţii în care încadrăm:

- concepţia despre lume şi viaţă;- ansamblul de valori asimilate de individ;- idealul de viaţă;- imaginea de sine;- sistemul motivelor şi al intereselor, al dominantelor afective diferenţiatoare, pentru fiecare persoană

Subsistemul bioenergetic al personalităţii, include:- intercorelaţiile neurohormonale;- tipul somatic transmis individului prin zestrea sa genetică;- tipul de activitate nervoasă superioară;- temperamentul.

Subsistemul instrumental al personalităţii (aptitudinile), arată ce poate face persoana, care este calitatea răspunsului şi acţiunii sale asupra ambianţei. Acest subsistem are în vedere:– nivelul de cultură;– gradul de dezvoltare a deprinderilor, priceperilor şi obişnuinţelor;– nivelul aptitudinilor şi capacităţilor;– potenţialul creativ.

Subsistemul relaţional valoric şi de autoreglare a personalităţii (caracterul).Trebuie să avem în vedere că orice model are numai o valoare orientativă, că elementele şi

substructurile relevate sunt în general umane, dar modul cum se interconectează ele, cum se integrează şi ierarhizează, cum se instituie anumite dominante structurale şi funcţionale – este individual, specific fiecăruia.

Andrei Cosmovici, subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului – una axiologică, orientativ-valorică, alta executivă, voluntară, afirma: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”. În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor forţelor individului”, însă conform lui Rohack A.A., caracterul este „o dispoziţie psihofizică durabilă de a inhiba impulsurile conform unui principiu reglato”. P. Popescu-Neveanu spune despre caracter că „este un sistem de atitudini proprii subiectului, exprimate de el constant în comportament, având o relevantă semnificaţie social-umană şi definindu-l individual pe subiect din punct de vedere axiologic”.

În 1952, H. Pieron semnala în ,,Vocabular de psihologie” 4 definiţii ale caracterului:1. maniera obişnuită şi constantă de relaţie, proprie fiecărui individ (Wallon)2. individualitate psihologică (Dumas)

29


3. ansamblul, uneori sinteza dispoziţiilor stabile ale unui individ (Burloud)4. ansamblul tendinţelor afective care dirijează reacţiile unui individ la condiţiile mediului în care el trăieşte (Heyer)Pentru Fr. Paulhan caracterul este ,,forma particulară a activităţii mentale”, însă

Le Senne defineşte caracterul ca fiind ,,scheletul mental”, ,,armătura mentală” a omului. Al. Rosca consideră caracterul ,,ansamblul sentimentelor”, St. Zisulescu spune despre caracter că este ,,însuşirea personalităţii luminată de intelect, susţinută de sentiment şi direcţionată de voinţă spre a lua o atitudine faţă de realitate”, iar conform lui Amitai Etzioni „caracterul este muşchiul psihologic de care este nevoie pentru o conduită morală”.

Subsistemul rezolutiv-productiv :Subsistemul rezolutiv productiv are ca şi componentă principală INTELIGENŢA. Câteva definiţii ale inteligenţei sunt:V. Oprescu spunea că „Inteligenţa se relevă ca o aptitudine intelectuală a individului uman de a

sistematiza şi apoi utiliza achiziţiile anterioare în situaţiile problematice noi, modificând în mod necesar semnificaţia funcţională a elementelor cunoaşterii în scopul realizării unui echilibru optimal la situaţiile noi şi mereu variabile ale mediului”, însă M. Zlate consideră că „Inteligenţa apare ca o activitate a întregii activităţi mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-motivaţionale şi voliţionale”

Conform lui Piaget, „Inteligenţa este forma superioară de adaptare prin echilibrări progresive între operaţiile fundamentale ale intelectului ( asimilare şi acomodare )”, în timp ce Cosmovici susţine că ”Inteligenţa este aptitudinea generală care contribuie la formarea capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului la situaţiile noi”.

Sperman vede inteligenţa ca fiind o aptitudine generală (factorul g) combinată cu una specifică (factorul s), iar Thurstone consideră că inteligenţa constă dinr-o serie de aptitudini diferite şi nerelaţionate.

M.Golu, însă, defineşte inteligenţa ca fiind „o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în capacităţile de disociere-corelare-sistematizare-generalizare a proprietăţilor semnificative ale obiectelor din lumea externă şi a relaţiilor dintre acestea”.

Subsistemul transformativ-constructiv CREATIVITATEA este principala componentă a subsistemului transformativ-constructiv. Câteva dintre definiţiile creativităţii sunt următoarele:Margaret Baden vede în creativitate realizarea de combinaţii originale în ideile vechi, iar Al.

Rosca spunea: „Creativitatea este ansamblul factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea de către indivizi sau de către grupuri a unui proces original şi de valoare.

H.Jaoni considera că „Creativitatea este aptitudinea de a realiza ansambluri originale şi eficiente, pornind de la elementele preexistente” , însă E. Limbas susţine că „Creativitatea este capacitatea de a elabora soluţii inedite şi originale, de a imagina răspunsuri la probleme.”

În timp ce Guilford considera că între creativitate şi rezolvare de probleme nu există nici o diferenţă, P.Popescu-Neveanu dă următoarea definiţie: „Creativitatea presupune o dispoziţie generală a personalităţii spre om, o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de personalitate.”

30


Componentele personalităţii interacţionează, se organizează şi se relaţionează reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. În existenţa concretă a individului ceeea ce contează este nu atât prezenţa uneia dintre aceste laturi, nu atât gradul lor de dezvoltare, cât modul în care se structurează. De aceea, psihologia se centrează pe evidenţierea structurii personalităţii, a relaţiilor reciproce existente între laturile şi componentele sale care conduc, în plan psihocomportamental, la efecte diverse.

Psihoterapia şi gratificarea trebuinţelor

Discrepanţe între teorii şi rezultateExistă diferite dezacorduri între şcolile de psihoterapie. Totuşi, un psiholog va întâlni în

activitatea sa clinică pacienţi vindecaţi de reprezentanţi ai fiecăreia dintre aceste şcoli de gândire. La fel de uşor se pot întâlni şi cazuri de eşec pentru fiecare şcoală de gândire, ori, mai mult, medici şi psihiatri fără vreun fel de pregătire în psihoterapie care să vindece pacienţii. Se poate realiza o statistică a acestor date, însă, trebuie acceptat că rezultatele terapeutice pot să apară indiferent de teorie într-un anumit grad sau chiar în afara oricărei teorii.

Rezultate bune cu tehnici diferiteChiar şi între graniţele unei şcoli de gândire există diferenţe mari de la analist la analist, nu numai

în ceea ce priveşte capacităţile în accepţiunea obişnuită a cuvântului, ci şi în eficacitatea în vindecarea bolilor. Unii analişti străluciţi, care aduc importante contribuţii în scris şi la catedră, veritabili profesori şi formatori, eşuează adesea în a-şi vindeca pacienţii. Iar alte persoane care se bucură de un real succes în vindecarea bolilor, poate nu au scris niciodată un articol în acest sens, ori nu au făcut vreo descoperire. Un anumit grad de corelaţie între capacităţile teoretice strălucite şi cele de vindecare există, dar rămân de explicat excepţiile.

Personalitatea terapeuţilorDe-a lungul istoriei au existat câteva cazuri binecunoscute în care maeştrii unor şcoli de gândire

terapeutică, deşi extraordinar de capabili ca psihoterapeuţi, nu au reuşit să transmită învăţăceilor lor aceeaşi capacitate. Dacă ar fi doar o problemă de teorie, iar personalitatea terapeutului nu ar conta, studenţii ar trebui să ajungă la fel de buni ca profesorii lor sau chiar să-i depăşească.

Ameliorarea fără „terapie”Se întâmplă adesea ca terapeuţii, indiferent de orientarea teoretică, să discute pentru prima oară cu

pacienţii, iar la următoarea întâlnire aceştia să dovedească o ameliorare a stării de sănătate. Uneori, rezultatele terapeutice apar fără ca terapeutul să spună măcar un cuvânt.

Efectul terapeutic al experienţelor de viaţăÎn anumite cazuri, (nu prea grave sau foarte avansate), experienţele de viaţă pot fi terapeutice în

cel mai deplin înţeles al cuvântului. O căsnicie reuşită, succesul într-un serviciu adecvat, dezvoltarea unor bune relaţii de prietenie, naşterea copiilor, confruntarea cu situaţii de criză şi depăşirea lor, oricare pot produce schimbări profunde la nivelul caracterului, înlăturând simptomele de boală, chiar fără ajutor

31


specializat. De fapt, condiţiile bune de viaţă se numără printre agenţii terapeutici supremi, iar psihoterapia tehnică are adesea sarcina de a-l ajuta pe individ să profite de ele.

Tratamente nereuşite ale unor terapeuţi neprofesioniştiÎn anii 1920-1930, pregătirea absolvenţilor de psihologie era limitată, uneori până la sterilitate.

Tinerii care veneau să studieze psihologie se trezeau iniţiaţi într-o atmosferă stranie, ca de cult, în care îşi petreceau marea parte a timpului studiind silaba fără sens şi peregrinările şobolanilor albi prin labirinturi.

Cu toate acestea, pentru nespecialist, psihologul rămânea psiholog, o ţintă pentru marile întrebări despre viaţă, mai ales în oraşele mici, în care nu se văzuse niciodată un psihiatru şi nu se auzise de psihanaliză. Şi totuşi, aceste încercări pe bâjbâite dădeau uneori rezultate remarcabile, spre uluirea totală a tinerilor psihologi.

Cum se explică aceste fenomene? Prin teoria interpersonală a motivaţiei. În toate cazurile citate mai sus, terapeutul era interesat de pacienţi, preocupat de starea lor şi încerca să-i ajute, dovedindu-le astfel că sunt valoroşi, măcar pentru o persoană din lume. Prin metodele utilizate în vindecarea pacienţilor, terapeuţii le gratifică acestora trebuinţele primare. Disponibilitatea de a asculta, lipsa mustrărilor, încurajarea sincerităţii, acceptarea şi aprobarea chiar după dezvăluiri damnabile, bunătatea şi blândeţea, sentimentul pacienţilor de a avea pe cineva de partea lor, toate acestea îi ajută pe pacienţi să înţeleagă inconştint că sunt agreaţi, protejaţi şi respectaţi.

Piramida lui Maslow

Teoria ierarhiei nevoilor a fost elaborată de psihologul american Abraham Maslow. Maslow ierarhizează nevoile umane în funcţie de prioritatea lor în cinci categorii:

Nevoile fiziologice sunt nevoile de bază ale corpului uman: hrană, apă, somn, adăpost, etc. Ele sunt dominante atunci când nu sunt satisfăcute la un nivel acceptabil. În acest caz nici o altă nevoie nu poate sta la baza motivaţiei.

Nevoile de siguranţă şi securitate cuprind nevoia de stabilitate, protecţie împotriva îmbolnăvirilor, a vătămărilor fizice, a dezastrului economic, a factorilor ocazionali şi imprevizibili, nevoia de structură, ordine şi lege. De obicei nevoia de securitate este activă şi dominantă în cazuri deosebite, cum ar fi războiul, epidemiile, catastrofele naturale, dezorganizarea societăţii, crize economice, nevroze, situaţii negative cronice.

Nevoile sociale sunt legate de natura socială a omului. Iniţial Maslow s-a referit la ele ca nevoie de dragoste şi apartenenţă. În această categorie intra şi nevoia de prieteni, de relaţii agreabile cu cei din jur, nevoia de familie. Nevoile sociale se manifestă sub următoarele forme:

o Nevoia de afiliere se referă la dorinţa de a avea prieteni, colaboratori, de a se asocia cu alte persoane. Individul caută compania altor persoane, fie în grupuri mici, informale, fie în organizaţii formale.

o Nevoia de afectivitate este o nevoie socială universală şi se manifestă în două direcţii: de la individ spre alte persoane şi dinspre cei din jur spre individ.

o Nevoia de cooperare este una din cele mai puternice nevoi umane şi rezultă din nevoia de afiliere. În cadrul organizaţiilor se manifestă mai ales prin munca în echipă.

Nevoia de stimă cuprinde două grupe de nevoi delimitate în funcţie de unghiul de abordare care poate fi intern sau extern. Din punct de vedere intern, nevoia de stimă cuprinde dorinţa de putere, realizare, încredere, independenţă, libertate, iar din punct de vedere extern dorinţa de a avea

32


reputaţie sau prestigiu, statut, faimă şi glorie, recunoaştere, demnitate, apreciere. Satisfacerea acestor nevoi duce la încredere în sine, conştientizarea valorii proprii, sentimentul de a fi util şi necesar în lume.

Nevoia de autorealizare (autoactualizare) este dorinţa unei persoane de a se realiza ca o personalitate unică în concordanţă cu potenţialul său şi în cadrul limitelor impuse de realitate. Satisfacerea acestei nevoi permite individului să-şi realizeze potenţialul, talentele şi capacităţile de care dispune, totodata va duce şi la creşterea celorlalte nevoi.

Dacă nici o nevoie nu este satisfăcută, cele de la baza piramidei trebuie satisfăcute mai întâi. După ce un nivel de nevoi a fost satisfăcut într-o măsură acceptabilă, poate deveni operant următorul nivel. O nevoie odată satisfăcută încetează să mai fie motivatoare. Nevoile de nivel superior, mai ales cele personale (stimă, realizare), sunt mult mai puternice sub aspect motivaţional decât cele de nivel inferior şi efectul lor este mai îndelungat.

Maslow susţine că pentru satisfacerea nevoilor de bază există anumite precondiţii. Fără existenţa acestora nevoile nu pot fi satisfăcute. Ameninţările asupra existenţei acestor condiţii acţionează ca şi cum ar fi ameninţată însăşi satisfacerea nevoilor. Din această cauză mulţi autori includ cele două condiţii între nevoi, rezultând astfel o piramidă cu şapte nivele. Cele două condiţii sunt:

Libertatea de exprimare şi investigare, care se referă la existenţa unor condiţii sociale ce permit unei persoane să se exprime liber, să facă ceea ce doreşte, atâta timp cât nu răneşte pe alţii, să investigheze, să caute informaţii, să se apere şi încurajează justiţia, cinstea şi onestitatea.

Nevoia de a şti şi a înţelege, care cuprinde dorinţa de a dobândi şi a sistematiza cunoştinte despre mediu, nevoia de a-şi satisface curiozitatea, nevoia de meditaţie, experimentare, explorare.

33

http://www.leadershipcenter.ro/piramida-lui-maslow.html/maslow/


Aspecte specifice:

Nevoile sunt interdependente şi îşi găsesc exprimarea maximă în nevoia de autorealizare, care apare pe măsura satisfacerii tot mai multor nevoi de pe nivelele inferioare.

Nevoile de ordin superior nu acţionează în mod obligatoriu în ordinea ierarhiei lor. La un moment dat pot fi active mai multe categorii de nevoi. În plus, chiar Maslow a subliniat că ierarhia nevoilor nu trebuie privită rigid, deoarece ordinea

nevoilor poate varia de la o persoană la alta. Ierarhia nevoilor depinde de personalitatea, mediul social-cultural şi succesele sau eşecurile

anterioare ale persoanei. De exemplu, pentru persoanele creative satisfacerea nevoii de creativitate, parte a nevoii de autoactualizare, este mai importantă decât satisfacerea oricărei alte nevoi. Creativitatea lor se manifestă nu ca nevoie de autorealizare activată ca urmare a satisfacerii nevoilor de nivel inferior, ci ea este activă şi în cazul în care nevoile de bază nu sunt satisfacute.

O alta cauză a răsturnării ierarhiei poate fi satisfacerea unei categorii de nevoi pentru o perioadă îndelungată după care nevoia va fi subevaluată. De exemplu, persoana care niciodată nu a suferit de foame subestimează efectele nesatisfacerii nevoii de hrană şi priveşte hrana ca ceva neimportant.

O nevoie nu trebuie să fie satisfăcută în proporţie de 100% pentru ca o altă nevoie să devină motivatoare. Cei mai mulţi oameni sunt numai parţial satisfăcuţi în nevoile lor.

Daniel Harold Casriel

Nevoi fundamentale

Nevoile fundamentale ale fiinţei umane se reflectă în cele zece atitudini sănătoase. A practica aceste atitudini sănătoase înseamnă a intra în contact cu vocea internă care ne guvernează. A revendica atitudinile sănătoase pentru noi înşine înseamnă să renaştem, să accedem la o nouă identitate, cea reală. Cele zece atitudini sănătoase care ne fac posibil accesul la noi înşine sunt:

34

http://www.leadershipcenter.ro/piramida-lui-maslow.html/maslow2/


1. Eu exist. “Eu exist” este diferit de “Eu supravieţuiesc”.“Eu exist” înseamnă că locul meu e aici, că iau în stăpânire spaţiul meu, că aduc o contribuţie la

valorile lumii, că lumea devine un loc mai bun de a trăi datorită faptului că eu exist.

2. Eu îmi ascult nevoile. Dacă nu pot accepta faptul că am nevoi, înseamnă că nu mă pot accepta pe mine însumi. Nevoia

este o plăcere. A-ţi împărtăşi nevoile este cel mai frumos cadou pe care îl poţi face celuilalt. Deci, ascultându-mi şi acceptându-mi nevoile, eu mă ascult şi mă accept pe mine însumi.

3. Am dreptul Am dreptul să fiu eu, am dreptul să am atitudini specifice, fără să cer nimănui permisiunea pentru

a fi ceea ce sunt.

4. Eu simt“Eu simt” înseamnă că am dreptul să am emoţii şi să le exprim, indiferent dacă celuilalt îi pasă

sau nu, dacă este de acord sau nu cu acest lucru. Exprimarea emoţiilor mele nu îl va răni pe celălalt şi nici pe mine. Nu am nevoie să îmi ascund emoţiile.

5. Eu însumi/însămi Este în regulă să fiu eu însumi, să-mi urmez propriul drum fără ca acesta să aibă legătură cu ceea

ce alţii şi-au dorit pentru mine (mama, tata sau prietenii). Este în regulă să fiu diferit, este în regulă să fiu asemănător.

6. Eu pot fi iubit/iubită aşa cum suntEu sunt o persoană pe care celălalt o poate iubi aşa cum este şi am acest drept; pentru asta nu am

nevoie să mă schimb, este dreptul meu să nu mă schimb. Nu am nevoie să fac lucruri pentru a obţine iubirea celuilalt. Dacă celălalt nu mă iubeşte aşa cum sunt, acest lucru reflectă gusturile sale, nu ceea ce sunt eu. Şi nu este necesar să fiu iubită de către toată lumea. Este bine să ne păstrăm imaginea de sine.

Dacă voi nu mă iubiţi aşa cum sunt, voi îmi spuneţi ceva despre gusturile voastre şi nu despre mine.

Exemplu: eu sunt cea mai bună îngheţată de ciocolată din lume. Dacă vouă vă place îngheţata de vanilie şi nu vă place îngheţata de ciocolată, asta e. Eu rămân aceeaşi îngheţată de ciocolată, cea mai bună din lume!

7. Sunt suficient de bun/bunăÎnseamnă să accept că sunt în regulă, chiar dacă nu sunt perfect/perfectă. Nu am nevoie să mă

compar cu alţii.

8. Eu sunt puternic/puternicăNu sunt nici fără resurse, nici fără speranţe. Îmi asum nevoile şi sentimentele, obţin ce am nevoie

şi mă protejez.

9. Sunt responsabil/responsabilă de mine, nu de tineEu sunt responsabil de ceea ce sunt, eu sunt responsabil de împlinirea nevoilor mele, nu oamenii

din jurul meu şi nu mă aştept ca aceştia să îmi citească gândurile şi să îmi împlinească dorinţele. Pot fi responsabil în faţa altora, dar nu responsabil de alţii. Este în regulă să primeşti fără să ceri, dar nu este în

35


regulă să te întristezi că nu ai primit nimic din moment ce nu ai cerut nimic. Eu răspund de mine, nu de oamenii din jurul meu.

10. Întâi euNu înseamnă “doar eu”. Fac ceea ce fac pentru mine, nu pentru voi, chiar dacă voi sunteţi de

accord sau nu cu asta. EU îmi iau partea pe care o aduc şi TU partea pe care tu o aduci.

Comportament conştient sau inconştientExprimarea în formele sale cele mai pure este inconştientă sau cel puţin nu pe deplin conştientă.

De obicei nu suntem conştienţi de felul în care mergem, stăm, zâmbim sau râdem. Actele de expresie care sunt conştiente – alegera hainelor, mobilei, coafurii – sunt privite drept cazuri speciale, neobişnuite sau intermediare. Dar comportamentul de confruntare cu situaţiile este de obicei conştient. Cazurile când este inconştient sunt considerate excepţionale sau neobişnuite.

Comportamentul orientat sau neorientat spre scopComportamentul de confruntare cu situaţiile are întotdeauna printre factorii determinanţi

impulsurile, trebuinţele, scopurile, obiectivele, funcţiile sau ţelurile şi apare pentru a efectua ceva, cu un anumit scop (plimbarea până la o anumită destinaţie, cumpărarea de alimente, mersul la poştă pentru a trimite o scrisoare etc.). Termenul confruntare cu situaţiile în sine (Maslow şi Mittelman, 1951) sugerează intenţia de a rezolva o problemă sau cel puţin de a ne ocupa de ea. Trimite deci la ceva dincolo de el, la trebuinţele primare sau la cele imediate, la scopuri, la comportamentul determinat de nesatisfacerea dorinţelor, dar şi la cel de urmărire a obiectivelor.

Comportamentul expresiv este în general nemotivat, deşi, fireşte, e determinat. El pur şi simplu semnifică, oglindeşte, reflectă o stare a organismului. Mai mult decât atât, cel mai des face parte din acea stare: prostia tonului, zâmbetul şi mersul sprinţar al omului sănătos, aerul binevoitor al celor buni şi afectuoşi, frumuseţea unei persoane plăcute la vedere, ţinuta ghemuită, tonusul scăzut şi expresia de disperare a celui deprimat etc. Toate acestea sunt neorientate spre scop. Sunt epifenomene.

Toate acestea sunt adevărate, însă trebuie luat în considerare conceptul de exprimare motivată. O persoană mai sofisticată poate încerca să fie onestă, graţioasă, bună sau chiar naivă. Mai mult, acceptarea de sine şi spontaneitatea se numără printre realizările cel mai uşor de atins (la copiii sănătoşi) şi printre cele mai dificil de atins (la adulţii preocupaţi de autoexplorare şi autoperfecţionare, în special cei care au fost sau încă sunt nevrotici). Pentru a demonstra contradicţiile (aparente) presupuse de conceptul de spontaneitate motivată, se pot enumera cel puţin două exemple: cel al abandonului şi renunţării taoiste şi cel al încordării muşchilor şi sfincterelor. Modul cel mai dezirabil de a dansa, îndeosebi pentru amatori, presupune să fii spontan, fluid, să răspunzi automat ritmului muzicii şi dorinţelor inconştiente ale partenerului. Dansatorii buni se pot abandona, devenind instrumente pasive pe care muzica le modelează şi le cântă. Într-un mod foarte real şi potrivit al cuvântului, pot deveni pasivi chiar dacă dansează până la extenuare. Astfel de spontaneitate pasivă sau abandon voit poate oferi unele dintre cele mai mari plăceri ale vieţii, ca atunci când te laşi rostogolit de valuri sau îi laşi pe ceilalţi să îţi facă masaj. Însă puţini oameni pot dansa atât de bine. Majoritatea îşi vor da silinţa, vor primi îndrumări, se vor controla atent şi-şi vor propune scopuri, vor asculta ritmul muzicii şi, printr-o alegere deliberată şi conştient, se vor adapta la el. Vor fi nişte dansatori slabi, atât din punct de vedere al publicului, cât şi din cel subiectiv, căci nu se vor bucura niciodată de dans ca de o experienţă profundă a uitării de sine şi renunţării voite la deţinerea controlului.

36


Mulţi dansatori devin buni fără antrenament. Totuşi, educaţia poate ajuta şi aici. Individul trebuie să „înveţe” să renunţe la inhibiţii, timiditate, voinţă, control, enculturare şi demnitate. („Odată ce te-ai elibera de toate aparenţele, dorinţele şi poftele, abia atunci te vei mişca în virtutea impulsurilor proprii, fără ca măcar să ştii că te mişti”, Lao-Tze).

Despre oamenii aflaţi la nivelul examinării naturii trebuinţei de actualizare a sinelui se poate spune că acţiunile şi creaţiile lor sunt în foarte mare măsură spontane, sincere, deschise, de autodezvăluire şi, ca atare, expresive („starea fără efort”, după cum spunea Arsani). În plus, motivaţiile lor se schimbă în asemenea măsură la nivel calitativ şi se deosebesc atât de mult de trebuinţele obişnuite de securitate, dragoste sau respect, că nici măcar n-ar mai trebui numite astfel.

Dacă numim dorinţa de iubire trebuinţă, presiunea în direcţia actualizării sinelui ar trebui să fie numită altfel decât trebuinţă, pentru că are numeroase caracteristici diferite. Iubirea, respectul etc. ar putea fi considerate calităţi exterioare care lipsesc organismului şi, deci, trebuinţe. Actualizarea sinelui nu reprezintă o deficienţă ori lipsă în acest sens. Faptul că organismul are nevoie să fie sănătos, aşa cum un copac are nevoie de apă, nu este intrinsec. Actualizarea sinelui înseamnă dezvoltarea intrinsecă a ceea ce se află deja în organism sau, mai corect, a ceea ce este organismul în sine. Aşa cum copacul are nevoie să-şi ia hrană, soare şi apă din mediul înconjurător, persoana are nevoie de securitate, dragoste şi respect din partea comunităţii. Dar, în ambele cazuri, acesta este punctul din care începe dezvoltarea individualităţii. Toţi copacii au nevoie de lumina soarelui şi toate fiinţele umane au nevoie de dragoste şi totuşi, odată satisfăcute aceste trebuinţe elementare, fiecare copac şi fiecare fiinţă umană încep să se dezvolte în felul lor unic, folosind aceste nevoi universale în scopuri personale. Într-un cuvânt, dezvoltarea începe din interior, nu din afară şi, în mod paradoxal, motivul cel mai înalt constă în a fi lipsit de motivaţie şi de străduinţă, adică a te comporta pur expresiv. Deci, actualizarea sinelui este motivată de creştere, nu de deficienţă. Este o „a doua stare de inocenţă”,o inocenţă înţeleaptă, o „stare fără efort”.

Comportament învăţat sau spontan Comportamentul ideal de confruntare cu situaţiile este în mod tipic învăţat, iar comportamentul

expresiv ideal este în mod tipic spontan. Nu trebuie să învăţăm să ne simţim neajutoraţi, să arătăm sănătoşi sau să ne dezlănţuim furia, însă în mod obişnuit trebuie să învăţăm cum să construim rafturi de cărţi, să mergem cu bicicleta sau să ne îmbrăcăm. Acest contrast poate fi văzut clar în factorii determinanţi ai reacţiei la testele de aptitudini, pe de o parte, şi la testul Rorschach, pe de altă parte. De asemenea, comportamentul de confruntare cu situaţiile tinde să dispară dacă nu este recompensat; cel expresiv persistă de obicei fără recompensă sau întărire. Unul urmăreşte gratificarea, celălalt nu.

Orice analiză completă a relaţiilor interpersonale va arăta că trebuinţele primare pot fi satisfăcute numai interpersonal şi că satisfacerea acestor trebuinţe oferă siguranţă, iubire, apartenenţă, sentimentul de valoare şi stima de sine. Trebuinţele nu pot fi satisfăcute de munţi, copaci şi nici măcar de câini. Numai de la o altă fiinţă umană putem primi respectul, protecţia şi iubirea care să ne satisfacă profund şi numai unei fiinţe umane îi putem oferi pe deplin aceste lucruri. Acestea sunt întocmai satisfacţiile pe care le căutăm într-o relaţie interumană bună, de orice fel ar fi ea. Şi tot ele sunt condiţiile sine qua non pentru dezvoltarea pozitivă a fiinţei umane, care reprezintă la rândul ei scopul ultim al tuturor psihoterapiilor.

100 de căi spre automotivareArnold Schwarzenegger nu era încă celebru în 1976, atunci când am luat masa cu el la Doubletree

Inn în Tucson, Arizona. Nimeni din restaurant nu l-a recunoscut.Nici eu nu ştiam cine e şi ce avea să devină. Am acceptat să-mi petrec ziua alături de el pentru că

trebuia – era o sarcină de serviciu. Şi, cu toate că am abordat întâlnirea cu o atitudine total neinspirată, a fost până la urmă una de neuitat. La un moment dat, i-am pus o întrebare de rutină: „Acum, că v-aţi retras din culturism, ce veţi face în continuare?” La care, cu o voce la fel de calmă de parcă mi-ar fi povestit nişte planuri banale de călătorie, mi-a spus: „Voi deveni starul numărul unu al Hollywood-ului”. L-am

37


întrebat cum are de gând să devină vedeta numărul unu a Hollywood-ului. „Voi proceda la fel ca în culturism, mi-a explicat el. Trebuie să creezi o viziune a ceea ce vrei să fii, iar apoi să trăieşti ca şi cum respectiva viziune ar fi deja adevărată”.

I-am îndemnat pe oameni să să fie atenţi la faptul că Arnold a spus că trebuie să creezi o viziune. El nu a spus că trebuie să aştepţi să primeşti din afară o viziune. Trebuie să o creezi. Altfel spus, să o inventezi. Viziunea poate fi creată chiar în acest moment – mai bine acum decât mai târziu. O puteţi schimba oricând dacă vreţi, ideea este să nu lăsaţi să treacă niciun moment fără să aveţi una. Fiţi atenţi la felul în care foamea de a trăi acea viziune vă influenţează capacitatea de a vă automotiva.

Fiica mea de 12 ani, Margery, a participat la un cenaclu şcolar de poezie, unde fiecare dintre colegii ei trebuia să scrie un „poem-miniună” despre cât de grozavi erau ei.

Trebuiau să inventeze lucruri neadevărate despre ei înşişi, lucruri care să îi facă să pară incredibil de minunaţi. Mi-am dat seama, ascultând poemele, că acei copii realizau în mod neintenţionat o versiune a ceea ce făcea Arnold pentru a-şi clarifica planurile de viitor. „Minţind” în privinţa lor, ei nu făceau altceva decât să creeze o viziune a ceea ce vroiau să fie.

Curând, veţi începe să puneţi la punct planurile necesare pentru a vă extinde împlinirile. Fără o imagine a excelenţei eului dumneavoastră, nu puteţi trăi cu adevărat acest eu. Simulaţi-l până reuşiţi să-l realizaţi. Minciuna va deveni adevărul însuşi.

Rămâneţi concentraţi asupra premiuluiCei mai mulţi dintre noi au tendinţa de a-şi pierde concentrarea în viaţă datorită faptului că ne

facem permanent griji, gândindu-ne la o multitudine de posibilităţi negative. În loc să ne concentrăm asupra punţii, ne preocupăm de tot ceea ce înseamnă posibilitatea de a cădea de pe ea. În loc să ne concentrăm asupra scopurilor, ne lăsăm distraşi de grijile şi spaimele noastre.

Dar atunci când vă concentraţi aupra a ceea ce doriţi să obţineţi, acel lucru va intra până la urmă în viaţa dumneavoastră. Dacă vă veţi concentra pe faptul de a deveni o persoană fericită şi motivată, asta veţi ajunge.

Puteţi „înscena” întotdeauna o bătălie mai mare decât cea pe care urmează să o susţineţi. Dacă trebuie să faceţi o prezentare în faţa cuiva care vă provoacă teamă, o puteţi exersa mai întâi în faţa cuiva de care vă temeţi şi mai tare. Dacă aveţi ceva greu de făcut şi ezitaţi, alegeţi ceva încă şi mai greu şi faceţi asta mai întâi.

Fiţi atenţi la efectul pe care îl are asupra motivaţiei dumneavoastră în ceea ce priveşte „adevărata încercare”.

Simplificaţi-vă viaţaUnul dintre foloasele pe care le veţi trage dacă vă planificaţi în mod creativ viaţa este acela că

planificarea vă va permite să vă simplificaţi viaţa. Puteţi evacua, reprograma şi elimina toate acele activităţi care nu contribuie la realizarea scopurilor pe care vi le-aţi propus.

O altă modalitate eficientă de a vă simplifica viaţa este aceea de a vă coordona sarcinile pe care le aveţi de îndeplinit. Coordonarea vă va permite să atingeţi două sau mai multe obiective în acelaşi timp. O abordare agresivă a zilei – cu ideea de a face fiecare zi mai simplă şi mai eficientă decât ziua precedentă – vă permite să aruncaţi o privire asupra tuturor sarcinilor pe care le aveţi de îndeplinit.

În cartea ei, Brain Building (Formarea creierului), Marilyn Vos Savant recomandă ceva similar ca modalitate de simplificare a vieţii. Ea ne sfătuieşte să alcătuim o listă cu absolut toate sarcinile, oricât de mici, pe care ni le propunem, să spunem, în timpul weekend-ului, iar apoi să le facem pe toate de-odată, în cadrul unei acţiuni concentrate, extrem de palpitante. Un efort maniacal. Cu alte cuvinte, să punem laolaltă toate micile sarcini şi să facem din îndeplinirea lor o singură sarcină mare, astfel încât să avem la dispoziţie tot restul weekend-ului pentru a ni-l programa aşa cum dorim.

38


Căutaţi aurul pierdutCând sunt fericit, văd fericirea şi în ceilalţi. Când sunt cuprins de compasiune, văd compasiune şi

în alţii. Când sunt plin de energie şi speranţă, văd peste tot şanse şi oportunităţi. Însă atunci când sunt furios, îi văd pe ceilalţi ca fiind excesiv de iritabili. Când sunt deprimat, remarc că privirile celorlalţi sunt triste. Când sunt plictisit, întreaga lume mi se pare cenuşie şi neatrăgătoare.

Văd ceea ce sunt!„Când deschid ochii de dimineaţă, spunea ColinWilson, ceea ce descopăr este nu lumea, ci

milioane de lumi posibile.”Avem tot timpul posibilitatea de a alege. Ce lume vrem să vedem astăzi? Oportunităţile constituie

aurul vieţii. Este tot ceea ce ne trebuie pentru a fi fericiţi. Solul fertil în care prindem rădăcini ca persoane. Iar oportunităţile sunt precum acele particule cuantice subatomice, care capătă existenţă doar în momentul în care sunt văzute de către un observator. Oportunităţile dumneavoastră se vor înmulţi atunci când vă veţi hotărî să le vedeţi.

Apăsaţi pe toate butoaneleV-aţi aruncat vreodată privirea în cabina unui avion, când v-aţi suit la bord? Acolo se află o

desfăşurare impresionantă de butoane, manete, comutatoare şi cadrane. Ce-ar fi dacă, suindu-vă la bord, aţi trage cu urechea la conversaţia celor din cabină şi l-aţi auzi pe

pilot spunându-i copilotului: „Joe, mai spune-mi o dată, ce fac butoanele astea?”Dacă aţi auzi aşa ceva, zborul n-ar mai fi deloc plăcut. Însă cei mai mulţi dintre noi îşi pilotează

viaţa în acest mod, fără să cunoască prea mult instrumentele cu care au de-a face. Nu ne preocupăm să învăţăm unde se află propriile noastre butoane sau ceea ce pot ele să facă.

De acum încolo, fixaţi-vă sarcina de a nota tot ceea ce vă declanşează butoanele. Notaţi ce anume vă inspiră. Acesta este panoul dumneavoastră de control. Acele butoane controlează întregul dumneavoastră sistem de motivare personală.

Motivaţia nu trebuie să fie ceva accidental. De exemplu, nu aşteptaţi ore întregi ca un anumit cântec să fie transmis la radio. Dacă există anumite cântece care vă dau o stare bună, adunaţi-le pe o casetă, creaţi o casetă personală cu „cele mai mari hituri motivaţionale”.

Puteţi folosi şi filmele în acelaşi fel. De câte ori nu aţi ieşit de la un film având un sentiment puternic de inspiraţie şi fiind gata să cuceriţi lumea?

Puteţi avea asupra lumii înconjurătoare mult mai mult control decât vă imaginaţi. Puteţi începe prin a vă programa conştient să fiţi din ce în ce mai concentraţi şi mai motivaţi. Învăţaţi comenzile de pe panoul dumneavoastră de control şi învăţaţi cum să apăsaţi pe propriile butoane. Cu cât aflaţi mai multe despre modul popriu de funcţionare, cu atât vă veţi automotiva mai uşor.

Creaţi un jurnal de bordNu ceea ce facem ne oboseşte, ci ceea ce nu facem. Sarcinile pe care nu le ducem la bun sfârşit ne

obosesc şi ne tracasează cel mai tare. La unul dintre seminariile motivaţionale, un om mic de statură, ce părea să aibă în jur de 60 de

ani, mi-a spus: „Problema mea este că am impresia că nu termin nimic niciodată.” A pus problema corect, ca fiind una ce ţinea de convingeri. Îşi dorea un cuvânt fermecat, o frază magică, pe care să şi-o repete şi care să-i spele creierul până la a-l transforma într-o altă persoană.

„Cel mai bun mod de a vă modifica sistemul de convingeri este să modificaţi adevărul despre dumneavoastră. Pentru a vă considera capabil de a duce lucrurile până la capăt, trebuie să începeţi prin a ţine un jurnal de bord al sarcinilor îndeplinite cu succes”, i-am explicat.

Şi-a cumpărat o agendă şi în capul primei pagini a scris: „Lucruri pe care le-am dus până la capăt”. În fiecare zi îşi propunea să îşi fixeze mici scopuri şi să le îndeplinească. Acolo unde, în trecut, şi-ar fi pus mâinile în sân şi ar fi lăsat treaba neterminată la primul ţârâit al telefonului, acum lăsa telefonul să sune pentru a-şi putea termina treaba şi a o trece în jurnalul de bord. Cu cât nota mai multe lucruri

39


acolo, cu atât devenea mai încrezător în faptul că era din ce în ce mai capabil să ducă lucrurile până la capăt. Şi avea un jurnal de bord pentru a o dovedi.

Gândiţi-vă la cât de solidă era această nouă convingere a sa, în comparaţie cu ceea ce ar fi reuşit să realizeze în această privinţă utilizând doar afirmaţii. Şi-ar fi putut şopti toată noaptea: „Sunt foarte capabil să duc lucrurile până la capăt”, însă partea dreaptă a creierului său ar fi ştiut mai bine cum stau lucrurile şi i-ar fi răspuns: „Ba nu, nu eşti”.

Nu vă mai faceţi griji în legătură cu părerea pe care o aveţi despre dumneavoastră înşivă şi alcătuiţi un jurnal de bord care să dovedească faptul că vă puteţi automotiva să faceţi tot ceea ce doriţi. Majoritatea oamenilor nu se consideră creativi, dar creativi suntem cu toţii.

Nu trebuie să fiţi originali pentru a fi creativi. De fapt, câteodată este util să vă daţi seama că nimeni nu este original. Până şi Mozzart a declarat că nu a scris în viaţa lui vreo bucată originală. Toate piesele sale erau rearanjări ale unor vechi melodii populare.

Cu toate că Mozzart nu era original, el era creativ. Şi asta pentru că a reprezentat ceva atât de neaşteptat.

Dacă aveţi credinţa că aţi fost creaţi după chipul şi asemănarea Creatorului dumneavoastră, atunci rezultă, în mod necesar, că trebuie să fiţi creativi. Apoi, dacă doriţi să vă priviţi pe dumneavoastră înşivă, ca fiind creativi, puteţi începe să cultivaţi creativitatea în tot ceea ce faceţi. Puteţi veni cu tot felul de soluţii neaşteptate la provocările vieţii.

Unii dintre noi s-ar putea gândi că, în acest moment, sunt prea deprimaţi pentru a declanşa o nouă cursă de motivare personală. Sau prea furioşi. Sau prea trişti din cauza anumitor probleme.

Însă Napoleon Hill insistă asupra faptului că acesta este cel mai potrivit moment din viaţă pentru a învăţa cele mai neobişnuite reguli: „Există o regulă imbatabilă în privinţa controlului asupra suferinţelor şi a dezamăgirilor şi aceasta constă în transformarea emoţională în energie activă, canalizată printr-o programare exactă şi eficientă a muncii. Este o regulă de neegalat”.

De îndată ce ne-am creat imaginea referitoare la ceea ce vrem să fim, „a ne planifica munca” este următorul pas. Planificarea muncii are ca efect faptul că ne umplem în avans cu energia scopului pe care vrem să-l atingem. Fără asta, suferim de o ciudată deficienţă manifestată prin dezordinea intenţiei. Nu ştim încotro ne îndreptăm sau ce avem de gând să facem.

Pe vremea când eram instructor de formare profesională în cadrul unei companii, cu mulţi ani în urmă, învăţam lumea să-şi eficientizeze la maxim timpul petrecut la birou. Ideea de bază era următoarea: o oră de planificare economiseşte trei ore de execuţie.

Oricum, cei mai mulţi dintre noi consideră că nu au timp pentru această oră de planificare. Suntem prea ocupaţi cu rezolvarea problemelor rămase de ieri (lucru cauzat tocmai de lipsa de planificare).

O întâlnire planificată cu grijă poate dura de trei ori mai puţin decât una prost sau deloc planificată. O zi de muncă bine planificată poate dura de trei ori mai puţin decât una post sau deloc planificată.

Săptămâna îmi aparţine într-adevăr. Munca la fel. Viaţa la fel.Este imposibil să munceşti ştiind limpede ce ai de făcut şi încotro te îndrepţi, şi în acelaşi timp să

fii deprimat. Planificarea atentă a muncii vă va motiva să lucraţi mai mult, mai bine şi vă veţi face mai puţine griji.

Tehnică de intervenţie:

În binom . Alegem 5 nevoi.Vedem de ce le-am ales tocmai pe acelea . Discutăm în cartel despre toate cele 10 nevoi.Feed back grupului.

40


Tehnici de intervenţie:

Tehnica – Imaginea de sine, stima

Faceţi o listă a vieţii dumneavoastră

Nu ezitaţi să staţi niciodată singuri cu dumneavoastră şi să faceţi liste. Cu cât vă notaţi mai multe lucruri, cu atât mai mult vă măriţi capacitatea de a vă hotărî propriul viitor. Circulă un mit nefericit conform căruia listele transformă lucrurile în ceva meschin. Dar listele fac exact opusul: fac ca lucrurile să capete viaţă.

Am un prieten care şi-a făcut o listă cu toate lucrurile pozitive despre el care i-au venit în cap. A pus pe listă toate caracteristicile şi realizările de care şi-a putut aminti şi de care era mândru. Îşi ţine tot timpul lista în geantă şi spune că citeşte adesea din ea atunci când se simte deprimat.

„Când văd toate acele lucruri notate şi le citesc, unul câte unul, mi se modifică toată atitudinea. Nu mă mai simt descurajat. Mă simt bine”, spune el. Dacă aţi încercat vreodată să faceţi cumpărături pentru un mare eveniment fără să aveţi o listă cu tot ce trebuie să cumpăraţi, ştiţi deja ce coşmar poate fi. De ce nu aplică oamenii acelaşi principiu şi în viaţa lor? Mulţi pierd mai mult timp planificând un picnic decât planificându-şi propria viaţă. Pentru că ei ştiu că dacă nu-şi fac o listă şi uită tocmai chiflele pentru hot-dog, cineva îi va desconsidera.

Dar nu e mai importantă viaţa decât un picnic? Începeţi prin a întocmi o listă cu toate lucrurile pe care aţi vrea să le faceţi. Păstraţi lista undeva la îndemână, astfel încât să o puteţi găsi uşor pentru a o completa. Apoi faceţi o listă cu prietenii dumneavoastră cu care vreţi să rămâneţi în relaţii apropiate şi cu care vreţi să păstraţi în continuare legătura. Prietenia este atât de preţioasă, deci, de ce să uităm de ea?

Nu trebuie să aşteptaţi să ajungeţi celebri pentru a vă scrie alţii biografia şi istoria. Vă puteţi scrie istoria pe măsură ce ea se desfăşoară.

Iar când vă puneţi pe listă scopurile, vă scrieţi istoria în avans.Un scop capătă forţă atunci când e notat şi capătă din ce în ce mai multă forţă de fiecare dată când

îl notaţi. Ceea ce vă motivează cel mai mult în viaţă trebuie să fie scris de mâna dumneavoastră. Oamenii caută prea adesea motivaţia în ceea ce au scris alţii. Dacă veţi deveni buni autori de liste, veţi învăţa cum să vă automotivaţi citind ceea ce aţi scris dumneavoastră înşivă.

Tehnica de intervenţie – Imaginea de sine, stima

Bucuraţi-vă mai mult de ceea ce faceţi

Există o imensă diferenţă între plăcere şi bucurie. Iar atunci când vă este absolut limpede această diferenţă, vă veţi dezvolta mai rapid înspre o viaţă canalizată spre atingerea unui ţel şi plină de energie.Mihaly Csikszentmihalyi descrie cel mai bine această diferenţă în cărţile sale despre „val”, starea psihologică în care intrăm atunci când timpul dispare şi suntem cu totul implicaţi în ceea ce facem.

Csikszentmihalyi distinge între ceea ce facem pentru plăcere (sex de rutină, mâncare, băutură etc.) şi ceea ce facem cu bucurie. Bucuria este mai profundă. Bucuria presupune întotdeauna punerea la lucru a unei abilităţi şi asumarea unei provocări. Deci, navigatul, grădinăritul, pictura, bowlingul, golful, gătitul şi orice altă activitate care implică o abilitate şi o provocare constituie bucuria.

Oamenii care au limpede în minte această diferenţă fac astfel încât să introducă mai multă bucurie în viaţa lor. Ei ating acea stare psihologică de fericire şi împlinire cunoscută sub numele de „a fi pe val”. Cultivarea abilităţilor şi căutarea de provocări pentru punerea lor în valoare este ceea ce te face să te bucuri de viaţă.

41


O persoană cu o extraordinară capacitate de a-i inspira pe ceilalţi este Martha Stewart. Ea este personificarea însăşi a ideii de bucurie. Revistele şi înregistrările ei celebrează gătitul, grădinăritul şi, în general, abilităţile de bricotaj. Entuziasmul ei contagios faţă de lucrurile de care se bucură şi pe care le împărtăşeşte şi altora face din ea, în opinia mea, unul dintre eroii de astăzi ai optimismului. Dacă simţiţi că aţi uitat cum să vă bucuraţi de propriul dumneavoastră cămin, de grădina şi de bucătăria dumneavoastră, cumpăraţi una dintre casetele ei şi luaţi inspiraţie de la ea.

Vă puteţi creşte automotivarea învăţând să faceţi mai bine diferenţa între bucurie şi simpla plăcere.

Tehnica de intervenţie - Imaginea de sine

Aşa cum o companie poate poate funcţiona mai eficient atunci când toate grupurile din interiorul său cooperează şi lucrează pentru acelaşi scop, şi un individ poate funcţiona mai eficient atunci când fiecare „parte” a sa cooperează cu celelalte. Această stare de acord poate fi obţinută prin controlarea schimbării la anumite niveluri.

Folosiţi acest model pentru a vă clarifica felul în care gândiţi despre dumneavoastră înşivă, despre echipa dumneavoastră şi despre compania dumneavoastră. Începeţi prin a aplica modelul la propria persoană. Schimbarea vine din interior; odată ce modelul nostru mental este în acord, suntem pregătiţi să facem faţă mediului exterior, din jurul nostru.

Nivelul scopului este descris uneori ca nivel al spiritualităţii. Înţelegând nivelul spiritual, înţelegem conexiunile noastre cu sistemele mai cuprinzătoare. La acest nivel, ne putem da seama cu ce valoare contribuim la acele sisteme mai mari din care facem parte. De exemplu, am putea spune că un sistem mai mare din care facem parte poate fi oricare dintre următoarele:

Familia noastră. Căsnicia noastră sau parteneriatul nostru. Echipa noastră. Comunitatea noastră. Compania noastră. Credinţa noastră. Lumea noastră.

Scopul nostru trăieşte prin ceea ce suntem. Identitatea/misiunea defineşte sentimentul nostru de sine şi conţine noţiuni care descriu ce credem despre noi înşine, propoziţii de genul „Eu sunt”.

Tehnica de intervenţie - Imaginea de sine

Identificare

„Eu sunt o persoană de succes.” „Sunt optimist.” „Sunt timid.” „Sunt pragmatic.”

Sistemele noastre de convingeri şi valori sunt conturate de scopul şi identitatea noastră şi, invers, ele sprijină ceea ce suntem şi ceea ce dăm.

Convingerile noastre sunt puncte de vedere despre noi înşine, despre alţii şi despre situaţiile pe care le considerăm adevărate. Sunt puncte de vedere emoţionale, nu bazate pe fapte:

42


Cred că, în general, oamenii sunt de încredere. Cred că pot să învăţ din orice experienţă pe care o am. Cred că nevoile clienţilor sunt esenţa afacerilor de succes. Cred că integritatea reprezintă cheia unei afaceri de succes.

În cazul unei companii, acestea ar putea fi convingerile pe care se întemeiază organizaţia şi modul de administrare al afacerii.

Convingerile funcţionează sub forma valorilor în funcţie de care luăm decizii tot timpul în viaţă. Acestea sunt calităţile pe care le considerăm importante pentru felul în care ne conducem afacerea sau viaţa. De exemplu:

Onestitatea Francheţea Integritatea Distracţia Învăţarea

„Toate călătoriile sunt, în cele din urmă, o excursie în timp şi în minte. Ca mulţi alţi oameni, am convingerea că peisajele din natură sunt oglinda sau poate cheia peisajului nostru interior.”

Brian Keenan, Between Extremes (Între extreme)

„Dă-i unui om un peşte şi îl hrăneşti o zi. Învaţă un om să pescuiască şi-l vei hrăni o viaţă întreagă.”

„Oamenii au înlăuntrul lor toate resursele necesare pentru a obţine ceea ce îşi doresc.”

43

Documents

Imaginea de Sine, Stima de Sine Si Increderea (1)