31
II. AUTONOMII LOCALE SI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC (SEC. IX – XVIII) 1. ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI A. ROMÂNII ÎN PRIMUL MILENIU AL EREI CREȘTINE Vreme de cateva sute de ani, dupa retragerea aureliana, sursele istorice nu au pomenit in spatiul carpato-dunarean decat diferite populatii migratoare, intrucat acestea erau singurele care aveau o organizare politica si mai ales militara, pe care documentele o gaseau demna de consemnat. La vremea respectiva, cei care consemnau in scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, in general, la aspectele etnice ale populatiilor mentionate. Chiar atunci cand apare ca atare termenul de natiune, acesta desemneaza acea parte din populatia unei structuri politice calificata sa participe la viata politica a respectivei structuri (indiferent de aspectele etnice ale populatiei majoritare sau ale conducatorilor). Natiunea in sens etnic nu apare mai devreme de secolul al XIX-lea. Era asadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populatiile romanizate si mai apoi romanii din spatiul carpato-dunareano- pontic sa nu apara in documentele scrise decat in masura in care fie intra in relatie cu actori recunoscuti ai scenei politice a vremii, fie ajung sa- si constituie propriile structuri politice. Forme de organizare prestatala (politico-teritoriala) specific romanesti: - tari (voievodate) = structuri politice cu functii defensive, constituite pe ambele laturi ale Carpatilor prin contopirea mai multor obsti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt specifice intreg spatiului romanesc, iar aparitia lor se leaga de finalizarea etnogenezei, perioada in care, la Dunarea de Jos, se cristalizeaza o organizare social-politica specifica, cea romaneasca - ex.: Tara Sipenitului, Tara Fagarasului, Tara Maramuresului. - cnezat = structura politica prestatala constituita prin reunirea mai multor obsti sub conducerea unui jude sau cneaz. - campuri = forme de organizare politica prestatala din Moldova si Tara Romaneasca, constituite prin unirea mai multor obsti pe criterii geografice (toate obstile de pe valea unui rau sau dintr-o depresiune) - ex.: Campulung Moldovenesc, Campulung Muscel, Campul lui Dragos, Campul lui Vlad. - cobale, ocoale, codri = forme de organizare prestatala specifice tinuturilor de la est de Carpati (Moldova): ocoale in zona Vrancei si a Bucovinei; cobale in zona Botosaniului, Dorohoiului, Bacaului si Neamtului; Codrii Cosminului, Codrii Lapusului, Codrii Orheiului, Codrii Hertei. Forme de organizare politico-administrativa de sorginte occidentala: 1

II. Autonomii Locale Si Institutii Centrale

Embed Size (px)

DESCRIPTION

history

Citation preview

STATUL SI POLITICA IN PERIOADA MEDIEVALA

iI. Autonomii locale si instituii centrale n spaiul romnesc (sec. IX XVIII)1. ntemeierea statelor medievale romnetiA. Romnii n primul mileniu al erei cretineVreme de cateva sute de ani, dupa retragerea aureliana, sursele istorice nu au pomenit in spatiul carpato-dunarean decat diferite populatii migratoare, intrucat acestea erau singurele care aveau o organizare politica si mai ales militara, pe care documentele o gaseau demna de consemnat. La vremea respectiva, cei care consemnau in scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, in general, la aspectele etnice ale populatiilor mentionate. Chiar atunci cand apare ca atare termenul de natiune, acesta desemneaza acea parte din populatia unei structuri politice calificata sa participe la viata politica a respectivei structuri (indiferent de aspectele etnice ale populatiei majoritare sau ale conducatorilor). Natiunea in sens etnic nu apare mai devreme de secolul al XIX-lea. Era asadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populatiile romanizate si mai apoi romanii din spatiul carpato-dunareano-pontic sa nu apara in documentele scrise decat in masura in care fie intra in relatie cu actori recunoscuti ai scenei politice a vremii, fie ajung sa-si constituie propriile structuri politice.Forme de organizare prestatala (politico-teritoriala) specific romanesti:- tari (voievodate) = structuri politice cu functii defensive, constituite pe ambele laturi ale Carpatilor prin contopirea mai multor obsti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt specifice intreg spatiului romanesc, iar aparitia lor se leaga de finalizarea etnogenezei, perioada in care, la Dunarea de Jos, se cristalizeaza o organizare social-politica specifica, cea romaneasca - ex.: Tara Sipenitului, Tara Fagarasului, Tara Maramuresului.- cnezat = structura politica prestatala constituita prin reunirea mai multor obsti sub conducerea unui jude sau cneaz. - campuri = forme de organizare politica prestatala din Moldova si Tara Romaneasca, constituite prin unirea mai multor obsti pe criterii geografice (toate obstile de pe valea unui rau sau dintr-o depresiune) - ex.: Campulung Moldovenesc, Campulung Muscel, Campul lui Dragos, Campul lui Vlad.- cobale, ocoale, codri = forme de organizare prestatala specifice tinuturilor de la est de Carpati (Moldova): ocoale in zona Vrancei si a Bucovinei; cobale in zona Botosaniului, Dorohoiului, Bacaului si Neamtului; Codrii Cosminului, Codrii Lapusului, Codrii Orheiului, Codrii Hertei.Forme de organizare politico-administrativa de sorginte occidentala:- principat = forma de organizare a puterii centrale in stat, in care autoritatea revine principelui.- comitat = forma de organizare administrativ-teritoriala locala condusa de un comite (echivalente judetelor de azi)- marca = forma de organizare administrativ-teritoriala si militara introdusa de regalitatea maghiara in zonele de granita pentru intarirea apararii (in special impotriva cumanilor si tatarilor). Exemple: Banatul de Severin (infiintat pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);- ducat = corespondentul occidental al voievodatului.In a doua jumatate a primului mileniu si la inceputul celui de-al doilea, in Europa s-au constituit statele medievale. Si in zona carpato-dunareano-pontica evolutia interna a societatii romanesti a condus spre constituirea statului. La aceasta au concurat mai multi factori, unii interni si altii externi.a) Premise interne:1. Cresterea demografica determinata de darnicia pamantului romanesc, de bogatiile solului si subsolului, de configuratia reliefului si de prezenta padurilor, care au asigurat protectia romanilor in vremuri de restriste.2. Viata economica tot mai dinamica, stimuleaza accelerarea procesului de centralizare politica (schimburi comerciale, circulatia monedei etc.) Spatiul romanesc era strabatut de importante artere comerciale care porneau din nordul si din centrul Europei, ajungand la gurile Dunarii si la Marea Neagra.3. Inceputul procesului de feudalizare favorizeaza desprinderea elementelor conducatoare din sanul obstilor, acei cnezi si juzi care se situeaza in fruntea unor autonomii locale si care vor fi promotorii actiunilor politice de centralizare statala. b) Premise externe:1. Contextul extern a influentat procesele din interiorul societatii romanesti. Cumanii de origine turanica si mai tarziu tatarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au impiedicat extinderea stapanirii Regatului Ungar dincoace de Carpati, oferind astfel populatiei locale posibilitatea de a-si crea structuri si institutii statale. In eliminarea puterii tatarilor (Hoarda de Aur) erau deopotriva interesate Ungaria si Polonia.2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizata si de slabirea presiunii exercitate de coroana maghiara, ea insasi confruntata cu dificultati: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) si declansarea luptelor pentru tron.Aparitia primelor formatiuni politice romanesti se plaseaza in cadrul unor evolutii interne care au facut posibila cristalizarea structurilor statale, dar si al unui context international favorabil. In centrul si rasaritul Europei, ultimele invazii se prelungesc pana in secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zona, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (dupa anul 1000) si Regatul Poloniei, isi impart sferele de influenta, iar uneori incearca sa-si impuna stapanirea propriu-zisa asupra spatiului romanesc.B. Constituirea voievodatului TransilvanieiB.1. Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievaleDin secolul al IX-lea insa, in contextul in care ungurii asezati in Pannonia incep sa-si manifeste interesul pentru Transilvania, sursele mentioneaza formatiuni politice ale populatiei romanesti de la nord de Dunare. Principalele izvoare narative care contin informatii referitoare la formatiunile politice romanesti de la vest de Carpati sunt Gesta Hungarorum si Legenda Sfantului Gerard.1) Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum, Faptele ungurilor sau Cronica lui Anonymus), scrisa probabil la sfarsitul secolului al XII-lea sau la inceputul secolului al XIII-lea, dar oglindind evenimente de la sfarsitul secolului al IX-lea si din prima parte a secolului al X-lea, relateaza conflictele care i-au opus pe ungurii in expansiune spre rasarit unor formatiuni politice de dincolo de Tisa. Ea furnizeaza cea mai bogata si completa relatare medievala despre starile de lucruri gasite de unguri la patrunderea lor in teritoriile locuite de romani. Convietuirea romano-slava din secolele VIII-IX are loc in cadrul unor formatiuni politice medievale timpurii. Asemenea state incipiente, sase ducate din jurul anului 900, sunt atestate in "regiunea daco-pannoniana". Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste formatiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influentate de cele ale slavilor, dar devenite specifice populatiei romanesti, erau situate in Crisana (condusa de Menumorut si avand centrul la Biharea), in Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusa de Glad) si in partea central-vestica a Transilvaniei, avand drept centru posibil Dabaca (Gelu). Etnia primilor doi "duci" nu este mentionata de Anonymus. Despre al treilea "duce", Gelu, aflam ca este "un anumit roman". Supusii sai sunt romani si slavi. Ei traiesc insa intr-un spatiu ("tara de dincolo de paduri") caracterizat prin "bunatatea" sa; un pamant fertil, la roadele caruia Anonymus adauga bogatia in aur si sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre acesti conducatori locali numit de Anonymus blach, adica roman, in conditiile in care populatia din zona era departe de a fi omogena din punct de vedere etnic. Realitatea personajelor si intamplarilor pomenite de Anonymus a inceput sa fie contestata de unii istorici maghiari si austrieci incepand din secolele XVIII-XIX, in contextul in care romanii din Transilvania cereau drepturi politice si nationale. Chiar daca exista o doza de fabulatie in povestea notarului anonim, deoarece nu rareori istoricii medievali simteau nevoia sa-si infrumuseteze povestile cu elemente dramatice, este dincolo de indoiala faptul ca in perioada in care a scris Anonymus exista constiinta unei anterioritati a romanilor in Transilvania si a unor formatiuni politice in stare sa opuna rezistenta ungurilor. O confirmare indirecta a acestor realitati o aduce Cronica lui Nestor, din secolul al XII-lea, care pastra amintirea faptului ca, la trecerea lor prin Carpatii Padurosi, spre Pannonia, ungurii i-au gasit acolo pe romani si pe slavi.2) Legenda Sfantului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la inceputul secolului al XI-lea) mentioneaza trei formatiuni de la cumpana secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmas al lui Glad), in Banat, cu centrul la (Urbs) Morisena, unde functiona si o manastire ortodoxa; voievodatul lui Gyula (Geula cel Tanar), in partile central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Balgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, in regiunile sud-orientale ale Transilvaniei.B.2. De la "ducatele romano-slave" la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui UngarieiAsezati in Campia Pannonica la sfarsitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cucerirea Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de formatiunile lui Glad si Gelu. Dupa moartea lui Gelu, formatiunea acestuia este preluata de Tuhutum, capetenia ungurilor invadatori. Acesta isi constituie un dominium propriu si o dinastie 242g64c separata de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Timp de aproape un veac, Tuhutum si urmasii sai stapanesc partea apuseana a Transilvaniei in "pace si fericire".Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinta generala de extindere teritoriala si de amplificare a functiilor formatiunilor existente in spatiul romanesc, mai ales in interiorul arcului carpatic. E posibil ca in aceasta zona procesul de constituire si de maturizare a formatiunilor politice sa fi fost impulsionat si accelerat de confruntarea cu tendintele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat in cucerirea treptata a Transilvaniei, pe parcursul a catorva sute de ani, intre secolul al IX si secolul al XI-lea. In Transilvania, regalitatea maghiara isi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri, detinatori de fiefuri, in virtutea relatiilor vasalice care ii legau de regele Ungariei. Parte din aceste fiefuri, care se bucurau, la randul lor, de o importanta autonomie fata de regalitatea maghiara, se constituisera pe structurile vechilor formatiuni politice premaghiare, pe care le cucerisera. Astfel, in 1002-1003, Stefan, marele rege care, crestinandu-i pe unguri in 1001, isi salvase poporul si il facuse sa intre in concernul popoarelor europene, a trebuit sa lupte cu un unchi al sau, ducele Geula cel Tanar, care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La inceputul secolului al XI-lea, acesta se impotriveste misiunilor apostolice ale regelui Stefan cel Sfant, nimeni altul decat nepotul de sora al ducelui "ultrasilvan". Fiind capturat de suveranul ungur, Geula cel Tanar este inchis pe viata, intrucat refuza "sa fie crestin" (adica sa renunte la ortodoxism in favoarea catolicismului). Potrivit aceluiasi Anonymus, regele Stefan ocupa intreaga "tara"; totodata, el desfiinteaza (pe la 1004) episcopia ortodoxa situata probabil la Alba Iulia. Dupa ce l-a invins pe Geula, Stefan cel Sfant a trebuit sa se lupte si cu conducatorul voievodatului care fusese inainte al lui Glad, un anume Ahtum, de religie ortodoxa. L-a invins si pe acesta si astfel a recucerit intreg teritoriul dintre Cris si Dunare. Pe masura inaintarii spre centrul si sudul Transilvaniei, expansiunea maghiara a capatat un caracter mai organizat si eficace. Sub urmasii lui Stefan cel Sfant incepe organizarea Transilvaniei ca entitate politica vasala regelui Ungariei. Dupa anul 1100, in teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiara incearca sa impuna modele religioase, politico-administrative si socio-economice apusene. Intarirea autoritatii regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcata de tendinta generala de reducere a autonomiilor locale in favoarea unor institutii centrale, chiar daca procesul nu a fost nici rapid, nici intotdeauna reusit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii romanesti, in timp ce episcopatul catolic incadreaza sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se organizarii ortodoxe preexistente. In 1111 este infiintat primul comitat, Bihorul, in zona vechii cetati romano-slave de la Biharea, si este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. In acelasi an, dar si in 1113, documentele amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare ca, in ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv in Transilvania. Expansiunea maghiara a fost insotita de o adevarata cruciada, regii unguri avand in papalitate un sprijin real pentru expansiunea catolicismului spre rasarit, ei fiind investiti cu titlul de regi apostolici (regi care aveau misiunea de a raspandi catolicismul). Institutiile statale romanesti in curs de formare au fost inlocuite cu institutiile statului maghiar. Initial, cuceritorii maghiari incearca organizarea Transilvaniei ca principat (1111 - mentionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un principat cu autonomie limitata, parte a statului arpadian, puterea politica suprema revenind regelui Ungariei. In a doua jumatate a secolului al XII-lea, regii unguri daruiesc oamenilor lor de incredere noi cetati si feude din Transilvania. Administrativ, acestea sunt incluse in noi comitate, institutii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care incearca, insa fara deplina reusita, sa inlocuiasca vechile tari, voievodate si cnezate.Pe la 1164 este atestat un comite de Dabaca. Din 1176, acesta devine capetenia tarii, sub numele de Leustachius Voyvoda. Pentru conducatorul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de voievod este o dovada a existentei populatiei romanesti. De altfel, din toate tarile cucerite si incadrate in regatul Ungariei, numai Transilvania pastreaza "formula voievodala ca institutie politica centrala" (I. A. Pop), pana catre jumatatea secolului al XVI-lea. (Puterea politica suprema in Transilvania apartine, insa, in continuare, regelui Ungariei. Situatia se va mentine neschimbata pana in 1541, atunci cand Ungaria dispare ca stat prin transformarea partilor ei centrale in pasalac turcesc [Pasalacul de la Buda]. Din acest moment Transilvania devine un stat in sine, organizandu-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate otomana. Puterea politica suprema revine, principelui Transilvanei, care, ca titular al institutiei centrale, capata atributii suverane, la fel ca domnii din Tara Romaneasca si din Moldova.)Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Initial, autoritatea sa era exercitata asupra a sapte comitate: Solnocul Interior, Dabaca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Tarnava. Rezistenta din partea aristocratiei maghiare, dornice sa-si pastreze autonomia dobandita, dar si a elementului romanesc i-a determinat pe regii maghiari sa colonizeze alte neamuri, precum secuii (incepand cu secolul XI), stabiliti in sud-estul Transilvaniei, sasii (asezati, incepand cu a doua jumatate a secolului al XII-lea, in zonele unde aveau sa intemeieze Sibiul, Brasovul, Sighisoara, Bistrita etc.), cavalerii teutoni (care primesc in 1211 Tara Barsei, in schimbul careia trebuiau sa apere frontierele rasaritene ale regatului si sa faca si prozelitism catolic in randul populatiei romanesti sau turanice). Sasii si secuii s-au organizat in scaune, ai caror conducatori erau subordonati direct regelui Ungariei, contribuind la impunerea stapanirii maghiare in centrul si sudul Transilvaniei.In secolul al XIII-lea, cucerirea si organizarea Transilvaniei de catre unguri par a fi incheiate. Asezarea noilor veniti conduce, desigur, la o noua structura etno-demografica, romanii ramanand insa locuitorii cei mai numerosi. In fata presiunilor exercitate de cuceritori, romanii s-au regrupat in structuri social-economice si politice autonome in zonele marginase ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de "tari" (Maramuresul, Lapusul, Zarandul, Hategul, Fagarasul, Barsa, Amlasul s.a.) Aici, in schimbul apararii granitelor, ei vor reusi sa-si conserve, pentru mult timp, traditiile voievodale si cneziale. In schimbul serviciilor lor militare si a fidelitatii fata de regatul maghiar, acesta le recunostea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii romanesti traditia vrea sa fi pornit initiativa intemeierii statelor romanesti extracarpatice Moldova si Tara Romaneasca.Spre sfarsitul veacului al XIII-lea si la inceputul celui urmator, voievozii Transilvaniei Roland Borsa (1282, 1284-1285,1288-1293) si Ladislau Kan (1294-1315) isi asuma prerogative sporite. Primul, in numele unui regnum Transilvanum, convoaca la Deva, in 1288, prima Adunare obsteasca (Congregatia generala), la care participa nobili din cele sapte comitate, clerul superior, orasenii si reprezentantii taranimii libere. Ultimul voievod amintit, Ladislau Kan, profita de criza politica declansata de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-si exercita atributele de sef al unui stat autonom: stapaneste cetati, orase si domenii interne si incheie intelegeri cu tari de sine statatoare. Curand, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.B.3. Evolutia Transilvaniei in cadrul regatului maghiarTransilvania fusese organizata ca un voievodat, ceea ce sugereaza ca isi mentinea o anumita individualitate politico-administrativa in cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe colaborarea "starilor" sau "natiunilor" privilegiate: nobilimea (in special maghiara), patriciatul (orasenii bogati - in special sasi) si fruntasii secuilor. Desi vasal coroanei maghiare, voievodatul Transilvaniei isi pastra, totusi, o anumita autonomie in cadrul regatului Ungariei. Religia ortodoxa, desi nerecunoscuta oficial, era practicata de majoritatea populatiei Transilvaniei, care era romaneasca. Fruntasii romanilor au facut initial parte dintre starile privilegiate, dar, din secolul al XIV-lea, ei sunt exclusi treptat din randul acestora. In 1366, in contextul afirmarii independentei romanilor la sud si est de Carpati, ca si al optiunii statelor extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I conditioneaza calitatea de nobil de apartenenta la catolicism. In acest fel, nobilii romani care doresc sa-si pastreze statutul accepta catolicismul si treptat se maghiarizeaza, iar cei care raman credinciosi propriei confesiuni religioase isi pierd statutul privilegiat si decad in randul taranilor. Romanii isi pastreaza, macar pentru o vreme, o autonomie relativa si o organizare proprie, sub conducerea cnezilor si voievozilor in unele zone marginase ale Transilvaniei, precum Tara Hategului, Tara Fagarasului, a Maramuresului si in districtele romanesti ca Tara Zarandului sau Banat. In timp insa, in contextul actiunii de centralizare politica si de restaurare a autoritatii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restranse. In concluzie, in vreme ce la sud si la rasarit de Carpati romanii isi consolidau independenta, in Transilvania se producea evolutia inversa, aceasta fiind tot mai profund integrata in structurile regatului ungar. Aceasta evolutie divergenta este una din principalele cauze pentru care, in conditiile in care in perioada medievala, in Europa, se constata o tendinta destul de raspandita de unificare teritoriala a populatiilor de acelasi neam, in spatiul romanesc se mentine diviziunea politica. Pe de alta parte, constituirea statelor medievale romanesti extracarpatice a creat cadrul propice unei dezvoltari economice si culturale care a permis, alaturi de lupta impotriva expansiunii otomane, conservarea identitatii poporului roman.C. Constituirea rii RomnetiIn secolul al XIII-lea, in vreme ce Transilvania isi continua existenta in cadrul regatului maghiar, se contureaza din ce in ce mai clar formatiunile politice ale romanilor din exteriorul arcului carpatic. Astfel, in 1234, o bula papala mentiona existenta unor elemente de ierarhie bisericeasca ortodoxa, ceea ce implica si o organizare politica. In secolul al XIII-lea, intreg spatiul romanesc avea sa fie marcat de marea invazie tatara din 1241, care a distrus si a dezorganizat totul, in pofida unor incercari de rezistenta locale, ce demonstreaza ca existau deja elemente de organizare politica. Romanii incercasera, impreuna cu secuii, sa apere trecatorile transilvanene, iar in exteriorul Carpatilor tatarii se confrunta cu un asa-numit Miselau, probabil Seneslau, care apare mai tarziu in documente. Marea invazie tatara a pulverizat cnezatele si voievodatele romanesti preexistente, dar a dezorganizat si regatul ungar, care, in ultima perioada, isi extinsese dominatia si asupra spatiului extracarpatic. Astfel, presiunea maghiara asupra spatiului romanesc scade si sunt create conditii favorabile afirmarii politice la sud si la rasarit de Carpati. Dominatia mongola instituita in zona a permis, pe de o parte, cristalizarea unor institutii ramase apoi caracteristice statelor medievale romanesti (birurile, scutirile, organizarea sistemului de posta etc.), iar pe de alta, a facut apel, in guvernare, la reprezentanti din randul populatiei romanesti. Acestia, spre sfarsitul secolului, in conditiile diminuarii puterii mongolilor, au profitat de situatia dobandita, in scopul definirii unor autonomii romanesti care au stat la baza viitoarelor state medievale.

C1. Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sfantului Ioan si structurile politice dintre Carpati si DunareLa inceputul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiara supune pe rand Tara Oltului (devenita Tara Fagarasului) si apoi Tara Hategului, impingand limitele expansiunii lor pana la arcul Carpatilor Meridionali. Din acest moment, regii unguri incearca sa-si extinda stapanirea asupra regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea acestui obiectiv, ei apeleaza la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic in stapanire Tara Barsei (1211). Invingatori ai cumanilor, teutonii actioneaza inca din primii ani pe cont propriu atat la miazanoapte de Carpati, cat si la miazazi. Ca urmare, pe la jumatatea celui de-al treilea deceniu al veacului al XIII-lea (1225), armata regala ii alunga din Transilvania. Dupa marea invazie tataro-mongola din 1241-1242, regii unguri reiau planurile de colonizare in vederea apararii zonelor meridionale ale stapanirii lor, indeosebi Banatul si sud-vestul Transilvaniei. Mai mult, formuleaza tot mai clar obiectivul principal al politicii externe: stapanirea drumului comercial spre Dunarea de Jos si Marea Neagra.Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea daruieste Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ierusalim Tara Severinului pana la Olt, mai putin acea parte a "tarii" respective, organizata anterior (pe la 1230) in Banatul de Severin, ca marca de aparare a Ungariei impotriva cumanilor. Colonizarea Ioanitilor este efemera, dar "contractul" care o consacra ramane un izvor istoric semnificativ. Intre altele, el atesta existenta unor formatiuni statale romanesti din spatiul carpato-dunarean, doua voievodate si doua cnezate: voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Tara Hategului (in sud-vestul Transilvaniei) si nord-vestul Olteniei; . voievodatul lui Seneslau, care include Tara Fagarasului (in sudul Transilvaniei) si nordul Munteniei; . cnezatul lui Farcas, situat intre cele doua voievodate, la sud de munti (in Valcea); cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic intre Jiu si Olt, aproape de Dunare. Acestea au fost fie anexate Ungariei (cnezatele lui Ioan si Farcas), fie lasate romanilor in conditii de dependenta fata de puterea suzerana (voievodatele lui Litovoi si Seneslau). Dupa marea invazie mongola (1241-1242), voievodatul romanesc din stanga Oltului iese de sub tutela Ungariei. Astfel, cu exceptia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumita Cumania, celelalte formatiuni politice mentionate sunt controlate de regalitatea ungara, prin "banul" de Severin. Diploma ofera si informatii asupra stratificarii sociale, care este intotdeauna legata de aparitia statului, consemnand diferentele dintre tarani si mai-marii pamantului (rustici, in opozitie cu majores terrae, sugereaza deja existenta unor categorii privilegiate). De asemenea, aceste formatiuni statale, aflate sub autoritatea, macar nominala, a regelui maghiar, aveau propriile forte militare, intrucat se specifica obligatia lor de a da ajutor armat ioanitilor.

De la sfarsitul secolului al XIII-lea, se poate urmari felul in care, pe mai multe etape, se desfasoara procesul desprinderii formatiunilor romanesti de sub autoritatea maghiara si al constituirii statelor medievale romanesti. Trebuie sa vedem aceste formatiuni integrate in sistemul feudalo-vasalic de tip apusean, pe care regalitatea maghiara incerca sa-l instituie, astfel incat incercarile lor de autonomizare se incadreaza in procesul, mai amplu, de faramitare politica si de decadere a autoritatii centrale prin care trecea in epoca Ungaria medievala. Indeosebi Litovoi va incerca sa anuleze acest raport de vasalitate fata de Coroana Arpadiana, in conjunctura favorabila creata de luptele interne din regat. Astfel, in 1277 el refuza plata tributului, pornind lupta impotriva regatului Ungar. In 1279 este ucis in lupta cu armata regala, fiind urmat la conducerea voievodatului de fratele sau Barbat, care va fi nevoit sa recunoasca din nou suzeranitatea maghiara. Aceasta transmitere ereditara a puterii denota existenta unor structuri politico-sociale medievale bine conturate, o viata economica prospera (dovada suma foarte mare platita de Barbat pentru rascumpararea din prizonierat), armata condusa de voievod, biserici coordonate de o episcopie ortodoxa.

C.2. "Descalecatul lui Negru-Voda"Momentul decisiv al constituirii statelor romanesti extracarpatice - exprimat de traditia istorica prin termenii de descalecat si intemeiere - a fost reprezentat de inlaturarea dominatiei teritoriale a regatului Ungar.

Inlaturarea totala a suzeranitatii maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpati are loc la cumpana secolelor XIII-XIV. Criza politica, evidenta in ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se agraveaza. Vasalii sai din fruntea structurilor teritoriale, inclusiv voievodul Transilvaniei, manifesta tendinte de independenta. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), incearca sa evite destramarea regatului in principate de sine statatoare. Astfel, in primavara anului 1291, noul rege soseste in Transilvania, pentru a readuce sub ascultare pe voievodul local. Cu acest prilej, consolideaza privilegiile nobililor unguri, ale secuilor si sasilor, dar anihileaza autonomia romaneasca din Fagaras. In acest context, traditia pastrata de cronicile muntene vorbeste de un "descalecat" al lui Negru-Voda, pornit cu ai sai din Tara Fagarasului pe la 1290. Voievodul semilegendar Radu Negru (Negru-Voda) trece Carpatii si se instaleaza la Campulung, sediul unei comunitati catolice, formata din sasi si unguri. Prosperitatea acestei comunitati este explicata prin situarea ei pe drumul comercial ce lega Transilvania de Dunarea de Jos si Marea Neagra. Acest oras devine prima capitala a Tarii Romanesti si necropola domneasca. Realitatea unui descalecat de la nord de Carpati pare a fi sugerata chiar de numele de Basarab, de origine cumana, consemnat de documente in Tara Hategului.C3. Basarabii - mari voievozi, domni si singuri stapanitori in "toata Ungrovlahia"Mai clar este documentata istoric intemeierea Tarii Romanesti prin unirea teritoriilor oltene ale voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argesean al lui Seneslau sub domnia lui Basarab, pe la 1310. Actiunea pornita din Campulung cuprinde Argesul, apoi capeteniile din teritoriile de la apus de Olt se inchina puternicului voievod din stanga raului. Desavarsirea intemeierii Tarii Romanesti se realizeaza, asadar, sub Basarab I. Astfel, la inceputul secolului al XIV-lea este atestata ca stat Valahia nord-dunareana. Izvoarele mentioneaza titlurile conducatorului acestui stat: mare voievod (conducator militar) si domn, stapan al tarii. Denumirea statului romanesc apare in izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor regi ai Ungariei, angevinii. De origine franceza, aceasta dinastie restaureaza unitatea Regatului Ungar. Inceputul procesului dateaza chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit de papalitate.

Afirmarea independentei fata de regatul maghiar se facea in contextul colaborarii romanilor cu tatarii, bulgarii si sarbii. Factorul de putere reprezentat de regatul maghiar nu putea fi insa ignorat. Cu ocazia luptelor purtate in Banat, armata noului rege al Ungariei are de infruntat si ostilitatea statului romanesc din apropiere, al carui conducator, Basarab (1310?-1352), se dovedeste nu numai un priceput sef militar, ci si un bun diplomat. In 1324, el incheie un acord prin care regele Ungariei recunoaste unitatea statului condus de "Bazarab, voievodul nostru transalpin". La randul sau, voievodul recunoaste suzeranitatea regelui Ungariei, in primul rand pentru stapanirea Banatului de Severin, dar si faptul ca Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusa "in aria spiritualitatii catolice". Nemultumiti de conditiile acordului, nobilii unguri il conving pe rege sa suprime statul lui Basarab. Este organizata campania din toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile razboiului, Basarab se ofera se restituie regelui Banatul Severinului si sa-i plateasca 7 000 de marci de argint, echivaland cu 74 kg. aur. Suma este un indiciu al fortei economice detinute de voievodatul muntean, care poate fi legata si de controlul segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrala si Marea Neagra prin intermediul gurilor Dunarii. Carol Robert refuza oferta, armata maghiara aparent victorioasa se intoarce spre Transilvania, dar intr-o trecatoare, nelocalizata cu exactitate, dar intrata in istorie sub numele Posada, pe care i I-a dat lorga, romanii ii surprind si ii masacreaza pe unguri, al caror rege scapa cu greu. Soldata cu infrangerea armatei lui Carol Robert de Anjou - imortalizata prin Cronica pictata de la Viena, aceasta campanie nu aduce restaurarea dominatiei regatului Ungariei la sud de Carpati. Ea consfinteste independenta statului condus de Basarab, care cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia pana la Dunare si teritoriul smuls tatarilor la gurile Dunarii (care ia numele eliberatorului, adica Basarabia). Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate in contextul necesitatii de a duce o lupta comuna pentru eliminarea tatarilor din regiune. Acesta este contextul in care Basarab cucereste sudul Moldovei actuale, ceea ce explica numele de Basarabia extins apoi asupra intregului teritoriu dintre Prut si Nistru. Regele ungar interpreta insa juramantul de vasalitate prestat de domnul Tarii Romanesti ca o recunoastere a faptului ca acesta ar fi detinut intreaga tara (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca feuda, de la el.

In vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria si cea mai apropiata "Vlahie" de langa ea, Tara Romaneasca, actioneaza impreuna impotriva dominatiei tatare exercitata la gurile Dunarii si la est de Carpati. Urmasul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), isi asuma un rol insemnat in aceasta lupta. Relatiile cu Ungaria vor fi umbrite, insa, de expansionismul politic si religios al angevinilor. Din acest motiv, in 1359, Nicolae Alexandru Basarab isi va lua titlul de domn autocrat (samodirjet, de sine stapanitor - prin care isi afirma deplina independenta pe plan extern si se opune expansiunii politice a maghiarilor) si va intemeia Mitropolia Ungro-Vlahiei, dependenta de Constantinopol (prin care incearca sa contracareze politica de catolicizare dusa de acestia). Crearea domniei autocrate a provocat reactia violenta a regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, care nu s-a materializat insa imediat, din cauza conflictului cu Bogdan din Moldova. Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I (Vlaicu-Voda,1364 - cca. 1377), desprinde toate concluziile din pozitia autocrata a principatului sau, fiind incoronat de mitropolitul tarii fara acordul regelui Ludovic I. Acesta nu mai poate trece cu vederea "afrontul" care i s-a adus si, in 1366 si 1368, organizeaza doua expeditii impotriva Tarii Romanesti, care nu se termina insa cu un rezultatul scontat. Vlaicu-Voda trece cu pricepere peste conflictele militare, politice si religioase cu regele Ludovic I si, in schimbul recunoasterii suzeranitatii maghiare, obtine titlul de ban de Severin si duce de Fagaras (1366, reconfirmate in 1368/1369), inaugurand astfel o indelungata traditie de stapanire munteana asupra acestor regiuni integrate regatului maghiar. Tot el respinge un prim atac otoman la Dunarea de Jos (1369), organizeaza institutiile civile si ecleziastice ale statului (in 1370 intemeiaza, la Severin, cea de-a doua mitropolie din Tara Romaneasca), bate primele monede, de argint, ale Tarii Romanesti (1365), acorda un privilegiu comercial brasovenilor (ianuarie 1368) si, in final, se intituleaza "Io Vladislav, mare voievod, domn si singur stapanitor a toata Ungrovlahia".D. Constituirea statului medieval MoldovaD1. "Tari", "campuri", "codrii" si alte structuri politice romanesti din "Cumania" si "Tartaria"La est de Carpati, intre Milcov, Putna, Siret, Dunare, litoralul pontic si aproape intreaga vale a Nistrului, sunt atestate variate structuri politice traditionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formatiunile teritoriale denumite "tari". In izvoare narative externe, locuitorii acestor "tari" sunt numiti volohi (ca in asa-zisa Cronica a lui Nestor) sau ulakes (in Legenda despre Oguz han). Pentru anul 1000, traditia istorica localizeaza la est de Carpati Tara Sipentiului, care - impreuna cu structura politico-teritoriala denumita Codrii Cosminului - grupeaza asezarile intarite din secolele IX-XI, cercetate in jurul orasului Cernauti. In imediata apropiere, este plasata alta formatiune traditionala, Codrii Hertei. Si alte izvoare mentioneaza existenta unor formatiuni prestatale la est de Carpati. Astfel, cronicile vechi rusesti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemneaza, pentru secolul al XII-lea, o Tara a Berladnicilor, in centrul Moldovei. Documentele papale sau cele emise de cancelaria regelui Ungariei vorbesc despre Tara Brodnicilor (in sudul Moldovei) si despre Tara Volohilor (sau a Romanilor - in nord-vestul Moldovei). O alta cronica ruseasca, din secolul al XIII-lea de aceasta data, aminteste despre Tara Boloho-venilor, situata in nord-estul Moldovei.In schimb, literatura bizantina din secolul al X-lea denumeste spatiul de la rasarit de Carpati Patzinakia. Evident, dupa numele pecenegilor, care migreaza atunci pe aceste meleaguri. Insa din secolul al XIII-lea izvoarele externe se refera adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagra, apoi la Tartaria, tot dupa numele principalilor migratori ai perioadei, cumanii si tatarii. De pilda, termenul Cumania apare intr-un act papal din 1227, care se refera la raspandirea catolicismului la est de Olt si de Carpati. Pentru crestinarea in rit roman a cumanilor este organizata o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobesti). O diploma papala ulterioara confirma rezistenta pe care localnicii, denumiti valahi, o manifesta fata de catolicism. Acesti localnici au propriile structuri bisericesti de rit grec. D.2. Dublul "Descalecat": Dragos si Bogdan; Moldova pana la domnia lui Alexandru cel BunDin secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominatia tatarilor, care isi stabilisera un centru politic la gurile Dunarii. Pe aici trecea si importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrala (Polonia) cu Marea Neagra, ceea ce a favorizat in mare masura unificarea economica a acestui spatiu.Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in aceasta zona este ilustrata de un document din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre "puternicii acelor locuri" care confiscasera bunurile episcopiei Cumaniei. Unirea acestor formatiuni a fost favorizata de lupta regalitatii maghiare pentru inlaturarea dominatiei tatare si de succesele lui Basarab.Initiativa regelui maghiar de a apara hotarele rasaritene ale Ungariei a condus la crearea unei marci de aparare in nordul Moldovei. In timpul celei mai insemnate campanii contra tatarilor (1347-1352), desfasurate la est de Carpati din initiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc "Descalecatul lui Dragos" (pe la 1352), care semnifica intemeiere Marcii Moldovei (Moldova Mica), ca entitate dependenta de Regatul Ungariei. Fruntasul romanilor maramureseni trece muntii insotit de "ceata" propriilor razboinici si preia in stapanire voievodatul de pe valea unde curge raul Moldova. Cu timpul, tinuturile nordice ale spatiului est-carpatic, altele decat marca organizata pe valea amintita, preiau hidronimul. Stapanirea Moldovei de catre Dragos si urmasii sai, Sas si Balc, mentine dependenta fata de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se rascoala in 1359. Li se alatura Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestata fata de politica lui Ludovic I de ingradire a autonomiei Maramuresului, structura politica traditionala a romanilor din nordul Transilvaniei."Descalecatul lui Bogdan" are drept consecinta aparitia Moldovei ca stat independent. In perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de imprejurarile internationale sa recunoasca independenta celui de-al doilea stat romanesc ("cea de-a doua libertate romaneasca", dupa cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia. Succesorul lui Bogdan, fiul sau, Latcu, intra in legatura cu papalitatea. In 1370 el accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret. Drept raspuns, i se recunoaste titlul de "duce" al Moldovei, tara considerata "parte a natiunii romane". In schimb, Petru I (1376-1391) intemeiaza o mitropolie ortodoxa cu sediul la Suceava (1386), unde muta capitala Moldovei. Pentru a contracara tendintele expansioniste ale Ungariei, Petru I Musat inaugureaza traditia depunerii juramantului de fidelitate (vasalitate) fata de regele Poloniei, in septembrie 1387. Tot el acorda un imprumut important suzeranului sau, Vladislav Jagello, conducatorul uniunii politice polono-lituaniene (1388). Imprumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporara a orasului Halici si a teritoriului inconjurator. Urmeaza Roman I (1392-1394) care, in 1393, se intituleaza "mare singur stapanitor", domn "al Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare" (titlu care semnifica, pe de o parte, instituirea domniei autocrate in Moldova si, pe de alta parte, desavarsirea teritoriala a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagra, Moldova este recunoscuta in Europa ca o tara romaneasca. In unele izvoare ale epocii, ea este numita Valahia Minor, pentru a fi deosebita de Valahia Maior, statul romanesc dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra. In vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere institutional, economic si cultural; in 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscuta de patriarhul Constantinopolului. Insemnatatea constituirii statelor medievale a fost majora pentru dezvoltarea civilizatiei romanesti. Statul a oglindit evolutia acestei civilizatii, careia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltarii si afirmarii ei.

E. De la ar" la stat ntre Dunare i Mare. Formarea DobrogeiDin secolul al X-lea dateaza mentiunile unor formatiuni politice in Dobrogea, reintrata in sfera de dominatie bizantina. Un izvor epigrafic slav (inscriptia de la Mircea-Voda) din prima jumatate a secolului al X-lea se refera la jupan Dimitrie. Spre sfarsitul secolului al X-lea este mentionat conducatorul unei formatiuni politice locale, Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscriptie, probabil romaneasca, descoperita in inventarul celei de-a patra bisericute din complexul arheologic de la Basarabi-Murfatlar. Chiar daca nu putem spune nimic sigur despre etnia acestor conducatori, probabil ca formatiunile politice pe care le conduceau ii includeau si pe romani. Tot in Dobrogea, in secolul al XI-lea, in conditiile aparitiei unor noi valuri de migratori, precum pecenegii, uzii, cumanii, Ana Comnena, in Alexiada, ii pomeneste pe Tatos (Chalis) de la Darstor, pe Seslav de la Vicina si pe Satza (Saccea) de la Preslav, de origine probabil pecenega, sefi ai unor formatiuni politice din care insa puteau face parte si romani.In secolul al XIII-lea, o traditionala "tara" - Tara Carvunei (Cavarnei) - este mentionata, pe la 1230, intre Mangalia si Varna. Majoritatea populatiei din teritoriul dintre Dunare si Mare este ortodoxa, motiv pentru care se organizeaza la Vicina, incepand cu 1285, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie (pe la 1300). In jurul anului 1320, Patriarhia din Constantinopol numeste si un Mitropolit de Varna si de Carbona. Potrivit unui geograf strain, la 1321, Isaccea (Isakgi) face parte din Alualak (Tara Vlahilor). Integrarea acestei regiuni in statul lui Basarab are menirea sa asigure controlul romanesc asupra gurilor Dunarii. Nicolae Alexandru Basarab continua sa stapaneasca spatiul nord-dobrogean de mai tarziu, unde se desfasoara mai multe conflicte cu tatarii. In aceste imprejurari, mitropolitul Iachint de Vicina este transferat la Arges (1359).Intre timp, in sud, in jurul nucleului reprezentat de Tara Cavarnei, spatiul istro-pontic este condus de Balica (1346-1354), care isi avea resedinta la Caliacra. Ulterior, in urma participarii la un razboi civil in Imperiul Bizantin, Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de "despot", care era acordat rudelor sau aliatilor Imperiului si care il plasa, cel putin formal, in cadrul ierarhiei imperiale. Dupa ce este numit despot, unifica "tarile" dintre Dunare si Marea Neagra (1360-1365). Noul stat medieval, Dobrogea (numit astfel de turci dupa Dobrotici), se afirma pe plan international gratie conducatorului sau. In 1386, la conducerea statului dobrogean autonom urmeaza fiul lui Dobrotici, Ivanco. Acesta se desprinde din sfera stapanirii bizantine si bate moneda proprie, pentru a-si marca independenta. In conditiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunarii, Dobrogea, al carei conducator disparea in luptele cu turcii in 1388, risca sa fie transformata in pasalac. Acesta este momentul in care domnitorul Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418) intervine si o ia in stapanire. Dobrogea avea sa ramana in componenta statului muntean pana in 1417 sau 1420, cand este cucerita de turci si ramane sub stapanire otomana pana la 1878.

De retinut!1. Prezenta cumana pe teritoriul romanesc a fost importanta, intrucat acestia constituie in zona, pentru cateva generatii, un factor politic si militar influent, iar colaborarea lor cu romanii de la nord, dar si de la sud de Dunare a avut de spus un cuvant in procesul constituirii statelor medievale romanesti. Colaborarea dintre cumani si romani avea sa iasa cu putere in evidenta in timpul rascoalei antibizantine a vlahilor si bulgarilor de la sud de Dunare (1185-1186), condusa de fratii Petru si Asan. Lupta impotriva imparatului Isaac al II-lea Angelos a fost urmata de constituirea taratului vlaho-bulgar (numit in istoriografie si al doilea tarat bulgar). Romanitatea conducatorilor noii formatiuni politice de la sud de Dunare este consemnata cu claritate in corespondenta purtata de lonita Caloian (fratele mai mic al lui Petru si Asan) cu papa Inocentiu al III-lea, de la care incerca sa obtina recunoasterea titlului de tar. Din nevoi militare si politice, taratul vlaho-bulgar se orienteaza spre o consolidare a legaturilor cu populatia cumana de la nord de Dunare (a carei stapanire ii cuprindea si pe romani).2. In cronicile maghiare medievale se spune ca, in urma asezarii secuilor in regiunile rasaritene ale Transilvaniei, acestia ar fi preluat de la romani scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul insemnarilor pe raboj).cuman = popor asiatic mongol, aflat in secolul al IX-lea intre fluviile Ural si Volga, de unde a inaintat treptat pana in teritoriul cuprins intre fluviul Don si Carpati; au stapanit aceste teritorii, sub numele de Cumania, pana dupa mijlocul secolului al XIII-lea.fief = in dreptul feudal, domeniu detinut de un vasal care recunoaste suzeranitatea seniorului care i-l incredintase in schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat si ajutor militar).vasal = in dreptul feudal, persoana care recunoaste suzeranitatea unui senior de la care primeste in concesiune un teritoriu, fief, in schimbul anumitor servicii.ioaniti (cavaleri) = ordin calugaresc militar al Sfantului loan de Ierusalim, intemeiat in secolul al XI-lea pentru a oferi asistenta pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marca - provincie de granita cu rol militar in cadrul regatelor occidentale.suzeranitate = in dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii); teritoriu asupra caruia se exercita puterea suzeranului.teutoni (cavaleri) = ordin religios si militar creat de cruciatii germani in 1198, cu recrutare din randul nobilimii germane; atinge apogeul in secolul al XIV-lea; decade datorita Reformei in secolul al XVI-lea si este suprimat de Napoleon in 1809.turanic (populatie) = populatii turcice din Asia Centrala.descalecat = 1) intemeiere de tara prin transfer demografic si institutional; 2) termen folosit de cronicari pentru a descrie nasterea statelor medievale romanesti si asezarea statornica intr-un loc (intemeiere).voievod (slavona) = duce (latina) = herteg (germana)cneaz (din germana, pe filiera slava) = jude (latina) = conducator cu atributii administrative si judecatorestidomn (latina) = gospodar (slavona) = despot (greaca) = stapanul tarii si al supusilorautocrat (singur stapanitor, de sine stapanitor) = titlu de origine bizantina, care pe plan intern semnifica puterea absoluta a domnului, iar pe plan extern independenta deplina.vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin care erau desemnate popoarele vorbitoare de limba latina. Vecinii il vor folosi pentru a-i desemna pe romani.autonomii romanesti = grupari de sate si catune modelate, in general, dupa cadrul geografic in care se alcatuisera: vaile unor rauri, depresiuni intramontane, zone protejate de munti si paduri; purtau diferite denumiri: tari, codri, campuri, ocoale etc.2. Structuri instituionale (ORGANIZAREA STATELOR MEDIEVALE ROMNETI)A. trasaturile feudalismului romnescDe inspiratie bizantina, feudalismul romanesc se deosebeste de cel clasic prin faptul ca nu este maturizat pe deplin, nu exista o ierarhie feudala comparabila cu cea din apusul Europei. Autoritatea centrala domneasca este atotputernica si intreaga boierime ii datoreaza "credincioasa slujba". Raporturile vasalice se stabilesc numai intre domn si boieri, dar nu si in interiorul clasei boieresti. Spre deosebire de feudalismul apusean, in cel romanesc, ca si in cel bizantin, nu au existat ceremonii de depunere a omagiului de catre boieri si de oferire din partea domniei a stapanirii funciare. Raporturile dintre domn si clasa politica se intemeiaza pe ascultare din partea boierilor care asteapta in schimb "mila domneasca", adica dregatorii si danii de mosii. In literatura de specialitate exista o vasta dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic este Europa Occidentala, unde pot fi intalnite doua elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat in proprietatea nobilului si lucrat de taranii dependenti, si ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul clasei conducatoare. Istoricii romani au evidentiat faptul ca in Tara Romaneasca si in Moldova nu au existat formele clasice ale feudalismului european. Evul Mediu romanesc s-a afirmat, asadar, in sud-estul Europei, ca un tip aparte al modelului bizantin. Dupa parerea lui Serban Papacostea, statul romanesc medieval a fost "expresia unei natiuni in devenire". Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania s-au constituit in Evul Mediu in voievodate. In secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit principat. Structura institutionala a Tarilor Romane a fost, in cazul Moldovei si al Tarii Romanesti, de inspiratie bizantina, dar forma de manifestare si atributele sale aveau puternice trasaturi autohtone. O alta trasatura specifica feudalismului romanesc este mentinerea, pana in secolul al XVI-lea, a unei paturi numeroase a taranimii libere, care a constituit in cazul multor domnii o baza sociala solida si forta militara a tarii.B. domnia i bisericaDupa constituirea ca state in secolul al XIV-lea, in cele doua tari extracarpatice se constata un lent proces de cristalizare institutionala, desavarsindu-se organizarea interna prin consolidarea principalelor institutii: Domnia si Biserica. Institutionalizarea societatii romanesti se leaga de numele lui Petru Musat in Moldova si Mircea cel Batran in Tara Romaneasca, proces ce va continua sub urmasii acestora.B.1. DomniaDupa intemeierea Tarii Romanesti si a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhiei feudale, dar cu trasaturile specifice societatii romanesti. Domnia reprezenta institutia centrala. Aceasta a luat nastere o data cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absoluta in momentul in care toti datorau ascultare domnului. Succesiunea la domnie se baza pe principiul ereditar-electiv si viager: domnul era ales pe viata, trebuia sa fie barbat si sa se bucure de integritate fizica. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din randul membrilor familiei Basarabilor, in Tara Romaneasca, si respectiv a Musatinilor, in Moldova. Alegerea nu apartinea insa exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important il avea si Adunarea Tarii. Pentru a asigura succesiunea si a impiedica luptele pentru tron s-a practicat, in mod frecvent, asocierea la domnie a unuia dintre fii, inca din timpul vietii domnitorului (practica preluata dupa modelul bizantin si occidental). Prin aceasta practica, principiul electiv era tot mai mult pus in umbra de principiul ereditar, prin care fiul succede automat tatalui. Asa s-au nascut cele doua dinastii nationale ale romanilor, Basarabii in Tara Romaneasca si Bogdanestii sau Musatinii in Moldova, care vor conduce Tarile Romane pana la jumatatea secolului al XVI-lea. In Principatele Romane nu a fost recunoscut, insa, dreptul primului nascut in succesiunea la tron (dreptul de primogenitura). Dimpotriva, principele trebuia sa fie numai "os domnesc", norma ce lasa camp liber afirmarii pretentiilor la scaun ale tuturor descendentilor domnesti si jocului politic al marii boierimi, care urmarea impunerea pe tron a candidatului preferat. Sistemul va fi valorificat de otomani dupa mijlocul secolului al XVI-lea, cand Poarta impune confirmarea obligatorie a domnilor de catre sultan sau chiar il numeste direct pe principe, peste vointa tarii. Acest sistem le-a permis turcilor perceperea unor imense sume de bani pentru cumpararea domniei, determinand, totodata, scurtarea duratei domniilor.Domnitorul dobandea insemnele puterii dupa ce era uns cu mir de Mitropolit si confirmat de Poarta. In documentele de cancelarie, conducatorul statului apare cu titlul de "mare voievod si domn", el cumuland atat functia politica suprema, cat si pe cea militara. Calitatea de mare voievod presupune concentrarea in mainile domnitorului a functiei militare (era seful ostirii). Uns de mitropolit, marele voievod adopta odata cu coroana, semn al suveranitatii, si titlul de domn (in slava - gospodar), avand semnificatia de dominus (singur stapanitor) atribuit imparatilor romani in epoca dominatului. Organizarea institutionala si mai ales ceremonialul de la curte erau de inspiratie bizantina. Puterea domnului era absoluta si avea caracter personal. EI era proprietarul intregului pamant (dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea intreaga administratie, batea moneda si stabilea impozite, reprezenta instanta suprema judecatoreasca, elabora politica interna si externa impreuna cu sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietatii boieresti si de aplicare a pedepsei capitale in cazuri de tradare, declara razboi sau incheia pace si tratate internationale. In virtutea functiei militare de comandant al armatei, domnul percepea birul, dare destinata, in general, platii tributului impus de puterile straine. In primele secole de dupa intemeiere, fiscalitatea era relativ redusa, veniturile domniei provenind nu atat din impozite (biruri), cat din beneficiile aduse de drumurile comerciale care strabateau spatiul romanesc. In caz de mare primejdie pentru tara, convoca oastea cea mare. Se bucura de o autoritate nelimitata si avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai, indiferent de rangul lor social.

Prin ungere, domnii deveneau conducatori politici "din mila lui Dumnezeu", ceea ce le conferea intreaga putere in fata supusilor, pozitie intarita si de formula "de sine statator" (autocrator in bizantina). Introducerea in titulatura domnilor inaintea numelui lor a particulei Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirma sursa divina a puterii domnesti. Aceasta calitate, domnii o dobandeau prin ceremonia religioasa a ungerii si incoronarii care le transfera harul divin si confirma sprijinul divinitatii pentru puterea lor. Cooperarea dintre puterea centrala si Biserica, coordonata fundamentala a vietii politice romanesti, a avut in aceasta ceremonie de traditie bizantina expresia ei simbolica suprema.Afirmarea dreptului superior al domniei asupra intregului teritoriu al tarii (dominium eminens) a facilitat centralizarea statului si controlul domniei asupra societatii. S-a creat un aparat de stat corespunzator, domnul fiind ajutat in exercitarea autoritatii sale de un sfat domnesc, format la inceput din marii boieri, iar dupa anul 1450, numai din dregatori numiti de domn. Tendinta generala, in secolele XV-XVI, era de intarire a autoritatii domnului in raport cu marea boierime si alte posibile centre de putere (cum au fost orasele). Desi teoretic absoluta, puterea domnului cunostea in practica importante limitari. In primul rand, domnii nu puteau incalca "legea pamantului" (obiceiul pamantului) si legea scrisa (pravilele). Era apoi Biserica, de a carei autoritate de natura spirituala domnul trebuia sa tina seama. Mai mult, in secolele XVI - XVII, pe masura ce se consolideaza dominatia otomana, autoritatea domneasca este mult restransa: "statul domnesc" din primele secole ale istoriei Principatelor Romane este inlocuit cu "statul aristocratic", in care starile privilegiate controleaza, de multe ori, autoritatea principilor.In Transilvania, voievodul nu putea fi numit si domn fiindca puterea suprema in stat o avea acolo regele Ungariei. Voievodul era considerat un inalt dregator (al doilea sau al treilea in stat), numit de regele Ungariei, al carui vasal era. Isi exercita autoritatea asupra celor sapte comitate transilvane si, prin extensiune, in anumite perioade, in numele regelui, si-i subordona pe sasi si secui (din 1442, functia de comite al secuilor a ajuns sa fie detinuta de voievodul Transilvaniei). Voievodul era reprezentantul regalitatii, dar simpla mentinere a functiei sugereaza, daca nu autonomia Transilvaniei in cadrul regatului, macar constiinta unei individualitati distincte a acesteia. Situatia conducatorului Transilvaniei va deveni similara celei a domnilor din Tara Romaneasca si Moldova abia odata cu transformarea acesteia in principat autonom sub suzeranitate otomana (1541), moment din care puterea politica suprema va reveni principelui Transilvaniei.B.2. BisericaRomanii s-au crestinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin stramosii lor, incepand din secolele II-III, procesul continuand vreme de cateva secole. Prin originea latina, romanii sunt legati de Occident, in timp ce prin credinta lor ortodoxa sunt legati de Orient. Biserica a fost un aliat de nadejde al voievozilor romani in Evul Mediu. Biserica ortodoxa era supusa, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol. Mitropoliile din Moldova si Tara Romaneasca au respins insa orice amestec al acestei autoritati in chestiunile administrative. Dormitorul ii numea pe mitropolit si pe episcopi. Acestia au sprijinit politica domneasca de protejare a ortodoxiei si au combatut ofensiva catolicismului, declansata cu putere la finele secolului al XIV-lea.Inradacinata in fiinta poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut in Evul Mediu un important rol in domeniile vietii sociale, juridice si culturale a Tarilor Romane. Dezvoltarea si organizarea Bisericii Ortodoxe Romane s-a realizat sub obladuirea Bizantului, cunoscand totodata certe influente sud-slave. Romanii s-au nascut ca popor crestin, inregistrand o continuitate in organizarea vietii ecleziastice. Intemeierea primelor mitropolii ale Tarii Romanesti la Arges, in 1359, sub Nicolae Alexandru, si la Severin, in 1370 (pana in 1402), sub Vladislav Vlaicu, ca si recunoasterea Mitropoliei Moldovei in 1401 si in 1402 (Alexandru cel Bun), de catre Patriarhia din Constantinopol, a dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Romane. Organizarea vietii bisericesti a continuat in secolele urmatoare prin infiintarea in Moldova a altor trei eparhii, Episcopia Romanului (1408), Episcopia Radautilor (1471) si Episcopia Husilor (1597). In Tara Romaneasca se infiinteaza Episcopia Ramnicului si cea a Buzaului (pe la 1500). Biserica Ortodoxa din Tara Romaneasca si Moldova si-a extins activitatea si dincolo de hotarele celor doua tari. La sfarsitul secolului al XIV-lea, mitropolitii Tarii Romanesti au fost investiti de Patriarhia, din Constantinopol cu functia de "exarh al intregii Ungarii si al plaiurilor", titlu care le conferea autoritate spirituala asupra masei populatiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsita de ierarhie bisericeasca superioara pentru acest cult.

Dupa intemeierea statelor medievale se pun bazele unei vieti monahale, cu manastiri care se bucurau de sprijinul material al domnilor tarii si al marilor boieri. Domnitorii, care erau primii ctitori ai tarii, au construit numeroase biserici si manastiri. Manastirile nu au fost doar asezaminte de activitate duhovniceasca, ci si adevarate focare de viata culturala si artistica. Pe langa manastiri s-au intemeiat primele scoli, unde se pregateau calugari si preoti, precum si dieci pentru cancelaria domneasca.Alegerea mitropolitilor in Principatele Romane se facea de catre episcopi si marii boieri, fiind confirmata de catre domn, care le dadea carja, simbol al investirii. Patriarhul ecumenic de la Constantinopol recunostea alegerea facuta, prin binecuvantarea sa. Mitropolitul, ca sef al Bisericii, ii consacra pe episcopii numiti de domn, era responsabil cu disciplina din biserici si manastiri si controla gestiunea averilor manastiresti si ale bisericilor. El era intaiul sfetnic al domnului, il incorona pe seful statului, conferindu-i o autoritate sacra, si era socotit al doilea demnitar in stat, loctiitor al domnului in caz de vacanta a tronului. El era subordonat institutiei centrale, in sensul ca putea fi desemnat sau indepartat de domn, daca se manifesta ostil puterii centrale. Era membru marcant al Sfatului Tarii si asista la scaunul de judecata al domnului. Domnia si Biserica, cei doi factori importanti ai puterii in Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianta dintre ele legitimandu-se prin doctrina crestina a unitatii lor in guvernarea credinciosilor, fiecare cu sarcini proprii. Articulata, asadar, pe structurile celor doua Principate, Biserica este un factor esential in mentinerea solidaritatii si in constientizarea identitatii membrilor comunitatii ortodoxe, in fata amenintarii Islamului si a prozelitismului catolic. Ea este o biserica de stat, cu rosturi capitale in conservarea si cultivarea fiintei etnice romanesti si in apararea independentei statului, mai ales cand este pusa in primejdie credinta ortodoxa. In sfarsit, ca factor principal de cultura in Evul Mediu, Biserica a aparat si cu aceste arme civilizatia romaneasca, dezvoltata in spatiul spiritualitatii bizantino-slave.In Transilvania, dupa cucerirea maghiara, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat de cele catolice. Totusi, si aici romanii ortodocsi au avut o organizare bisericeasca proprie. In unele perioade, bisericile romanesti din Transilvania au fost supuse autoritatii mitropolitului muntean, care purtau si titlul de "exarh al plaiurilor". Catolicismul a fost sustinut in Transilvania de regatul ungar, "regat apostolic" cu rol misionar de catolicizare a .,paganilor si schismaticilor". Cele mai vechi episcopii de rit catolic din Ardeal, subordonate arhiepiscopiei ungare, au fost cele de la Cenad, Oradea si Alba-Iulia, create in secolele XI-XII. Regele maghiar Ludovic de Anjou, prin decretele sale din 1366, a scos confesiunea ortodoxa in afara legii, calitatea de nobil fiind conditionata de apartenenta la catolicism. In secolul al XVI-lea, odata cu Reforma, in Transilvania se constituie patru religii recepte: catolica, luterana, calvina si unitariana. Biserica Ortodoxa a majoritatii populatiei provinciei, fiind considerata schismatica, era exclusa dintre confesiunile legale, fiind socotita doar tolerata. Sub raport constitutional, acest sistem al religiilor recepte era consfintit de Approbate si Compilate.C. ALTE INSTITUII MEDIEVALESfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn si era la inceput compus din marii boieri, in calitatea acestora de mari proprietari de pamanturi, iar apoi, pe masura cristalizarii institutionale, din boierii cu dregatorii precizate. Se constata in acest caz o evolutie similara celei din Occident, unde la inceput din consiliul regal faceau parte persoane importante din anturajul regal si doar in timp atributiile acestora au fost precizate. De asemenea, boierii care alcatuiau sfatul se vor transforma treptat, in limbajul documentelor vremii, din boieri ai domniei mele, in boieri ai tarii (dregatori), marcand astfel procesul de cristalizare a institutiilor domniei ca stat. Numarul membrilor sai a variat in jurul cifrei de doisprezece. Figura principala in Sfat era Mitropolitul, care era urmat, in Tara Romaneasca, de Marele Ban al Olteniei, iar in Moldova de Portarul Sucevei. Dintre principalii dregatori sunt de amintit logofatul - seful cancelariei, vornicul - seful administratiei, vistiernicul - responsabil al finantelor, spatarul - purtatorul spadei domnitorului si apoi comandant al ostirii, paharnicul - responsabil cu pivnitele domnesti, postelnicul - responsabil cu camerele domnesti. Sfatul domnesc avea atributii administrative, politice si judecatoresti, iar in politica externa era consultat la incheierea aliantelor si la declararea razboiului. Intarirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de catre boierime.Adunarea rii. La elaborarea politicii interne si externe au participat si Adunarea Tarii si adunarile obstesti. Acestea au reprezentat a treia institutie fundamentala a structurii politice feudale. Ele reuneau, de obicei, starile privilegiate, din care taranimea era exclusa. Adunarile starilor privilegiate nu au cunoscut insa aceeasi evolutie din Occident, unde din secolul al XIV-lea au devenit parteneri ai puterii centrale in procesul de luare a deciziilor. Acestea nu au fost convocate cu regularitate, fiind rar consultate in probleme fiscale sau administrative. Au avut uneori rolul de a sanctiona alegerea unui domn, anumite masuri de politica externa (legate in general de cuantumul obligatiilor banesti fata de Inalta Poarta) sau de reorganizare generala a societatii (reformele lui Constantin Mavrocordat, la jumatatea secolului al XVIII-lea).

In Transilvania, dupa diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care legau calitatea de nobil de confesiunea catolica, si, mai ales, dupa incheierea in 1437 a Unio Trium Nationum, care dadea drept la guvernare doar starilor privilegiate nobili maghiari, fruntai ai sailor si secuilor - romnii au fost exclusi in mod colectiv din viata politica si religioasa si au fost acceptati doar in calitate de indivizi.Organizarea administrativa si judecatoreasca. Administratia era structurata in tinuturi in Moldova, judete in Tara Romaneasca, districte, scaune si comitate in Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregatori domnesti care aveau atributii importante in domeniul administrativ, judecatoresc si militar. Acestia vegheau la pastrarea linistii in tara, strangerea impozitelor, aplicarea corecta a dreptatii, mobilizarea in caz de pericol extern etc. Integrata politic regatului maghiar, Transilvania cunoaste o organizare institutionala de tip occidental, care presupune, la nivel local, institutii de tipul comitatelor si scaunelor sasesti si secuiesti. In comitate existau adunari ale starilor privilegiate, adunari ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau congregatii generale ale nobilimii. Acestea discutau si rezolvau in principal probleme judiciare. Sasii din Transilvania, care erau grupati mai ales in districtul Brasovului si al Bistritei, si-au constituit o forma de organizare politica si administrativa proprie, numita Universitatea Sasilor (1486). In plan juridic, pentru o lunga perioada de timp, obiceiul nescris al pamantului, jus valachicum, a constituit principalul izvor de drept pentru romanii organizati in obsti libere. Din secolele al XIV-lea - al XV-lea a inceput uniformizarea legislativa, influentata pe larg de scrierile juridice bizantine - de exemplu, Codul lui Justinian - iar in Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, in 1517, juristul Stefan Werboczi a publicat Codul Tripartitum. Un rol important il jucau in justitie scaunul de judecata al nobilului si cel de la nivelul unitatii administrative. Cea mai inalta instanta era cea a voievodului sau a principelui, care dadea verdictul final.

ocina (dedina) = proprietatea boierilor asupra pamantului ce se putea transmite ereditar si care era confirmata prin act domnesc.dominium eminens = drept superior de stapanire a tarii, atribuit domnului.exarh = demnitate bisericeasca, superioara aceleia de mitropolit si inferioara celei de patriarh, care se conferea prin delegatie, de catre Patriarhia din Constantinopol; persoana care detine aceasta demnitate.Reforma = miscare de innoire religioasa indreptata impotriva suprematiei papale, declansata la inceputul secolului al XVI-lea in Germania, de pastorul Martin Luther; va duce la constituirea religiilor reformate sau protestante: luteranism, calvinism, unitarianism etc. In Transilvania, Reforma a fost bine primita, ducand la constituirea, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, a sistemului religiilor recepte (oficiale).3. EVOLUIA INSTITUIONAL N SECOLELE XVII-XVIIIA. SISTEMUL FANARIOT N ARA ROMNEASC I MOLDOVACele ceva mai mult de doua secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revolutia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, in istoria societatii romanesti, perioada ei "premoderna". Pe teren intern se acumuleaza mutatii lente ce pregatesc lumea romaneasca de pe cele doua laturi ale Carpatilor pentru trecerea la varsta moderna si nationala, in pofida piedicilor de tot felul pe care le intampina. In plan extern, statutul lor cunoaste fluxuri si refluxuri, sub impactul factorilor politici din afara, pe fondul inceputului "Chestiunii orientale", cand Principatele intra tot mai mult in campul tendintelor expansioniste ale marilor puteri crestine. Dar, treptat, incepand cu cumpana secolelor XVIII-XIX, societatea romaneasca dobandeste o tot mai limpede constiinta de sine si asupra nevoilor ei, care se materializeaza in miscarile revolutionare din 1821 si 1848.Reactia lui Mihai Viteazul, ultima mare incercare de rezistenta armata a lumii romanesti in fata dominatiei Portii, a fost un avertisment pentru sultani, care, in primele sase decenii ale veacului al XVII-lea, au slabit opresiunea economica si controlul politic in Principate. E drept, aceasta schimbare venea si pe fondul focalizarii atentiei Istanbulului pe frontierele sale orientale. Toate acestea explica domniile lungi si relativ stabile ale lui Matei Basarab (1633-1654), in Tara Romaneasca, si a lui Vasile Lupu (1634-1653), in Moldova. Mai mult, principii ardeleni promoveaza in prima jumatate a secolului al XVII-lea o politica independenta si participa ca adevarati suverani la Razboiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai secolului insa, dupa un veac de politica defensiva in Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrala. Perioada coincide cu o inasprire a opresiunii economice si a controlului politic in Principate, obligate sa sustina financiar si chiar sa participe la expeditiile turcesti contra principilor crestini. In perioada 1673-1678/1683, Poarta a incercat sa introduca in Tarile Romane o noua formula politica, sultanul impunand slujbasi greci in dregatoriile Tarilor Romane (protofanariotismul). Aceasta. masura a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la inceputul secolului al XVIII-lea.Evenimentele politico-militare desfasurate in Europa la sfarsitul secolului al XVII-lea antreneaza fenomenul redimensionarii statelor continentului. In aceasta perioada au loc importante modificari ale raportului de forte intre Marile Puteri. Numeroasele actiuni militare desfasurate in a doua jumatate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane impotriva Poloniei si Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influentat regimul politic al Tarilor Romane. Noua politica ofensiva a Portii, ce culmineaza cu marele asediu al Vienei (1683), sfarseste printr-o adevarata catastrofa in fata puterilor crestine, coalizate in jurul Habsburgilor. Infrangerea turcilor la Viena, in 1683, a marcat inceputul decaderii Imperiului Otoman si deschiderea "crizei orientale". Turcii pierd batalie dupa batalie si cedeaza pozitiile cucerite de Soliman Magnificul in Europa Centrala. Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunta la numeroase teritorii cheie pentru pozitiile sale strategice si politice in Europa, Ungaria si Transilvania trecand sub stapanire habsburgica. Cu acest prilej s-a pus problema mostenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut in istoria diplomatiei sub numele de "problema orientala". Aceasta se intinde pe mai bine de doua secole, pana la razboaiele balcanice si crearea statelor nationale in Europa Sud-estica. Dar in prima parte a evolutiei "chestiunii orientale", protagonistii luptei pentru impartirea teritoriilor turcesti sunt cele doua mari imperii crestine: Austria si Rusia, a caror politica tintea sa ocupe provinciile balcanice ale Portii si stramtorile Bosfor si Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe razboaie ruso-austro-turce, incheiate aproape toate cu victoria puterilor crestine, si care au accentuat declinul ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonica a Rusiei si Austriei, intentia clara a Angliei si Frantei de a mentine integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientala intr-o chestiune politica si strategica fundamentala a echilibrului european, in cadrul caruia Principatele Romane ocupa un loc important.Care a fost reactia lumii romanesti in fata perspectivei schimbarii unei stapaniri cu alta, asa cum s-au petrecut lucrurile in Transilvania. Principii romani au fost printre cei dintai care si-au dat seama de noua primejdie. Slabirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei si Tarii Romanesti sa promoveze o politica abila, vizand emanciparea de sub suzeranitatea Portii. Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin Brancoveanu (1688-1714), in Tara Romaneasca, dar si Dimitrie Cantemir (1710-1711), in Moldova, s-au angajat intr-o politica externa de mare complexitate pe langa Poarta, Habsburgi, Polonia si mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor tarilor lor. Ei initiaza negocieri cu Austria si Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizeaza un adevarat program de emancipare de sub dominatia turca, cu pastrarea fiintei statelor lor. Esentialul acestui program era recunoasterea de catre imperiile crestine a independentei si frontierelor Principatelor si respectarea institutiilor proprii si a confesiunii ortodoxe.

Orientarea Tarilor Romane catre Rusia, mai ales in vremea lui Brancoveanu si Dimitrie Cantemir, interventia prompta a Portii, care impune regimul fanariot, le aduce intr-o noua si dificila situatie, care va determina modificarea statutului lor international. Constantin Brancoveanu s-a manifestat, in cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrand cu dibacie intre Habsburgi si Poarta. El a initiat unele actiuni diplomati 646j96g ce cu Imperiul Habsburgic si cu cel rus, vizand emanciparea de sub suzeranitatea otomana. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit si apoi ucis, impreuna cu cei patru fii ai sai (1714).Dimitrie Cantemir a incheiat o intelegere cu tarul Petru I, prin care Rusia recunostea independenta si integritatea Moldovei. Pe aceasta baza Moldova a participat la razboiul ruso-turc din 1711, incheiat cu victoria otomanilor. Principele-carturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a incercat, in timpul scurtei sale domnii, formula guvernarii autoritare a tarii, dar infrangerea de la Stanilesti a pus capat acestei incercari, ducand la refugierea domnitorului in Rusia, impreuna cu boierii filorusi, si la pierderea cetatii Hotin, care ulterior devine raia.Pozitia geopolitica ocupata de Principate, exceptionala lor importanta economica pentru Turcia, tendinta de emancipare a statelor romanesti si mai ales modificarea raportului de forte pe arena internationala au determinat Poarta sa recurga la solutia domniilor fanariote, instituite in 1711 in Moldova si in 1716 in Tara Romaneasca.Dupa stabilirea dominatiei otomane, apar schimbari si in structura institutionala a statelor extracarpatice. Domnul, initial ales de boieri si confirmat de Poarta otomana, incepe, din secolul al XVI-lea si mai ales din veacul urmator, sa fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare si domnia pamanteana, in intervalul 1711/1716 - 1821 domnii fiind alesi de Poarta dintre grecii din Fanar. O data cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice si militare otomane, incetand sa mai desfasoare o politica externa proprie. Principala trasatura a epocii este noul caracter al regimului dominatiei otomane, mult mai apasator din punct de vedere politic si economic. Domnii fanarioti sunt integrati in ierarhia administrativa otomana, domnia intr-unul din Principatele Romane urmand functiei de mare dragoman al Portii (interpret-traducator al limbilor straine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel in relatiile politico-diplomatice ale Portii cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilati unui pasa cu doua tuiuri (cozi de cal, in numar de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-pasale turci), responsabili numai in fata sultanului. Erau numiti sau revocati in functie de interesele Portii si de sumele de bani puse in joc. In afara garantiilor de fidelitate, pe care Inalta Poarta le lua in considerare la numirea domnilor, aceasta era conditionata sau macar influentata de plata unor sume de bani considerabile. Aceleasi sume importante se plateau si pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. Dupa aprecieri generale, mai bine de jumatate din veniturile principatelor erau preluate uneori de Poarta numai pentru prelungirea domniilor.

Principala functie a statului devine cea fiscala. Concurenta pentru ocuparea tronului, ca si sporirea continua a obligatiilor fata de Poarta, in conditiile in care comertul international nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagra devenind un lac turcesc, au condus la o crestere excesiva a fiscalitatii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi insa folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, asa cum s-a intamplat in Occident in perioada moderna, intrucat acestea erau orientate spre Istanbul. O anumita similitudine cu evolutia occidentala se constata in secolul al XVIII-lea, cand fanariotii, in cautare disperata de venituri, incearca o rationalizare a structurilor sociale si o eficientizare a aparatului administrativ, atat la nivel local, cat si la nivel central. Printr-o seama de reforme, ei incearca sa reglementeze cuantumul si modalitatile de plata ale contributiilor catre domnie, sa stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusa la stramutari din pricina instabilitatii fiscale), sa defineasca principalele categorii sociale si raporturile dintre ele sau dintre acestea si domnie, sa asigure o anumita stabilitate sociala (unele masuri in favoarea reglementarii raporturilor intre tarani si proprietari, limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau judecatoresti, preocupari pentru aprovizionarea oraselor cu alimentele necesare populatiei, masuri protectioniste pentru a favoriza productia locala de vinuri si rachiuri si a impulsiona dezvoltarea mestesugurilor, acordarea de mici ajutoare scapatatilor, orfanilor si invalizilor, care nu-si puteau castiga existenta muncind etc.).Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioti, s-a generalizat sistemul venalitatii (al vanzarii, chiar in sistem de licitatie) dregatoriilor. In masura in care detinerea unei dregatorii in aparatul domnesc echivala cu innobilarea (intrarea in randul boierilor), venalitatea functiilor a favorizat ascensiunea sociala a oamenilor care acumulasera un anumit capital, banesc sau funciar, dar care prin nastere nu apartineau boierimii.

Domnii fanarioti reformeaza sau infiinteaza o seama de institutii in spatiul social, edilitar sau al invatamantului. Unele dintre vechile institutii ale tarii intra insa intr-un proces de dezagregare, foarte evident in cazul ostirii. Disparitia ostirii e legata in principal de disparitia functiei externe a principatelor, care erau considerate de Poarta Otomana si de celelalte puteri europene drept teritorii autonome in cadrul Imperiului Otoman.

Desi, din punctul de vedere al masurilor pe care le-au initiat, domnii fanarioti se aseamana despotilor luminati din restul Europei, acestea nu au avut intotdeauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor si-au trait adesea propriul timp istoric drept o perioada traumatizanta. Durata scurta a domniilor (in medie 2,5-3 ani), cele sase razboaie intre marile puteri in care au fost implicate principatele in timpul fanariotilor (cu toate implicatiile lor, teatru de operatii militare, ocupatii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciuma si perioadele de foamete, care adesea insotesc razboaiele, fiscalitatea excesiva, conflictele latente sau fatise dintre marea boierime locala si domnitorii greci, au facut ca domniile acestora sa fie percepute intr-o maniera negativa in raport cu epocile istorice anterioare.Prin urmare, se poate afirma ca regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic si militar al Tarilor Romane, dar si orientalizarea culturii si civilizatiei: limba greaca era folosita in administratie si biserica, au fost preluate moravurile, imbracamintea si stilul de viata de la Constantinopol. Pe de alta parte, unii domni fanarioti - din randul carora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca - au promovat procesul de modernizare a societatii romanesti, printr-o serie de reforme (sociala, administrativa, juridica, fiscala, judecatoreasca si bisericeasca) in acord cu innoirile europene. Dupa 1774, se raspandesc ideile si modul de viata occidentale. Cei mai multi dintre domnii fanarioti, influentati de ideile iluministe si de modelele europene ale despotilor luminati, incearca sa intreprinda in Principate reforme administrative si sociale si contribuie la alcatuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pamantului si pe izvoarele romano-bizantine, sunt inlocuite la indemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condica - 1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi - 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele juridice erau codul civil austriac si codul civil al lui Napoleon.In concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav stirbita. Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfasura o politica externa proprie, de a intretine armata, iar teritoriul lor este considerat ca parte integranta a Imperiului Otoman, motiv pentru care putea fi instrainat. Suzeranitatea otomana devine tot mai apasatoare, economia Principatelor fiind subordonata complet intereselor Portii.B. EVOLUIA TRANSILVANIEI SUB OCUPAIE HABSBURGICDupa infrangerea armatei maghiare in fata turcilor la Mohacs (1526) si prabusirea regatului ungar in 1541, Transilvania se organizeaza ca un principat autonom sub suzeranitate otomana. Institutia voievodului dispare treptat, iar congregatiile nobiliare se transforma in adunare a privilegiatilor (Dieta), care avea intre atributii alegerea principelui. Se mentineau autonomiile sasesti si secuiesti. In ceea ce-i priveste pe romani, acestia nu mai faceau parte din 1437 din sistemul natiunilor privilegiate (in sensul natiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuata a societatii ardelene in cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea (insotita de catolicizarea) treptata a nobilimii romanesti, astfel incat romanii participa din ce in ce mai rar la congregatiile generale, sfarsind prin a fi inlaturati complet din viata politica a tarii. Corolarul religios al acestei excluderi politice I-a reprezentat nerecunoasterea ortodoxiei intre religiile oficial acceptate in voievodat si ulterior in principat.Dupa instalarea stapanirii habsburgice in Transilvania, la sfarsitul secolului al XVII-lea, organizarea politico-administrativa a principatului este, in linii mari, mentinuta. Imparatul prelua si titlul de principe, iar conducerea propriu-zisa a Transilvaniei nu mai era asigurata de Dieta, ale carei atributii au fost restranse, ci de un "guberniu", condus de un guvernator militar. Cancelaria aulica de la Viena coordona conducerea principatului.Trecerea Transilvaniei sub stapanirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al provinciei, careia i s-a limitat autonomia interna: ea va fi organizata initial ca Principat si, ulterior, ca Mare Principat cu autonomie limitata. Locul principelui este luat de un guvernator numit de imparat. La 1691, Habsburgii isi instaleaza oficial dominatia politica in Transilvania, printr-un act solemn, Diploma Leopoldina. Imparatul Leopold I, pentru a obtine acordul "starilor privilegiate", consacra dominatia acestora in viata politica a Principatului, asa cum era ea consfintita prin cele doua Constitutii nobiliare, Aprobatele (1653) si Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al "plebei valahe", exclusa din viata politica: romanii erau "tolerati" in Principat, datorita utilitatii lor, iar confesiunea lor "schismatica" se mentinea in afara ,,religiilor recepte".Dar Viena avea sa-si modifice curand atitudinea, datorita intereselor ei politice si religioase din Transilvania. Preocupate sa-si largeasca baza puterii in Principat, unde catolicismul era minoritar in raport cu confesiunile reformate ale starilor privilegiate, autoritatile imperiale incearca sa-i atraga la catolicism pe romani, care detineau majoritatea absoluta intre locuitorii provinciei intracarpatice. Asa s-a nascut miscarea de unire religioasa a romanilor cu Roma catolica, in urma promisiunilor facute de imparat membrilor clerului ortodox de a fi emancipati de sub jugul iobagiei si de a deveni "cetateni" ai imperiului, cu toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a varfurilor clerului roman, atrasa de promisiunile Vienei, accepta unirea cu Roma si astfel se constituie Biserica Greco-catolica sau Biserica Unita a romanilor din Principat, ce cuprindea o minoritate a credinciosilor romani. Unirea cu biserica romano-catolica a fost hotarata de sinodul intrunit la Alba Iulia in 1697. Aceasta hotarare a fost urmata, in 1698, de un manifest semnat de 38 de protopopi, care apreciau promisiunea Curtii de la Viena ca unitii se vor bucura de privilegiile preotilor catolici. In 1699, diploma emisa de imparatul Leopold I scutea preotii uniti de iobagie si de robota. Cea de-a doua Diploma Leopoldina referitoare la unire (1701) hotara ca si taranii uniti trebuie sa fie "primiti intre straturile tarii, ca si ceilalti fii catolici ai patriei". Dieta Transilvaniei nu a acceptat insa aceasta diploma. Uniatii sau greco-catolicii isi pastrau ritul bizantin, obiceiurile si calendarul ortodox. Dincolo de obiectivele politice ale Curtii imperiale si de consecintele contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru romanii ardeleni, Biserica Unita devine pentru un secol si jumatate conducatorul necontestat al miscarii de emancipare politica a romanilor din Transilvania, iar membrii clerului unit, adevarati apostoli ai ideii nationale romanesti din Ardeal si chiar din Principatele de peste Carpati. Curtea de la Viena a reprezentat speranta unui sprijin pentru obtinerea drepturilor politice pe care autoritatile locale si nobilimea maghiara refuzau sa le acorde romanilor. Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile romanilor trecuti la greco-catolicism, nu au fost aplicate niciodata. Principalul avantaj al unirii cu biserica romano-catolica a fost doar ameliorarea situatiei economice a clerului unit. In acelasi timp, absolutismul luminat si, mai cu seama, iosefinismul au creat un cadrul favorabil manifestarilor nationale romanesti. In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, in lipsa unei nobilimi nationale, lupta romanilor pentru drepturi politice a fost condusa mai ales de cler.Curtea de la Viena i-a incurajat pe romanii greco-catolici (uniti). Dincolo de anumite interese politice - Viena se baza pe principiul "Divide et impera" - ramane faptul ca, prin politica scolara au fost sprijiniti romanii greco-catolici. Atitudinea favorabila a Vienei a permis inaugurarea la Blaj, in 1754, a primelor scoli greco-catolice romanesti, acest oras devenind un important centru al renasterii nationale si al modernizarii culturii romanesti. Aceeasi atitudine favorabila s-a materializat in adoptarea unor masuri legislative favorabile greco-catolicilor: Ratio Educationis (decret asupra invatamantului promulgat de Maria Tereza in 1777 si aplicat si in Banat, Bucovina, Maramures si Transilvania) si Edictul de toleranta (promulgat de imparatul Iosif al II-lea in 1781 si care asigura liberul exercitiu pentru religiile necatolice, fara a atenta insa la primatul catolicismului). Astfel s-a format o elita intelectuala, instruita in universitati catolice la Roma sau la Viena, care promova idei in avantajul emanciparii nationale. Pe termen lung, "Unirea" a permis clerului greco-catolic sa aiba legaturi culturale cu Roma, fapt ce a favorizat si stimulat miscarea de idei de care si-a legat numele Scoala Ardeleana, cu rol important in dezvoltarea constiintei nationale.

PAGE 19