IDEOLOGII POLITICE

CONTEMPORANE

1

DOCTRINA POLITICĂ –

IDEOLOGIA POLITICA

2

înrudiri: ştiinţele socio-umane, elemente de mentalitate, cultură, civilizaţie

doctrinele politice sunt considerate un domeniu al ştiinţelor politice în sensul cel mai larg, având un rol explicativ doar pentru înţelegerea diverselor situaţii politice dar nu şi pentru a explica teoretic situaţii politice specifice, decât în cazuri excepţionale

doctrinele politice transgresează realitatea istorică a epocii lor pentru a se insera în prezent printr-un plan axiologic şi normativ privind drepturi, libertăţi şi raporturi sociale

Doctrinele politice se compun de obicei dintr-o sumă de lucrări cu caracter sistematic privind realitatea politică, socială sau economică care, câteodată sunt în relaţieunele cu altele generând lanţuri doctrinare

3

Nivelul practic al doctrinelor politice se regăseşte în

spaţiul politicilor ce se propun pentru a rezolva anumite

probleme ce apar în diverse societăţi la un anumit

moment dat. Aceste politici cu caracter

situaţional se răspândesc influenţînd, de cele mai

multe ori, arii geografice majore, devenind astfel

puncte de reper doctrinar la nivelul

guvernamental între anumite state.

În cea mai bună parte doctrinele politice influenţează

crearea şi apariţia ideologiilor politice, astfel încât

deseori sunt confundate cu acestea din urmă.

doctrinele sunt mult mai largi şi nu înceacrcă să fie decât

modele teoretice, în timp ce ideologiile au

dimensiune mult mai pragmatică, fiind legate de

comportamente de grup4

DEFINIŢIE

Doctrinele politice sunt corpusuri

conceptuale, cuprinzând

valori şi simboluri care incorporează concepţii asupra

naturii umane şi care indică ce este posibil sau imposibil

pentru oameni să dobândească;

reflecţii critice asupra naturii interacţiunilor sociale;

valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care

să aspire;

corecţii tehnice privind îmbunătăţirea în abstract a

realităţii umane privind viaţa politică, economică şi

socială a unei naţiuni sau chiar a întregii umanităţi.

De aceea doctrina politică are o dublă funcţiune:

Descrie

Prescrie

5

Termenul de ideologie este relativ recent

provine – eidos –idee, logos – ştiinţă

impus abia în 1796 de Antoine Destutt de Tracy într-o lucrare care

lega conceptul de ideologie de cel de doctrină politică.

abia în secolul al XIX-lea termenul va face carieră

în Franţa, o bună perioadă, doctrina politică şi ideologia vor continua

să fie legate, termenul de ideologie păstrând o conotaţie negativă.

Ideologiile sunt mai suple şi mai adaptabile realităţii

preiau din doctrinele politice corpusul de idei şi valori

propuse de acestea şi încearcă adaptarea lor la realităţile societăţii

pierd caracterul sistematic şi se adresează mai degrabă

subiectivităţii indivizilor din societate creându-le modele de

comportament pentru a-şi îndeplini scopul politic pe care îl urmăresc

6

Karl Marx va păstra conotaţia negativă a conceptului de ideologie considerând că aceasta este folosită ca metodă de oprimare a claselor exploatate.

= orice set de iluzii politice produse prin experienţa politică a unei clase sociale - falsa conştiinţă. (Pentru Marx apartenenţa la o clasă determină şi conştiinţa asupra lumii prin prisma experienţei la acea clasă – fiind evident că perspectiva asupra lumii nu poate fi decât filtrată prin conştiinţa de clasă. Prin procesul de socializare individul este determinat să adere la valorile clasei din care faceparte, şi astfel el este supus ideologizării aproapeinstantaneu, şi devine un exponent al valorilor de clasă pe toată durata vieţii.)

Astfel, ideologia este o metodă de a păstra diferenţele de clasă în societate, iar memebrii claselor exploatatoare manipulează valorileideologice pentru a influenţa perspectiva obedientă a claselor dominate.

7

Karl Mannheim, ideologia nu are o conotaţie neapărat

negativă, ci ea face parte în mod indisolubil din societatea

umană.

ideologia trebuie analizată din două perspective:

concepţia totală a ideologiei – universul uman este

eminamente ideologic

se referă la modul cum este perceput un fenomen social

total (feudalismul, capitalismul etc.) de către un grup

sau o clasă socailă.

este imposibil să fie analizat corect un fenomen

social, el fiind perceput printr-o grilă ideologică.

Nimeni nu poate rămâne în afara reţelei ideologice care

este ţesută prin economie, interese sociale sau politice. 8

Concepţia particulară a ideologiei – se referă la modul cum

se raportează un grup de interese la altul.

Fiecare dintre ele tinde să se particularizeze într-un fel, sau

să îşi justifice acţiunile.

Ele nu impun o concepţie totalizatoare asupra lumii şi

societăţii, ci doar se raportează unele la altele.

9

FUNCŢIILE SOCIALE ALE IDEOLOGIEI (MARTIN

SEYMOUR LIPSET)

Explicativă - ideologia îşi propune să ofere explicaţii asupra cauzelor

care determină condiţiile sociale să fie aşa cum sunt.

Evaluativă – ideologiile îşi arogă dreptul de a oferi dreptul de a oferi

standarde de evaluare a condiţiilor sociale, şi de a hotărî ceea ce este

dezirabil sau nu

Identitară – o ideologie dă de cele mai multe ori sentimentul aparteneneţei la

ocomunitate de idei membrilor care cred în ea

Programatică (prescriptiv-normativă) – orice ideologie are un caracter

programatic, dorind să impună un program general de acţiune socială

şi politică

Definire: ideologia este un set de idei şi credinţe împărtăşite de un

număr oarecare de oameni, cărora le explică ce este valabil şi valoros

şi ce nu, ce trebuie menţinut şi ce trebuie schimbat, generând atitudini în

raport cu ceilalţi membri ai grupului ideologic şi cu cei care sunt resimţiţi ca

opozanţi

10

FUNCŢIILE POLITICE ALE IDEOLOGIILOR

Funcţia de legitimare – are ca scop să dea valoare unui regim politic şi instituţiilor sale

Funcţia de mobilizare şi solidarizare

Funcţia de conducere şi cea de manipulare

Funcţia de comunicare

Funcţia de defulare a emoţiilor şi frustrărilor Toate aceste funcţii politice pot întări aparenţa că ideologiile politice sunt

ceva rău prin excelenţă, şi au ca scop obţinerea puterii prin forme neortodoxe. De fapt, aceste practici politice se manifestă în toate regimurile politice, totalitare sau democratice deopotrivă, ceea ce diferă fiind doar gradul lor de intensitate.

o dispută privind epoca sfârşitului ideologiilor: au dispărut dupăcel de al doilea război mondial

Lipsa ideologiilor este doar aparentă, în condiţiile în care tot mai multe partide se transformă în grupuri catch-allparties (apucă din toate părţile idei, combinând ideile pieţei libere cu cele ale asistenţei sociale directe din partea statului).

11

O ideologie nu este o teorie ştiinţifică, deşi

propunătorii ideologiilor se laudă adesea cu

perspectiva ştiinţifică. Adesea, ideologiile se inspiră

şi deformează aceste teorii.

Terorismul este o strategie pe care anumiţi ideologi

o promovează, însă nu este o ideologie.

Naţionalismul şi anarhismul nu sunt nici ele

ideologii. Democraţia nu oferă o explicaţie asupra

cauzelor stării lucrurilor, şi doar foarte vag se poate

spune că democraţia îndeplineşte funcţiile

evaluativă, orientativă şi programatică. Aproape

toate ideologiile pretind că sunt democratice, ceea

ce ar fi foarte greu dacă democraţia ar fi o ideologie

în sine. Democraţia este mai degrabă un ideal

decât o ideologie.

12

Ideologiile politice se inspiră din operele marilor

filosofi politici, la fel cum se inspiră din teoriile

ştiinţifice. Însă ideile filosofilor sunt simplificate,

pentru că ideologiile se adresează maselor, care

sunt îndemnate la acţiune.

Religiile îndeplinesc funcţiile explicativă, evaluativă,

orientativă şi programatică. Aceasta nu înseamnă

că sunt ideologii. Totuşi, ideologiile iau forma

religiilor pentru adepţii lor. Între religii şi ideologii

există o diferenţă majoră: primele sunt preocupate

de divin, ultimele doar de viaţa pământească. 13

NAŢIONALISM ŞI ANARHISM

Acestea nu sunt ideologii distincte. Puţini naţionalişti sunt

doar naţionalişti, la fel cum şi anarhiştii sunt fie liberali, fie

socialişti.

Naţionalismul

O naţiune este un grup de oameni care într-un anumit sens

împărtăşesc o naştere comună. Naţionalitatea unei persoane

poate fi separată de cetăţenia acesteia. Totuşi, conceptul de

naţiune este foarte greu de definit univoc.

Anarhismul

Contrar a ceea ce s-ar crede, anarhiştii nu favorizează

haosul şi confuzia.

An archos (gr.) = fără conducere, fără guvernare.

Un anarhist este cineva care pledează pentru abolirea

statului, înlocuind forţa coercitivă a acestuia cu cooperarea

voluntară dintre indivizi. Statul este, în viziunea anarhiştilor,

imoral şi nenecesar.

14

CONSERVATORISMUL

Edmund Burke

ÎNŢELEGEREA NEGATIVĂ A

TERMENULUI

Cum este înţeles conservatorismul?

“reacţionar”,

“anti-democratic”,

“elitist”,

“desuet”

atitudine critică la adresa liberalismului,

critică perpetuă a modernităţii cu tot ceea ce a reprezentat ea

n-ar reprezenta o ideologie

“una din cele trei ideologii politice semnificative în Occidentul ultimelor două veacuri, alături de liberalism şi socialism”.

Conservatorismul se opune atât regimului tradiţional al stărilor, cât şi regimurilor totalitariste (comuniste, fasciste), revoluţiilor violente şi devastatoare - acte “nenaturale” care “vatămă” întregul organic al societăţii.

TIPUL UMAN AL “CONSERVATORULUI”

Robert Nisbet: “A fi conservator, deci, înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supraabundentului, acceptabilul perfectului, râsul de azi beatitudinii utopice. Legăturile şi finalităţile familiare vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi a amplifica va fi mai puţin important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de ceea ce ai: durerea unei pierderi va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă perfecţiune care este pe măsura omului şi a împrejurărilor în care trăieşte”.

Conservatorul nu se opune schimbării, dar schimbarea trebuie să fie moderată şi subordonată avantajelor sociale

Adept al reformei, nu al “inovaţiei”, sau al revoluţiei

APARIŢIA CONSERVATORISMULUI

Conservatorismul a devenit o parte a discursului politic abia după 1830, cu toate că în Anglia bazele sale filosofice au fost dezvoltate în 1790 prin lucrarea lui Edmund Burke “Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa” Reacţie pătimaşă împotriva Revoluţiei

franceze.

Temele centrale ale conservatorismului din ultimele două veacuri sunt, în cea mai mare parte, dezvoltări ale temelor enunţate de Burke cu privire la Franţa revoluţionară”.

revoluţionarii au înţeles în mod greşit natura umană

DESCRIEREA NATURII UMANE

Natura umană este caracterizată prin imperfecţiune: fiinţele umane sunt şi vor fi totdeauna slabe: fizic, moral, intelectual.

Dominaţia egoistă a dorinţelor justificarea raţională a dorinţelor

Nici cei mai inteligenţi dintre oameni nu pot prevedea consecinţele acţiunilor şi politicilor noastre este indicat să evităm schimbările

De unde vine această imperfecţiune motive teologice:

Fiinţele umane sunt marcate de păcatul originar

A spera într-o schimbare radicală în natura umană, a crede că imperfecţiunile noastre morale şi intelectuale pot fi înlăturate, este nu numai o inutilitate, dar şi o nesăbuinţă. De aici, ideea că orice încercare de a reface fiinţele umane prin reconstrucţia societăţilor sfârşeşte printr-un dezastru.

REMEDIUL CONSERVATOR

Restrângerea planurilor şi instinctelor care

conduc la conflicte.

Acest remediu poate căpăta contur prin

guvernământ - care impune restricţii, şi prin

educaţia care ne învaţă autocontrolul (educaţie

realizată în şcoli, biserici, familie, alte grupuri).

CONCEPŢIA ASUPRA SOCIETĂŢII

concepţie organică, în care indivizii sunt legaţi unii de alţii, depind unii de ceilalţi; societatea este o ţesătură socială, membrii ei individuali fiind aidoma unor fire ce se împletesc.

Guvernământul şi societatea nu sunt instituţii artificiale, ci produse ale naturii umane, necesare vieţii.

Combate ideea contractului social şi susţine că societatea civilă sau politică nu se poate baza pe un contract obişnuit între indivizi, ci pe o înţelegere sacră care leagă toate generaţiile între ele.

CONCEPŢIA ASUPRA SOCIETĂŢII

Libertatea este valoroasă numai în măsura în care este ordonată în mod adecvat. libertatea nu este în mod necesar bună; ea poate să fie,

dar aceasta nu este o obligativitate;

indivizii ar trebui să nu întâmpine obstacole în urmărirea propriilor scopuri, însă, numai atunci când scopurile lor nu ameninţă ordinea socială;

dacă scopurile ameninţă ordinea socială, atunci libertatea trebuie îngrădită;

Guvernul nu este un obstacol major în înfăptuirea libertăţii, ci un rău necesar, în sensul că guvernământul îi împiedică pe oameni să facă tot ceea ce îşi doresc la întâmplare, adică asigură posibilitatea caracterului ordonat al libertăţii.

REVOLUŢIE ŞI REFORMĂ

Burke acceptă ideea revoluţiei în forma Glorioasei revoluţii a Angliei (1688) şi s-a solidarizat, ca parlamentar, cu coloniile americane în lupta lor împortiva guvernului englez. Dar trebuie să existe o reîntoarcere la starea iniţială: restauraţia (în concepţia lui, englezii şi americanii au luptat pentru a-şi restabili drepturile, pentru a se întoarce la o stare de care se bucuraseră cândva) pe când francezii au plănuit demolarea temeliei ordinii sociale şi a guvernământului lor pentru a instaura ceva absolut nou şi neverificat şi predestinat, din această cauză, dezastrului.

Nu este adeptul imuabilităţii societăţii, considerând schimbarea ca o trăsătură necesară a vieţii şi a societăţii umane, dar schimbarea trebuie făcută prin reforme.

El introduce, pentru a explica schimbarea, termenul de reformă, deosebit de cel de inovare: reforma viza schimbări graduale, treptate şi precaute, inovarea implica încercarea de a realiza o noutate pe motiv că aceasta este mai bună decât ceea ce s-a învechit (schimbare de dragul schimbării) experimente radicale şi periculoase.

Burke preferă reforma în locul inovării pe motiv de siguranţă şi absenţă a pericolelor (o reformă reuşită va aduce ceva mai bun, iar o reformă nereuşită va face prea puţin rău);

Consideră prejudecata superioară raţiunii şi vrea ca reforma să rezulte din prejudecată. Prin prejudecată înţelege a fi predispus să preferi obiceiurile

şi tradiţiile ca fiind familiare propriei societăţi şi nu a judeca oamenii înainte de a-i cunoaşte;

Prejudecata provine din înţelepciunea latentă; cu alte cuvinte, obiceiurile şi tradiţiile s-au format treptat, pe parcursul mai multor generaţii, astfel încât ele reflectă lecţiile pe care oamenii şi societatea le-au învăţat, una câte una, pe parcursul vieţii;

Tradiţiile s-au menţinut întrucât întruchipează înţelepciunea generaţiilor şi nu a unui sau a unor indivizi.

Prejudecata are rolul de ghid în reformarea guvernământului. Aceasta implică păstrarea societăţii, evitând pericolele inovaţiei.

GUVERNĂMÂNTUL

Nu există o formă de guvernământ care să fie acceptată ca universală şi perfectă (o singură formă şi cea mai potrivită de guvernământ).

Guvernământul trebuie să reflecte istoria, obicieurile şi prejudecăţile unui popor; o formă de guvernământ care răspunde la nevoile unei ţări

se poate dovedi insuficientă în alte ţări.

Totuşi, sugerează că există trăsături ale guvernământului şi societăţii pe care le consideră compatibile în ţări asemănătoare Marii Britanii. Acestea sunt: Guvernământul reprezentativ;

O adevărată aristocraţie naturală;

Proprietatea privată;

Distribuţia puterii între „micile plutoane” care compun societatea.

Guvernământul reprezentativ nu este democraţie;

guvernământul reprezentativ nu este o extindere a dreptului de vot (limitat doar pentru posesorii de mari suprafeţe de pământ), ci desemnarea unor persoane responsabile, prudente, bine informate, căreia i se pot încredinţa interesele oamenilor.

Democraţia este un pericol pentru soarta guvernământului reprezentativ; extinderea dreptului de vot pentru mase cât mai largi generând un vot în favoarea candidaţilor care le curtează pasiunile şi dorinţele, un vot pentru cei ce le promovează interese momentane şi nu pentru cei ce promovează interese sociale pe termen lung.

Dreptul de vot nu se poate extinde cel puţin până când poporul este pregătit să voteze responsabil.

Aristocraţia naturală reprezintă oamenii de încredere, obiectivi, maturi şi luminaţi pentru guvernământul reprezentativ. Ei sunt lideri naturali care ştiu că ceilalţi aşteaptă de la ei îndrumarea şi provin din aristocraţia ereditară (nobilimea şi fiii ei care aveau confortul necesar educaţiei şi care aveau posibilitatea să-şi dezvolte capacităţile pentru a juca un rol major în politică).

MICILE PLUTOANE

Un guvernământ bun include reprezentanţi luminaţi, proveniţi din aristocraţia naturală, apărători ai proprietăţii private şi binelui comun.

Totuşi, puterea guvernământului nu trebuie concentrată într-o singură persoană sau un singur loc, ci, spre a se evita abuzul, sunt necesare „micile plutoane” care primează în societate cu alte cuvinte o putere difuzată în societate;

O distribuţie a puterii la nivel local (pentru problemele de interes local), şi, în loc de a încredinţa întreaga putere guvernului, trebuie rezultate autoritatea tradiţională a bisericilor, familiilor, altor grupuri.

Micile plutoane fac posibilă o libertate ordonată.

• Conservatorismul traditional

• Concepe societatea ca o panza delicata, in care vietile individuale sunt intretesute.

• in aceasta conceptie, o societate de indivizi autointeresati, fiecare fiind esential independent de ceilalti, si de aceea, liber sa-si urmareasca propriul interes

• Societate trebuie sa promoveze libertatea, bineinteles, insa conservatorii traditionali impartasesc convingerea lui Burke ca ea trebuie sa fie o libertate ordonata.

• Conservatorismul individualist este conservatorismul unor oameni ca fostulRonald Reagan, in Statele unite, si al lui Margaret Thatcher, in Marea Britanie.

• Spre deosebire de conservatorii traditionali, care accentueaza caracterul intretesut al societatii si complexitatea problemelor ei, conservatorii individualisti sunt inclinati sa sustina ca problemele sociale sunt simple - ca si solutiile lor. Dupa cum vad ei chestiunea, cele mai multe probleme apar din "prea mult guvernamant", ceea ce inseamna de obicei prea mult amestec din partea guvernamantului in activitatile pietei libere. Solutia este la fel de simpla: "Scapati-ne de guvern!".

NECONSERVATORISMUL

• pozitie intermediara intre conservatorii individualisti si cei traditionali

• Neconservatorismul si-a conturat pozitiile pe baza ideilor unui grup de oameni

de stiinta si figuri publice proeminente - oameni ca sociologii Daniel Bell si

Nathan Glazer, politologul Jeanne Kirkpatrick (ambasador pe langa

Natiunile Unite in timpul administratiei Reagan) si un alt sociolog, Daniel

Patrick Moynihan, fost senator american de New York.

• Neconservatoristii sunt adesea descrisi ca liberali dezamagiti ai bunastarii.

În anii de dupa al doilea razboi mondial, cativa pastori protestanti au condus

campanii impotriva pericolelor a ceea ce ei numeau "comunism ateist, fara

Dumnezeu".

• Aceste campanii s-au transformat in anii `70 intr-o miscare mai ampla,

miscare cunoscuta ca Dreapta Religioasa. Dreapta Religioasa sustine la

randul ei ca este democratica, lucru prin care doreste sa spuna ca societatea

trebuie sa urmeze calea majoritatii drepte sa "morale" a crestinilor.

• Catre ce ne conduce aceasta "majoritate morala"? catre mai putina interventie

guvernamentala in economie, precum doresc si conservatorii individualisti,

dar catre un guvern extins si activ in multe alte privinte.

CONSERVATORISMUL DE ASTAZI

• Doua idei rezista. – In primul rand, multe genuri de conservatorism se afla

intr-o tensiune dificila unele fata de altele. Ele pot sa fie de acord si sa coopereze in anumite probleme, insa in altele sunt macinate de certuri continue.

– A doua idee referitoare la starea conservatorismului contemporan este ca asemenea certuri ar putea fi un semn de vitalitate.

• Faptul ca oamenii se gandesc ca merita sa se certe in legatura cu ceea ce este "adevaratul" conservatorism si in ce directie ar trebui sa mearga conservatorismul "corect" sugereaza, cu alte cuvinte, ca el ramane o forta puternica in politica lumii vorbitoare de engleza.

• Conservatorismul contemporan încearcă să atragă oamenii nemultumiti de roadele liberalismului si straini de scopurile socialismului. Pentru acesti oameni, conservatorismul ramane o ideologie atractiva.

CONSERVATOARISMUL ŞI DEMOCRAŢIA POLITICĂ

Desi conservatorismul nu poate fi acuzat de lipsa de democratie,

fata de liberalism, luat ca doctrina de referinta, aceasta

paradigma da o alta intelegere si interpretare conceptului

de democratie, continutului ei, modului de exprimare in

practica, scopului si utilitatii sale sociale.

In teoria si practica conservatoare, democratia nu este

perceputa ca o participare larga si activa a intregului

popor, ci sub diferite pretexte, ea este redusa la segmentul

aristocratic-burghez, la elita societatii.

Democratia, in sensul larg de fenomen social-politic, este privita

ca o institutie superficiala, incapabila sa asigure obiectivitatea

promovarii intereselor tuturor indivizilor si grupurilor sociale.

In locul democratiei, inteleasa ca putere a poporului, este

promovata democratia elitelor, unde calitatea si capacitatea

intelectuala a acestora are rol hotarator in conducerea societatii.

O asemenea abordare a democratiei nu este intamplatoare,

ea trebuie conectata cu conceptia naturalist-divina pe

care conservatorismul o da puterii, independenta ei

fata de vointa umana si in consecinta a caracterului ei

absolut.

Daca in doctrina liberala oamenii sunt considerati liberi si

egali prin nastere si dispun de drepturi si libertati social-

politice, in conceptia conservatoare oamenii sunt inegali,

au inzestrari naturale specifice si diferentiate. Societatea

conservatoare este conceputa si structurata pe principiile

inegalitatii sociale a oamenilor si claselor sociale, a

prezentei in cadrul acestora a unui grup de elita inzestrat

cu capacitate intelectuala de exceptie, de a conduce. Numai

aceasta elita naturala este in masura sa imbine regulile

traditiei, ale mostenirii trecutului cu datele concrete ale

prezentului si singura capabila sa asigure stabilitatea

societatii, conducerea ferma si autoritara a ei.

Democratismul politic conservator da o alta intelegere relatiei

dintre individ-stat-societate.

In gandirea si practica liberala in cadrul acestei relatii,

primatul il are individul, in schimb in reflexiile filosofice-politice

ale conservatorismului si in practica sociala, nu individul

constituie punctul de atractie, dimpotriva, individul este

“topit” in cadrul acesteia, subordonat colectivitatii si

autoritatii. Omul, individul este dependent de societate, careia ii

datoreaza aproape totul si il sustine in toate imprejurarile.

Statul in raport cu individul este un organism generat de legi

proprii, independent de vointa oamenilor. El imbratiseaza toate

activitatile si interesele individului, fiind “punctul de sustinere

al tuturor nevoilor reale fizice si morale”, asa cum preciza

Adam Muller.

Prin urmare, individul nu este independent in relatia sa cu

statul, nici macar cu actiunile si conduita sa, deoarece si acestea

ii sunt impuse de statutul social pe care il confera traditia.

In democratismul conservator regula majoritatii nu

are nici o valoare politica sau programatica, ea se

rezuma la democratismul elitist de sorginte

aristocratic burgheza.

Modelul de societate propus de conservatori este unul

static, limitat din punct de vedere participativ, unul

care priveste inapoi si se refugiaza in valorile si

normele trecutului.

In What is Conservatorism, S. Possany formuleaza

clar sensul social al conservatorismului “Teza

centrala a conservatorismului consta in aceea ca

inainte de a construi ceva nou, valoarea creata

trebuie conservata”.

Unul din teoreticienii conservatorismului, Ralph

Adams Cram incercand sa gaseasca modele optime de

organizare sociala si politica, ajunge la concluzia ca

democratia ar fi incapabila sa constituie ea

insasi un asemenea model, ca atata timp cat

societatea este fundamentata pe inegalitate sociala,

nici nu ar fi posibila si necesara o participare a

tuturor indivizilor la actul conducerii, solutia

preconizata fiind: puterea sa apartina

aristocratiei “naturale”.

In practica politica conceptia mai rigida, mai limitata

a democratiei politice conservatoare si-a gasit

expresie in sustinerea unor regimuri politice mai

autoritare, a unor forme de guvernamant care au

oscilat intre monarhie, monarhii constitutionale, pana

la republici parlamentare, constitutionale si

prezidentiale, unele dintre acestea imbracand chiar

forme “forte”.

LIBERALISMUL

• Termenul de liberalism provine din latinescul “liber”, de la care au

derivat conceptele de libertate şi de liberal. Acestea vor contura existenţa

modernităţii, opunând-o tuturor ideilor şi practicilor medievale, care

făcuseră din om o fiinţă predeterminată, supusă destinului şi înglobată în

comunitatea creştină.

• Termenul de libertate a fost folosit încă de la începutul epocii moderne

pentru a desemna acea condiţie a individului care, deşi trăind sub

autoritatea politică, are dreptul natural la un segment de viaţă privată în

care nimeni să nu se amestece.

• Conceptul de liberal apare în limbajul modernităţii ceva mai târziu, prin

jurul anului 1800, desemnând o grupare parlamentară din Spania

(Liberales).

• Pe la 1840, termenul se încetăţeneşte şi în Anglia, odată cu

transformarea numelui Partidului Whigs în Partidul Liberal.

• Acelaşi concept avea în epocă şi o semnificaţie mai puţin politică:

liberalul era considerat acel individ educat şi tolerant, adevăratul

gentleman cu deschidere culturală şi cu o atitudine pozitivă faţă de lume.

DOCTRINA POLITICĂ

Fundamentele liberalismului anunţate de vechii iluminişti englezi sunt proprietatea, libertatea şi individualismul.

Premisele liberalismului apar odată cu spiritul protestant.

Concepţia iluministă despre drepturile naturale ale omului este preluată de liberali: fără dreptul la viaţă, libertate şi proprietate omul se dezumanizează. Un stat totalitar care ar încălca numai unul din aceste trei drepturi, le încalcă, de fapt, pe toate. Aceste drepturi nu sunt posibile separate fiind indestructibil legate între ele.

Un alt principiu liberal este cel al egalităţii. “Nimeni nu e mai presus de lege” se referă la acest principiu liberal.

Individul este anterior statului, deci statul trebuie să-l respecte, nu invers.

Individualismul şi utilitarismul sunt completate şi reciproc justificate din perspectiva unui raţionalism pragmatic de teoria contractului social şi constituţionalism.

Liberalismul este raţionalist deoarece îşi manifestă deplina încredere în raţiune şi reuşita acţiunii condusă raţional, refuzând să apeleze la instinct, intuiţie, revelaţie, credinţă etc. Raţionalismul liberal este, aşadar, pragmatic.

Libertatea reprezintă independenţa individului faţă de stat, nu neapărat faptul ca puterea se află în mâna poporului. Drepturile cetăţeanului primează, iar puterea nu se poate exercita decât în limitele lor.

Libertatea în societatea liberală este personală, cetăţenească şi civilă, constând în independenţa persoanei faţă de stat, inviolabilitatea cetăţeanului, dreptul de a dispune de proprietatea proprie, dreptul de a influenţa treburile guvernamentale în interesul său pe calea alegerilor libere a persoanelor oficiale, dreptul de a-ţi alege meseria şi a o profesa etc.

Tocqeville susţinea că egalitatea dă oamenilor gustul instituţiilor liberale. Democraţia liberală contă în independenţa individului, în libertatea şi responsabilitatea acestuia. Libertatea înseamnă să poţi face tot ce vrei, dar eşti responsabil şi răspunzi de ceea ce faci.

H. Spencer consideră că intervenţia statului trebuie să se limiteze la ocrotirea drepturilor şi libertăţilor indivizilor, statul este “câinele de pază” al acestor drepturi şi democraţiei.

STATUL MINIMAL

“Statul minimal”, autentic liberal, nu poate fi coercitiv şi nu se amestecă în viaţa cetăţenilor sau în viaţa economică.

Politica socială prin care statul protejează categorii defavorizate este neliberală deoarece lezează interesele proprietarilor, de la ei ia statul pentru a da la săraci.

Orice creştere a impozitelor, în orice scop, oricât de nobil ar fi el presupune o intervenţie a statului în domeniul privat şi nu este binevenită.

Concepţia despre stat a liberalismului clasic era a statului minimal. Dând intr-adevăr dovadă de pragmatism şi capacitate de adaptare la noile cerinţe, liberalismul contemporan sau neoliberalismul va accepta statul asistenţial-intervenţionist abilitat să regleze acele mecanisme ale economiei de piaţă care nu-şi găsesc singure echilibrul (investiţii de stat pentru a asana şomajul de masă, stimularea investiţiilor particulare cu ajutorul ratei dobânzilor etc.).

Liberalii nutresc un adevărat cult pentru lege şiconstituţionalism. Totul este conceput intr-un cadru juridicperfect şi transparent pentru a nu permite nici abuzul puteriide stat nici al individului anarhic. Libertatea fără constituţienu e posibilă, nici constituţia fără libertate. Monarhie saurepublică, statul trebuie să fie constituţional şi stat de dreptîn care domneşte legea fără să se vadă cel care este înspatele ei şi o aplică. Liberalii propun ca statul să fie condusde oameni aleşi democratic şi plătiţi pentru ceea ce fac, iarîn caz de abuz să poată fi traşi la răspundere de lege.

Teoria contractului social, chiar dacă nu se justificăistoriceşte, este importantă ca principiu regulativ, adicăexplică modul ideal al naşterii şi fiinţării statului păstrândconcomitent atât puterea de stat cât şi libertatea şiprecedentul individului asupra puterii.

Este criticat şi parlamentarismul care este noua superstiţie politică ce a înlocuit superstiţia monarhiei de drept divin cu parlamentul de drept divin legitimat prin alegeri de mase.

Teoria contractului social a creat dreptul majorităţii şi aceasta poate deveni tiranică faţă de minoritate. Ce s-ar întâmpla dacă majoritatea doreşte, de exemplu, război cu vecinii paşnici şi are reprezentare parlamentară ca să-şi pună în practică această idee; sau în situaţia statelor multinaţionale când majoritatea este xenofobă faţă de minoritate şi hotărăşte prin reprezentarea ei parlamentară lipsirea minorităţii de anumite drepturi? De aceea ideea parlamentului ca autoritate supremă în stat trebuie privită cu reticenţă, iar liberalismul modern este dator să limiteze puterea parlamentului, astfel încât acesta să fie şi el sub legi, nu deasupra lor.

Libertatea este triumful individului asupraautorităţii (autoritate despotică sau autoritate amaselor asupra unei minorităţii). Astfel,liberalismul nu este sinonim cu democraţia(conducerea aparţine poporului), cu toate că opreferă altei forme de guvernare. Nu areimportanţă forma de guvernare, important este castatul să dea libertate de mişcare şi acţiunecetăţenilor.

Părerea primilor liberali era ca votul să fiecensitar, iar parlamentul să fie astfelreprezentantul proprietarilor, nu al poporului, maiales că interesele proprietarilor coincid cuinteresele societăţii.

LIBERALISMUL ECONOMIC

ethos al capitalismului concurenţial liberalismul pledează pentru rezolvarea problemelor economico-

politice dintre societate, stat şi proprietarii întreprinzători înfavoarea acestora din urmă.

Doctrina liberală este centrată pe individ văzut ca proprietar şiîntreprinzător dornic de câştig, capabil să şi-l procure în joculriscant al economiei de piaţă. Burghezul – tipul uman caracteristicindividualismului liberal.

Optimismul economic îi fac să creadă pe liberali că creştereaproducţiei va determina şi o creştere corespunzătoare aconsumului şi a trebuinţelor.

De aceea fiscalitatea redusă, salariile mari şi productivitatearidicată erau cheia succesului în afaceri. Cu toate ca sistemuleconomic liberal s-a confruntat cu crize majore de supraproducţie,aceasta rămâne totuşi singura doctrină economică viabilă ce găseştesuficiente resurse să-şi supravieţuiască, spre care ne îndreptăm cusperanţe în succesul acţiunii noastre deoarece omul modern şicontemporan gândeşte liberal în mod natural.

Industrializarea favorizează dezvoltarea libertăţii.

Datorită ei a avut loc o scădere a imixtiunii statului în treburile oamenilor, în zonele privatului.

Este necesar ca statul să nu se amestece în treburile oamenilor, în jocul liber al legilor economice obiective, să nu împiedice prin intervenţia sa mişcarea liberă de industrializare (H. Spencer).

Ideile lui Spencer vin pe fondul apariţiei concepţiilor neoliberale, după marile crize economice din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Celebra metaforă a “mâinii invizibile” îi aparţine lui A. Smith care credea că procesele economice sunt atât de naturale, se supun unor legi atât de fireşti de parcă o mâna invizibilă ar realiza o alocare optimă a resurselor într-un mod profitabil tuturor.

Aceasta presupune crearea unui cadru legal şi libertatea de acţiune, respingându-se orice intervenţie din partea statului.

Liberalismul economic îşi exprimă, sintetic, esenţa în formula “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul firesc). Semnificaţia concretă a acestei expresii constă în necesitatea înlăturării piedicilor şi restricţiilor din domeniul producţiei şi comerţului. Liberalismul economic oferă ca model optim de organizare o piaţă care se autoreglează.

Economia europeană şi americană, organizată pe principii liberale, se

confruntă cu unele crize începând cu secolul al XIX-lea datorită

formării monopolurilor, supraproducţiei, condiţiilor proaste de muncă,

lipsa oricărei protecţii sociale pe fondul unui şomaj ridicat etc.

Liberalismul se dovedea optim pentru formarea capitalului şi incapabil

de a rezolva problemele ivite din complexitatea vieţii economice.

De aceea s-a impus reformarea vechii viziuni economice, ceea ce s-

a întâmplat prin curentele neoliberale. Astfel se recunoştea de unii

teoreticieni că intervenţia statului în economie trebuie să existe, dar să

aibă funcţii restrânse la stabilirea cadrului legislativ şi urmărirea

respectării legilor. Se făcea analogia dintre stat şi poliţia rutieră care

stabileşte regulile şi sancţionează încălcarea lor.

Alţi teoreticieni au exagerat posibilitatea de intervenţie a statului

transformându-l din vechiul “stat minimal” intr-un “stat maximal” care

poate interveni în toate domeniile sociale şi economice, chiar poate

planifica producţia.

LIBERALISMUL SOCIAL

• scopul liberalismului clasic era să limiteze la maximum rolul statului în societate, reducându-l la “jandarmul de noapte al societăţii” (Benjamin Constant)

• Această diminuare a produs şi unele disfuncţionalităţitot mai vizibile în timp, cum ar fi monopolul particular sau clivajele tot mai vizibile între cei bogaţi şi cei săraci.

• acceptării well-fare state-ului - Liberalismul bunăstării

• T..H.Green (1832- 1886), - prin el liberalismul a atins o nouă dimensiune – cea socială. Green şi-a construitteoria pe distincţia între două feluri de a privi libertatea: libertatea negativă şi libertatea pozitivă.

• .

• Libertatea inseamnă și capacitatea de a face ceva. Dar

această capacitate pozitivă nu există decât în măsura în

care există libertate de şanse, căci cineva care nu are

oportunitatea de a face un lucru pe care lar putea face nu

este liber, adică este constrâns obiectiv să nu îl facă. Iar

lipsa oportunităţii este dată, consideră Green, de sărăcia

cronică a unei societăţi, care conduce la inegalitatea

şanselor, iar dacă admitem acest lucru, oricine apreciază

libertatea individuală va dori să facă ceva pentru a depăşi

circumstanţele care constituie obstacole atât de mari în

calea libertăţii.

• De aceea el propunea, alături de alţi liberali adepţi ai

societăţii bunăstării, că societatea acţionând prin

guvernământ ar trebuie să se implice activ în educaţie,

sistemul sanitar şi să reglementeze condiţiile de muncă

ale proletarilor, care astfel s-ar apropia de libertate

50

Anii ’60 au adus “împlinirea” ideologică a liberalismului bunăstării, în sensul că, alături de perspectiva economică a egalizării şanselor, s-a introdus şi perspectiva civicoetică privind egalizarea posibilităţilor de afirmare a diferenţelor dintre cetăţenii aceluiaşi stat.

În aceşti ani, în special datorită presiunilor venite din partea unor minorităţi etnice şi apoi sexuale, liberalii au adoptat o linie extrem de permisivă a capacităţii de exprimare a diferenţelor dintre minoritari, etnici, sexuali, religioşi etc. şi majoritari.

Liberalii bunăstării au militat nu numai pentru eliminarea oricărei discriminări dar şi pentru oferirea de avantaje sociale şi economice tuturor celor care sunt consideraţi discriminaţi.

Această opţiune a adus linia liberalismului bunăstării în tabăra a ceea ce în anii ‘70-80 s-a numit Noua Stângă.

SOCIALISMUL ŞI DOCTRINA SOCIAL –

DEMOCRATA

SOCIALISMUL

Termenul a apărut în 1830 şi desemna ansamblul doctrinelor

care, criticând capitalismul, propun un nou tip de societate

bazat pe proprietatea colectivă şi pe egalitatea dintre

oameni; împărtăşind aceleaşi obiective cu comunismul,

aceste doctrine diferă prin opţiunea asupra mijloacelor de

atingere a lor – reformă sau revoluţie.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea apar o serie de

teoreticieni de marcă ai socialismului utopic, precum: Saint-

Simon, Ch. Fourier ( Franţa), Robert Owen ( Anglia ), şi

Teodor Diamant ( România) care, pe lângă prezentarea

teoretică a socialismului utopic, au recurs la experimente

practice, care au fost falansterele, colonii de muncă

model ( după părerea autorilor ) în care se muncea şi se

trăia în spiritul acestor idei. La noi în ţară este cunoscut un

astfel de experiment, iniţiat de Teodor Diamant, care a

înfiinţat în 1835, falansterul de la Scăieni, dar care s-a

soldat însă, cum era şi firesc, cu un eşec.

Saint-Simon vedea în intervenţia statului cel mai propice

mijloc de atenuare a efectelor negative ale capitalismului.

Fourier preconiza crearea “falansterelor”, unităţi de

producţie în care indivizii pot găsi tot ce au nevoie.

Owen, tentat de experienţa vieţii comunitare, a încercat

transpunerea acestui ideal în practică, organizând în SUA

colonia “Noua Armonie”.

Un alt curent a fost anarhismul. Teoreticianul său, Pierre

Joseph Proudhon, avea ca ideal o societate fără stat,

bazată pe libera asociere a muncitorilor şi a

producătorilor. A influenţat în mod deosebit mişcarea

muncitorească franceză şi pe cea din sudul Europei, sub

forma anarho-sindicalismului.

Socialismul a început ca un răspuns la liberalismul

sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-

lea. Socialiştii s-au opus accentului pus de liberali asupra

competenţei şi libertăţii individuale, fiinţele omeneşti fiind

prin natura lor creaturi sociale sau comunitare. Până la un

punct, acesta este şi discursul conservatorilor. Numai că

socialiştii nu acordă nicio valoare tradiţiei şi proprietăţii

private

Socialiştii fac apel la programe care distribuie bogăţia mai

echitabil, în raport cu care conservatorii au acordat eticheta

« egalizatoare ». Socialiştii împărtăşesc convingerea

fundamentală că societata în ansamblu trebuie să

controleze proprietatea, şi nu indivizi particulari. Se pune

aici o întrebare : cât de mult din proprietate trebuie să deţină

şi să controleze societatea ? Ca principiu general, orice

contribuie semnificativ la producerea, distribuirea şi livrarea

bunurilor trebuie să fie controlat social în folosul tuturor.

55

Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază

pe de o parte, ideile socialiştilor utopici, iar pe de altă

parte ideile marxiste din a doua jumătate a secolului

trecut.

În paralel s-a afirmat o altă doctrină, socialismul

ştiinţific sau marxismul, care a fost fundamentat de

Karl Marx şi Friedrich Engels în lucrarea Manifestul

Partidului Comunist. Premisa teoriei marxiste era

existenţa claselor antagonice şi a luptei de clasă

care avea ca scop impunerea unei ordini social-politice

favorabile clasei muncitoare.

Soluţia preconizată era trecerea prin revoluţie la o

societate lipsită de clase, caracterizată prin

proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie şi

supusă dictaturii proletariatului, care ar fi permis in cele

din urma trecerea la societatea comunistă.

Pentru Marx, istoria este lupta speciei umane cu

condiţiile vitrege. Iar printre conflicte, cel mai

important este acela al unei clase împotriva altei

clase.

Marx vorbeşte despre interepretarea materialistă a

istoriei, pentru a o distinge de interpretarea idealistă

a lui Hegel. S-a vorbit despre Marx cu titlul de «

determinism economic ».

Producţia materială are nevoie de 2 condiţii :

a) forţele materiale de producţie ;

b) relaţiile sociale de producţie.57

În societatea capitalistă, există 2 clase principale :

burghezia şi proletariatul. Clasa conducătoare

controlează gândurile şi ideile clasei conduse.

Baza economico-materială a oricărei societăţi este

învelită într-o « suprastructură ideologică ».

Conform lui Marx, ideile clasei conducătoare sunt

ideile dominante în fiecare epocă.

Numea religia « opiumul popoarelor ».

Clasa muncitoare suferă de « falsă conştiinţă ».

58

Critic declarat al capitalismului, Marx admitea că burghezia a

jucat în zorii ei un rol pozitiv în demolarea feudalismului şi a

relaţiilor patriarhale. Mai apoi, capitalismul a instaurat

stăpânirea omului asupra naturii.

De ce ar trebui înlocuit capitalismul ? Mai întâi pentru că

este demodat. Apoi, pentru că sistemul capitalist generează

alienare. Însă nu spiritul se alienază pe sine însuşi, ci

oamenii se alienează de munca lor şi unii de alţii.

Muncitorii sunt alienaţi în patru feluri :

a) alienaţi de produsul muncii lor, pentru că nu deţin ceea ce

produc ;

b) alienaţi de activitatea de producţie în sine, pentru că

maşina ucide spiritul creator ;

c) alienaţi faţă de potenţialurile lor umane distincte şi unice ;

d) alienaţi unii faţă de alţii, pentru că se concurează pentru

bani şi locuri de muncă.59

Capitaliştii înşişi sunt alienaţi, fiind simple apanaje

ale capitalului. Sistemul capitalist este

autosubversiv. Capitaliştii nu menţin salariile joase

pentru că sunt imorali sau cruzi, ci pentru că logica

sistemului le cere să facă astfel (muncitorul este

menţinut în viaţă ca simplu muncitor). În lumea pe

dos a capitalului, piaţa este liberă, dar indivizii nu.

Sistemul capitalist a creat condiţiile care într-o zi îl

vor distruge. În mod ironic, burghezia este vinovată

de crearea clasei care o va prăbuşi într-o zi :

proletariatul.

60

Capitalistul exploatează muncitorul plătindu-i mai

puţin decât valorează munca sa. Muncitorul este

sărăcit, pe măsură ce capitalistul se îmbogăţeşte.

Capitalistul este dependent de muncitor, fără a

cărui muncă nu s-ar putea crea nicio bogăţie, şi nici

identitatea capitalistă n-ar exista. Diviziunile de

clasă sunt exploatatorii, unde se elimină clasa se

elimină şi exploatarea.

Proletariatul este singura clasă care are interes să

se abolească pe sine. Mai mult, eliberându-se pe

ei, muncitorii îi eliberează şi pe foştii stăpâni.

Pentru Marx, adevărata libertate poate să

înflorească numai într-o societate fără clase.61

Marx a prezis că revoluţia proletară va începe în ţările

capitaliste cele mai dezvoltate.

Etapele ei ar fi :

a) crizele economice – cu cât o societate capitalistă

devine mai matură şi mai dezvoltată, cu atât mai frecvente

sunt aceste crize ;

b) pauperizarea proletariatului – fiind mai bogaţi,

capitaliştii traversează mai uşor aceste crize ;

c) conştiinţa revoluţionară de clasă – muncitorii încep să

realizeze că vina este a sistemului ;

d) dobândirea puterii de stat – are loc un amestec politic

exploziv ;

e) dictatura proletariatului – muncitorii devin noua clasă

conducătoare ;

f) dispariţia statului – socialismul ca formă de societate

care face posibilă trecerea de la capitalism la comunism.

62

Marx a spus foarte puţine lucruri despre comunism.

Totuşi, a văzut-o ca pe o societate deschisă, ai

cărei membri participă direct la conducerea ei.

Toate mijloacele de producţie sunt în proprietatea

publică.

Producţia economică va fi planificată.

Distribuţia bunurilor va fi după nevoi.

Lozincă : « De la fiecare după capacităţi, fiecăruia

după nevoi. »

63

SOCIALISM ŞI COMUNISM DUPĂ MARX

Către sfârşitul secolului XIX, socialismul părea

multora o idee al cărei timp sosise. Perioada

cuprinsă între 1883, anul morţii lui Marx, şi 1914,

izbucnirea primului război mondial, a fost perioada

de aur a marxismului, dar şi a altor forme de

socialism nonmarxist (socialismul creştin,

socialismul fabian, anarho-comunismul etc.).

Engels a avut propria interpretare asupra

marxismului.

Lenin şi bolşevicii s-au considerat « socialişti

ştiinţifici ».

Anarhistul Mihail Bakunin a respins marxismul,

suspectându-l de autoritarism. 64

Deşi critic al capitalismului, Engels era el însuşi un

capitalist, şi se bucura din plin de avantajele sistemului.

« Socialismul ştiinţific » - Engels a comparat contribuţia

lui Marx cu teoria evoluţionistă a lui Darwin. El a susţinut

că socialismul ştiinţific nu era o simplă ideologie politică

printre atâtea altele, ci o relatare imbatabilă despre cum

trebuie să fie lucrurile.

« Materialismul » - Marx nu a fost un materialist de tipul

celor care cred că gândurile şi sentimentele sunt

rezultatele unor impulsuri fizice. Materialismul lui Marx

era o preocupare pentru căile prin care oamenii se

organizează pentru a transforma materiile prime în

produse şi mărfuri.65

MARXISM-LENINISMUL SOVIETIC

Contextul rusesc – ţară cu bază agrară, cu dimensiune

industrială precară. Instituţii politice nedemocratice, înapoiate.

Societate semifeudală. Nu exista nicio libertate a dezbaterilor.

Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924) şi-a luat un nou nume,

Lenin.

Contribuţia lui Lenin – lupta de clasă este forţa conducătoare

a evenimentelor istorice. Orice acţiune, oricât de imorală, este

permisă dacă serveşte luptei de clasă.

Aripa condusă de Lenin din Partidul Comunist şi-a spus

«bolşevică », adică majoritară.

Rolul Partidului Comunist ca partid de avangardă, în viziunea

lui Lenin, era acela de a forma conştiinţa de clasă.66

Lenin a vorbit despre centralismul democratic –

partidul reprezintă clasele sociale cele mai oprimate

(muncitorimea şi ţărănimea), care însă se supun

conducerii acestuia.

A considerat că imperialismul este ultima treaptă de

dezvoltare a capitalismului.

În octombrie 1917, bolşevicii preiau conducerea

Rusiei. După ce s-a luptat cu ruşii « albi » (forţele

reacţionare), în 1921 Lenin a promovat Noua

Politică Economică, menită să reconstruiască şi să

modernizeze Rusia.67

Contribuia lui Stalin – Iosif Djugaşvili a condus Rusia

între 1929 şi 1953 cu o violenţă nemaiîntâlnită. Scrierile

sale sunt pline de platitudini şi de simplificări vulgare.

Trăsăturile stalinismului ca variantă a marxism-

leninismului :

a) Lenin susţinuse că clasa muncitoare suferă de o

falsă conştiinţă şi are nevoie de un partid care s-o

ghideze. Stalin era de părere că partidul este chinuit

de o falsă conştiinţă, şi are nevoie de un înţelept

care să-l ghideze. Acest geniu era chiar Stalin.

b) Marx şi Engels susţinuseră caracterul internaţional al

socialismului. Stalin a considerat că socialismul

trebuie să fie construit într-o singură ţară, înainte de

a fi construit oriunde altundeva.

68

c) Stalin s-a folosit de «materialismul dialectic»

pentru a justifica fiecare plan, fiecare politică sau

rezultatele acesteia. Nu există accidente şi

coincidenţe: totul este determinat de mişcarea

lucrurilor şi tot ceea ce s-a întâmplat trebuia să se

întâmple în acest fel. Aceasta ar fi doctrina

«inevitabilităţii istorice».

La trei ani după moartea lui Stalin, succesorul său,

Nikita Hruşciov (1894-1971) i-a denunţat crimele în

faţa Congresului al XX-lea al P.C.U.S.

69

ANARHO-COMUNISMUL

Între ei, anarhiştii sunt de acord în privinţa unui aspect : statul

este un rău care trebuie înlocuit cu un sistem de cooperare

voluntară. Unii anarhişti însă sunt individualişti radicali, alţii

sunt comunişti. Pentru anarho-comunişti, abolirea statului şi

abolirea proprietăţii private sunt cele două feţe ale aceleiaşi

monede.

Printre anarho-comunişti, Lev Tolstoi s-a manifestat împotriva

oricărei forme de violenţă, inclusiv cea exercitată de stat

împotriva cetăţenilor. Fiind bazat pe constrângere, statul n-ar

putea exista în afara violenţei. Tranziţia spre anarhie se poate

realiza paşnic, spunea Tolstoi, prin persuasiunea celor avuţi de

a-şi ceda bunurile şi de a-şi retrage sprijinul faţă de stat.

Peter Kropotkin şi Mihai Bakunin au considerat că violenţa

poate fi utilizată împotriva statului, principala sursă a violenţei.70

SOCIALISMUL AMERICAN

În ciuda unei lungi tradiţii, socialismul nu s-a dovedit atrăgător

pentru americani.

Edward Bellamy (1850-1898) a fost autorul celui mai vândut

roman utopic, Looking Backward, despre o America ce

devine, în jurul anului 2000, o societate cooperatistă.

De ce nu merge socialismul în SUA ?

a) sistemul electoral este bazat pe un bipartidism, alte partide

având puţine şanse de succes electoral notabil ;

b) socialismul este o ideologie a clasei muncitoare, în vreme

ce marea majoritate a americanilor se pretind a face parte din

clasa de mijloc ;

c) socialismul nu este atrăgător pentru oameni care se

consideră deosebit de mobili social şi economic ;

d) ideea unor « individualişti aspri » care reuşesc « prin

propriile forţe », este deosebit de populară în SUA.

71

Influenţa socialismului a fost deosebită atât în mediile

intelectuale cât şi în cele ale mişcării muncitoreşti,

contribuind la radicalizarea sa şi la apariţia partidelor

politice

Trebuie menţionat că anumite idei ale socialismului

utopic persistă şi astăzi în diferite ţări, mai ales în cele

subdezvoltate.

MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST (1847)

“Primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea

proletariatului la rangul de clasă dominantă, este

cucerirea democraţiei […].

La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decât

[…] prin măsuri […].

În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aplicarea

aproape pretutindeni a următoarelor măsuri:

1.Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea

rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

2.Impozit cu puternic caracter progresiv.

3.Desfiinţarea dreptului la moştenire.

4.Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.

1. Centralizarea creditului în mâinile statului, cu ajutorul unei

bănci naţionale cu capital de stat şi monopol exclusiv.

2. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile

statului.

3. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de

producţie, desţelenirea şi ameliorarea pământurilor după un

plan general.

4. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea unei

armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.

5. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri având

ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.

6. Învăţământ public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea

muncii în fabrici a copiilor, sub actuala ei formă. Îmbinarea

educaţiei cu producţia materială […].”

SOCIAL DEMOCRAŢIA

Social-democraţia reprezintă doctrina politică privind

organizarea şi conducerea democratică a societăţii, având

la bază. principiile egalităţii şi dreptăţii sociale, ale

promovării intereselor producătorilor de valori

materiale şi spirituale, ale protecţiei sociale a

categoriilor de cetăţeni defavorizaţi, prin limitarea

puterii claselor sociale avute, îndeosebi a

monopolurilor

Social-democraţia s-a inspirat, după cum s-a arătat nu

numai de la socialismul utopic, ci şi de la ideile socialiste

ale lui Marx şi Engels idei considerate ca aparţinând

socialismului ştiinţific.

Trecerea de la capitalism la socialism se înfăptuieşte,

potrivit concepţiei marxiste, pe calea revoluţiei socialiste,

menite să ducă la înlocuirea organizării politice vechi,

bazată pe dominaţia burgheziei, la o organizare politică

nouă, prin dominaţia clasei muncitoare.

Deşi statul era conceput în termenii democraţiei

reprezentative, ca o republică parlamentară, folosirea

noţiunii de “dominaţie” a clasei muncitoare şi a celei

din “dictatura” proletariatului, contravenea organizării

democratice a societăţii.

Doctrina politică social - democrată a preluat numai ideea

organizării democratice a societăţii, iar tezele despre

dictatura proletariatului au fost preluate de ideologia

comunistă de tip marxist – leninist.

Social-democraţia, ca doctrină politică, a

cunoscut mai multe faze în evoluţia sa.

1) O primă fază poate fi considerată cea din

perioada premergătoare primului război

mondial, când social-democraţia se considera o

doctrină politică ce viza organizarea şi

conducerea democratică a societăţii pe calea

trecerii la o nouă orânduire socială,

orânduirea socialistă, făurită pe baza

politicii partidului clasei muncitoare, care

să ia locul capitalismului prin reforme.

Pe fondul unei astfel de gândiri politice s-a desfăşurat încă

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea procesul de

constituire a unor partide muncitoreşti social-democratice

în diferite ţări, unele dintre ele unindu-se în asociaţii

internaţionale muncitoreşti, cum au fost, de pildă,

Internaţionalele I şi II.

În România un astfel de partid s-a creat în 1893, cu

denumirea iniţială de Partidul Social-Democrat al

Muncitorilor din România, care a aderat la Internaţionala a

II–a socialistă.

În cadrul social-democraţiei din acea perioadă a început să

se dezvolte un curent de factură extremistă, în frunte cu

Lenin, care va duce la o nouă doctrină politică – cea

comunistă, de tip marxist-leninist, care după primul şi al

doilea război mondial va sta la baza sistemului totalitar

comunist.

2) Din cauza acestei noi situaţii care s-a creat, doctrina

politică social-democrată a intrat (după prima conflagraţie

mondială) într-o nouă fază de dezvoltare, care a durat până

în zilele noastre.

Menţinându-şi concepţia iniţială cu privire la

transformarea capitalismului în socialism pe calea

reformelor, social-democraţia din această perioadă

susţine cu fermitate principiile

respectării opţiunilor libere ale alegătorilor

pluralismului politic în legătură cu exercitarea puterii

politice în stat

combate – în acelaşi timp – ideile unui regim totalitar,

indiferent de natura sa (fascistă ori comunistă).

În prezent, doctrina social-democrată a intrat într-o nouă

fază, în care s-a renunţat la ideea orânduirii socialiste

şi se pune accent pe principiile statului de drept, pe

protecţia socială a acestuia.

CREŞTIN-DEMOCRAŢIA

Definiţie

Doctrina democrat-creştină reprezintă concepţia privind

organizarea, funcţionarea şi conducerea societăţii prin

îmbinarea valorilor şi normelor religiei creştine cu

principiile şi valorile democratice.

Se caracterizează prin ataşament faţă de structurile şi

valorile tradiţionale îmbinate cu idei religioase şi este

folosită de partidele democrat-creştine, de

nuanţă catolică, protestantă sau ortodoxă.

În cadrul doctrinei democrat – creştine se

conturează două orientări:

◦ 1) democraţia creştină în sens social

(catolicismul social) care conferă democraţiei o

semnificaţie exclusiv morală, şi participării un

caracter strict social;

◦ 2) democraţia creştină în sens politic, care

consideră democraţia politică drept condiţie

esenţială a democraţiei sociale şi care se va

îndepărta treptat de orientarea oficială a bisericii.

Această orientare şi-a găsit expresia politică în

mişcările şi partidele democrat-creştine, iar pe plan

ideologic în programe conţinând aprecieri critice la

adresa capitalismului şi a colectivismului realizat cu

forţa, a violenţei şi egoismului.

Preocupate de găsirea unor mijloace noi prin care să se asigure prezenţa catolicilor în societate partidele şi mişcările democrat-creştine vor milita pentru ◦ dreptul la vot şi la iniţiativă

◦ referendum

◦ reprezentarea proporţională a partidelor,

◦ transformarea morală a individului prin influenţa catolicismului asupra vieţii sociale şi politice.

Instaurarea regimurilor fasciste a redus sau a interzis activitatea partidelor şi organizaţiilor de orientare democrat-creştină şi a impus restricţii bisericii. În această perioadă se dezvoltă o tendinţă catolică democratică care, prin reprezentanţii şi organizaţiile sale, va acţiona împotriva regimurilor fasciste spre deosebire de unele cercuri autoritare care şi-au manifestat adeziunea faţă de acestea şi au contribuit la legitimarea lor.

Se elaborează acum principiile fundamentale care vor sta la baza activităţii partidelor democrat-creştine: ◦ autonomia acţiunii politice,

◦ apărarea constituţiei liberale,

◦ orientarea acţiunii statului în special spre ridicarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

Doctrinarii democrat-creştini au depus eforturi pentru a conferi sensuri moderne conceptelor evanghelice de egalitate, solidaritate şi fraternitate

Au elaborat concepte noi, precum cele de socializare şi participare şi au definit atributele esenţiale ale persoanei umane: conştiinţa, libertatea, responsabilitatea, libera opţiune.

În acest scop, doctrinei sociale a bisericii privind omul, libertatea şi solidaritatea umană i s-au adăugat atitudinile şi poziţiile cu pronunţat caracter politic adoptate de Vatican faţă de formele de ateism, contrare învăţăturii creştine promovate de marxism şi liberalism, faţă de totalitarismul comunist şi de injustiţiile şi inechităţile capitalismului, despre drepturile omului şi democraţiei, cursa înarmărilor etc.

De asemenea , sunt preluate idei originale ale unor mari filosofi contemporani, precum Pierre Teilhard de Chardin, iniţiatorul unei concepţii creştine rezultată din sinteza valorilor ştiinţei şi cele ale creştinismului, caracterizată prin primatul valorilor religioase şi promovarea dragostei dintre oameni

Practica politică şi, îndeosebi, cea guvernamentală a obligat partidele democrat-creştine să-şi reformuleze continuu opţiunile politice şi ideologice.

Valorile fundamentale promovate sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea şi participarea.

◦ Libertatea, ca manifestare a iniţiativei, este considerată singura în măsură să asigure demnitatea umană, iar acţiunea individuală, efortul constructiv al persoanei umane pentru promovarea progresului sunt necesare libertăţii.

◦ Conceptul de egalitate nu se referă doar la domeniul juridic, ci este extins la sfera economică şi sensul care i se dă vizează asigurarea locului corespunzător în societate fiecărui individ.

◦ Solidaritatea este considerată mijlocul cel mai eficace pentru realizarea acestui obiectiv.

◦ O importanţă deosebită se acordă, pornind de la aceste opţiuni valorice, persoanei umane. Apreciată drept punctul de referinţă al oricărui proces istoric, criteriu esenţial al oricărui proiect vizând societatea, morala, educaţia şi familia.

Conceptului de democraţie i se conferă mai mult

sensul de eliberare decât de libertate, democraţia

trebuind să-şi propună ca scop ultim participarea

efectivă a persoanei umane la exercitarea puterii. El

este, deci, subordonat celui de participare, înţeles ca

responsabilitate a individului în opţiune, ca realizare a

sintezei între exigenţele personale şi cele colective.

Statul, conform viziunii democrat-creştine, trebuie să

fie expresia tuturor cetăţenilor, să elimine sau să

estompeze contradicţiile şi conflictele sociale, să

asigure unirea şi colaborarea oamenilor pentru

realizarea binelui general.

În ceea ce priveşte proprietatea privată, deşi se consideră că este singura în măsură să garanteze libertatea, demnitatea şi independenţa persoanei, că reprezintă fundamentul nucleului familial, se propun limite ”juste” acesteia, se condamnă profitul şi concurenţa realizate pe căi necinstite.

Conceptul de economie socială de piaţă, elaborat de doctrinarii democrat creştini, îşi propune să coreleze principiul libertăţii de piaţă cu cel de egalitate socială. Competitivitatea şi justiţia socială, concurenţa şi solidaritatea, responsabilitatea individului şi asistenţa socială sunt apreciate drept fundamentale acestui tip de economie.

TEHNOCRAŢIA

Tehnocraţia reprezintă o doctrină politică, o teorie

care preconizează o organizare şi conducere a

societăţii pe baze raţionale, ştiinţifice

Tehnocraţia ca teorie şi denumire, a fost introdusă în

circuitul ideilor politice la începutul perioadei

interbelice, de către politologul William Henry Smith

şi transformată în doctrină politică de James

Burnham, prin lucrarea apărută în 1940, intitulată

“The Managerial revolution”, prin care acredita

ideea că revoluţia managerială constituie o

alternativă la societatea capitalistă şi cea socialistă,

puterea revenind managerilor, organizatorilor

care să urmărească dezvoltarea socială pe criterii de

eficienţă.

În prezent, doctrina tehnocratică susţine necesitatea tehnicizării deciziilor, determinate de ştiinţă, bazate pe criterii de raţionalizare şi eficienţă, iar puterea să aparţină nu factorilor politici(parlament, guvern etc.), ci oamenilor de ştiinţă, specialiştilor organizatorilor.

Reprezentanţii tehnocraţiei susţin ideea statului tehnic, format numai din specialişti, care să funcţioneze cu maximum de randament şi care să înlăture orice fel de dominaţie cu caracter politic, deoarece bazându-se pe ştiinţă şi pe aparatură tehnică în luarea deciziilor, acestea nu pot fi decât corecte, servind interesele tuturor.

Legitimitatea statului tehnic, în concepţia doctrinei tehnocratice nu se pune, deoarece ştiinţa, deciziile ştiinţifice care iau locul celor politice nu au nevoie de legitimitate sau dacă se pune această problemă, legitimitatea acestora se realizează prin caracterul obiectiv al probităţii ştiinţifice.

Statul tehnocrat, adoptând decizii în conformitate cu legile obiective ale dezvoltării societăţii, se prezintă ca un organism de administrare a treburilor sociale în concordanţă cu nevoile tuturor membrilor societăţii.

În această situaţie, transformarea statului politic într-unul tehnocrat nu presupune o revoluţie socială sau politică, ci doar o aplicare a tehnicilor ştiinţifice în mod treptat la toate nivelele de conducere socială.

Instituţiile statului, afirmă tehnocraţii nu trebuie concepute pe baza modelelor juridice elaborate cu secole în urmă, ci în funcţie de nevoile obiective stabilite de ştiinţă, ce urmează a fi realizate in conformitate cu cerinţele progresului istoric. În această situaţie, statul nu va mai avea funcţii politice, ci doar funcţii tehnico-organizatorice.

Privită sub acest aspect, tehnocraţia, deşi cu multe elemente raţionale, ea devine în cele din urmă, o variantă a elitismului, întrucât specialiştii, pe de o parte constituie o minoritate, iar pe de altă parte pot căpăta un caracter de grup aristocratic, promovând interese de castă, ce pot deveni în contradicţie cu interesele majorităţii, cu principiile democratice.

Guvernarea tehnocratică este limitată la un grup restrâns de specialişti care exercită funcţii de conducere nu pe bază de opţiuni democratice, ci ca urmare a unor decizii pe care doar ei le consideră relevante pentru binele majorităţii, ceea ce poate să servească în cele din urmă interesele minorităţii.

Puterea, conducerea societăţii nu se mai bazează pe un mandat din partea cetăţenilor, ci constituie emanaţia unor competenţe strict profesionale, care nu mai dau socoteală în faţa nimănui, deschizându-se astfel calea spre regimuri dictatoriale.

Se mai poate afirma, de asemenea, că tehnocraţia făcând

abstracţie în mod total de factorul politic, îmbracă şi un

caracter utopic.

Elementele pozitive, raţionale ale acestei doctrine, rezită în

faptul că pune în evidenţă necesitatea valorificării

cuceririlor ştiinţei în conducerea societăţii, lucru care

trebuie, însă, făcut nu prin eliminarea factorului politic, ci

în conlucrare cu acesta. Numai pe o astfel de bază se poate

raţionaliza politica şi fundamenta ştiinţific deciziile, care să

ţină cont de voinţa şi aspiraţiile cetăţenilor.

Aşadar, ştiinţa şi puterea politică trebuie să se afle nu în relaţii de subordonare sau de excludere, ci în raporturi de conlucrare, sprijinire şi înţelegere. Problema care se pune nu este înlăturarea factorului politic din conducerea societăţii care, de regulă, constituie o emanaţie a voinţei cetăţenilor şi nici de ignorare a cuceririlor ştiinţei, care reprezintă expresia dezvoltării obiective a societăţii, ci doar o conlucrare între politic şi ştiinţific. Într-un stat modern, factorul de decizie politic, care reprezintă o anumită opţiune a maselor, trebuie să beneficieze de aportul consilierilor specialişti, al unor organisme ştiinţifice, care să releve, în mod permanent nevoile obiective ale dezvoltării sociale. O decizie luată de conducere este valoroasă numai în măsura în care ţine cont de cuceririle ştiinţei, dar şi de valorile politice ce emană de la voinţa cetăţenilor.

Tehnocraţia marchează, aşadar, un element de

progres în gândirea politică, dar aplicarea ei în

practică poate fi benefică numai în măsura în care nu

face abstracţie de principiile politice ale democraţiei,

ale statului de drept.

IDEOLOGIILE ELIBERARII

ELIBERAREA ŞI IDEOLOGIA

Explicaţie : ideologiile eliberării sunt preocupate de un grup

specific, a cărui condiţie o definesc în termeni de dominaţie şi

opresiune.

Evaluare : cuvântul-cheie este « opresiune ».

Orientare : încercare de a-i sensibiliza pe membrii grupurilor

opresate în legătură cu propria opresiune. Victima nedreptăţii

trebuie să vadă că nu este ea cauza nedreptăţii pe care o suferă.

Program : fiecare dintre ideologiile eliberării, fiecare dintre

variantele acestora, au propriile acţiuni programatice.

In ultimii 30 de ani, unele ideologii au adaugat numelui

lor termenul de “eliberationist”.

Notiunea de “eliberare a negrilor” s-a nascut in anii

’60, la fel ca miscarea de eliberare a femeilor. Acestea

au fost urmate de miscarea de eliberare a

homosexualilor in Europa si America de Nord, de

telogia eliberarii in America Latina si de o miscare din

ce in ce mai activa, cea de eliberare a animalelor, in

Europa si SUA.

Aceste ideologii ale eliberarii recomanda strategii noi,

distincte, pentru a infrange sau pune capat opresiunii.

CARACTERISTICI COMUNE

1. se adreseaza unui auditoriu anume - negrii, femeile,

homosexualii etc,

2. fiecare grup caruia ele se adreseaza este maltratat sau

opresat de un grup dominant

3. isi propun sa elibereze un grup opresat nu numai de

constrangerile sau limitarile “externe”, cum sunt legile

discriminatorii, barierele culturale accesul la educatie,

locuinta, locuri de munca sau altele, ci si de

contrangeile “interne”(acele conceptii si atitudini pe

care cei opresati au ajuns sa le accepte si care ii

determina sa renunte la cautatea libertatii sau a

eliberarii)

4. urmaresc sa sensibilizeze si sa schimbe

conceptiile persoanelor care au participat in vreun

fel la propria opresiune. Scopul acestor ideologii

este acela de a infrunta si critica sursele acestor

sentimente gresite, de inferioritate sau de vina si

de a elibera sau emancipa in acest fel membrii

grupurilor opresate, ajutandu-i sa se ajute pe ei

insisi.

5. isi propun sa elibereze opresorii de iluzia propriei

lor superioritati si sa-i ajute sa vada in fostele lor

victime membri cu drepturi egale ai rasei umane.

ELIBERAREA NEGRILOR

Două variante :

a) varianta drepturilor civile, iniţiată şi condusă de

Martin Luther King Jr. ;

b) « eliberarea negrilor » - consideră cea mai

dăunătoare formă de rasism cea care se insinuează în

interior, alterând spiritul negrilor (ura dublă, îndreptată

atât împotriva agresorilor, cât şi împotriva propriei rase).

varianta drepturilor civile, este în esenta liberala înconceptii, fiind preocupata de protejarea si extindereaunor drepturi refuzate anterior.

De aceea, miscarea drepturilor civile din anii ’60, condusa de catre dr. Martin Luther King Jr. si altii, vizeaza în special discriminarea fatisa în probleme ca

dreptul de vot,

educatie,

transport,

locuinta si

locuri de munca.

Miscarea a înregistrat multe victorii, au existat multebatalii câstigate, dar lupta a fost si este înca dusaîmpotriva conceptiilor si atitudinilor rasiste adâncînradacinate printre albi si, poate surprinzator, printrepersoanele de culoare

„Drepturile civile” – viziune asupra libertatii

OBSTACOL: legi rasiate,

discrimonare în

educatie,

locuinte etc.

AGENT:

populatia neagra

(de culoare)

SCOP:

egalitatea sanselor;

drepturi civile

(de exemplu,

dreptul la vot)

Ideologia eliberarii negrilor se adreseaza rasismului stereotip,

pe care încearca sa-l înfrânga.

Oricât de mult ar încerca o persoana de culoare sa câstige

respectul celorlalti, ea va fi probabil privita si evaluata în

termeni stereotipici.

Pentru a înlatura povara stereotipurilor rasiale, el sau ea vor

încerca sa „treaca”, daca nu drept alb, cel putin sa fie

acceptat(a) de catre albi, de exemplu:

îndreptânbdu-si parul,

adoptând preferintele albilor în ceea ce priveste muzica, hrana,

îmbracamintea, prietenii si

având grija sa nu foloseasca expresii sau formulari ale negrilor.

Pentru ca asemenea încercari sunt aproape întotdeauna

lipsite de succes, unii îsi întorc mânia asupra lor însisi urându-

si provenienta de culaore mai mult decât pe albii rasisti.

Aceasta ura dubla – îndreptata nu numai împotriva opresorilor

ci si împotriva propriei rase, a fost deseori semnalata de

scriitorii de culoare.

William Grier si dr. Pirce Cobbs, numesc acest sindrom „furia

neagra” – ura împotriva albilor pe care persoanele de culoare

o revarsa asupra lor si a celor din aceeasi rasa

Aceasta ura, combinata cu saracia, disperarea, lipsa

oportunitatilor educationale si alte inechitati economice si

sociale ar putea explica rata ridicata a criminalitatii si a

consumului de droguri din cartierele negre din Statele Unite.

Aceasta patologie nu este limitata doar la America de Nord, ci

se intâlnește și în Africa fostelor colonii.

Ideologia « eliberării negrilor » încearcă lupte împotriva

discriminării în diferite moduri :

a) reconsiderând istoria negrilor ;

b) respingând concepţia albilor despre negri prin

regenerarea şi proclamarea valorilor şi standardelor

negre .

Miscari precum „puterea neagra” sau „mândria neagra” din ultima perioada a anilor ’60 si din anii ’70 – care se regasesc spre exemplu în religia islamica a negrilor sau în Partidul „Pantera neagra” – si-au pierdut combativitatea si probabil mult din atractivitate, dar mostenirea lor ramâne.

Daca negrii nu mai sunt atât de combativi este pentru ca si-au impus punctul de vedere în fata albilor si, ceea ce este mai important, lor însisi.

Totusi, în Africa de Sud, ideologia eliberarii negrilor –care se regaseste, de exemplu, în Congresul National African (ANC), condus de actualul presedinte Nelson Mandela, sau în Miscarea Puterii Negre condusa de Steve Biko – ramâne deosebit de importanta si activa în fata unor obstacole continue.

„Puterea neagra” – viziune asupra libertatii

OBSTACOL:

credinte si

atitudini rasiale

AGENT:

populatia neagra

SCOP: Mândrie, putere

si demnitate

neagra

MIŞCAREA DE ELIBERARE A FEMEILOR

Mișcarea de eliberare a femeilor are o istorie

foarte veche.

Mary Wollstonecraft scrie O apărare a drepturilor

femeilor (1792) în replică la lucrarea Drepturile

bărbaţilor, redactată de Thomas Paine.

Multe dintre reprezentantele mişcării feministe din America

începutului de secol al XIX-lea au activat în mişcarea de

eliberare a negrilor.

Ambele grupuri :

- erau lipsite de drept de vot ;

- nu aveau voie să candideze pentru funcţii publice ;

- nu aveau dreptul să deţină proprietăţi în numele lor ;

- nu aveau dreptul să părăsească un soţ sau un stăpân abuziv.

Altele, cum a fost Susan B. Anthony, activau în miscarea

pentru abstinenta, pentru ca multi sotii si multi copii erau

victimele abuzului sexual, batailor, neglijarii sau abandonului

unor soti sau parinti alcoolici.

Raspunsul multor barbati – probabil al majoritatii – a fost

ignorarea sau ridiculizarea femeilor care îndrazneau sa faca

asemenea cereri cidate si radicale.

Exista lucrări care au luat in serios problemele femeilor:

William Thompson - Apel catre o jumatate a rasei umane

(1822)

John Stuart Mill a criticat Înrobirea femeilor (1869)

Friedrich Engels în Originea familiei, a proprietatii private si

statul (1884).

În SUA, fostul sclav Frederik Douglas a vorbit si a scris în

numele noii miscari a femeilor, iar avocatul

antisegregationismului, William Lloyd Garrison, a scris multe

articole de fond în apararea drepturilor femeilor.

Feminismul (sec. XX) s-a cuplat cu alte ideologii : socialismul,

anarhismul, liberalismul.

Reprezentantele feminismului socialist afirmau ca femeile nu pot fi

libere pâna când capitalismul nu va fi înlocuit cu socialismul.

Feminismul anarhic sustinea ca femeile vor fi opresate atâta timp cât

va exista statul.

Feministele lesbiene separatiste afirmau ca femeile vor fi opresate

atâta timp cât ele vor fi asociate cu barbatii sau vor depinde de

barbati.

Cele mai importante si mai influente variante contemporane ale

eliberarii feministe ramân feminismul liberal si miscarea de

eliberare a femeilor.

Agent : femei

Obstacol : discriminare legală şi instituţională

Scop : egalitatea şanselor

„Feminismul liberal” – viziune asupra libertatii

OBSTACOL:

discriminare

legala si

institutionala

AGENT:

femei

SCOP: egalitatea

sanselor

Mişcarea de eliberare a femeilor, mai combativă decât feminismul, a

apărut în anii ’60. Nu şi-a propus doar să înlăture formele evidente de

discriminare, ci şi cele mai subtile, care sunt cunoscute sub numele de «

sexism » (inferioritatea femeilor).

Discriminarea sexistă trebuie combătută atât în rândul bărbaților cât și in cel

al femeilor.

Strategii de luptă:

„grupuri de sensibilizare”

Marsurile si demonstratiile „Alungati noaptea” – impotriva violurilor

centre de consiliere (dezbateri)

Programe de studiu al herstory (în opoziţie cu history).

miscarea de eliberare a femeilor tinde sa accentueze diferentele dintre cele

doua sexe

Agent : femei

Obstacol : convingeri, atitudini şi stereotipuri sexiste

Scop : putere şi respect pentru diferenţe

„Miscarea de eliberare a femeilor” – viziune asupra libertatii

OBSTACOL:

convingeri,

atitudini si

stereotipuri

sexiste

AGENT:

femei

SCOP: putere si respect

pentru diferente

ELIBERAREA HOMOSEXUALILOR

Aparitia pe scena politica a miscarii homosexualilor este

relativ noua.

Lumea antica a fost favorabila homosexualitatii

Religiile venite din Orient (iudaismul şi creştinismul) au

condamant homosexualitatea, asimilând-o unui păcat.

secole de persecutie a homosexualilor (legala și civică)

Directii

„Daughters of Bilitis”, organizata în vederea promovarii si protejarii interesele lesbienelor.

„Societatea Mattachine”, înfiintata în anul 1950, promova solidaritatea si respectul de sine printre homosexuali.

Ambele organizatii au pledat pentru drepturi legale si civile, acceptarea psihologica, respectul de sine si întrajutorare.

Societatea Mattachine a organizat o campanie virulenta împotriva ideii ca homosexualitatea este o forma de boala mintala si, ca atare, trebuie tratata. În 1973, Asociatia Americana de Psihiatrie a recunoscut acest lucru si a scos homosexualitatea de pe lista sa de dereglari mentale.

Revolta din Stonewall (1969) a marcat începutul

mişcării de eliberare a homosexualilor din America.

Pe lânga lupta împotriva discriminarii evidente,

membrii acestei miscari au militat pentru învingerea

conceptiilor si atitudinilor fata de homosexuali.

Noua miscare de eliberare a homosexualilor îsi

propune sa învinga atât formele evidente de

discriminare, cât si atitudinile si conceptiile

homofobe ale heterosexualilor si internalizate de

catre homosexuali

Agent : homosexuali şi lesbiene

Obstacol : homofobia

Scop : puterea, mândria şi demnitatea

homosexualilor

„Eliberarea homosexualilor” – viziune asupra libertatii

OBSTACOL:

homofobia

AGENT:

homosexuali si

lesbiene

SCOP: puterea, mândria

si demnitatea

homosexualilor

TEOLOGIA ELIBERĂRII

Scopul acestei mişcări este de a atrage

atenţia oamenilor asupra situaţiei săracilor,

în special cei din ţările Lumii a Treia, şi de a-

i îndemna, inclusiv pe cei săraci, să pună

capăt sărăciei lor.

s-a dezvoltat initial în cadrul Bisericii

Romano-catolice, la început în America

Latină de unde s-a extins.

Teologia eliberării depăşeşte preocuparea creştină

tradiţională pentru salvarea sufletului. Această mişcare

cere din partea celor săraci acţiuni politice, chiar

revoluționare, în viaţa pământească.

Este o încercare de a combina învatatura lui Isus cu cea

a lui Marx, cu completarea critica – în acest amestec

exista mai mult Marx decât Isus.

În conceptia teologilor eliberarii, ei nu fac decât sa

urmeze exemplul lui Isus, luptând pentru dreptate

sociala. Pentru aceasta ei se inspira din teoreticienii

socialisti, precum Marx, care a dezvaluit sursele umane

ale saraciei si opresiunii. De aceea, ei cred ca actioneaza

în spiritul lui Isus criticând sever biserica si clasele

bogate ale societatii.

Teologia eliberării este :

a) o interpretare a credinţei creştine, fără suferinţă, luptă,

şi cu speranţa pentru cei săraci ;

b) o critică a societăţii actuale şi a ideologiilor care o

susţin ;

c) o critică a activităţii bisericii din punct de vedere al

săracilor.

Biserica catolică este recunoscută ca o forță

conservatoare…

1891 – papa Leon XIII a emis enciclica Rerum

Novarum in care a îndemnat crestinii sa se

îngrijeasca pe ei însisi ca membri ai familiei lui

Dumnezeu.

Sindicatele catolice

Creștin democrația

În 1968, la Medellin, în Columbia, un grup de

episcopi catolici din ţările Americii Latine au

organizat o conferinţă a cărei concluzie a fost că

biserica a acordat o prea mare parte din resursele

ei bogaţilor, neglijându-i pe săraci. Aşa a ajuns

teologia eliberării în atenţia publică.

Leonardo Boff din Brazilia, Gustavo Guttierez din

Peru

Teologia eliberării nu a prezentat niciun program

sistematic de dezvoltare. Principala misiune pe care şi-au

asumat-o reprezentanţii ei sunt sensibilizarea

conştiinţelor și diverse acțiuni civice..

Săracii trebuie să înţeleagă că sărăcia nu este starea lor

firească, şi că aceasta poate fi schimbată. Sărăcia nu este

doar o problemă legată de bani şi de mâncare, ci de

libertate şi opresiune, fie şi prin intermediul unei

revoluţii

Teologia eliberării combină inspiraţia religioasă cu

acţiunea politică.

Se adresează creştinilor.

Ea le face cunoscut modurile în care săracii au fost

opresaţi de un grup dominant – elitele înstărite.

Această opresiune este externă, dar şi internă, fiind

asumată de către săracii care acceptă sărăcia ca mod de

viaţă, văzând-o ca necontrolabilă, de neschimbat.

Se adresează celor săraci, pe care vrea să-i conştientizeze

de capacitatea lor de a-şi croi altă soartă, dar şi celor

bogaţi, pe care vrea să-i sensibilizeze în raport cu starea

lucrurilor.

„Teologia eliberarii” – viziune asupra libertatii

OBSTACOL:

pacatul, adica

opresiunea sau

indiferenta la

suferinta

AGENT:

crestinii

SCOP:

demnitate egala

si respectul

pentru toti

Agent : creştinii

Obstacol : păcatul, adică opresiunea sau indiferenţa la

suferinţă

Scop : demnitate egală şi respectul pentru toţi

ELIBERAREA ANIMALELOR

Întâmpină o serie de dificultăţi conceptuale pe care

celelalte ideologii ale eliberării nu le au.

De-a lungul istoriei oamenii au folosit animalele

pentru diverse activități, uneori foarte nemilos.

În Anglia, Jeremy Bentham (1748-1832) pledează pentru

eliberarea de suferinţă a animalelor.

Chiar dacă acestea nu sunt raţionale, spune el, pot cu

certitudine suferi ca şi noi.

Eforturile sale au condus la înfiinţarea «Societăţii pentru

prevenirea cruzimii faţă de animale » în SUA, Anglia şi

alte ţări.

Henry Saet, în 1892, publică Drepturile animalelor,

lucrare devenită în timp crezul vegetarianismului.

Membrii unor astfel de grupuri – cum sunt „Societatea pentru

Drepturile Animalelor” si „Oameni pentru tratamentul etic al

animalelor”, nu numai ca au militat, prin reprezentantii lor din

mediile politice, dar au pichetat magazinele cu blanuri sau

laboratoarele de cercetare. Unii dintre acestia au eliberat

animalele închise, inclusiv soareci, maimute si delfini. Filmul

din 1986, Turle Diary, a avut ca subiect oameni care au rapit

testoasele de mare din Gradina Zoologica din Londra pentru a

le elibera în ocean. În Marea Britanie, „Frontul Eliberarii

Animalelor” a turnat sânge pe hainele de blana scumpe si a

incendiat depozitele de blanuri. În 1988, militantii pentru

drepturile animalelor din Suedia au repurtat succese în

campania desfasurata pentru declararea în afara legii a

anumitor feluri de carne de vita si a unor practici de crestere a

pasarilor.

Animalele nefiind capabile să se elibereze singure, ideologii

eliberării animalelor trebuie să fie gata să acţioneze în numele

lor.

Această ideologie se adresează, într-un anume sens, animalelor,

dar mai ales oamenilor. Aceştia sunt şi auditori, şi opresori.

Atitudinile acestora sunt numite « speciism » (având la bază

concepţia că oamenii sunt superiori animalelor).

Peter Singer, în Animal Liberation, examinează fiecare dintre

argumentele aduse în sprijinul speciismului, considerându-le în

cele din urmă ca fiind nefondate.

Agent : fiinţe umane

Obstacol : speciism

Scop : tratamentul etic al tuturor animalelor

„Eliberarea animalelor” – viziune asupra libertatii

OBSTACOL:

speciism

AGENT:

fiinte umane

SCOP: tratamentul etic

al tuturor

animalelor