Diferenţe de sex, gen şi cultură în comunicare

Abstract

Communication is a complex process and, in order to be effective it is required that all its

steps and components function accordingly. Though, in the way of a good

communication there are several series of barriers. This article analyses the causes

influencing the communication process, emphasizing the elimination of certain traditional

views regarding gender and sex. Different examples out of different approaches are given

emphasizing its effects over style, as well as methods to avoid confusions. The role of

authority in communication process in also approached in this article, as well as groups’

influence in forming the communication style.

Se întâlnesc astăzi din ce în ce mai puţine persoane – mai ales în societăţile

declarate civilizate – care să susţină diferenţe esenţiale între persoanele de sex feminin şi

cele de sex masculin şi, pe baza lor, să admită discriminarea. Ceea ce nu înseamnă că

discriminarea a şi dispărut în urma declaraţiilor de egalitate făcute de indivizi sau chiar în

urma unor îmbunătăţiri ale legislaţiilor diferitelor ţări. Tocmai datorită acestei realităţi, în

articolele 34, 35, 36, Parlamentul European în „Rezoluţia din 27 septembrie 2007

privind egalitatea dintre femei şi bărbaţi în Uniunea Europeană - 2007 (2007/2065(INI)”

face următoarele precizări:

- insistă asupra necesităţii de a dezvolta politici în vederea combaterii, de la primele

vârste şcolare, a stereotipurilor legate de sexe în domeniul educaţiei, inclusiv prin

eliminarea acestora din programele de studiu şi din manualele şcolare, oferind programe

de sensibilizare a profesorilor şi elevilor şi încurajând băieţii şi fetele să adopte modele

educaţionale netradiţionale;

- invită Comisia să instituie dialogul cu şi să încurajeze mass-media, având în vedere

rolul plin de influenţă socială al acestora, pentru promovarea egalităţii între femei şi

bărbaţi şi pentru împiedicarea imaginilor stereotipe despre femei şi bărbaţi;

- recomandă elaborarea unor măsuri de sensibilizare la nivel paneuropean pentru a creşte

sensibilizarea la atitudinea „toleranţă-zero” faţă de insultele cu caracter sexist şi

prezentarea într-un mod degradant a femeilor în mass-media şi în comunicarea

comercială( Jurnalul Oficial al Uniunii Europene RO 28.8.2008).

Evident, eliminarea discriminării dintre sexe nu poate avea loc doar în urma unor

măsuri, fie acestea chiar punitive, întrucât, procesul discriminării are rădăcini profunde şi

cauze dintre cele mai diferite.

Una dintre cauze ţine chiar de simbolurile pe care le sugerează sexul feminin sau

masculin. John Dewey, autorul unei celebre cărţi, Democracy and Education, consideră

inventarea simbolurilor ca fiind un eveniment extraordinar în istoria umană.

Întrucât tratăm prea des indivizii şi problemele lor aşa cum s-a făcut întotdeauna, fără

să luam în considerare modificările impuse de condiţiile care se schimbă, Alfred

Korzybsky (1879 –1950), fondatorul semanticii generale, a sugerat că o persoană ar

trebui să claseze mental termenii săi generali şi în felul acesta să reduca tendinţa de a face

asemenea erori semantice. Când clasam termenii, îi separăm pe baza unor diferenţe şi,

procedând astfel, recunoaştem unicitatea lor. Ceea poate însemna că atunci când ne

referim la bărbaţi sau la femei trebuie să avem în vedere specificitatea sexului, a genului,

dar şi individualitatea persoanei (Manhood of Humanity: The Science and Art of Human

Engineering, [1921], 2004)

Acesta este unul din scopurile mişcărilor feministe - o încercare de a ieşi dintr-o

categorie, de a scoate etichetele care, în mod tradiţional, au fost ataşate rolului femeii în

societate. Alte organizaţii fondate, reprezintă încercări specifice de a sparge tiparele în

care persoanele au fost plasate. Grupurile militantelor feministe protestează impotriva

faptului că femeile nu au fost niciodată categorizate ca indivizi, ci au fost văzute doar ca

parteneri tăcuţi ai bărbaţilor, un fel de rău necesar, cu rolul principal de a asigura urmaşi

bărbaţilor.

Distincţia dintre sex şi gen

Aşadar, până de curând am fost învăţaţi că bărbaţii sunt de gen masculin, iar

femeile de gen feminin, primii sunt puternici, căci tocmai de aceea sunt bărbaţi, iar

femeile sunt mai slabe, nu se pot bate şi deci trebuie ocrotite. Începuturile acestei viziuni

coboară până în epoca tribală, când, cum a observat sociologul Petre Andrei, „tribul are

diferite trebuinţe, care sunt satisfăcute de indivizi diferiţi după aptitudinile lor. Primul pas

spre diferenţiere şi spre eterogenizare a fost recunoaşterea autorităţii unui şef şi apoi

diferenţa de ocupaţie a sexelor.” Astfel, hoarda, prima formă de comunitate socială, este

o masă de oameni condusă de motive şi instincte materiale, oarecum organice, anume de

2

foame şi trebuinţă sexuală.(Andrei, 1997, p. 80). Nu este o viziune specifică doar culturii

noastre tradiţionale. În vechea Chină, Yin şi Yang nu se puteau concepe decât prin

opoziţia sexelor. Bărbaţii şi femeile erau consideraţi ca două corporaţii opuse, având o

sumedenie de interdicţii şi bariere sexuale. După modelul acestei opoziţii a sexelor s-a

făcut şi repartiţia sezonieră a activităţilor omeneşti. Yin şi Yang au fost concepute nu ca o

dualitate a Existenţei şi a Non-existenţei, a binelui şi a răului, ci ca o opoziţie relativă şi

de natură ritmică între două grupe rivale şi solidare. În acelaşi timp forţele ultime ale

naturii au fost imaginate şi reprezentate de chinezi după modelul diviziunii sexelor.

(Andrei, p. 129.)

Genul nu înseamnă însă acelaşi lucru cu sexul biologic. Această distincţie este

importantă pentru a înţelege cum „viziunile noastre asupra sexului biologic influenţează

identităţile genului.”(Judith N. Martin, Thomas K. Nakayama, p. 24). Giddens consideră

că există două teorii referitoare la identitatea şi sexualitatea genului, cea a lui Sigmund

Freud fiind cea mai influentă şi cea mai des discutată, acceptată sau combătută. Freud a

teoretizat că diferenţierile pornesc din prima copilărie şi se accentuează în şcoală în urma

grupurilor formate de membrii de acelaşi sex. Nancy Julia Chodorow, un sociolog

feminist, descrie masculinitatea şi feminitatea ca pe o pierdere, în sensul că băieţii şi

fetele se despart diferit de mame, băieţii respingând radical apropierea de mamă şi

dedicându-se realizărilor personale. (Giddens, 2001) La rândul lor, fetele despărţindu-se

de mame, continuă să-şi dezvolte relaţiile transferându-şi ataşamentul faţă de viitorul soţ

şi faţă de copii. (Chodorow, 2001).

Elisabeth Cashdan, profesoară la University of Utah, este şi mai categorică

afirmând că pentru o femeie acumularea de resurse pentru copiii săi este foarte

importantă, de aceea va încerca să atragă bărbaţi bogaţi şi cu poziţie bună socială, dispuşi

să o ajute. (Cashdan, 2001).

Indiferent de ce credem despre bărbaţi sau femei, cert este faptul că diferenţierile

sunt influenţate puternic de noţiunile culturale. Realitatea arată că anumite activităţi sunt

considerate mai ales masculine, sau mult ales feminine. Ni se pare normal ca femeile să

fie educatoare, învăţătoare sau medic şi ieşit din comun să fie marinar, pilot, inginer

constructor (ca să nu mai vorbesc de tractorist, miner, hamal!). Astfel, fie că oamenii

pescuiesc, ţes, se luptă sau citesc poezii, aceste activităţi sunt văzute diferit în raport cu

3

opinia celor din jur, opinie care, la rândul ei, depinde de experienţele anterioare ale celui

care le observă. În acelaşi fel, programele pe care oamenii le urmăresc la televizor –

serialele meciurile de box, programele de ştiri – afectează modul în care socializăm unii

cu alţii, toate acestea contribuind la dezvoltarea contextelor genurilor. ( Judith N. Martin,

Thomas K. Nakayama, 2008).

La rândul ei, cultura fiind într-o continuă transformare, se schimbă şi felul în care

ne raportăm faţă de genul masculin sau de cel feminin. De exemplu, acum o jumătate de

secol, să zicem, în societatea românească era „anormal” (sau cel puţin ciudat) ca bărbaţii

să gătească sau să îngrijească de copii, în timp ce mama se afla la lucru, iar acum chiar

legislaţia oferă posibilităţi ca ei să întrerupă serviciul şi să preia ocupaţii considerate

cândva specic feminine.

Ceva mai mult: diferenţele de gen duc chiar la diferenţe de percepţie a frumuseţii.

De la tipul femeii din antichitatea greacă, cu sâni bogaţi şi abdomen puternic s-a trecut, în

zilele noastre, la model femeii subţiri, înaltă şi cu braţe lipsite de musculatură, ceea ce

înseamnă că noţiunile noastre de masculinitate şi feminitate se schimbă încontinuu,

conduse de interese comerciale şi alte forţe culturale. Astfel a apărut şi o largă piaţă de

desfacere a cosmeticelor pentru bărbaţi, deşi, spre deosebire de femei, majoritatea

bărbaţilor nu vor să vorbească despre machiaj, nu vor să fie văzuţi în public cumpărând

produse cosmetice şi nici nu recunosc că ştiu cum se folosesc acestea. Iar dacă îşi vopsesc

părul fac eforturi să ascundă schimbarea.

A vrea să arăţi altfel nu este doar răspuns la nevoia de înnoire. Concepţia şi

opiniile oamenilor asupra genului nu se referă doar la ceea ce cred ei că sunt, ci sugerează

şi ce ar dori ei să fie pentru alţii. Fiecare învaţă din propriul mediu cultural, chiar fără să-

şi propună, ce înseamnă masculinitatea şi feminitatea. Primele lecţii le primim, oricare

dintre noi, în familie şi în grupurile de adolescenţi în care ne dezvoltăm, apoi, prin

intermediul mass-mediei şi al lecturii luăm act de alte observaţii şi interpretări. Probabil

că fără influenţa mass-mediei prea puţini dintre bărbaţi ar fi considerat că o femeie

frumoasă trebuie să aibă buzele mari şi cărnoase. Şi poate nici femeile nu şi-ar fi pus

problema... Şi totuşi, chiar şi femei care nu aveau buzele foarte subţiri au acceptat,

probabil sub influenţa filmelor americane, să-şi implanteze alte grăsimi din corp în buze.

Iar la nevoie, chiar produse chimicale.

4

Judith N. Martin şi Thomas K. Nakayama sunt de părere că dinamica genului

reflectă o strânsă conexiune cu cultura, moda fiind la fel de importantă prin influenţa pe

care o exercită la nivel global. Concluzia la care ajung cei doi cercetători este că genul şi

sexul nu sunt sinonime. Sexul este biologic, în timp ce genul este social construit. Sexul

este stabilit de genetică şi biologie, în timp ce genul este produs şi reprodus de societate.

Cu excepţia operaţiei, sexul este permanent, în timp ce genul variază peste timp şi peste

culturi. „Sexul este o proprietate individuală, în timp ce genul este o calitate socială şi

relaţională care câştigă înţeles din preponderenţa intereselor sociale şi contrastul cu

celelalte genuri. Societăţile crează înţelesuri de gen care comunică printr-o abundenţă de

structuri culturale şi practici; în schimb, indivizii devin genuri încorporând prescripţii

sociale în identitatea personală. ( Judith N. Martin, Thomas K. Nakayama, 2008) Mai

exact: un bărbat poate să rămână bărbat întreg, având în comportament trăsăturile

sensibilităţii feminine...

Bărbat sau femeie, fiecare reacţionează la stimuli exteriori. Un francez când îţi

vorbeşte, constată Edward Hall, nu te scapă din ochi. Pe străzile din Paris, el îşi poate

îngădui să privească foarte atent femeile. Americancele, întorcându-se în ţara lor după ce

au stat o perioadă în Franţa, i-au mărturisit autorului, că trec deseori printr-o perioadă de

privare senzorială. Câteva au spus că se obişnuiseră pe parcursul şederii lor în Franţa să

fie privite, iar obiceiul americanilor de a nu le privi le determină să se simtă ca şi cum nu

ar exista! Ceva mai mult, maşinile franţuzeşti sunt create ca răspuns la nevoile francezilor

de a putea privi femeile. Aşadar, automobilul devine, alături de limbă, o expresie a

culturii şi astfel îşi are caracteristicile în biotopul cultural. ( Hall, Edward, 1966).

Originea comportamentelor diferite

Comportamentele diferite dintre bărbaţi şi femei sunt rezultatul unor culturi de gen

diferite. Rădăcinile comportamentului diferit îşi trag seva din copilărie: băieţii şi fetele se

joacă de obicei în grupuri de acelaşi sex. În funcţie de cultură, aceste grupuri vor aborda

diferite forme de organizare socială. Fetele vor coopera şi vor împărţi puterea. Ele se

înţeleg dinainte cine va fi mama şi cine va fi fiica, cine va găti şi cine va aranja masa. În

schimb, grupul băieţilor este organizat pe ierarhii în care problemele legate de status şi

identitate sunt mult mai pregnante. Ei stabilesc cine este şeful, cine va avea rolul de

portar, dacă se organizează un meci de fotbal, cine va juca în apărare şi cine la centrul

5

terenului. S-a observat că odată întipărite, aceste diferenţe vor fi purtate şi la maturitate,

atunci când bărbaţii vor fi mai înclinaţi să argumenteze şi să concureze pentru un statut,

în timp ce femeile se axează mai mult pe cooperarea cu cei din jur. Hartley consideră că

aşa-zisa teorie a celor două culturi sugerează faptul că bărbaţii şi femeile abordează două

stiluri diferite de comunicare şi care reflectă diferitele lor obiective şi strategii. Conform

acestei abordări, soluţia sau remediul proastei înţelegeri a genului ar putea fi înţelegerea

şi acceptarea reciprocă a semnificaţiilor genului. ( Hartley, 1995)

În acelaşi timp „construcţiile sociale simbolice de gen stabilesc coduri de

conducere, gând şi comunicare care crează diferite culturi de gen.” (Wood , 1995). După

opinia lui John Gray, femeile şi bărbaţii sunt, totuşi diferiţi. (Gray, 2003). Aspectul

crucial al acestei diferenţe în ceea ce priveşte felul în care se comunica depinde de „felul

de a fi”. Pentru bărbaţi sensul de „sine” este definit astfel prin intremediul abilităţii sale

de a obţine rezultate. El are obiective precise şi le urmăreşte cu grijă, stabilind strategii.

Pentru femei sensul de „sine” este definit diferit: prin intermediul setimentelor şi

calităţiilor lor de a interacţiona. Femeia este dispusă să apeleze la sentimente şi mai puţin

la logică, şi nu de puţine ori întristarea sau lacrimile devin armele ei cele mai puternice.

John Gray argumentează că bărbaţii şi femeile se comportă diferit datorită diferenţei

fundamentale de identitate personală. De exemplu, atunci când un bărbat supărat se află

într-o situaţie stresantă, acesta va întrerupe o conversaţie şi se va închide în sine, se va

retrage în singurătate şi va încerca să rezolve problemele de unul singur. Într-o situaţie

asemănătoare, femeiile vor căuta compania prietenilor şi vor discuta deschis despre

problemele şi sentimentele lor. (Hartley, 1995). Un exemplu extrem care diferenţiază

poate fi următorul: un bărbat dacă are o suspiciune în legătură cu partenera lui se

interiorizează, în timp ce femeia, într-o situaţie similară, telefonează unei prietene şi cere

sfaturi. Sau se lamentează.

Stilul comunicării

Identitatea genului este demonstrată şi de stilul comunicării. Comunicarea între diferitele

culturi depinde de capacitatea diferitelor culturi de a dezvolta o înţelegere comună. Dacă experienţa

unui individ – bărbat sau femeie - este relaţionată doar la propria lui (ei) cultură, atunci comunicarea

este imposibilă.(Hartley, p.79) Cultură diferită înseamnă aici mai ales cultura masculină şi feminină.

6

Comunicarea femeilor diferă de stilul comunicării bărbaţilor, ceea ce duce adesea la

neînţelegeri şi conflicte. De exemplu, unele femei răspund cu nervozitate dacă primesc o invitaţie

care nu le este pe plac, în timp ce bărbaţii, într-o situaţie similară, preferă să tacă sau doar să răspundă

negativ. În altă situaţie, femeile pot interpreta tăcerea bărbaţilor ca pe o nepăsare, în timp ce bărbaţii

interpretează adesea tăcerea femeilor ca pe o acceptare sau ca pe o promisiune, cel puţin ca pe o

amânare.

O altă diferenţă devine vizibilă în relatarea unei întâmplări. S-a observat că bărbaţii tind să

fie mai lineari în relatări, de obicei precizează timpul şi locul unei acţiuni; femeile tind să dea mai

multe detalii şi să ofere mai multe informaţii decât este necesar, pe care bărbaţii le consideră o abatere

de la subiect. Femeile observă îmbrăcămintea, culorile. Au intuiţii şi nu agreează certitudinile.

(Tannen, 1990). Bărbaţii şi femeile deseori interpretează greşit discuţiile despre relaţii. Este posibil

ca femeile să exprime mai mult interes în procesele interrelaţionale şi să se simtă mai bine doar

discutându-le. Bărbaţilor cărora le place să rezolve probleme este probabil să nu le placă să discute

ceva referitor la o problemă care nu are neapărată nevoie de rezolvare. (Martin, 2008, p. 24). Bărbaţii

preferă să încheie o discuţie dificilă spunând „vorbim altădată”, iar femeile insistă: „vorbim acum, de

ce altădată?”. Bărbatul vrea să amâne deciziile dintre parteneri, femeile vor să ştie când se vor

căsători, bărbaţii apelează frecvent la pronumele personal eu, femeile se simt bine cu pluralul noi.

În Living Language, George Keith şi John Shuttleworth (p. 222) sunt de părere că femeile

vorbesc mai mult decât bărbaţii, vorbesc chiar prea mult, sunt mult mai politicoase, sunt ezitante, se

plâng şi cicălesc, pun mai multe întrebări, se susţin unele pe altele, sunt mult mai cooperante. Bărbaţii

înjură mai mult, nu vorbesc despre emoţii, vorbesc mai mult despre sport, vorbesc despre femei şi

maşini în acelaşi fel, se insultă reciproc frecvent, sunt competitivi în conversaţie, domină conversaţia,

vorbesc cu mai multă autoritate, dau mai multe comenzi, întrerup conversaţia mai des.

Robin Lakoff, în 1975 a publicat o cercetare asupra limbajului femeilor: Language and

Woman's Place. Într-un articol, Woman's language, ea a consemnat o serie de expresii de bază care ar

defini limbajul femeilor. Printre acestea:

Îngrădirea: folosirea sintagmelor „cam aşa”, „un fel de”, „se pare că”, etc

Folosirea formulelor politicoase: „Vă deranjează dacă…”, „Aş aprecia dacă …”,

„… dacă nu te deranjează”

Vorbirea cu sublinirea de intonaţie pentru cuvintele: deci, foarte, chiar

Folosirea adjectivelor: divin, drăguţ, adorabil, etc.

7

Folosirea hipercorectă a gramaticii şi pronunţie, alături de enunţarea clară.

Folosirea citărilor directe: bărbaţii cel mai adesea parafrazează.

Folosirea unui lexicon special: femeile folosesc mai multe cuvinte pentru

obiectele culorate, iar bărbaţii pentru activităţile sportive.

Folosirea intonaţiei pentru întrebări în discursuri declarative: femeile fac

declaraţii prin ridicarea vocii la sfârşitul declaraţiei dorind să exprime

incertitudinea.

Folosirea imperativelor: de ce, cum, unde, care, ce, (De ce nu deshizi uşa?)

Vorbire mai puţin fluentă.

Folosirea accentuată a calificărilor: de exemplu, „Eu cred că…”

Se scuză mai adesea: de exemplu, „Îmi pare rău, dar eu cred că …”

Folosirea construcţilor modale: cum ar fi poate, ar trebui, trebuie, „N-ar trebui să

oprim căldura?”

Folosesc comenzi şi cereri directe: de exemplu, „Vai, este cam rece aici, nu?” – o

cerere clară să se dea drumul la căldură sau să se închidă geamul.

Folosesc mai multe cuvinte întăritoare: în special atât şi foarte (de exemplu,

„Sunt atât de fericită că ai venit!”).

Lipsa umorului: femeile nu spun de obicei cu succes glume şi adesea nu înţeleg

gluma.

La acestea putem adăuga observaţii specifice spaţiului cultural românesc:

- Femeile simt nevoia să se facă deosebire între statutul de doamnă şi domnişoară.

- De regulă, pe bărbaţi nu-i deranjează expresia „Ce spui, mă?”, dar supără, pe bună

dreptate, formula adresată femeilor „Ce spui, fă?

- Când este vorba despre defectele părinţilor, abundă trimiterile la soacră şi nu la socru.

- Înjurăturile trimit de regulă la organul sexului feminine.

- Pare firesc ca bărbatul să nu fi fost virgin la căsătorie, dar cresc pretenţiile când este

vorba de sexul feminin.

- Bărbatul adulterin are câteva denumiri, în timp ce femeia, în situaţie similară, are

excesiv de multe denumiri.

- Femeia blondă este ironizată, dar aceeaşi culoare la bărbat nu înseamnă aproape nimic.

8

- Adjectivul gospodină este peiorativ pentru o femeie, dar este onorabilă varianta

gospodar pentru bărbat.

- Dacă nou-născutul este băiat totul este în regulă, dacă este fată, se adaugă o apreciere

gen: sunt bune şi fetele, sănătoase să fie.

- Bărbaţii pot fuma pe stradă, femeilor „nu le stă frumos.”

- Când nu convin argumentele femeilor, pare normal să fie trimise la cratiţă.

- Femeile nu vorbesc, ele dau din gură sau din cleanţă.

Nici proverbele românilor nu sunt mai îngăduitoare cu femeile:

- Fusta femeii, faşa dracului.

- Femeia e scula dracului.

- Femeia frumoasă este pagubă la casă.

- Femeia nebătută e ca moara neferecată.

- Femeia numai după urs nu se duce.

- Femeia judecă pe dracu şi-l scoate dator.

Stilul conversaţiei

A face complimente este un ritual obişnuit, mai ales în rândul femeilor. Lingvista

Janet Holmes a descoperit că femeile fac mai multe complimente decât bărbaţii

(„Anthropolocial Linguistics” vol. 28/1986). Bărbaţii însă, deşi doresc să fie apreciaţi,

evită să pună întrebări de genul „Ce părere ai de prezentarea mea?” sau „Ţi-a plăcut

articolul pe care l-am scris?”, din teama de a nu declanşa o critică nedorită sau să nu li se

pună şi lor întrebări similare.

Şi în această situaţie, o explicaţie s-ar putea găsi în felul în care şi-au petrecut

tinereţea şi adolescenţa. În grupurile în care cresc, băieţii abia aşteaptă prilejul de a jigni

pe cineva şi de a fi într-o poziţie de superioritate. Dimpotrivă, unul din ritualurile pe care

le învaţă fetele este să adopte o poziţie de inferioritate, presupunând însă că ceilalţi vor fi

conştienţi de natura ritualică a acestei umiliri şi nu vor mearge până la capăt.

Aceste stiluri conversaţionale caracteristice bărbaţilor şi femeilor sunt în

dezavantajul femeilor la locul de muncă. Dacă o persoană încearcă să reducă diferenţele

şi să menţină iluzia unei egalităţi, în timp ce alta încearcă să-şi menţină poziţia de

superioritate, cea din urma va reuşi. În acelaşi timp e posibil ca persoanele care nu fac

nici un efort să se afle într-o poziţie de inferioritate să ajungă într-o astfel de situaţie.

9

Pentru că femeile acceptă rolul de persoană care are nevoie de sfaturi, bărbaţii tind să

creadă că femeile, atunci când îi întreabă ceva, ele cer de fapt un sfat sau un ajutor.

Contradicţiile verbale

A-şi cere scuze, a tempera criticile cu puţină laudă şi a-şi face complimente sunt

doar câteva ritualuri ale femeilor. Bărbaţii însă evită aprecierile reciproce referitoare la

ţinută, îmbrăcăminte sau vârsta pe care o arată. Ei se pot contrazice în problemele de

serviciu fără a desface relaţiile de prietenie dintre ei. Antropologul Phillip Whitten

numeşte acest comportament opoziţia rituală. Mulţi americani, consideră el, văd aceste

discuţii ca pe nişte lupte ritualice – adică un fel de cunoaştere prin intermediul

contradicţiilor verbale. Ei îşi prezintă ideile într-o formă sigură şi definitivă şi aşteaptă să

vadă dacă vor fi combătute. Pentru ei, a fi nevoit să-ţi aperi o idee constituie un prilej de

a-şi testa valoarea. Tot din acelaşi motiv, bărbaţii se joacă de-a avocatul diavolului,

atacând ideile colegilor, încercând să le găsească punctele slabe, testându-şi în acelaşi

timp propriile idei.

Acest stil dă rezultate bune dacă este înţeles de toţi cei din jur, dar cei care nu

sunt obişnuiţi cu el nu observă caracterul ritualic şi pot considera aceste observaţii ca un

atac direct şi le este greu să dea randament într-un astfel de mediu pe care-l consideră

conflictual. Din aceas motiv, pot deveni chiar agresivi când îşi expun ideile pentru a se

apăra împotriva unor posibile atacuri. Contradicţia verbală variază în funcţie de gradul de

cultură al organizaţiilor, dar forme ale acestui comportament se găsesc în majoritatea

grupurilor. Cine nu se simte în largul lui cu acest stil lingvistic – multe femei dar şi destui

bărbaţi – riscă să pară nesiguri de propriile idei. (Whitten, p.176 )

Cu toate acestea, pe lângă diferenţele de gen şi sex, în comunicare mai apar şi

diferenţe de la o civilizaţie la alta „Sunt diferite reguli asociate cu aceeaşi relaţie şi

aceasta poate avea diferenţe majore în ce şi cum comunică participanţii. Ca să ilustreze

influenţa mediului, M. Argyle (1981) a ajuns la următoarea concluzie după ce a studiat

mai multe diferenţe între britanici, chinezi, italieni şi japonezi: „se pare că noi punem

mare accent pe exprimarea emoţiilor, exprimarea opiniilor cu privire la subiecte intime şi

afecţiune, în comparaţie cu chinezii sau japonezii. Relaţiile apropiate de familie, de

prietenie sunt văzute ca surse de suport. Noi cerem ajutor material, împărtăşim

problemele personale şi sentimentale şi cerem sfaturi”. (Hartley, p. 93).

10

Negociind autoritatea în grupuri

În organizaţii, autoritatea formală vine din poziţia pe care o ocupă o persoană,

indiferent de sexul ei.. Dar autoritatea propriu-zisă practic se negociată zilnic. Phillip

Whitten a constatat că randamentul managerilor depinde în mare parte de priceperea de

care dau dovadă în a-şi negocia autoritatea şi de modul în care ceilalţi le susţin sau le

subminează eforturile. Felul în care statutul este reflectat în stilurile lingvistice joacă un

rol foarte subtil în crearea de lideri.

În toate companiile în care Phillip Whitten a făcut cercetări, bărbaţii i-au spus

adesea că femeile nu erau promovate, pentru un motiv foarte simplu: nu făceau faţă. În

realitate, lipsa promovării femeilor nu avea legătură cu aptitudinile şi capacităţile lor, ci

cu faptul că nu făceau eforturi să fie remarcate, ceea ce bărbaţii făceau cu prisosinţă.

Acest fapt era vizibil chiar şi în afara spaţiului de lucru: bărbaţii, tineri sau vârstnici,

stăteau de vorbă cu şefii lor, în timp ce femeile vorbeau doar între ele. Ceva mai mult:

bărbaţii şi femeile vorbesc despre realizările lor în feluri diferite, influenţaţi de mediile

diferite în care au crescut – bărbaţii sunt bine văzuţi dacă îşi etalează realizările, iar fetele

dacă şi le ascund. Stilurile lingvistice specifice bărbaţilor îi avantajează când vine vorba

de negocierea autorităţii.

Un alt element lingvistic care variază în funcţie de statutul şi importanţa persoanei

îl reprezintă vorbitul pe ocolite – tendinţa de a spune lucrurile mai subtil. Această

pornire diferă de la o cultură la alta şi poate duce la neînţelegeri, dacă vorbitorii îl înţeleg

şi îl folosesc diferit. Se spune că americancele sunt mai subtile decât americanii dar, de

fapt, toţi sunt la fel de subtili în anumite situaţii – doar că nu se manifestă la fel. Lăsând

deoparte diferenţele culturale, etnice, religioase şi individuale – femeile sunt subtile mai

ales când sunt nevoite să dea ordine, ceea ce e foarte normal, având în vedere că femeilor

nu le place să facă pe şefele, iar bărbaţii devin subtili când e vorba să-şi admită greşelile

sau slăbiciunile, ceea ce este, din nou, foarte normal, din moment ce bărbaţii nu-i

stimează pe cei aflaţi într-o poziţie de inferioritate. (Whitten, 2001, p.176). În general

femeile participă activ la discuţiile în grupuri de femei, dar se fac foarte rar auzite la

întrunirile unde participă un număr mare de bărbaţi. Pe de altă parte, sunt şi femei care

adoptă acest stil mai răspândit în rândul bărbaţilor, dar acestea riscă să fie considerate

prea agresive. (Whitten, p. 176). Astfel stând lucrurile, se impune ca în grupuri şi în

11

organizaţii, cunoscând aceste diferenţe de comunicare, să se ia în calcul faptul că nu cel

care este mai puternic, mai vorbăreţ şi mai capabil să întreţină relaţii cu şeful este, în mod

obligatoriu, şi cel mai competitiv.

Concluzii

Diferenţele de sex nu pot fi contestate. Ele sunt rezultatul natural al naşterii, în

urma căreia fiecare este băiat sau fată. Familia este prima care cultivă şi ajută dezvoltarea

acestor diferenţe de sex. Apoi, primele grupuri în care interacţionează copiii şi

adolescenţii contribuie în mod esenţial la întărirea diferenţelor şi la formarea anumitor

obiceiuri şi deprinderi. Difereţele de sex nu pot fi suprapuse peste diferenţele de gen.

Genul depinde de anumite trăsături de caracter, de educaţie de cultură. Aceste diferenţe

nu sunt la fel de vizibile şi nu pot îndreptăţii aprecieri de valoare şi nu justifică

discriminarea. Diferenţele de sex şi de gen se manifestă pregnant în procesul comunicării

şi al stilurilor de abordare. Ele au caracter cultural şi manifestările depind de nivelul de

cultură, de tradiţie şi de opţiunile personale.

Bibliografie

Parlamentul European, Rezoluţia din 27 septembrie 2007 privind egalitatea dintre femei şi bărbaţi în Uniunea Europeană - 2007 (2007/2065(INI), in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene RO 28.8.2008.

Andrei, Petre, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Iaşi, Polirom-Fundaţia academică „Petre Andrei”, 1997.

Argyle, M., A. Furnham, and E.J.A. Graham, Social Situations, Cambridge University Press, 1981.

Cashdan, Elisabeth, “What De Women Want”, in Anthropology. Contemporany Perspectives, Needham Heights, Allyn Bacon, 2001.

Chodorow, Nancy Julia, The Power of Feelings: Personal Meaning in Psychoanalysis, Gender, and Culture , Yale University Press, 2001.

Dewey, John, Democracy and Education, [1916]. Edited by Reginald D. Archambault. Chicago: University of Chicago Press, 1990.

Giddens, Anthony, Sociologie, Bucureşti, Editura BIC-All, 2001.

12

Hall, Edward, The Hidden Dimension, New York, Editura Doubleday & Co., 1966.

Hartley, Peter, Interpersonal Comunication, Routledge, London, 1995.

Holmes, Janet, “Compliments – compliment responses in New Zealand English”, in:

Anthropological Linguistics, 1986, nr. 28: 484–508.

Korzybsky, Alfred, Manhood of Humanity: The Science and Art of Human Engineering,[1921], 2004.

Lakoff, Robin, Language and Woman's Place, New York: Harper & Row, [1975] 1995.

Martin, Judith N., Thomas K. Nakayama, Intercultural Communication in Contexts, Blackwell Publishing Ltd, 2008.

Whitten, Phillip, Anthropology. Contemporary Perspectives, Allyn and Bacon, 2001.

Holmes, Janet (1986): “Compliments – compliment responses in New Zealand English”,

in: Anthropological Linguistics 28: 484–508.

13