CONTEXTUL ISTORIC AL PĂSTORIEI PRIMULUI MITROPOLIT AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI (IACHINT VICINA) ŞI CÂTEVA POSIBILE

ARGUMENTE PENTRU CANONIZAREA SALa 650 de ani de la numirea sa (1359-2009)

Pr. Conf. Dr. Ioan Moldoveanu

În anii din urmă, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a avut fericita inspiraţie de a

propune canonizarea unor mari personalităţi ale istoriei noastre bisericeşti şi naţionale, şi

niciodată nemeritat. Au fost luate în discuţie cazurile unor personalităţi ce au marcat istoria

naţională şi s-au impus, ca atare, în conştiinţa naţională, dar şi cazuri ale unor mai puţin

cunoscute personalităţi, din punctul de vedere al receptării de către ceea ce numim îndeobşte

„conştiinţa naţională”. Cu toţii ştim că unul dintre criteriile care ajută Biserica să recepteze

astfel de cazuri şi mai apoi să propună canonizarea este tocmai această conştiinţă generală a

unei naţii. Dar asta nu înseamnă că sfinţenia depinde doar de aşa ceva. Sunt trăitori întru

Hristos de care „conştiinţa” unei naţii n-are cunoştinţă. Spunem aceasta întrucât, în genere,

pentru a se impune în conştiinţă-memorie, o personalitate se identifică prin anumite semne:

trăirea curată, corectitudinea mărturisirii sau, spunem noi, ortodoxia credinţei, eventuala

mărturisire în condiţii de oprimare (martiriul), toate acestea adăugându-se memoriei colective

a unei naţii sau a unei Bisericii naţionale. Sau se impune în conştiinţă datorită unor astfel de

semne.

Avem în faţă cazul unui ierarh, Iachint al Vicinei, devenit al Ungrovlahiei sau Ţării

Româneşti, în condiţii extrem de interesante. Nu s-a impus în conştiinţa naţională, nu avem

elemente cu care să putem contura un profil biografic şi, ca urmare, nu cunoaştem nimic din

trăirea sau ortodoxia credinţei sale, nu cunoaştem fapte ale păstoriei sale identificabile din

punctul de vedere al impunerii într-o oarecare conştiinţă. Şi atunci, să devină greu să gândim

la o canonizare a sa? Credem că elemente pentru conturarea unui profil se pot găsi indirect,

din aprecieri, fie ale contemporanilor, fie ale celor care au cercetat epoca în care a trăit

Iachint. De aceea, argumentaţia de faţă nu va semăna argumentărilor ce se fac în mod obişnuit

atunci când Biserica gândeşte să înveşnicească numele vreunei personalităţi, ci va fi oarecum

atipică, datorită lipsei informaţiilor directe. Vom deduce din documentele ce ne stau la

1

dispoziţie fapte în legătruă cu numele marelui ierarh, fapte ce-l pun în situaţia binemeritată a

neuitării pe care i-o datorăm.

Ce ştim despre Iachint?

Iachint este o figură prea puţin cunoscută în afara mediului istorico-teologic. Prea

puţini din afara acestui mediu cunosc câte ceva despre ierarhul începător al vieţii bisericeşti

instituţionale.

Când spunem aceasta nu ne referim la aceea că viaţa bisericească de-abia acum

începea. Cu Iachint se făcea începutul unei epoci noi în istoria vechii Bisericii româneşti.

Cunoaştem că urme ale unei vieţuiri creştine pe teritoriul ţării noastre datează din epoca

apostolică. Nu trebuie, cred, să reamintim că există o Biserică românească ce se confundă cu

începuturile creştinismului. Iar dacă ar trebui s-o facem, nu se poate trece uşor peste faptul că,

în secolele V-VI, Dobrogea beneficiase de o organizare bisericească autentică şi instituţională.

Multe din siturile arheologice creştine conservă până azi urmele unei vieţuiri creştine despre

care s-a tras concluzia că nu puteau fi excentrice unei organizări bisericeşti. Creştinismul nu s-

ar fi putut conserva fără o ierarhie secondată de un cler. Pentru secolul al XIII-lea, avem din

nou un set de informaţii preţioase cu privire la existenţa unei vieţi religioase instituţionale.

Este vorba despre celebra scrisoare a papei Grigore IX, din 14 noiembrie 1234, prin care ni se

confirmă existenţa unor „pseudo-episcopi” de rit grecesc, falşi episcopi, din perspectivă

papală, pentru că erau ortodocşi ce atrăgeau la „rătăcire” – aşa erau calificate tainele ortodoxe

– pe mulţi dintre catolicii din episcopia cumană a Milcoviei sau din alte părţi unde stăpânirea

ungară se manifesta şi prin privilegii de natură bisericească acordate cavalerilor ioaniţi (a se

vedea şi diploma regelui ungar Bela din 2 iunie 1247). Asta nu însemna decât că, în secolul

XIII, aveam o ierarhie ortodoxă capabilă să se contrapună propagandei catolice, deşi vorbim

despre o vreme în care de-abia începeau să se simtă diferenţele. Credem noi că disputele s-au

purtat mai mult în jurul chestiunii care vizează influenţele sau lupta pentru influenţă. De aici,

şi chestiunea confesiunii primilor domni români despre care vom mai aduce aminte, dar şi

chesiunea orientării acestora către Constantinopol. De ce a fost aşa, explică foarte bine

Nicolae Iorga1, şi vom reveni pe parcurs în scopul construcţiei noastre.

Unde rezidau aceşti pseudo episcopi? În nici un caz mai departe de curţile voievozilor

menţionaţi în diploma cu pricina. Ba mai mult, la Curtea de Argeş s-au identificat urmele unei

curţi domneşti din centrul căreia nu lipsea o biserică – şi nu era un simplu paraclis,

demonstrează cercetători avizaţi – biserică ale cărei începuturi se duc către prima parte a

secolului XIII (chiar foarte aproape de 1220-1235) şi în care trebuie să fi rezidat un ierarh2.

1 Vezi Condiţiile de politcă generală în cari s-au întemeiat Bisericile Româneşti, în veacurile XIV-

XV, Bucureşti, 1913. 2 Cine, altfel, să fi atras pe catolici la ortodoxie, în 1234?

2

Mai tîrziu, chiar în timpul lui Iachint, biserica aceasta, refăcută integral de domnii de atunci,

va căpăta menirea clară a unei biserici mitropolitane3, adică aceea a unei biserici-catedrală4.

Cine îi hirotonea pe aceştia? Foarte probabil mitropoliţii de la sudul Dunării, fie de la

Târnovo, fie de la Vidin, fie de la Silistra.

Am făcut acest mic excurs nu din nevoia unei mai bogate paginaţii, ci ca să putem

trage concluzia că Iachint nu venea să fie ierarh peste un pustiu, din punct de vedere

duhovnicesc. Existau antecedente, iar el, vom vedea, avea să fie doar transferat la Argeş, căci

Argeşul era de mult capitală duhovnicească a românilor, de acum uniţi sub un singur sceptru,

acela al lui Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364), fiul unificatorului, Basarab Întâiul sau

Întemeietorul.

Iachint avea să fie adus de domn, la 1359, din scaunul mitropoliei de Vicina asupra

identificării căreia nu insistăm, întrucât considerăm chestiunea nerezolvată, chiar dacă

argumentele pentru oricare dintre locaţii sunt dintre cele mai serioase5. Trebuie doar să mai

spunem că la Vicina exista o mitropolie din secolul XIII, ultimul mitropolit fiind acest Iachint

(1348-1359), după el activitatea ei încetând cu totul, mai ales din cauza foarte deselor

incursiuni tătare6.

În ce-l priveşte pe Iachint, singurele informaţii directe sunt conţinute în cinci

documente din arhiva Patriarhiei Constantinopolului, dar şi acolo sunt descrise situaţii în care

mitropolitul a fost pus şi la care a trebuit să răspundă şi nicidecum nu ne sunt puse la

3 Vezi câteva interpretări asupra chestiunii la Daniel Barbu, Pictura murală în Ţările române în sec.

XIV, Bucureşti, 1986; de asemenea, Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi

confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara

Românească”, Bucureşti, 1993, p.p. 42-62; N. Constantinescu, Le residénce d’Arges des voïvodes roumains

de XIIIémé et XIVémé siècle, “RESEE”, I, 1970. 4 Καθεδρικός ναός este biserica de catedră, adică biserica - sediu episcopal. 5 A se vedea studiile despre Vicina: Gh. Brătianu, Vicina II. Nouvelle recherches sur l’histoire et le

toponimie medievale du littoral roumain de la Mer Noire, în „RHSEE”, an XIX, 1, 1942. Petre Diaconu,

Despre localizarea Vicinei, în „Pontica”, 3, 1970.; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina, în „Byzantina”, tom 8,

Tesalonic, 1976; Petre Ş. Năsturel, Aşezarea oraşului Vicina ţi ţărmul de Apus al Mării Negre în lumina

unui portulan grec, în „SCIV”, VIII, 1957; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina,

„Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia

Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii

istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977. Trebuie oricum ca Vicina să se fi aflat în Dobrogea, dar

prea puţin probabil la Păcuiul lui Soare, locaţie aflată la numai 18 km de Silistra, vechi sediu mitropolitan. 6 Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în

ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi,

1977. Vitalien Laurent, Le metropolite de Vicina Macaire et la prise de la ville par les tartares, „RHSEE”,

XXIII, Bucureşti, 1946; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische

Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976. 3

îndemână informaţii care să ajute la construirea unui profil, după cum am mai precizat. Deşi

în lipsa acută a unor date concrete şi directe cu privire la persoana întâiului mitropolit român,

putem avea câteva deducţii care să pună persoana sa într-o lumină nouă şi astfel apărând să

fim convinşi de necesitatea canonizării sale. Pentru aceasta, însă, va fi necesar să vedem care

este contextul general în care a păstorit Iachint. De asemenea, vom încerca interpretarea

documentelor existente, ca să putem revela aspecte ale personalităţii mitropolitului, utile

demonstraţiei noastre.

În ce condiţii a ajuns Iachint mitropolit al Ungrovlahiei?

Se ştie că la 1330, Basarab I câştiga o situaţie mai bună pentru ţara sa, după ce tatăl

său Tocomerius (Tihomir) unificase cnezatele şi voievodatele a căror menţiune se făcea în

Diploma cavelerilor ioaniţi, desigur nu fără luptă. Suntem încredinţaţi că Thocomerius este

una şi aceeaşi persoană cu legendarul personaj Negru Vodă7.

Basarab a rămas una dintre cele mai însemnate figuri ale istoriei naţionale prin aceea

de a fi întemeitorul statalităţii româneşti, dar şi, mai mult, prin crearea cadrului politic necesar

dezvoltării naţiei, căci „statul este garanţia optimă a dezvoltării unui popor”8.

Dacă Basarab I a întemeiat Statul român, Nicolae Alexandru, fiul său, îi dă Biserica de

care are nevoie ca să se dezvolte spiritual.

Nicolae Alexandru Basarab se înscrie şi el în pleiada domnilor de excepţie pe care

românii i-au avut în secolul XIV. Dacă tatăl său căpătase o oarecare autonomie faţă de regatul

ungar, Nicolae Alexandru va dori s-o întărească prin înfiinţarea unei unităţi ecleziastice. Că

aceasta avea să depindă de Constantinopol, s-a datorat mai multor factori, combinaţi. Oricum,

gestul său rămâne unul de o profundă semnificaţie politică, înainte de a fi unul vecin cu

evlavia. Şi acestei semnificaţii i se asociază numele lui Iachint.

La numai câţiva ani de la preluarea puterii, deşi era asociat la domnie dinainte de

1345, Nicolae Alexandru se va adresa în mai multe rânduri9 Patriarhiei de Constantinopol

7 Unii cred că Basarab ar fi cel care a căpătat acest supranume şi asta pentru că a învins pe tătarii negri

care locuiau în fosta Cumanie Neagră (vezi Nicolae Stoicescu, Descălecat sau întemeiere? O veche

preocupare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric, în „Constituirea statelor feudale româneşti”,

Editura Academiei, Bucureşti, p. 163, cf. Neagu Djuvara, Tocomerius-Negru Vodă, Un voievod de origine

cumană la începuturile Ţării Româneşti, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 114-115. Alţii cred că s-a numit

aşa din simplu motiv că ar fi fost negricios la faţă – vezi ibidem, p. 117 et passim. 8 „Poporul care nu izbuteşte să întemeieze un stat sau care nu e în stare să şi-l păstreze îşi riscă însăşi

fiinţa sa etnică” ne mai spune Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţie îngrijită de Dinu Giurescu,

Edit. All, Bucureşti, 2000, p. 302. 9 Documentul ieşit din cancelaria Patriarhului Calist precizează faptul că domnul se adresase nu o dată,

ci în mod repetat, înspre a obţine, în mai 1359, numirea sau mai bine zis mutarea lui Iachint, din scaunul Vicinei

în cel al Argeşului: „ο ευγενέστατος μέγας Βοϊβοδας και αυθέντης πάσης Ουγγροβλαχίας....εζήτησεν ου μόνον

άπαξ, αλλά και πολλάκις διά γραμμάτων αυτού...” – vezi Hotărârea sinodală din mai 1359 prin care Sinodul 4

pentru a cere numirea lui Iachint la Argeş, unde deja se pare că mitropolitul fusese chemat

anterior şi răspunsese chemării10. Şi cert este că domnul nu l-a dorit decât pe Iachint pentru

scaunul ţării sale, iar în acelaşi timp dădea asigurări Patriarhului că va rămâne în continuare

sub oblăduirea Marii Biserici, ne spune documentul în continuare11. Ce înseamnă aceasta? Ca

să înţelegem importanţa dorinţei domnului, ar trebui să facem o paralelă cu ceea ce avea să se

întâmple nu departe de această epocă. Să nu uităm, aşadar, că domnii obişnuiau să cheme spre

a fi secondaţi spiritual, ei şi casele lor (a se citi neamul) oameni cunoscuţi pentru viaţa lor

excepţională. Este cazul chemării, pentru început a sfântului Nicodim, ziditorul Tismanei.

Sau, dacă nu a fost chemat, a venit poate din pricina vreunei legături cu sângele românesc,

ceea ce-l făcea să se simtă bine la noi, şi a fost oricum bine primit în Ţara Românească, chiar

în timpul lui Iachint şi al domnului Vladislav (1364-377), deopotrivă de implicaţi în ceea ce

cunoaştem că a lăsat Nicodim aici. Ştim deja ce a însemnat Nicodim pentru începuturile

culturii noastre12. Aşijderea s-a întâmplat cu Sfântul Nifon II, fost Patriarh al

Constantinopolului, în două rânduri, adus de Radu cel Mare - iată un alt domn de anvergură –

spre a păstori Biserica din ţara sa. Nifon, se ştie n-a trecut efemer prin istoria noastră, căci de

la el supravieţuiesc până azi cele două episcopii de Râmnic, respectiv Buzău. Maxim

Brancovici, urmaş al lui Nifon, a fost canonizat de Biserica sârbă. Acestuia i-a urmat în scaun

Macarie, secondându-l atât de fericit pe Neagoe Basarab în acţiunile sale de ridicare a faimei

Bisericii româneşti, după ce, mai întâi, dădea românilor primele tipărituri, la numai 68 de ani

de la apariţia tiparului prin Gutenberg13.

Din păcate, repetăm, nu ştim nimic despre Iachint, dar urmărind „bunul obicei” ai

domnilor ulteriori, putem deduce că, şi-n cazul lui Iachint ar fi putut exista acelaşi

patriarhal aprobă mutarea lui Iachint, de la Vicina în scaunul de Argeş, în FHDR, IV, p. 198, în traducerea prof.

Teodor Teoteoi. Vom ataşa lucrării noastre documentele în cauză, în traducerea d-lui profesor Teoteoi, precum şi

câteva facsimile. 10 “...διό και πρό τινος ήδη καιρού προσκαλέσατο πλησιάζοντα αυτώ τον ιερώτατον μητροπολίτην

Βιτζίνης, υπέρτιμον, αγαπητόν κατά κύριον αδελφόν και συλλειτουργόν της ημών μετριότητος, κύρ Υάκινθον,

και εδέξατο ασμενέστατα την ευλογίαν αυτού και έδειξε προς αυτόν την προσήκουσαν υποταγήν και ευλάβειαν

και εζήτησε μετά πολλής παρακλήσεως, ίνα κατά μέν το παρόν μετατεθή όδε ο ιερόατατος μητροπολίτης

Βιτζίνης, απόδεκτος φανείς κατά πολύ τω τοιούτω μεγάλω βοϊβόδα εις την Εκκλησίαν πάσης Ουγγροβλαχίας...”

(fapt pentru care acum câtva timp ela şi chemat la sine pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe prea sfinţitul

mitropolit al Vicinei, având rang de hipertimos, frate iubit întru Domnul şi coliturghisitor al semreniei noastre,

kir Iachint, şi a primit cu cea mai mare plăcere binecuvântarea sa, arătând faţă de dânsul cuvenita supunere şi

evlavie şi a cerut cu multă rugăminte ca în prezent să fie strămutat acest prea sfinţit mitropolit al Vicinei, care

pare a fi foarte agreat de către acest mare voievod, la Biserica a toată Ungrovlahia...) – ibidem, p. 198-199. 11 Ibidem. 12 Vezi pentru Nicodim numărul aniversar al revistei „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 2006. 13 Liturghierul (1508), Octoihul (1510), Tetraevanghelul (1512) sunt primele tipărituri la români, după

ce Nicodim ne lăsase celebrul său Tetraevanghel (1404-1405) în formă manuscriptă. 5

raţionament care făcea şi pe domnii de după Nicolae Alexandru să aducă aşa oameni. Drept

urmare, Iachint nu putea fi dorit de domn în această funcţiune decât pentru motive dintre cele

mai serioase. Şi apoi să nu uităm că era plină epocă isihastă.

1359 era anul în care trecea în veşnicie Sf. Grigore Palama. Aş îndrăzni să cred că nu

este deloc întâmplătoare aducerea lui Iachint pe scaunul mitropolitan al ţării, ci cred că este

foarte posibil ca el însuşi să se fi aflat în legătură cu isihaştii din vremea sa. Înşişi patriarhii

ce-i erau contemporani, Calist şi Filotei Kokinos, erau amândoi ucenici direcţi ai Sfântului

Grigorie14.

De aceea, întărim aserţiunea că domnul Nicolae Alexandru nu putea chema decât un

om foarte cunoscut al vremii sale. Şi prin ce se putea face un călugăr cunoscut, dacă nu prin

sfinţenia vieţii sale, într-o vreme în care gândirea politică a domnilor era una eshatologică, în

imediată relaţie cu Dumnezeu? Duhul acesta reiese puţin mai târziu din „Învăţăturile

domnului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare ce l-a făcut pe academicianul

Gheorghe Mihăilă să spună că sub mantia de împărat a domnului se ascundea o rasă de

călugăr, asta reieşind din comparaţia pe care autorul menţionat o făcea între opera domnului

român şi contemporana „Il Principe” a lui Machiaveli, operă care avea să alimenteze gândirea

politică occidentală cu falsul reper: „scopul scuză mijloacele”15.

Acesta era spiritul epocii în care domnii chemau ierarhi din rândurile celor mai

vrednici monahi. Iachint trebuie, cu siguranţă, să fi fost unul dintre ei.

Trebuie spus că numirea lui Iachint se producea la numai cinci ani de la numirea de

către Patriarhie a unui mitropolit pentru întreaga Rusie, cu sediul la Kiev. Este vorba despre

Alexie pe care Biserica Rusă l-a canonizat deja, încă din secolul XVI.

De ce s-a adresat domnul Patriarhiei constantinopolitane şi nu Bisericii sârbe sau celei

bulgare?

Este exclus ca domnul să se fi adresat iniţial Bisericii Romane cum încearcă să

sugereze mai nou domnul Neagu Djuvara16, reluând interpretări mai vechi făcute de

profesorul Daniel Barbu17. 14 Redactarea biografiei sfântului se datora lui Filotei Kokinos. 15 Vezi Originalul slavon al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în

„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Versiunea originală”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti,

1996, p. LXXVI. Pentru a dovedi aplecarea eshatologică a domniei, Maria Magdalena Szekely şi profesorul

Ştefan Gorovei au scris, cu privire la Ştefan cel Mare, un studiu ale cărui concluzii se pot aplica în mai toate

cazurile domnilor din acele veacuri: „Semne şi minuni” pentru Ştefan Voievod. Note de mentalitate

medievală, în vol. „Ştefan cel Mare şi Sfînt, 1504-2004. Portret în istorie”, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 67-

85. 16 Thocomerius-Negru Vodă, p. 195-208. 17 Pictura murală; idem, Sur le double nom de prince de Valachie Nicolas Alexandre, în „RRH”,

XXV, oct.-dec., 1986 şi în „Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au 6

Deşi pare că ne îndepărtăm de subiect, nu e lipsit de interes să insistăm puţin asupra

aserţiunii potrivit căreia primii noştri doi domni ar fi fost catolici, Nicolae Alexandru fiind

primul care va balansa spre Ortodoxie. Pe ce considerente se bazează aceste teorii, respinse de

majoritatea istoricilor, ce le consideră pure speculaţii, chiar dacă par construite într-un mod, la

prima vedere, infailibil? Vom înţelege din toate acestea că domnul a fost dintru început

ortodox, iar chemarea mitropolitului Iachint la Argeş şi orientarea voievodului spre

Constantinopol nu sunt rezultatul unei întoarceri de ultimă oră a acestuia, ci sunt, aşa cum am

mai spus, rezultatul unei acţiuni politice reieşită din nevoia legitimării noului stat apărut pe

harta Europei. Şi de ce domnul s-a orientat către Constantinopol, vom vedea mai jos.

Aşadar, pentru a se argumenta presupusa catolicitate a domnului Nicolae Alexandru,

s-a pornit de la aceea că familia Basarabilor ar fi de origine cumană18, fapt ce constituie ţinta

întregii demonstraţii a maestrului Neagu Djuvara. Se mai ştie cum pentru cumanii stabiliţi pe

teritoriul ţării noastre, regatul ungar, în alianţă cu Biserica Romei, au numit episcopi cu sediul

la Milcovia, al căror rost era atragerea acestor noi veniţi la confesiunea apuseană. Pe de altă

parte, cavalerii, fie teutoni, fie ioaniţi, pripăşiţi pe la noi, au fost folosiţi de către regatul ungar

cu rostul pe care îl aveau altădată foederati din Imperiul Bizantin. Ca urmare, aceştia aveau să

construiască cetăţi (vezi Câmpulung) pe versanţii Carpaţilor, cu rostul de a se constitui în

mărci de apărare, mai ales faţă de pericolul tătar. Pentru aceşti cavaleri se emitea celebra

Diplomă a regelui Bela IV (1235-1270).

Pe linie de concluzie, dacă Basarab era cuman, atunci era şi catolic. Dl. Daniel Barbu

consideră că primul voievod al Ţării Româneşti a fost convertit la catolicism înainte de 1

februarie 1327, deoarece Papa Ioan XXII i se adresa ca unui „princeps devotus catholicus”.

Iar într-o scrisoare din 17 octombrie 1345, papa Clement VI enumeră printre „nobiles viri”

care contribuiseră la răspândirea credinţei catolice pe Alexandru Bassarati19.

Moyen Age”, Bucarest, 1998. 18 Îmi însuşesc părerea d-lui Dan Ioan Mureşan de la Paris, ucenic al marelui învăţat Petre Ş. Năsturel,

părere potrivit căreia dl. Djuvara trece cu vederea sau ignoră cu bună ştiinţă că o trupă cumană a luptat în 1330 la

Posada în ... armata ungară şi că a fost zdrobită de Basarab. Ar fi făcut aceasta dacă ar fi fost cuman ? Numele nu

este poate cel mai bun argument. Recent, ungurii au insistat ca numele tatălui lui Iancu de Hunedoara, Voicu,

este un vechi nume maghiar. Sf. Ştefan se chema înainte de creştinare tocmai... Vajk. În concluzie, spune dl.

Mureşan, ei deduc că si Iancu de Hunedoara şi tatăl lui au fost... maghiari ! Evident că în faţa documentelor

unanime asupra originii lor române, acest argument - similar cu cel al Dlui Djuvara ! – nu are şanse să reziste.

Numele sunt mode sau se dau după moda vremii. În fine, dl. Djuvara declara că ar fi primul care vorbeşte de

cumani la noi, dar trebuie să amintim că ceva mai înainte, Victor Spinei atingea această problemă în cărţile sale.

Trebuie să mulţumesc pe această cale d-lui Dan Ioan Mureşan cu care am putut schimba idei pe tema

aceasta, idei pe care, iată, i le citez aici şi care chiar mi-a propus ideea unui simpozion privind cei 650 de ani de

la întemeierea mitropoliei, care se vor împlini în 2009. 19 Pictura murală, p. 15.

7

Nicolae Alexandru ar fi căpătat de la tatăl său confesiunea catolică, dar pentru a-şi

păstra independenţa, va trece la ortodoxie, numelui catolic Alexandru, adăugându-i-l, prin

botezul ortodox, pe acela de Nicolae.

Pe de altă parte, ne spune autorul partizan al catolicismului primilor domni, privit din

Bizanţ, în mai 1359, se numea doar Alexandru. După 1360, a purtat un dublu nume şi a

început construcţia bisericii domneşti de la Argeş. În altă parte, se contrazice, demonstrează

Pavel Chihaia, spunându-ne că a căpătat dublul nume abia în ultimul an de viaţă. La fel, dl.

Daniel Barbu se mai contrazice atunci când spune că Hariton de la Cutlumuş cunoscuse,

înainte de noiembrie 1362, pe voievod sub ambele sale nume20.

Un altul dintre argumentele pe care le avansează în sprijinul tezei sale, argument pe

care îl preia şi dl. Neagu Djuvara în paginile lucrării sale, este acela al picturii votive -

Deisisul - din tinda bisericii domneşti de la Argeş, scenă cu totul neobişnuită - în care în locul

Prodromului apare Sf. Nicolae. Explicaţia ar fi tocmai trecerea domnului la ortodoxie.

Autorul ne oferă şi un motiv care l-ar fi determinat la un astfel de gest: „voievodul

catolic, împiedicat de suzeranul său maghiar să stabilească relaţii directe cu Avignonul şi pus

în situaţia de a asista la dubla integrare – instituţionlă şi religioasă – a ţării sale în sistemul

politic angevin, îşi deschide accesul la o nouă sursă de legitimitate”21. Produsese, de bună

seamă, supărare şi faptul că, scrisoarea de la 1345 a papei Clement către Nicolae Alexandru,

pe atunci asociat la domnie tatălui său, fusese poprită de Ludovic de Anjou.

Acestor teze le răspunde Pavel Chihaia, cum deja am anunţat22.

Dacă Basarab ar fi fost însă catolic, cum se explică faptul de a fi pus temeliile unei

biserici ortodoxe, Sf. Nicolae Domnesc din Argeş şi că a fost înmormântat într-un locaş

ortodox din Câmpulung, după ce fusese şi aici ctitor? Aceeaşi situaţie o va avea şi fiul său

care după moartea părintelui făcea danii la Câmpulung ca voievod ortodox.

Apoi, în două documente, din 1352, regele Carol Robert menţionează pe „Basarab

schismaticul, ... fiul lui Thotomer, răzvrătit, trădător...”23. Revenind la scrisoarea patriarhului

din 1359, vedem cum i se recomnadă domnului „să păstrezi nestrămutat învăţăturile

mărturisite şi moştenite de la părinţi”, îndemn care ar fi fost fără sens dacă domnul ar fi fost

catolic24.

20 Vezi Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor

voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti,

1993, p. 34.21 Pictura murală, p. 12.22 Despre biserica domnească. 23 Ibidem, p. 33.24 Ibidem.

8

Apoi, în ceea ce priveşte dublul nume al voievodului, evocarea Marelui Nicolae în

scrisoarea ctitoricească a lui Vladislav către Cutlumuş, dar şi acel Deisis, toate acestea nu pot

să vădească decât că Nicolae este numele său de botez, în timp ce Alexandru este numele

voievodal25. Iar Iorga ne spune că numele dublu era un obicei sârbesc26.

Cu privire la motivul de natură politică care l-ar fi animat pe domn să recurgă la gestul

reconvertirii sale, trebuie să recurgem din nou la documente. Aceeaşi scrisoare patriarhală din

1359 redă faptul – să nu uităm - că Nicolae Alexandru ceruse de mai multe ori numirea lui

Iachint pentru scaunul de la Argeş, dar mai spune şi că îl chemase de mai multă vreme acolo,

ceea ce ar putea duce la presupunerea că biserica domnească era deja sfinţită27.

Existenţa unei episcopii ortodoxe în Ţara românească înainte de întemeierea

mitropoliei naruieste argumentul principal al lui Daniel Barbu: anume că presupusa convertire

la ortodoxie a lui Nicolae Alexandru ar fi legată de întemeierea mitropoliei. Dimpotrivă,

această informaţie concordă perfect cu acelaşi Carol Robert de Anjou, informat mai bine

decât orice istoric contemporan, şi care vorbeşte clar de "schismaticul Basarab". Un domn

schismatic trebuia sa aibe un episcop "schismatic" în preajma lui. În fine, este clar ca

episcopia valahă este moştenitoarea directă a “pseudo-episcopiilor” de rit grecesc atestate de

documentul din 1234. O alta va fi fost tocmai Vicina, înainte de a fi ridicată la rang

mitropolitan28.

Iachint a asistat la năruirea deplină a centrului de la Vicina şi ar fi putut să plece pur şi

simplu acasă. Însă, tocmai în acest moment de maximă slabiciune, el a ştiut să intre în graţiile

lui Nicolae Alexandru şi să atragă Ţara Românească în jurisdicţia patriarhală29. Şi bineînţeles

că domnul a dorit să i se înalţe chiar episcopul pe care-l avea alături, aşa cum s-a încercat şi în

Moldova. Aşa, „Nicolae Alexandru s-a înscris în istoria neamului său nu prin întemeierea, ci

prin canonicizarea vlădiciei argeşene – spune Iorga – care numai prin hotărârea Patriarhului

şi a soborului său putea fi ridicată la rangul de mitropolie”30.

Aşadar, nu exista nici un motiv serios pentru ca domnul să se adreseze în acţiunea sa

Romei. De ce, însă, nu s-a adresat Bisericii Sârbe sau celei Bulgare, am promis că vom

răspunde.

25 Vezi aici idem, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1976, p. 213-214. 26 Istoria românilor, III, p. 160. 27 Chihaia, Despre biserica domnească, p. 36. 28 Concluzia aparţine aceluiaşi D. I. Mureşan dar se regăseşte şi la Lydia Cotovanu, în studiile

menţionate de mine la bibliografie. 29 Acelaşi autor consideră teza istoricului Neagu Djuvara drept un şir de speculaţii, făcute în pofida

documentelor cum nu se poate mai clare. Aceste documente spun “expressis verbis” că Ioan Basarab a fost

valah: o spune – am văzut mai sus - chiar regele Carol Robert de Anjou !  30 Istoria Românilor, III, p. 161

9

În 1354 murise ţarul sârb Ştefan Duşan, „cea mai mare figură a Serbiei medievale”,

după aprecierea marelui Iorga fiica lui Nicolae Alexandru avea să ajungă ţarina sârbilor prin

căsătoria cu Uroş, fiul lui Duşan. Din nefericire, moştenirea acestui mare ţar avea să se

împrăştie din cauza slabei autorităţi a lui Uroş. Sub Ştefan Duşan, sârbii căpătaseră şi o

Patriarhie cu sediul la Ipek sau Peci, în 1347, Patriarhie a cărei creaţie o contestase Bizanţul

cu vehemenţă. Era de presupus că Ţara Românească ar fi putut intra sub înrâurirea acesteia,

date fiind şi legăturile existente acum între casele domnitoare. Nu a fost aşa din cauza

exercitării influenţei ungare. Sârbii nu au îndrăznit să-şi extindă înrâurirea asupra noastră din

simple motive politice: Duşan a avut grijă asupra relaţiei cu vecinul său de la Nord, care se

visa în fruntea unei cruciade de dezrobire a Balcanilor. De altfel, ungurii aveau să biruie pe

urmaşul lui Duşan, în 1356. Ca urmare, orice amestec sârbesc în treburile bisericeşti de peste

Dunăre ar fi reprezentat o provocare la adresa Ungariei, ce ţinea sub suzeranitate Ţara

Românească.

În ceea ce-i priveşte pe bulgari, spune tot N. Iorga, „ei nu erau în stare să încerce

dincolo de Dunăre, în forme ierarhice bisericeşti, o supremaţie politică”31. Mihail Şişman al

Bulgarilor, căsătorit acum cu fiica lui Andronic Paleologul, a văzut în noul stat românesc ce

se constituise la nordul Dunării un potenţial aliat împotriva sârbilor a căror putere o dorea mai

mică. De aceea, s-a recurs la o alianţă foarte obişnuită pentru acele timpuri, căsătorind pe

nepotul său Alexandru cu fiica lui Basarab I-ul. Singurul ierarh care ar fi putut pretinde

organizarea Bisericii româneşti ar fi fost Patriarhul de Târnovo, pe atunci Teodosie, pe lângă

care ucenicise legendara figură a Bisericii bulgare, patriarhul Eftimie. Însă chiar şi aşa,

Biserica bulgară n-avea forţa unui protectorat, mai ales după ce ţarul Alexandru a renunţat la

mariajul cu fiica lui Basarab, sora deci a lui Nicolae Alexandru.

Singura în discuţie rămânea Patriarhia de Constantinopol, drept singura în măsură să

poată supraveghea o atare acţiune. Care era de fapt situaţia acesteia în contextul politic

general şi cum a fost posibilă numirea lui Iachint, ne explică admirabil Lydia Cotovanu de la

Paris, în trei dintre studiile sale de maximă competenţă32.

31 Condiţiile de politică, p. 6. 32 «Alexis de Kiev et de toute la Russie» - «Hyacinthe de toute la Hongrovalachie»: deux cas

parallèles? Quelquès précisions autour de relations ecclésiastiques des Russes et des Roumains avec

Byzance crépusculaire (XIVémé s.), în „Închinare lui Petre Ş. Năsturel, la 80 de ani”, Brăila, 2003, p. 531-554;

idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de

Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVémé siècle), I, în

„RRH”, XLII, 1-4, Bucarest, 2003, p. 19-60; Idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée

aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens

(deuxième moitié du XIVémé siècle), II, în „RRH”, tome XLIII, nr. 1-4, 2004, p. 11-56. 10

În prima jumătate a sec. XIV Imperiul Bizantin se afla sfărâmat de crize interne

generate de ameninţarea otomană, certurile cu ţările balcanice, dintre care Serbia se afla în în

plină ascensiune, mai ales după declararea patriarhatului ei în timpul lui Ştefan Duşan (1331-

1346, împărat de la 1346-1355), dar şi din cauza crizei economice, a certurilor pentru putere

şi a crizei isihaste. Această din urmă criză consta din aceea că umaniştii bizantini, orientaţi

către Occident şi spre unirea cu Biserica apuseană, aveau ca opoziţie partida isihastă33.

Clerul bizantin înţelesese că graniţele Imperiului nu mai coincideau cu cele ale

Bisericii. Patriarhia de Constantinopol, în ciuda tuturor felurilor de crize, rămânea instituţia cu

cea mai mare influenţă în Imperiu. În tot acest context, foarte vizionarii patriarhi Calist (1350-

53, 1355-63) şi Filotei Kokkinos (1353-54, 1364-76) aveau în vedere o vastă acţiune de

centralizare a lumii ortodoxe în lurul Marii Biserici şi de asemenea extensia frontierelor

„Bizanţului Bisericii”. Două au fost căile prin care se urmărea realizarea acestui deziderat:

instituţionalizarea prin supunere a Bisericilor naţionale direct autorităţii Patriarhului

Ecumenic şi omogenizarea canonică, liturgică şi culturală corespunzătoare noii ideologii

isihaste34.

Prezenţa occidentalilor în Levant, afirmată prin supremaţia comercială a veneţienilor

şi a genovezilor, dar şi aceea a Otomanilor în cea mai mare parte a teritoriilor bizantine din

Balcani, constituiau realităţi irevocabile pentru bizantini, faţă de care reabilitarea statului

bizantin de altă dată lua pentru înaltele autorităţi politice şi ecleziastice contururi utopice.

Pentru a-şi asigura supravieţuirea, Biserica avea de ales între două chestiuni: tiara sau

turbanul.

Atât conservatorii, reprezentaţi de partida isihastă, cât şi aşa zisa partidă umanistă,

prooccidentală, au înţeles că în lupta de combatere a otomanilor era necesar ajutorul

occidentalilor. Dar implicarea acestora în lupta antiotomană impunea convertirea în masă a

bizantinilor, fapt inacceptabil pentru partida conservatoare35.

Efortul de a coopta prinţii balcanici la lupta antiotomană nu va da rezultate din cauza

luptelor pe care statele lor le aveau de dat sau a certurilor interne pentru putere.

În ce priveşte pe români, aceştia erau preocupaţi de a pune pe picioare tinerele lor

principate, profitând de atenţia grecilor în scopul legitimării puterii lor. Mai rămânea

organizarea rezistenţei ortodocşilor din interior pe bazele forţei tradiţiei ortodoxe.

La sfârşitul sec. XIV, Ortodoxia se întindea din Asia Mică până la Adriatica şi Marea

Baltică, bine administrată de Patriarhie prin reprezentanţii ei sufragani.

33 Idem, Deux cas, part I, vezi nota 3, p. 20. 34 Ibidem, nota 6 şi 7, p. 20-21.35 Ibidem, p. 22.

11

Patriarhia ecumenică, în încercarea ei de a deveni centrul lumii ortodoxe, se va orienta

spre întreţinerea unei relaţii speciale cu puterea seculară din Principate sau din Rusia, dar şi

spre întărirea instituţilor sale din interior36.

Din documente se poate constata acţiunea clerului grec de peste tot – să nu uităm că la

Constantinopol în frunte era partida isihastă-conservatoare – în scopul conservării integrităţii

Bisericii Ortodoxe şi întăririi Patriarhiei. Este de notat că patriarhii utilizau strategii diferite

pentru a pune în practică politica lor bisericească de centralizare, potrivit zonei în care

trebuiau aplicate. Aşa, în sec. XIV, numărul mitropoliilor va creşte consistent în regiunile

ocupate de otomani. De altfel, otomanii manifestau o toleranţă, bine cunoscută oficialităţilor

bizantine. Doar pe această cale ecleziastică Bizanţul mai putea să administreze regiunile

îndepărtate. Doar situaţia bisericilor sârbă şi bulgară diferea oarecum, fapt pentru care vor fi

tratate într-un mod particular. Şi aici ne referim la situaţia autodeclarării celor două Biserici

patriarhate, contrar voinţei Marii Biserici37.

Se ştie că Sinodul a excomunicat pe Ştefan Duşan, iar convorbirile de reconciliere au

început abia după dezastrul de la Mariţa, din 1371.

Mai mult, cucerirea otomană a permis grecilor recuperarea diocezelor cucerite altădată

de Duşan38.

În Bulgaria, în 1375, patriarhul Filotei va reuşi să impună un apropiat al său, pe

Eftimie de Târnovo. După 1393, patriarhatul bulgar desfiinţat va rămâne la rang de mitropolie

supusă patriarhiei ecumenice (nota 23, 24, 25)39.

O situaţie aparte a constituit-o relaţia cu Biserica rusă, precum şi cu Bisericile din cele

două Principate.

Caracterul centralizat al puterii seculare a ţărilor ortodoxe ridica probleme clerului

constantinopolitan, preocupat să asigure controlul şi adiminstrarea bisericilor pe care le dorea

incluse în sistemul centralizat al Patriarhiei. Termenii primatului constantinopolitan au fost

formulaţi iniţial de Fotie, pentru ca mai apoi să se instituţionalizeze prin Sintagma lui Matei

Vlastares, din 1335. După Sintagma acestuia, Patriarhul era singurul în măsură să asigure

actul de justiţie şi să reprezinte legea divină40.

Patriarhul se punea deasupra puterii temporale, iar împăratul primea ungerea direct de

la Dumnezeu, prin mâinile patriarhului. Aceste precizări ale raporturilor cu puterea erau

necesare în scopul conturării raporturilor cu celelalte noi unităţi ecleziastice. De aceea, clerul

constantinopolitan va avea în vedere să traducă Sintagma în slavonă, chiar în 1342.

36 Ibidem, p. 23. 37 Ibidem, p. 24. 38 Ibidem, p. 25. 39 Ibidem, p. 26.40 Ibidem, p. 28.

12

Conţinutul Sintagmei nu va avea trecere la români şi la ruşi decât într-o manieră

condiţionată de interese reciproce, compromisuri şi lungi dispute între clerul

constantinopolitan şi autorităţile politice locale.

Ceea ce avea să dea câştig de cauză Patriarhiei era principiul Oikonomiei (principiu

politic bizantin care permite în caz de necesitate tarnsgresiunea unei legi sau canon, fără a-i

anula validitatea, în scopul câştigării unei situaţii considerate pierdute)41.

Aşa a fost cazul deciziei sinodale din 1354, prin care Filotei accepta alegerea unui

ierarh rus pentru Kiev, cu condiţia ca următorii ierarhi să fie trimişi de Constantinopol. Era

vorba despre Alexie, canonizat de Biserica rusă în sec. XVI !

Cinci ani ani târziu, o aceeaşi decizie se lua şi în cazul mitropoliei Ungrovlahiei.

Astfel, Patriarhia îşi întărea dreptul de a alege şi ordona mitropoliţi dintre oamenii săi de

încredere. Cu Moldova situaţia a fost puţin diferită, dar să nu uităm că după Iosif Muşat,

următorii ierarhi au fost greci42.

Aici, în Ţara Românească, trebuie să nuanţăm că nu este vorba, credem noi, despre o

efectivă creere a unei noi unităţi ecleziastice. În cazul lui Iachint, nu este vorba decât despre o

întărire, iar în ce priveşte mitropolia ea nu se consideră ca existând. Iorga are aici o aserţiune

ce ni se pare a fi foarte viabilă. El spune că jocul politic făcut de domn, în complicitate cu

Patriarhia a fost acela de a produce aparenţa doar a unei mutări de ierarh şi nu senzaţia creerii

unei mitropolii, ceea ce ar fi putut supăra pe Ludovic al Ungariei, posibil şef de cruciadă şi

ajutăror al Constantinopolului. Oricum, ridicarea Bisericii Valahe la rang mitropolitan şi

supunerea directă Patriarhiei de Constantinopol conscrau independenţa statului faţă de

Coroana ungară înainte de toate43. Aşadar, mitropolitul de Vicina, păstrându-şi rangul şi locul

în ierarhia constantinopolitană (scaunul Mitilenei şi mai apoi al Amasiei, în vreme ce Antim

Kritopoulos va deţine pe cel de Nicomidia)44, avea să fie doar mutat la Argeş, pentru ceea ce

se numeşte „Biserica a toată Ţara Românească”45. Aceasta însemna că lui Iachint avea să i se

supună tot clerul, dar şi mănăstirile ţării. Însuşi actul sinodal de la 1359 poruncea ca „toţii

clericii din această ţară şi toţi ceilalţi câţi fac parte din cinul ecleziastic, fie ei monahi sau de

mir, să-i dea ascultare şi să i se supună”46. Aşadar, era de datoria nu doar a clericilor de mir 41 Ibidem, p. 29. 42 Ibidem, p. 30.43 Iorga, Condiţiile de politică, p. 387-411; C. Marinescu, Înfiinţarea Mitropoliilor din Ţara

Românească şi Moldova, „AARMSI”, s. III, 2, 1974, p. 247.268; Daniel Barbu, Sur le double nom, p. 106, cf.

Lydia Cotovanu, «Alexis de Kiev et de toute la Russie», p. 542.44 Jean Darrouzes, Le Registre synodal du Patriarchat byzantin au XIVémé siècle, Paris, 1971, p.

276. 45 Iorga, Istoria Românilor, III, p. 162. 46 „ Όθεν οφείλουσιν οι τε εν αυτή κληρικοί και οι άλλοι ιερωμένοι, μοναχοί και λαϊκοί, υπείκειν και

υποτάττεσθαι τούτω, όσα και γνησίω αυτών ποιμένι και πατρί και διδασκάλω και δέχεσθαι προθύμος και 13

să fie sub ascultare, ci şi a monahilor, care, desigur, nu lipseau. Să ne amintim de un călugăr

Fudulu care făcea parte din comunitatea Sf. Grigorie Sinaitul, pe la 1347, în ţinutul Paroriei,

la Kalifarevo47, ceea ce ne ajută să tragem concluzia că monahii români aveau apetenţă spre

isihasm, în chiar acel secol. Nu mai vorbim despre dovezile indubitabile asupra existenţei

unui monahism cu asprime în Ţara Românească. Despre toate acestea Patriarhul trebuie că a

avut cunoştinţă.

Aici trebuie să facem o legătură care pune în lumină o latură despre care s-a vorbit

mai puţin. Mă refer la aceea că, în timpul lui Iachint, Ţara Românească avea să găzduiască o

altă mare personalitate, anume pe celbrul Nicodim de la Hilandar, înveşnicit în istoria noastră

drept Nicodim de la Tismana. Om cu vocaţie ctitorială, ziditor al unor mănăstiri înspre ţara

natală, Vratna şi Manastiriţa, va fi implicat la noi în zidirea a două lăcaşuri de rezonanţă,

Vodiţa şi Tismana. El va da o nouă dimensiune monahismului românesc, dar, în mod sigur,

nu fără sprijinul mitropolitului Iachint. Nicodim trecuse la noi puţin după 1365, aşa încât l-a

putut prinde pe Iachint în ultimii săi şapte ani de viaţă. Nu este de conceput o reorganizare a

monahismului, de tipul celei despre care ne place să vorbim, fără sprijinul necondiţionat al

mitropolitului, care –să nu uităm – el însuşi pare a fi venit din anturajul unor isihaşti ca

Patriarhul Calist, ori Filotei. Personal, cred că isihasmul era deja o o practică atât de curentă în

rândurile monahilor de atunci, încât este imposibil ca Iachint, dacă însuşi n-a fost isihast, să

nu fi simpatizat cu isihasmul. Nicodim, cu siguranţă era un asfel de călugăr, mai cu seamă că

venise de la Athos, în vremea în care duhul izvorât din personalitate Sf. Grigorie Palama era

foarte prezent. Găsesc cu dreptate ca lui Iachint să-i fie adăugată şi această calitate de

corganizator al monahismului românesc sau de instituţionalizare a sa.

Cine va fi spovedit mulţimea stareţilor şi monahilor din mănăstirile care începeau să se

înmulţească, dacă nu mitropolitul? Cine va fi sfinţit toate aceste mănăstiri sau noi biserici care

sau construit?

Şi aici ar trebui menţionat încă un episod cpontemporan mitropolitului, chiar dacă nu

are imediată legătură cu el. La 1369, domnul Vladislav emitea celebra sa scrisoare

ctitoricească către mănăstirea Cultumuş de la Athos. Scrisoarea venea în urma insistenţelor lui

Hariton, stareţ al mănăstirii athonite, care, personal, venise de cam şapte ori în Ţara

Românească în scopul acesta, aşa cum descrie în testamentul său. Insistenţele aveau în vedere

solicitarea stareţului către voievod de a reface sau de a sprijinii refacerea Cutlumuşului. Se

ştie că domnul a pus condiţia ca pentru călugării români regimul de chinovie să fie schimbat

cu unul de idioritmie. Refuzat fiind de către Hariton, domnul a refuzat să-şi îndrepte sprijinul

către mănăstire, până ce Hariton nu şi-a dat acordul faţă de cererea domnului. Aşa avea să αποπληρούν” - FHDR, IV, p. 201.

47 Vezi D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în „Filocalia”, VIII, 1979, p. 557-

562. 14

devină Cutlumuşul „Lavră a Ţării Româneşti” sau „Lavră a Domniei mele” cum imperial se

exprimă Vladislav în documentele sale. Şi aici, trebuie spus că nu există o implicare directă a

mitropolitului, deşi, ipotetic, nu se poate exclude o prezenţă a sa în această acţiune. Este

practic imposibil de crezut ca mitropolitul să nu fi ştiut de această acţiune şi să nu se fi sfătuit

cu domnul pe această temă, aşa încât parte din decizie să nu i se fi datorat48.

Hariton avea să ajungă mitropolit după moartea lui Iachint (în 1372) ceea ce dovedeşte

aserţiunea noastră de mai înainte că domnii aveau grijă să cheme pe tronul duhovnicesc al

ţării oameni al căror nume avea rezonanţă. Astfel, trebuie să se fi întâmplat şi cu chemarea lui

Iachint.

Începuturile statalităţii româneşti nu pot pune decât într-o lumină favorabilă pe acest

străin (grec), care a secondat atât de bine pe domnul care-l chemase la această mare cinste.

O ultimă chestiune pe care ar trebui s-o luăm în discuţie este aceea a partiţiei

mitropoliei care are drept sursă o acţiune politică concertată a clasei politice de atunci, dar

care s-a sfârşit tot în favoarea Patriarhiei. La 1370, partea occidentală a ţării avea să fie pusă

sub oblăduirea unui alt mitropolit, Antim Kritopoulos.

Se pare că această nouă creaţie s-a datorat tendinţelor autonomiste ale boierimii din

vestul ţării. De altfel, din chiar actul de numire a lui Antim Kritopoulos desprindem

precizarea făcută de patriarh, potrivit căreia numirea se făcea la cererea boierilor din acea

regiune49.

Crearea mitropoliei de Severin a fost legată, însă, şi de evenimentele care s-au derulat

la sudul Dunării în 1369. E vorba despre conflictul ce opunea pe Ludovic cel Mare al

Ungariei lui Vladislav I al Ungrovlahiei, pentru regiunea Vidinului. Acest conflict se înscrie

într-un context mai larg al unei alianţe pe care Ungaria o făcuse cu Polonia, între 1350-1360,

în scopul stăvilirii expansiunii Hoardei de Aur în spaţiul sud-est european. Retragerea tătarilor

peste Nistru a oferit posibilitatea lui Ludovic cel Mare şi lui Cazimir al Poloniei (1333-1370)

să-şi întindă autoritatea către est, în scopul deschiderii unui drum către Marea Neagră. Aşa,

Polonia va ocupa Haliciul, Volnia şi Podolia şi-şi va manifesta suzeranitatea asupra Moldovei,

din 1387. De cealaltă parte, Ungaria va ocupa Vidinul, în 136550. Prinţul român va păstra

Banatul de Severin, cu confirmarea oficială a lui Ludovic, pe care deja îl avea din 1365.

48 Am demonstrat în altă parte, că oferirea ajutorului către Locurile Sfinte era exclusiv privilegiul

domnilor. Este adevărat că pe acte poate exista semnătura mitropolitului, dar aceasta neînsemnând cumva că

decizia este a acestuia din urmă. Domnul ajuta întotdeauna Locurile Sfinte din dorinţa de a se legitima în faţa

Oikoumenei – vezi lucrarea mea Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos

(1653-1863), ediţia a III-a, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2007. 49 FHDR, IV, p. 208-209. 50 Lydia Cotovanu, Deux cas, p. 33.

15

Vladislav i-a smuls lui Ludovic şi mai vechile posesiuni din timpul bunicului său, Amlaşul şi

Făgăraşul.

Aşa înţelegem cum crearea mitropoliei Ungrovlahiei occidentale se prezenta şi ca o

ripostă a Marii Biserici la expansiunea catolică.

Legat de aceasta este documentul de numire a unui mitropolit pentru jumătatea

occidentală a ţării, numită a Severinului, sau dinspre Severin, document care merită citat

pentru atitudinea mitropolitului Iachint, cu prilejul acesta. Iniţial, totul pornise de la o acuză –

nu ştim exact ce i se reproşa – care a declanşat o anchetă condusă de dikeofiloaxul patriarhal,

Daniil Kritopoulos. Întrucât acesta din urmă se pare că era suspicionat de dorinţa d a-i lua

locul lui Iachint, a fost pus de Patriarh să semneze o declaraţie că nu va picinui niciun neajuns

mitropolitului, după e acesta răspunsese Constantinopolului vizavi de acuzele ce i se aduceau.

Nu ne spune cu exactitate ce i se reproşa, dar spune că nu poate să ascundă suferinţa ce i-a

pricinuit-o bănuiala nesupunerii canonice, adăugată faptului că deja era destul de slăbit,

bolnav şi bătrân51.

Dar şi mai important în actul acesta este atitudinea sa în faţa acestei situaţii: el propune

patriarhului numirea lui Daniil ca mitropolit al Ungrovlahiei, arătându-şi disponibilitatea să

demisioneze. Este, credem noi, o atitudine demnă de un bărbat al Bisericii, o atitudine care

denotă şi bărbăţie şi smerenie, în acelaşi timp.

Patriarhul n-a dat curs anchetei, lămurindu-se probabil de netemeinicia acuzaţiilor, iar

Iachint a putut rămâne în scaun până la moarte, în schimb fiind numit Antim pentru jumătatea

vestică a ţării ce avea să conţină regiunile reluate de voievod regelui: Amlaşul şi Făgăraşul,

lucru ce avea să atragă după sine lipirea acelei calităţi de exarh al plaiurilor, neexcluzându-se

până azi faptul ca acesteia să i se circumscrie calitatea de supraveghetor al ortodocşilor din

Transilvania.

Concluzii:

Suntem puşi în faţa posibilităţii ca primul ierarh român să fie canonizat şi, am spus, nu

nemeritat. Avem în faţă un precedent: primul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii,

Alexie, avea să fie canonizat de către Biserica Rusă din secolul XVI.

La doar cinci ani după numirea acestuia, Ţara Românească avea să primească un

mitropolit, tot de la Patriarhia Constantinopolului, în condiţiile pe care le-am văzut. Acesta

trebuie să fi fost unul din anturajul patriarhilor isihaşti, care aveau în vedere păstrarea

influenţei ortodoxiei într-o lume în care propaganda catolică încerca să facă din Roma un

51 Vezi FHDR, IV, p. 207. 16

centru de influenţă pentru întreaga Europă, o Europă ce încerca să se redefinească, în timp ce

ameninţarea otomană se profila tot mai serios.

În aceste condiţii, domnul ortodox de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, avea să

cheme la Argeş, locul în care aşezase şi curtea domnească, pe Iachint, mitropolit al Vicinei.

Considerăm că este un act politic de însemnătate majoră, la împlinirea căruia a participat

personal mitropolitul. Acesta este de fapt semnarea adevăratului act de independenţă al Ţării

Româneşti. Considerăm, de asemenea, că mitropolitul Iachint nu putea fi decât una din

personalităţile vremii, căci este imposibil ca un domn precum Nicoale Alexandru, atât de

vizionar, şi care va îndrăzni să se autointituleze „mare voievod şi domn”, αυθέντης, adică

„domn de sine stătător” a toată Ungrovlahia, să nu fi adus pentru Biserica sa un om cu

greutate, aşa cum vor face urmaşii săi, atunci când adus pe Nifon II sau pe un Macarie

ieromonahul, sau, mai târziu, pe un Luca de Cipru. Şi exemplele pot continua. Este cunoscut

că oamenii mari au rămas în istorie, ca atare, şi datorită oamenilor de valoare cu care au ştiut

să se înconjoare. Cu siguranţă, Iachint va fi fost unul dintre aceştia, aceasta dacă ţinem cont şi

de faptul că personal trebuie să fi sprijinit şi întărirea monahismului din Ţara Românească.

Considerăm acestea ca fiind suficiente argumente pentru ca Biserica noastră să-i

acorde cinstea ce i se cuvine şi pe care şi-a câştigat-o şi să-l aşeze la loc înalt, vrednic de

închinare.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE:1. DARROUZES, Jean, Le Registre synodal du Patriarchat Byzantin au

XIV siecle, Etudes paleographique et diplomatique, Paris, 1971. 2. FONTES HISTORIAE DACO-ROMANIAE, IV, Scriptores et Acta

Imperii Byzantini, saeculorum IV-XV, editori: Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae Şerban Tanaşoca, Tudor Teoteoi, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1982 (se va cita FHDR).

3. HURMUZAKI, Eudoxiu, Nicolae Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV, partea I, Bucureşti, 1915 (se va cita Hurmuzaki XIV).

4. MIKLOSICH, Franz, Joseph Muller, Acta Patriarhatus Constantinopolitani, 1313-1402, vol. I, 2 vol., Vienn, 1860 (se va cita MM).

17

5. NĂSTUREL, Petre Ş. şi Vitalien Laurent, Facsimile de texte şi documente bizantine din secolele XIV-XV, privitoare la istoria Bisericii române, 1946.

AUXILIARE:6. BARBU, Daniel, Pictura murală în Ţările Române în secolul XIV,

Bucureşti, 1986. 7. IDEM, Sur le double nom de prince de Valachie Nicolas Alexandre, în

„RRH”, XXV, oct.-dec., 1986 şi în „Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Age”, Bucarest, 1998.

8. BRĂTIANU, Gh., Vicina II. Nouvelle recherches sur l’histoire et le toponimie medievale du littoral roumain de la Mer Noire, în „RHSEE”, an XIX, 1, 1942.

9. CHIHAIA, Pavel, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti, 1993, p. 18-41.

10. CONSTANTINESCU, N., Le residénce d’Arges des voïvodes roumains de XIIIémé et XIVémé siècle, “RESEE”, I, 1970.

11. IDEM, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1984.

12. COTOVANU, Lydia, «Alexis de Kiev et de toute la Russie» - «Hyacinthe de toute la Hongrovalachie»: deux cas parallèles? Quelquès précisions autour de relations ecclésiastiques des Russes et des Roumains avec Byzance crépusculaire (XIVémé s.), în „Închinare lui Petre Ş. Năsturel, la 80 de ani”, Brăila, 2003, p. 531-554.

13. IDEM, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVémé siècle), I, în „RRH”, XLII, 1-4, Bucarest, 2003, p. 19-60.

14. DIACONU, Petre, Despre localizarea Vicinei, în „Pontica”, 3, 1970. 15. IDEM, Păcuiul lui Soare-Vicina, în „Byzantina”, tom 8, Tesalonic, 1976. 16. DJUVARA, Neagu, Thocomerius-Negru Vodă, Un voievod de origine

cumană la începuturile Ţării Româneşti, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007.

17. GIURESCU, Constantin C., Istoria Românilor. I. Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Edit. All, Bucureşti, 2000.

18. IORGA, Nicolae, Condiţiile de politică generală în care s-au întemeiat Bisericile româneşti în veacurile XIV-XV, „AARMSI”, seria II, tom XXXV, 1913.

18

19. IDEM, Istoria Românilor, III, Ctitorii, edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

20. LAURENT, Vitalien, Le metropolite de Vicina Macaire et la prise de la ville par les tartares, „RHSEE”, XXIII, Bucureşti, 1946.

21. MARINESCU, C., Înfiinţarea Mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova,”AARMSI”, s. III, 2, 1924.

22. NĂSTUREL, Petre Ş., Aşezarea oraşului Vicina şi ţărmul de Apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec, în „SCIV”, VIII, 1957.

23. IDEM, Autour de la partition de la Metropole de Hongrovlachie (1370), Freiburg, 1978.

24. IDEM, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976.

25. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1992.

26. RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977.

27. ROMAN, drd. Gabriel, Monahismul bizantin în secolul al XIV-lea şi influenţa sa asupra celui din Ţările Române, în „Mitropolia Olteniei”, p. 202-233.

28. SĂSĂUJAN, Pr. Conf. Dr. Mihai, Sf. Nicodim de la Tismana şi contemporanii săi, în “Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 2006.

29. THEODORESCU, Răzvan, Bizanţ, Balacani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (sec. X-XIV), Bucureşti, 1974.

19