Burebista - primul si cel mai mare rege dintre cei ce au domnit cindva peste Tracia. Intr-adevar, o inscriptie greceasca îl numeste pe Burebista " cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia ". Din pacate, adevăratul nume al lui Burebista s-a pierdut de-a lungul timpului, dar inteligenţa, puterea şi vitejia lui în luptă avea să-i aducă meritatul nume de BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era-care-este-nu) înseamnă " Nemaipomenitul ", " Cum nu a mai fost şi nu mai este ". Monede descoperite din vremea lui în Transilvania, ni-l înfăţişează pe acest rege al regilor cu două capete, simbolizând trecutul şi prezentul. Burebista era om de stat inzestrat cu remarcabile calitati de organizator, strateg militar si diplomat, reusind sa unuifice formatiunile politico-militare daco-gete din spatiul carpato-dunareano-pontic sub autoritatea sa si sa puna astfel bazele unui puternic regat. Unirea triburilor geto-dace a fost posibila datorita premiselor etnice, culturale, lingvistice, spirituale si geopolitice. Unitatea religioasa se baza pe credinta in acelasi zeu, ZAMOLXE si pe credinta in nemurire. Burebista îşi începe organizarea puterii monarhice cu caracter militar prin activităţi administrative cum ar fi: recrutarea de oameni însărcinaţi cu administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti obligatorii, făcând astfel posibilă realizarea sistemului de fortificaţii în Dacia. In intreaga sa actiune, Burebista a fost sprijinit de marele preot Deceneu, colaboratorul si sfetnicul sau cel mai apropiat. In ce priveste politica interna, sub marele rege dac se stabilesc norme juridice si etice prin indemnarea la sobrietate si abstinenta si desigur prin puterea exemplului. Dupa ce reusi sa unifice triburile geto-dace si le-a impus disciplina si respectul fata de legi, Burebista si-a consolidat statul si si-a extins stapinirea, folosind iscusinta sa militara, politica si diplomatica, a distrus puterea celtilor, pina in Slovacia apoi a cucerit orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Marii Negre de la Apollonia pina la Olbia. Intr-un timp relativ scurt marele rege, a izbutit sa intemeieze un mare regat care se intindea de la Dunarea de mijloc si Morava, pina la Carpatii Padurosi spre est pina la Bug si Marea Neagra iar spre sud, peste Dobrogea, pina in Balcani. Burebista, care putea, potrivit afirmatiilor lui Strabon (istoric si geograf grec), sa mobilizeze o armata de 200.000 de luptatori, cifra impresionanta pentru acele timpuri, se impune la jumatatea secolului 1 i.e.n. ca principala forta politica si militara din Europa Centrala si de la Dunarea de Jos. Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista au pus statul dac în conflict cu Roma, care n-a intervenit datorita situatiei interne care culminase cu razboiul civil dintre Iulius Caesar si Pompei (49 î.Hr.). Politica externa a statului lui Burebista, deosebit de activa si indrazneata, este indreptata spre redobandirea vechilor tinuturi dacice si spre contracararea pericolului expansiunii romane ce se contura la orizont. Stapinind o Dacie asa de mare si putenica, Burebista a intervenit si in politica Romei, care stapinind acum Macedonia constituia un pericol pentru statul dac. Pentru a preintimpina un atac roman, Burebista a luat partea lui Pompei in confruntarea acestuia cu Cezar.

Diurpaneus - (supranumit Decebal, dek = a onora, balos = puternic[1]), a fost regele dacilor între anii 87-106. Încă din primul an de domnie, din anul 87, Decebal este confruntat cu o situație dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea. Într-un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într-o cursă. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea bătălie are loc la Tapae. La un an de la victorie, în 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou regatul lui Decebal, pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deși înfrânt de romani, din cauza dificultăților întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în anul 89. Decebal era numit client al Romei, iar regatul său, regat clientelar, primea meșteri constructori, instructori militari etc.

Deceneu - filosof, astronom, sfătuitor al lui Burebista (70 î.e.n. - 44 î.e.n.), rege dac între 44 î.e.n. - 27 î.e.n. Se spune despre Deceneu că era un înțelept al neamului dacilor care trăia retras, ca un adevărat sihastru, într-un ținut ascuns, unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon. Deceneu era slujitor al zeului Zalmoxis, iar în momentul venirii la conducerea dacilor al regelui Burebista, Deceneu era Mare preot al dacilor. El îl ajută pe Burebista, îndemnându-i pe daci la abstinență. Deceneu a devenit rege al geților din anul 44 î.e.n după moartea regelui Burebista. Era un rege venerat de către geți. A stabilit locuința preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon (Kogaionon) dincolo de Dunăre. A reformat pontificatul zamolxian. A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau Pileaților și ordinul Capeluttilor sau Comaților. A cultivat în rândul geților astronomia și agricultura. A reconstruit altare noi și a construit edificii sacre. Se pare că a urmat canoanele arhitectonice din Egipt (unde trăise), precum și din Orient.Sacerdot dac, mare preot, sfetnic și colaborator apropiat a lui Burebista. Cel mai important personaj după rege în statul dac. Deceneu l-a ajutat considerabil pe marele rege în opera sa de unificare și organizare a triburilor geto-dace. După moartea lui Burebista și destrămarea stăpânirii acestuia (44 î.e.n.) Deceneu își asumă și puterea regală în statul dac intracarpatic. Deceneu a fost una din acele impresionante personalități care și-au creat un loc de frunte în istoria lumii. Un factor care l-a ajutat să se realizeze pe sine însuși și prin asta să fie de folos neamului său, a fost prietenia si sprijinul pe care Burebista i le-a acordat, lucru rar în istorie. Ei s-au înțeles și au colaborat, armonios și eficient încât, în puțini ani, au izbutit să dureze un stat puternic atât social, cât și moral. Iordanes despre Deceneu: „împărtășindu-le cunoștințe de fizică i-a făcut să trăiască în mod natural respectând legile lor pe care ei le au în formă scrisă până astăzi și le numesc belagine.”[1] De fapt, legile belagine sunt legile goților, nu ale geților, termenul fiind întâlnit în Origo Gothica (555 e.n.), cu toate că autorul textului pretindea că e vorba de legi străvechi.[2] Mai precis, e vorba de legile ostrogoților. Textul lui Iordanes nu este considerat izvor istoric de încredere, fiind menit să creeze un trecut glorios pentru noua clasă conducătoare.

Marcus Ulpius Nerva Traianus - (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o familie romană faimoasă. Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa. Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea pașnică și fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domițian. A eliberat cetățenii romani care fuseseră închiși pe nedrept de Domițian și a returnat proprietăți confiscate. Istoricul Dio Cassius susține că îi plăceau vinul și băieții, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

Gaius Iulius Cezar - (limba latină n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic și militar roman și una dintre cele mai influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie. Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii romane, și a inițiat o vastă acțiune de reformare a societății romane și a guvernării acesteia. El s-a proclamat dictator pe viață și a centralizat puternic guvernarea statului slăbit din cauza războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și republicani (între alții, Brutus, Cassius și Cicero). Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia de la Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu și Lepidus au preluat împreună controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian a ajuns liderul absolut al lumii romane. Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat. Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma propriilor sale consemnări: Commentarii de Bello Gallico. Multe detalii ale vieții sale au fost relatate mai târziu de istorici, precum Suetonius, Plutarh și Cassius Dio.

Pericle - (circa 495 - 429 î.Hr.) a fost un general, orator și om de stat atenian. A fost conducător al Atenei între 443 și 429 î.Hr., timp în care a inițiat numeroase reforme democratice, care au transformat orașul într-un centru politic, cultural și artistic al lumii grecești. A construit Partenonul, noul Erehteion ș.a. În timpul domniei lui a început Războiul peloponesiac (431 - 404 î.Hr.), în care a fost implicată și Atena. A fost răpus de ciumă, care a lovit Atena în perioada desfășurării acestui război. Pericle s-a născut în anul 495 Î.Hr., avându-l ca tată pe Xantipos și mamă pe Agariste. Tatăl lui a fost unul dintre eroii bătăliei de la Capul Mycale, iar mama lui aparținea nobilei familii a Alcomeonizilor, fiind nepoata vestitului Clistene, cel care dăruise Atenei o structură democratică. Mama sa avea o familie înstărită, cu o poziție socială superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă aristocrație. Înainte de a-l naște pe Pericle mama lui a avut un vis premonitoriu: copilul ei era un leu. Fiul ei va deveni, într-adevăr, dacă nu cel mai puternic om din Grecia Antică, cel puțin geniul ei tutelar.Pericle a fost un copil frumos, cu trăsături nobile, dar cu capul un pic alungit, lucru care stârnea ironia poeților. Educația pe care Pericle a primit-o a fost extrem de îngrijită, așa cum se cădea unui tânăr aristocrat. La școala de gramatică a învățat să citească, să scrie și să socotească încă înainte de 13 - 15 ani, după care a urmat școala de educație fizică, unde a învățat să lanseze sulița, să se lupte și să călărească.Pericle simte că este sortit unui viitor deosebit; de aceea el se pregătește minuțios înainte de a se lansa în "arena politică". Așteaptă să împlinească treizeci de ani, puțin înainte de alegerile din 461 î.Hr., pentru a milita, cu trup și suflet, în partidul democrat, contrar tuturor tradițiilor familiale. Pericle este sincer convins că în felul acesta pregătește viitorul strălucit al Atenei. Ancheta îi este favorabilă, iar alegerea sa ca strateg este neîndoielnică. De altfel, timp de cincisprezece ani, poporul va reînnoi votul de încredere acordat celui care avea să-l conducă pe culmile gloriei.De acum înainte Pericle pune în concordanță felul său de a trăi cu idealul său, precum și cu funcțiile sale: grav, cam trufaș, este stăpân pe el în toate ocaziile, nu izbucnește în hohote de râs și plânge rareori. El nu-și irosește timpul cu vorbăria fără rost sau cu hoinăreli: om de stat, muncind cu îndârjire. Nu se lasă corupt, nu își neglijează problemele personale și este cam strâns la mână. Proprietar al unor domenii întinse în Attica, Pericle a încredințat administrarea bunurilor sale unui servitor, Evanghelos

În viața publică procedează cu iscusință, fiind un politician subtil și ager. Pentru a-și păstra ascendentul asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urcă foarte rar la tribună, lăsând prietenilor săi sarcina de a-i susține părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Această autoritate supremă o datorează faptului că este considerat o „gură de aur”, fiind supranumit „Olimpianul”.

Mare orator și om politic al Greciei Antice, conducător al Atenei între 443 - 429 î.Hr. (timp în care Atena a atins o mare dezvoltare, devenind centrul comercial, politic și cultural al întregii Greciei antice), șef al partidului democrat, mare protector al științelor și artelor, s-a stins din viață în anul 429 î.Hr. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a fost supranumit "Secolul lui Pericle".