Upload
ada
View
145
Download
9
Embed Size (px)
Citation preview
1
Freddy Gârbaci
Huța în talerele balanței- ghid de supravieţuire în casa săbiilor justiţiare -
2
“Am mai văzut sub soare că în locul rânduit
pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în
locul rânduit pentru dreptate este răutate”
(Eclesiastul 3, 16)
I. Ocheadă prin poarta infernului
V-aţi născut în România. Nu e nevoie să căutaţi scuze, ştiu că aţi ridicat găsirea lor la
rang de artă neomologată.
Mă rog, nimeni nu e perfect. Poate a fost un blestem, sau poate o formă de remunerare
a strămoşilor criminali în serie ori călugări vagabonzi. Aţi valorificat însă, prin
intermediul a ceea ce unii numesc învăţare iar alţii dresaj, una dintre trăsăturile
fundamentale ale speciei: adaptarea la mediu. Aţi crescut în tovărăşia speranţei: că
veţi putea trăi bine în cea mai bună dintre lumile imposibile, că seriozitatea şi
perseverenţa vă vor transforma în laureaţi ai loteriei vizelor, că veţi respira aerul
înmiresmat al iubirii veşnice în căminul întemeiat cu persoana iubită, că posedaţi arta
de a întreţine raporturi bazate pe toleranţă, blândeţe şi onestitate cu autoritatea de stat
în oricare dintre formele ei, că sistemul democratic vă ocroteşte împotriva abuzului,
că aveţi dreptul constituţional la hrană, îmbrăcăminte, sănătate mintală şi trai decent,
că toate forţele pozitive ale Universului vor concura la împlinirea dorinţelor
dumneavoastră şi că nu veţi lua parte niciodată la sângeroasele ceremoniale din
templele zeiţei Themis. Pentru mine sunteţi omul statistic, omul mediu, visător
obscur, materialist naiv şi naţionalist încropit. Aveţi ambiţia de a deveni milionar în
Drepturi Speciale de Tragere. Sunteţi român.
Dacă însă sunteţi negru ca lignitul ori galben ca icterul, aveţi ochii oblici şi tendinţa
de a filma orice imobil menţionat în tratatele turistice, dacă aţi copilărit în Kansas sau
aveţi o diplomă cum laudae eliberată de École Normale Supérieure prin mai 1968,
dacă bunicul dumneavoastră a scris istorie cu discursurile sale ţepene şi morocănoase
din Camera Lorzilor, ori dacă în subsolul casei voastre de prin bazinul Ruhr s-au
fabricat clopote de când lumea, atunci e puţin probabil să vă fi născut în România.
Cu siguranţă c-aţi avut o viaţă plină de meschinării refulate, c-aţi păgubit cetatea-
mamă nedeclarându-vă toate veniturile, că aţi chinuit animalele domestice în copilărie
3
(sau aţi fost chinuit de animalele sălbatice la maturitate, ceea ce oferă senzaţii în plus)
şi că aţi avut un impresionant palmares de tinereţe privind atentatele la liniştea pudică
şi siguranţa cetăţeanului placid.
Destinul a stat la pândă. V-a scos în cale o tulburătoare fiică a lui Dracula sau un şef
antipatic care v-a ruinat optimismul numindu-vă director al sucursalei de
multinaţională de pe malurile Dâmboviţei. Nu ştiu ce discurs consolator aţi vrea să
auziţi, dar n-am la îndemână decât înfiorătorul “Bun-venit în Carpaţi!”
În pliantul vostru scrie că avem la dispoziţie câteva sute de mii de kilometri pătraţi de
relief variat, cu netezimi verzi datorate ciulinilor tineri, cocoaşe arămii pline de pomi
roditori viermănoşi, stânci aspre ca femeile de afaceri din partea locului, orăşele
industriale gri, un splendid litoral radioactiv, locuinţe sumbre, plus venerabilul fluviu
care păstrează vestigiile punţilor către latinitate, terminat cu mirifica sa deltă defrişată,
populată de specii pe cale de dispariţie. Miturile noastre fundamentale au intitulat
acest tablou “gură de rai”. Oamenii sunt pe măsură, după cum desigur că aţi înţeles.
Dar nu discursul de întâmpinare a veneticilor ne interesează aici. La urma urmei, în
calitate de odrasle lepădate la tomberonul continental de mama Europă, ne putem
declara mulţumiţi cu bruma de aventurieri trimisă să ne corcească. E o înnobilare
dosnică şi tardivă, însă pierderea demnităţii este câştigare a unei forme de fericire. V-
am primit cu pâine, sare şi aurolaci fragezi, cu fiscalitate aproximativă şi cu obediente
imunităţi. Dar toate desfătările îşi măsoară tributul în grade de consum nervos. Vom
vedea.
Ajungem la subiect. Până acum mi s-a părut esenţial să vă prindeţi că mă adresez
tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul, au fost nevoiţi să se nască, să crească, să se
împerecheze, să se stabilească, să îmbătrânească, să se plimbe, să lucreze şi/sau să
locuiască pe bucata de pământ sus-pomenită. Inevitabil au supt, direct sau prin
interpuşi, una dintre bomboanele de pe coliva citadelei conceptuale a societăţilor
omeneşti: justiţia (în cazul de faţă cu sinistrele sale semne particulare, deci cu
specificul românesc).
Lucrarea aceasta se vrea un curs intensiv de supravieţuire în mediu ostil. E şi o joacă
de oameni mari şi păroşi. Joaca de-a recensământul vieţuitoarelor din ogradă. Mi-a
trebuit curaj ca să mă înfrupt din rezervele plăcerii de-a ironiza. Dar ţineţi minte o
regulă: după lectura aceasta, nimeni n-are dreptul să rămână supărat. Odihniţi-vă o
4
clipă mâna pe coperta a patra şi mângâiaţi-mi darul spiritual. Înduioşaţi-mă. Arătaţi-
mi că mă iubiţi.
Am făcut-o pentru disperaţi, pentru potenţialii sinucigaşi, pentru cei care nu mai
înţeleg nimic din viaţa lor şi mai puţin pentru cei care au o explicaţie la orice când
discută despre vieţile altora. Am făcut-o şi ca să mă uşurez de ranchiune, de toxinele
resentimentului, de forţa apăsătoare a geniului, de turbarea receptării indiferenţelor
colective, de iluzia că aş fi bun la ceva. Am făcut-o ca să mă amuz, ca să-mi persiflez
inadaptarea sau orice alt echivalent al comodităţii care sunt. Am făcut-o pentru că-mi
place cum scriu. Vouă nu?
Sunteţi obişnuiţi să vedeţi în justiţie pândarul ordinii sociale, vâna de bou trasă pe
spatele nelegiuiţilor, educatoarea căreia îi pârâţi atrocităţile din curtea grădiniţei,
depanatoarea de reputaţii rablagite, ţiitoarea avocaţilor rapaci, spectrul beciului
ferecat, adunătura de oameni înfăşuraţi în cearşafuri negre şi care comunică într-un
limbaj demenţial, încăperea în care li se dă întotdeauna dreptate celor bogaţi, cazinoul
în care vă jucaţi drepturile constituţionale, izvorul la care vă astâmpăraţi setea de
dreptate, călăul nonsentimental al tuturor greşiţilor voştri.
Aţi vrea să ştiţi cum se porneşte şi - mai ales - ce trebuie să faceţi ca să opriţi
maşinăria, însă dacă v-apucaţi să-i citiţi cartea tehnică ameţiţi. Şi-apoi, împingând
absurdul până la eventualitatea că aţi pricepe ceva, v-ar descumpăni refuzul
mecanismului de a urma ruta indicatoarelor teoretice. Tocmai de-asta am fost inventat
eu, trebuie să convenim că am apărut la timp.
Avem atâtea să ne spunem şi poate tocmai de-asta nu ştiu de unde să-ncep. De la
condamnarea la moarte a inofensivului palavragiu Socrate? De la scelerarea unchiului
Robespierre? De la chinurile facerii prin care-a trecut marea involuţie democratică din
decembrie (1989, normal)? De la mica şi perversa Constituţie din 1991? De la primul
vostru divorţ? De când aţi căzut victimă primului denunţ calomnios – dacă nu cumva
chiar voi l-aţi scris? De la vecinul procesoman? De la prostia care v-a dat brânci în
hăul jocurilor piramidale? De la avocatul care v-a fraierit? De la judecătoarea care v-a
vărsat pe cap un hârdău de istericale? De la ţeasta pe care-aţi despicat-o cu tăişul
toporului pentru cinci coţi de pământ? De la nepotul grijuliu care v-a internat la
psihiatrie ca să moştenească el tot? De la procurorul care v-a înjurat ca la uşa cortului
când aţi pomenit, sfios, de necesitatea prezenţei unui avocat? De la judecătorul care
5
ne-a arătat curul prin intermediul reporterului din spatele camerei de filmat? De la
Nadia Comăneci? De la Hagi? De la vampiri?
Ne mai gândim (Atenţie! Gândirea se exteriorizează prin gestică. Puteţi obţine un
splendid efect de autenticitate ducând la tâmplă unul din membrele superioare).
Un lucru e cert pentru mine şi liniştitor pentru voi: n-am de gând să cedez nici unui fel
de rigori, nici cronologice şi nici - sanchi! - ştiinţifice. Dacă scot recuzita seacă a
doctrinei încep să mă detest, conştient fiind că scrisul tehnicizat îmi provoacă aceeaşi
plăcere ca erotismul conjugal şi aceeaşi audienţă ca un cvartet de coarde pe Mezzo
(deci nu pe Adult Channel, să nu le confundaţi). Mulţumită succesului-monstru al
cărţilor mele anterioare, părerea voastră o ştiu.
Sfat: nu picaţi în eroarea de a-i invidia pe ăştia care umplu rafturi întregi cu cărămizi
de specialitate inscripţionate cu numele lor. Sunt nişte frustraţi. Şarlatania asta nu ţine
loc de talent. E indiciu de vanitate şi de caracter infect. Dacă vreţi cu tot dinadinsul să
vedeţi o carte tipărită purtând numele dumneavoastră n-aveţi de făcut decât două
lucruri: să-i găsiţi un titlu de orientare juridică şi să vă abonaţi la Monitorul Oficial.
Poate rezulta, de pildă, o ediţie atent îngrijită a singurei culegeri exhaustive de acte
normative vizând organizarea şi funcţionarea staţiunilor şi punctelor comunale de
montă. Satisfacţia va fi şi ea dublă: veţi avea un succes de librărie (fac pariu!) şi un
briliant în CV.
Nu vreau să spun decât c-am descoperit, în sânul corpului social, un cancer judiciar
netratat. Ultima speranţă e-n limbajul chimic, coroziv, şansa pilulelor şi-a
supozitoarelor a fost irosită de mult. Ca să ridic moralul familiei (unchiul Sam şi
hoaşca Europa), trebuie să par optimist: cu preţul calviţiei şi-al vărsăturilor, puradelu’
ăsta zdrenţăros ar putea supravieţui.
Dar mai întâi să vă prezint o altă familie, una adevărată. O familie numeroasă,
dezbinată, dementă, incestuoasă. O familie pe cinste, cum astăzi rar mai vedem. Ne
vom aminti astfel cu toţii că ne tragem din haos, că suntem o bezmeticeală de gene
dintr-un curcubeu de seminţii, că planetei-mamă i se va face dreptate abia în ziua în
care ultimul dintre noi va fi fost stârpit. Cunoscând-o pe prima ministră a justiţiei, veţi
privi într-o lumină nouă situaţia de acum.
Începe filmul! Hai, puţină atenţie! Telefoanele mobile vi le-aţi închis?
6
II. (Contra)Facerea. Pe limba cui s-a ivit justiţia în lume - ogenealogie pe înţelesul tuturor
“Să ne socotim pe fiecare dintre noi, cei vii, ca
nişte minuni zeieşti, create de zeu, fie ca
distracţie a lor, fie într-un scop serios, fiindcă
nu ştim nimic relativ la menirea noastră”
(Platon, Legile)
Eh, nu chiar toţi veţi pricepe, deşi veţi auzi de cartea asta şi veţi depune unele eforturi
ca s-o citiţi. Scrieţi-mi pe adresa [email protected], admiraţi-mi inteligenţa şi
frumuseţea şi poate mă înduplecaţi să vă răspund la două-trei întrebări.
Până atunci însă, trebuie să ştiţi c-am minţit. Vă zic vouă că m-am născut cu darul
dezamăgirii aproapelui, cu umilinţă şi fără căinţă admit. Nu sunt suficient de nebun
încât să v-aduc mântuirea, deşi după primele rânduri păream dezaxatul râvnit. Sunt
doar un vestitor, un antemergător, un sol, o premoniţie, un vis, girofarul precedând
blindatele din coloana oficială, fluturele prematur în care ghiciţi ocheadele primăverii,
meteoritul lepădat din lehuzia asteroidului ucigaş.
Am minţit recuzând orice rigoare, negând utilitatea vreunei sistematizări cronologice.
Trebuia să vă gândiţi de-atunci că e imposibil, că avem unele limite, că nectarul
coerenţei nu ştim să ni-l culegem decât dintre petale de timp.
Imaginaţi-vă splendoarea fără cusur a răsăritului de soare într-o lume nepoluată.
Stratul de ozon e în plină vigoare, aerul tare al dimineţii n-a cunoscut încă gazul de
eşapament, marea e calmă, lăncile muntoase nu străpung nici un nor, sunt deja 25 de
grade pe viitoarea scală Celsius, nici o adiere de vânt, liniştea e străpunsă doar de
obscenităţile cântate ale păsăretului predispus la actul împerechetor.
Dar unde sunt oamenii? Ei bine, deocamdată oamenii sunt rari spre inexistenţi şi
supuşi capriciilor speciei bizare care i-a precedat: zeii. Este insuficient elucidat
misterul vieţii şi dispariţiei acestei specii de scamatori genetici care a născut
umanitatea şi i-a îndrumat primii paşi pe pământ. Pe tema existenţei istorice a zeilor s-
a tot speculat; cert e că nişte generaţii de greci au crezut. Cum n-am nici un motiv
7
serios să infirm o întreagă cultură, am să vă invit la o vizită de curtoazie în parcul
tematic, atrăgându-vă atenţia să nu staţi prea aproape de gard.
Astăzi se bâjbâie serios pe tema începuturilor justiţiei europene. În agora se vorbea
mult şi despre orice. Oratorii erau, la nevoie, un fel de avocaţi. Sofişti, retori, filosofi,
toţi artificierii cuvântului îşi măsurau forţele cerebrale în argumentări subtile,
revendicând preţuirea cetăţii şi acces nerestricţionat la băieţi. Nimic nou în semnele
puterii, decodificate ca actul râvnirii la cele lumeşti. Câteodată însă, piaţa găzduia şi
masturbările lui Diogene, gest interpretat ca vădit semn de dispreţ. Un psihiatru din
lumea noastră l-ar devaloriza complet, demascându-l ca pe primul exhibiţionist
cunoscut. Era o lume colorată aparte, însă acum avem alte preocupări; mai târziu,
puteţi să căutaţi cărţile în care este descrisă pe larg.
De când au văzut lumina zilei, oamenii au căutat companie. Din instinctul de a se
aduna, au închegat colectivităţi. Sălbaticul n-a fost bun decât în delirurile lui
Rousseau, individ nedemn de a fi crezut pe cuvânt. Comunităţile se menţin prin
reguli, prin imperative morale, iar acestea din urmă devin, la un moment dat, legi.
E simplu să explici totul din perspectiva ideii de evoluţie, dar nu e sigur că lucrurile
au mers chiar aşa. Aici s-au amestecat şi zeii, iar legile esenţiale s-ar putea să fi fost
primite cadou. Mmmm, ce delicii! Ce subiecte de bârfă li s-au oferit atâtor generaţii
de învăţaţi!
Doamna Themis a fost cea dintâi matroană a dreptăţii şi n-a lăsat foarte multe urme
ale mandatului său. Dar cunoscându-i familia, vom pricepe de ce ne luptăm şi astăzi
cu o moştenire grea.
Primii părinţi ai obiectelor însufleţite dotate cu inteligenţă standard au fost, chiar dacă
pare greu de crezut, Cerul viril (agresorul sexual) şi Pământul lasciv (victima
neajutorată). Cerul lua pe-atunci, la miezul nopţii, înfăţişarea unui tip detestabil, pe
nume Uranus, care găsise în maica Geea cea mai nurlie dintre planete, căci la
adâncimile ei albastre cine n-ar fi râvnit? N-avem mărturii asupra exprimării vreunui
consimţământ explicit al Geei, însă având în vedere că Uranus, deşi cu alură de brută
mediocră, era singurul pretendent, putem presupune că n-a existat decât o împotrivire
de formă, cam cu jumătate de vulcan pitic în erupţie. Mă rog, haideţi să nu ne
judecăm prea aspru străbunicii.
În faza ei pasională, iubirea a fost fructuoasă, în sensul că din măruntaiele mamei
pământ s-au ivit o droaie de progenituri, mai mult sau mai puţin reuşite. Specialiştii
8
şi-au îngăduit o clasificare a odraslelor în trei mari categorii: titani, titanide şi ciclopi.
N-am fi acordat o mare atenţie nesăbuitei lubricităţi a Geei dacă n-am fi identificat-o
printre titanide şi pe micuţa şi cumpătata Themis.
Şase la număr, titanii sunt atestaţi ca prima generaţie de zei masculi, anterioară celei
cu domiciliu stabil pe Olimp. Au primit nume pompoase (Coeus, Crius, Cronos,
Hyperion, Iapetus şi Oceanus) însă au fost crescuţi, la propriu, în beznă. Necioplitul
Uranus le-a oferit o copilărie nefericită, forţându-i să rămână sub fusta mamei,
impenetrabilă la luminile zilei, fapt care i-a traumatizat profund. Sunt primii copii
nedoriţi din istorie, rodul unei ejaculări cosmice scăpate din frâu. De departe, cele mai
grave probleme psihice le-a avut mezinul Cronos, care şi-a urât din răsputeri tatăl, iar
la maturitate a contactat o bulimie de stres. Istovită şi deformată de naşteri, Geea a
început să-i poarte sâmbetele lui Uranus, găsind în zbanghiul Cronos braţul înarmat.
Ne putem imagina un scurt dialog de taină:
- Cronos, tu ştii cât te-am iubit eu şi câtă suferinţă ne-a pricinuit cruzimea lui Uranus!
Tu ştii că v-am crescut singură, cu preţul unor imense sacrificii şi cu teama să nu vă
strivească în timpul crizelor lui.
- Şi ce să facem, mamă, doar n-o să-l omorâm?
- Ei, ce-ţi trece prin cap, prostuţule, totuşi e tatăl tău!
- Tata, tata!
- Taci, Cronos, de-acum eşti un copil mărişor. Deşi tu habar n-ai, corpul ţi s-a-ntărit.
Eşti puternic, Cronos, poţi să răneşti.
- O să mă laşi să vânez dinozauri, mama? Nu sunt prea mic?
- Ce tot vorbeşti, puiule, lasă dinozaurii, ştii că trebuie să scăpăm întâi de tirania
tatălui tău.
- Mama, tu vrei să-l omorâm!
- Nu dragule, n-o lua aşa, să zicem că-l împiedicăm doar să mai facă rău.
- Vorbim cu el, mama? Îi spunem că ne-a ajuns?- Nu Cronos, ştii că nu se poate discuta cu el. Chiar nu pricepi?… Hai, nu te-ntrista, n-
are nimic, mama te iubeşte oricum. Îl faci inofensiv cu forţa ta, Cronos. Pui capăt
chinurilor noastre! Îl scoţi la pensie, îl mutilezi!
- Bine, mama. O să încerc.
- Promiţi?
- Dacă-ţi spun!
9
Şi l-a mutilat. Aparent terminat ca mascul şi ca stăpân absolut, Uranus s-a răzbunat
însă crunt: nu se ştie dacă a fost rănit în zona inghinală, dar mutilarea sa a dus – vai! –
la scurgerea ultimelor picături de poţiune magică pe trupul Geei, devenită iarăşi
însărcinată şi blestemând probabil clipa în care şi-a investit încrederea în Cronos.
Păgubos fiu! Cert e că Geea s-a văzut în situaţia delicată de a-şi încununa maternitatea
cu o serie de copii de bătrâneţe: eriniile, nimfele şi giganţii.
Să-l lăsăm baltă o clipă pe Cronos pentru a-i introduce în scenă surorile, cele şase
titanide. Cum Themis şi-a primit deja nominalizarea, iată-le şi pe celelalte graţioase
făpturi: Mnemosyne, inventatoarea lecitinei şi viitoare mamă de muze; Phoebe;
incestuoasele Rhea, Theia şi Tethys, aceasta din urmă responsabilă cu apariţia
băltoacelor pe pământ.
Cel mai prost a nimerit-o Rhea. Faptul că şi-a bătut joc de viaţa sa privată putea
însemna, cel mult, un faliment personal indiferent evoluţiei speciilor. Numai că fiul
său născut din incest avea să se joace de-a omul, gest decisiv în ivirea calamităţii Noi
înşine, cei de azi. Ce s-o mai lungim, nătânga de Rhea a fost o titanidă materialistă, de
vreme ce a acceptat mariajul interesat cu proaspătul înstăpânit peste Univers, paricidul
Cronos! Sămânţa nefericirii era deja aruncată peste solul de veci al viitoarelor
căsnicii. Nu moartea trebuie să ne cutremure, ci fertilitatea incestului. Acest cuplu
grotesc n-a fost şi abstinent, astfel că Rhea s-a văzut fericită mămică a şase
degeneraţi: Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Din fericire, boala
mintală a lui Cronos se agravase, noul hobby al monstrului fiind acela de a-şi mânca
propriii copii!
A scăpat însă unul, viitorul păstor al turmei umane, viitorul soţ al fragilei Themis,
marele desfrânat! Rhea se săturase să asiste neputincioasă la ospăţurile demente ale
soţului său şi se săturase probabil şi să vadă maşinăria maternităţii sale funcţionând în
gol. Înainte de a-l naşte pe Zeus a consultat deci o expertă în uneltiri – pe maică-sa,
bătrâna zgripţuroaică Geea, aflată într-un con de umbră după gloria mutilării primului
soţ. Din suveranitatea posturii de mamă-eroină, Geei i-a inspirat milă neputinţa Rheei
de a atenua impactul psihologic al păcatului (din respect pentru tipicari, să spunem că
noţiunea nu era cunoscută pe-atunci) prin abaterea atenţiei către creşterea unui copil.
Ne putem imagina nestematele lacrimale ale Rheei fugărindu-i-se pe obraji, indiferent
cum vor fi arătat aceştia:
- Mami, ştii că nu ţi-am cerut niciodată nimic.
- Lasă prostiile, Rhea, n-avem nevoie de precauţii introductive. Ce e, o sarcină nouă?
10
- Da, mami. Dar când l-am întrebat ieri pe Cronos ce preferă să-i mai gătesc… ştii ce
mi-a răspuns?
- …
- C-ar avea poftă de un copil, de ce nu i-am mai făcut unul de mult?
- Ha, ha, ha! Îl recunosc pe nebun!
- Nu râde, mami, că eu nu mai suport! Dacă mi-l mănâncă şi p-ăsta, îi cer surioarei
Tethys să mă piardă în hăurile mărilor ei! Nu mai vreau să trăiesc cu monstrul, mami,
am îndurat destul.
- Bine, Rhea, să ne calmăm.
- Cere o fişă a viitorului de la prietena ta Steaua polară, mami, vreau să ştiu dacă
pruncul ăsta va avea şansa de a trăi.
- Tu crezi în prostiile astea, Rhea? Bârfitoarea aia o să ne facă de râs în toată galaxia!
Mai bine zi dacă Cronos bănuieşte ceva.
- Mi-am ascuns starea, mami, cum o să-i spun! Dar de-acuma o să se vadă, teamă mi-
e că-n curând îl voi surprinde pregătindu-şi tacâmul. E cumplit s-auzi asta, mami, dar
eu mă omor.
- Ce-ţi veni, fato, ia-ţi gândul, sorţii îţi surâd! Voiam să fie surpriză, Rhea, dar dacă
insişti…
- Va trăi, mami, chiar va trăi? Spune-mi odată, ai citit în inelele lui Saturn?
- Nu tocmai… mă rog, a fost un semnal dinspre constelaţia Ursei, dar e o chestiune
prea tehnică, n-are rost să te plictisesc. Sigur e nu numai că va trăi, ci şi că îţi va
răzbuna toate suferinţele, îl va înfrunta pe Cronos şi va fi stăpân suprem!
- Oh, mami, să fie cu putinţă? Cât te iubesc!
- Acum trebuie să m-asculţi cu atenţie: sub pretextul unei călătorii de plăcere, ai să
pleci în Creta, unde vei rămâne până la naştere. Locul e sigur, e afară din timp, deci
Cronos n-are de unde să-l ştie, va fi păcălit. Iar de va afla, m-am gândit la un vicleşug.
Găseşte un pietroi, înfăşoară-l bine în scutece şi dă-i-l să-l înghită. Şi roagă-te să-l
păzească Uranus de vreo ocluzie intestinală! M-ai înţeles?
- Da, mami, eşti cea mai bună mămică din Universul cunoscut.
Deşi pare neverosimil, planul a funcţionat. Cronos a înfulecat cataroiul, iar cecitatea
avea să-l coste scump. Pruncul din Creta e Zeus, alchimistul omenirii, conducătorul
echipei de specialişti care ne-a distilat în eprubetele zeieşti. A deprins însă năravul
colecţionării de aventuri erotice, pentru că a crescut răsfăţat de nimfe, cele mai
apetisante dintre zeităţi.
11
Ca orice fiu onorabil şi Zeus a visat, din fragedă pruncie, să-şi ucidă tatăl şi să
conducă cele ce mai rămâneau de condus. Până acum avem trei certitudini:
a) că nici una dintre fiinţele care a avut vreodată legătură cu această planetă periferică
n-a cedat puterea de bună-voie;
b) că puterea n-a fost dobândită – exceptându-l pe primul venit şi primul servit,
Uranus - decât prin ceea ce astăzi numim activitate infracţională, deci prin fraudă,
prin violenţă, prin uzurpare de calităţi oficiale;
c) că tot ceea ce a însemnat parte femeiască a evitat acţionarea directă a pârghiilor
puterii, preferând sforăria culiselor (de maximă eficienţă, altfel).
Ştiu că nu sunteţi mândri de planeta-mamă, dar vestea consolatoare e că noi chiar n-
am avut de ales. Suntem la fel de perverşi ca inventatorii noştri, ce vreţi discurs
defensiv mai eficient?
Corectând însă abaterea de la ruta prestabilită, să revenim la Cei Drepţi. De prisos să
spun că Zeus îl înfrânge pe Cronos, cu tot sprijinul ipocrit acordat acestuia din urmă
de fraţii titani. Aşa-zisa luptă n-a fost decât o altercaţie scurtă, fără istoric, de doar
zece ani, la capătul căreia Zeus înţelege că n-a dobândit decât corvoada de a porunci
unui întreg Univers. Cum-necum însă, a reuşit s-o enerveze la culme pe bunică-sa,
omniprezenta Geea, care nu se ramolise încă într-atât încât să nu mai fie în stare să
conceapă un nou plan de răzbunare prin intermediar.
V-amintiţi sper, din ce-aţi citit ceva mai-nainte, că-n muzeul ororilor care-au fost
copiii Geei avem şi nişte giganţi. În vremurile noastre triste gigantismul s-a
devalorizat până la a deveni boală endocrină sau curiozitate de circ. Monştrii
începuturilor izbuteau să impună respect. De data aceasta, Geea devenise mămică
involuntar, măcar de bănuiala relei-intenţii o vom absolvi.
Principalul beteşug al giganţilor nu era hidoşenia fizică, nici slaba utilare intelectuală,
ci calitatea detestabilă de primi muritori. Într-adevăr, o naştere la vârsta Geei nu e
scutită de riscuri, teză pe care starea giganţilor a confirmat-o din plin: deşi
certificatele de naştere le atestau puritatea sângelui divin, nimic din ceea ce presupune
moartea n-avea să le rămână străin. Toţi organizatorii vânătorilor de giganţi atrăgeau
însă atenţia, în pliantele lor, asupra unui amănunt semnificativ: pentru uciderea unui
asemenea exemplar era indispensabilă reunirea forţelor unui zeu cu ale unui muritor.
Nici unul n-ar fi putut duce treaba la capăt în mod individualist. De aceea, când Geea
12
şi-a asmuţit armata de Godzile asupra lui Zeus, supremul războinic cugetător a apelat
la omul Heracles pentru a birui. Şi-a biruit.
Bun. Zeus biruise (e ca şi când vi se serveşte din nou, spre aducere-aminte, ultima
replică dinaintea reclamelor întreruptive de film).
Se simţea însă singur şi neconsolat, uneori era zguduit de un plâns plin de remuşcări
sughiţate după divorţul de prima soţie, Metis. Fiinţa asta blândă chiar nu-i greşise cu
nimic. Poate tocmai asta a fost marea ei greşeală.
E drept că divorţul acesta pare ilustrarea zicalei: înţelepciunea trece, genele rămân.
Zeus n-avea prea multe opţiuni. Îi era jenă să-i spună lui Metis că n-o mai iubeşte,
astfel că îi trebuia un pretext pentru a cere divorţul din vina ei. A găsit unul cam
pueril: i se prezisese, chipurile, că va fi detronat de copilul pe care i-l va dărui
mansueta Metis.
- Dar Zeus, ar fi obiectat blajina Metis, asta n-are cum să se întâmple dacă te vei
ocupa personal de educaţia lui.
Rezultat nul, ca în cazul oricărei metode de resuscitare sentimentală. Zeus părea surd.
Supremul era şi lipsit de imaginaţie. A divorţat însuşindu-şi metoda brevetată de
Cronos, părintele pe care-l urâse atât. Vă vine să credeţi sau nu, a înghiţit-o pe
omenoasa Metis, femeie gravidă a cărei singură năzuinţă fusese întemeierea unui
cămin. Îl aştepta însă o colosală surpriză, constând în aceea că paşnica Metis, aşa
înghiţită cum era, tot a născut! Culmea ambiţiei de a veni pe lume e c-a născut şi
Zeus, desigur involuntar, prin singurul obiect din dotarea corporală până atunci
neîntrebuinţat: capul. Unii sceptici pretind că e o naştere imposibilă, însă astfel îşi
afirmă doar ignoranţa faţă de nivelul tehnologiei de-atunci. E ca şi cum i-ai vorbi
Sfântului Augustin de fertilizarea in vitro, ceea ce i s-ar părea cea mai tâmpită luare în
deşert a numelui Domnului pe care a auzit-o. Fapt e că prin capul lui Zeus şi-a croit
drum spre lumina zilei, răcnind de se cutremura galaxia, belicoasa şi sapienta Athena.
O femeie! Păi bine, Zeus, la ce oracol te-ai dus? Cum să te detroneze o femeie, zeu
mare şi fără minte ce eşti? Scormonind ţărâna cu degetele de la picioare, Zeus a privit
în pământ.
Dar timpul atenuează ocara şi în capul lui Zeus a încolţit, de data aceasta, un gând de
recăsătorire. Cu siguranţă, va fi mai Athent. El se gândeşte că o femelă mai în vârstă
reprezintă un câştig la capitolul echilibru, în sensul că e mai detaşată de furtunile
13
emoţionale ale tinereţii, se mobilizează cu teza că înţelepciunea unei astfel de
persoane îi va conferi şi îngăduinţa necesară pentru aventurile lui, că mariajul ideal e
bazat nu pe dragoste, ci pe sprijin reciproc, prietenie şi toleranţă, că doar astfel poate
avea o domnie lungă şi lipsită de teama comploturilor din jur. Îşi şlefuise
personalitatea, nimic de zis.
Aşa pune ochii pe simbolul feminin al dreptăţii, pe întruparea perfecţiunii legislaţiei
divine, pe cea care-i era un fel de mătuşă, adică soră cu mama lui Zeus – vorbim,
evident, de discreta titanidă Themis. Din câte ştiu, ritualul curtării n-a apărut decât
mult mai târziu şi la o altă specie (cea umană), astfel încât ceremonia zeiască a nunţii
presupun că era un act extrem de violent de luare în posesie, fără fasonul jucăuş al
consimţământului liber exprimat, foarte departe deci de imaginea înduioşătoare pe
care o avem astăzi asupra ceremonialului matrimonial.
Din păcate, nu ni s-au păstrat mărturii. Cum numele îi este legat de dreptate, bănuiesc
că Themis prezenta avantajul, faţă de surorile zeieşti, de a poseda discernământ. Dar
oare ştia cu adevărat ce face? Umbla încă de-atunci legată la ochi? Ce semnifică
această orbire voluntară? Incoruptibilitate? Un zeu trebuia să recurgă la artificii pentru
înfrânarea patimilor proprii? Sau realitatea e mai prozaică? Avea Themis un secret
bine păstrat? Nu suporta lumina solară? Dorea să ascundă o infirmitate?
Personificarea ordinii se născuse saşie? A avut justiţia o primă ministră strabică? Sau
această târzie reprezentare umană este o ironie subtilă la adresa divinităţii?
Într-un fel, poate este bine că întrebările acestea sunt sortite să rămână fără răspuns.
Este un bun stimulent al imaginaţiei umane, cel mai fertil sol pentru plantarea de
teorii.
În paranteză, am să vă dezvălui punctul de vedere personal. Pe vremea coabitării cu
zeii, oamenii nu cunoşteau scrisul, iar relatările orale ale martorilor oculari au fost
grav distorsionate în timp. Ne-am ales doar cu un talmeş-balmeş de conflicte,
incesturi, crime, fiinţe monstruoase şi canibalism, deci cu latura spectaculoasă a
speciei precedente, cea care dădea culoare relatării şi-l ferea pe receptor de plictis.
Este imposibil de reconstituit tabloul complet, pentru că nu mai există probe directe.
În ciuda teoriei larg colportate, nemurirea a fost doar un vis. Greu s-o admitem, dar
toţi zeii au murit. I-a executat ridicola creatură umană, dacă până acum nu v-aţi prins.
Lucrurile s-au petrecut cam ca-n splendida povestire ştiinţifico-fantastică Regii
nisipurilor, scrisă în clipa de graţie a unui domn pe nume George Raymond Richard
14
Martin. American în viaţă, mascul alb, gras, şi bărbos, cunoscătorii ştiu. În tinereţea
lui petrecută prin anii ’70 (bătusem, din eroare, 707, dar mi-am dat seama că n-ar mai
fi fost om, ci Boeing), acest domn a visat sau doar şi-a imaginat o chestie haioasă, de
care acum mă pot folosi: un om îşi cumpără de la un magazin al viitorului un acvariu
cu nişte mici fiinţe respingătoare, de companie. Erau un soi de gândaci în privinţa
cărora vânzătorul garantează că posedă inteligenţă. Omul plăteşte şi îşi montează
acvariul acasă, hotărât să respecte prescripţiile stricte pentru hrănirea şi întreţinerea
gândacilor. Primise asigurarea că micile fiinţe se vor împărţi în tabere, îşi vor înălţa
fortăreţe din nisip şi vor purta impresionante bătălii pe viaţă şi pe moarte.
Aşa s-a întâmplat. Gândăceii diferit coloraţi au început să trudească la ridicarea
cetăţilor care s-o adăpostească pe singura femelă a taberei, cea născătoare de alţi
gândăcei. La terminarea lucrărilor, omul a avut un şoc: ca simbol ocrotitor al cetăţii,
gândacii reconstituiseră din nisip chiar chipul lui. Era zeu. A continuat să-i hrănească,
iar ei l-au răsplătit cu sângeroase bătălii. Ca desert, încă o surpriză plăcută: s-au
dovedit canibali.
În cele din urmă, omul-zeu a fost incapabil să-şi înfrângă impulsul către
comportamentul meschin. Pentru a spori frecvenţa şi ferocitatea luptelor, a încetat să-i
hrănească, ceea ce i-a atras vizibile semne de ură: regii nisipurilor au început să
schimonosească chipul nisipos al zeului, mesaj explicit de dispreţ lansat pe adresa
celui uns cu puteri de viaţă şi moarte asupra lor. Tentativa de răzbunare divină a dat
greş, pentru că regii crescuseră, la fel şi forţa lor. Iar când au scăpat din acvariu,
pentru zeu era prea târziu: a fost ucis şi mâncat de nişte făpturi ciudate, asemănătoare
cu copiii umani, însă având, toate, acelaşi chip. Chipul omului-zeu, dar în maieră
grotescă schimonosit.
Mi se pare şi mie că suntem caricaturile zeilor noştri, că experimentele lor amuzate
ne-au iritat, apoi ne-au revoltat şi ne-au împins la crimă, cu riscul unui destin de
stigmatizaţi. Suntem schimonosirea trupurilor şi a chipurilor lor, mărturia vie a
destrăbălărilor din Olimp. Spiritul lor este gravat pe fizionomiile noastre, iar poveştile
despre ei n-aveau cum să fie altceva decât o impresionantă panoplie de orori. Regii
nisipurilor suntem noi, că ne place sau nu.
Paranteza s-a închis. Rămăsesem la problemele cuplului Zeus-Themis, adică aproape
de finalul redării semnificaţiei reale a tabloului de familie. Nu e cazul s-o lungim prea
15
tare cu amestecul în cele divine, pentru că riscăm o depresie cronică. Promit totuşi
răsplătirea consecvenţei în lectură cu o mică surpriză.
Datele sunt puţine, iar asupra credibilităţii lor am evitat să mă pronunţ de la bun
început. Vlăstarele cuplului au fost, după cum rezultă din bibliografia la îndemână,
mai ales de factură femeiască. Fiicele devenite celebre sunt cele trei ursitoare:
Clothos, Lachesis şi Atropos, făuritoarele de destin, cele care au deprins meşteşugul
jucându-se în copilărie cu cariocile şi trasând linii în palmele muritorilor. Lipsa de
imaginaţie tipic feminină a făcut ca toate destinele noastre să aibă la capăt moartea.
De-asta nici n-au fost prea iubite. Cei mai puţin norocoşi şi le-au reprezentat ca pe
nişte babe odioase, deşi e de domeniul evidenţei că nu se născuseră aşa. V-amintiţi
însă că şi prin basmele noastre, de câte ori se năştea vreun prâslea-cel-inegalabil-din-
toate-punctele-de vedere, nu era lăsat să se bucure până la capăt de aceste calităţi,
pentru că vreo hoaşcă din asta marginalizată sau deranjată de gustul fursecurilor naşei
îi amesteca nişte lupte cu balauri prin gene. Numite de greci moire, cele trei dame au
şocat suflarea zeiască inventând diviziunea muncii: Clothos a optat pentru rutina
muncii de jos, învârtind în permanenţă o roată (oare se inventase roata?), probabil
arhetip al ruletei de astăzi, Lachesis cea cu degete prelungi şi delicate extrăgea firele
vieţilor dintr-un fuior de dimensiuni cosmice, iar pentru bărbătoasa Atropos rămăsese
treaba murdară, crima, responsabilă fiind ea cu ruperea filmului celor născuţi.
Dar departe de-a fi perfecţi, zeii s-au confruntat şi cu jena unor copulaţii ratate. Nu
este în discuţie partea mecanică a acestor îndeletniciri hedoniste, ci calitatea
produsului finit. Însuşi Zeus s-a văzut nevoit să-şi digere conştiinţa propriilor limite
genetice, atunci când Themis i-a dăruit cel de-al doilea set de trei fiice. Sunt trei
naşteri nefaste, ceea ce oamenii vor simţi pe propria piele, din plin. Ca set se intitulau
Hore, iar pe bucăţi vorbim despre Eunomia alias Disciplina, Dice sau Dreptatea şi
Irene, mai cunoscută ca Pacea. Eunomia era rigidă şi bărbătoasă, genul tuns scurt, cu
mustăţi şi cu păr pe picioare, Dice s-a născut cu picioarele strâmbe şi a purtat, de
mică, doar fuste până-n călcâie, iar Irene s-a născut, pur şi simplu, moartă, ceea ce
Zeus şi Themis au convenit să rămână pentru totdeauna secret.
Informaţii suplimentare nu deţin, dar în compensaţie am să dezvălui surpriza promisă.
Pe cât de răspândită este convingerea că statueta aceea înfăţişând o tânără plinuţă şi
legată la ochi, având ca instrumente de lucru balanţa şi sabia ar fi avut-o ca model pe
Themis, pe atât este de eronată. Pentru amatorii de senzaţii nuanţate, este util de
reţinut: Themis doar întruchipa dreptatea divină, însă nu exercita propriu-zis
16
activitatea de distribuire a porţiilor dreptăţii, ea îndeletnicindu-se mai mult cu
prorocirea. Pentru sculptură a pozat adevărata zeiţă a dreptăţii, fiica lui Zeus şi a lui
Themis, cea care a trăit efectiv printre muritorii cei buni, cea care e acum salbă de
stele neprihănite, cea care s-a dezgustat şi s-a lepădat de dreptate, posibil cea născută
cu picioare strâmbe şi condamnată la veşmânt abundent, mignona Astraea, sau
Astreea, posibil una şi-aceeaşi cu Dice – deşi n-aş putea garanta.
Exclus ca modelul sculptorului primordial să fi fost altcineva, de vreme ce, cum
tocmai am menţionat, Astreea a orbecăit o vreme printre oameni ca noi (ca mine, ca
tine, ca el/ea). Aş putea lansa şi fumigena unei aproximative situări în timp, şi chiar
am s-o fac. Amestecul în treburile noastre meschine s-a produs chiar înainte ca
puricele să capete năravul potcovirii (sătul să facă pe plac instinctului de-a sări), pe
când omenirea incipientă vegeta în leagănul vârstei de aur.
De unde ştiu? Sursa mea poartă numele de Credulitate.
Dar am tot auzit vorbindu-se, în special pe la şuetele moşnegilor nevolnici, despre
nostalgia “vârstei de aur”. Ce să fie cu ea? Pur întâmplător, am deschis Metamorfozele
poetului roman de limbă latină care s-a îndeletnicit cu scrisul şi pe la ţărmurile
Pontului Euxin, în barbara cetate Tomis, silit de împrejurările unui exil. Impunătorul
Ovidiu a izbutit să producă o piesă cam indigestă, dar îmi mărturisesc norocul de a fi
dat peste vârstele omenirii undeva pe la început.
După părerea mea Ovidiu şi-a meritat exilul, pentru că era un naiv. Nu-mi amintesc
dacă la vremea aceea mi-a cerut cineva părerea, însă aş fi încurajat în mod ferm
principiile solide – deci materialiste – ale lui taică-său, care-l dorea avocat. „Băiete –
era refrenul favorit al bătrânului – literatura e pentru muieratici şi pentru rataţi, fă-ţi
un viitor cât mă mai ţin puterile şi mai ai ce să mănânci! Homer însuşi a crăpat în
sărăcie, din meşteşugul rimelor n-am auzit ca vreunul să se fi pricopsit”. Zadarnic
însă, mintea tânărului nu cunoştea ideea de muncă, adăpostită cum era de urgia
ambiţiilor şi-a grijilor lumeşti. Metamorfozele sunt redactate pe când tărâmul lui
Augustus îl răbda încă, la umbra naivităţilor în floare.
Nu ştiu dacă gustul pentru frumos, nostalgia, poezia sau zvonul artistic au slalomat
vreodată printre neuronii voştri, deşteptând curiozitatea perversă de a privi un tablou.
Trimit aici la Land of Cockaigne al pictorului flamand Pieter Bruegel cel Bătrân.
Acest tablou are o poveste aparte şi nu prin valoare artistică intrinsecă, ci prin aceea
că a fost “realizat” din vorbe, de Ovidiu, cu vreo cincisprezece secole înainte ca un
domn pe nume Bruegel să fie-n stare să ţină-n mână o pensulă. Iată dovada: „Teama
17
de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte ameninţătoare pe table de bronz, nici
mulţimea nu pălea rugătoare în faţa judecătorului, ci oamenii se simţeau în siguranţă
fără judecată. (...) Era o veşnică primăvară şi zefiri liniştiţi mângâiau cu adieri călduţe
florile născute fără sămânţă. Pământul nemuncit dădea roade şi ogorul fără ani de
odihnă unduia galben de spice grele. Curgeau fluvii de lapte şi fluvii de nectar şi din
stejarul verde picura, galbenă, mierea” (Ovidius, Metamorfoze, trad. David Popescu,
Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 49-50). E drept, ouăle nu umblau încă sparte, cu tacâmul
înfipt în gălbenuş şi nici porcii nu creşteau cu cuţite gata înfipte-n şorici. Dar oamenii
trândăveau la fel, nici măcar asta nu s-a inventat în comunism.
Cred şi eu că pe atunci n-a fost mare încercare pentru Astreea să supravieţuiască
printre muritorii bovini şi ghiftuiţi. Dar, urmând logica firească a degradării valorii
metalelor, pe podiumul vârstelor omenirii au mai urcat, în ordine descendentă,
argintul şi bronzul, înrăutăţiri succesive cărora Astreea le-a ţinut piept, împărţindu-şi
tot mai anevoios darurile către muritorii pervertiţi.
Totul până la vârsta a patra, cea a simbolisticii decăzute la fier, punctul final al
metamorfozelor omului eşuat din proiect, animal ignobil dacă cedăm maniei de a
defini. Chip inspirând repulsia zeilor confruntaţi brutal cu rezultatele vii ale
iresponsabilităţii lor. Coşmar incurabil, temei pentru abandonarea fiinţei pocite,
autopedepsire prin retragere sub forma simulării morţii, laşitate divină dacă preferaţi
discuţia în termeni mai duri. „Îndată au izbucnit în această epocă de metal inferior
toate nelegiuirile. Ruşinea, adevărul şi credinţa au dispărut şi în locul lor au apărut
înşelăciunea, minciuna, şiretlicul, violenţa şi pofta criminală de înavuţire. (...) Cu
chibzuinţă, măsurătorul a însemnat cu lungi hotare ogorul, care mai înainte era
comun, ca aerul şi lumina soarelui. Şi n-a fost de-ajuns ca pământului bogat să i se
ceară doar roadele şi hrana trebuincioasă, ci s-a pătruns în măruntaiele lui, de unde s-
au scos bogăţiile, aceste aţâţătoare la rău, ce stăteau ascunse în umbrele Styxului.
Acum a ieşit la iveală fierul şi aurul mai vinovat decât fierul. A apărut războiul, care
se foloseşte de ambele metale, şi cu mâini însângerate a ridicat armele zăngănitoare.
Acum se trăieşte din jaf. Nu e sigură gazda de oaspe, nici socrul de ginere. Până şi
dragostea între fraţi e rară. Soţul pândeşte moartea soţiei, iar aceasta pe a soţului.
Mamele vitrege pregătesc otrăvuri ucigaşe, fiul vrea să ştie din vreme anii ce-i mai are
de trăit tatăl” (Ovidius, op.cit., p. 50-51).
Astreea a fost ultima, cel puţin meritul acesta putem să i-l atribuim împăcaţi.
Astreea, zeitatea lăsată să stingă lumina de vitejii semeni masculi.
18
Astreea, simbol al abandonului sau al dedicaţiei, apărătoare ferventă a echilibrului,
ultimul zeu misionar.
Să fii nemuritor printre oameni? Cumplită tortură, cu toată facultatea de a-i pedepsi!
Ne-a lăsat legile prime şi un chip cioplit în piatră, realizând că răul genetic nu poate fi
stăvilit.
Astreea a optat pentru tămăduirea prin distanţă, pentru evanescenţă, din perspectivă
telurică s-a pierdut în zări, luând calea unui exil ceresc autoimpus. Se zice că Astreea
e constelaţia Fecioarei (Virgo), sau constelaţia e risipirea Astreei, e penitenţa pentru o
delimitare asemănătoare morţii, desenul cosmic al dreptăţii evadate din noi.
Justiţia a rămas orfană şi umană. Pentru tot timpul cât va mai fi om pe pământ.
19
Apendice
Propunere de lege ferenda. Fantezie literară cu oameni şi zei
Un om s-a apucat să facă ceva cu viaţa lui.
Să-i dea formă, anvergură, discurs. Pentru că aşa se face, pentru că aşa auzise că se
construieşte binele individual. Avea nevoie de tărie şi de o sumă de zile. O sumă cu
multe zerouri, gând înspăimântător dacă s-ar putea întâmpla să-l ai de la bun început.
Dar nu se întâmplă.
Viaţa e perfidă pentru că ştie că din ea nu se poate face nimic.
E tentaţie pură, e promisiunea iminenţei în vid.
Omul care s-a apucat nu putea să facă altceva cu viaţa lui decât un balon de săpun. Cu
tot curcubeul promisiunilor încorporat. Cu soarta tuturor baloanelor de săpun.
Tema oamenilor care vor să facă ceva cu vieţile lor s-a epuizat. Oamenii aceştia au
fost cântăriţi, disecaţi, cântaţi, canonizaţi. Subiectul „om” a devenit redundant, ne
repetăm de ceva timp, cu insignifiante diferenţe de stil.
Arta omului s-a senilizat.
Nimic care să te smulgă din déjà vu. Suntem mai mulţi, deci mai diluaţi emoţional.
Dispunând de un fond de cuvinte limitat, creşterea noastră numerică a făcut
imposibilă originalitatea. Este cu neputinţă ca o idee să rodească în tărtăcuţa unui
singur individ. În ciuda uluitoarelor pricopsiri tehnologice, nimic interesant în plan
fizic şi imaginativ. Eforturile patetice ale artiştilor avangardişti reuşesc performanţa
de a deveni plictisitoare înainte de a se naşte. Nu mai există nici orori noi, monştrii şi
gestica lor s-au banalizat.
E momentul unui act de curaj.
E fanta temporală fastă pentru gloria eternă a liderilor luminaţi.
Liberalizarea experimentului genetic, nu ne trebuie decât actul legislativ care să ne
permită joaca de-a noi. Să dinamizăm specia, poate vom da o şansă întâmplării de-a o
putea înlocui.
Să fim Dumnezeii generaţiei de hibrizi. Să ne ghicim chipurile în altarele lor. Să-i
lăsăm să ne ucidă din necesitatea propriei supravieţuiri.
Să acceptăm c-am spus deja tot ce-am putut. Că e inutilă grija de a ne mai perpetua în
stil tradiţionalist, prin copii.
20
Să facem cunoştinţă celulelor noastre cu cele ale animalelor dragi. Să universalizăm
afectul dăruind broaştei discernământ, dând şoriceilor capacitatea de a se împrieteni.
Biserica s-ar putea opune, sub pretextul nesocotirii Cuvântului divin. S-ar sufoca de
indignare, şi-ar dirija către liderul luminat toate rezervele de pucioasă verbală, ar
ameninţa cu ridicarea norodului, cu a nu ştiu câta mânie apocaliptică a Dumnezeului
de milenii propovăduit. Paşte cu sacrificiul mieilor vorbitori? Masă de Crăciun cu
ficaţii umani crescuţi într-un porc? La urma urmei, de ce să nu eliberăm creativitatea,
de ce să nu ne arătăm demni de ascendenţa divină, de ce să nu oblojim, după puterile
noastre, angoasele singurătăţii lui Dumnezeu? Acum, c-a ieşit la pensie, merită
sprijinul nostru îndatorat. Că doar de-asta ne-a creat, pentru o bătrâneţe lipsită de griji!
Ca să-l degrevăm treptat, ca să-l substituim.
Am atins conştiinţa supremă a limitei noastre ca oameni, deci suntem pregătiţi pentru
rolul de zei ai speciilor noi.
Evoluţionismul şi creaţionismul nu sunt antagonice, ci complementare, asta nu s-a
înţeles până acum. Există evoluţie pentru că există zei. Şi pentru că zeii sunt limitaţi,
deşi asta ni s-a ascuns. Evoluţionismul e haina ştiinţifică a basmului creaţionist.
Domnii aceştia susţin acelaşi lucru, cum de nu v-aţi prins? Că întâi a fost planeta, apoi
ideea de viaţă devenită viaţa însăşi din dobitoace, până spre om. Dumnezeu a creat în
trepte, acumulând idei. Ordinea evoluţionistă corespunde ordinii biblice a lui
Dumnezeu. Relatare identică, în termeni diferiţi. Iluzionism.
Aşadar, zeii au existat. Olimpul nu era gol. Centaurii şi pegaşii au trăit. Din alchimiile
genetice aleatorii s-a născut primul om. Zeii îşi atinseseră limitele, erau în situaţia
noastră de-acum. Privind pruncul uman, au ştiut că găsiseră specia demnă de a-i
înlocui.
Zeii chiar s-au amestecat cu oamenii şi s-au identificat cu problemele lor. I-au iubit şi
i-au pedepsit.
Era ultima lor distracţie. Ultima rotire a caruselului lor zeiesc. Zeii sunt de
compătimit.
Toată ştiinţa zeilor a fost dăruită înţelepţilor antici.
De la bariera zeiască am pornit noi.
Astăzi ne-am atins propria barieră. E timpul să devenim zei. Să rostim răspunsul
corect la întrebarea: „ce vreţi să vă faceţi când veţi fi mari?”
Cum ce? Zei!
21
III. Liderul, poporul, legea şi alţi demoni
„Cel care ne înfăţişează un adevăr nou
trebuie să stea în faţa noastră cu ştreangul
de gât, aşa cum stătea, conform legislaţiei
locriene, cel care propunea o nouă lege,
pentru a putea fi îndată spânzurat dacă
adunarea poporului, ascultând temeiurile
oferite de el, nu accepta pe loc propunerea
sa” (John Stuart Mill, Despre libertate)
Îi înţeleg cu greu pe marii ambiţioşi, figurinele acelea legendare care străbat timpul şi
ne populează manualele, liderii aceia suflaţi cu divinitate de 24 de karate şi cărora
norodul li se desfăşoară sub tălpi ca un covor de ceremonie. A fi decisivi e forma lor
de nebunie. A fi glorificaţi de posteritate e forma lor de nemurire. În abisurile ambiţiei
lor se găseşte un inepuizabil zăcământ de stupiditate. Dăinurirea lor e imposibilă,
dăinuirea lor devine dăinuirea celor câteva litere care compun numele lor. În
inevitabilitatea morţii, totul ar trebui să pară indiferent. Ortega o zice mai bine: „Una
dintre marile limitări, ba chiar ar trebui să spunem una din marile ruşini ale tuturor
culturilor existente până acum, este că niciuna nu l-a învăţat pe om să fie bine ceea ce
este în mod constitutiv, şi anume: muritor”1.
Hărnicia din jurul muşuroiului e alergare după nonsens. Şi ce dacă eşti steaua polară a
unei haite? Ce dacă-i organizezi aşa încât să fie prosperi şi docili? Te joci de-a
schemele? De-a sistemele? Îi clasifici în războinici, agricultori şi glumeţi? Clădeşti în
piaţa publică o sperietoare cu chip de zeu cioplit? Totul va fi ruină şi scrum, eroii sunt
mereu posibili pentru că stagnarea e contrariul vieţii. Viaţa e o neglijenţă a neantului.
Există viaţă pe planeta Pământ.
Limbajul religios a instituit în mod inspirat sinonimia între popor şi turmă. Turma este
masa dezorientată a fiinţelor incapabile de autoguvernare coerentă. De la om la oaie
nu e decât un pas. Fără lider, turma este expusă derutei şi pieirii. În contrabalans,
1 José Ortega y Gasset, Omul şi mulţimea, trad. Sorin Mărculescu, Humanitas,Bucureşti, 2001, p. 143
22
cărarea către guvernarea legitimă a fost deschisă de natură: poporului îi place să fie
sedus. Seducţia are nevoie de artificiu, de iluzia înghiţirii sabiei, a sacrificiului de sine
şi a jobenului plin-ochi cu iepuri maturi. În combinaţie cu spaima, seducţia face
minuni. Extratereştrii au fost tot timpul în vogă, chiar dacă iniţial s-au numit zei. Să
facem zoom pe imaginile câtorva cunoscute cascadorii:
În Egipt, poporul evreu se înmulţise considerabil, însă trăia asuprit pentru că era
dezorganizat, nu primise binecuvântarea unui lider. Dumnezeu este rug şi flacără –
vulcan? – şi decide să-l abordeze pe Moise într-o manieră care dă de gândit: îi
propune un post de conducere şi-i cere să scoată poporul ales din Egipt. Culpabil de
crimă, Moise îşi evaluează cu scepticism calităţile de lider şi ridică o problemă de
bun-simţ: e cam împleticit la vorbă, cum îi va convinge pe evrei să-l urmeze, cum le
va demonstra că asta e voia lui Dumnezeu? Simplu: prin intermediul promisiunii
electorale, făgăduindu-le ţara laptelui şi a mierii. Se adaugă două-trei miracole şi
poporul va consimţi să se lase mânat. Tendinţele de răzvrătire vor fi suprimate prin
Legi. Deci scopul legii este supunerea, încă de la cele zece porunci.
Primul pas al oricărui legiuitor este să-şi atragă ascultarea prin afirmarea propriei
supremaţii. Legiuitor abil, Moise a înţeles repede că n-avea nici o şansă să impună
personal restricţii unui popor şi aşa nemulţumit de privaţiunile îndurate în pustiu,
după părăsirea Egiptului. Trebuia făcută legătura între legile propuse, adică între noile
rigori impuse evreilor şi sancţiunea pentru nesocotirea acestora. La un pas de a fi
linşat de poporul “cârtitor”, Moise îşi conştientizează incapacitatea de a aplica
sancţiuni pentru a obţine respectarea noilor legi. Are nevoie de Dumnezeu. Nu
întâmplător primele porunci sunt destinate definirii supremaţiei legii, adică a ceea ce
reflectă voinţa divină: Dumnezeu se prezintă unui norod ignorant (“Eu sunt Domnul,
Dumnezeul tău”), îşi anunţă pretenţiile la exclusivitate (“Să nu ai alţi dumnezei afară
de mine”) şi induce în mase ideea de pedeapsă (“căci Domnul nu va lăsa nepedepsit
pe cel ce va lua în deşert Numele Lui”). A contesta mesajul transmis de Moise este a
lua în deşert Suveranitatea Divină. Avem afirmarea autorităţii şi a purtătorului ei,
supremaţia legii şi sancţiunea.
Comunicarea cu divinitatea este esenţială pentru a organiza şi disciplina un popor.
Opera legiuitoare a liderilor antici n-ar fi avut şanse de materializare dacă n-ar fi fost
“contrasemnată” de zei. Nu doar Moise prezintă poporului legile concepute de
23
Dumnezeu. Prin acelaşi artificiu înfrânge şi Lycurg inerţiile poporului spartan: el ştie
că intenţia sa reformatoare este sortită eşecului dacă se rezumă la “plombe” legislative
şi nu infirmă principiile vechii orânduiri. Pe de altă parte, pare imposibil să convingă
întreaga comunitate de superioritatea proiectelor sale. În consecinţă, “mai întâi s-a dus
la Delphi şi, aducând jertfe zeului, s-a întors cu acel vestit oracol prin care Pythia l-a
numit iubitor de zei, şi mai mult zeu decât om, şi i-a spus că zeul, când i-a cerut legi
bune, i le-a dat şi i-a făgăduit o constituţie care se va dovedi a fi cu mult cea mai
puternică decât celelalte” (Plutarh, Vieţi paralele I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.
111).
Lycurg ştie că rolul zeilor nu se opreşte aici. Îi sunt necesari nu doar pentru a-şi
impune legile, ci şi pentru ca acestea să-i supravieţuiască: moartea liderului înseamnă
adesea şi moartea legilor lui. Vanitos, Lycurg îi pregătise pruncului său legislativ
talismanul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, astfel că a încercat să
contamineze legea cu nemurirea zeilor înşişi. Le-a spus spartanilor că trebuie să
meargă la Delphi pentru a le putea împărtăşi apoi “lucrul cel mai de seamă şi mai de
frunte”. Enigmatică misiune, să convenim! Cu o condiţie însă: “să rămână la legile de
faţă şi să nu schimbe şi să nu mişte nimic până când nu se va întoarce el de la Delphi”.
A luat jurământul tuturor cetăţenilor, în acest sens – naivitate plus curiozitate, iată
două atribute umane numai bune de traficat.
Evident, oracolul i-a confirmat perfecţiunea legilor Spartei, cetate predestinată a
“dăinui cu mare faimă, dacă se va folosi de constituţia lui Lycurg”. Probabil că
mesajul a fost recepţionat fără martori, motiv pentru care îmi iau îngăduinţa de a pune
la îndoială valoarea sa probatorie. Lycurg l-a transcris fără să clipească şi l-a expediat
la Sparta, “zidindu-l” la temelia constituţiei sale împreună cu jurământul spartanilor.
Dacă ne amintim bine, i se jurase status-quo-ul legislaiv până la întoarcere. Întru
nemurirea legii, nu s-a mai întors. Şi-a grăbit moartea înfometându-se printre străini,
astfel că geniul său legislativ a străbătut timpul cu concursul a trei stratageme
esenţiale: voinţa divină, forţa jurământului şi sacrificiul de sine. Astfel şi-a căştigat
domnul acesta dreptul la statuie pe malul Dâmboviţei, lângă Operă, pe faţada
Facultăţii de Drept. Despre constituţia lui se spune că ar fi decedat la vârsta de 500 de
ani, în condiţiile în care speranţa de viaţă a legilor nu depăşeşte câteva zeci…
Eh, dragii mei, sunt cam ostenit… Bine, dacă insistaţi… Ce vrăji a făcut un vecin de
statuie, Solon?
24
El a-nceput prin a face pe nebunul. La propriu. Şi-a pus până şi tichie de mărgăritar
pentru a putea recita, în agora, un poem ce instiga la război. Şi-a stat la taclale cu zeii,
bineînţeles. Zeul i-a inspirat cucerirea Salaminei şi i-a canalizat astfel viaţa pe făgaşul
faimei milenare. Într-o Atenă în care „deosebirea dintre săraci şi bogaţi atinsese
culmea” (Plutarh), soluţia mântuirii nu putea sta decât în ideile unui legiuitor înţelept.
Solon se născuse la timp.
Dar cum altfel să conciliezi toate interesele decât prin intervenţie divină? Oracolul e
lipsit de echivoc:
„Aşează-te în mijlocul navei şi ia în mână cârma şi conducerea.
Mulţi atenieni îţi vor veni în ajutor”.
Solon îşi câştigă popularitatea promulgând faimoasa lege a iertării de datorii şi
interzicând garantarea împrumuturilor cu persoana debitorului. Ca detaliu picant,
Plutarh redă bârfa că prietenii lui Solon au fost primii profitori ai acestei legi:
cunoscând intenţiile legiuitorului, n-au ezitat să împrumute sume foarte mari, pe care
n-au mai fost niciodată nevoiţi să le restituie.
Solon n-a fost însă un legiuitor norocos. Poate şi din cauza lipsei de coerenţă a operei
sale legislative. Se pare că legile nu erau prea clare, astfel că puterea judecătorilor a
fost peste măsură sporită prin marea libertate de interpretare. Deşi a dat legilor sale
forţă obligatorie „pentru o sută de ani”, Solon a văzut nemulţumirile atenienilor
crescând de la o zi la alta.
Ca şi Lycurg, a ales varianta plecării într-o lungă călătorie, spre a lăsa Atenei răgazul
acomodării cu noile legi. Artificiul său a fost mai puţin subtil şi, în consecinţă, mai
deloc eficient: n-a revelat Atenei cuvântul divin, ci s-a mărginit să-i dăruiască propria
întoarcere. Dar cetatea trecuse între timp printr-o răscoală, legile lui Solon nu se mai
aplicau decât parţial şi poporul se îndrepta hotărât către tiranie.
Ieşit de sub tutela zeilor, Solon era încă ascultat, dar nu mai era luat în serios.
S-a retras ca să deplângă în versuri prostia poporului, cea mai facilă justificare pentru
eşecul unui legiuitor.
Sigur, suntem mai tentaţi ca oricând să admitem că această implicare divină în opera
de legiferare umană a fost doar un montaj al claselor conducătoare, un fel de
anticipare rudimentară a marilor producţii hollywoodiene. Zeii n-au furnizat legi
perfecte, după cum le-ar fi cerut-o natura, astfel că omenirea s-a văzut nevoită să
continue truda ascensiunii evolutive.
25
Civilizaţia s-a născut dintr-un lanţ de conflicte sângeroase, iar teama de armamentul
aproapelui s-a dovedit un stimul mult mai puternic decât porunca divină: spartanii se
fereau să ducă războaie împotriva aceloraşi duşmani, de teama ca aceştia din urmă,
nevoiţi să se apere des, să nu devină la rându-le războinici prea buni.
Republica democratică a fost obţinută de Montesquieu după o reţetă simplă: întregul
popor e la cârmă, în calitatea lui de monarh şi supus deopotrivă. Dar, ca să nu se
creeze înghesuială în jurul cârmei, Montesquieu admite totuşi că gloata trebuie să-şi
desemneze cârmaci: “poporul are nevoie să fie călăuzit de un consiliu ori senat”. Cum
va şti poporul că şi-a ales în mod inspirat călăuzitorii rămâne un mister. Evident că
alegerea poporului nu e liberă: vor candida indivizii roşi de ambiţii şi aparţinând
claselor mai “spălate” ale învăţaţilor şi negustorilor bogaţi. Dreptul de a încredinţa
demnităţi plebeilor sau de a alege magistraţi din oricare clasă socială n-a rămas decât
unul teoretic la romani şi la greci, astfel că nu putem atribui relevanţă exemplului lui
Montesquieu. Solomon însuşi găsise o explicaţie fascinantă cutremurelor de pământ:
glia nu-l poate răbda pe robul care ajunge rege. Iar regele era şi supremul judecător…
Călăuza poporului va fi tentată să-şi plaseze în posturi călăuzitoare mai mărunte
rudele şi prietenii, în dauna indivizilor merituoşi. Deja bazele corupţiei au fost puse,
dar un lucru atât de simplu pare să treacă neobservat la iluştrii fondatori ai teoriei
cârmuirii ideale. Nu degeaba strecurase cardinalul de Richelieu, în Testamentul său,
acest plăpând rod al experienţei de-o viaţă: “Nu trebuie să te serveşti de oameni de
neam prost; ei sunt prea austeri şi prea dificili”.
Funcţia fabulatorie pare hipertrofiată la aceşti mari gânditori. Eu nu-i suspectez atât
de naivitate, cât de o beţie a notorietăţii combinată cu intenţia de a conferi fundament
teoretic propriilor situaţii privilegiate. Nu ameliorarea rasei îi preocupă, ci propria
superioritate.
Mereu a fost nevoie de proşti. Nu ştiu cât de confortabil se simţea eruditul nobil
Montesquieu în mijlocul norodului zdrenţăros al Franţei, dar ce-l costa complimentul
destinat menţinerii prostimii la distanţă? Nu-ţi poţi explica altfel fraze precum
aceasta: “Poporul se pricepe de minune să aleagă pe cei cărora trebuie să le
încredinţeze o parte oarecare din puterea sa”. Sunt absolut convins. Cred că, în
intimitate, Montesquieu îşi distra copios prietenii şi amantele împărtăşindu-le părerile
sale despre popor. Viteazul bufon avea libertatea de a da bobârnace monarhului, însă
pe ton de glumă şi fără prea mulţi spectatori.
26
Poporului nu-i spunea nimeni cât de înţelept s-ar putea dovedi.
În democraţii, libertatea e limitată în numele echităţii şi egalităţii. Viaţa socială e
posibilă prin limitarea indivizilor. Culmea este însă că acumularea bogăţiilor
individuale nu este limitată. Deşi diferenţele de avere creează inegalitate şi inechitate,
deşi aduc atingere dreptului fundamental la viaţă din perspectiva masei înfometaţilor,
acumularea obsesivă este justificată prin teoria falsă a egalităţii de şanse. Fiecare
trăieşte astfel cum aptitudinile i-o permit. Este ca şi când ai muta în planul
aptitudinilor celebra întrecere dintre Ahile şi broasca ţestoasă, pretinzând că, de vreme
ce ambii dispun de câte patru membre, întrecerea este echitabilă întrucât competitorii
sunt teoretic egali. Nu. Sunt nenumăraţi oameni care se nasc fără şanse, haideţi să nu
mai fim ipocriţi.
Este descumpănitor că s-a ajuns la recunoaşterea unanimă a “superiorităţii” sistemului
social care încurajează competiţia. Această vestită competiţie nu e decât
permanentizare a războiului pentru resurse. Cei mulţi sunt spectatorii ţinuţi la distanţă
de gardieni, adevărata arenă este accesibilă unui mic număr de combatanţi. Câteodată,
un spectator izbuteşte să înşele vigilenţa paznicilor. Se amestecă printre vedete şi este
oferit ca exemplu de împlinire a visului american.
Egalitate de şanse? Răsplătire a meritelor? Recunoaştere a valorii? Teoretic, un vlăstar
uman de sex femeiesc îşi trăieşte adolescenţa dobândind o serie de cunoştinţe şi
abilităţi care să-i confere o utilitate socială în faza matură a existenţei sale. Să
convenim că ignoranţa unei fiinţe umane în vârstă de 15-16 ani este aproape
desăvârşită, deci comunitatea n-ar trebui să aibă ce recompensa. Dacă părăsim însă
planul teoretic, putem observa că vlăstarul femeiesc e preocupat mai mult de petreceri
decât de instruire şi că obişnuieşte să fredoneze cunoscute acorduri pop, în loc de a
recita versurile marilor poeţi mai mult sau mai puţin dispăruţi. Din punctul de vedere
al semnificaţiei sale sociale, pare un rebut.
Pe Platon îl considerăm, cu toţii, un mare gânditor al umanităţii. În Legile, el le
explică doct, lui Clinias şi Megillos, că „nici un om nu vine pe lume cu raţiunea
întreagă, pe care va avea-o într-o zi, când va ajunge la maturitate. În răstimpul cât n-a
dobândit toată mintea ce se cuvine firii sale de om, este ca un nebun ce strigă fără
noimă şi zburdă mereu fără să poată sta pe loc. Să ne amintim că am stabilit împreună
că acestea sunt începuturile muzicii şi gimnasticii”.
27
Dar tocmai despre muzică e vorba. Părinţii vlăstarului feminin din zilele noastre sunt
bine poziţionaţi financiar, astfel că au decis să-i aniverseze ziua de naştere finanţându-
i propriul videoclip. Surpriză însă: acest bizar mecanism al competiţiei democratice
funcţionează adesea astfel încât tocmai nonvaloarea să fie remunerată colosal, ca şi
când o coincidenţă de nume face ca premiul Nobel pentru fizică să fie atribuit unui
retardat. Videoclipul înconjoară planeta, iar vlăstarul este transformat, peste noapte,
într-un star global adulat. La o vârstă la care puştoaica nici nu realizează ce i se
întâmplă, maşinăria socială atât de prelung teoretizată, râvnită, complimentată şi
perfecţionată – democraţia – îi oferă pe tavă notorietate mondială şi avuţie
neverosimilă. Ca număr de prezenţe pe Internet, numele său l-a depăşit pe acela al lui
Isus Cristos! Semn că vremea periodicei primeniri a Olimpului a sosit?
Egalitatea este utopică din perspectiva tuturor formelor de guvernământ. Au existat
glumeţi care s-o exerseze prin lege, precum Lycurg. El îşi închipuia că distribuind
pământul în parcele egale a rezolvat problema echităţii pe termen lung. De-acum, era
treaba fiecăruia să muncească pentru a se hrăni. N-a ţinut cont de forţa de muncă şi de
capriciile naturii, adică de ceea ce ar fi putut scinda împroprietăriţii tot în două cete:
bogaţii mişei şi sărăntocii smintiţi. E drept că, potrivit lui Plutarh, “Lycurg, cu câtva
timp mai târziu, întorcându-se dintr-o călătorie şi străbătând ogoarele de curând
secerate şi văzând căpiţele de grâu aşezate una lângă alta, la fel de mari, a surâs şi a
zis celor de faţă: <<Laconia întreagă pare o moştenire de curând luată în stăpânire de
mai mulţi fraţi>>”. Nu se mai ştie însă cum au fost utilizate aceste roade egale, dacă
nu cumva unele familii au comercializat surplusul şi au avut mai mult succes de piaţă
decât altele. În mod cert, inegalităţile au reapărut. Dacă dispăruseră vreodată, lucru de
care, în virtutea unei prudenţe native, mă îndoiesc. Spectacolul recoltării frăţeşti l-a
bucurat excesiv pe Lycurg, sau poate zâmbetul lui n-a avut decât un caracter pur
demonstrativ. Legea lui nu putea fi bună în sine, în eterul teoretic, ci doar prin efectele
sale asupra cetăţenilor Spartei, nu-i aşa? Să nu ne grăbim însă ca din grandoarea
căpiţelor să deducem înţelepciunea legiuitorului. Avem la îndemână contraargumentul
lui Aristotel din Politica, potrivit căruia la baza egalităţii nu poate sta, drept unic
criteriu, proprietatea asupra pământului. Potrivit lui Aristotel, primul care s-a
preocupat de egalizarea averilor a fost Phaleas din Calcedonia, însă acesta “nu s-a
exprimat adecvat privitor la egalitatea averilor. El egalizează numai proprietatea
pământului, deşi există şi averi în sclavi, în turme, în bani, precum şi multe dintre cele
numite mobile”. Iată o observaţie plină de bun-simţ!
28
Alţii au umblat la legile moştenirii, ale comerţului ori ale impozitării, în aceeaşi
speranţă că oamenii se vor lăsa nivelaţi. Au fost paliativele unor comunităţi restrânse,
ţinând cont că marile cetăţi antice numărau doar câteva mii sau zeci de mii de
locuitori. Încearcă să tranşezi acum pământul Chinei într-un miliard de parcele: de vei
reuşi sau nu, tot în chip de lider grav bolnav vei fi memorat de istorie.
Unde suntem acum? În plină derivă. Rătăcim într-un nou pustiu, ascultând cum
tărâmuri de basm ni se tot făgăduiesc. Relaţiile umane s-au complicat peste măsură,
iar ţesătura juridică menită să asigure coeziunea seamănă cu un păienjeniş
ininteligibil. Fără ermetisme ridicole nu mai poţi teoretiza dreptul, pentru că armura
dreptului nu se mai lasă străpunsă nici de cele mai ascuţite minţi din crescătoriile de
renume ale facultăţilor de profil. Dreptul s-a ramificat, radiografia sa seamănă cu un
arbore absurd. În ciuda triumfului juridic al persoanei pe filiera “canonizării”
drepturilor individuale, viaţa umană costă la fel de puţin. Ne zbatem într-o încâlceală
de concepte, orbecăim în norul unor teorii elaborate doar pentru a întreţine iluzia
desprinderii de vechile şi banalele servituţi ale sclaviei.
Toată teoria şi toate constituţiile ei sunt haină de camuflaj. Parcă pizmuim detaşarea
cu care Aristotel îşi permitea să scrie că „utilitatea sclavilor se deosebeşte puţin de cea
a animalelor domestice, căci şi unii şi alţii oferă cu trupul lor ajutorul pentru cele
necesare”. Eh, vremuri de sinceritate permisă, pentru totdeauna apuse...
Acum, reţeaua de reguli este densă şi încâlcită, întrece capacităţile mentale ale unui
singur om. În ciuda desocializării şi a dificultăţilor de comunicare directă, suntem
legaţi de aproapele nostru în virtutea complementarităţii cunoştinţelor lui. Diviziunea
muncii s-a transformat în fărâmiţare. Legea e un munte descurajant de hârtie tipărită,
imposibil de parcurs într-o viaţă de om. Profesioniştii înşişi navighează în derivă. Din
ce în ce mai des, judecătorului trebuie să-i dovedeşti conţinutul legii, lucru
nemaivăzut în dreptul legilor scrise. Avocatul nu mai poate fi eficient decât pe un
segment infim din reţea.
Probabil că specia va găsi calea către adaptare, deşi mi-e greu să anticipez care va fi
ea. Poate omul va recunoaşte triumful maşinii, ataşându-şi la creier vreun procesor
sofisticat. Sau poate creierul va simţi nevoia de expansiune şi, peste câteva generaţii,
capul fiinţei umane va deveni uriaş, deşi – după actualele canoane ale frumuseţii –
dizgraţios. Dar este puţin probabil ca natura să mai fie dispusă să ne asigure un viitor.
29
Singurul adevăr pe care îl deţin şi pe care mă grăbesc să vi-l comunic e că omul n-a
fost niciodată avansat în grad. S-ar putea să se întoarcă la simplitate – aceea visată de
Bergson în C.l. 2 surse ale moralei şi religiei – abia când indivizii vor rămâne mult
prea puţini. Când vor putea râde pe săturate de Constituţia Europei, cu cele o mie şi
una de pagini, bune de povestit în cele de pe urmă o mie şi una de nopţi glaciare ale
ei.
30
IV. Stiluri de interpretare în justiţia bazaconică. Despre limitele
opiniei în drept
“Opiniile sunt ca gaura curului: fiecare are câte una”
(Larry Flynt)
Profanii se întreabă adesea de ce problemele juridice concrete pe care le înfăţişează
juriştilor primesc soluţii incongruente. De ce legea, trecută de la o minte la alta,
capătă înţeles diferit. De ce este atât de dificil de dobândit acel echilibru comunitar
care a reprezentat miza constituirii societăţii înseşi şi a cărui fundaţie obişnuim să o
edificăm din concepte precum “egalitate”, “dreptate”, “libertate”. De ce judecătorii
sunt capabili să înfrângă aşteptările obştii cu sprijinul unor construcţii verbale
intraductibile, atribuite voinţei legiuitoare.
Sentimentul popular de revoltă este sintetizat în formula depreciativă: “dacă întrebi
doi jurişti ai să obţii trei păreri”. Cine poartă răspunderea? Legiuitorul sau interpretul?
Unde începe şi unde se termină rolul juristului? Cum va izbuti judecătorul să dea
hotărârea cea dreaptă, chiar de bună-credinţă fiind? Dispreţul popular pare a-i viza
exclusiv pe jurişti, ceea ce este eronat. Ei sunt croitori care lucrează cu materialul
clientului (“client” semnificând aici “popor care legiferează prin reprezentanţi”) şi mi
se pare excesiv să răspundă inclusiv pentru calitatea ţesăturii.
Ne avântăm pe un teren clisos, pe care nenumăratele dispute l-au făcut impracticabil.
Nu-mi voi asuma riscul încremenirii în concept; voi aborda problema frontal, fără
zorzoane filosofice, evitând implicarea în vreun duel ştiinţific steril.
Vorbim despre drept şi privim dreptatea ca aplicare de drept. Soluţionarea unei
probleme de fapt date implică o serie de operaţiuni precum: elucidarea completă a
împrejurărilor; analiza dovezilor disponibile; selectarea din legislaţie a normei
aplicabile; interpretarea justă a textului legal. Deşi pare simplu, dificultăţile încă nu au
început. Orice opinie legală a avocatului nu este altceva decât un pronostic. Avocatul
ideal acceptă un caz anticipând raţionamentul rezonabil al judecătorului ideal.
Folosesc termenul “ideal” pentru a mă îndepărta de numeroasele motivaţii psihologice
– extrem de variate – care îndeamnă avocatul să accepte un caz şi judecătorul să
31
pronunţe o hotărâre într-un anumit sens. Desigur, nu pot intra în discuţie particularităţi
precum nivelul de pregătire, educaţia, inteligenţa, integritatea morală ş.a.m.d.
Interesant este tocmai că persoane cu parametri similari pot identifica soluţii diferite
pentru unul şi acelaşi caz.
Avocatul nu poate oferi altceva decât un pronostic. Opinia lui este aceea a liberului
profesionist cu o întemeiere teoretică similară aceleia a judecătorului. Dresajul comun
nu îi permite avocatului decât să aibă anumite aşteptări în privinţa comportamentului
judecătorului şi să utlizeze tot instrumentarul profesiei pentru a determina acel
comportament. El va furniza atât părţii, cât şi judecătorului, un act de traducere
neoficială a legii, cu o concluzie de regulă diferită de a celeilalte părţi. Va uza de
retorică, şicană şi persuasiune. Poate va miza pe rezultatul obţinut prin specularea
formei în dauna fondului. Are puterea de a transforma cea mai banală disensiune într-
un caz extrem de complex.
Prin ea însăşi, legea nu are posibilitatea de cenzura teoriile speculative, de a limpezi
cazurile şi de a preveni artificiile avocăţeşti. Aici începe rolul judecătorului, al
singurului actor care poate imprima credibilitate actului de justiţie.
Aparent, un caz juridic concret nu poate avea decât o singură rezolvare legală, toate
celelalte opinii fiind rodul unor erori. Nici această teză n-o putem susţine însă decât
“în vid”, adică în ipoteza unui sistem juridic perfect, rupt de condiţia umană. Pentru
ca o singură soluţie să fie în mod cert dreaptă, deci să le excludă pe toate celelalte,
avem nevoie nu doar de judecători infailibili, ci şi de o lege perfectă.
Nu dispunem nici de una, nici de alta. Şi pentru că n-avem la îndemână resorturile
Raţiunii Superioare, nu rămâne decât să ne întrebăm care dintre soluţiile identificate
de oameni este cea dreaptă. Chiar ajungând la un rezultat necontestat (deşi, sincer, nu
prea avem cum), dificultăţile vor continua: o soluţie legală este neapărat şi morală?
Dacă nu, este preferabil ca soluţiile să fie mai degrabă întemeiate pe lege, sau pe
echitate? Dar nu este riscant să-i fie conferită unui judecător forţa colosală de a decide
ce este echitabil? Unităţile de măsură nu vor fi mai uşor de contrafăcut? Căci dacă “ar
trebui zei ca să dea legi oamenilor”, tot zei ar trebui şi pentru a le aplica.
Iată deci că, încercând să evităm speculaţiile filosofice, n-am scăpat de întrebările care
dau târcoale învelişului etanş al problemei. Pentru că nu putem intra cu forţa, nu ne
rămâne decât să ciocănim.
32
Trebuie început cu vestea cea rea: de când legea s-a separat de morală, a rămas
singura ţiitoare oficială a corpului de magistraţi. Toate hotărârile judecătoreşti se
pronunţă “în numele legii”, morala fiindu-le deci absolut indiferentă. Nu putem uita
însă că legea s-a desprins din morală, din cutuma care sintetiza practicile morale ale
comunităţilor umane. Sigur că ar fi de dorit ca legea să nu-şi renege originile, iar
morala să guverneze în continuare măcar actul legiuirii, dacă nu-şi mai poate găsi loc
la temelia hotărârilor judecătoreşti.
La prima vedere, judecătorii nu prea au de ales. Par a fi sclavii obligaţiei de a aplica
un şablon. Teoretic, acesta este un motiv de fericire generală, cât timp comunitatea îşi
închipuie că norma juridică o poate feri de abuz. Este un gest drăguţ din partea
liderilor spirituali şi politici să conceapă şi, ulterior, să dăruiască turmei sociale
închise în ţarcul de stat o Lege Fundamentală căreia pretind, în mod ipocrit, a i se
supune înşişi liderii pomeniţi. Iar când această Lege Fundamentală prevede că
“justiţia se înfăptuieşte în numele legii” şi că “judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii”, toţi membrii ţarcului trăiesc şi mor cu iluzia că legea, fiind voinţa
lor, judecătorii le sunt indirect aserviţi.
Populaţia ţarcului greşeşte, decisiv, într-un singur punct: ea nu dispune de o voinţă
colectivă proprie, deci legea n-are cum să reprezinte voinţa sa. Legea, în continua sa
“complexificare”, sau expansiune, reprezintă un instrument prin care se valorifică
numai voinţele individuale. Sigur că toţi sunt egali în faţa legii, dar care “lege” şi care
“toţi”? Toţi cei mărunţi, toţi cei slabi, toţi cei neînsemnaţi. Toţi aceştia sunt egali în
faţa legilor generale, a legilor pentru prostime. Liderii se delimitează, îşi creează nişe,
cartiere selecte cu reguli particulare, au legi de exceptare de la legea pentru prostime.
În faţa cărei legi sunt deci egali toţi cetăţenii? Cum poţi fi “egal” în faţa unei legi care
prin ea însăşi creează discriminare? Trebuie să convenim că fiecare este egal cu cel
din clasa sa, în faţa propriei legi. Şi atunci în numele cărei legi se înfăptuieşte justiţia?
Evident, în numele legii prioritar aplicabile, în funcţie de interesele claselor aflate în
joc. Deci cui i se supun judecătorii? Destinatarului legii speciale, clasei exceptate,
celei care a avut inspiraţia de a-şi intitula privilegiul “lege” şi a-i acorda prioritate de
trecere în intersecţia actelor normative. Simplu. Democratic. Eficient.
Acesta e doar un aspect, departe de-a epuiza hibele legalităţii.
33
Nimic de obiectat adagiului latin ubi societas, ibi jus. Societatea este sinonimă cu
dreptul, însă nu în mod necesar cu legea scrisă. Dreptul a debutat ca obicei şi resturi
ale sistemului cutumiar se menţin şi astăzi în dreptul anglo-saxon. Partea noastră de
lume s-a lepădat de obicei şi nu ştiu cât de bine a făcut. Lycurg n-a elaborat pentru
Sparta legi scrise, ci a cerut chiar evitarea lor în beneficiul unei educaţii axate pe bune
moravuri, pe principii verificate practic: “el socotea că dacă cele mai însemnate şi mai
puternice măsuri care contribuie la fericirea şi la sporirea cetăţii sunt bine împlântate
în moravurile şi deprinderile cetăţenilor, rămân neclintite şi bine temeinicite, de
vreme ce deprinderea este o legătură mai puternică decât constrângerea, deprinderea
pe care o statorniceşte la cei tineri educaţia fiind, pentru fiecare din ei, un adevărat
legiuitor” (Plutarh).
Mult timp, această concepţie s-a bucurat de succes şi în spaţiul nostru. Pe vremea
când Dracula era încă om, pricinile se regulau după Obiceiul Pământului, adică după
regulile nescrise ale comunităţilor, după cutumă. Câteva reproşuri esenţiale au minat
Obiceiul Pământului: lipsa de certitudine; diferenţa uneori prea mare dintre obiceiurile
comunităţilor; puterea discreţionară a celor care soluţionau pricinile; practică
inconstantă. Din păcate se scria puţin, iar această infirmitate a împiedicat bijuteriile
cutumei să ne parvină. Am înţeles că Hasdeu a avut o tentativă de colectare,
întocmind un chestionar cu câteva sute de întrebări, pe care l-a multiplicat şi l-a
distribuit preoţilor şi altor lideri locali. Se pare însă că rezultatele n-au fost
satisfăcătoare. Nu mai putem cântări virtuţile Obiceiului, pentru că l-am pierdut.
De dragul unei coerenţe iluzorii, s-a ajuns la codificare prin împrumut masiv.
Disputele ştiinţifice ale învăţaţilor noştri constau în a stabili pe cine e mai bine să
copieze: pe austrieci?; pe francezi?; pe bizantini? Ca să nu se supere nimeni, au
preluat câte ceva de la toţi. Cum-necum, în secolul al XVII-lea, Tările Române şi-au
înfruntat primele legi scrise, dacă ignorăm legenda unei Pravile a lui Alexandru cel
Bun. Ca efect secundar, de trei secole şi jumătate, cuvântul cel mai des asociat
sistemului juridic este “reformă”. Îndreptarea legii şi Cartea românească de
învăţătură au marcat un grandios debut de reformă: de la obicei se trecea la legea
scrisă de aplicaţie universală, deşi sărăcia mijloacelor informaţionale a făcut ca aceste
prime legiuiri să rămână practic inutilizabile, inerţia cutumei cedând doar mult mai
târziu. Abia începutul de secol XIX avea să marcheze agonia dreptului cutumiar,
odată cu noua “reformă” adusă de Codul Calimach şi de Codul Caragea. Tot
34
“reforma” aveau s-o înfăptuiască şi Regulamentele Organice. În fine, aceeaşi ambiţie
a nutrit-o şi Cuza, dăruindu-ne copia servilă a Codului Napoleon, în vigoare şi azi. Ce
credeţi că revendica suflarea revoluţionară de la 1848, prin vocea liderilor săi
luminaţi? Reforma, evident. Iată câteva dintre “Dorinţele partidei naţionale în
Moldova”, astfel cum au fost redate de Kogălniceanu:
- “Reforma codicelor civilă, comercială şi criminală şi a procedurii lor” (recunoaşteţi
vreun cuvânt?), sub motiv că legile în vigoare “făceau ruşine epocii şi Moldovei”;
- “Reforma tribunalelor şi inamovibilitatea judecătorilor” (parcă s-a strecurat iarăşi
un cuvânt familiar), cu sublima argumentaţie că “o mare parte a îngenunchierii ţării se
poate atribui tribunalelor. Rău organizate, rău compuse, sub înrâurirea directă a
domnului, în loc de a fi organul şi expresia dreptăţii, ele nu sunt decât instrumentul
strâmbătăţii şi al venalităţii şi nu înfăţişază nici o garanţie împricinaţilor”;
- “Neamestecarea domnului în ramul judecătoresc şi aducerea în împlinire a
sentinţelor fără întărirea sa” – aici nu mai recunoaştem un cuvânt, ci o adevărată
tradiţie (să nu zic “obicei”).
S-a dorit deci ca judecătorul să nu se mai supună obiceiului, ci legii. N-am vrut
principii, ci norme. Oare de ce se cere însă sistemul acesta atât de frecvent
“reformat”? Pentru că este perfectibil? Un răspuns prea vag. Pentru că societatea
evoluează continuu? Nţţţ, minciună oficială halucinogenă. Pentru că facilitează
nedreptatea şi abuzul grosolan? Ne apropiem de răspunsul adecvat.
Să terminăm odată cu aiurelile solemne ale autorităţii de stat. Legea nu are obrazul
neted, ci presărat cu negi, iar judecătorii, “interpretând-o”, au primit dezlegare la a-şi
face de cap.
Am introdus, aşadar, un nou şoricel în recipientul experimental: interpretarea. Îi vom
injecta câţiva hormoni doctrinali.
Judecătorul are cazul pe masă, între coperţile unui dosar. Este obligat să scrie oracolul
zilei în funcţie de prescripţiile unui text prefabricat, denumit lege. Ca să împartă
dreptatea, trebuie să găsească paragraful potrivit. Sau unul pe care să-l potrivească
forţat. Legea e geloasă: nu-i permite să tragă cu ochiul nici la obicei, nici la morală,
nici la jurisprudenţă. Nu-i permite nici măcar să-i demaşte în piaţa publică defectele;
35
trebuie s-o folosească, aşa slută sau amputată cum e: “Judecătorul care va refuza de a
judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va
putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”, ameninţă articolul 3 din Codul
civil.
Jargonul judiciar manevrează termeni extrem de toxici. Toate persoanele respectabile
care şi-au pus condeiul în slujba dreptului par a fi căzut de acord că hotărârea
judecătorească exprimă nimic altceva decât… adevărul! Nu dreptatea, nu aplicarea
legii, nu poftele autorităţii de stat, ci adevărul! Legea însăşi trădează un comic
irezistibil pretinzându-le judecătorilor “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru
a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor
şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi
legale”. Cu alte cuvinte, judecătorul care aplică în mod inspirat sancţiunea legală unei
situaţii de fapt este descoperitorul adevărului.
Iată una dintre cele mai groteşti răstălmăciri lexicale din istoria contractului social. Se
pare că nu există decât un Adevăr, pe care justiţia umană l-a întemniţat cândva, iar de
atunci nu încetează a ni-l revela pe bucăţi. Cum procedează? Cu maximă precauţie şi
preţiozitate, iar în contextul acesta tragi-comic trebuie să citez, din păcate, un autor pe
care îl preţuiesc sincer şi căruia i-aş imputa doar o anumită desprindere de realitate:
“Activitatea judecătorului este prezentată ca un silogism categoric, în care premisa
minoră o constituie faptele, premisa majoră – legea, iar concluzia – hotărârea. Deci,
pronunţarea hotărârii nu este rezultatul capriciilor judecătorului sau al unei tresăriri
morale a conştiinţei sale, care îl conduce la echitate, ci este rezultatul aplicării legii,
stabilite de judecător, la situaţia de fapt, pe care de asemenea o stabileşte judecătorul,
pe bază de probe” (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.
I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 143-144). De reţinut că absenţa tresăririlor morale
este îmbucurătoare şi că elecţiunea legii constituie privilegiul bunului judecător. Nu
vrem echitate, ci lege, pentru că legea circumscrie oricum concepte secundare precum
morala şi echitatea, ca voinţă oficial exprimată a întregului popor!
Văzute dinspre sala paşilor pierduţi, lucrurile îşi pierd mult din strălucirea filosofică
impregnată de citatul anterior. A adăposti legea de morală şi echitate înseamnă a o
preda fără luptă tocmai capriciilor judecătorului. Din dexteritatea interpretării se nasc
cele mai perverse pocitanii: hotărârile judecătoreşti. Asta pentru că judecătorii au
libertatea exorbitantă de a combina în mod liber legile, spre a obţine rezultatul dorit,
36
prin intermediul a ceea ce doctrina numeşte, triumfalist, “rol activ”. Paradoxal,
obligându-l pe judecător să joace acest “rol activ”, legea însăşi îl îndepărtează de
“aflarea adevărului”, conducându-l în ţinutul bunului-plac. Judecătorul va aplica
legile care consideră el că sunt incidente în cauză, în loc de acelea pe care părţile îşi
întemeiază pretenţiile şi apărările. Cum va selecta regula de drept? Extrem de
ştiinţific, adică “ajutat de instinct, de intuiţie, de experienţă, de cultura juridică,
precum şi de cunoaşterea precedentelor existente, a jurisprudenţei” (P. Bellet, citat de
V.M. Ciobanu, op.cit., p. 145). Instinct! Intuiţie! Dulăii statului se lasă călăuziţi de
miros! Oare nu simţiţi că citadela Adevărului judiciar s-a fisurat? De ce nu s-ar lăsa
“ajutaţi” şi de anumite interese particulare, de anumite şoapte politice, de anumite
sclipiri ale ochiului diavolesc al banului?
Pe urmă, chiar “aleasă” cu grijă, regula se poate dovedi atât de clară încât se cere
neîntârziat “interpretată”.
În toate manualele de iniţiere în drept veţi găsi, candid prezentate, Marile Chei de
Boltă pentru descifrarea Codului Ipocriziei Legiuitoare, ascunse sub titlul benign:
“Reguli de interpretare a normelor de drept”. Atenţie deci! Ele nu figurează în lege, ci
în manual (din nefericire pentru inginerii şi economiştii care decid să se apere singuri
pentru că au văzut multe filme şi au citit Codul comercial).
Opera de desluşire a slovei legiuitoare garantează satisfacerea cam oricăror gusturi,
dacă interpretul manipulează abil câteva trucuri:
Tertipul interpretării literale presupune, cum i-o atestă şi denumirea, ca judecătorul
să decidă că există deplină armonie între litera normei şi fapt, deci că haina legii s-a
nimerit pe măsurile împricinaţilor şi nu mai trebuie dată la retuş.
Şiretlicul interpretării extensive este strădania de a îndesa un caz obez într-o regulă
strâmtă dar elastică, dilatând regula sub pretextul adaptării la “voinţa reală a
legiuitorului”. Aici planează, totuşi, un mister: dacă aceea era voinţa reală a
legiuitorului, de ce nu a exprimat-o explicit? Să fi testat vigilenţa judecătorului
strecurând şarade în textul legal?
Artificiul interpretării restrictive constituie, cum probabil aţi înţeles, opusul
interpretării extensive: un caz prea mic pentru o regulă atât de largă. Implică, desigur,
noi ajustări.
37
Şotia interpretării gramaticale prezintă asemănări cu tertipul interpretării literale şi
implică decriptarea normei juridice cu sprijinul regulilor gramaticale, pornind de la
poziţia virgulelor, a cratimelor, a liniilor de dialog şi a semnelor de punctuaţie până la
despărţirea frazelor în propoziţii, analiză sintactică şi morfologică, analiză stilistică şi
etimologică, plus observarea comportamentului paticulelor şi al cuvintelor compuse.
Cum? Legile n-ar trebui să aibă dialoguri? Poate că am exagerat.
Marafetul interpretării sistematice este destinat temperamentelor imaginative şi
permite tălmăcirea normei prin identificarea fără criterii precise a unor texte-surori.
Legea întunecoasă este tractată spre lumină de rudele ei mai limpezi, din iniţiativa şi
sub coordonarea unui judecător.
Prestidigitaţia interpretării istorico-teleologice conferă împricinatului o nesiguranţă
în plus: somptuozitatea terminologică nu ascunde decât o banală despletire a normei
cu unealta scopului urmărit de legiuitor la adoptare; scopul se analizează în context
istoric, vă daţi seama ce polivalenţă pe omul cu rol de judecător! Un mic răutăcism:
cum multe dintre legile noastre au copyright west (adică au fost adoptate pe principiul
copy & paste), judecătorul va studia, desigur, dezbaterile din parlamentul francez.
Scamatoria interpretării logice este piesa de rezistenţă a colecţiei şi expediază cugetul
magistrat exact acolo unde se simte mai stingher: la polul îngheţat şi nepopulat al
logicii. Dacă omul n-ar fi carne coruptibilă, dreptul ar tinde către sublim. Imaginaţi-vă
potenţialul unui adagiu precum acesta: ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde
încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale). Cum să dai pe mâna grobiană a
judecătorului uman tulpina unui concept atât de fragil?
Admit că sunt traumatizat decisiv de lectura unor hotărâri judecătoreşti – destule la
număr şi culese de pe întregul teritoriu al patriei – şi mă declar expus la subiectivism.
Cu toate acestea, trebuie să-mi mărturisesc anumite stupori, precum aceea că
judecătorii sunt capabili să utilizeze abundent adagiile de interpretare logică în
contexte absurde! Ei nu profanează astfel doar monumentele dreptului roman, ci îşi
clamează o putere brută, neşlefuită, lipsită de raţiune, imună la civilizaţie şi chiar la
bun-simţ. Pot înţelege şi stresul, şi condiţiile precare, şi grijile familiale, şi salarizarea
proastă, şi consumul nervos, şi limitele răbdării, şi lipsa de timp. Pot deci înţelege că a
pretinde judecătorului să facă din fiecare hotărâre o capodoperă a rigorii juridice este
absurd. Pot înţelege că toate circumstanţele enumerate au darul de a limita latura –
38
altfel esenţială – a motivării hotărârii la două fraze. Dar că aceste două fraze pot fi
lipsite de sens nu mai reuşesc să înţeleg. Că sfidează gramatica şi logica şi că trădează
o ignoranţă sumbră şi un dispreţ profund pentru împricinat îmi este peste puteri să
accept.
Acest sistem de subjugare constituţională a judecătorului de către legea scrisă, la
adăpost de principii, de echitate şi de precedent produce o serie de efecte perverse:
deresponsabilizează judecătorul, înlătură orice obstacol din calea legiferării
maniacale, facilitează incoerenţa jurisprudenţei şi transformă justiţia în joc de noroc.
Liber să decidă înţelesul legii, judecătorul este invitat în mod oficial să fie nedrept şi,
în general, nu dispune de autocenzura care să-l îndepărteze de această tentaţie. Este
prizonierul unui foarte complex mecanism de condiţionare socială, vestita
“inamovibilitate” fiind doar un cuvânt cu multe litere, dificil de pronunţat şi imposibil
de transplantat în organismul comunitar. “Independenţă?” O are exact în acelaşi grad
ca fiecare dintre noi: este soţ, tată, contribuabil, prieten, amant, parte în contract,
vecin, pacient, alegător, subaltern. În calitate de toate acestea este un om aservit.
Acest om este obligat câteodată să ia decizii majore. O va face interpretând legea,
adică urmând căile “adevărului” după “instinct, intuiţie şi experienţă”. Iar instinctul,
intuiţia şi experienţa îndeamnă la autoconservare, adică la perpetuarea climatului creat
prin calităţile de soţ, tată, contribuabil… Sau, în termenii lui Ortega, „foamea şi setea
de mâncare şi băutură vor fi psihologic mai puternice, vor avea mai multă energie
psihică brută decât foamea şi setea de dreptate”.
Principiile care trebuie să guverneze actul jurisdicţional, ca şi regulile de interpretare
a normei juridice ar putea conduce, cu siguranţă, la aplicarea morală şi echitabilă a
legii de către judecător. Dar valorile sociale actuale nu o mai permit. Trăim o furie a
luxului şi a distracţiei într-o lume a cărei forţă motrice este concurenţa, iar într-o lume
ca aceasta nu mai este loc pentru reflecţie şi discernământ. Răgazul aduce stagnare şi
foame, iar creierul nu mai poate funcţiona decât în regim de avarie, pe programul
acumulării obsesionale. Ştiinţa a umplut lumea cu jucării, reducând fulgerător
omenirea la o specie de copii. Suntem personajele involuntare ale unui grandios desen
animat. Din justiţie a rămas doar joaca de-a dreptatea a unor magistraţi infantilizaţi.
A pretinde să se construiască buncăre pentru judecători, a-i face inabordabili, adică
asociali este, desigur, inuman, însă problema insolvabilă este că justiţia chiar trebuie
39
să fie inumană. Trebuie să repire doar aerul rarefiat al raţiunii, mai presus de tentaţie
şi viciu. Să devină conştientă de propriul rost.
Cu riscul de a intersecta o delicată problemă religioasă, vreau să spun că nu mi se pare
în regulă să tolerăm ororile justiţiei umane cu gândul la perfecţiunea justiţiei divine.
Pentru că sunt convins de un lucru: dacă n-am colporta o formă sau alta de credinţă
în Judecata de Apoi, n-am fi dispuşi să înghiţim cu uşurinţă erorile justiţiei
pământene. Şi am fi mai prudenţi în a ne selecta semenii pentru învestitura de
judecător.
Nici nu le putem cere judecătorilor imposibilul, adică să-şi contrazică natura: din
moment ce omul judecător este supus aceloraşi condiţionări sociale ca şi cel judecat,
“adevărul” pare a fi sortit deplinei inaccesibilităţi. Pe de altă parte, izolarea pe termen
lung înseamnă boală psihică, deci cercul vicios s-a închis. Soluţia pare a fi de găsit tot
printr-o întoarcere în timp, la acel „trebuie să îl facem pe judecător cât mai puţin
stăpân pe decizii” al lui Aristotel, imperativ de o surprinzătoare actualitate.
N-are sens să ochim ţinte false, astfel că eforturile trebuie canalizate către
interpretarea unitară a legii şi către tratarea incontinenţei legiuitoare prin instituirea
supremaţiei principiilor. Poate că, dincolo de complexitatea lui, ceea ce conferă
superioritate sistemului de common-law este ansamblul de garanţii împotriva
abuzului. Cu oarecare invidie, Tocqueville observase că “englezii şi-au luat infinite
precauţii astfel încât cel puternic să nu poată fi niciodată favorizat pe seama celui
slab; pe măsură ce pătrundem şi mai mult în detaliile acestei legislaţii, observăm că
fiecărui cetăţean i-au fost date arme cu care să se apere şi că lucrurile sunt în aşa fel
aranjate încât fiecare să aibă maximum de garanţii posibile împotriva parţialităţii,
împotriva venalităţii propriu-zise a judecătorilor şi mai ales împotriva acelei venalităţi
care e şi mai ordinară şi mai periculoasă în vremuri democratice – venalitatea născută
din servilismul tribunalelor faţă de puterea publică”.
Balaurul va avea totdeauna două capete: cel al justiţiei şi cel al legiferării. Cât timp
legiuitorul va putea să pretindă că orice năzdrăvănie care-i poartă sigiliul reflectă
voinţa generală şi serveşte binele colectiv, iar judecătorul că orice interpretare a legii
intrată în puterea lucrului judecat reprezintă adevărul, separarea democratică a
puterilor îşi va demonstra doar incapacitatea de a ne feri de abuz. Dacă democraţia
înseamnă că nedreptăţile, abuzurile şi discriminările reprezintă voinţa populară, atunci
40
i se poate reproşa poporului un masochism colectiv. Dar ştim bine că nu asta e
realitatea, că Rousseau a avut dreptate susţinând că norodul nu poate fi corupt, dar
poate fi amăgit. Că oamenii mai puternici căpuşează voinţa populară ca să-şi
hrănească puterea, ocolind acuzaţiile de meschinărie şi egoism.
Trist e că, în ciuda iluziilor noastre, sistemul social care să slujească, dincolo de
vorbele spumoase, binele comun, n-a fost încă elaborat. Cuceririle tehnologice au
adus doar un confort material pe care l-am confundat cu organizarea socială
superioară; confortul a lenevit spiritul şi l-a otrăvit cu impresia că evoluţia socială şi-a
atins zenitul, că de aici încolo nimic nu se mai poate întâmpla – şi v-aş fi recunoscător
să nu mi-i arătaţi cu degetul pe americani.
Cum ştim deja cam ce ne aşteaptă în ceruri, l-am ruga pe viitorul Mesia să ne arate
calea către un echitabil sistem social pământean.
Ajungem tot la cuvântul “reformă” şi ne putem deparazita conştiinţa servindu-i
concluzia că avem opinii diferite din cauza propriilor imperfecţiuni. Aţi văzut toţi
oamenii punându-se de acord asupra priorităţilor politicii interne sau cel puţin asupra
formei de guvernământ? Atunci de ce-ar face-o în privinţa semnificaţiei actelor
normative, mai ales când acestea din urmă îşi probează incapacitatea de a răspunde
aşteptărilor tuturor?
Binele comun este un concept prea difuz, se lasă greu diagnosticat. Dacă statul sunt
eu, rezultă că binele poporului este binele meu, ar putea raţiona descendenţii lui
Ludovic. Şi chiar o fac, de data aceasta însă cu mult mai subtil. Poţi obţine multe cu
un bagaj verbal înălţător. Poporul habar n-are că legiferează, iar judecătorii sunt
departe de a bănui că se supun voinţei poporului, iată ce dă tot farmecul sistemului
reprezentativ!
41
V. Ce este procesul – definiţie urmată de tablou cu balanţă atârnată
de frânghia spânzurătorii
În graba defulării idiosincrasiilor, n-am realizat că sunt păscut de riscul ermetismului,
în măsura în care nu mă preocup de clarificarea terminologiei. Impardonabilă
insolenţa de a vorbi despre proces fără a-l defini.
Voi începe, evident, prin a vă dezvălui că definiţiile enunţate până în prezent în
doctrină sunt nesatisfăcătoare. Primul viciu care-mi vine în minte este acela al
limitării la ramură, al parcelării neputincioase, al obtuzităţii resemnate dacă doriţi. Ni
s-au furnizat definiţii ale procesului civil, ale procesului penal, ale procesului de
contencios administrativ şi tot aşa, adică fiecare îşi molfăie felia de tort ferindu-se de
ochii celorlalţi, ca şi când fericirea lor culinară n-ar fi rodul sfârtecării întregului
primordial. Nu s-a găsit până acum un războinic al luminii capabil să unifice toate
aceste facţiuni sub stindardul întrebării coagulante: ce este Procesul, mărunţi
glosatori?
Salvarea era să vină nu din ştiinţă, ci dinspre literatura pură. Dacă vă gândiţi la
scriitorul John Grisham, cel mai bun lucru pe care-l aveţi de făcut este să evitaţi
verbalizarea: referinţele voastre subculturale mă vor dezamăgi. Din cărţile acestui
domn, rezultă că procesul este cel mai sigur mijloc prin care oamenii săraci şi buni,
sprijiniţi de avocaţi începători şi filantropi, devin multimilionari în dolari. Am citit şi
eu opul intitulat Omul care aduce ploaia, în care un avocăţel lefter o ajută pe o
tabagistă diagnosticată cu cancer să jumulească producătorii de ţigări. Nu contează
atât banalitatea subiectului, cât reţeta ieftină a poveştii uşor de înţeles, cu dialoguri
multe, acţiune din plin şi cu îmbrăţişările fericite ale celor buni, la final. După cretinul
de Forrest Gump, iată că şi muribunzii pot să împlinească visul american. Chiar nu v-
aţi săturat, oameni mai mult sau mai puţin buni, ca tipul vânjos să rămână cu fata şi cu
milionul de dolari? Care e doza optimă de masochism ca să te tot bucuri de viaţă prin
intermediar?
În aşteptarea răspunsului, îmi dau seama că altceva intenţionam să vă spun. Scriitorul
Franz Kafka, în prezent decedat, a avut în timpul vieţii o curajoasă iniţiativă, însă a
întins analiza pe câteva sute de pagini şi a renunţat ca în final să furnizeze o definiţie
explicită, sugerând doar că proces este atunci când eşti executat fără ca, raţional, să
identifici ceea ce se numeşte “motiv”. Să recunoaştem că este mult prea puţin.
42
Cum spuneam, mie mi-a venit ideea scriind. Sunt grăbit să-mi transmit mesajul, să
dăruiesc planetei încă un cuvânt revelat. Cuvânt în sensul său maximal, stelar,
cuvântul care e toate cuvintele din toate limbile din tot timpul care poate fi măsurat.
Admit că râvnesc omagiile posterităţii, mă stimulează monomania că unul dintre
continentele viitorului îmi va purta numele, indiferent cum arată vieţuitoarele care-l
vor popula. Nu mă deranjează decât noema că am fost repartizaţi pe o planetă
periferică, pe o rută galactică prăfuită şi ignorată de hărţi, ceea ce sper că ştiinţa
viitorului va infirma.
N-am uitat însă că mi-am propus să alcătuiesc un ghid. Am nevoie de un limbaj
simplu, direct, explicit. A se evita înfloriturile savante, fraza greoaie, gândul
amănunţit. A se avea în vedere atenţia fragilă a cititorului hărţuit de stresul cotidian. A
se tinde către concilierea cu lumea, în toată superficialitatea şi superfluitatea ei. A nu
se vâna nemurirea, ci efemeritatea prosperă. A se procura puterea de a nu te dispreţui.
În şoaptă: Sunteţi în atelierul artistului, puteţi admira în dreapta priveliştea nervilor
lui. [Facem pariu că fraza următoare va începe cu “m-am gândit că”?]
M-am gândit că nu pot ajunge la definiţia Procesului decât pornind de la om. De la
omul aflat cel mai la îndemână, de la omul eu. Imaginaţi-vă copilul care am fost.
Mama, papa, bau-bau, buba sau pişu nu constituia un fond de cuvinte care să confere
vreun grad de rezonabilitate unui pronostic de genialitate. Sau măcar de discernământ.
Tocmai de-asta beneficiem de paza, ocrotirea şi corecţia părintească, aveam să înţeleg
mai târziu. Bine, dar asta e deja lege, raporturile sunt deja juridice, spectrul pedepsei
(ori, după caz, recompensei) e deja conturat! Teza nr. 1: Toate relaţiile umane conţin
latenţa unui proces.
Dar cum le-a venit oamenilor ideea de a organiza procese? Desigur, asta s-a întâmplat
doar treptat, prin intermediul supranaturalului. Deşi nedeprinsă cu funcţia raţiunii,
creatura umană a observat că faptul păgubitor nu e produs în mod necesar de alţi
oameni, ci şi de forţele naturii. Cu semenii o rezolva prin răzbunare (un fel de justiţie
privată), însă biciuirea valurilor nu-i era de mare ajutor. Intervenise o forţă superioară
şi invincibilă, deci prejudiciul produs de forţele naturii reprezenta actul de voinţă al
unei entităţi externe şi invizibile, superioară omenirii în ansamblul ei: zeul, în oricare
dintre reprezentări. Indivizii mai robuşti au împrumutat prerogativele zeilor, inclusiv
facultatea de a pedepsi. Forma în care a fost turnat ceremonialul avea să primească
43
numele de proces. Teza nr. 2: Procesul reprezintă acapararea de către om a
prerogativei divine de a pedepsi.
Odată cu plăsmuirea giganticului concept de diviziune a muncii nu s-au creat doar
premisele marilor discrepanţe între averi, ci a fost deschisă şi calea către funcţia de
judecător.
Avem acum scheletul şi articulaţiile definiţiei, mai rămâne să lipim carnea şi s-o
însufleţim. Eu o să-ndrăznesc, indiferent dacă mă mai urmează cineva:
Procesul este acea imitaţie umană şi implicit imperfectă a dreptăţii divine, apărută pe
o anumită treaptă a evoluţiei umane şi menită să dispară pe alta, ca mijloc de
prevenire a haosului, prin evitarea degenerării violente a unei stări conflictuale ivite
între oameni şi oameni, oameni şi alte animale, oameni şi orice tip de structură
societară sau instituţională inventată de oameni, în scopul soluţionării pe cale
paşnică, al salvgardării păcii şi armoniei şi al garantării punerii în aplicare a
hotărârii judecătoreşti.
Superb, ca tot ce e inutil.
E momentul să vă dezvălui frumuseţea ascunsă a dreptului, ceea ce generaţiile
următoare vor prochema a fi pilda majoră a învăţăturii mele, cheia de la bolta unui
edificiu de neegalat: definiţia Procesului nu ne va fi de nici un folos în continuare,
astfel că o vom abandona în acest şanţ. Ştiţi, desigur, că viziunea pragmatică asupra
vieţii aflate în expansiune datorită tendinţei de a fugi de moarte s-a impus recent în
societatea postwindowsiană, aşa că eu unul nu voi risca o cifoză luptându-mă cu acest
balast.
Subdiviziune 1: Schema logică a procesului penal
Proces penal este atunci când poliţiştii, jandarmii, procurorii, judecătorii, grefierii,
martorii, experţii, interpreţii, informatorii, securiştii, ba uneori şi politicienii şi chiar
avocaţii îşi pun în comun inteligenţele, educaţia, instruirea şi experienţa ca să-l
înfunde pe un marginal denumit inculpat.
Dacă această formă societară ad-hoc te-a captat în obiectiv, n-ai cum să te fofilezi.
Cocoaşa cu care te-a dotat natura e proiectată să ducă orice, de la furt de găini la
44
terorism şi de la trafic de stupefiante la subminarea autorităţii de stat. Ca să fii tras în
instanţă nici măcar nu e nevoie să le comiţi, asta face farmecul societăţii omeneşti în
stadiul său postindustrial. Oricine e un potenţial infractor, nu vă subestimaţi. Ei aşa
cred şi vă jur că au fost înscrişi pe o traiectorie de pe care nu mai pot fi deviaţi.
E nevoie de disciplină mai mult ca oricând. Gândiţi-vă la suprapopulare şi la
diferenţele odioase dintre averi, la faptul că 80% din avuţia lumii a fost înhăţată de
câteva sute de indivizi. Sub scutul verbal al pieţei libere, circulaţiei la fel de libere,
şanselor egale, democraţiei şi libertăţii, evident. Rămân deci, aritmetic vorbind,
miliardele de turmaci care trebuie puşi la jug, ameţiţi cu vorbe şi menţinuţi în ţarc.
Gesturile caritabile şi solidaritatea de calamitate merg până la un punct, nu-i pot
suplini pe dulăi. Drogurile gen Bruce Willis salvează planeta iar galacticul Cristiano
Ronaldo i-o strecoară Constelaţiei Fecioarei printre picioare (adică i-o strecoară pe
această imensă minge de fotbal care e planeta Pământ, trag nădejde că v-aţi prins) au
şi ele efect relativ.
Ca atare, statul finanţează crescătorii de pitbulli şi clădeşte şcoli de dresaj. După
încheierea ciclului, ei sunt eliberaţi în cetate sub numele de soldat, jandarm, poliţist,
procuror. E simplu şi eficient, democraţia îşi probează perpetuu superioritatea
funcţională şi e vestită lumii întregi ca sistem ideal.
Când va veni colapsul – asta însemnând o derivă entropică de neevitat –, toată lumea
o să ridice din umeri: “aşa ne-a ieşit”! Occidentul decade, terorismul, poluarea şi
epuizarea resurselor îl clatină deja - deci sfătuiesc generaţiile următoare să fie atente
la ce va urma. The day after tommorow le va părea povestea unei glaciaţiuni inocente,
adevărată joacă de sugaci.
Buboaiele acestea economice denumite companii multinaţionale au acaparat resursele
planetei. Ele legiferează în toate statele “democratice”, nu guvernele şi parlamentele.
Adevăratul legiuitor e producătorul de automobile sau de combustibil, nu parlamentul
bicameral. Poporul ţine cârma în democraţie cum o făcea şi clasa muncitoare sub
comunism: doar pe simulator.
Ştiţi de ce mai există statul ca formă de organizare umană, de ce mai e conectat la
aparatul de respiraţie artificială? Tocmai pentru jandarmii lui. Pentru militarii,
poliţiştii, procurorii şi judecătorii lui. Pentru puşcăriile şi ospiciile lui. Pentru forţa lui
represivă, pentru capacitatea de a stăvili mareea sclavilor revoltaţi. Dacă despre
45
Dracon s-a spus că şi-a scris legile cu sânge în loc de cerneală, acelaşi lucru se poate
afirma astăzi despre hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul penal. Paradoxal,
abolirea pedepsei cu moartea poate atrage un spor de duritate în politica penală a unui
stat.
Subdiviziune 2: Iluminaţii şi corpurile lor de iluminat
E timpul să spunem răspicat un lucru: teoreticienii aceia idealişti ai organizării umane,
unanim acceptaţi ca filosofi, au servit involuntar cauza lăcomiei şi a inegalităţii
aberante. Au produs lucrări consolatoare cu efecte perverse, predicând în fond
superioritatea pasivităţii creştine – sau platonice, înainte de creştinism – în faţa
acţiunii şi pe aceea a spiritului în faţa materiei. Spiritele inferioare au înotat în voie şi
au dosit resursele, sub privirea superior-dispreţuitoare a contemplativilor. Au pus
meschinăriei şi egoismului etichete colorate împrumutate de la teoreticienii cei nocivi
şi s-au văzut stăpâni peste miliarde de sclavi. Ei dorm liniştiţi, cu legea sub pernă şi cu
morala în braţe. Platon, Montesquieu, Rousseau şi alţii de teapa lor ar trebui
condamnaţi la stârpire din faşă, retroactiv.
Să stabilim regula ca exemplele demascatoare să umble doar în grupuri de câte trei.
Aşadar:
Unu arab. Iată cât comic involuntar există în Contractul social al lui Rousseau, una
dintre operele care alimentează fala sobră a omenirii meditative: pasămite, tranziţia de
la starea naturală la viaţa socială îi conferă fiinţei umane confortul înlocuirii
instinctului prin justiţie şi imprimă tuturor acţiunilor sale “moralitatea care le lipsea
înainte”. Ce frumos! “Glasul datoriei înlocuieşte impulsul fizic, iar dreptul ia locul
poftei”. Gustos aluat! Orizontul bietului animăluţ se cască pe cât de brusc, pe atât de
larg: ideile i se împrospătează şi capătă anvergură, “sentimentele i se înnobilează”,
sufletul se înalţă nestăvilit. Nu, nu e scenariu de reclamă la vodcă, ci gândirea
filosofică a unui tip care s-a luat în serios!
Explicaţia acestor grozăvii este că omul şi-a folosit în mod înţelept libertatea pentru a
şi-o autolimita (?!), spre a compune ceea ce se numeşte “voinţă generală”, înţelegând
că “impulsul exclusiv al poftei înseamnă sclavie”. Realizaţi ce armă mortală este
teoria aceasta în mâinile manipulatorilor de ieri şi de azi? Noi, bogaţii, suntem
46
condamnaţi să ascultăm de impulsul exclusiv al poftei, pentru că avem bani. Banul
ne-a făcut sclavi. În schimb voi, prostimea, sunteţi liberi să crăpaţi de foame şi să ne
admiraţi, pentru că alcătuiţi voinţa generală de a ne vota. Dacă vă vine ideea să ne
deposedaţi cu forţa, vă vom reaminti că aţi consimţit la înlocuirea instinctului prin
justiţie. Ca atare, ne vom asmuţi poliţiştii, procurorii şi judecătorii pe voi, în scopul
reîntronării moralităţii şi al propagării glasului datoriei. Iată că teoria lui Rousseau
funcţionează, hoinarul acesta – ratat ca părinte – chiar s-a dovedit un vizionar!
În ce mă priveşte, sunt convins că nu veţi ceda instinctului de a arunca piatra dacă
recunosc că îl plac. De Rousseau mă leagă o simpatie profundă, datorată în principal
insuccesului său la femei. Sărmanul, pentru ele s-a tot chinuit. Nu operase o selecţie a
muzelor, el iubea specia. S-a plimbat, a gândit şi a scris bălăcindu-se oniric în ideea
de feminin. A mai şi încercat, însă insuccesul l-a făcut singuratic, încruntat, hoinar,
nefericit. Cum să nu te sugrume compasiunea când ţi-l imaginezi visând la a fi lovit
nemilos – la propriu - de fiecare amazoană pe care soarta i-a scos-o în drum? Cât l-o
fi costat refularea excentricităţilor erotice? L-a costat viaţa, dar asta a făcut posibilă
opera, deşi onorurile post-mortem nu înseamnă că s-a ridicat de la masă în câştig. Cert
e că mâna dreaptă i-a fost un sprijin de nădejde, şi nu doar la scris.
Să ne înţelegem însă, Jean –Jaques a fost, o vreme, chiar familist.
Ce cutremur moral ne aşteaptă! Admiratorul bunului sălbatic a izbutit performanţa
virilă de a-i provoca cinci naşteri trecutei sale soţii. Dar odată cu numărul copiilor,
sporea şi intensitatea zgomotului casnic împrejmuitor.
Omul este un animal sensibil, cu nervii fragili. Şi-atunci ce-a făcut criticul virulent al
moravurilor civilizaţiei? Ei bine, şi-a amendat contractul social cu un act adiţional
unilateral, expediindu-şi toate odraslele la orfelinat! Prin bunăvoinţa strămoşilor -
putem să-i zicem şi apetenţă evolutivă - ieşise din starea de sălbăticie, deci nu-şi mai
putea atribui datoria de a fi bun. Oare asta insinua maestrul Voltaire divulgându-şi
abrupta dorinţă de a avea un aparat locomotor compus din patru labe? Îl lua la mişto
pe nemulţumitul Rousseau? Eu zic că-i preţuia gândirea, dar fără a reuşi să reziste
tentaţiei de a-şi folosi artileria de stil.
Doi roman. La Platon mi s-a părut omeneşte să opteze pentru pălăvrăgeală ca să-i
treacă de urât până la peştera lui Zeus de pe muntele Ida, pentru că, măsurat cu pasul,
drumul e lung şi accidentat. Şi oricum îmbătrânise, iar Clinias şi Megillos n-au decât
47
vina de a-l fi incitat. Dar să-ţi pui elucubraţiile pe suport material şi din asta să iasă o
glorie milenară e chiar deplasat. Credeţi că era imposibil ca teoria filosofilor-
conducători să fie urmată de ceva mai stupid? Deloc, ia ascultaţi: „Statul,
guvernământul şi legile ce trebuie socotite pe treapta cea mai de sus sunt acelea unde
se realizează, cât mai strict, în toate părţile statului, vechiul proverb care zice că de
fapt toate bunurile să fie comune între amici. Oriunde va avea loc şi oricând va avea
loc orânduiala ca femeile să fie comune, copiii comuni, bunurile de orice fel comune,
şi ca lumea să-şi dea toată osteneala cu putinţă a scoate din întocmirile vieţii până şi
numele de proprietate, încât chiar lucrurile, ce natura le-a hărăzit personale fiecărui
om, să devină oarecum comune tuturor cât va fi cu putinţă, ca ochii, urechile, mâinile,
şi ca toţi cetăţenii să-şi închipuie că văd, că aud, că lucrează în comun, că toţi aprobă
şi dezaprobă în unire aceleaşi lucruri, că bucuriile şi durerile lor se rotesc în jurul
aceloraşi obiecte: într-un cuvânt, oriunde legile vor năzui, din toată puterea lor, a face
statul cât mai unitar posibil, se poate susţine că acolo s-a înfăptuit culmea virtuţii
politice”2.
Nu vă grăbiţi să aplaudaţi ideea posesiunii comune a femeilor, pentru că s-ar putea ca
fantasmele să vă conducă la deziluzii pe măsură. Citatul nu este decât sinteza
concepţiei antiindividualiste a lui Platon, inspirată premisă a oricărui totalitarism.
Ceea ce marele filozof nu mai spune explicit este că această comunitate „între amici”
nu este posibilă decât tot în interiorul castelor – componentele ideale ale statului său
ideal. Rezumă-te la ceea ce-ţi permite condiţia şi lumea ţi se va părea dreaptă!, iată
sloganul publicitar al filozofiei sociale marca Platon. Popper observă, în mod just, că
această mască a frăţiei colectiviste a fost aşezată de Platon pe chipul schimonosit al
ostilităţii faţă de individ: „această ură este adânc înrădăcinată în dualismul
fundamental al filozofiei lui Platon; acesta ura individul şi libertatea sa la fel cum ura
varietatea experienţelor particulare, varietatea lumii schimbătoare a lucrurilor
sensibile. În sfera politicului, individul este pentru Platon întruchiparea răului”3.
Trei iezi. Dar sirenele dreptului l-au ispitit până şi pe Sfântul Toma să le mângâie
sânii. Cu aerul că o dată nu se pune, s-a conformat. Dacă ne uităm în gura Sfântului
2 Platon, Legile, trad. E. Bezdechi, Ed. IRI, Bucureşti, 1999, p. 155-156.3 K.R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vol. I – Vraja lui Platon, trad. D. Stoianovici, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 144.
48
Toma, „principiul exterior care îndeamnă la rău este diavolul”, astfel că nu ne-ar fi
greu să facem din toţi practicanţii dreptului nişte posedaţi.
Deşi, după acelaşi Toma, Dumnezeu ar fi cel care „ne învaţă prin lege”, gândindu-mă
la legile comerţului şi ale eliberării sexuale mă simt invadat de îndoieli.
Offf! Naivul Toma, „boul taciturn” care credea că orice lege trebuie să fie „rânduită în
vederea binelui comun”! El n-a prins legile cu dedicaţie, clanurile profesionale
inventate, îngrădite şi amplu împroprietărite, a ratat japca de stat şi bâlciul privatizării,
ca şi târgurile de jonglerii cu infracţiuni...
Subdiviziune 3: Autorul mai amplasează un stabilopod – o proteză? – pe trupul
schemei logice a procesului penal. Ritual sacrificial cu prilejul întoarcerii
naratorului risipitor. De unde se va vedea că ne merităm călăii şi că ne
supraevaluăm inteligenţa.
Ca să nu ne înghită hăul divagaţiei, vă reamintesc că discuţia noastră pornise de la
procesul penal. Să-i uităm deci pe Rousseau, Platon şi Toma. Au fost contestaţi la
nervi.
După ce-am demontat raţiunea de a fi a autorităţii de stat, nu rămâne decât să
observăm că procesul penal este deţinătorul unui talisman verificat: contractul social.
Cu această formulă originală vreau să spun că voluptatea supremă a statului este suma
voluptăţilor rotweillerilor săi şi constă în facultatea de a pedepsi.
Scopul procesului penal este puşcăria. V-o poate confirma orice ziarist. Dacă sunteţi
suspicioşi, apropiaţi de o flacără prima pagină a Codului de procedură penală: tot asta
vă veţi îngrozi să citiţi. Dacă vreun dezmoştenit e achitat sau condamnat cu
suspendare, procurorul de şedinţă se simte neîmplinit. Procurorul care a redactat
rechizitoriul spumegă de furie, iar procurorul-şef tremură la gândul negru că va fi
înlocuit. Nu mai vorbim de ulceraţia rebelă a ziaristului senzaţionalist, revoltat şi
cinstit. În schimb, dacă un cap sau măcar un căpşor de balaur economic multinaţional
e muşcat, retezat şi pus la conservare într-o cutie cu eticheta “arest preventiv”, în mod
cert se va ajunge la concluzia că unul dintre dulăi a turbat şi că trebuie eutanasiat.
Legea penală apără, împotriva nesăbuinţei şi a nătângiei răufăcătoare a populaţiei,
următoarele categorii de entităţi (în ordinea descrescătoare a importanţei lor): liderii
49
naţionali şi mondiali, companiile de interes strategic şi pe reprezentanţii lor la nivel
managerial, statul şi pe purtătorii autorităţii sale, marea proprietate şi pe puţinii săi
deţinători, ordinea şi disciplina populaţiei, precum şi persoana cetăţeanului placid.
Aşa începe Codul penal, continuând să vă explice cam la ce catastrofe de întrebuinţare
individuală vă puteţi expune dacă-i luaţi slova în pustiu. Gratii la orizont? Aţi ghicit!
Asta e ideea, deşi nu ne putem reprima nedumerirea care a stors odinioară dilemele
parlamentarului Chabroud: “Dacă mi-am trădat patria, voi fi închis; dacă mi-am ucis
tatăl, voi fi închis; toate delictele imaginabile sunt pedepsite în modul cel mai
uniform. Parcă aş vedea un medic care pentru toate bolile ar prescrie acelaşi
medicament”.
Medicul societăţii e statul. Statul e un concept, o diversiune, o “construcţie”
imaterială, o dihanie omniprezentă şi fără trup; e întotdeauna convenabil să faci ceva
murdar în numele statului, pentru că nu rişti nimic.
Asta e veritabila putere a omului, să-i convingă pe ceilalţi că el acţionează în calitate
de stat. Nu poliţistul lichidează adunările publice cu tunuri de apă sau cu lovituri de
baston, ci statul. Nu parlamentarul emite o lege discriminatorie, ci statul. Nu
procurorul îţi cere capul, ci statul. Nu judecătorul te condamnă, ci statul. Toate
infamiile sunt atribuite unei ficţiuni care a fost botezată stat.
Aceia dintre noi care ating un asemenea grad de depersonalizare încât să fie
confundaţi cu statul sunt singurii criminali fericiţi. Ei nu mai au conştiinţă umană, ci
conştiinţă de stat. Arhitecţii organizării umane, teoreticienii abisali ai societăţii au
trudit cu doctă ignoranţă ca să-i ajute pe aceşti monştri care-şi zic stat să moară
împăcaţi.
“Statul sunt eu!”, a răcnit Ludovic nr. 14, probabil după ce i s-a administrat o injecţie
cu serul sincerităţii involuntare (şmecheria asta am văzut-o în Kill Bill vol. 2, la
sfârşit). Ne place să cităm şi acum vorba, deşi e clar că nu izbutim încă să-i detectăm
întregul potenţial distructiv. Degeaba ai răsărit pe strada noastră, Ludovic. Ne trebuie
milenii ca să înţelegem trei cuvinte scăpate de un geniu. Am impresia că suntem prea
tâmpiţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE RAŢIUNII
50
AM HOTĂRÂT:
Resping apelul la milă şi recursul la înţelegere promovate de puterea judecătorească,
precum şi cererea de intervenţie formulată de Stat.
Condamn sistemul judiciar la dispreţ public pe toată durata existenţei sale, pentru
prejudicierea gravă a demnităţii umane.
Oblig Statul, prin corpul său de magistraţi, la practică agricolă în fermele
penitenciarelor şi ale spitalelor de nebuni.
Oblig Statul, prin corpul său de parlamentari, la 1000 de ore pe an muncă în folosul
comunităţii, în cadrul serviciilor de salubritate, canalizare, deratizare şi îngrijirea
porcilor.
Fără drept de recurs.
51
VI. Stearpa doctrină juridică sau despre suferinţele scriitorului ratat
„Activitatea ştiinţifică îşi are corespondentul
său perfect în tipul de spirite pe care îl pune la
contribuţie: ele nu mai trebuie câtuşi de puţin
să se înfrunte pentru a deveni propriii lor
controlori, voluntari şi zeloşi. Chiar şi atunci
când, în afara activităţilor propriu-zise, se
manifestă ca fiinţe umane şi cu totul
rezonabile, ele paralizează într-o prostie
patologică de îndată ce încep să gândească
profesional”. (Theodor W. Adorno, Minima
moralia)
Exerciţiu. Am auzit că e bine să scrii chiar şi când n-ai inspiraţie, că pentru a avea
ceva de spus trebuie ca, în prealabil, să-ţi construieşti un program, să-ţi impui zilnic
corvoada unor X pagini, indiferent la zgomot, la mizeria care te cotropeşte, la erecţiile
fortuite, la frig, la fum, la scrum. Chiar dacă 95% din ce-ai scris rupi şi arunci. Chiar
dacă publici platitudini, de dragul infatuării de-a te vedea tipărit. Să fii scriitor e
transpiraţie pură, geniul se cocoloşeşte şi se aruncă la coş.
Mi se pare stupid. Asta e mentalitate de sclav, de vânător de funcţii remunerate, de
căutător de onoruri îngropate adânc, de campion al conferinţelor, cenaclurilor şi
meselor rotunde (oare de la rotunjimea burţilor participanţilor se trage acest clişeu?),
de premiant programat pe calculatorul ambiţiilor părinteşti. Absenţa conştiinţei de
sine a insipidului, iată o temă de meditaţie pentru scriitorii de fiecare zi.
Ce să mai zic de mania asta detestabilă a vânătorului de reţete din bucătăria geniului,
de a-l descoase pe Creator la modul: “Dom’le, eşti abisal! Dar ia zi, matale cum
scrii?” Şi se-apucă prăpăstioşii să muşte nada flatării ieftine şi să vezi cum scrie unul
numai cu termosul de cafea la bord şi cu baxul de mahoarcă sub nară, altul cu un
şobolan putrezit agăţat de lustră, altul pe intestinul purificat şi cu un şomoiog de vată
în fiecare dintre urechi, iar altul cu creionul în dreapta şi cu orificiul unei pipiţe
gonflabile înconjurându-i arătătorul stâng.
52
Mă destind radical aceste produse de larg consum ale suficienţei umane, prea umane,
bune pentru înviorarea comerţului cultural de bazar turcit. E, drept, ce-am zis eu se
aplică prioritar scriitorilor cât de cât demni de supranumele purtat, celor băgaţi în
seamă pentru c-au izbutit un act oarecare de reproducere spirituală.
Dar aici ne ocupăm de alţii, că doar aşa am promis. Cum credeţi c-ar putea fi strigaţi
cei care scriu despre drept? Scriitorule? Înţeleptule? Savantule? Nu, nici pomeneală,
vă sugerez un termen mai frust: Ratatule! Filozofii sunt disculpaţi.
Mulţi şi-au deteriorat reţeaua gândurilor încercând să desluşească ce-i drept. Dreptul e
piatra filozofală a socialului, e utopia şansei egale, e otravă şi antidot, armă şi ramură
de măslin.
S-a scris enorm despre drept. Puse una peste alta, cărţile de profil ar alcătui o
autostradă Pământ-Lună, fără spaţii de servicii, dar cu patru benzi de circulaţie pe
sens. Vă daţi seama cât a stors toată maculatura asta din resursele planetei? Dacă
Glucksmann a putut afirma că operele complete ale lui Lenin sunt opresive pentru
mase, spun şi eu că tratatele juridice sunt opresive pentru oamenii de bun-simţ. Dar
cum aceştia din urmă s-au rărit simţitor…
Ca-n comunitatea alcoolicilor, încep confesiv: şi eu am scris despre drept! [Fără
“huo!”, doar sunt aici pentru că am nevoie de ajutor]. Nu o carte, ci două! Nu un
articol, ci zeci! Când eram mai tânăr şi la trup + cuget curat, n-am visat doar flori, fete
– flori de fete? -, filme sau stele căzute de la etaj, ci şi să port, în meschina mea lume
juridică, un nume care să inspire respect.
Calea era scrisul şi-am scris. Dezordonat şi prost, ca să-mi asigur dispreţul afectuos al
cititorului încă de-acum. Da, dragă cititoare, dacă n-am pleată nu înseamnă că-mi este
interzisă prostituarea prin scris.
De ce nu mai iubim dreptul? Pentru că ne-a dezamăgit. Revistele juridice sunt tot ce
poate fi mai nesărat în materie de hrană spirituală. Aici se colecţionează toate
avorturile gândirii, tot ce are limbajul mai indigest, toate ambiţiile eşuate ale
impostorilor care au ţinut în mână un pix. Aşa arată paradisul hunterilor de doctorate
şi de catedre, visul de mărire al tuturor suferinzilor de nanism.
Deşi m-am numărat printre greşiţi, mă proclam vindecat. Fraţi şi surori, n-am mai
scris un articol juridic de un an şi jumătate, am evacuat toate toxinele şi mi-am
recâştigat seninătatea contemplativă. Încercaţi şi voi, mă simt minunat!
Am o poveste emoţionantă, promit să nu vă reţin mult.
53
Am debutat în Dreptul, ca posesor al titlului ştiinţific de judecător stagiar. Ţin minte
ca acum: într-o zi din vara lui 1995 mă enervase unu’ care-o dăduse-n bară cu o teorie
elucubrantă, într-un număr abia difuzat. Era vorba de renunţarea la judecată în
procesul de divorţ, dacă şi în ce condiţii soţii împricinaţi pot reconstrui cuplul
conjugal din firimituri de sentiment reciproc, din traumatismele psihice ale copiilor şi
din învăţămintele bălăcărelilor publice. Petrecându-şi probabil copilăria între bariere,
ăla susţinea că-n toate există o limită, deci şi-n posibilitatea soţilor recalcitranţi de a
mai juca un jeton pe culoarea gri a căsniciei. Crupierul pretindea în revistă că după
judecata în primă instanţă jocurile s-au făcut, astfel că foştii soţi trebuie să aştepte
jocurile viitoare şi să-şi administreze fisele separat.
Fals!, a fost primul strigăt care mi-a evadat din gât. Ce suflet hain să ai ca să nu
concepi răzgândirea, ca să nu binecuvântezi îndreptarea consecutivă aplecării spre
dezbinare, ca să nu-l iei cu tine în rai pe tâlharul cel bun? Cum să nu-l laşi pe soţul
separatist să murmure cu ciocu-n podea “am greşit!”, cum să nu simţi magia
reconsiderării din cugetul celui plecat pe cărarea pasului tremurat şi pierdut?
Să fi dat tocmai noi peste un legiuitor dedulcit la perversitatea desfacerii
împreunărilor operate de Sfatul Popular cu largul concurs al Sfântului Duh? Da’ de
unde, sensul slovei oficiale a fost agresat prin răstălmăcire, ceea ce m-a sprijinit în
găsirea vocaţiei de restaurator.
Cel mai greu mi-a fost să-l zgâlţân de revere pe domnul acela în manieră sobră, rigidă,
aservită limbajului de lemn, aşa cum văzusem că procedează toţi mucenicii publicaţi.
Dacă scăpam o singură metaforă fistichie, adio! Cea mai îndrăzneaţă formulă critică
admisă era “s-a susţinut în mod greşit că…”, iar numele eronatului putea figura doar
în nota de subsol – obligatorie, de altfel.
Şi mai au ăştia mania titlurilor-fluviu, a titlurilor care aproape că înlătură necesitatea
de a citi articolul. La maşinuţa mea de jucărie de scris parcă Robotron (da, bine, am
siluit limba, dar acum sunt celebru şi îmi permit, s-a-nţeles?), primită la un moment
dat de ziua mea – vezi asteriscul - sau de Anul Nou – vezi calendarul - care se
confundă oricum, bătusem un titlu cu trei calităţi: scurt, decent, percutant.
Asterisc [l-aş descrie ca ghem de fire negre şi lipicioase care semnalează o divagaţie
pe hârtie]: N-am vrut să scot în evidenţă aspectul uşuratic că o zi a anului mi-ar putea
fi dedicată. Mie-mi plac nişte chestii ale scriitorului latino Cortázar, între care şi
54
observaţia că “aniversările sunt marile porţi ale prostiei”. Şi sunt deschise larg, încape
tot norodul, depun mărturie pentru că am văzut!
Mi-l închipui însă pe boss-ul redacţional în plină voluptate a manipulării
instrumentelor măcelăreşti – celebrul pix cu roşu, de care am oroare încă din clasa a
doua, când mi-a căsăpit o lucrare de control. Las’ că mi-a amputat articolul de-ai fi
jurat că bucăţile de gând n-au fost desprinse din aceleaşi sinapse, las’ că n-am mai
priceput nici eu mesajul pe care intenţionam să-l transmit, dar i-a lipit cu scuipat un
titlu cutremurător: Din nou despre admisibilitatea renunţării la judecată într-un
proces de divorţ în faţa instanţelor de apel. Şi articolul n-avea decât două pagini! Aţi
fi citit ceva purtând un asemenea titlu? Sincer, nici eu, dacă nu m-aş fi cunoscut. Nu
mă gândeam decât la Hegel, adică la maniera sa neinspirată de a-şi intitula vreo mie şi
ceva de pagini utilizând un singur cuvânt: Logica. A cui logică? A noastră, a
oamenilor harnici şi darnici, a întregului popor?
Nu e mai puţin adevărat însă că o timidă manifestare a norocului a avut darul de a
atenua indignarea: articolul mi-a fost publicat după circa 180 de zile de la expediere
sau, socotit altfel, vreo 26 de săptămâni ori 6 luni! Evident, nu mai ştia nimeni cu cine
mă cert, probabil că legislaţia se schimbase şi nu-mi aduc aminte dacă nu cumva ţara
noastră trecuse şi prin vreun conflict armat. Oare cititorii constipaţi ai revistei m-au
considerat ţicnit? N-ar fi exclus, dar bine că n-a îndrăznit nici unul să mi-o spună în
faţă. Zâmbete condescendente am recepţionat din plin.
Şi, ca să termin cumva cu povestea asta, admit că decepţia a fost suflată şi cu un strat
fin de mândrie, explicabil la 24 de ani – dacă nu făcusem 25, între timp.
Aceasta a fost istoria sinceră şi dezinteresată a păşirii mele pe nisipul plin de scoici
zimţate al ştiinţei dreptului. Nu pot vorbi de un debut propriu-zis, pentru că
debutasem literar, la 15 ani, în ziarul Teleormanul, cu haiku-ul “Cenuşa/ Amintirilor
mele/ Este cadavrul/ Păsării Phoenix”. Observaţi că majoritatea cuvintelor începe cu
majusculă. Nu ştiu dacă am mai atins vreodată acele profunzimi.
Dar să grăbim pasul, ştiţi doar că suntem aşteptaţi la masă. Iar ştiinţa dreptului este
departe de-a genera senzaţii atât de puternice precum foamea şi frigul - chestie pe care
n-am remarcat-o eu, ci un prieten pe nume Ortega, tot meditând la măreţia destrămată
psihic a domnului Quijote, rătăcitorul cu lance binecunoscut.
55
Această formă de consacrare a abilităţilor mele ştiinţifice m-a ambiţionat. M-am rugat
să-mi fi fost sădită în gene perseverenţa, pentru că apariţia meteorică nu reprezenta
decât o gradaţie milimetrică peste Nimic. Un calcul elementar conducea la ideea că
trebuie să găsesc un nou subiect şi să scriu articolul aferent într-o lună-două, putând
spera astfel la a fi publicat înainte de epuizarea mileniului doi.
Eram patetic. Cunoaşteţi genul: “o să-mi fac un Nume, v-arăt eu!” Dar nu prea ştiam
în ce direcţie să arăt, aşa că am muncit în derivă, fără căpitan şi fără cârmaci. Eram un
provincial decis să sondeze găurile negre ale Cunoaşterii şi-mi publicam consolări în
proză prin ziare minuscule: nu trebuie să plec nicăieri pentru a cuceri lumea; dacă am
ceva de transmis, lumea va veni după mine. Precizez că nu sunt născut în Bethleem.
Şi nici lumea nu m-a sunat până acum.
Mi s-au publicat, în schimb, articole despre cărţile din bibliotecile şcolare, despre
furtul prin efracţie al păsărilor de curte, despre locul şi rostul în procesul penal al
cumpărătorului unui lucru furat, ori despre complexa problemă a grăniţuirii între
libertatea de exprimare şi obstrucţionarea justiţiei. Spre uimirea mea, nimeni nu mă
oprea pe stradă ca să se fotografieze cu mine.
Dar tăcerea era prea profundă pentru a mă trezi. Toate articolele îmi erau publicate în
variantă prescurtată, asta identificasem drept cauză majoră a eşecului meu provizoriu!
Am acumulat resentimente şi am pus la punct strategia bombardamentului constant, în
ideea că tot ce e zidit de mâna omului de om va fi cucerit.
La un moment dat însă, articolele au început să-mi fie refuzate subtil, ba cu un telefon
din partea redacţiei sub pretext că un anumit enunţ ar merita dezvoltat, ba cu o
scrisorică antipatică în sensul ne pare rău, dar subiectul a mai fost abordat. În tot acest
timp, revistele gemeau de umpluturi, de însăilări penibile, de preţiozităţi cu sumă
nulă, de semnăturile epatante ale magilor contrafăcuţi. Eram prea tânăr ca să înţeleg
că uşile ruginite ale istoriei se urnesc greu, că nu pot fi trântie, pur şi simplu, în nasul
năravurilor înflorite sub comunism.
Eram de-acum avocat.
Unul trist.
Scrierile mele deveniseră fragmente necomunicative, se năşteau din depresie.
Nu mai înţelegeam prea bine ce caut pe lume. N-aveam obiectiv.
Totul pentru că se făcuse lumină. Pe neanunţate şi preţ de o clipă, cu viteza fulgerelor
lui Zeus, suficient însă pentru a-mi face scrum platoşa de naivitate.
56
Era vorba de bani. Nu de valori, nu de talent, nu de cultură, nu de a disputa idei, nu de
a înfrânge tipare. Scrisul ca semn de putere, puterea aceea malignă pe care n-ai nici
cea mai mică intenţie s-o împarţi. Era vorba de piepturi bombate academic, de forme
insidioase ale traficului de influenţă, de preţul notorietăţii, de căile contabile ale
gloriei, de mercantilismul acela hidos care moţăie în subsolul oricărui succes.
Aşa am cedat ocheadelor Netului, părându-mi-se peste puteri a înceta să exist.
Doi oameni dialogând pe un forum, adică navigând în derivă, agăţaţi de buşteni, pe
oceanul balamucului internetist.
Omul 1: Dacă vrei cercetare pe Net, nu găseşti mai nimic. Spaţiul virtual stă prost cu
ştiinţa juridică. Ce-i de făcut?
Omul 2: E simplu, proprietarii de site-uri trebuie să plătească. Doar imbecilii îşi pierd
timpul scriind articole pe care să le ofere gratis pe Net.
Replică omul 1: Mai sunt şi excepţii. Uită-te la Freddy Gârbaci.
Resemnare omul 2: Excepţie acceptată. Îl ştiu de mai mulţi ani, de când scria în
Dreptul. Desigur, asta nu infirmă regula.
Doi oameni căzuseră de acord să nu-mi aplice prezumţia de imbecilitate. M-am
bucurat sincer, apoi bucuriei i-am ataşat un moment de reflecţie şi-a rezultat un excurs
la ultimul meu articol juridic indigest. Trebuia să mă arăt la înălţimea momentului, să
produc un motiv eclatant. Căutând, slujit de focul care consumă trupul lumânării,
răspunsul adecvat întrebării “De ce public pe Net?”, a rezultat că:
Exprimarea pe web este forma mea de protest. Revistele acestea “de tarabă” te uită
câte o jumătate de an pe listele de aşteptare şi practică felurite forme de cenzură; de
asemenea, nu se situează deloc în afara bănuielilor de promovare a nulităţii. Sub
masca “sobrietăţii” lor se ascunde adesea un prozaism dezolant. Platon, Hobbes,
Montesquieu, Locke, Rousseau, Kant sau Hegel s-au străduit să ne înveţe că dreptul
este, în fond, o ramură a filozofiei. De aceea, poate ar fi de dorit ca scriitorii de drept,
creatorii doctrinei juridice, să nu se declare mulţumiţi cu îndoctrinarea practicată pe la
cursurile profesorilor universitari. Nici facultatea şi nici cursurile postuniversitare nu
trebuie privite ca surse definitive ale cunoaşterii, ci doar ca paşi timizi pe drumul
interminabil al desăvârşirii spirituale. Orice opinie poate şi trebuie să fie pusă în
discuţie, pentru că orice “guru” al dreptului poate comite uimitoare erori de judecată
(aici m-am luat după Popper, din câte reţin). Problema reală este că, în “societatea
57
spectacolului”, specia pe cale de dispariţie este aceea a cititorilor. Poţi să scrii şi pe
cer, cu litere de sânge divin, tot degeaba: domnii profesionişti ai dreptului (în special
cei bugetari, anesteziaţi de certitudinea venitului lunar) nu prea mai citesc.
Să trecem şi la aspectul mercantil al problemei. Pe bună dreptate autorii consacraţi
consideră că, în societatea care te obligă să munceşti pentru a-ţi câştiga pâinea,
diseminarea concepţiilor şi teoriilor dumnealor nu poate fi decât un “act de comerţ”.
Chiar dacă “negustorul nu poate să-i placă lui Dumnezeu”, să bem în sănătatea lor!
Vrem sau nu, cultura (inclusiv cea juridică) are un preţ, accesul la cunoaştere trece
prin buzunar, trebuie să plătim birul pe desfătarea spirituală.
Poate pentru că nu am ajuns încă la statutul de autor de best-sellers juridice (adică de
teste pentru susţinerea examenului de permis auto), îmi ţin contabilitatea în alt sistem.
Ştiu că există o mână de oameni care mă citesc cu plăcere şi nu vreau să-i oblig să dea
bani pentru asta. Disociez profesia de avocat - din păcate, atât de detestată public, din
cauze imputabile însă chiar avocaţilor - de pasiunea mea pentru scris. Nu scriu pentru
bani, ci pentru că nu pot trăi altfel; adică, vorba lui Sábato, ca să fac faţă corvezii de a
exista.
Bruno Lefebvre ne asigură (în studiul “Banii şi secretul: degradări şi recompuneri”)
că, de prin secolul al XII-lea şi până în apropierea Revoluţiei franceze, tagma
avocaţilor a pus mare preţ pe onoare – “exista un tabu cu privire la bani”, iar
avocatului nu i se părea onest “să ceară”, că vă vine să credeţi sau nu; ca o consecinţă
firească, unii mureau în mizerie. Tot el constata însă că avocaţii s-au aflat între
victimele preferate ale turmei revoluţionare de la 1791: “cadavrele sunt dezmembrate,
capetele şi inimile sunt purtate în triumf, apoi fripte şi mâncate” (“festinul
antropofag” a avut loc pe lângă Lyon). “Comitetele de salvare publică ce au eliberat
menajeria îşi propun să aneantizeze până şi numele de avocat”, spre înlăturarea
efectelor calamitante ale cupidităţii. Limbă de avocat cu măsline de oaie, gustaţi
specialitatea casei în lanţul de restaurante La Revolucion!
În fine, cred că Net-ul a devenit ultimul refugiu pentru ceea ce am putea denumi
“discuţie liberă”, în sensul că are calitatea de a găzdui, uneori, un soi de agora: îţi
permit accesul liber la ideile mele; le poţi dezbate, critica sau îmbunătăţi. Poţi
argumenta, în acelaşi loc, un punct de vedere diferit, astfel încât persoanele interesate
să aibă o viziune de ansamblu asupra problematicii. Este un bun exerciţiu pentru
combaterea acestei forme de scleroză intelectuală denumită “gândire dogmatică”.
58
Realitatea e că, în ciuda lozincilor propagate pe căi “oficiale”, libertatea de exprimare
nu poate primi laurii învingătorului în competiţia principiilor fondatoare ale societăţii
de consum. Cauzele sunt perfect identificate de Richard Rorty: “discuţie liberă nu
înseamnă aici liberă de ideologie, ci înseamnă acel gen de discuţie ce se desfăşoară
atunci când: presa, justiţia, alegerile şi universităţile sunt libere, mobilitatea socială e
raspândită şi rapidă, alfabetizarea e universală, educaţia superioară e comună, iar
pacea şi prosperitatea au făcut posibil răgazul necesar pentru a asculta o mulţime de
oameni diferiţi şi a gândi la ceea ce spun ei”.
Tocmai pentru a mai putea să purtăm vreodată “discuţii libere” este necesar să ucidem
în noi, din când în când, aspiraţiile evaluabile în bani şi să avem tăria morală de a
critica, de a ne exprima opinia. Este evident că presa, justiţia şi universităţile nu sunt
libere, că prosperitatea este rezervată unui procent infim, iar alfabetizarea universală e
o glumă. Dacă în secolul al XIX-lea Nietzsche îşi putea deplânge epoca pe motiv că
“nu ştie să facă altceva cu munca şi banii ei decât tot mai mulţi bani, tot mai multă
muncă”, ce să mai zicem de-a noastră? Tot mai mulţi bani, tot mai sinistru deşert
spiritual...
Mulţumesc pentru aplauze, nu asta am urmărit!
Materialiceşte vorbind, evident că îmi doream şi eu să câştig, evident că dracul mă
ademenea clipind insinuant din ochii săi de smarald şi că râvneam toate gadget-urile
pierzaniei: lâncezeala tolănită, haremul, automobilul unicat şi insula particulară din
locul unde paşii morţii s-au împotmolit. Dar chiar o fi necesar să mărturisesc tot? Şi
de ce oare vorbesc la trecut?
A dori… a râvni… expresii ale derizoriului, simptome ale imperfecţiunii, acte de
confirmare involuntară a propriei lipse de importanţă.
Grafic cu axa scrisului şi axa reuşitei. Acumulezi, ai talent şi noroc: curbă ascendentă,
cu tolănire şi harem pe culme. Dacă nu, nu.
A dori şi a râvni se aplică inclusiv ştiinţei, cu trimitere directă, din respect pentru
prezenta lucrare, la ştiinţa dreptului şi la eunucii ei. Habar n-aveţi de ce sunt în stare
aceste entităţi sfâşietoare pentru a-şi admira grafica numelui împodobind o copertă!
Iată: se ia o lege amplă şi de mare aplicaţie practică, să zicem un Cod; se predă unei
edituri cu titlul Codul cutare şi cu subtitlul Ediţie actualizată şi îngrijită de Judecător
dr.doc.ing.prof.univ.Ph.D.MBA.master.dipl.arh.ec.acad.preş.onor. Prenume + Nume,
intercalate, după gust, de iniţiala Tatălui sau a Fiului.
59
Şi mai sunt culegerile de acte normative “comentate şi adnotate” de ochii lumii,
tratatele copiate după feluriţi corifei înghesuiţi în subsol, traducerile de legislaţie
comunitară, culegerile de tratate internaţionale la care România este parte neglijabilă,
dicţionarele însăilate, culegerile de jurisprudenţă incoerentă monopolizate de trupele
judecătorilor autori, practica C.E.D.O. tradusă în limbajul flasc al mulţimii, manualele
grefierului, arhivarului, aprodului, judecătorului de serviciu şi femeii de servici
(diferenţă de doar un “u”, posibilă pentru că, între ortografie şi artificiul de stil,
ortografia va juca întotdeauna rolul înţeleptului care cedează primul!), testele-grilă de
rezistenţă la suficienţă pentru admiterea în structurile sectei magistraţilor împliniţi,
cărţile de interviuri cu satrapi blazaţi şi nesăraţi, ca şi criminologia schimburilor de
locuinţe în statul neosocialist.
Scopul imediat: notorietatea şi banii. Mobilul cu rază lungă de acţiune: celebrul C.V.
(completat în stil european). Miroase pe undeva a post de conducere? E rost de o
infiltrare într-un consiliu, comitet, minister, comisie, mă rog, orice chestie inutilă, dar
de copleşitoare anvergură mediatică şi aflată în pană de “specialişti”? Păi iată indexul
alfabetic, în trei volume, al lucrărilor ştiinţifice publicate de mandea! Aveţi alături şi
cele două geamantane cu diplome înrămate: în douăzeci de ani de carieră, de la
coafeză la samurai nu mi-a scăpat nici un curs. Cu această cutremurătoare atestare a
“expertizei” proprii, n-ai cum să ratezi: eşti omul bun la toate, tocmai pentru că nu ştii
să faci mai nimic. În vorbele distinsului Cheloo (a nu se confunda cu Coelho), “Sunt
atâtea meserii frumoase şi trebuie-ncercate,/ Aplauze, vă rog, sunt omul bun la toate,/
Aştept oferte şi remuneraţie,/ Momentan sunt fără ocupaţie”. Sintagmele ce exced
refrenului sunt pline de miez, însă nu pot fi reproduse aici.
C.V.-ul meu are un look grosolan, conţine doar o pagină şi dacă trecem peste locul
legendar al naşterii mele (un spital din Corabia, parcă), mai rămân doar câteva rânduri
în care se pomenesc două cărţi şi un noian de articole de specialitate neidentificate.
Probabil c-o să-mi putrezească oasele în partea stâncoasă şi stearpă a arhipelagului
visat.
Cât despre ferocitatea ironiilor plasate sub scoarţa juridică a cărţilor mele de tinereţe
veştedă, ce să mai zic! Am fost mulţumit că nu s-a constituit o celulă de criză la
nivelul topului judiciar, cu sarcina torturării şi uciderii sălbatice, dar discrete a
undevasemnatului. Au fost deştepţi. Cunoşteau poate conţinutul decretului semnat de
don Salvador Dalí: „Toate marile averi încep cu un jaf de proporţii, şi orice succes
începe cu un mare scandal”. Intuind că scandalul nu mi-ar aduce decât o halcă din
60
notorietatea pe care şi-o visau fidelă, m-au marginalizat. M-au trecut sub tăcere, şi-au
cioplit în continuare statuile hâde – tributul lipsei de talent - la adăpostul gândului
imprudent că, în fond, dacă ei nu vorbesc despre mine s-ar putea să nici nu exist. Dar
inexistenţa mea ustură, măcar acum s-au convins.
Oricum, am fost cotropit de remuşcări. Şi încă mă simt mizerabil, cam ca atunci când
încerci să dobori recordul mondial la numărul de scorpioni lăsaţi să ţi se plimbe pe
trup.
Nu pricepe nimeni că sunt un pacifist convins, dar la farmecele metaforei sunt
incapabil să rezist. Iar oamenii se supără pentru că sunt prea limitaţi, le scapă
conştiinţa propriei efemerităţi, a futilităţii rosturilor şi destinelor, iată singura
explicaţie decentă care-a fost de găsit.
Şi ce atât am făcut? De exemplu, am prezentat teritoriul judiciar al republicii Ploieşti
ca pe un tărâm de basm, cu uşoară invidie în glasul grafic transpus. Am făcut din
reclamantul şi pârâtul unui deşertic litigiu comercial personaje, despre care afirmam
că au ajuns în ţinutul supuşilor lui Strâmbă-Lege, unde vor mai avea de înfruntat
felurite orori. Era un motiv să-mi fie respinse toate cererile din cele peste douăzeci de
procese pe care le-am susţinut la tribunalul şi curtea de apel din Ploieşti? Întunecimile
răzbunării pot cotropi fulgerător teritoriile mintale ale bunului judecător? Se vede că
da, ca să nu mă mai agăţ în hăţişurile unor răspunsuri complicate care încep cu “ar
trebui…”.
Vestea bună e că aceste săgeţi înmuiate în otrava meschinăriei nu mi-au infectat
sângele, deşi pe moment a durut. Acum contemplu oarecum detaşat această
încrâncenare de a plăti poliţe inexistente, de a străpunge bezmetic aerul având în faţa
ochilor injectaţi silueta cartonată a unui fantomatic inamic. Jeliţi-i pe oamenii decăzuţi
în judecători, sclavii iluziei că pot zdrobi cu ciocănelul figura de stil!
Ştiţi cum se scrie în interiorul castei? Caligrafic, adică nespus de frumos. În primul
rând, se gravează cu litere de aur fălosul cuvânt “magistrat” la temelia oricărei
îndeletniciri umane clasificabile juridic. Mai citezi un amic, mai ridici în slăvi instanţa
condusă de-un văr. Condimentezi presărând platitudini. Pe urmă se cer bani şi sedii în
schimbul competenţei şi imparţialităţii. Autocritica e cu iz de brigadă (artistică, nu
rutieră), seamănă a cunillingus cu limbă de lemn aplicat puterilor politice. Se simte
implicarea, lupta, ardoarea, totul pentru preasfânta dreptate, să nu precupeţim eforturi,
să facem totul, ia reforma, neamule!, să accelerăm modernizarea justiţiei, fiecare
cetăţean al acestei ţări să aibă dosarul lui - e o încordare titanică pentru camuflarea
61
gunoiului, genul de agitaţie parodică pe care oamenii aceştia au practicat-o o viaţă şi
care n-o să fie bună nici de epitaf.
Am replicat poetic, decent şi discret, într-o notă de subsol: “Pe ansamblu este dezolant
că, după aproape 15 ani de democraţie, doctrina românească geme încă de apeluri la
<<accelerarea reformei>>, <<modernizarea justiţiei>>, <<formarea unui corp
profesional de magistraţi>> competenţi şi integri, întreaga imagine halucinatorie
gravitând în jurul figurii judecătorului-Mesia (<<cheia de boltă>> a peisajului). Ca şi
când, după 15 ani de somn profund, fecioara-justiţie aşteaptă încă sărutul izbăvitor al
unui enigmatic Făt-Frumos reformist, insensibilă la calvarul psihic al armatei de
<<justiţiabili încrezători>> pe care somnolenţa sa i-a distrus”. Unii s-au amuzat pe
ascuns, iar majoritatea a tăcut doct, lăsând impresia că respiră aerul înălţimilor, dar
organizând pânda la diferite cotituri.
Oare mi-au vânat erezia? Oare fumul înecăcios al eşecurilor mele profesionale să
însemne că mi s-a pus foc la vreascurile din rug?
Mă rog, măcar de la abjurare tot ar putea să-şi ia gândul, pentru că n-am chiar nimic
de pierdut.
Confesional: Cum şi de ce am scris două cărţi juridice – spovedanie atipică, în
cadru distonant
Lumea se înrăise.
Eu aşa vedeam lucrurile, ţinând cont de copilăria scutită de dezastre. Am devenit
major la o săptămână după căderea comunismului explicit şi-am terminat liceul
evitând la mustaţă două corigenţe: la biologie şi matematică. Retraşi, ascunşi,
nevăzuţi, negaţi şi satirizaţi, vârcolacii ambiţiilor pândeau.
Tineretul ţării era secerat pe capete de o epidemie agresivă: studiile juridice.
Student la Bucureşti. Lipsit de simţul orientării, aproape fără instinct de conservare.
Eminamente pasiv.
- Luaţi loc!, cred că astea sunt primele cuvinte auzite de la un profesor într-un
amfiteatru al Facultăţii de Drept. Am luat. După un timp m-am ridicat şi-am plecat.
Mi se întâmpla să mă plimb pentru a medita, adică pentru a mă înfuria, fără să realizez
vreodată cât sunt de tâmpit. Credeam că mi se cuvin multe, n-are rost să-mi fac o listă
a frustrărilor tocmai acum.
Am înţeles că sunt inadaptat. Şi-atunci chiar n-am mai ştiut ce să fac.
62
La seminarii erai ascultat ca la liceu. Ţi-ai învăţat lecţia? Mi se părea nefiresc. De ce
s-o-nvăţ? Eu nici nu ştiu ce înseamnă toate cuvintele-astea pe care le-am notat pocit
pe la curs. Învaţă-mă tu! Stil didactic rudimentar, vreau să zic.
M-am târât ca un vierme. Patru ani de viermuire ca să nimic.
Am mototolit toată teoria dreptului, cu tot cu teoreticieni, şi-am aruncat-o la coş. O să
schimb eu lumea, daţi-mi un răgaz şi pe urmă imploraţi-mă să vorbim. Cam prost-
crescut, e timpul să admit.
Practica. Recuziterul s-a dus până la magazie şi mi-a adus pelerina de iarmaroc. Cârpa
neagră a solemnităţii prefabricate, cu potecă albă pentru viitoarele scurgeri de bale.
Gloată nelegiuită, judecă-mă tu, trebuie să-ţi dai seama că n-am ce să caut aici!
Şi plec. Bocceaua inutilităţii sociale atârnă greu, iar un timp am să mă hrănesc cu
ciulini. “Maestre”, “onorată”, “să trăiţi”, “distinse”, “cu respect” sau “o respectuoasă
rugăminte” (după cât eşti de decăzut), iată că m-am prins din frăgezime cu ce ne
îndeletnicim. Ferocitatea mea e ridicolă, ăştia habar n-au ce papă-lapte sunt. Ne
condimentăm petiţiile cu înjurături mentale destul de sinistre, aşa compune imnuri de
slavă orice calic.
Semeţ şi brav, deţinătorul balanţei se înalţă pe tron. E nemuritor până la primul scurt-
circuit. Unul ia bani şi nu-i pasă că ştie că ştii. Altul s-a visat slugă de mic. Uite-l şi pe
stupid, fi-va în toate vieţile posibile fericit! Unii monopolizează ugerele viţeilor de
aur, altora nu le rămâne decât să-şi sugă degetul mic.
La noi în familie se discută doar lucruri serioase, ne-am exilat anatomia şi nevoile
vitale cu aerul că ne dumnezeim. La noi în familie nu se scuipă şi nu se vorbeşte urât.
La noi în familie respirăm greu, suntem mulţi şi gurile put. La noi în familie se
mănâncă decent şi ferit. La noi în familie se munceşte şi se cumpăneşte, se dau note şi
vize, se reconstituie aripi de păsări moarte şi se fabrică unelte pentru săpat galerii. Pe
ansamblu, se trăieşte senin.
Mda, pare că-n cătunu’ ăsta nu prea găseşti răzvrătiţi.
Variante: să râzi tare, să râgâi, să grohăi, să te scobeşti în nas, să-ţi zgândăreşti bubele
ostentativ, să vii cu pantofii plini de noroi, cu roba cocoloşită şi ruptă sau cu părul bej-
rozaliu, să te vopseşti pe dinţi, să-ţi dai cu spray de gângănii sub braţ, să organizezi o
sesiune de defecat la umbra pereţilor exteriori ai instituţiei, să gesticulezi dezordonat,
să izbucneşti în plâns din senin, să urmăreşti cu degetul un imaginar palimpsest pe
podea, să târăşti după tine, legată cu zgardă, o maimuţă de pluş, să nu-ţi mai tai
unghiile o jumătate de veac, să porţi perucă Valderrama, mustaţă Dalí sau drapel
63
Larry Flynt, să te prăbuşeşti la fiecare necuviinţă judecătorească, simulând un leşin.
Poţi? Ia uită-te-n oglindă şi zi!
În ce mă priveşte, m-am sondat adânc şi-a reieşit că nu. Poftim, am mărturisit. Şi-
atunci?
Dacă eşti molâu şi scheletic de înger nu faci nimic din toate astea, ci te apuci să scrii.
Atenţie, că despre mine vorbesc acum. Chipurile ca să dai în sistem, ca să-i pui
dinamită sub buci. Cine râde e monstru, n-are candoare, n-a fost niciodată naiv.
Şi te-apuci să scrii, să tai, să vânezi cuvântul optim, să răsfoieşti, să consulţi, să te
referi la, să critici teoria lui, să-ţi destrami amprenta identitară pe tastaturi, să risipeşti
metafore cu gândul la romanul care-ar fi putut fi, să te scindezi între valea seacă a
limbajului specializat şi piscurile jongleriilor literare, să-ţi refuzi odihna şi
telecomanda, să-ţi asumi riscul de a fi părăsit. Au trecut doi ani? Nu-i nimic, preţul e
mic pentru a măsura clipele de triumf.
Şi partea asta de lume a citit, dar eu nu m-am ales cu nimic. Două-trei vorbe de
admiraţie sau de încurajare, acolo, pot însemna politeţe, deci la socoteala mea nu se
pun. Deschid palma şi văd că e goală, nu tu bani, nu tu faimă, nu tu perspectiva de a
vieţui ferit şi tihnit.
Mecanismul strivirii mele nervoase trebuia repornit. Iarăşi trezire în zori, iarăşi birou
sau instanţă, iarăşi spectacolul insuportabil al şedinţei de judecată, iarăşi drumuri,
dialoguri mercantile, lacrimi în pumnii sprijiniţi pe muntele de hârtii.
De la capăt, hai, încă o încordare, poate acum, ce dracu’, doar doctrina juridică nu e
Harry Potter, câtă minte să ai ca să-ţi propui cucerirea publicului cu elemente de
contabilitatea întreprinderii armonizată european, ori cu acte constitutive şi majorări
de capital social? Adolescentele cu sârmă pe dinţi n-o să asedieze în veci librăriile ca
să cumpere aşa ceva. Dacă despre specia noastră vorbim.
Gemând, scâncind, pipăindu-mi vânătăile, m-am ridicat. Pe urmă iarăşi m-am
prăbuşit. Alcool în fiecare zi. Ciudă pe albul pereţilor care mă strângeau. Somnolenţă
stupidă, cu capul pe tastaturi. Eu, sau cine? Acum? Să scriu? Ha, ha, ha! La ce i-a dus
chestia asta pe Foucault, sau Hemingway, sau Debord? Pe Nietzsche l-aţi întrebat?
Cărţile se deschideau greu, nu ştiu de ce îmi luasem doar din acelea cu coperte de
plumb. A citi e a-ţi hrăni oroarea, a nu mai suporta să mergi, să vezi, să atingi. E a
încremeni fizic. A te ruşina de obezitatea intelectuală, a căuta adăpostul vizuinei ca să
nu fii batjocorit, ca să nu te expui. Ce să faci cu tine e greu de găsit. Deci scrii.
64
Ca să înviorez atmosfera, am decis să dau celei de-a doua cărţi o turnură de roman
poliţist. În vederile mele intrase un proces complex, plin de tehnicisme, greoi, grotesc,
greu de pătruns. Eu însumi i-am descâlcit iţele după un efort imens şi nemeritat. Doar
numele împricinaţilor puteau creşte miza, doar semnificaţia lor istorică putea epata.
M-am străduit să îmbin limbajul ştiinţific cu cel fistichiu, să fac digerabili termenii
tehnici presărând ceva acţiune istorică şi ceva ironii pe adresa ritualului împerechetor.
Degeaba. Am greşit iarăşi, pe ansamblu discursul rămânea prea juridic, iar ironia
înota printre rânduri într-un stil prea subtil.
Toate astea le-am înţeles mai pe urmă, când căutam motivele noii căderi, fără a avea
nici cea mai mică intenţie să mă mai ridic.
Aşa am ajuns aici. Dacă tot mi-am pierdut busola, dacă toată truda este echivalentul a
nimic, dacă lumea trebuie luată aşa cum este, atunci nu face sens să mai fii sobru,
tragic şi constipat ca un înţelept. Mă dau huţa şi flecăresc cu zâmbetul pe buze, poate
asta e şansa mea de a fi fericit.
Eu, cel care scria cărţi juridice, nu mai exist.
65
VII. În Cub
„Legea e tâmpită şi refulată prin definiţie,
destul să-i fluturi în faţă o cârpă roşie, că
împunge” (Philippe Sollers, Războiul gustului)
Poate-aţi citit Procesul lui Kafka. Nu? Nu prea aveţi timp de citit? Şi e mult mai
amuzant zapping-ul duminical? Bine, atunci poate-aţi văzut filmul Cubul. Nici asta?
Încep să mă enervez, nu ştiu pentru ce mi-aţi mai cumpărat cartea. Şi unde dracu’ o s-
ajungem bălăcindu-ne în hedonism pur?
Bine, în treacăt fie recunoscut, şi uşuraticul din mine a simţit c-o ia razna când
Travolta o dansa pe Uma Thurman tulburător în Pulp Fiction şi copleşitor, un număr
de ani mai târziu, în Be Cool. Dacă în mileniul doi nu mi-am putut şterge multă vreme
de pe retină mişcările Umei pe Girl, you’ll be a woman soon – nici acum nu garantez
că sunt deplin vindecat -, în timp ce Travolta încerca să-şi culeagă de pe jos rezistenţa
servindu-şi un discurs etic în oglinda din baie, mileniul trei a adus delicioase
suplimente marca F. Gary Gray: contrastul năucitor de pe scenă, unde un negru sfrijit
şi urât cu spume izbuteşte să cânte melodia vieţii în compania unei puştoaice albe pe
nume Senzualitatea În Stare Pură (erau Fergie & Black Eyed Peas, dar când am văzut
eu filmul încă nu se auzise de ei în România), plus duetul de pe ring, cu o Uma
minunat de coaptă sub pantalonii ei albi mulaţi (ce păcat că Tarantino n-a inventat un
dans şi-n Kill Bill!), dând replica unui Travolta mai convingător ca oricând. Dacă
dimensiunile frazei v-au pus în dificultate, vă vând un pont: recitiţi-o pe bucăţi.
Şi gata cu reveria!
Ideea ar fi asta: imaginaţi-vă o construcţie cubică de înălţimea unui bloc cu vreo
douăzeci de etaje, conţinând vreo zece mii de garsoniere cubice. Încăperile sunt
aparent aleatoriu numerotate şi comunică între ele, însă unele conţin fel de fel de
maşinării ucigaşe; camerele se deplasează continuu, astfel că riscaţi să vă învârtiţi în
cerc; nu există decât o singură ieşire din bloc - o punte spre exterior - însă este
„activă” doar pentru scurt timp, când camera se află într-o anumită poziţie.
Gândiţi-vă că într-o dimineaţă vă treziţi greu, cu capul vâjâind după beţia din seara
precedentă şi cu buzele murmurând înjurături despre necesitatea deplasării la job, însă
în loc de dormitorul din blocul ANL construit cu sprijinul Ministerului Tineretului şi
Internelor sunteţi în Cub! Dacă nu găsiţi traseul salvator nu vă scapă nici dracu’, acolo
66
crăpaţi – de sete, de foame, de jucărioarele infernale din camere, de mâna celorlalţi
prizonieri, de propria mână, de disperare, de panică etc.
Acum gândiţi-vă la justiţia română ca la un imens Cub. Clădirile tuturor instanţelor
judecătoreşti din ţară sunt garsonierele cubice ale imobilului. Există trasee letale, dar
şi încăperi neutre. Cum le ghiciţi? În dimineaţa aceea vă treziţi în dormitorul vostru,
dar în loc de job trebuie să mergeţi la tribunal (adică în Cub, cum ar veni). Veţi fi într-
o cameră sigură? O veţi părăsi viu? Avocatul vă va dărui firul care să vă scoată din
labirint? Niciodată n-o s-o puteţi şti.
Ei bine, eu sunt un fel de călăuză prin Cub (nu vă mai bag şi-n Strugaţki sau în
Tarkovski, că oricum m-aţi pierdut). Nu-mi risc niciodată propria piele, dar încerc să-i
ajut pe captivi. Trebuie să recunosc că mulţi au nimerit în camerele-capcană şi au
murit. Ei, sigur că sacrificiul lor n-a fost inutil, m-au ajutat să întocmesc un fel de
hartă a încăperilor mortale, fără a reuşi însă şi marcarea camerelor absolut sigure.
Asta e problema cu justiţia cubică a României: niciodată nu poţi garanta că una dintre
încăperile sale este curată.
Reţetă. Ca mod de întrebuinţare a hotărârilor judecătoreşti exasperante, recomandăm
înghiţirea pe stomacul gol a unei tablete marca Michel Foucault: “De la suveranitatea
infamă la autoritatea ridicolă mi se pare că avem toate gradele fenomenului pe care l-
am putea numi lipsa de demnitate a puterii”.
67
VIII. În pielea împricinatului mărunt
Procesul nu loveşte pe la spate. Ca supliment de sadism, eşti înştiinţat din vreme că
vei fi schingiuit. N-ai ce face, nu există scăpare. Eşti înregistrat la poliţie, ai familie,
carte de identitate şi domiciliu stabil. Ai intrat în raporturi juridice încă de la naştere
(nu mai vorbim că anumite drepturi ţi-au fost acordate chiar din perioada
intrauterină), fără s-o ştii. A venit vremea să înfrunţi capriciile destinului. Măsoară-ţi
tensiunea şi ţine la îndemână picăturile de inimă. La drum!
Într-o bună zi, poştaşul acela simpatic sună de două ori, deşi nu-l ştiai atât de
insistent: nu-ţi mai aduce doar pensia, ziarul cu supliment TV sau scrisoarea din
Spania, ci şi o bucată de hârtie pe care scrie “Citaţie”. Teribil cuvânt! Întinzi o mână
tremurândă, semnezi de primire şi cauţi să-l iscodeşti pe mesager. Nu ştie. Cară din
astea zilnic, oamenii au tot felul de probleme, dar pe el unul nu-l interesează. Nu vrea
s-audă de tribunale. Predă recipisa şi-atât.
Citaţia nu te roagă, îţi ordonă. Tonul său este departe de-a fi catalogat ca prietenos.
Eşti, pur şi simplu, “chemat în instanţă” în ziua de, la o oră matinală, spre a da
socoteală în calitate de reclamant, pârât, martor, inculpat, parte vătămată sau, în sens
atotcuprinzător spus, de animal social. Te-ai născut întru nemurirea seminţiei, ai fost
dresat ca să interacţionezi, relaţiile sociale definesc adesea starea de conflict, eşti
înzestrat, în proporţie variabilă, atât pentru luptă cât şi pentru acalmii, depinzi de
abilitatea cu care sfâşii sau creşti copii.
La judecata umană nu-ţi sunt examinate sentimentele, cultura, angoasele, nimic din
ceea ce crezi că te-ar defini. Wilde susţinea că orice chemare în faţa justiţiei semnifică
un fel de judecată globală, o sentinţă asupra întregii tale vieţi, dar se înşela. Omul
trăieşte uneori cu iluzia de a-i fi fost delegate asemenea puteri de către însuşi
Dumnezeu. Nu. Nici judecătorul care condamnă la moarte nu judecă viaţa, ci fapta. Se
supune prescripţiilor unui cod. Va avea un somn tulbure. Va fi şi el judecat.
Viaţa ta e o abstracţiune în ochiul inexpresiv al justiţiei, nu va interesa pe nimeni
zbuciumul existenţial care te-a împins să cerşeşti la Poarta Legii. Dacă Legea te va
strivi sau nu este prematur de răspuns, depinde de un purcoi de factori, de luat în
calcul fiind şi norocul personal. Plus întâmplarea. Conjunctura. Gradul de dezordine
din viaţa unui magistrat. Şi alte chestii mărunte, sau suma lor, mai curând…
68
Ce-i de făcut? Dacă întrebăm un maestru Zen, va spune că nimic. Să lăsăm soarele să
răsară, râurile să curgă (în speranţa că vom zări cândva şi cadavrul duşmanului nostru
plutind), păsările negre să croncănească, glaciaţiunea să sosească. Dar nu putem
întreba un asemenea maestru, pentru că ei nu puiesc în Balcani.
Prin urmare, astăzi vom vorbi despre…
Reacţii particulare. Pornisem de la mâna care ţine o citaţie, ne-am abătut pentru a
împunge cu reflecţii fragile porţile masive ale filosofiei dreptului. Am eşuat, ceea ce
reprezintă un mod de-a ne întoarce de unde am plecat.
Deşi nu ştiu ce sunt adevărurile – aşa mi se pare cinstit, să vorbesc la plural – deţin
unul, sau o bucăţică din unicul adevăr (pentru cei care nu vorbesc la plural): primirea
citaţiei nu lasă pe nimeni indiferent. Recunosc, n-a fost o revelaţie, ci o trudă. Ca
toate marile descoperiri, şi aceasta s-a lăsat demascată pe cale empirică şi oarecum
fortuit, având în vedere ocupaţia savantului: avocat. Anunţ juriul Nobel că primesc
premiul şi prin poştă, recomandat.
Am câteva idei pentru instituirea unei noi ramuri ştiinţifice, intitulată Patognomonica
Celui Citat (PCC, în limbajul criptic al iniţiaţilor). Iată:
Dacă eşti reclamant capeţi o stranie stare de agitaţie, proprie bucuriei. Ai fost luat în
serios. Statul s-a înduplecat la o mică cheltuială ca să-ţi trimită mesajul: “Ştiu că
exişti. Te aştept pentru amănunte”. Proprietatea ta, moştenirea ta, prejudiciul tău
material sau moral, decizia ta de a divorţa pentru nepotrivire de caracter constituie
acum centrul de interes al autorităţii de stat. În ziua înscrisă pe citaţie ţi se va face
dreptate. Vei fi ascultat, crezut, compătimit, ocrotit. Te vei întoarce acasă despăgubit.
Sigur, avocatul ţi-a cerut o groază de bani şi te-a ascultat cam distrat, ţi-a pus întrebări
ruşinoase, ţi-a retezat vorba şi te-a luat de sus; nici măcar nu ţi-a arătat ce-a scris
acolo, clar că evenimentele nu sunt relatate cum ai fi dorit. Nu-i nimic, ai să-i spui
judecătorului tot, pas cu pas, exact cum ţi-ai notat pe cele 25 de pagini de caiet şcolar,
scuzându-te că nu ştii să vorbeşti ca-n lege dar cerându-ţi drepturile în mod ferm,
neclintit. Adormi fericit, cu imaginea pârâtului sugrumat de tentaculele groazei. În
aşteptarea termenului, parcă timpul se împleticeşte, din motive obscure are un mers
poticnit.
Dacă eşti pârât înţelegi mai greu ce se-ntâmplă. Se numeşte adaptare la mediu,
instinct pur. E o reacţie de apărare, ca şi când ai vrea să faci imposibil evenimentul
69
prin simplul refuz de a accepta producerea lui. Ştii că ţii în mână o citaţie, dar dacă-ţi
spui că asta nu e posibil în realitate?
Nu ţine, după câteva secunde citaţia invadează realitatea, pătrunde în câmpul raţiunii,
pulverizează toate fortificaţiile din subconştient. Parcă gulerul cămăşii te strânge,
palmele transpiră, cutele încruntării caută să se eternizeze între ochi. Te vezi pus la
zid, dacă te cheamă acolo înseamnă că te-au găsit într-un fel vinovat, deşi ai motivele
şi scuzele tale, poţi explica, numai de n-ar fi târziu. Îţi treci în revistă educaţia,
temperamentul şi moralitatea, poate regreţi unele devieri comportamentale, te
consolezi în final cu intima încredinţare că eşti, în fond, un om bun.
Dar nu vei ceda, ticălosul care te-a târât în instanţă nu-şi va obţine satisfacţia chiar
atât de uşor. Drace, dar petiţia din spatele citaţiei e semnată de un avocat! Trebuie să
fie vreunul din căpcăunii ăia cu cravată, care-l înfăşoară pe judecător în vorbe şi te
mănâncă de viu. Tu n-ai de partea ta nici un diavol din ăsta, iar de unul singur… mai
bine nu te mai duci. Parcă fata cea mică a vecinului făcuse o facultate de-asta de legi,
da’ cum să te apere copila aia sfrijită care-ţi zicea săru’-mâna şi nu ridica ochii din
pământ? Întrebi în stânga şi-n dreapta, dai telefoane, te-nvârţi vreo oră-două pe lângă
tribunal.
Nimic.
Până la urmă, o rudă îndepărtată îţi dă un nume şi-un număr de telefon. Le avea de la
o cunoştinţă care e procuror. “Cu ăsta mergi la sigur, e plin de relaţii, i-a descurcat pe
toţi. Vezi, fii şi tu atent, nu mă face de râs!” Încântat, îţi închipui un mafiot d-ăla din
filme, atletic, spilcuit, alunecos. Viaţa are chef de glume. O fi având el relaţii, dar e
îndesat, urât şi bubos. Ţoalele-s mototolite şi arată cam şleampăt, îţi întinde o mână
moale şi bolboroseşte un salut morocănos. Tu-i întinzi citaţia, el uită să te invite să
stai jos. Uită cu totul de tine, de fapt. Vreo zece minute vorbeşte la telefon, alte cinci
priveşte fix un perete. Discret, simulezi un acces de tuse. Bingo!, s-a prăbuşit înapoi
pe pământ. “Mda, ia să vedem… aţi primit o citaţie”, aruncă în silă revelaţia zilei. Dai
să spui ceva, dar ridică mâna, cu ochii în actul-anexă. Citeşte, apoi azvârle hârtiile pe
birou. Doreşti să-ţi asiguri serviciile unui avocat, din câte-nţelege el. Te repezi să
confirmi, să-i spui că ţi-a fost recomandat de…, ţi-o taie cu “da, ştiu, ştiu”, numai că e
cam aglomerat, cauza ta e complexă, ştie şi el…, oricum, dacă-ţi face hatârul ăsta o să
te cam coste ceva, ţie-ţi rămâne un resemnat “sigur că da, numai să-mi spuneţi cât”,
cifra îţi înmoaie picioarele şi te aşezi fără a-ţi mai păsa de întârzierea invitaţiei lui. Îi
smulgi o eşalonare, pui pe masă întreg conţinutul portofelului şi ieşi plutind în
70
ambiguitatea formulei “ne vedem la termen, când veţi aduce şi restul de bani”. Oare
asta să însemne că, în fine, ţi-ai angajat avocat?
Cam aşa. Ai un fel de sosie, pe care-ai plătit-o ca să-ncaseze vârfuri de spadă în locul
tău, în duel. Asta e una din micile plăceri furnizate de ban: se găseşte întotdeauna
cineva care să facă treaba murdară pentru tine. Bancnota e un detergent pe invers,
chiar moartea unui detergent: previne murdărirea, te păstrează imaculat.
Avertisment. Naivitatea dăunează grav stării materiale şi sănătăţii psihice! Oricât ar
părea avocatul de implicat emoţional în cauza dumneavoastră, nu e! Întotdeauna, cel
care pierde cu adevărat e clientul şi numai el. Lamentările avocăţeşti sunt trucaje, ca şi
demascarea comploturilor universale împotriva dumneavoastră, scandalagiul vertical.
Cel care nu vă pregăteşte subtil pentru eşec nu e avocat, ci călău. După surpriza finală,
nici măcar pentru procurarea medicamentelor nu vă va sprijini.
Antipatici, totuşi, aceşti buldogi ai legii! Se agită, latră, sar la gât, nu râvnesc decât
banul şi faima. Dezastrul e supliciul nostru şi deliciul lor. [M-am inclus în “nostru” ca
figură de stil, vă reamintesc că discutaţi cu un avocat; dar, pentru că nu sunt lacom,
am devenit apostat].
Nu există sărbătoare mai mare în comunităţile restrânse decât moartea unui avocat.
Printre bucuriile simple putem număra senzaţia de bine care ne invadează la gândul că
şi lucrările diavoleşti îşi au sfârşitul lor. Împărăţia avocaţilor e din lumea aceasta, cu
toate maşinăriile, casele, pământurile şi dobitoacele ce definesc materia ei. Pieirea
agonisitorului e prilej de redistribuire, aşa se exprimă justiţia transmundană de cele
mai multe ori.
Bun, am ajuns la procest. Eu, omul mediu, sunt familiarizat cu înghesuiala, cu
aşteptarea şi cu mirosul de transpiraţie. Toate statisticile mi se închină, programele tv
sunt întocmite cu gândul la mine, ziarele îşi definesc succesul după cheful meu de-a le
cumpăra. Sunt în centrul imaginaţiei artistice, orice activitate umană devine rentabilă
dacă-mi este pe plac.
Nici justiţia n-ar avea sens fără mine. Îmbulzeala din tribunale sunt eu. Pentru mine se
deschid porţile, pentru mine se afişează orarele şi listele de şedinţă, pentru mine-şi ţin
slujbele aceste preotese nurlii.
Nu sunt foarte conştient de importanţa mea, m-am obişnuit să fiu trecut cu vederea
sau să mi se vorbească răstit. Îmi spune domnu’ avocat să stau cuminte pe colţu’
71
băncii ăsteia, stau. Asta dacă vine la-nfăţişare, că s-a-ntâmplat să ceară păsuire dacă e
plecat la altă judecată sau e bolnav. Când mi se strigă numele cu atâta lume de faţă, de
fâstâceală mai uit şi că trebuie zis “prezent”. Când dau să-mi spun părerea, avocatu’-
mi face semn să tac, iar judele se uită urât. Vorbesc doar între ei, acolo, în cuvinte
străine, din care familia mea nu pricepe nimic. Avocaţii zic mereu că se-amână, că
trebuie să vin iar peste o lună, că nu ştiu ce încurcături cu nişte hârtii sau experţi ţin
dreptatea în loc, că nu s-a ştiut de la început că durează atât, că aşa e la judecată, eu ce
pot să ştiu? Avocaţii dau din mâini, îi citesc judecătoarei din cartea de rugăciuni, se
mai întorc şi fac cu ochiul spre sală, strigă unul la altul, notează ceva pe hârtii şi m-au
expediat. Cică să ţin minte negreşit termenul, că ei au destule pe cap.
Întâmplare. Eu, naratorul, simt nevoia să mă implic. Iertăciune dacă subminez
pretenţiile de obiectivitate cu fapte culese din tabloul de familie (detalii dintr-un cadru
lărgit). Iubiţi-mă aşa cum sunt.
Tata-mare nu e os domnesc, deşi manierele mele asta lasă de presupus. E, mai curând,
un eşantion reprezentativ din talpa ţării, locuitor al unui sătuc cu nume de constelaţie,
situat pe lângă malul drept al Oltului şi deţinător al unei performanţe notabile: reţeaua
de străzi care-l traversează n-a cunoscut niciodată covor de asfalt. Pe tata-mare nu-l
deranjează: dacă excludem din baza de calcul căruţa, tot ce-a condus vreodată se
numeşte tractor. Cu permis sau fără, nu m-apuc acum să-l denunţ.
Nu ştie el multe despre împărţirea dreptăţii, jus, dura lex sau cogito ergo sum, dar
ideea îi place. E ceva să-ţi pui hainele de duminică (deşi nu e duminică), să-ţi iei pix
şi hârtie şi să pregăteşti banii de drum ca să fii de faţă la judecată în Corabia, la oraş.
Nişte domni serioşi te strigă pe nume şi te întreabă ce doreşti, nu e ca şi când
peştişorul de aur ar fi înghiţit tocmai râma din undiţa ta?
Am înăbuşit în faşă, deşi cu maximă dificultate, o serie de procese de grăniţuire,
revendicare, daune, insultă, servitute, obligaţie de a face şi parcă-parcă l-am auzit
ceva şi de un depozit bancar pentru Dacie, spulberat de inflaţia democratică a
halucinantului deceniu (10, cel anterior, anii ’90, sfârşitul secolului XX şi al
mileniului doi, din ’91 până-n două mii, dacă era greu de priceput). Veştile despre
Caritas au sosit prea târziu la el în cetate – de unde se vede că omul cu adevărat liber e
cel deloc informat – , deci de figuraţie în epopeea asta ne-a scutit. Nu orice disensiune
merită un proces, însă n-a avut ocazia să piardă prea mulţi bani căutându-şi dreptatea
72
în justiţia noastră gratuită şi nu pare convins de truismul pe care tocmai l-am făcut
scăpat.
Sigur, a ţinut să-şi fructifice unele ambiţii situate mai presus de sfaturile pacifiste ale
descendenţilor deprinşi cu aplicarea legilor pe la oraş. A ales tactica discreţiei, a
trecerii sub tăcere, îşi mai redacta singur câte o cerere sau se mai lăsa agăţat de vreun
avocat. Aflam în faze maligne, se spovedea doar când simţea că dreptatea-l ocoleşte
iremediabil sau când nu se putea abţine să împartă cu rudele apropiate bucuria unui
triumf. N-au fost multe, avem de-a face doar cu un ţăran uşor orgolios şi oarecum
încăpăţânat, nu cu un procesoman.
Recent, având el în jurul a 80 de ani, mi-a zis o chestie minunată, n-am cum să nu v-o
divulg: “Mă, Miti, io n-am drăcuit niciodată, că nu mi-a plăcut. Când mă supăram rău
mai ziceam lucruri urâte, da’ nu cu dracu’, ziceam numa’ <<Fire-ai al moartii>>!”
Înţelegeţi? Dracul înseamnă iad, trimiterea preopinentului la cazan, blestemul
maximal, pe când referirea la moarte lasă deschisă portiţa iertării de păcate prin
intermediul Judecăţii de Apoi. Un fel de “aleagă-se de tine ce-o vrea Dumnezeu!”.
Refuzul unui om de a-şi judeca semenii. Eu am fost tulburat.
Ca să vedeţi că satisfacţia înfăptuirii dreptăţii transcende obiectul material al
procesului, am pregătit pentru astăzi rola unei pricini de-a lui.
Aţi auzit, probabil, că unul dintre animalele domestice nonagresive este oaia. Omul n-
o hrăneşte şi ocroteşte în mod dezinteresat, ci ca să-i fructifice unele secreţii şi
pilozităţi. Asta când n-o sacrifică în mod barbar, sub un confuz pretext religios, dar –
zic eu – intolerabil, încă din faza de miel.
Câţiva oameni din satul-constelaţie au decis, la un moment dat, să-şi reunească oile
într-o mică turmă, pe care s-o păzească ei înşişi, pe rând. În urma acestui experiment
sociologic (n-am prea ştiut niciodată cu ce se ocupă ştiinţa respectivă şi de aceea nu
găsesc deplasată utilizarea în context a acestui cuvânt), tata-mare s-a văzut mai sărac
cu o oaie. Şi-a însuşit-o un consătean, pretinzând că domoala făptură face obiectul
unui drept de proprietate din patrimoniul lui. Cred că nu acestea i-au fost cuvintele,
dar ceea ce contează e că ideea am izbutit s-o exprim.
În ciuda apelurilor la resemnare, tata-mare trăgea cu urechea mai mult către gura
colectivă a satului – chestie de imagine, din câte am priceput – şi n-a putut tolera
gestul, astfel că a declanşat o dispută judiciară fără menajamente. Era decis să meargă
până la capăt, să nu aibă odihnă până ce nu s-ar fi văzut “pus în dreptul lui”.
73
A fost o luptă de uzură. Citaţii, înfăţişări, dezbateri, martori, “să jure el că oaia e a
lui”, avocaţi, bliţuri, invazie media, parcă s-au negociat şi drepturile de ecranizare –
mă rog, cam tot ce vedeţi prin filmele americane de consum nervos. În succesiune
logică, pe fondul aclamaţiilor mulţimii, judecătorul s-a pronunţat: oaia trebuie să
revină proprietarului de drept. Adică lui tata-mare, bineînţeles.
Dar tâlcul poveştii n-a fost încă dezvăluit.
Probabil că oaia cea disputată nu se mai află astăzi în viaţă (cât trăieşte o oaie? Habar
n-am. Cât e lăsată, presupun), dar sigur e că ea nu s-a mai întors niciodată în
patrimoniul bunicului biruitor. Nici măcar echivalentul ei bănesc. Debitorul n-a dat-o
de bună-voie, iar creditorul n-a apelat la forţa de constrângere a statului. Tata-mare se
simţea împăcat ştiind că printre actele casei are sentinţa care-i făcuse dreptate şi pe
care-o putea arăta oricui. “Bine, bre, atunci de ce-ai mai cheltuit atâta pe avocaţi şi pe
drum?”, am întrebat şi eu, cam nătâng. “Păi, cum de ce? Că era dreptu’ meu, nu?”
Magistral! Dacă tata-mare s-ar fi născut într-un spaţiu/timp care să-i permită să-l
cunoască pe impozantul Rudolf von Jhering, cazul său avea şanse să devină obiect de
studiu la Universitatea din Viena secolului nouăsprezece. Dreptul e luptă!, vibra
domnul acesta, trăgându-i scatoalce depăşitului Savigny. Dreptul se naşte din conflict,
din convulsii, sunt munţi de cadavre în spatele ideii de ars boni et aequi, distilată abia
de romani. “Ştii de ce meriţi omagiile mele, moşule?”, l-ar fi iscodit Jhering pe tata-
mare. I s-ar fi răspuns că nu. “Pentru că, deşi n-ai auzit în viaţa matale de teoriile
mele, m-ai confirmat. Ai purtat o bătălie splendidă pentru a-ţi proteja un drept deşi,
strict tehnic, nu te-ai ales cu nimic. Dacă la momentul destrămării turmei celălalt ţi-ar
fi cedat oaia, recunoscându-ţi dreptul de proprietate asupra ei, ai fi fost total
neinteresant. Un drept obţinut fără trudă poate fi comparat cu un copil pe care l-a
adus barza; asta pentru că ceea ce a fost adus de barză poate fi luat de vulpe sau de
vultur. Dar aşa cum mama nu va abandona copilul născut din pântecele ei, cu atât
mai puţin va renunţa un popor la drepturile şi instituţiile sale cucerite prin muncă
grea”4. Nu sunt sigur că tata-mare ar fi plecat acasă pe deplin lămurit. Mie mi se pare
că domnul Jhering susţine că este mult mai bine să te judeci pentru a-ţi obţine
drepturile – de dragul de a lupta – decât ca semenii să-ţi lase beatitudinea posedării
liniştite a lucrurilor proprii. Oare sunt greu de cap?
4 Italicele chiar sunt ale lui Jhering. Şi i le cedez de bună-voie, n-am chef să nejudecăm.
74
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
IX. Decalogul justiţiabilului
Justiţiabilul este partea, fiara aceea antipatică ce încarcă rolul instanţelor, irită
arhivarii cu întrebări tâmpite, determină rata criminalităţii, justifică rostul avocatului
în societate, trezeşte instinctele sadice ale procurorilor şi alimentează semeţia funcţiei
de judecător.
Am impresia că nimeni nu i-a atras atenţia justiţiabilului, până acum, că unul dintre
cele mai păguboase jocuri de noroc, cel care-a subjugat umanitatea din negura
timpurilor până-n crepusculul prezenturilor este… procesul.
Dreptatea absolută e un concept prea sofisticat, o ţintă imposibil de atins, deopotrivă
de oameni şi de zeităţile lor. Ne-am îngrozit împreună urmărind filmul dezmăţului
zeilor; cât despre divinitatea creştină, e de luat în considerare interpretarea Facerii din
perspectiva raţiunii cinice a lui Sloterdijk: citind în sens invers acel “Dumnezeu a
creat omul după chipul şi asemănarea Sa”, se limpezesc parcă apele învolburate ale
răzbunărilor, geloziilor şi nesăbuinţelor personajului principal al Vechiului Testament.
Legile i-au fost date lui Moise şi pe urmă, într-un acces de mânie, distruse – cine mai
ştie cum ar fi evoluat omenirea cunoscând conţinutul lor?
Evoluţia a atras gândul resemnat că o hotărâre judecătorească nu face dreptate decât
rareori şi aproape întâmplător. Din cumulul de factori care aduc oamenii la proces
majoritatea scapă cântarului, iar rezultatul obţinut astfel nu poate fi just. Suum quique
tribuere a rămas un utopic imperativ de drept roman, căci nu s-au născut încă nici
legiuitorul, nici magistratul care să cartografieze calea dreptei cumpăniri.
Grecii nu ne-au dat doar filosofia, ci şi grosolănia erorii judiciare. Atenienii l-au ucis
cu sânge rece pe Socrate, fără ca zeii să pară câtuşi de puţin stingheriţi. Vrea să
impună zei noi? Perverteşte tineretul? Rechizitoriu pe cât de grotesc, pe atât de
eficient. Xenofon nu-şi revine din stupefacţie: cum, Socrate? Să submineze autoritatea
zeilor, el? Dar “Socrate spunea că trebuie să facem cu bună ştiinţă cele ce ni le-au
hărăzit zeii să le cunoaştem, iar cele ce nu sunt la îndemâna oamenilor să căutăm să le
aflăm din oracolele zeilor; dar, zicea el, zeii nu comunică decât cu cei cărora le sunt
dragi”5. Să corupă tinerii? Ba dimpotrivă, întotdeauna a pledat pentru înţelepciune şi
cumpătare, “atât de stăpânit în plăcerile iubirii şi ale stomacului”. Chiar “i-a ferit pe
5 Xenofon, Amintiri despre Socrate, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, trad. GrigoreTănăsescu, p. 3.
75
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
mulţi de vicii, i-a făcut să dorească virtutea şi le-a trezit speranţa că dacă o cultivă, vor
deveni odată oameni adevăraţi”. Virtuos înseamnă stricat? Atunci Atena a fost o casă
de nebuni, după părerea mea. Dar mai curând vreun cuget mărunt i-a purtat sâmbetele
lui Socrate, asta e clar. Şi totuşi, el a primit sentinţa cu capul plecat. Tot ce-i mai
putea da Atena era o cupă cu otravă, iar un “nu, mulţumesc” ar fi putut corupe într-
adevăr tineretul, sugerând că autoritatea legii ţine doar de disponibilitatea subiectului
de a o recepta. A refuzat deci calea ruşinoasă a evadării, mustrându-l pe amicul care
nutrea gândul smucit. Şi-a consolat discipolii dezvoltând teoria nemuririi sufletului, a
golit cupa şi, slavă lui Zeus, a amuţit. Xantipatica lui soţie era, în fine, dispensată de
tentaţia cotidiană de a-l bodogăni.
Justiţie, pătat cu sânge este blazonul tău! Crima organizată poartă numele dreptăţii,
pizma, răutatea şi instinctele se acoperă cu haina legii şi îi ţin sub ascultare pe
judecători. Încovoiaţi sub apăsarea meschinăriei şi pervertiţi sub voluptăţile puterii, în
spatele epidermei faciale magistraţii ascund un chip hâd. Zeitatea lor tutelară e hârca
imprimată pe steag negru, abil mascată de jurăminte, formule solemne, colecţii de
legi, cruci, Biblii, steme şi citate latineşti.
Ca să fim totuşi pragmatici, trebuie să ne declarăm disponibilitatea de a încerca să
supravieţuim. Chiar şi când gaura neagră a oamenilor legii ne-a absorbit.
Nu există reţete universale, nu s-a inventat leacul care să se potrivească oricui. Să
ţinem ochii deschişi (dacă nu sunt de sticlă), iată atitudinea aflată la îndemâna tuturor.
Caut să vă fiu un sprijin, dar primiţi sfaturile mele cu rezerve şi aplicaţi-le cu
prudenţă, de la caz la caz.
Decalogul meu încape lesne pe o foaie A4 (chiar cu font 16, pentru bătrâni şi
ochelarişti), care poate fi înrămată cu sequoia la Rame.Geamuri.Oglinzi şi agăţată-n
living, lângă răpirea din serai. Merge şi brodat pe etamină, cu motive florale şi
păsărici la borduri. Mai poate fi inscripţionat pe tricouri, chiloţi, taioare, sacouri, căni,
platouri, iar pentru cei cu excedent de simţ al umorului, şi pe cruci. Fanilor din mediul
artistic sau marinăresc le recomand un tatuaj pe antebraţul fără sirenă.
Dar hai să nu vă mai fierb, ia uite ce v-am pregătit:
Eu sunt sfătuitorul tău dezinteresat; să n-ai alţi avocaţi în afară de mine, iar dacă-i ai
ţine cont de următoarele nouă porunci.
76
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Să nu iei în deşert concluziile procurorului. Pentru judecător sunt mai importante
decât dreptatea ta.
Să nu te judeci niciodată cu statul, în oricare dintre manifestările lui. Eşti victimă
sigură, vor râde pe seama ta.
Să nu te încrezi decât în legea scurtă, fără norme metodologice, modificată rar şi
nesemnificativ.
Să nu furi decât de la stat.
Să nu cutezi a desluşi fără tălmaci voinţa legiuitorului. El se exprimă metaforic,
abscons, oracular, ilogic. E viclean şi desfrânat.
Să nu-i ceri avocatului ceea ce nu-ţi poate da. El nu ştie decât să ia.
Adu-ţi aminte de ziua procesului şi cinsteşte-ţi avocatul cu bucate din gospodăria ta.
Să nu pofteşti la avocata adversarului tău.
Să nu-ţi ucizi toate orătăniile din ogradă ca să câştigi un singur proces, indiferent de
dimensiunile ambiţiei care te-a animat.
Anticipează frustrările judecătorului – de regulă e imposibil să le ghiceşti pe toate,
dat fiind că e plin – şi nu le zgândări. El dă soluţia, nu tu.
Cum? Sunt unsprezece? Bun. Fiecare o va şterge pe cea considerată în plus.
Să nu cădeţi nici în celălalt recipient al erorii, acela al compătimirii fără rezerve,
îndatorată reprezentării angelice a chipului justiţiabilului necesarmente bun. Mulţi
sunt pociţi sufleteşte, au scandalul în gene sau sunt dirijaţi de ban. Unii adulmecă
moşteniri sau casele bătrânilor nevolnici şi însinguraţi, alţii exploatează ignoranţa
semenilor, alţii caută pricină doar ca să se audă articulând cuvinte în sala de tribunal.
Accesul animalelor în templu fiind prohibit, toţi participanţii la ceremonie au trăsături
umane, iar de-aici încolo imaginaţi-vă ce doriţi.
Spectacolele de gală ale justiţiei prezintă avantajul de a fi frecvente şi gratuite.
Reprezentaţiile circului judiciar beneficiază de o menajerie completă, speciile se pot
exprima aproape neîngrădit. Numerele de iluzionism avocăţesc, pocnetele din bici ale
dresorilor în robă, clovneriile martorilor şi datul de-a berbeleacul al procurorilor
dresaţi, iată deliciile din programul cotidian. Lume, lume, leagă-ţi minorii la poartă şi
intră pentru senzaţii hard! Suntem la tine în oraş, iar cum justiţia e sedentară n-avem
nici cea mai mică intenţie să ne cărăbănim.
77
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Exagerez, evident. Actul împărţirii dreptăţii este o ceremonie sumbră. Am vrut să zic
sobră. Judecătorul de azi s-a îndepărtat îndeajuns de paradigma Marelui Inchizitor,
mai ales că tortura explicită e pedepsită penal.
S-o spun altfel. Imaginaţi-vă morocănoasa adunare ca pe o comunitate de actori cu
măşti. Măştile solemnităţii şi decenţei, interzisă purtarea căciuliţelor cu ciucuri
multicolori. Smulgerea măştilor atrage surprize neplăcute, de aceea n-o recomand: în
spatele lor nu sunt oameni, ci monştri, descoperire care poate nărui falnica temelie a
statului de drept.
Ce propuneri de ameliorare putem avansa, aşadar?
În stadiul acesta, sincer, eu nu văd ieşiri. Aşa e specia, săracă la cuget şi devoratoare
prin instinct. Similarităţile identificate de Hobbes între om şi lup îmi inspiră admiraţie
încă de când m-am făcut mare şi am început să fiu muşcat. Am urme şi-acum. A
spune dreptul e o formă de turbare, în cazul acesta muşcătura prezintă un insidios
efect anesteziant. Eu n-am nostalgia mersului în patru labe însă, dacă bunele maniere
o cer, îmi voi omagia astfel rudele din păduri.
Ştiu, se aşteaptă soluţii, de ironii rafinate sunteţi sătui. Ca să-mi dau totuşi cu părerea,
zic că actul de descompunere şi atribuire a dreptăţii ar trebui încredinţat
extratereştrilor, dacă americanii ar admite, în cele din urmă, existenţa lor.
Dar atunci întreb şi eu, ca tot omul care-n ochiul ciclonului se spală pe mâini: n-au
fost fraieri cei care i-au dat drumul acasă lui E.T.?
Protestaşul
Acum chiar mi-e greu să justific cuvântul, deşi nu obişnuiesc să las indolenţa să-mi
defileze pe chip. Oboseala fiinţei care caută cuvinte, cam asta mă simt. Altele cu
fiecare pagină, sau temă, sau frază, meditaţie asupra inepuizabilului filon de metafore
excavat zi şi noapte sub o ţeastă devastată de tornadele conştiinţei. Climă în
schimbare, fenomen antropogen, adică iată ce înseamnă să te desconsideri adult.
Somn. E nevoie de un somn lung, de limpezire, de revigorarea plantaţiei de cuvinte.
Ele nu mă mai au, învinge ridicolul expresiei plate, scormonirea latentă a bagajului
fundamental.
78
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
E frivol să te îndeletniceşti cu glosarea textelor proprii, deci dacă există oameni care
vor face pe aripa dură a intelectualităţii fortificate formulând asemenea obiecţii, atunci
se expun stupid căutându-mă când eu lupt împotrivă-mi, pe chiar baricada lor. La
gunoi cu mine, vreau să vă fiu rebut!
Apa aceasta s-a limpezit. Dar… “protestaş”? De unde până când? Seamănă cu un titlu
de Llosa, dacă n-ar fi atâta distanţă de la omul judecăţilor neterminate până la
povestitor.
Deci cu toţii au înţeles nimic, sună a circumstanţă atenuantă, a disculpare, a aruncare
a vinii pe nebunia celor puţini, categorie din care mi-e lehamite să mă exclud.
Bine, clarificări. Am început poetic pentru că, prin titlu, parcă l-am idealizat în mod
necugetat pe individ. Cei care scriu ştiu. Gândurile o iau razna. Sunt tot ce e liber din
noi, de când ne-am folosit libertatea ca să consimţim la constrângerile corpului social.
Gândurile ne risipesc în aer, fără urme de paşi pe pământ.
Protestaşul este varianta de circulaţie regională a procesomanului, practicant prin
vocaţie al duelului judiciar. Ca şi avocatul sau martorul, este un auxiliar al justiţiei. E
omul cruzimii de sine, plătitor de impozit pe resentimente, omul invizibil şi de aceea
veşnic îndurerat. El reclamă pentru că nu există (deşi ar râvni), pentru că e stăpânit de
iluzia înfrângerii cecităţii aproapelui, pentru că vrea să-şi strige fragilitatea şi
afundarea în futilitate, pentru că pe-aici s-a priceput să-şi deschidă propria cărare spre
sens.
Material, moral, sentimental, social a fost pus la podea. Pentru el, competiţia s-a
încheiat. Ce i-a rămas? Să fie clovnul justiţiei, saltimbancul teatrului judiciar. E
bufonul Curţii, cel care alungă duhurile dezodihnite ale executaţilor din pretoriu. E
expresia complexităţii speciei. Există în virtutea diversităţii, ori a perversităţii vieţii
naturale. Se distinge ca personaj tragic cu gesturi împrumutate din estetica ridicolului,
perfect încadrabile în categoria “act artistic involuntar şi prin aceasta desăvârşit”.
Nu există instanţă fără un protestaş stabil, fără prigonitorul de vecini, cel care umflă
benevol cifra statistică a bizareriilor judiciare. El justifică sporul de mediu toxic al
distinşilor magistraţi. Ar trebui încadrat în schema de personal şi remunerat generos.
Ar trebui să poarte robă multicoloră, să primească drept de veto şi drept de pălmuire a
completului. Justiţia ar fi o feerie, slavă maeştrilor oficianţi!
79
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Casta protestaşilor e şi ea dezbinată: unii preferă procesele penale, alţii pe cele civile,
unii se răfuiesc cu autorităţile statului, alţii n-au treabă decât cu rudele sau cu vecinii.
De ce o fac? Am fi rudimentari urmând impulsul de a-i cataloga drept “nebuni”. Strict
tehnic vorbind, nici măcar în psihiatrie nu se mai utilizează cuvântul “nebun”. De
aceea am şi evitat termenii cu elemente de compunere utlizaţi în descrierea stărilor
patologice, precum “procesoman” sau “procesomanie”. Această “-manie” este
indicatorul obsesiei patologice, ceea ce l-ar simplifica în mod nedrept şi l-ar
deresponsabiliza pe protestaş. El se vrea un alchimist al dreptăţii pure şi nu va
răspunde la tratamentul medicamentos.
Subiecte de presă. Galaţi: trei oameni cu pancarte inscripţionate sunt văzuţi în faţa
Seraiului Justiţiei. Acolo scrie că fac greva foamei. De ce? Pentru că “au drepturi”.
Liderul lor pretinde că a intentat 150 de procese, pentru că aceste drepturi se cer, la un
moment dat, valorificate. Încearcă să pară tragic, dar trufia profesionistului îl
trădează: deşi n-a apelat niciodată la un avocat, aproximativ jumătate dintre procese
pretinde că le-a câştigat. În greva cu pancartă caută un supliment de satisfacţie
judiciară. Ceilalţi doi nu şi-au elucidat încă menirea. Liderul i-a convins că şi ei “au
drepturi”; ergo, uneori trebuie să refuze hrănirea. Lefegiii Seraiului caută punţi de
negociere pentru că par timoraţi.
Constanţa: un Mare Maestru al plângerilor penale domină aria tribunalului şi a
cârciumilor din jur. Preţul delectărilor sale protestatare este o femeie scoasă din minţi.
Femeia i-a fost soţie, dar a divorţat şi-a plecat, împreună cu fiica plămădită în comun.
Gestul plecării a declanşat avalanşa de procese penale: insultă, calomnie, rele
tratamente aplicate minorului, tortură, lipsire de libertate în mod ilegal, ameninţare,
lovire. Ultimul succes al savanţilor noştri din ingineria genetică juridică este femeia-
inculpat. Ziarele se miră de paralizia justiţiei în disputa cu Marele Maestru. El pare
invincibil pentru că stăpâneşte perfect tehnica dreptului la petiţionare. Poate şi
plecarea femeii l-a tulburat.
Brăila: sub asediul petiţiilor trăieşte, de ani buni, o întreagă scară de bloc. Cu
administrator cu tot. Gestul banal al întemeierii unei familii le-a fost acestor oameni
paşnici fatal: statul s-a angajat, în deschiderea Codului familiei, să ocrotească uniunea
liber consimţită dintre o mahalagioaică şi un procesoman. Combinaţie de coşmar: ea
80
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
provoacă scandaluri, el caligrafiază pe plicuri adresa tribunalului local. Nu există
vecin nejudecat.
Dar ceea ce multă vreme a rămas taină de stat este că România deţine perla coroanei
în materie de jălbaşi. Plini de tact, bărbaţii noştri politici au evitat să uluiască
mapamondul cu mărturisirea că l-au făcut posibil pe liderul mondial. Pe cel care a
demonstrat prin fapte vulgaritatea cuvântului “procesoman”, pe regele petenţilor, pe
poetul plângerilor penale, pe cel mai neobosit dintre reclamanţi, pe cel care mi-a
ocupat gândurile când m-am oprit asupra titlului vag nobiliar Protestaş. Reveriile
introductive i se datorează, acum mă pot spovedi.
Este poliţist pensionar, se numeşte Leontin Sălăjan şi la ultimul recensământ adunase,
potrivit Magazinului Sălăjean din mai 2005, 745 de procese ca reclamant şi 300 de
mitinguri ca organizator. A fost descoperit de cotidianul central Evenimentul Zilei în
aprilie 2004, la modesta cifră de 370 de plângeri. În ediţia din 4 mai 2004 a ziarului se
consemna o evoluţie aparent îngrijorătoare: “Dacă în 22 aprilie 2004, adică în urmă cu
12 zile, el se putea lăuda că este autorul a 370 de plângeri, în cursul zilei de ieri
numărul acestora ajunsese la 408”. Şi-a schimbat obiectivul din mers: dacă iniţial nu-l
interesa decât o oarecare măsură reparatorie pentru o pensionare pretins abuzivă,
amploarea nebănuită a ambiţiei sale judiciare i-a deturnat gândul către Cartea
Recordurilor. De când auzise că întâiul performer omologat este un japonez care s-a
oprit pe la două sute şi ceva n-a mai avut astâmpăr. Ceea ce pare să ignore însă e
atitudinea discriminatorie a celor de la Cartea Recordurilor: ca şi la Gheata de aur
fotbalistică, România nu se pune. Ne suspectează de artificii ignobile, suntem
stigmatizaţi.
Atunci, în mai 2004, însuşi bravul Leontin îşi mărturisea epuizarea, simţea că un prag
psihologic îi blochează înaintarea: “Vreau să mă opresc la 450. Mi-am propus acest
lucru şi consider că este de ajuns. Am procese peste tot, şi la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi chiar la Strasbourg, unde am înregistrate 14 dosare”. Forrest, de ce te-ai
oprit? Erai un reper, cui ne laşi?
Ba nu. L-aţi crezut omul jumătăţilor de măsură? Procesoman de ocazie, gata să se
lepede de pix după doar şapte ani? Acolit al medicilor psihiatri, tratat ilegal cu
electroşocuri pentru a spori prestigiul vreunei lucrări de doctorat?
81
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Nimic mai departe de personalitatea lui: încă 300 de procese într-un singur an, un
adevărat boom. Cred că nu mai conta nici Cartea Recordurilor; pur şi simplu, fără
procese simţea că nu mai poate supravieţui ca artist. Potrivit revistei sălăjene, “ultima
chemare în judecată a înregistrat-o la Tribunalul Sălaj şi este îndreptată împotriva a 21
de instituţii: statul român, Ministerul Apărării Naţionale, UM 01024 Timişoara,
Parchetul Militar Timişoara, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,
Ministerul Administraţiei şi Internelor, Compania de Pompieri Petroşani, Judecătoria
Timişoara, Tribunalul Timiş, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara,
Judecătoria Zalău, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Cluj, Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul
Bucureşti, Ministrul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Preşedinţia
României şi Guvernul României”. Fabulos! Ar trebui să-şi împrumute imaginea unor
case de pariuri, în spotul cu titlul: “Oare unde se va opri?”
Nimeni nu-i înţelege amploarea operei, iată ce ocupă primul loc în ierarhia dramelor
lui. A greşit epoca şi regnul – dar nu şi ţara! –, semenii săi placizi s-au deprins cu
jugul şi preferă să-i dosească chipul în clasorul cu nebuni. În zadar se supune periodic
controalelor de sănătate mintală, în van i se eliberează certificate cu diagnosticul
“sănătos-tun”. Iadul sunt ceilalţi, nimic nu ilustrează mai limpede adevărul lui!
Omul acesta ar fi meritat mai multă atenţie, un surplus de sprijin şi un strop de
recunoştinţă, având în vedere măcar eforturile depuse pentru a-şi umili competitorii pe
plan internaţional.
Merita cel puţin instalarea unui calculator electronic la kilometrul zero al
Bucureştiului (I love you, Budapest!), care să numere procesele aşa cum se numără la
New York dolarii cheltuiţi în Irak.
Dar ne lipseşte exerciţiul admiraţiei, aşa tălmăcesc eu prostraţia amuzată pe care o
opunem vieţii de Protestaş.
82
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
X. Specii (de avocaţi)
1. Vedeta sau Gigastarul, cu subspecia Parlamentarul
E omul reflectoarelor, vânatul favorit al reporterului de teren, emblema profesiei,
paradigma succesului, visul oricărui împricinat. Dacă nu eşti telespectator, îl vei
recunoaşte după alai. După meleul de ziarişti şi cameramani. După dramatismul
gesticii, după semeţia privirii, după eticheta de pe căptuşeala costumului
(presupunând că-l convingi să-l dea jos), după dimensiunile stagiarei ori după modelul
de autoturism.
Priviri fixe, murmure, invidii mascate, uite-l pe…, chiar o fi el?, da’ sigur, îl cunosc
personal, să vezi ce-mi povestea ieri… şi luptă, şi dă-i… coridoarele justiţiei vor fi
impregnate întotdeauna de izul ultimei lui bădărănii de duh.
Judecătorii i se adresează de parcă tocmai au spălat în gură o lingură cu miere, iar
confraţii mai apropiaţi însoţesc strângerea de mână cu gestul instinctiv de lipire a
călcâielor. Să creşti în umbra-i e o formă de fericire, chiar dacă ajungi veşted de tânăr
şi te vei deprinde pe viaţă cu anvergura mentalităţii de preş.
Vorbeşte clar, ferm, mult şi pe ton imperativ. Să-i parezi loviturile e o impietate, să-l
întrerupi o barbarie, viitoarele colecţii de pledoarii celebre vor avea mai puţină
strălucire fără nestematele lui.
E artificial din cap până-n picioare, poţi să-l crezi rezultatul sabotării legislaţiei anti-
clonare. N-are de schimbat decât măşti şi discursuri exersate, pare incapabil să
capteze puncte de vedere care nu i-au fost incluse în program.
Râvneşte să fie recunoscut, temut, venerat. E un mit ambulant, e propria statuie în
viaţă, dogma pulsândă, esenţă de spirit în carcasă de lut însufleţit.
2. Circarul
E specialistul în tumbe şi contorsionări. Discursul său prezintă asemănări izbitoare cu
delirul de grandoare, din arsenal nu-i lipsesc răcnetul, îmbujorarea şi transpiraţia.
83
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
În timpul pledoariei se plimbă, adesea priveşte spre sală pentru a-şi culege laurii
imaginari. Hiperbolizează slăbiciunile defensivei adverse, desenează prin aer figuri
geometrice complicate, confundă timbrul vocal cu forţa argumentului.
Nimic din ce înseamnă mojicie nu-i este străin. Pentru că n-are simţul ridicolului, se
crede un desăvârşit profesionist.
Are şi variantă feminină. Mai puţin zgomotoasă, doamna lucrează mai mult jocul de
scenă. Gestica şi modulaţiile vocale sunt armele de panoplie. Cea mai nostimă mi s-a
părut aceea care, într-un banal litigiu comercial, şi-a început pledoaria exprimându-şi
temerea că va fi acuzată, “ca şi Socrate”, de tentativa introducerii zeităţilor noi în
cetate, pe uşa din dos.
Uneori e păcat că blasfemia nu mai duce la rug.
3. Decrepitul
I se pare glorios să crape pe baricade, deşi evoluţia legislativă a încetat pentru el în
urmă cu două decenii. Îşi îngroapă clienţii cu detaşare senilă. În numele unei glorii
apuse nu refuză pe nimeni, deşi în cvasitotalitatea cazurilor redactează cereri ca-n
vremurile bune, când armata roşie eliberatoare ne-a invadat. Dacă aduci vorba de
pensie, se crede invidiat.
Altfel, e un interlocutor savuros, cel puţin până la a cincizecea relatare a unei
întâmplări de pe vremea când era stagiar.
De la un termen la altul, uită ce e-n dosar. Dacă se întâmplă ca apelul părţilor să-l
dezmeticească din moţăit, nu mai realizează care este partea ale cărei interese şi-ar fi
dorit să le poată apăra.
Vorbeşte rar, pentru că ideile răspund mai greu la apel. Profită de riduri ca să bată
câmpii, are atitudinea “dacă-mi respectaţi cât de cât vârsta, trebuie să pricepeţi că mă
scoate din sărite să fiu întrerupt”.
4. Manechinul
Oh, ce picioare! Ce chip Playboy, ce bucle Pantene, ce gene Avon, ce bluziţă Ariel, ce
mers BMW, ce fund Casa Lux, ce ochi MasterCard!
84
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
E o apariţie, cum tocmai am recunoscut. E drept, i se pare destul de fragilă graniţa
dintre donaţie şi furt, însă impactul vizual sugerează inteligenţă, stil şi stăpânire de
sine. Ascensiune garantată. Din fericire, rareori ajunge judecător.
Legenda manechinului de la Drept nu cred că s-a născut în România, deşi admit că în
ţara noastră a fost îmbogăţită radical. Resortul este rudimentar: când dispui de
suficienţi bani ca să-ţi permiţi o diplomă, primul pas e consultarea catalogului unui
magazin universitar specializat. Păi, cam ce ţi se asortează? Ingineria e demodată şi
cere nişte complicate abilităţi de manipulare a cifrelor, aşa că o înlăturăm din start.
Medicina îţi înghite vreo cinşpe ani dintre cei mai frumoşi. Filozofia… hai să nu ne
ţinem de bancuri! Literele… doar n-o să ieşi în lume cu o calificare de profesor pârlit!
Sociologia nu prea ştii ce înseamnă, deci… ce-ar rămâne? Marile miraje: Hollywood-
ul şi Ally MacBeal! Pentru actorie n-ai nevoie de diplomă, la talentul pe care-l emani
prin toate dimensiunile e greu de crezut că producătorii celebri te-ar ignora.
Facultatea de Drept îţi cade impecabil, îţi conferă o statură fără cusur: nu-ţi cere talent
sau cultură, nu te oboseşte, nu te învaţă mai nimic. Durează puţin, te ia aşa cum eşti,
n-are orgoliul de a-ţi pretinde s-o frecventezi, garantează invidia prietenelor şi
respectul temător al pretendenţilor, iar la retragerea de pe podium te poate feri de
plictiseala trândavă şi-ţi poate asigura o sursă de venit. Rapid şi uşor, iată o minunată
cură de revitalizare a creierului tău! Cu vechile canoane universitare n-ai fi obţinut
acelaşi rezultat.
Oportunităţile se vor deschide ca petalele florilor în zori. Pot urma conferinţe
internaţionale, masterate şi specializări, diplome peste diplome care nu cer decât o
legănare de şolduri şi un surâs. Dacă eşti devorată de pasiunea pentru profesie, rolul
de stagiară decorativă garantează protectorului o salbă de succese memorabile, mai
ales dacă va trebui să înmânezi personal concluziile scrise magistratului şleampăt,
trecut şi… bărbat.
Ca atare, blonda de la drept poate constitui un excelent punct de plecare pentru o
teorie empirică a dreptului. Deşi, dacă e să-l urmăm pe Kant chiar şi în clipele sale
ludice, “o teorie empirică a dreptului este un cap care ar fi frumos dacă, din nefericire,
nu ar fi prost”.
5. Ruda
Calitatea lui principală e sângele, substanţa aceea care tranzitează conducta vitală şi
despre care se afirmă că nu poate deveni apă.
85
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Nu c-ar avea neapărat grupa donatorului universal, să nu mă percepeţi deformat.
Omul este un obiect astfel conceput încât să se dedice binelui propriu favorizându-şi
aproapele, prin contrafacerea scărilor de valori şi neglijarea departelui.
Familia lărgită este, în mic, un univers nociv.
Să considerăm familia în componenţa sa minimală, legal constituită imediat ce cuplul
ripostează succesiv, însă afirmativ unor întrebări de rutină ale delegatului comunitar.
Obiectivul primordial al familiei minimale este expansiunea, complexificarea.
Obiectele casnice şi animalele de companie nu fac parte din familie decât în
accepţiune publicitară.
Legislaţia familiei instigă ocrotitor la proliferare, de unde se poate înţelege că statul
aşteaptă copii, indiferent pe ce cale ar fi obţinuţi.
Pe de altă parte, actul sexual în accepţiune medicală este contactul organelor genitale
de sex diferit, realizat în vederea procreării. De unde deducem că numai în cuplurile
heterosexuale animate de dezideratul expansiunii este realizabil un act sexual.
Incapacitatea organică de proliferare favorizează depresia şi accelerează tendinţa de
fisionare a familiei minimale.
Fertilitatea responsabilizează. Micul rod trebuie plasat pe orbita rolului social, pe cât
posibil într-o poziţie mai comodă decât roadele altor familii – cu cât mai inteligente,
cu atât mai antipatice, cum numeroase studii au demonstrat.
Tradiţia creează vocaţie. Dacă părintele-lider se întâmplă să fie magistrat, vine clipa
când vlăstarul se va simţi chemat. Nu va uita nicicând că ta-su l-a dus de mână la uşa
profesiei de avocat, ca să devină bărbat.
6. Cârpa sau Din tainele discursului obsecvios
Nu se poate să nu-i fi văzut în facultate pe tipii ăia unsuroşi ieşiţi, pe coridoare, la
cules de scame de pe reverele profesorilor, în speranţa că vor fi ţinuţi minte şi
recompensaţi cu note mari. De regulă chiar sunt ţinuţi minte şi chiar sunt
recompensaţi cu note mari. Ce s-aştepţi şi de la corpul profesoral? E compus din
indivizi micuţi, atât de fragili, atât de umani…
Cum forma este, nu de puţine ori, cea mai redutabilă armă a femeii, aşa şi limba
compensează uneori deficitul intelectual la bărbat. “A linguşi” înseamnă a trece cu
limba peste orgoliul unui potenţial binefăcător, a-i netezi imaginea de sine, a excita
86
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
centrii măreţiei precare din fiinţa pe care-ai selectat-o ca să-ţi dăruiască ceva. Fă-te
potecă roşie de ceremonie şi adulatul se va revanşa.
Sigur, prin şcoală se ambiţionează fiecare cum poate, după cum îl ţin frânele bunului-
simţ sau după cum e dotat. Eşti tânăr şi aproape totul e de iertat. Însă Cârpa prezintă o
particularitate, o trăsătură care o/îl scoate din comun (iar pe cei din jur din sărite): nu
se maturizează niciodată, gustul drumului deschis cu limba e prea bun ca să se mai
poată desista. Îşi alege ţinta şi-o înfăşoară în limbaj ditirambic, o încercuieşte cu
plecăciuni, stană de piatră să fii şi n-ai putea rezista.
Cârpa-stagiar: “Maestre, nu-mi vine să cred! Dar să v-ajut cu roba, daţi-mi-o mie…
dar nici o problemă… lăsaţi… nu ştiu de unde atâta inspiraţie, astăzi aţi fost colosal!
Vă ţin şi agenda, sigur că da… Aţi hipnotizat sala, credeţi-mă, i-am urmărit. O
doamnă rămăsese cu gura căscată, cu greu şi-a mai mişcat fălcile la sfârşit. Nu mai
vorbesc de adversar: a privit numai în podea, parcă-şi cerea scuze pentru nesăbuinţa
de a vă înfrunta. Triumful e garantat, l-aţi strivit!”
Definitiv-cârpă: “Onorată Curte, Distinşi Magistraţi! În semn de plecat respect pentru
valoarea de întrebuinţare a timpului Dumneavoastră, voi fi scurt. Am o umilă cerere,
dacă îngăduiţi. Sunteţi Cheia de Boltă a sistemului judiciar, Farurile Călăuzitoare ale
ştiinţei dreptului, Iluminaţii păzitori ai legii, n-am nici o îndoială că stăpâniţi toate
secretele artei de a cumpăni. Cu admiraţie necondiţionată şi cu certă conştiinţă a
inferiorităţii mele, vă conjur: acordaţi-mi un termen - binecuvântaţi să fiţi! - pentru că
abia ieri am fost angajat şi n-am izbutit o cercetare aprofundată a pieselor din dosar.
Să vă dea Dumnezeu sau cine are putere mai mare de decizie sănătate, să fiţi răsplătiţi
pe măsura binelui pe care mi l-aţi făcut!”
7. Şmenarul
Dacă-i pretinzi decenţă, demnitate, coerenţă şi respect pentru normele ortografice vei
fi nefericit. Îi e peste puteri, nici măcar nu-ţi înţelege cererea, te crede aterizat de pe
altă planetă în mod accidental, te priveşte dintr-o parte, semiamuzat, el aranjează, nu
gândeşte, îţi arde de miştouri bă, slăbănogule, sau eşt scăpat de la balamuc?
Este unul dintre avocaţii de succes, în al cărui rânjet poţi recunoaşte invariabil
formula: “fraiere, te-am făcut!”
87
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
N-are o existenţă de sine-stătătoare, a fost creat de sistem. E drojdia aceea care tulbură
vinul, însufleţită brusc de mişcarea de agitare a recipientului. E viabil doar integrat
într-o gaşcă, doar dacă sistemul îi furnizează complici. E posibil doar în tranziţie, în
această căutare pe bâjbâite a valorilor, în această absenţă de repere, în această
monstruozitate socială rezultată din descompunerea cadavrului comunist.
8. Chiţibuşarul
Iată un specimen care atacă până la zdruncinare sistemul nervos. E cel care deconspiră
întotdeauna viermişorul din oala cu ciorbă, cel care identifică dintr-o ochire cele zece
deosebiri dintre figurinele aparent identice din pagina de divertisment. Citeşte cărţi
doar pentru plăcerea de-a detecta greşelile de tipar.
Dacă eşti reclamant şi simţi că vei da lovitura, iar el e pârât şi vrea s-o lungească, fii
sigur că va reuşi. Ca să nu ne rotim în tentativa de a ne înghiţi coada (sau ca să nu ne
înghiţim coada în tentativa de-a ne roti), să ştii că te-ai ars. Dacă mai poţi trebuie să
fugi, altfel te va îmbolnăvi.
În deschidere îţi va servi ceva uşor, ca să te introducă în atmosferă: cerere de amânare
pentru angajare apărător. Fără să bănuieşti ce va urma, te declari de acord.
Paragina ta cerebrală debutează la următorul termen, când primeşti cele câteva coli
A4 prinse cu capsă şi botezate “întâmpinare”. Sunt acolo vreo cinci-şase excepţii cu
efect paralizant.
De regulă, i se cere judecătorului să-ţi anuleze cererea, pe motiv că nu ţi-ai indicat
contul bancar, grupa sanguină şi culoarea ochilor sau că n-ai ataşat o schiţă a scării de
bloc. Pe de altă parte, n-ai scris pe actele doveditoare că sunt clone ale originalului, nu
le-ai tradus într-o limbă de circulaţie internaţională şi nici n-ai aviz de la Ministerul
Mediului că ai utilizat un copiator nepoluant.
Viza de primire a cererii tale este un fals, pentru că n-a fost aplicată ştampila
romboidă a judecătorului de serviciu.
Nu poţi să reprezinţi clientul, pentru că n-ai o împuternicire avocaţială valabilă (ori
viabilă, nu-mi amintesc care e termenul corect): lipsesc stema baroului şi firul de
siguranţă; clientul semnează indescifrabil, fără să-şi precizeze numele, prenumele şi
iniţiala tatălui în clar, iar data şi numărul contractului de asistenţă juridică nu apar. În
consecinţă, onorata instanţă este rugată să-ţi pună în vedere să depui la dosarul cauzei
88
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
contractul de asistenţă juridică în original, diploma de studii, care să ateste media de
licenţă, plus cazierele fiscal şi penal.
Ai trimis cererea prin poştă? Suspect. Ţi se invocă excepţia prescripţiei, având în
vedere că plicul de corespondenţă nu conţine ştampila poştei cu data de expediere şi
nici precizarea că a fost trimis recomandat. Instanţa este rugată să facă adresă la poştă
pentru a fi identificat lucrătorul poştal care a primit plicul, spre a fi citat şi audiat.
Dincolo de asta, reclamantul nu justifică un interes în promovarea cererii de chemare
în judecată, iar pârâtului îi lipseşte calitatea procesuală. Ca să nu mai vorbim că
instanţa este necompetentă atât material, cât şi teritorial, că în persoana judecătorului
a fost detectat un motiv de recuzare şi că oricum, pe aceste pretenţii s-a mai pronunţat
o hotărâre, astfel că există autoritate de lucru judecat.
Să recunoaştem că rezişti greu tentaţiei de a-l sugruma.
Dacă vei avea şansa de a depăşi toate aceste excepţii, ăsta nu e un motiv de a răsufla
uşurat. Urmează o cerere de suspendare a cauzei până la soluţionarea unui dosar
penal, apoi cereri de amânare pe motive de boală sau pentru administrarea de probe
noi, iar după circa doi ani, când arsenalul pare epuizat, o lovitură de ghioagă te pune
la podea pe termen nelimitat: se invocă excepţia de neconstituţionalitate a tuturor
textelor de lege pe care cererea ta s-a întemeiat.
9. Trombonistul
Trombonul seamănă cu trompeta. De aceea, datorez unele explicaţii în privinţa
criteriilor de selecţie: de ce trombonistul şi nu trompetistul? Chestie de gust, o s-o
lămurim noi cumva.
În căutarea rigorii pierdute: trombonul este un instrument muzical de suflat,
confecţionat din alamă, asemănător, ce-i drept, cu trompeta, însă ceva mai mare decât
aceasta, adică decât trompeta şi care el, trombonul, emite sunete mai răguşite şi mai
puternice decât ea, trompeta. De aceea, de trombonist vom vorbi doar la masculin.
Echivalentul lui feminin este trompetista.
Zgomotul este atributul central al personalităţii descrise aici.
În copilărie înduioşează, pentru că tendinţele de fraudare a realităţii sunt confundate
cu potenţialul imaginativ. Un artist precoce, adică exact ce înţeleg părinţii printr-un
produs de concepţie izbutit. Nici maturitatea nu-i este necesarmente împovărătoare.
89
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Mitomania netratată poate genera halucinaţii colective; subiectul va fi un avocat
respectat.
Familiei îi va spune că este agent secret, anturajului că s-a supus voluntar unor teste
ale producătorilor de medicamente, clienţilor că a rostit pledoaria finală în procesul de
pedofilie al lui Michael Jackson, judecătorilor că e senator al partidului de
guvernământ, comisiei de disciplină a baroului că e cam grăbit, fiscului că are o
hotărâre judecătorească de punere sub interdicţie, iar procurorilor că a glumit.
10. Stagiarul
El aleargă, e genul Forrest Gump. Nu ştie la ce-i foloseşte, i se spune că e condiţia
esenţială pentru a deveni învăţat. Iar ucenicul nu poate pune la îndoială, pentru că n-
are drept la cuvânt.
E ca-n legendele iniţierii:
- Maestre, am venit să-nvăţ. Vreau să-ţi fiu discipol. Ce-am de făcut?
- Să taci.
- Cum, doar atât?
- Te crezi în măsură să-mi pui deja întrebări, neisprăvitule? Vino peste un an.
Trece un an de regrete şi de privaţiuni, dar tânărul e hotărât.
- Maestre, am aşteptat să treacă anul şi-am meditat. Sunt mai decis ca oricând să-ţi fiu
discipol. Ce-am de făcut?
- Să taci.
Câteva zile se scurg în tăcere. De dimineaţa până seara, Maestru şi ucenic se închid în
birou şi tac. Până când Maestrul îşi pierde răbdarea:
- Recunosc că eşti bun. Dar adevărul e că acum n-am clienţi. Vino peste un an.
Sufocat de revoltă, ucenicul pleacă trântind uşa, cu gândul să găsească pe altcineva.
Totuşi nu găseşte, iar după un an e din nou la uşa Maestrului, resemnat.
- Maestre, vreau să-ţi fiu discipol. Şi pe lângă asta, sincer să fiu, nu prea am ce mânca.
Ce trebuie să fac?
- Mai întrebi? Să taci.
Tânărul se ridică cu greu şi se târăşte spre uşă, dar vocea Maestrului îl ţintuieşte în
prag:
- Băiete, dar tu chiar n-ai simţul umorului. Îmi placi. Zici că vrei să-mi fii discipol?
90
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
- E tot ce-am visat.
- Eşti gata de sacrificii?
- Cereţi-mi să intru în foc şi nu voi ezita.
- Ei, lasă fanfaronada, am o încercare mai grea. Vezi teancul ăsta de hârţoage?
- Îhî.
- Sunt cereri de amânare. Toate trebuie să ajungă în dosare de mâine. Dosarele sunt
răspândite pe la mai multe instanţe, dar ai noroc: toate în Bucureşti. Cu transportul te
descurci. Dacă un singur dosar se judecă, nu eşti pregătit să vii la mine. Vezi că
şedinţele de judecată au loc simultan. Ubicuitate, asta e prima mea condiţie. Mai vrei
să-mi fii stagiar?
Fericit că Maestrul i-a servit o primă lecţie, tânărul înşfacă cererile de amânare şi
pleacă. Pare neclintit. I-a dovedit Maestrului că ştie să tacă şi că tăcerea nu e doar
lipsă de idei sau surogat de răspuns. Poate fi semn de fermitate, de îndârjire, poate să
trădeze vocaţie de înţelept.
Stagiarul. Un tânăr sărman, vrednic de plâns. Îl aşteaptă doi ani de antrenamente
intense, dar la finalul lor va avea o bună condiţie fizică şi va trăi cu iluzia că asta l-a
transformat într-un învăţat.
Observaţi că de stagiară am refuzat să ne preocupăm aici.
11. Integrul naiv, adică melancolic, deci contemplativ
Îl veţi recunoaşte după privirea de câine bătut. E izolat, încruntat, distant,
necomunicativ. Hipersensibil şi hiperemotiv. Simţ al umorului ascuţit. Pare arogant,
dar în realitate nu vrea decât binele planetei Pământ: visează la Apocalipsă, la o
invazie extraterestră sau măcar la o glaciaţiune minoră. Categoric, specia umană l-a
dezamăgit.
Nu prea aveţi ce face cu el, ca profesionist. Se consideră o apariţie exotică, un
neînţeles. Consideră că discursul teatral nu e apărare, ci şarlatanie, adesea pier(d)e pe
limba discursului prea juridic, prea sobru, prea succint. Aşa i se pare demn.
Invectiva îl paralizează, iar vocabularul rudimentar îi confirmă inadecvarea.
Interlocutor dificil.
Este genul “teroarea psihanalistului”, pentru că emană ironie introvertită asociată cu
scepticism. Orice propunere de terapie îl va distra.
91
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
În muncă vede doar irosire, aparţine laturii statice a clasei “animalul social”. S-ar
retrage din muşuroiul urban pentru a medita şi a scrie. Îşi doreşte o casă în Alpi.
Intratabil, nevindecabil, nu vă osteniţi.
12. Lacomul
Ca să nu fiu deportat pentru limbaj pleonastic, mărturisesc şi regret: ca produs de
serie, cam tot avocatul e hrăpăreţ. Antenele înşfăcării sunt bine dezvoltate, un soi de
ventuză lipicioasă îi ţâşneşte dintre maxilare şi ţi se fixează pe portofel.
Dar există nuanţe, a nedreptăţi înseamnă a globaliza.
Insaţietatea poate trăda o copilărie nefericită sau un spirit efeminat.
Ele, avocatele lacome, par infectate virotic. [recunosc că gândul mi-a fost la specia
canină şi la blestemul rabiei, urlat pe vremea străbunilor neîmblânziţi]. Ei, avocaţii
jinduitori, par clădiţi cu mijloace modeste, nămol în loc de lut şi fantă de puşculiţă sub
freză, în cap. [bibelou în formă de ştiucă, dacă ne menţinem pornirile comparative în
regn animal, tranzitând de data aceasta mediul acvatic nonsalinizat].
Dar e de înţeles: vânătoarea de clienţi e dificilă, iar norocul versatil.
Avocaţii se cultivă masiv în ţara noastră, până acum s-au copt zeci de mii. Se
acumulează feroce (impersonal vorbind), cu scuza de a putea exista.
A lăcomi este a râvni. Maşina lui Kim Basinger, rochiţa Monicăi Lewinski,
consilierea prezidenţială, iaht ancorat extrateritorial, topul de succes femeiesc pe plan
financiar.
Lăcomia e stupidă în sine: epuizează trupeşte şi deshidratează spiritual. Cam ca
nesăbuinţa în actul sexual.
Nărav poluant: se poate vedea de departe cum iese fum pe coşurile fabricii de provizii
pentru urmaşi. Urmaşul-tocător, iată coşmarul lacomului pensionat. Din păcate, am
uitat învăţătura lui Platon: „Nimeni să nu strângă averi în vederea copiilor săi, ca să le
lase, după ei, o moştenire bogată; nu e nici în folosul lor, nici în acela al statului [...]
Nu grămezi de aur, ci un fond mare de ruşine trebuie să lase cineva copiilor săi”.
92
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
XI. Portretul Justiţiei, recompus din rămăşiţele ei pământeşti
„Nu se cuvine regilor, o, Lemuel, nu se cuvine
regilor să bea vin şi conducătorii băuturi
îmbătătoare,
Ca nu cumva bând să uite legea şi să judece
strâmb pe toţi sărmanii”.
(Pildele lui Solomon: 31; 4, 5)
1. Cum caută justiţia adevărul
Ai de dat multe explicaţii dacă te-ai oprit asupra unui titlu aservit lui “cum”.
Cuvintele stârnesc curiozităţi şi pofte, vai de cel care-şi abandonează cititorul
nesatisfăcut.
Să descompunem titlul:
Avem de citit cărţi, de observat oameni, de analizat fapte şi de identificat cauze, iată
calea onestă de a afla cum.
A căuta nu e totuna cu a găsi. A găsi trăieşte separat şi are surprizele lui.
Adevărul se reflectă în eroare, când palid, când intens, niciodată obiectiv. Eroarea e
mama învăţăturii? Parcă repetiţia, ei i-a fost dedicat un adagiu latin.
Justiţia e decăzută, ca şi moravurile, ca şi legile, ca şi natura controlată de om. De
omul mult, diluat, feroce, cotropitor, murdar, prin toate acestea insignifiant.
Un enunţ aparent eronat al lui Schopenhauer: „justiţia, mai precis justiţia adevărată,
liberă, îşi are sursa în milă”. Are dreptate, dar n-am să vă explic de ce. Vă invit doar
să distingeţi între „justiţia adevărată, liberă” şi justiţia oficială, sclavă, de stat. În
virtutea reversibilităţii, aceasta din urmă îmi inspiră milă.
Justiţia sună frumos dar e urâtă, parcă asta nu s-a mai spus. Nimeni nu are nevoie de
adevărul urâtei, cum nimeni nu doreşte femeia cu suflet bun.
Amuleta Justiţiei fie coasa, căci chipul Morţii pare câteodată mai blând. Propun
schimbul de gadget-uri între cele două bune surori. Coasă la Justiţie, balanţă la
Moarte: vom şti că ni se va face dreptate tuturor, cel puţin la sfârşit.
Deci Justiţia caută adevărul cu coasa? Să admitem că da, măcar pentru stadiul acesta,
aici şi acum.
93
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Rămâne să mai vorbim.
Recomandare cu vag caracter publicitar: Fii realist! Fii pragmatic! Nu mai fi tu
însuţi, oricum nu ţi-ar folosi la nimic! Dacă primeşti o citaţie, nu-ţi arunca prosteşte
agoniseala pe avocaţi. Eşti pe marginea gropii! Eşti încercuit! Investeşte într-un cor de
bocitoare şi porneşte în acorduri de marş funebru spre tribunal. Chiar dacă eşti curăţat,
măcar se va duce vestea c-ai avut un proces de “plângea şi caii de la dric” (de dragul
efectelor speciale cu impact emoţional, am introdus în scenă dricul cu tracţiune
animală, astăzi rar întrebuinţat).
2. Justiţia laică vrea s-o ajute Dumnezeu
Dacă spunem că legiuitorii sunt inconsecvenţi şi ipocriţi, spectatorii vor căsca
plictisiţi şi-şi vor bălăngăni mâinile a lehamite: da, da, ştim! Altceva? Păi staţi puţin,
era doar o formulă, o introducere brutală menită să capteze atenţia, un artificiu retoric,
evident că ştiţi, dar dovediţi pacienţă, nu vă comportaţi ca nişte magistraţi!
Ca să ne economisim energia, vom porni cu paşi mici. Mici dar filozofici, deci exist.
Aşa cum au înţeles-o oamenii, evoluţia s-a clădit pe orori. Convingerile şi sistemele s-
au ivit, corijat şi au dispărut convulsiv. Vieţile indivizilor n-au costat niciodată prea
mult, mai ales dacă crimele s-au comis sub pretextul desfătării divine. Dacă rudele
voastre de sânge vă vor îndemna să vă închinaţi altor divinităţi, ucideţi-le fără
scrupule şi veţi fi plăcuţi lui Dumnezeu, cuvânta Moise în faţa poporului ales.
Greu de spus acum, cu precizie, când au hotărât conducătorii noroadelor să divorţeze
de Dumnezeu. În urma Revoluţiei franceze, am auzit. A fost nevoie, oricum, de o
întreagă literatură subversivă, de execuţii şi excomunicări, de secole de zvârcoliri
pentru ca spiritul laic să se proclame învingător. Pentru ca guvernanţii să nu se mai
pretindă selectaţi de divinitate, ci să-i cheme la urne pe oamenii din popor. Pentru ca
justiţia să se înfăptuiască în numele legii umane, iar nu prin substituirea lui
Dumnezeu. Cu timpul, s-a ajuns ca dreptul să nu se mai preocupe de “cunoaşterea
lucrurilor divine şi umane”, ci să câştige în modestie, limitându-se la cele din urmă,
semn că s-a schimbat câte ceva de pe vremea lui Ulpian.
E drept că uzurparea frauduloasă a intenţiilor divine constituie încă o îndeletnicire
curentă, semn că individul manifestă tendinţa de a se valoriza excesiv. Cu sprijin
94
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
divin se câştigă alegeri şi meciuri de fotbal, se fac averi, se bate monedă (vezi
inscripţionarea bancnotelor la fraţii americani), se supravieţuieşte în condiţii extreme,
se evadează din închisori, se copiază la examene, se ocupă posturi de conducere, se
scriu poezii, se comit infracţiuni, se “eliberează” popoare, se înfiinţează societăţi
comerciale, se câştigă la bursă sau la loterie şi chiar se timorează cei chemaţi să
depună mărturie într-un proces. Cum vine asta?
Simplu, urmăriţi-mă puţin. Statul şi-a îndepărtat buldogii de biserică tocmai ca să-i
poată asmuţi mai lesne pe cetăţeni. Ca să-şi eficientizeze forţa de constrângere, cum
ar veni. Pentru a nu fi periclitate vieţile slujbaşilor, este strict interzis mirosul de
tămâie în sediile poliţiei, parchetelor şi instanţelor judecătoreşti. Dar iată marea
ipocrizie: toate sălile de şedinţă ale instanţelor sunt dotate cu Biblii şi cruci! Nu pentru
că acolo s-ar preocupa cineva de propagarea cuvântului Domnului, ci pentru ca
norodul să fie înfricoşat.
Tradiţia? De acord. Pe la 1865, apele dreptului şi ale religiei nu fuseseră separate şi
îndiguite complet, astfel că instanţele primeau jurăminte religioase nu doar de la
martori, ci şi de la părţi. Formulele erau diferite. Martorul, “Mai înainte de a depune
mărturia, va face un jurament precum urmeză:
Va pune mâna pe cruce, preşedintele va pronunţa şi martorul va repeta următorele:
<<Me leg pe onore şi pe consciinţă; jur înaintea lui Dumnedeu ca voiu marturisi
adevărul, nimic de cât adevărulu, fără ură sau favore pentru ver una din părţi>>.
După ce martorul va jura, preşedintele îi va adresa aceste cuvinte:
<<Dumnedeu, martor de jurămîntulu ce ai facutu, să te pedepsescă dacă vei fi
sperjur>>.”
Pentru parte, “Jurămentul se va severşi în modul următor:
Cel ce are să jure, va pune mâna pe cruce, preşedintele va pronunţa şi el va repeti
următorele cuvinte:
<<Jur pe sfânta cruce şi înaintea lui Dumnedeu de a spune adeverul şi nimic de cât
adevărul, asupra faptelor audite, şi asupra cărora partea adversă (dacă este vorba de
jurăment deferit de dânsa) sau judecata (dacă este vorba de jurăment de oficiu) îmi
cere mărturisirea consciinţei>>.
După ce partea va fi pronunţat acest jurăment, preşedintele va adăuga:
<<Dumnedeu martor de jurămentul ce ai făcut, să te pedepsescă dacă vei fi
sperjur>>.”
95
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Jurământul acesta religios pierduse însă mult din farmecul obiceiurilor păgâne ale
dreptului cutumiar. Una dintre cele mai impresionante ceremonii juridice rămâne
aceea a stabilirii hotarelor prin jurământul cu brazda pe cap. Extras din dreptul roman,
ritualul cunoaşte o largă răspândire europeană, iar în spaţiul românesc este practicat
chiar şi în secolul al XVIII-lea. În litigiile de grăniţuire erau convocaţi bătrânii
aşezărilor, în numele unei presupuse stocări în memoria umană a traseului vechilor
hotare – ceea ce nu ţinea cont, desigur, de festele senilităţii. Judecata era comodă: „am
dat trăişti cu pământ la oameni bătrâni din prejurul locului cari au ştiut… şi i-au pus
de au mărturisit naintea noastră cu sufletele lor şi cu dreptatea”. După George Fotino,
istoric al dreptului românesc, „în obiceiul şi în credinţele româneşti, brazda pusă pe
cap însemna un fel de îngreuiere a sufletului; un blestem care să apese pe sufletul
celui care ar mărturisi mincinos hotarele, aşa cum îi apasă pe cap brazda de pământ”.
Iată şi un jurământ religios mult mai sofisticat, din 1780: „li s-au dat mărturisanie şi
au primit de au jurat cu mâinile pă sfânta evanghelie şi cu lumânări aprinse şi le-au
stinsă în apă zicând că de nu va fi precum mai sus au arătat, aşa să li să stingă neamul
lor”. Pare o ceremonie mult mai înfricoşătoare, nu văd de ce n-ar fi reactivată printr-o
viitoare lege procedurală. “Reformă” semnifică uneori şi revenirea la tradiţii pe
nedrept abandonate, nu? Voturi împotrivă ? Se abţine cineva ? Drept pentru care am
încheiat prezentul procest-verbal, semnând papilar.
Formula religioasă a fost înlăturată, evident, de către regimul comunist. Ba mai mult:
prin 1959 chiar a fost extirpată din legea procedurală orice formă de jurământ,
revenindu-se la o formulă laică zece ani mai târziu. Până la modificările din anii ’90,
martorul n-avea de rostit decât: “Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic
din ceea ce ştiu”. Judecătorul nu mai chema divinitatea să asiste la jurământ, ci
atrăgea atenţia asupra posibilelor consecinţe penale ale mărturiei mincinoase.
Astăzi s-a realizat un melanj, iar martorul se vede ameninţat sub dublu aspect:
închisoarea oamenilor şi mânia divină vor coopera întru găzduirea trupului şi
pierderea sufletului lui. Mai întâi trebuie să-şi afirme sinceritatea ţinând mâna pe
cruce sau pe biblie, apoi marele inchizitor îi anunţă şi canonul pământean: represiunea
statală prin intermediul justiţiei penale.
Ţinând cont de aerele “ştiinţifice” ale dreptului, cu greu ne putem reprima o
nedumerire: ce semnificaţie i se dă, în era marilor cuceriri tehnologice, desfăşurării
unui proces? Judecătorii administrează probe sau revendică formule magice? Poate la
96
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
sălbatici dansul ritual în jurul focului reprezintă singura formă de jurământ. N-ar
trebui ca instanţele să se aprovizioneze cu lemne de foc, preventiv?
Este adevărat că, după litera biblică, Dumnezeu le-a acordat o atenţie deosebită
martorilor, dedicându-le una dintre cele zece porunci: “Să nu mărturiseşti strâmb
împotriva aproapelui tău”. Numai că pretindem a avea de-a face cu o ştiinţă, că
dreptul este etatizat, laicizat, tehnicizat, logicizat şi irevocabil separat de teritoriul
religios. De ce statul fuge de lupta dreaptă, de ce nu se bate doar cu armele lui?
Dacă tot vrem să-l coborâm în instanţă pe Dumnezeu, eu aş propune şi introducerea în
Codul de procedură a jurământului pentru… judecători. Sigur că există un jurământ
de învestitură, însă acesta s-a dovedit inapt să rodească scrupule în cugetul de
judecător. Memoria umană se cere reîmprospătată frecvent, e chestie de adaptare şi de
conservare, la cât suntem de pervertiţi doar scutul uitării ne poate feri de smuceală
galopantă şi de sinucideri în grup. Şi-a propus justiţia să salveze sufletele martorilor?
De ce nu şi pe cele ale judecătorilor? Poate pentru că aceştia din urmă sunt
iremediabil damnaţi?
Dar de ce să nu-şi pronunţe singuri sentinţa de condamnare la iad? De ce publicul
spectator să fie privat de această voluptate? De ce corpul magistraţilor să nu fie
responsabilizat? Să reluăm ritualul birocratic: vede cineva piedici? Opoziţii? Voturi
contra? Înţeleg că nu.
Să trecem atunci la redactarea textului visat. Potrivit Codului de procedură civilă
modificat, înainte de a declara deschisă şedinţa de judecată, judecătorul va rosti, cu
mâna pe Biblie, în faţa asistenţei, următorul jurământ:
“Jur că n-am nici un interes personal în cauzele aflate pe rol, că n-am fost influenţat
politic sau ierarhic, că n-am primit daruri sau făgăduieli de daruri de la vreuna din
părţi ori de la alte persoane în numele lor. Mai jur că am studiat temeinic dosarele şi
că nici unul nu va fi tratat superficial. Mă leg pe onoare şi conştiinţă că nu voi căuta
decât să aflu adevărul şi să aplic legea, că voi fi echidistant şi că voi judeca drept.
Dumnezeu să mă pedepsească dacă mint”. Nu ne-ar însenina ziua, tuturor celor de
faţă, audierea unui asemenea jurământ?
3. Judecătorii sunt oameni – cine s-ar fi gândit?
97
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Nu, nu se ascund nişte extratereştri minusculi în capetele lor, aşa cum aţi văzut prin
pelicule de îmbărbătare gen Men in Black. Au trupuri reale, din cele pe care le aveţi la
rându-vă, deci le ştiţi, stăpânite de pofte, instincte, temeri, laşităţi şi egoism. Unii îşi
bat nevestele sau se duc la curve, alţii beau până la comă sau înjură grosolan, altele
fac crize de isterie sau depun jurăminte de răzbunare împotriva a tot ce înseamnă
bărbat. Aproape toţi îmbrăţişează “valorile” civilizaţiei: consum şi bani. Sforile sunt
la vedere, se cam cunosc şi maeştrii păpuşari. E un circ penibil, în toată solemnitatea
lui.
Tot ce-i interesează este menţinerea aparenţei, gestica suveranităţii, mesageria
neutralităţii, simularea transcendentului jurisdicţional. Ritualul e conceput ca să
jumulească încrederea împricinatului, ca să-i arate că în saloanele legii nu poate
pătrunde decât ca făptură măruntă, supusă, umilă, paralizată de unda de şoc a unei
inteligenţe superioare, cea a magistratului care a izbutit să se smulgă din clisa
condiţiei umane ca să devină, literalmente, altceva. O arătare nouă. Un mai-mult-
decât-omul, un corector de destine, un călăuzitor de turmă, liderul mai presus de
patimi, alesul luminat. Ca să furăm un mic briliant din caseta cu valori a lui
Tocqueville, “aceasta ne aminteşte un pic de convingerea fermă a doamnei Duchâtelet
care, aşa cum ne spune secretarul lui Voltaire, nu se jena să se dezbrace în faţa
oamenilor de casă, nefiind în întregime convinsă că valeţii ar fi oameni”.
Observaţi-i cum străbat coridoarele ca nişte maşinuţe teleghidate, cu gâtul ţeapăn şi cu
o semeţie rigidă în irişi. Orice contact uman e clipă de graţie pură, orice cuvânt scăpat
oamenilor e act revelator. E firesc să tremuri, să plângi, să leşini, să-ţi frămânţi căciula
în mâini. Unii chiar simt impulsul de a se adresa instanţei cu un genunchi pe podea.
Surprinde că pantomima solemnităţii judiciare se bucură de susţinerea filosofică a
întregii game de învăţaţi. De la teologi la sociologi, de la psihologi la eseişti, de la
psihiatri la lingvişti, toţi au căzut de acord că atmosfera de îngropăciune a şedinţei de
judecată e ceva bun. Şi mai vor, nu se satură de la primul prohod. E de bun-gust să
muşti dintr-o pipă la biroul din faţa bibliotecii, privind dintr-o dungă la camera de
filmat: da domne, categoric, dreptatea nu poate fi distribuită decât în cadru solemn.
Deraiatul trebuie să simtă c-a fost înşfăcat.
N-o să ne preocupăm acum de simţul ridicolului la justiţia cu peruci, pentru simplul
motiv că uniforma judecătorilor noştri nu mai include peruci. Nici împotriva acelor
cămăşi de noapte de culoare negru-călău nu ne vom ridica, dar parcă prea miroase
totul a haina morţii, a pedeapsă, a reglare de conturi, a stârpire de animale dăunătoare,
98
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
a ritual satanic sub pretext curativ. Îţi vine ca pe căpşorul statuar al divei Astreea să
aşezi o cagulă neagră, asemenea maestrului Leon Kuhn.
Întregul spectacol ar induce în mase, chipurile, ceva din senzaţia de distanţă şi
obiectivitate a justiţiei divine. Ar legitima cumva justiţia umană. Ar demonstra
prostimii că statul se bate pe burtă cu Dumnezeu. Dar e o minciună sfruntată, cu toţii
o ştim! Judecătorilor nu le este străin nimic din ce e uman: vorba cămătarului
shakespearian (mă refer la Al Pacino, pentru criticii de film), au şi ei sânge şi oase,
calviţie şi dureri de dinţi, suferinţe din dragoste şi complexe, pot fi proşti, meschini,
inculţi sau nespălaţi, ca şi noi ceilalţi, cei judecaţi. Şi-atunci cui foloseşte minciuna?
În nici un caz celor împinşi cu de-a sila în angrenaj, ci doar represiunii de stat! Asta n-
o s-o recunoască în ruptul capului, vă vor plimba dinaintea ochilor carta drepturilor
omului până vă vor ameţi. Deci şi amuţi.
Am văzut nenumăraţi oameni simpli ajunşi în faţa unui judecător şi al căror prim
impuls defensiv, fără legătură cu subiectul discuţiei, era acela de a declara că n-au mai
fost niciodată într-un tribunal. Cu alte cuvinte, că detestă ideea de tribunal, de
judecată, că ar fi preferat să nu se afle niciodată acolo, că nu admiraţie şi respect îi
inspiră, ci groază, că are o percepţie tulbure asupra justiţiei umane şi a profesiei de
judecător. Când solemnitatea ascunde putreziciune, “beneficiarii” justiţiei nu sunt
decât nişte creduli păcăliţi. Nu mai e decât jumătate de pas până la dezamăgire şi
neîncredere, până la furie şi violenţă, până la zguduirea comunităţii din temelii.
Chiar dacă pare greu de crezut, subomul-victimă îşi pune întrebări şi ajunge pe
bâjbâite la putregaiul din spatele robelor. Apoi scrie cu majuscule pe forumul unui
cotidian: “EŞTI PUR ŞI SIMPLU UMILIT ÎN FAŢA UNOR ASEMENEA
JUDECĂŢI (CHIAR DACĂ PERETELE DIN SALA DE JUDECATĂ ESTE ALB,
JUDECĂTORII STABILESC CĂ ESTE NEGRU). ÎN SCHIMBUL ACESTEI
LINIŞTI ÎN CARE ÎŞI VĂD DE AFACERI, JUDECĂTORII ŞI PROCURORII
RESPING TOATE ACŢIUNILE ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA GUVERNULUI SAU
ADMINISTRAŢIEI”.
Deşi nu ştie s-o exprime cu rigoare de mare calibru iată că, pe cale empirică, individul
smerit, cel atât de dispreţuit şi subestimat în concernele puterii, începe să facă
descoperiri. El simte că drepturile şi libertăţile sunt vorbe, că justiţia nu e decât un
tentacul al caracatiţei de stat şi că nu poate fi tratat ca partener de dialog, ci ca pradă,
în urma unui ritual morbid, dar cu atribut anesteziant. El va înţelege că judecătorul
acela încruntat nu reprezintă o arvună a dreptăţii supraumane, ci un factor de banală
99
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
represiune mundană, un protector al deţinătorilor puterii, un paznic feroce al
propriului interes.
Viaţa se menţine în virtutea instinctului autoconservării şi perpetuării. Viaţa va
însemna întotdeauna război. Judecătorii – păcat că trebuie s-o spun – sunt combatanţi,
nu observatori.
4. Mai bine mai târziu?
O vorbă banală şi insidioasă, câteodată nocivă, a cărei geneză nu pot s-o localizez
(Biblia?; Mersul trenurilor?; Revoluţie şi reformă?), relativizează curajul,
promptitudinea şi punctualitatea sub formula “mai bine mai târziu decât niciodată”.
Este mantaua scuzei, croită deopotrivă pentru criminalii convertiţi, pentru bătrâneţile
femeilor uşoare, pentru alergătorii de pluton, pentru lehamitea de sine a laşilor şi
pentru tratarea zvârcolirilor de conştiinţă ale inerţiaticilor. Nu repudiez aprioric
mesajul. Uneori putem cădea de acord, alteori nu.
Noţiunea de bine târziu, de bine crepuscular, de bine scăpătat. Nimereşti într-o
încăierare şi eşti adus în stare de inconştienţă. Cu toate eforturile medicilor eşti
legumă pe viaţă, n-ai să mai cobori niciodată din pat. Totuşi, agresorii îţi aduc flori şi
bomboane, plâng şi imploră scuze: te-au confundat. În plus, afli că ai câştigat la loto
un Ferarri, un iaht şi o vilă pe Coasta de Azur. Mulţumesc frumos, mai bine mai
târziu, nu e minunat?
Nu garantez pentru realismul scenariului, recunosc că e un “mai bine” imaginat.
Garantez însă că Asociaţia Magistraţilor din România a adoptat, în iulie 2005, un
document ce va face istorie: Declaraţia de independenţă a puterii judecătoreşti.
Emfatic, heirupist, pe alocuri grotesc, cum ne-am obişnuit. Judecătorule, ridică-te şi
umblă! După ce 15 ani (nu zic 60) te-ai complăcut în isihie, adus de spate şi cu capul
plecat. După ce puterile politice îţi repetă, timp de vreo jumătate de an, că nu vei mai
fi dirijat. Am citit şi nu-mi amintesc dacă am râs sau am lăcrimat.
Mi-a reţinut atenţia un simulacru de căinţă, indiciul că răul a fost comis cu bună
ştiinţă. Iată: “Recunoaştem că în istoria sa recentă poporul român a avut parte de un
lung şir de abuzuri, urmărind invariabil scopuri particulare mai curând decât interesul
public; ele au demonstrat intenţia unor grupuri de persoane de a supune poporul
român unui despotism absolut. În fiecare stadiu al acestor oprimări, au fost
nenumărate persoane care au înaintat petiţii în termenii cei mai umili şi legali, pentru
100
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
a primi dreptate si reparaţii. Petiţiilor lor repetate li s-a răspuns cu indiferenţă sau cu
ofense şi represiuni. Puterea Judecătorească a acelor vremuri a fost surdă la glasul
dreptăţii.
Este timpul acum ca noi, în numele corpului de judecători români din prezent şi din
trecut, să ne cerem scuze în mod public faţă de toţi cei nedreptăţiţi sau abuzaţi şi faţă
de fiecare în parte”.
Singurul mijloc de a ne schimba trecutul este căinţa, spunea Wilde. O idee luminoasă
şi profundă, dar nu se ştie cât de funcţională. Căinţa ne schimbă trecutul sau e doar
sedativ? Toată suferinţa pe care am presărat-o pe drum e aneantizată prin erupţia
regretului? E pripit şi simplist să răspunzi cu “da”.
Eu, tu, ceilalţi, interacţiuni aleatorii sau căutate. Uragane născute din bătăile de aripi
ale fluturilor. The Butterfly Effect, ştiţi povestea deja. Nimic de retractat. Armata
demonilor o va copleşi numeric pe cea a îngerilor. Încă un efect secundar al
suprapopulării, dacă gândim detaşat. Sau poate nu există Judecată, şi-atunci totul este
egal, orice înseamnă echivalentul a tot. Indiferenţă în faţa binelui dezarmat.
Şi-apoi, nici măcar să savurăm clipa nu ne este întotdeauna permis (a se citi să putem
venera în tihnă decizia eroică a corpului de magistraţi): dacă manifestul A.M.R. va fi
declarat neconstituţional?
5. Reacţiile adverse ale îmbătrânirii, urmate de un control de constituţionalitate
Mai puţin juridic vorbind, vieţile noastre se derulează în vremea de pe urmă – să
sperăm – a unei mitologii terifiante. Copiii divertismentului şi ai marijuanei nu pot
înţelege comunismul decât ca pe o mitologie. Nu simt balastul conştiinţelor pervertite,
nu înţeleg că Răul expulzat de pe steaguri s-a refugiat în creieri, nu sunt capabili să
vadă în “acum” efectul unei contaminări din alt veac. Babacii sunt nişte smiorcăiţi, n-
avea cum să fie chiar aşa. Cum pot fi reale atrocităţile unei mitologii?
Cu vârsta, vocea conştiinţei slăbeşte. Fără hărmălaie în creier, nu-ţi rămâne decât să
înşfaci şansa de a trăi senin. De a pluti printre zoaiele senilităţii fără cârmă şi fără
pudoare. Dacă eşti judecător şi ai de partea ta o lege tâmpită care-ţi permite să
putrezeşti pe divan, îţi poţi atribui demnitatea de celulă canceroasă a organismului
social. Cu toată neruşinarea decrepitudinii, crezi că mai poţi salva când o viaţă
101
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
întreagă n-ai făcut decât să distrugi. Nu mai pricepi şi nu te mai interesează, ţi-a rămas
zâmbetul de egoism feroce cu care striveşti. Ţi-a rămas o semeţie ridicolă, o colecţie
de resentimente aruncate prin şanţurile de sub pomeţi.
S-a ştiut dintotdeauna că legea aceea este tâmpită, însă politicianul adulmecă,
intuieşte, galopează decerebrat către colţul de lume în care poate dicta, în care se
poate simţi ocrotit. Către judecătorul-copil al acelei mitologii. Ei levitează într-o stare
de nemernicie fericită, un timp. Ei n-au conştiinţa deşeului, a rateului, a deficitului de
umanitate, a aproape-omului care sunt.
Trebuie să le aştepţi moartea, să-ţi pui povara laşităţii în cârca biologiei, asta
înseamnă să nu fii tratat de secesionist, maniheist, complotist, nihilist, anarhist,
teribilist, anticrist. Chiar dacă odată cu hârca lor ţi se îngroapă un sfert sau jumătate
din viaţă. Ai fost modest. Discret. Cuminte. Politicos. Paşnic. Te-ai străduit să nu
verşi. Să nu-i laşi să vadă cât eşti de chinuit.
Iată însă că legile biologiei nu sunt satisfăcătoare pentru organismul mai mare, cel
care încearcă să ne digere, să ne “integreze” – falnic cuvânt! Legea tâmpită trebuie să
dispară ACUM, progeniturile mitologiei trebuie depozitate în muzeele cu orori, lăsate
să-şi exploreze inutilitatea în peştera cu provizii, să-şi roadă unghiile şi sângele uscat
de sub ele cu incisivii de porţelan.
Îmi amintesc de o dimineaţă de joi, întâmplată primăvara, când m-am trezit la ora 7 cu
una dintre cele mai sumbre stări de spirit din viaţa mea. Urma să rup pactul cu mine
însumi, să-mi suspend iarăşi demnitatea, să-mi fac ferfeniţă idealurile prosteşi despre
ce-ar fi trebuit să devin, să suport pentru a câta oară spectacolul propriei slăbiciuni, să
rămân cu veşnica apăsare a incapacităţii de a spune “nu”. Imaginează-ţi că în al 33-lea
an de viaţă toate îţi ies pe dos, iar într-o dimineaţă de joi, întâmplată primăvara, ceva
te aduce pe punctul de a ceda nervos: trebuie să pledezi la Curtea Constituţională!
Mă tot asigurasem că pe-asta n-o fac, până aici, e mai mult decât pot îndura, pe acel
tărâm sinistru nu vreau să calc. Dar mi s-a întâmplat. Clientul a zis “trebuie”, eu am
ridicat din umeri şi m-am uitat pe fereastră gândindu-mă că oricum n-ar înţelege dacă
refuz. Îmi jeleam tăcut umilinţa de a le vorbi într-o limbă stranie celor 9
Recompensaţi, într-o limbă fără puncte comune cu aceea a murdăriei politice din care
majestăţile în robe vişinii au crescut. Ce glumă sinistră: să le ceri tocmai lor, sugaci la
ugerul statului o viaţă întreagă, patriarhi ai proprietăţii-prerogativă a întregului popor,
să intre în pielea garantului proprietăţii private! Să te adresezi unei carapace goale,
102
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
unei forme fără consistenţă, unei proiecţii a Occidentului pe peretele Blocului de
Răsărit!
Am făcut-o. Calm, în robă, cu deferenţă. Ca şi cei 9 Medaliaţi, mi-am jucat rolul. Ca
şi când nici eu, nici ei, n-am fi văzut crucea de pe mormântul vorbelor mele. Am avut
timp să le iscodesc feţele acrite, în timp ce vorbeam. “Eşti un prost!”, asta am citit în
design-ul celor 9 guri.
S-a întâmplat ca o grupă de studenţi să fie adusă de un seminarist pentru a degusta
Adevărul distilat de justiţia constituţională. Aş fi fost curios să asist la seminarul
următor, să ştiu ce-au văzut şi ce-au priceput. Să-mi dau seama dacă au întrezărit
monştri în spatele măştilor faciale, dacă vreunul a fugit din facultate şi din lume
pentru a se apuca de grădinărit. Dar n-are sens să mă prefac că n-aş şti răspunsul, vor
visa să aibă discursul meu ignorându-mi dramele, vor crede în retorică şi îşi vor
deteriora sistemul nervos.
Nimeni nu scapă de sminteală, dacă nu e cu totul nesimţit.
103
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
XII. Răsturnarea inegalităţii sexelor, sau despre judecătorii deveniţijudecătoare
„Sexul acesta, mult deosebit de al nostru,
este, chiar din cauza slăbiciunii lui, mai
aplecat ca noi, bărbaţii, a se ascunde şi a
lucra pe căi de ocol; de aceea legiuitorul,
văzând că este mai greu de condus, a săvârşit
o greşeală lăsându-l în voia lui” (Platon,
Legile)
M-a amuzat abundent, într-un punct fix al existenţei mele, strădania legiuitorului
român de a satisface toate capriciile occidentale în materia judicioasei aplanări a
conflictelor sexuale. Unul dintre cele mai bune scenarii comice lecturate în ultimii ani
se numeşte Legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, a primit marele premiu la
Festivalul Legiferării Obediente, dar n-a fost un succes de casă în moravurile
bătătorite ale poporului român.
În expunerea de motive, dacă nu chiar ca moto al Monitorului Oficial însărcinat cu
răspândirea slovei legiuitoare, aş fi postat această divină intuiţie a lui André
Glucksmann: “Noi nu ne organizăm deloc astfel încât să guverneze cel înţelept, ci aşa
încât cei mai proşti să nu confişte autoritatea”. Ei? O asemenea strategie n-ar fi
crescut apreciabil tirajul Monitorului Oficial?
Originea ideologiei egalităţii, a discriminării pozitive şi a corectitudinii politice
trebuie căutată, bineînţeles, în universităţile din Statele Unite ale Americii, iar
promovarea la rangul de politică de stat a avut loc în timpul administraţiei Clinton. În
cartea sa O Americă înfricoşătoare (Ed. Humanitas, 1999), Edward Behr arată că
„preşedintele Clinton a fost primul care a vorbit despre diversitate. Este el oare
conştient de ceea ce, în parte, a declanşat el însuşi? Şi în ce măsură sunt Clintonii
răspunzători de ravagiile cauzate de dogmele multiculturalismului şi feminismului
dur?”. Căutând să ofere un răspuns la această întrebare, acelaşi Behr susţine că „este
vorba de un cuplu extrem de branşat, cel puţin la ceea ce se referă la curentele
moralizatoare, “politic corecte”, feministe, “discriminare pozitivă”, diversitate, ieşite
toate din acel interminabil mai 1968 şi care a zguduit atât de puternic societatea
americană de douăzeci şi cinci de ani încoace. Clintonii, aceşti atotputernici baba-
cools, sunt ei înşişi produsele pure ale acestei generaţii”. Ironia a făcut ca Bill Clinton
104
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
să devină el însuşi victimă a politicii pe care a promovat-o cu ardoare, atunci când
Paula Jones l-a urmărit în justiţie pentru agresiune sexuală comisă pe vremea când era
guvernator de Arkansas.
Aşadar, despre efectele adverse ale înclinaţiei către aventuri galante poate depune
mărturie – frisonant cuvânt! – însuşi domnul William Jefferson Clinton. Pentru
domnia-sa, perioada evazată a pantalonilor n-a trecut niciodată. Florile din cosiţele
tinereţii s-au ofilit prin ierbare, dar miasmele lor turmentante au gâdilat şi nările
maturităţii.
Prima damă cu năzuinţe de starletă media a fost Paula Jones. Dacă din penisul
prezidenţial se pot stoarce ceva faimă şi dolari, de ce nu? Onorată instanţă, fostul
guvernator mi-a declarat că-i place cum îmi curg pletele pe umeri, pe urmă mi-a
arătat-o! Asta face vreo 200.000 de parai, nu?
Slujit cam aiurea de avocaţii săi, preşedintele Bill a comis o gravă eroare: le-a spus
celor nouă vraci ai Curţii Supreme că nu prea are timp de justiţia districtuală şi de
trăsnăile fostei secretare Paula. Acum mă sâcâie unul, Saddam, vorbim când mă-ntorc
din Irak, după mandat!
Sinucidere curată. Tirul ironiilor judecătorilor supremi a ţintit iniţial avocaţii: n-are
timp? Dar îl vedem jucând golf, tăind lemne şi pescuind. Argumente solide aveţi,
stimaţi domni? Paula, pe el!
Considerentele deciziei sunt necruţătoare: „Din punct de vedere practic, reclamantul
susţine că prezenta afacere – fără a considera şi contenciosul adiţional suplimentar pe
care l-ar putea antrena o confirmare a judecăţii de către Curtea de Apel – riscă să
cântărească greu în utilizarea timpului şi a energiei actualului Preşedinte şi prin
aceasta de a obstrucţiona exercitarea efectivă a funcţiunilor sale.
Prezicerile reclamantului nu îşi găsesc confirmarea nici în istorie, nici în cercul relativ
circumscris al problemelor ridicate de problema în cauză. Aşa cum am spus deja, în
cei peste două sute de ani de istorie ai Republicii noastre, nu există decât trei
preşedinţi în exerciţiu împotriva cărora să se fi intentat procese având drept capete de
acuzare faptele lor private. Dacă trecutul poate sluji ca punct de reper, este îndoielnic
ca un potop de procese de aceeaşi natură să ajungă vreodată să scufunde preşedinţia.
În ce priveşte prezenta afacere, ni se pare că în cazul în care este bine condusă de
105
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
către curtea de district, este foarte improbabil ca ea să fie de natură să consume o
parte considerabilă din timpul Preşedintelui”6.
Problema nu e însă la simţul umorului judecătorilor supremi din State. Noi, bărbaţii
adevăraţi, nu vom înţelege niciodată ce maşină infernală e această jucărie a
sexualităţii, cât de scump se plăteşte întrebuinţarea ei. Bill a trebuit să treacă, de fapt,
proba marelui canon masculin. Indiferent cât de exorbitant va fi preţul real al
zbenguielii, ne revendicăm satisfacţia. O cerem acum!
Chiar dacă drumul nostru va face aici un ocol, consider că este extrem de educativ
ceea ce vreau să vă spun.
Mi-am dat seama cum stau lucrurile privind la televizor împerecherea unor lăcuste
verzui. Parcă se numesc călugăriţe, dar nu pariez că am reţinut exact.
A fost o revelaţie. În timpul actului sexual al acestor insecte, femela începe să se
hrănească. Insensibilă? Ar fi prea puţin. Ghici ce e-n meniu! Astăzi avem specialitatea
casei: capul masculului libidinos. I-l ronţăie ca pe cipsuri, observi cum domnului
tocmai i-a dispărut un ochi. Te-ai aştepta ca, de la prima muşcătură, masculul să
riposteze sau să se desprindă. Dar nu, nu reacţionează defel, preocuparea primordială
e coitul, ce nevoie mai are de cap? Aşa că actul sexual îşi urmează cursul, deşi
fraierului îi lipseşte de-acum o jumătate de cap. Femela mestecă netulburată, până ce
se va rostogoli în iarbă un trup inert de lăcustă, adică lăcustoiul decapitat.
E cam ceea ce se petrece şi la specia noastră, deşi vom recunoaşte mai greu: ne
pierdem capul lesne în competiţia aceasta oarbă de a transforma în obiect de colecţie
sexul feminin. Femeile posedă un magnet misterios, irezistibil şi ucigaş, n-am înţeles
încă ce-a urmărit Creatorul când a decis să râvnim.
Juridic vorbind, femeia stârneşte râsul ?
„Numai la ideea că am putea vedea femeile guvernând în locul bărbaţilor, izbucnim în
râs”, scrie Schopenhauer. Observaţie validă până la un punct. Iată că râsul ne-a ajuns.
De-atâta râs, ne-am înecat cu propria salivă. Acum tuşim.
N-am visat niciodată să deţin şi să mânuiesc statistici. Cei care o fac sunt plictisitori,
tipicari, materialişti, carierişti, lipsiţi de politeţe, de umor şi de imaginaţie – adevăraţi
6 Citatul este preluat din E. Zoller, De la Nixon la Clinton. Neînţelegeri juridicetransatlantice, trad. Dan Radu Mateiu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 63.
106
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
oameni de ştiinţă, ce să mai vorbim! Să lăsăm deci graficele în seama funcţionărimii
triste, pentru că ne-am propus să zburdăm liberi la agăţat idei zburătoare, înarmaţi
doar cu plasa de fluturi ţesută din propriii neuroni.
Aşa, dintr-o privire, pot să vă spun că peste 75% din judecătorii României sunt…
judecătoare. Pe undeva explicabil, ţinând cont că pepinierele universitare gem de
feminitate. Supun la vot propunerea de a uita, deocamdată, de potenţialul utilitar al
cuvintelor “bine” şi “rău”. Să lăsăm la o parte şi principiul masculinităţii în
succesiunea dinastică, şi arderea pe rug a femeii vii dimpreună cu bărbatul mort la
hinduşi, precum şi maniera necumpătată în care regele Solomon îşi clădise un imperiu
din propriul harem. Să admitem că femeile şi-au cucerit definitiv dreptul la
discernământul legal prezumat. Să privim egalitatea sexelor cu ochi dulci. Înţeleg că
se aprobă în unanimitate.
Noi avem o oarecare tradiţie întreruptă în materie de egalitate, ceea ce ne poate întări
poziţia de popor blând şi tolerant, dar nu prea aplecat spre învăţătură şi prin aceasta
influenţabil. Până la primele legiuri scrise, datorate lui Vasile Lupu şi lui Matei
Basarab, infiltrate pe filieră bizantină prin secolul al XVII-lea, dreptul cutumiar făcea
din femeie aproape egala bărbatului.
Soţiile domnitorilor nu agreau rolul decorativ, ci profitau de orice absenţă belicoasă a
stăpânului ca să dea porunci cu aspect juridic şi chiar pentru a exersa împărţirea
dreptăţii. Mărturiile sunt destul de vagi şi nu ştiu cât e de ştiinţific să tragi concluzii
generale pornind de la cazuri particulare, însă mai ştiu că suntem absolviţi de păcatul
ignoranţei de vreme ce ne-am dezis de ştiinţă de la bun început. Avem informaţia că
„un călător străin, raguzanul Pascal din Marini […], descrie într-o scrisoare din 15
august 1587 grija cu care împărţea dreptatea în acel an Ecaterina doamna, văduva lui
Alexandru Mircea voievod al Ţării Româneşti şi mama tânărului domn Mihnea Vodă.
[…] judecăţile erau pronunţate, după împrejurări, cu aceeaşi împuternicire legală, atât
de Mihnea voievod cât şi de mama sa Ecaterina doamna” (G. Fotino, Pagini din
istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 58). Acelaşi hobby
este atribuit „frumoasei Safta”, care „a înlocuit pe Gheorghe Ştefan vodă aflat în
luptă”, Despinei, soţia lui Neagoe-Vodă, Ruxandrei, văduva lui Alexandru
Lăpuşneanu şi Elenei, văduva lui Petru Rareş. Aceste soţii de voievozi par a fi deci
primele femei din ţările române despre care se ştie că au îndeplinit, ocazional, funcţia
de judecător. Ne vom feri acum de a avansa explicaţii asupra cauzelor ce le-au făcut
să supravieţuiască soţilor lor.
107
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Moravuri mai libere şi femei mai emancipate, iată ce ne diferenţia de vecini. Femeile
noastre aveau vocaţie succesorală şi chiar puteau face parte din corpul de jurători („un
fel de magistratură populară”), spre deosebire de popoarele slave şi bizantine, cu o
populaţie masculină brutală şi neîndurătoare.
Vremurile de aur ale relativei egalităţi cutumiare între sexe sunt spulberate însă de
spiritul servil al legiuitorului român – nărav căruia îi plătim tribut şi acum.
Comoditatea intelectuală şi gândirea somnolentă de pe aceste meleaguri sunt perfect
ilustrate de evoluţia legislativă. Nu ştiu dacă ţine de climă, de farmecele femeilor sau
de vin, dar în spaţiul nostru geografic n-au existat niciodată spirite novatoare,
căutători de comori culturale, teoreticieni ai sistemului social sau legiuitori de
anvergură. N-am stat bine decât la traducători.
Aşa se face că, în secolul al XVII-lea, dreptul bizantin ne pulverizează obiceiurile şi
ne înlăcrimează femeile. În 1646 apare în Moldova Cartea românească de învăţătură
a lui Vasile Lupu, urmată în Ţara Românească de Îndreptarea legii a lui Matei
Basarab, în 1652. Daruri greceşti! Prea-luminaţii noştri dascăli şi filosofi mărturisesc
umil că „au scos den cărţi elineşti şi lătineşti toate tocmealele ceale bune şi giudeţele
celor buni creştini şi svinţi împăraţi”. E mai comod. Dar şi frustrant, ţinând cont că
aceşti domni îl înmormântaseră pe Grotius, că erau contemporanii lui Hobbes şi că
mai aveau puţin să prindă şi primele orăcăieli ale lui Montesquieu.
De-atunci, „Bărbatul poate să-ş bată muiarea cu măsură pentru vina ei, măcară de ar
avea şi zapis să nu o bată”. Nici ţipetele femeii şi nici ochii vineţi sau obrazul umflat
nu pot proba reaua-intenţie ori caracterul excesiv al corecţiei; dacă doreşte divorţul,
doamna trebuie să producă dovezi ceva mai convingătoare. Nimic de mirare, de
vreme ce noul statut al femeii devine acela de incapabilă, fiinţă despre care se afirmă
legal că „iaste mai proastă” decât bărbatul şi că se poate considera, cel mult, egala
unui ţăran analfabet şi grosolan sau a unui copil („cocon mic de vârstă”).
După aceea n-am mai reuşit decât să împingem spre perfecţiune tehnica
“împrumutului”. La lucrările de control ale înţelepciunii juridice am tras şi noi cu
ochiul pe unde se putea: la austrieci, la italieni, la francezi sau la ruşi, în funcţie de
banca în care eram aşezaţi. Acum oscilăm între marea familie europeană şi inspiratorii
americani.
Mă înţeapă totuşi pe limbă acul de albină al unei întrebări: care să fie cauzele
efeminării dreptului? Dacă Platon ar vedea un complet de judecată din zilele noastre
108
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
ar muri în ospiciu, lovit de dambla. Pitagora obişnuia să se preocupe şi el de bunul
mers al cetăţii pe termen mai lung, atenţionând pe un ton grav că nici un efort nu e
prea mare dacă vizează împiedicarea femeii de a deveni magistrat.
În ciuda înţelepciunii totalitare a marilor filosofi – Platon avertizase că schimbarea
rânduielilor cetăţii atrage decăderea, dar cine l-a luat în serios? -, De Neimaginatul s-a
întâmplat: femeile au liber acces la demnitatea publică, iar în aer pluteşte miros de
matriarhat.
În secolul al XIX-lea, Tocqueville călătoreşte în America. Vede cum funcţionează
sistemul judiciar şi cade în extaz. Îşi ia notiţe. Scrie că, dacă s-ar întâmpla ca la Curtea
Supremă a Statelor Unite să ajungă judecători incompetenţi, corupţi sau imprudenţi,
întreaga ţară ar fi pândită de haos, „confederaţia va trebui să se teamă de anarhie sau
război civil”. Cei nouă judecători sunt apăsaţi de o responsabilitate covârşitoare, iar
un sistem defectuos de selecţie ar echivala cu o catastrofă socială.
În Balcani e altfel. Ne naştem sub spectrul dezastrului şi-l perpetuăm prin moravuri
corupte. O justiţie imparţială ar fi „ruptă de oameni”, străină de popor, judecătorul
distant nu e aproape de sufletul troglodit şi parşiv al românului. Cangrena
nepotismului şi a încrengăturii politice a cotropit tot. Probabil că şi afacerea
distribuţiei sexuale e de importanţă secundară, deşi simptomatică dintr-un anumit
punct de vedere: acela că femeia e un animal mai docil.
Nu denigrez femeia, m-aţi înţeles greşit. L-am văzut şi eu pe judecătorul Vişan
aruncând cu pietre-n reporteri şi oferindu-şi curul obiectivului camerei de filmat. L-
am văzut şi eu pe deplorabilul magistrat de Înaltă Curte Gherguţ polemizând senil cu
un candidat la alegerile prezidenţiale. Ştiu şi eu ce adunătură masculină este reunită
sub falnica denumire de Curtea Constituţională. M-am întrebat şi eu ce reîntoacere a
vârstei de aur visa preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe când îşi vopsise
părul într-o nuanţă cu reflexe verzui. Dar tocmai despre asta vorbeam: despre criteriile
de selecţie. Nu ducem lipsă de masculinitatea psihopatului, a agramatului şi a
decrepitului. Nu pledez cauza bărbatului laş, mitocan sau corupt.
Dar dacă tot ne-am săturat până peste cap de generalizări tembele, haideţi s-o
penalizăm în treacăt şi pe doamna ex-ministru de justiţie Monica Macovei. Răsărită la
Londra, pe la un seminar exclusivist cu tema „Femei aflate în afaceri şi la guvernare”
– aflate în treabă, cum ar veni – domnia-sa declara, paralizant: „Corupţia este o
109
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
problemă masculină”. Dacă să ne râdem sau să ne plângem este greu de ucis, ca şi de
decis. Să urmăm totuşi „raţionamentul” doamnei ministru:
La 27 aprilie 2006, Consiliul Superior al Magistraturii decide sancţionarea
judecătoarei Elena Simionescu de la judecătoria Vatra Dornei, cu diminuarea
salariului cu 15% pe trei luni, ca urmare a acuzaţiilor aduse de colegi privind
practicarea magiei în sediul instanţei. Magia pare a fi deci o problemă feminină.
La 18 mai 2006, CNSAS a decis că judecătoarea Florica Bejinaru, membră a
Consiliului Superior al Magistraturii, a colaborat cu fosta Securitate. Pe bani! Prestări
de servicii remunerate. Ca orice arivistă feroce, a debutat în arta delaţiunii la vârsta la
care piesa umană feminină suportă într-adevăr comparaţia cu o floare: 26 de ani. Cred
c-ar fi totuşi eronat să tragem concluzia că această oroare caracterială – colaborarea
voluntară şi retribuită cu Securitatea – constituie monopolul sexului feminin.
Indicaţiile autorului, în perspectiva ecranizării acestei cărţi:
Personajul principal feminin (Monica Bellucci sau Angelina Jolie) iese din baie,
înfăşurată într-un prosop sumar. Desigur, are picioarele goale şi mersul provocator. Îi
zâmbeşte lasciv soţului (Bruce Willis sau Brad Pitt), probează roba de magistrat, apoi
începe să se rujeze în faţa oglinzii. [Zeii să-şi acopere privirea]
Monica/Angelina: Ştii că avem noi modele de robă, darling? Bruce/Brad: Oh, God,
asta mai lipsea! Le-aţi scurtat sau le-aţi decoltat? Monica/Angelina: Au rămas
unisex, my love. Diferenţa e că am supus la vot personalizarea lor. Fiind
majoritare, am reuşit să obţinem dreptul la strâmtare şi la crăpături laterale. E un
început.
Bruce: Fuck! Mă întreb uneori dacă lumea asta mai merită salvată, iubito! Nasol să fii
ultimul samaritean.
Monica/Angelina, privindu-l prin oglindă, contrariată: Hai, nu exagera! Stăm
atâtea ore cu cârpa aia neagră pe noi şi cred c-avem dreptul ca şi-n orele alea să ne
simţim femei, nu-i aşa? Altfel cum vrei să cumpănim drept?
Brad: „Ceea ce posezi ajunge să te posede”, sau cam aşa ceva. Ne-aţi făcut sclavi.
Mai bine dinamită sub palatul justiţiei decât să mă văd târât la judecata ta.
Angelina, lăsând să se zărească o discretă lamă de cuţit ascunsă între pulpă şi
dres: Cugetări de doi cenţi. Vezi că azi am şedinţă cu arestaţi. Să nu m-aştepţi la
masă, OK? Am tacâmul asupra mea.
110
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Bruce/Brad, căutându-şi ciorapii (sau pistolul) pe sub pat: OK, baby, be cool!
Bagă-i la zdup! Ai toată susţinerea mea.
Uma: Vrei să-mi spui că tu chiar ştii să dansezi, Chili?
John: Glumeşti, Edie! Doar mi-am şlefuit personalitatea în Brooklyn!
Pardon, cred că ăştia doi de la urmă sunt din alt film.
N-am renunţat însă la căutarea unui răspuns pentru întrebarea: „de ce”? Ce s-a
întâmplat? De ce, într-un interval istoric nesemnificativ, bărbatul se vede foarte
aproape de a fi pierdut abilitatea practicării dreptului? A înşelat aşteptările sau a fost
deposedat abuziv? Ştim că el a creat dreptul, că el a înălţat acest fort, recent cucerit de
femei. Cum dracu’ s-a ajuns aici?
Am să spun o banalitate, doar pentru că nu pot să mă abţin: trăim epoca
superficialităţii tehnologizate. Nu numai pentru că ne închinăm confortului
intermediat de monedă, ci şi pentru că am ajuns să negăm utilitatea gândirii, a
meditaţiei, a interogării lumii. Însemnele puterii sunt reduse la statutul de prizoniere
ale spiritelor necioplite, barbaria inculturii şi-a găsit ascunzătoarea ideală sub haina
elegantă sau în habitaclul automobilului de lux.
Dreptul? N-am idee ce s-a ales de el. Am înţeles că există nişte instituţii de
învăţământ dedicate dreptului – aberant de multe, după unele păreri -, în care unii
oameni învaţă conţinutul unor cărţi, alţi oameni le verifică forţa memoriei, iar în final
primii câştigă nişte bani scriind sentinţe, completând mandate de arestare sau
redactând excepţii şi întâmpinări. Pe vremea când îmi obţinusem şi eu rolul de
învăţăcel figurant, retorica era un curs facultativ predat de o femeie (încă o dovadă că
Platon a murit la timp), iar filosofia un curs obligatoriu constând dintr-o înşiruire
respingătoare de curente, gânditori şi teorii didactic rezumate.
Eu m-am resemnat. Epoca noastră a retezat cordonul ombilical ce lega dreptul de
filosofie. Parcă doar americanii mai încearcă ceva, în detestabila lor manieră
pragmatică, pentru că au nevoie de un edificiu teoretic pentru impunerea cultului
corectitudinii politice. Europa doarme de mult pe perna democraţiei veşnice, umplută
cu fulgii rezultaţi din separarea puterilor în stat.
Dreptul a devenit o piatră de încercare pentru memorie. Transformare fulgerătoare.
Cu foarte puţin timp în urmă, Steinhardt putea susţine, cu temei, că practicarea
dreptului este o probă de curaj fizic în faţa morţii şi cred că l-ar fi crezut dement pe
cel care-ar fi pretins că în doar câteva zeci de ani, după Stalin şi Ceauşescu, singurul
111
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
gen de curaj care mai poate fi asociat dreptului este acela de a memora numeroasele
tomuri tehnicizate din bibliografia oricărui examen de practician. Este aceasta
evoluţie? Depinde cum ne-o reprezentăm, dar din colţul meu de lume se vede că nu.
Este motivul principal pentru care iconografia justiţiei s-a văzut monopolizată de
imaginea domnişoarei în robă. O groază de fătuci de douăzeci şi ceva de ani se
chinuie să emită pe unda sobrietăţii, ori să pară surmenate şi isterice spre câştigarea
autorităţii, aşa cum înţeleg ele actul locuirii pe divanul de judecător. Bine, de acord,
mânuiesc cu oarecare graţie numerele articolelor din codurile de procedură, dar…
hm!… mă rog… adică… a fi judecător… nu mai vorbim de incultură, de insuficienta
exersare a personalităţii, de fragilitatea reperelor, de lipsa experienţei de viaţă, însă nu
ştiu ce să ne facem cu trei calităţi esenţiale, care se cer îndeplinite cumulativ: logica,
înţelepciunea şi cumpătarea. Dacă-ţi arogi îndreptăţirea de a rescrie destine în absenţa
celor trei calităţi, nu vei fi niciodată judecător, ci criminal de rând.
Dar aşa e-n război. Nu ştiu dacă e clar pentru toată lumea, dar buna-intenţie
primordială privind complementaritatea sexelor a eşuat în barbaria unui război.
La specia umană în stadiul său actual, tânăra femelă nu mai vânează, în mod necesar,
masculul “cu situaţie”, pentru că aceasta marchează revenirea la zgardă, la
dependenţă, la supunerea molatică împotriva căreia s-a ridicat; mirajul carierei
proprii, al opţiunii libere, al intruziunii pe terenul disputării puterii reprezintă noua
motivaţie, semnul indicator al înscrierii pe un drum de acces revoluţionar şi irezistibil.
Dreptul nu mai invită la cultură ori la raţionament, ci la asimilarea unui manual. La
receptarea sârguincioasă a formulei consacrate, a definiţiei şi clasificării
standardizate. Bărbaţii nu pot fi altceva decât perdanţii luptei memorării, pentru că le
lipseşte, genetic, puterea de învăţare mecanică aptă s-o concureze pe cea a femeii.
Femeia ocupă spaţiul puterii cu oarecare ferocitate, mizând pe instinct şi sfâşiind
aleator, dacă se întâmplă să fie rănită. Cultivă mai pregnant apartenenţa de clan şi de
sex, discursul “surorii” defavorizate are toate şansele să mişte coarda solidarităţii şi să
rupă echilibrul balanţei pe un discutabil criteriu emoţional. Războiul sexelor se poartă
inclusiv pe scena teatrului judiciar. Surd, nemilos, cu pierderi aparent mai grele de
partea bărbaţilor, uneori cu copii pe post de victime colaterale, alteori sub semnul
armistiţiului conferit de discursul seductiv.
Am cules din media un exemplu american, cu vocaţie universală: America nu are doar
organizaţii feministe, ci şi crâmpeie de solidaritate masculină, precum The National
Coalition of Free Man, asociaţie care poartă stindardul luptei bărbaţilor pentru acces
112
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
la unele drepturi domestice, precum dreptul de a-şi vizita copiii în caz de divorţ sau
acela – ceva mai obraznic – de a obţine custodia lor ori, cel puţin, custodie comună cu
ex-femeile-vieţilor-lor. Sunt batjocoriţii proceselor de divorţ, târăsc povara unor
veritabile infirmităţi sociale care le-au fost aşezate în cârcă de judecătorii femei.
Bărbatul e o brută stângace, nu se pricepe la îngrijirea de plozi. Bărbatul nu e bun
decât de plată, dacă tot s-a ajuns aici. Ca atare, bărbatul îşi pierde minţile şi nu mai
rămân decât puţini neuroni de nimicit până la suicid. Conceptul de pagubă poate viza,
cel mult, plantaţiile de ciuperci. Specia va fi perpetuată de femei şi de eunuci.
Marea problemă a justiţiei e că s-a transformat în teren experimental pentru cultivarea
unei noi inegalităţi a sexelor, de astă dată cu femeia sub stindardul agresorului
cvasimonopolist.
Cred că explicaţia e simplă, dacă n-aţi dedus-o încă vi se scade nota la purtare, iar
mâine veniţi cu părinţii: maniera în care este conceput acum învăţământul universitar
de profil a făcut din drept cea mai simplă cale de acces a mediocrităţii la uneltele
puterii. Doar un mediocru îşi asigură viitorul profesional memorând articole de lege,
astfel că mediocritatea intelectuală este condiţia suficientă a carierei juridice de
succes!
Continuarea raţionamentului aproape că se impune de la sine: cine asigură echilibrul
speciei prin conservatorism, lipsă de imaginaţie, spirit practic şi refuz al jocurilor cu
mărgele de sticlă, deci prin mediocritatea sa? Femeia! Cea genial caracterizată de
Ortega după ce a fost studiată sub alt unghi, cel al comportamentului erotic, doar
aparent distanţat de ceea ce discutăm noi aici: „femeia nu colaborează cu preferinţa ei
sentimentală întru perfecţionarea speciei, cel puţin în sensul pe care i-l atribuim noi
bărbaţii. Tinde mai degrabă să-i elimine pe indivizii cei mai buni, din punct de vedere
masculin, pe cei ce inovează şi se angajează în acţiuni superioare, şi manifestă un
entuziasm decis faţă de mediocritate. [...] examinând problema sub orizontul ei cel
mai amplu şi aşa zicând zoologic, tendinţa generală a fervorilor feminine pare
hotărâtă să menţină specia înlăuntrul unor limite mediocre, să evite selecţia în sensul
optim, să caute ca bărbatul să nu devină niciodată semizeu sau arhanghel”7.
7 Jose Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Ed. Humanitas, 2001, ediţia a II-a, trad.Sorin Mărculescu, p. 90-91.
113
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Să facem o precizare: nu e un rău în sine că femeia se afirmă în spaţiul puterii publice,
că face politică şi că dobândeşte demnitatea de magistrat. Nefastă e doar proporţia,
cred.
După ce-a fost stăpâna divină a legii, femeia a tânjit, din păcate, să devină braţul ei
înarmat.
Îndulcitor:
Am văzut cândva o judecătoare deloc interesată de sonoritatea numelor implicate în
proces. Cu egală politeţe, solicita probe şi lămuriri. Nu-şi nuanţa vocea, nu ironiza
grosier, nu profita de însemnele autorităţii pentru a exhiba instincte. Fără grimase,
fără tocmeli, fără orbecăieli procedurale, trecea cu tact peste unele stângăcii
avocăţeşti. Îşi motiva toate măsurile şi nota esenţialul din concluziile părţilor. Vorbea
puţin şi la obiect. Impunea respect prin propria decenţă. Impunea linişte prin
competenţă. Respira neutralitate şi bună-credinţă. Sunt sigur că nici o casă de
avocatură nu-şi permitea s-o “încerce”, de mărţişor, cu vreo trusă de farduri sau cu un
parfum.
Impecabil pregătită, şedinţa de judecată curgea de la sine.
I-am cerşit clipei să rămână, dar a trecut.
Mai trăieşte oare acea tânără judecătoare? Au mai ţinut-o nervii? A izbutit să
contamineze pe cineva? A fost asimilată?
Nuferii nu sunt resorbiţi de negura cleioasă a mlaştinii?
Întrebări călătoare. Fără ţintă, în deplină libertate, către cimitirul întrebărilor.
Întrebările mele nu mai simt apăsarea căutării unui răspuns.
Întrebările sunt adunări de cuvinte. Despre cuvinte s-au spus alte cuvinte, n-am nimic
în plus.
Bătrâna doamnă O-San a avut, abia pe patul de moarte, revelaţia care să-i justifice din
plin viaţa – tot sub formă de întrebare:
“În această lume
în care cuvintele nu rămân
mai mult decât roua
pe frunze,
ce aş putea spune
pentru posteritate?”
114
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Nimic. Posteritatea trebuie lăsată
să simuleze truda
de a-şi produce propriile
cuvinte care să rămână
mai mult decât rugina
pe fierul mamuţilor industriali falimentaţi.
115
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
XIII. Solemnităţile sfâşietoare ale despărţirii, în cronologia unei foste
săptămâni
„Căci nu trebuie să îl abatem pe judecător,
împingându-l la mânie, frică sau ură; acest
lucru ar fi ca şi cum cineva ar falsifica dinainte
regula de care trebuie să se folosească”
(Aristotel, Retorica)
În cincisprezece ani de practică, sistemul juridic românesc mi-a otrăvit viaţa.
Nu voi mai avea şansa de a practica dreptul în mod decent. Chiar presupunând că
justiţia va deveni un tărâm al miracolelor, că o subită maree a raţiunii şi a demnităţii
va inunda magistratura, pentru mine nu va mai fi nimic de făcut. Sunt impregnat de
dezgust.
Şi n-o spun de dragul epatărilor teribiliste, ci doar în semn de rămas-bun.
Prea mult întuneric, aer prea fetid, prea numeroase amprente ale jegului uman. Prea
mulţi şi prea siniştri demonii de sub eleganţa ţoalelor “de firmă”. Un talcioc prea
strident, un comerţ cu destine prea imund. Un pol al onoarei prea plăpând.
Durerea îndeamă la somn. Te faci covrig în aşternut şi aştepţi. Ceri încă un efort din
partea sistemului imunitar. Uneori eşti prea slăbit ca să mai faci faţă încă unei bătălii.
Nesimţire sau moarte!, iată sloganul cu care se pleacă la luptă în colcăiala urbană de
azi.
Mă numesc Freddy, zis şi Spaima Norocului Chior. Ca dar de despărţire, primiţi
recipientul acesta în care se află o săptămână de-a mea:
Luni
Am proces la Buzău. Mă trezesc cu greu, pe la 6, după ce-am închinat Zilei Odihnei
Plouate vreo cinci Heineken la jumătate. “Plouate” pentru c-a turnat cu găleata.
116
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
România e pe cale să se înece. Europa nu izbuteşte să-i arunce colacul, din cauza
sclerozei în plăci.
Am înţeles că, prin Colentina, unul făcea pluta deasupra liniilor de tramvai. Exact pe-
acolo trebuie să ies.
Conduc cu prudenţă, dar apele s-au retras. Nimic nu-mi poate sta în cale şi asta mă
face să par prost dispus.
Ajung pe la 9 fără un sfert. Procesul meu e pe lista a doua, deşi pe citaţie scriseseră
8,30. Sala de şedinţă seamănă cu o cameră de gazare. Mobilierul e rânced, pe la
colţuri văd bobiţe de otravă pentru şobolani. Sau pentru iepurii de câmp, n-am înţeles
exact. Cei de la Curtea de apel Ploieşti aveau mai multe bobiţe. Poate şi mai mulţi
şobolani (sau iepuri de câmp, depinde de ce se temeau).
Prima listă e de administrativ-fiscale cu procuror. Procurorul e un tip în pragul pensiei
şi, de fiecare dată când deschide gura, aştept să spună ceva de genul: “mi-e jenă să
recunosc că nu ştiu pentru ce mă aflu aici”. N-a spus asta, ci felurite neghiobii.
Părăsind sala, unii dintre avocaţi împrumutau discret contrarierii lor gestica semnului
crucii. Oare cum arată justiţia în cea mai bună lume din imaginaţia lor? Nu i-am
întrebat.
Abia pe la 11,30 începe şi şedinţa “mea”. Aveam planuri frumoase cu neuronii mei,
însă această sincopă a mişcării – care este aşteptarea – m-a iritat.
La apelul părţilor constat că n-am adversar. Judecătoarea îmi zâmbeşte timid, apoi îmi
ţine un discurs deconcertant: la termenul anterior a substituit-o un coleg care a fixat
greşit termenul aşa că ulterior a trebuit modificat şi partea adversă trebuia citată dar n-
a fost… aşa că nou termen peste câteva săptămâni. Acum zâmbesc şi eu: absurdul se
dovedeşte imposibil de codificat.
E trecut de 12 când izbutesc să plec spre Constanţa, oraşul procesului de a doua zi.
Am o misiune de maximă importanţă, dar şi aproape 300 de kilometri de parcurs.
Maşina pare docilă, nimic de zis. Nu-mi place să culeg autostopişti, în consecinţă
drumul va fi destinat meditaţiei. “Ce mă determină să alerg ca un idiot?”, asta e tema
pe care am scris-o pe foaia de parcurs. Din înlănţuirea raţionamentelor reiese că banii
nu, pentru că nu câştig cine ştie cât; gloria nu, pentru că procesele mele n-au lipici la
camerele de filmat; desăvârşirea profesională nu, pentru că mă simt uşor plafonat;
cunoaşterea patriei nu, pentru că mă tutuiesc deja cu fiecare tufiş; evadarea din
conjugal nu, pentru că nu sunt căsătorit; lărgirea cercului de prieteni nu, pentru că sunt
117
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
introvertit; întâlnirile cu admiratorii nu, pentru că aceştia încă nu au aflat că exist.
Rămân prostia şi inerţia. O aleg pe aceasta din urmă, v-aţi prins.
Marţi
Deschid un ochi şi văd marea. Bănuiesc că, dacă nu l-aş fi deschis, n-o vedeam.
Drace, cum oi fi adormit pe ţărm? Stai, că nu se poate, e început de octombrie, nici
chiar aşa. Şi chestia asta de sub mine e un pat. Hotelul a fost edificat pe faleză şi
termopanul bate spre mare, asta era. Din patul meu nisipul pare umed, iar fără
imbecilul care practică jogging aş putea simţi că lumea a devenit a mea.
Pe paljă se vede un leagăn imens, gol, zvâcnit de vânt. Nu ştiu ce mi-a venit să cobor
şi să-l ocup. Dac-aş avea un celular d-ăla de fiţe, ca să vă trimit o poză cu mine, aţi
zice că un ciudat cu cravată pune la cale o mică răutate avocăţească, bâţâindu-se lent
într-un leagăn pentru copii. Un leagăn ca un taler de balanţă. Punct de plecare pentru
un eseu cu oameni şi zei, cu oameni ca jucării mânuite de zei…
Casa justiţiei din Constanţa a fost supusă unui face-lift, aerul ei pare mai respirabil ca
oriunde şi ca oricând. Stau cuminte într-o bancă, presupun că par stingher, ca un
adevărat venetic. Privirea mi-o ia razna, se caţără pe pereţi. Conştientizez senzaţia că
m-am rătăcit. Sala de judecată e împodobită cu floricele arhitecturale de un
neverosimil kitsch; număr nu mai puţin de patru amoraşi, iar la fiecare colţ sunt
reprezentate obiecte indispensabile actului de justiţie: 1. rachete de badminton, tolbă
cu săgeţi, colier cu inimioare, pachet cărţi de joc; 2. mandolină şi un fel de trâmbiţă;
3. coş cu flori, seceră, cuţit; 4. mănuşi de damă, evantai, oglindă, colier de perle,
sticluţă cu parfum, ciupercă.
Îmi vine rândul. De data asta am adversar. Şi eu, şi judecătoarea zâmbim. Din pricina
decalajului de vârstă, ea zâmbeşte mai ofilit. Zâmbind, eu depun un certificat eliberat
de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care atestă că s-a solicitat strămutarea dosarului
nr. … de la Tribunalul Constanţa la o altă instanţă, egală în grad. Zâmbind, o rog să-
mi acorde un termen mai lung. Ea, cameleonul, îşi schimbă o clipă culoarea, zâmbind.
Zâmbind, mimează indiferenţa: vai, domnule avocat, dar suntem chiar aşa de speriat?
Zâmbind, răspund că îmi cer scuze, doamna preşedintă, nu e nimic personal, dar
experimentele anterioare efectuate pe această instanţă ne-au determinat să… Zâmbind
din ce în ce mai înfiorător, îmi acordă termenul solicitat. Zâmbind din ce în ce mai
cald, mă înclin uşor şi îi rămân îndatorat.
118
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Bucureştiul e acolo, spre vestul civilizator, la capăt de drum.
Tema drumului de întoarcere va fi: “Faptul că a doua zi mă voi prezenta la birou
semnifică acceptarea condiţiei de sclav?” Acum e mai simplu: răspund “da” şi pe
urmă, vreo două ore jumate, pot să mă gândesc la femei acoperite sumar.
Miercuri
Zi de birou.
Mai întâi caut să-mi înec demonii în cafea.
Ziarele de sport scriu că Naţionala mai are o şansă de calificare la Campionatul
Mondial. Rahatu’ ăsta de Speranţă îşi atribuie mereu meritul că trăim.
Îmi verific mail-ul. Editura P… tocmai îmi refuza romanul la care muncisem un an.
Romanul meu foarte licenţios, foarte filozofic şi foarte deprimant. Romanul meu scris
cu pixul pe unde apucam, pe hârtia de pe genunchi, pe hârtia de pe masă, de pe pat, de
pe peretele vertical, de pe canapea, de pe orice corp solid din imaginaţia ta. Fără
explicaţii, pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sau tipu’ ăla cu care-am corespondat eu
invidiază un spirit adevărat. Va fi declanşatorul unei nesfârşite depresii, perioadă în
care mă voi deprinde cu mersul de somnambul.
Dosarele mă pândesc dinspre stânga, şi-au construit un fel de baricadă la mine pe
birou. N-am chef să mă lupt. M-am hrănit cu iluzia că voi scăpa de “domnule
preşedinte” trudind un an de zile la un roman. Că nu va mai trebui să depun certificate
de strămutare ca să pot supravieţui. Iluzia mea a primit un şut în fund. Cred că nu
eram pregătit.
Timp de vreo oră, ţintuiesc cu privirea nişte jaluzele verticale. Mă simt paralizat,
gândurile mi se concentrează pe nimic. Dacă aş şti să primesc toată suferinţa lumii, n-
ar trebui să mă pretind defavorizat. Sensul nu e de căutat printre noi, ştiu şi că mi-ar
prinde bine o înseninare raţională, dacă maşinăria de inscripţionat gene nu m-ar fi
melancolizat.
Pe la prânz, aparatele înregistrează eforturi disperate de a mă concentra. Curtea de
apel Cluj îmi porunceşte să formulez un punct de vedere asupra excepţiei lipsei de
interes, desenată în întâmpinarea unor mahalagii locali. Un proletar al consilierii
juridice se chinuia să-mi ciobească aura cu dalta stilisticii lui sfrijite, relatându-mi în
întâmpinare ce-a învăţat el în anul întâi de la Facultatea de Drept. Ce clişeu prăfuit!
119
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Nici mitocănia nu mai poate aspira la originalitate pe tărâmurile noastre descrise în
basm.
Răspund telegrafic, neutru, detaşat. Scot la imprimantă, pun în plic, lipesc, trimit. N-
am chef să mă rătăcesc în Ţara Piticilor, chiar dacă mi s-a refuzat un roman.
Până seara nu mai risipesc nici un cuvânt. Prietenei mele, acasă, îi spun doar: “Bună!
Sunt deprimat”.
Joi
Am proces la Râmnicu-Vâlcea şi mi-am propus să fac drumul dus-întors în aceeaşi zi.
De data asta mă trezesc pe beznă, la 5; ceea ce luam drept întuneric era Neantul, dar
n-am înţeles pe loc.
Cearcăne, gust de cocleală, intestine agitate, amărăciunea unei idei fixe: merit mai
mult. Iată că gândesc prosteşte, cantitativ. S-ar fi cuvenit să cred că merit ceva diferit
(aici se potriveau italicele aplecate spre stânga, dar cred că nu s-au inventat). Dar cine
să ierarhizeze meritele noastre, cui să-i stea gândul la a ne recompensa?
Cât despre intestinele agitate, cred că e vorba de exersarea memoriei: ni se livrează
periodic sentimentul tragic al fiinţei (să ţinem cont că omul e numai păstorul fiinţei, se
zice c-ar zice Heidegger), inclusiv prin dizgraţioase indispoziţii corporale. Adică ni se
spune că suntem fragili, trecători, insignifianţi, practic inexistenţi. God, I am so
young!
Tema de azi – la dus: “Oare ar fi indicat să inventez un curent literar?” Argumente
pro: nu sunt mai prost decât nimeni altcineva; beau şi fumez suficient de mult ca să
par profund şi revoltat; am scris două cărţi juridice şi un roman nepublicat; prietena
mea nu mă înţelege; eu însumi mă detest uneori; nu vreau să-mi dezamăgesc părinţii;
mă consider inapt pentru profesia de avocat. Argumente contra: n-am scris decât
două cărţi juridice şi un roman, însă pe acesta din urmă nu l-am publicat; ca să fie
curent am nevoie de adepţi şi de epigoni, însă nimeni nu pare a mă urma; aş fi prea
uşor de clasificat; aş fi bârfit prin toate cafenelele literare; aş avea succes la tânăra
generaţie; aş fi excesiv mediatizat.
Pe ansamblu, parcă aş încerca. Cred că voi dărui lumii curentul Noua imperfecţiune
livrescă, denumire predestinată unei glorii apuse înainte de a se naşte.
120
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Răsăritul m-a prins pe serpentine, depăşind un camion. Vâlcea se trezea. Avocaţii
locului soseau la judecată cu obrajii trandafirii – semn de optimism, sănătate, hrană de
calitate, viaţă sexuală satisfăcătoare, poziţie consolidată în cadrul conflictului
generalizat.
Sală de şedinţe decentă, cu mobilier curat. Judecătoarea de-aici nu zâmbeşte, s-ar
putea să aibă probleme cu busola din habitaclul conjugal. Mă amână din prima, fără
să-mi ceară părerea, cu aerul că are atâtea pe cap… Încă un reper pe harta resemnării,
ce să-i faci?
Tema drumului de întoarcere: “Oare Eclesiastul a fost cel de-al doilea misogin atestat
documentar?” (primul fiind Dumnezeu însuşi, după părerea mea). Mi s-a fixat în
memorie, încă de la prima lectură (ceea ce nu prea-mi este caracteristic), pasajul acela
în care Eclesiastul pretinde că a gustat din fructul cunoaşterii. Dorea să cerceteze ca să
înţeleagă, căuta “înţelepciunea şi rostul lucrurilor”, naivitate primordială pentru care,
dacă ar fi după mine, ar fi iertat. Pentru că ne oferă nouă, netrebnicilor degeneraţi,
roadele trudei lui: “Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă
este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu
scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea”. I l-am spus şi prietenei mele. A făcut
ochii mari: “Cum adică mai amară ca moartea? Eşti sigur că ăla ştia ce vorbeşte?”
Uneori aşa mi se pare şi mie, zic. “Da’ fă ce vrei, dragule, nu te ţine nimeni în lanţ”.
Sigur, amândoi ştiam că nu pot să fac chiar ce vreau.
Eu îi găsesc femeii o mulţime de circumstanţe atenuante. Coasta lui Adam nu
conţinea şi materie cenuşie, astfel că Dumnezeu n-a avut ce să-i pună Evei în cap.
În această delicată etapă a vieţii lupt să-mi păstrez simţul umorului, ceea ce mi se pare
esenţial.
Vineri
Proces la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Din respect pentru nepăsarea mea, nu mă
bărbieresc nici azi. Arăt ca un cetăţean defavorizat, ceea ce mă face să zâmbesc vag.
Mă detest pentru că am puterea să mă îmbrac.
Timp de un sfert de oră voi absorbi noxe prin pasajul de la Unirii, pentru că foarte
mulţi conducători auto au drum în direcţia mea. Să mori ucis de noxe în goana după
resurse, iată titlul unui posibil roman emoţionant.
Privesc radio-ul din maşină cu teamă, nu cred că-mi stă în puteri să deschid poarta
răgetelor din eter. Degetul îmi tremură pe buton, transpir rece, mă simt epuizat. În
121
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
cele din urmă curajul mă părăseşte cu totul, mi-l retrag. Publicitatea transmisă pe
posturile de radio nu mai e semn de decădere, ci de picaj. Bineînţeles, cu toţii se simt
minunat.
Îmi dau seama că săptămâna asta am văzut mulţi oameni, dar n-am făcut schimb de
cuvinte cu nici unul dintre ei. Poate doar cu judecătorii, forţat de împrejurări. De cele
mai multe ori dialogurile sunt traumatizante, lipsite de înţeles. Îmi amintesc de
Hobbes şi de convingerea lui că nu poţi dialoga cu oamenii îmbuibaţi cu idei false,
pentru că “este la fel de imposibil să poţi vorbi cu sens cu ei ca atunci când scrii lizibil
pe o foaie de hârtie deja mâzgălită”. Şi-atunci ce să faci? Să te ridici din banca
avocaţilor, să avansezi câţiva paşi, să taci un minut-două, cât să culegi nişte guri
căscate şi pe urmă să-i laşi? Oare acest nou tip de retorică poate reabilita profesia de
avocat?
Intră instanţa. Ne ridicăm. Se consideră că aşa e civilizat. S-a vorbit mult în şedinţa
aceea. Înainte de a lua decizii, doamnele judecătoare s-au consultat.
Sâmbătă
Trebuie să mă dedic unei reculegeri lucide, înainte de culcare aşa mi-am promis. De
miercuri până vineri a fost timpul depresiei de maximă intensitate, am noroc c-am
scăpat neautomutilat.
La judecata imbecililor du-te cu detaşarea celui dinainte condamnat! Iată o tentativă
improprie de disciplinare psihică. Să te laşi hipnotizat de privirea strabică a Speranţei
înseamnă să-ţi supui spiritul unui supliment dezonorant: tortura de a fi deprimat.
Niciodată n-am fost adeptul slăbiciunii mele.
Gândul la impostură e amestecat cu aburii din cafea. Avocatura pare o profesie fără
miză, fără consistenţă, fără corespondent în nevoile vitale. Maşină de făcut şi stors
bani. E semn de prostie să pui pasiune în aşa ceva. Contribuţie la sălbăticirea lumii, în
cadrul unei ordini sociale întemeiate artificial.
Dilemă demnă de seminariile abaţiei Thélème: fă ce-ţi place, dacă ai adunat suficienţi
bani! Fă ce-ţi repugnă, dacă ţi-ai propus să crăpi dement, adunând bani!
Avocatura este o dementă adunare de bani. Mai există şi satisfacţia aceea animalică,
de învingător în turnir. O soluţie favorabilă e ca un dans pe cadavrul adversarului. O
anihilare totemică. Andreaua înfiptă în păpuşa de câlţi.
122
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Mi-ar plăcea să citesc şi să scriu, dar n-am reuşit să adun bani (iertare pentru derapajul
mercantil; în fond sunt un sensibil). Sunt conducătorul auto al cuiva care nu înţelege
de ce e luat drept avocat.
Prietena mea şi-ar dori să ieşim în oraş. De ce nu? În oraş sau în casă e acelaşi înger
sau drac. “Hei, îmi zice, e sâmbătă, mergem la librărie şi la cinema, măcar de data
asta ai putea să nu mai stai aşa încruntat”. Are dreptate, măcar am să văd blugi cu talie
joasă, mulaţi.
Librăria este acel loc în care oamenii îşi satisfac nevoia de a răsfoi. Se
comercializează decoraţiuni interioare pentru biblioteci. Altădată eram fericit aici,
inocenţă de care am reuşit să mă scutur. M-am maturizat.
Reeditare masivă Llosa, în cinstea unei vizite larg mediatizate. Mersi, am servit la
timpul potrivit. Câţiva scamatori ai cuvântului, aduşi să ne lase cu gura căscată tocmai
de la Paris. Cetatea luminii se clatină sub invaziile barbare ale tinerilor scriitori
dezorientaţi. Căpetenia Beigbeder pare un desen animat.
Stive de Dan Brown şi Coelho, bineînţeles. Librăriile patriei sunt asediate de
templieri. Războinicii luminii le ţin piept cu ultimele puteri.
La Mall, Cartea Lunii – sau a Secolului, chestie de gust – e o culegere de articole
publicate de Cărtărescu printr-un ziar. Probabil că şi lui i-ar plăcea să citească şi să
scrie, dar pentru asta trebuie să adune suficienţi bani.
Duminică
Mă trezesc la 3 dimineaţa, fără un motiv întemeiat. Sunt asudat ca după un fitness la
jugul în care ar fi trebuit să tragă un bou, dacă valorile lumii nu s-ar fi răsturnat. Am
sentimentul apartenenţei la inutilitatea cosmică, pretext pentru a mă ridica din pat.
Deschid calculatorul ca să-mi revăd romanul abia refuzat. Mi-l imaginez în volum, cu
o copertă asemănătoare hârtiei igienice de 30 de bani. Voi scrie aşa: “Titlul nu apare
pe copertă, din cauza unei furii decăzute până la indiferenţă”. M-am răzbunat. “Cel
mai bun thriller de la Geneză încoace!” – iată nota critică de pe coperta a IV-a, extrasă
dintr-o recenzie a unui nepot de-al Sfântului Augustin. Va fi vorba despre fericire, aşa
începe romanul meu refuzat. Accept că are pasaje sinistre, poate nici eu, în locul lor,
nu l-aş fi publicat.
Mai târziu exersez arta conversaţiei minimale. Am decis să eliberez doar cuvintele
claustrofobe. Pe undeva, îmi pare rău de nedumerirea celor din jur. De nedreptatea
căreia i-a căzut victimă prietena mea.
123
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Puseul de eroism e anihilat de telefonul unui coleg avocat. Vrea să ne vedem ca să-mi
propună ceva. Să ajutăm o bătrânică la cumpărături? Să jefuim un mărfar cu
îngrăşăminte chimice? Să devin membru al societăţii secrete înfiinţate de Contele
Dracula, Frăţia magistraţilor tenebroşi din Carpaţi?
Îmi spune că a citit cu nesaţ una din cărţile mele juridice, că până la ultimul rând i-a
fost imposibil să se despartă de ea. Jena şi stupoarea mi se amestecă în priviri. N-aş
vrea ca posteritatea să mă ţină minte aşa.
Îmi mai spune că sunt cunoscut în mlaştină şi că vrea semnătura mea. Adică să scriu
articole juridice, pe care să le public pe Net, urmând să fiu recompensat băneşte –
bine, nu chiar de la început, ci la un moment dat.
Acum râd. Priveşte-mă cu atenţie, nu mai sunt în stare, puterile m-au abandonat. Zice
că sunt o voce unică, ceea ce coboară pensionarea mea prematură la nivelul unui
păcat. Renunţ să-mi şterg lacrimile, pentru că nu mi-am tăiat unghiile, iar priveliştea l-
ar fi dezgustat.
Deşi am văzut şi eu filme americane, evit să-mi strivesc ostentaiv, de colţul mesei,
chiştocul de Dunhill lights, sau să-mi ucid abrupt zâmbetul protocolar. Ca să salvez
iubirea noastră, de data asta îmi acopăr colţii cu blana de miel. Adică accept, în cele
din urmă, să nu exclud eventualitatea unei reveniri.
Mai zâmbim, ne mai amintim câte ceva, ne mai plictisim reciproc cu enunţuri de
maxim dezinteres personal, ne mai şi despărţim.
Închid calculatorul, ca să nu-mi revăd romanul abia refuzat.
“Auzi, dar noi n-am mai făcut dragoste de o bună bucată din eternitatea accesibilă,
nu?”, o întreb, anticipând încuviinţarea uluită, pe prietena mea.
Şi pentru că e cuviincios să te opreşti la timp, ar mai rămâne doar să-mi propun a
tolera şi cantitatea de deriziune pe care o va prăvăli asupra vieţii mele ziua de luni…
În măsura posibilităţilor supranaturalului revelat, aş consimţi chiar la nemurirea mea.
-----
Autor : Freddy Gârbaci
124
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com