Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Introducere

definiţia basmului

elemente populare / elemente de

originalitate

arta narativă

structura compoziţională

incipit – final

motive

personajele

concluzie

Capodopera prozei de inspiraţie folclorică şi de factură miraculoasă, Povestea lui Harap-Alb a apărut

la 1 august 1877 în “Convorbiri literare”, reprodusă fiind în acelaşi an în ziarul “Timpul”.

Tradusă în mai mult de douăzeci de limbi ale lumii, Povestea lui Harap-Alb, o adevărată “epopee a

poporului român” (G. Ibrăileanu) este apreciată pentru “ritmul trepidant al naraţiunii”, ”gigantismul

viziunii”, “umor”, “rapsodism stilizat” (V. Streinu), fiind considerată o sinteză de “realism”, “fabulos” şi

“umorism” (G. Călinescu).

Basmul este specie epică populară şi cultă, cu largă răspândire, în care se narează întmplări

miraculoase ale unor personaje magnifice(feţi-frumoşi, zâne, animale şi păsări năzdrăvane etc.), aflate în

luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, simbolizate prin balauri, vrăjitoare, zmei etc. , pe care

ajung să le biruiască în cele din urmă.

Deşi este o creaţie literară cultă, principalul izvor de inspiraţie al acestui basm este folclorul

românesc. Aşa se explică existenţa unor elemente de factură populară: tema (triumful binelui asupra

răului), motivele (călătoria, peţitul, încercarea puterii, izbânda mezinului, căsătoria), personajele (Craiul,

Verde-Împărat, Împăratul Roş, fiul craiului), ajutoarele (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-

Lungilă, Sfânta-Duminică, regina furnicilor şi cea a albinelor, calul), elemente miraculoase (apa vie, apa

moartă). Tot în sfera folclorică se înscrie si fuziunea dintre real şi miraculos şi limbajul caracterizat prin

simplitate şi oralitate.

Dar elementele folclorice nu le exclud pe cele care oferă poveştii o certă notă de originalitate.

Trăsăturile basmului cult pot fi foarte bine relevate având în vedere o analiză la nivelul artei narative, al

umorului, al erudiţiei paremiologice, precum şi la nivelul limbajului.

Referindu-ne la specificul artei narative, remarcăm faptul că scriitorul individualizează cu ajutorul

detaliilor şi dramatizează acţiunea prin dialog.

Dialogul are în Povestea lui Harap-Alb o triplă funcţie. Are, în primul rând, o funcţie dramatică, de

teatralizare a epicului. Structura naraţiunii dobândeşte caracter scenic, iar conflictul aparent dintre atitudinile

şi trăirile sufleteşti ale protagoniştilor trădează plăcerea gratuită a unui joc lingvistic de o virtuozitate rară.

Dialogul are, de asemenea, o funcţie de sugerare sau de mimare a limbii populare vorbite. Dialogul este

principalul procedeu de oralitate în proza lui Ion Creangă. Funcţia de generare a umorului este susţinută tot

de dialog. Euforia verbală devine o euforie a umorului, iar jovialitatea este susţinută pe tot cuprinsul

naraţiunii.

Cele trei funcţii ale dialogului sunt interferate şi se realizează la nivelul limbajului prin forme

fonetice populare (“s-au muiet”, “călindar”, etc.), forme gramaticale populare (“auzi-l-ăi”, “m-a scoate”

etc.), termeni populari cu rezonanţă onomatopeică (“a se hârjoni”, “hojma!”), numeroase locuţiuni şi

expresii (“a-i face capul călindar”, “a face din cal măgar” etc.), interjecţii (“ia“, “măi”), diminutive cu

valoare augmentativă (“căldurică”, “buzişoare”), construcţii interogative şi exclamative, persiflatoare

(“Tare mi eşti drag!”, “Te-aş vârî în sac, dar nu încapi de urechi” etc.)

Structura compoziţională a basmului este una complicată şi originală. Astfel, basmul poate fi

împărţit în şapte episoade diferite, separate prin formula mediană “Se cam duc la împărăţie, Dumnezeu să ne

ţie / Că cuvântul din poveste / Înainte mult mai este”.

Acţiunea palpitantă, spectaculoasă începe cu evocarea timpului fabulos şi a spaţiului imens, cuprins

înter cele două margini ale lumii. Incipitul plasează acţiunea în atemporalitate: “Amu cică era odată”, însă

naratorul inovează formula iniţială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva („cică”). Încă din incipt este

evidentă şi fuziunea dintre real şi fabulos, reperele spaţiale („altă ţară, mai depărtată”) sugerând dificultatea

aventurării eroului. Astfel, incipitul are şi rol de anticipare a aventurilor prin care va trece fiul cel mic al

craiului.

În acest cadru spaţio-temporal mitic se proiectează isprăvile unui fecior de împărat, cel mai tânăr şi

cel mai viteaz dintre cei trei fii ai unui crai. Procedeul narativ prin care sunt prezentate aventurile lui Harap-

Alb este înlănţuirea.

Mezinul este trimis, după încercările nereuşite ale fraţilor săi mai mari, să-i urmeze la tron

împăratului Verde, fratele tatălui său, ajuns la bătrâneţe şi fără moştenitori pe linie bărbătească. Neascultând

poveţele părinteşti, angajează ca servitor un spân. Prin viclenie, acesta îl obligă pe fiul de crai să-i devină

slugă, iar el se dă drept nepotul împăratului.

Ajunşi la destinaţie, Spânul îl supune pe fiul de împărat, acum Harap-Alb, nume pe care îl primeşte

odată cu inversarea rolurilor, unor încerări menite să-l piardă.

Ajutat de calul năzdrăvan, de Sfânta Duminică, de Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-

Lungilă, bazându-se pe propria-i inteligenţă, eroul reuşeşte să învingă toate greutăţile, să treacă bine toate

probele şi să se bucure, în final, de simpatia rudelor.

Ultima şi cea mai dificilă probă, răpirea frumoasei şi inteligentei fete a împăratului Roş, se încheie

prin uciderea şi apoi reînvierea eroului, pedepsirea Spînului impostor şi nunta lui Harap-Alb cu fata

împăratului Roş. Finalul respectă modelul folcloric prin restabilirea adevărului şi dreptăţii. Daca incipitul

are rol în intrarea în fabulos, finalul permite ieşirea din acest tarâm. De asemenea, formula finală include o

reflecţie asupra realităţii: „Iară pe la noi , cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.”

„Povestea lui Harap-Alb” preia motive populare cărora le dă semnificaţii profunde. Astfel, motivul

împăratului fără urmaş la tron, al supremaţiei fiului celui mic, al hainelor părinteşti reprezintă tot atatea

influenţe ale literaturii populare. Proba curajului, trecerea podului, este simbolul trecerii dintr-o lume

cunoscută într-una necunoscută, de la naivitatea specifică tinereţii la maturitate si, totodată, un element

specific oricărei iniţieri. Pădurea prin care rătăceşte ia aspect de laabirint al cunoaşterii, simbol ambivalent,

loc al morţii şi al regenerării. Fântâna simbolizează metamorfoza personajului, prima moarte iniţiatică,

începutul iniţierii spirituale.

Personajele, deşi sunt grupate formal în cele două categorii ale basmului, reprezentante ale binelui şi

răului, ies totuşi din vagul simbolic, dobândind individualitate psihologică, etnică, ţărănească şi

humuleşteană. Ceea ce conferă originalitate basmului, din acest punct de vedere, este imposibilitatea de a

încadra personajele principale într-o categorie anume: forţe ale binelui sau ale răului.

Harap-Alb pare a fi Făt-Frumosul poveştilor noastre populare, viteazul ideal, angajat într-o uriaşă

luptă cu însuşi principiul răului, aici reprezentat de Spân. El este, în fond, junele care, pentru a dobândi

dreptul de a întemeia o familie şi a exercita dreptul de conducător era obligat să se supună unor probe, vizând

răbdarea, generozitatea, curajul, îndemânarea şi înţelepciunea.

Trecând cu bine probele şi dovedindu-şi bunătatea, vitejia, inteligenţa, răbdarea, perseverenţa,

discreţia, capacitatea de a se adapta unor situaţi diverse, Harap-Alb demonstrează că e “soi bun”

(G.Călinescu), “adevăratul nepot al împăratului”.

Personajul principal este, însă, un antierou, impresionabil, slab de înger, acesta fiind un laitmotiv care

îl individualizează. Certat de părintele său, Harap-Alb “iese afară în grădină şi începe să plângă”. La apariţia

babei care îi cere să o miluească, se dovedeşte ursuz şi acceptă numai după ce află că aceasta e înzestrată cu

puteri neobişnuite. Priveşte la dispariţia ei în văzduh “cu spaimă şi mirare”.

Reuşita lui Harap-Alb se bazează pe două elemente fundamentale, extrase din etica populară:

experienţa generaţiei vârstnice trebuie valorificată, precum şi ajutorul prietenilor şi al semenilor. Eroismul

său nu reiese din lupta cu zmeii, muma pădurii sau alte elemente miraculoase, ci cu vieţuitoarele cu puteri

neobişnuite, dar nicidecum magice: ursul, cerbul, turturica. Acest gen de confruntări sugerează vechi

îndeletniciri: vânatul, albinăritul, creşterea cailor.

Răul este concretizat de Spân şi de Împăratul Roş, care sunt înzestraţi cu puteri diabolice ale răutăţii,

lipsei de loialitate şi tendinţei de parvenire. Spânul întruchipează tot ceea ce degradează fiinţa umană: răutate,

viclenie, ură, prefăcătorie, urâţenie fizică şi morală. Pentru fărădelegile lui îşi va primi sancţiunea. Însă,

totodată, trebuie recunoscut faptul că el contribuie la modelarea viitorului împărat, care trebuie să fi îndurat

multe vicesitudini pentru a crede şi el viitorilor supuşi. Calul „ştie” rostul Spânului: „Şi unii ca aceştia sunt

trebuincioşi pe lume câteodată, pentru că-i fac pe oameni să prindă la minte.”

Prietenii lui Harap-Alb au, pe lângă atributele de fabulos popular, datele unor ţărani care se sfădesc,

se amuză, se ajută între ei, se opun răului. Trăsăturile urieşeşti sunt un reflex al dragostei de viaţă, al bucuriei

de a trăi, de a se manifesta ca fiinţe gânditoare. Prezenţa lor la curtea lui Roş Împărat aminteşte de ritualul

peţitului strămoşesc, în această ambianţă popular-etnografică făcându-se multă risipă de vorbe de duh.

Întâlnirea eroului cu cei cinci tovarăşi năzdrăvani constituie, pentru Creangă, un prilej excepţional de a-şi

pune în valoare marea artă de portretist. Aceste personaje se află la limita dintre uman şi supranatural, figura

de stil integratoare a tuturor detaliilor fiind hiperbola. Astfel, Gerilă este „o dihanie de om”, Setilă - „o

arătare de om”, Flămânzilă - „o namilă de om”, Ochilă „o schimonositură de om”. De fapt, prin aceste

portretele fizice se ironizează defecte umane, dar aspectul lor grotesc ascunde tipologii umane reductibile la

calitaţi precum bunătatea şi prietenia.

“Povestea lui Harap-Alb” oferă o imagine de sinteză a uriaşei predispoziţii creatoare a lui Creangă,

fiind o operă inspirată, armonioasă, cu un simţ perfect al artei şi structurării fabulosului în forme de

mentalitate şi exprimare realistă.

Sub raportul bogăţiei imagiste şi al diversităţii stilistice, al realismului fantastic şi al viziunii epice atât

de originale, “Povestea lui Harap-Alb” constituie apogeul creaţiei artistice a lui Ion Creangă.