1

LAURA UNGUREANU

GESTIUNEA RISCULUI FINANCIAR

-MANUAL UNIVERSITAR-

Editura Revers

Craiova 2015

2

Corectura aparține autoarei

© Editura REVERS Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autoarei. Orice

reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din

această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi

constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate

utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea

respectivei citări.

© Editura REVERS Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this

book may be reproduced in any form or by any means, including

photocopying or utilised any information storage and retrieval system

without written permision from the copyright owner.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

UNGUREANU, LAURA

Gestiunea riscului financiar – Manual universitar - /

Laura Ungureanu. - Craiova : Revers, 2015

Bibliogr.

ISBN 978-606-703-475-2

Editura Revers

ISBN: 978-606-703-475-2

3

Cuprins

INTRODUCERE............................................................................................... 7

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE TEORIA DECIZIEI.

ABORDĂRI CONCEPTUALE......................................................................... 11

1.1 Decizia: concept, definiţie, rol ............................................................... 14

1.2 Clasificarea deciziilor............................................................................ 21

1.3. Factori determinanţi în fundamentarea şi adoptarea deciziilor ............. 25

CAPITOLUL II

PROCESUL DECIZIONAL ............................................................................. 31

2.1. Structura procesului decizional ............................................................ 33

2.2. Etapele procesului decizional .............................................................. 36

2.3. Logica procesului decizional ................................................................ 43

CAPITOLUL III

RISCUL. DEFINITIE. TIPURI.

MANAGEMENTUL RISCULUI ....................................................................... 51

3.1. Ce este riscul ? ................................................................................... 52

3.2 Riscul financiar. Tipuri de riscuri .......................................................... 56

3.3. Managementul riscului ........................................................................ 66

CAPITOLUL IV

RELAŢIA DECIZIE - RISC ÎN DEMERSUL ECONOMIC ................................ 75

4.1 Analiza mediului decizional .................................................................. 76

4.2 Aversiunea faţă de risc ......................................................................... 81

4.3. Relaţia decizie-incertitudine................................................................. 85

4.4 Analiza cost-volum-profit în condiţii de risc ........................................... 90

CAPITOLUL V

CUANTIFICAREA RISCULUI. EVALUAREA DECIZIEI

ÎN CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE ................................................... 95

5.1 Din istoria riscului... .............................................................................. 96

5.2 Elemente de principiu privind riscul ...................................................... 99

5.3. Evaluarea deciziei în condiţii de risc .................................................. 105

5.3.1. Arbori decizionali ........................................................................ 110

5.3.2. Jocul – analiză a situaţiilor de conflict.......................................... 116

5.4. Evaluarea deciziei în condiţii de incertitudine .................................... 132

5.4.1. Metoda speranţei matematice ..................................................... 133

4

5.4.2. Criteriul prudent al lui Wald ......................................................... 138

5.4.3. Criteriul optimist .......................................................................... 139

5.4.4. Criteriul optimalităţii al lui Hurwicz ............................................... 139

5.4.5. Criteriul lui Laplace sau regula proporţionalităţii .......................... 140

5.4.6. Criteriul regretului al lui Savage................................................... 141

5.4.7. Criteriul verosimilităţii maxime ..................................................... 142

5.4.8. Criteriul profitului mediu al lui Bayes ........................................... 142

5.4.9. Criteriul informaţiei simple al lui Jeynes ....................................... 144

5.4.10. Criteriul informaţiei ponderate maxime al lui Guiaşu .................. 144

5.4.11. Criteriul gradelor de apartenenţă la varianta optimă .................. 148

CAPITOLUL VI

RISCUL BANCAR ........................................................................................ 153

6.1 Riscul bancar ..................................................................................... 154

6.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare ...................................... 156

6.3.Cuantificarea riscurilor bancare .......................................................... 165

6.4 Controlul riscurilor bancare................................................................. 170

6.5 Riscul ratei dobânzii ........................................................................... 172

6.5.1.Gestiunea marjei dobânzii ............................................................ 174

6.5.2 Gestiunea poziţiei băncii .............................................................. 175

6.5.3. Calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii .................. 176

6.6 Riscul de credit................................................................................... 179

CAPITOLUL VII

RISCUL ÎN AFACERI ................................................................................... 187

7.1 Managementul riscului la nivelul firmei ............................................... 188

7.2 Elaborarea strategiei de risc la nivelul firmei ...................................... 190

7.3 Măsuri de gestionare a riscului ........................................................... 191

7.4 Riscul noilor afaceri ............................................................................ 193

7.5 Tipuri de risc în afaceri ....................................................................... 194

7.6 Strategii de gestionare a riscului ........................................................ 195

7.7 10 ameninţări în cazul neevaluării riscului .......................................... 202

CAPITOLUL VIII

RISCURI ÎN AUDITUL FINANCIAR ............................................................. 207

8.1 Activitatea de audit. Tipuri de audit ..................................................... 208

8.2 Riscurile în audit ................................................................................ 211

8.3.Riscul de audit .................................................................................... 217

8.3.1.Riscul de control .......................................................................... 225

5

8.3.2. Relaţia dintre evaluarea riscului inerent şi a celui de control ....... 226

8.3.3. Riscul de nedetectare ................................................................. 228

8.4 Modelul bayesian de evaluare a riscului în audit ................................ 230

8.5 Modelul funcţiilor încrederii pentru evaluarea riscului în audit ............. 231

8.6. Evaluarea globala a pragului de semnificatie .................................... 232

CAPITOLUL IX

RISCULUI PE PIAŢA DE CAPITAL ............................................................. 241

9.1 Piaţa de capital................................................................................... 242

9.2 Decizii pentru investiţiile de capital ..................................................... 246

9.3 Piaţa bursieră .................................................................................... 248

9.4 Sistemul de indicatori ai bursei ........................................................... 252

9.5 Modele pentru evaluarea riscului în proceselor bursiere .................... 260

9.6 Formalizarea matematica a modelelor ............................................... 265

9.6.1 Modelul Black-Scholes de stabilire a preţului optiunii ................... 267

9.6.2 Modelul lui Markowitz ................................................................ 269

9.6.3 Modelul lui Sharpe ....................................................................... 278

9.6.4 Modelul diagonal de selecţie a portofoliilor .................................. 279

9.6.5 Modelul de evaluare a activelor financiare (modelul CAPM) ......... 281

9.7 Metode de determinare a rezultatelor gestiunii portofoliului de valori

mobiliare .................................................................................................. 284

9.8. Principalele riscuri ale acţionarului minoritar pe piaţa de capital ........ 287

9.9 Riscuri ale investiţiei la bursă ............................................................. 292

CAPITOLUL X

RISCUL JURIDIC. RISCUL POLITIC ....................................................... 297

10.1 Riscul juridic ..................................................................................... 298

10.2 Riscul politic ..................................................................................... 304

10.2.1 Categorii de riscuri politice ......................................................... 304

10.2.2. Evaluarea riscului politic ............................................................ 306

10.2.3 Evaluarea vulnerabilităţii politice ................................................ 309

10.2.4. Harta riscului politic ................................................................... 310

10.3. Riscuri globale ................................................................................. 312

6

7

INTRODUCERE

Pe termen foarte lung suntem toţi morţi.

John Maynard Keynes

Sociologul german Nicklas Luhman a lansat ideea că “riscul” reprezintă

o formă generală prin care societatea îşi descrie viitorul. Potrivit lui Luhmann,

riscul este un concept care trebuie deosebit de pericol. În timp ce riscul indică

o pierdere posibilă viitoare datorită deciziei unui alt agent, pericolul se

relaţionează cu posibilitatea unei pierderi cauzate de indecizie. Pe scurt, teza

lui Luhmann susţine că viitorul este total dependent de deciziile prezente.

Această abordare are implicaţii importante pentru analiza riscului, aşa cum

vom observa şi în acest manual.

Gestiunea riscului financiar este o noţiune cu o arie de acoperire foarte

largă şi foarte detaliat descrisă atât de specialişti din domeniul economic, dar şi

din alte arii de cercetare. La baza fiecărei acţiuni a managementului financiar

stau câteva elemente de bază. Primul element de bază al gestiunii riscului

financiar este noţiunea de decizie economică, respectiv informaţie, întrucât la

originea fiecărei decizii economice stă mai întâi de toate volumul de informaţii,

pe care îl are agentul de decizie la un moment dat. De aceea am considerat că

trebuie să plecăm în realizarea acestui manual de la elemente de teoria

deciziei (Capitolul I), descrierea procesului decizional (Capitolul II), studiul

relaţiei dintre decizie şi risc în domeniul economic (Capitolul IV). Tipuri de risc

sunt evidenţiate în Capitolul al III lea.

În acest context, riscul este o problemă relaţionată cu procesul de luare

a deciziilor. Analiza este, deci, conectată cu problema generală de luare a

deciziilor în condiţii de incertitudine. Riscurile nu există obiectiv, ci sunt

construite de către agenţii care iau decizii, în timp ce părţile implicate în

procesul de decizie, posibili neparticipanţi la proces dar ţinte ale efectelor

acestuia, ar putea percepe acest fenomen ca pericol. Precum indică studiile

psihologice ale percepţiei riscului, această analiză are un impact semnificativ

asupra atitudinii în faţa hazardul potenţial. Posibilitatea de a ajunge la un

8

consens în ceea ce priveşte riscul scade semnificativ. Volumul mai mare de

informaţie, transparenţa şi comunicarea activă cu audienţa nu poate să

rezolve, ci doar să reducă conflictele privitoare la risc, întrucât problema rezidă

în diferenţa de conţinut al fenomenului abordat de către emitenţii de decizii şi

receptorii de decizii. De aceea am analizat şi aversiunea faţă de risc a

decidenţilor.

Gestiunea riscurilor bancare nu este altceva decât ansamblul

instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru

a reuşi. Chiar dacă vizează un orizont de timp viitor în funcţionarea băncilor,

riscurile bancare pot fi gestionate, în aceasta constând ineditul demersurilor de

administrare a riscurilor. Cele mai importante riscuri întâlnite în mediul bancar

sunt tratate în Capitolul VI.

În viaţa economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei

activităţi, regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor. Modificări

neprevăzute în evoluţia ratei dobânzii, ale cursului de schimb sau ale preţului

unei produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot

determina chiar falimentul acesteia. Riscul în afeceri este discutat în cadrul

Capitolul VII, iar riscurile de audit financiar în Capitolul VIII. Deciziile financiare

sunt luate în funcţie de cash-flow-urile prevăzute de contractele viitoare, care

sunt prin excelenţă incerte. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor

financiare. Nu este deloc surprinzător că o funcţie importantă a sistemului

financiar este alocarea riscului legat de evoluţia ratei dobânzii, preţurile

acţiunilor, ratele de schimb sau preţul anumitor mărfuri.

Piaţa de capital oferă numeroase instrumente atât pentru diversificarea

riscurilor, cât şi pentru realocarea acelor riscuri ce nu pot fi diversificate în

cadrul unei societăţi prin împărţirea acestora între mai multe companii. Aşadar,

în Capitolul IX am abordat atât investiţiile de capital în condiţii de risc cât şi

modelele importante de evaluare a riscului pe piaţa bursieră.

Ultimul capitol este dedicat unor riscuri mai puţin cunoscute dar extrem

de importante, riscurile juridice şi cele politice. Acestea sunt expuse în

Capitolul X.

Managementul riscului este o activitate complexă, multidirecţională şi

presupune parcurgerea unor etape, de regulă, în orice proces de conducere.

Aceste etape pot fi succesive sau simultane, ele reprezentând următoarele

demersuri specifice: înţelegerea fiecărui tip de risc; identificarea tuturor tipurilor

de risc; evaluarea anticipată a riscurilor; definirea politicii de management al

9

riscului; determinarea limitelor de risc; stabilirea şi implementarea procedurilor

de management al riscului; controlul riscurilor. Am încercat să urmărim aceşti

paşi în cadrul fiecărui capitol, pe domeniile financiare abordate.

Riscul nu trebuie înţeles ca fiind un element distrugător. Riscul poate

conduce la oportunităţi extraordinare pentru cei care ştiu cum să îl folosească.

Scopul este de a cunoaşte riscul şi a-l folosi pentru succesul nostru. Soluţia nu

este evitarea completă a riscului, care de altfel este imposibil, ci evitarea

riscurilor care nu pot fi înţelese, cotrolate şi monitorizarea si utilizarea riscurilor

rămase în scopul succesului. Existenţa riscurilor a condus la dezvoltarea

structurilor care se ocupă cu managementul riscului. Progresul omenirii nu ar fi

fost posibil dacă riscul ar fi fost evitat.

Materialele cuprinse în acest manual nu constituie lucrări de cercetare

ştiinţifică şi nu revendică originalitatea. Lucrarea constituie o sinteză de

preocupări, idei şi rezultate teoretice şi practice al căror scop exclusiv este de

a prezenta cunoştinţe existente în literatura de specialitate şi de a fi utile în

procesului didactic.

Acest manual universitar se adresează masteranzilor din anul al II-lea

din cadrul programului de masterat Finanţe şi administraţie publică europeană,

care studiază disciplina “Gestiunea riscului financiar”.

Autoarea

10

11

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE TEORIA DECIZIEI.

ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1 Decizia: concept, definiţie, rol

1.2 Clasificarea deciziilor

1.3 Factori determinanţi în fundamentarea şi adoptarea deciziilor

Obiective: cunoasterea factorilor ce influenţează procesul decizional, modele

de luare a deciziilor; înţelegerea şi observarea legăturile strânse între

principiile de bază ale teoriei deciziilor şi evoluţia evenimentelor din viaţa de zi

cu zi

Cuvinte cheie: decizie, proces decizional, etapele procesului decizional,

certitudine, incertitudine, risc

12

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE TEORIA DECIZIEI. ABORDĂRI CONCEPTUALE

O decizie este o judecată. Este o alegere între alternative.

Este rareori o alegere între bine şi rău.

În cel mai bun caz este o alegere

între “aproape bine” şi “probabil rău”.

Peter Drucker

În teoria şi practica managerială, decizia este considerată ca un act sau

proces conştient prin care se stabilesc obiectivele, direcţiile de acţiune şi

modalităţile de înfăptuire ale acesteia, asigurându-se, astfel, autoreglarea

economico-financiară în ansamblul său, precum şi un grad minim de

profitabilitate. Cu alte cuvinte, decizia managerială se manifestă ca o relaţie

socio-umană cu doi parametri sau poli de acţiune: forul formal sau instanţa de

execuţie abilitată să adopte decizii şi, respectiv, colectivitatea angajaţilor,

desemnată să realizeze, să pună în operă măsurile preconizate. Rezultă, fără

nici un fel de echivoc sau ambiguitate, că, de fapt, definirea deciziei

manageriale are la bază anumite premise şi cerinţe fundamentale, şi anume:

existenţa mai multor alternative de soluţionare a problemelor, adică de

realizare a obiectivelor sau scopurilor urmărite; orientarea sistematică a

deciziei în direcţia înfăptuirii obiectivelor; influenţarea şi determinarea unor

persoane în subordine, din structurile de conducere şi de execuţie, de a-şi

însuşi şi de a acţiona în vederea atingerii ţintelor respective – obiective şi

performanţe sub raport cantitativ şi calitativ.

Se cuvine făcută şi precizarea că, de regulă, conţinutul deciziei

manageriale reflectă în oricare situaţie obiectivele de realizat, mijloacele şi

căile de utilizat, resursele alocate, responsabilităţile concrete şi eşalonarea în

timp a înfăptuirii obiectivelor. De asemenea, în fundamentarea deciziei trebuie

respectate anumite principii, printre care cele mai importante sunt: al definiţiei

(precizarea problemei examinate, pornind de la informaţiile disponibile), al

argumentării selective (definirea fazei de analiză şi alegerea liniei de acţiune

optime), al delegării dreptului de a lua decizii (descentralizarea nivelului de

luare a deciziei, cât mai jos posibil), al participării directe – integrarea sistemică

a contribuţiei colective la luarea deciziei. În sfârşit, alegerea variantei

decizionale optime se face în funcţie de elemente şi criterii ştiinţifice, în special:

un obiectiv sau scop bine determinat, posibil de măsurat (cuantificat); un volum

adecvat, cât mai mare, de informaţii relevante, care să reflecte convingător

13

evenimentele, fenomenele şi procesele reale, cu influenţă evidentă asupra

procesului decizional şi nu numai; un aparat de investigare şi de prelucrare a

datelor care să permită folosirea celui mai raţional proces de alegere a

variantei de acţiune.

Deşi există unanimitate în ceea ce priveşte factorii primari ai deciziei

manageriale, şi anume: decidentul formal şi mediul ambiant sau extern, grupul

de persoane abilitate să adopte decizii are obligaţia să respecte cerinţele de

care depinde calitatea propriu-zisă a deciziei preferate, dorite, mai cu seamă:

cunoştinţe generale şi de specialitate cu privire la problemele care fac obiectul

deciziei; capacitatea (inteligenţa, perspicacitatea şi discernământul) de a

deprinde şi utiliza principii, tendinţe, particularităţile şi schimbările survenite în

mediul ambiant, micro şi macro-social; pregătirea adecvată care să-i confere

abilitatea de a sintetiza şi analiza în cunoştinţă de cauză evoluţiile din natură şi

din societate, mai ales cele economice şi tehnologice, dar şi de generalizare a

lor; perceperea reacţiilor şi a motivaţiei persoanelor implicate în

fundamentarea, adoptarea şi punerea în operă a deciziilor.

Stilul managerial, este vorba de profesionalizarea decidenţilor şi de

colaborarea cât mai fructoasă a lor cu cercetătorii proprii, dar şi cu aceia din

instituţii specializate, în primul rând universitare şi academice. În astfel de

circumstanţe, mediul ambiant este reprezentat atât de factori endogeni sau

interni (structura organizatorică, sistemul informaţional propriu şi nivelul de

calificare al persoanelor din compartimentul de studii prospective), cât şi de

factori exogeni, denumiţi şi externi (relaţiile cu alţi agenţi economici, din ţară şi

din străinătate; politica de preţuri; oferta şi cererea pieţei; anumite măsuri şi

hotărâri ale autorităţilor guvernamentale). Chiar dacă recunoaştem sau nu, în

cazul ţărilor aflate în tranziţie sau în stare emergentă, trebuie luate în

consideraţie o serie de elemente şi tendinţe specifice, având impact

semnificativ asupra procesului decizional, cum ar fi: complexitatea şi

amploarea tranziţiei la economia de piaţă; adâncirea spectaculoasă a diviziunii

muncii şi sporirea ponderii agenţilor economici mici şi mijlocii; creşterea

probabilităţii de participare la circuitul economic internaţional; reducerea

duratei de viaţă a produselor; ritmul extrem de rapid al descoperirilor ştiinţifice

şi tehnologice precum şi al schimbărilor ce au loc în structura economiei

naţionale.

Plaja sau grila problemelor decizionale este destul de largă, de la

cele cotidiene ale fiecăruia dintre noi, deci cu valoare particulară, până la

14

acelea de importanţă majoră, cu care se confruntă persoanele abilitate să

conducă şi să coordoneze activităţi de nivel foarte înalt. În ultima perioadă,

eforturile cercetătorilor sunt concentrate asupra problemelor referitoare la

codificarea informaţiei şi la structurarea unei teorii în măsură să contribuie la

cunoaşterea şi soluţionarea cu succes a aspectelor decizionale complexe,

specifice societăţii moderne. Un avantaj deloc de neglijat ar fi acela că

metodologia analizei decizionale obligă decidentul să privească problema ca

pe un tot organic şi să surprindă legăturile şi fluxurile informaţionale dintre

componentele sale elementare, favorizând comunicarea între specialiştii

diverselor domenii (ingineri, economişti, matematicieni, sociologi etc.) implicaţi

în evaluarea şi rezolvarea anumitor segmente ale problemei, în care scop

folosesc un limbaj similar şi un teren sau mediu propice pentru obţinerea de

compromisuri realizabile între opinii, nu întotdeauna identice ale lor. Mai mult

decât atât, metodologia menţionată anterior cere descompunerea problemei

examinate, cu precădere a celor complexe, în altele mai simple, concomitent

cu sintetizarea logică a rezultatelor obţinute în vederea conceperii, a proiectării

şi a construirii unui program de acţiune unitar şi realist, viabil sub raportul

eficienţei economice, tehnologice, ecologice şi, de ce nu, moral, juridic.

De altfel, o asemenea analiză reclamă răspunsuri cât mai clare şi

corecte, lipsite de echivoc la problemele elementare ori ipotetice. Uneori,

acestea sunt destul de greu de rezolvat, necesitând explicitarea punctelor de

vedere până în cele mai mici detalii, confirmând concluzia potrivit căreia

„pariul”, ambiţia teoriei deciziei este acela de a cuantifica incertitudinile

şi riscurile, preferinţele şi acceptarea consecinţelor în orice situaţie, eforturile

depuse de cercetători în ultimii ani fiind o mărturie mai mult decât evidentă, în

acest sens.

Din câte se poate observa, apare necesitatea de a lua în considerare o

multitudine de factori ce influenţează evoluţia în timp a procesului decizional,

aspecte ce urmează să fie examinate în capitolele următoare.

1.1 Decizia: concept, definiţie, rol

Viaţa profesională sau particulară a individului, activitatea de conducere

politică, economică, militară, administrativă sau tehnologică la diverse nivele

nu pot fi concepute în afara rezolvării diverselor probleme de decizie care apar

în aceste evoluţii umane.

15

1. În cea mai largă accepţiune, „decizia presupune o acţiune umană, întotdeauna şi necesar – umană, care, confruntată cu un eveniment extern, trebuie să identifice stările viitoare ale acelui eveniment şi să stabilească căile posibile de acţiune, care vor conduce la îndeplinirea scopului propus” (Decvan R.M., 1992). Ea reprezintă, de fapt, un act esenţial al activităţii manageriale,

constituind cel mai reprezentativ şi, totodată, cel mai eficace instrument al

acestuia. A lua o decizie nu constituie o funcţie aparte, izolată a

managementului, ci, mai curând, esenţa funcţiilor manageriale.

Întreaga activitate managerială poate fi rezumată la o înlănţuire de

decizii. Complexitatea şi diversitatea în creştere a mediului economic

generează în permanenţă probleme, a căror soluţionare impune luarea şi

aplicarea unor decizii.

Decizia este un important instrument prin care se mobilizează oamenii

la executarea unor acţiuni într-un anumit scop şi într-un anumit timp. Ea

reprezintă momentul de maximă responsabilitate al procesului de

management, asigurând trecerea de la gândirea creatoare la acţiuni

generatoare de eficienţă, este un act de creaţie în care se împletesc gândirea

logică şi factorii psihologici.

Decizia mai poate fi definită şi ca o cale de acţiune aleasă pentru

realizarea unuia sau mai multor obiective. Totodată, ea reprezintă şi, un act

specific uman care foloseşte ca materie primă informaţia, deoarece în cadrul

oricărei structuri organizatorice, obiectivul general se realizează ca urmare a

interacţiunilor de tip informaţional care asigură coordonarea funcţiilor specifice,

implicând integrarea structurilor respective (întreprindere, secţie, atelier, linie

tehnologică sau loc de muncă) ca subsistem al unei structuri organizatorice de

nivel superior.

În majoritatea cărţilor de management găsim definite funcţiile ştiinţei

conducerii: previziune, organizare, coordonare, antrenare şi evaluare-control.

Ei bine, decizia este cea care face corelarea dintre acestea, cea care reflectă

modul în care fiecare element al subsistemului conducător se raportează la

obiectivele urmărite. În funcţie de nivelul la care se ia decizia reprezintă

intervenţia conştientă care fundamentează acţiunea. Ca element central al

activităţii manageriale, decizia se regăseşte în toate funcţiile acesteia (fig.1.1),

rezultatele concretizându-se în fiecăre dintre ele.

16

Fig.1.1

De fapt, alegerea unei variante de acţiune, adică adoptarea deciziei,

reprezintă doar un moment al procesului de conducere, a cărui calitate este

definită şi de rezultatele concrete obţinute prin aplicarea (implementarea)

deciziei, ca proces de transformare a unui concept (soluţie într-o acţiune). O

decizie se consideră că a devenit operaţională doar în momentul în care

diferitele activităţi ale sistemului se desfăşoară conform soluţiei preconizate şi

încep să fie obţinute rezultatele planificate prin decizie.

Activitatea umană (profesională sau extraprofesională, individuală sau

socială), în special cea de conducere, indiferent de domeniul (politic, social,

economic, tehnic, militar etc.) sau de nivelul ierarhic la care se desfăşoară,

presupune, de fapt, rezolvarea unor probleme de decizie, adică alegerea unei

căi de acţiune. Dacă în cazul deciziilor luate de individ în problemele care-i

sunt proprii riscul social este relativ redus, în schimb, în activitatea de

conducere a colectivităţilor, mai mari ori mai mici, apar o serie de greutăţi,

generate de cerinţa evaluării raportului dialectic cauză – efect. Din cât se

cunoaşte, în multe situaţii, cauza nu este numai cauză, ci şi efectul unei (unor)

cauze anterioare, iar efectul nu este numai efect, ci şi cauză pentru unul

(unele) efecte viitoare. Amploarea riscului este calitativ şi cantitativ crescută.

De aici şi importanţa pe care o are analiza riguroasă a mecanismului deciziei,

descoperirea legăturilor esenţiale şi neesenţiale, deterministe şi aleatoare din

cadrul raportului cauză – efect (Raţiu – Suciu C., 2000).

Dacă se porneşte de la schema clasică a procesului de conducere

(fig.1.2), se constată că efectele din activitatea subsistemului condus sunt

generate de decizii luate de subsistemul conducător din cadrul sistemului

analizat, sau de perturbaţiile provenite din interiorul sau exteriorul acestuia,

ambele componente determinând o nouă stare a sistemului, generarea de noi

Prevederea

Decizia Organizarea Controlul sau

evaluarea

Coordonarea Antrenare sau

motivarea

17

informaţii, fundamentarea unor noi decizii şi reevaluarea obiectivelor şi/sau

strategiilor.

Fig.1.2

Un rol important în cunoaşterea şi realizarea stării de echilibru a

sistemului îl au informaţiile de care dispune decidentul, respectiv cât de

complete şi actuale sunt acestea. Altfel, succesul unei activităţi, calitatea

procesului de conducere depind în mod hotărâtor de felul în care sunt culese şi

prelucrate informaţiile, de eficienţa acţiunilor care se întreprind pe baza acestor

informaţii (fig.1.3,a). Din prelucrarea informaţiilor – proces de gândire extrem

de complex, ce nu poate fi lăsat doar pe seama calculatorului electronic, orcât

de rafinată ar fi tehnica utilizată – rezultă soluţii care pot fi decizii, idei sau

atitudini. De asemenea, intervenţia omului face posibilă evaluarea mai flexibilă

a legăturilor existente în cadrul ciclului informaţie – decizie – acţiune (fig.1.3,b),

care trebuie să ţină seama de restricţiile naturale sau convenţionale care apar.

Trecerea de la decizie la acţiune poate impune formularea prealabilă a deciziei

cu un set de instrucţiuni menite să precizeze „spiritul” deciziei, să elimine

echivocurile şi să direcţioneze concret acţiunea.

Fig.1.3

Informaţii

Prelucrare în

procesul

gândirii

Soluţii Acţiune

Informaţii

Instrucţiuni

Decizie

a b

ns

s

s

2

1

Compa-

raţie

Decizie

Proces de

transformar

e

Z(t) nY

Y

Y

2

1

-

+

S X

S’

R

Subsistem conducător Subsistem condus

Mediul exterior Perturbaţie

∆S

Y

18

Într-o exprimare unanim acceptată, decizia poate fi definită ca rezultatul

unei activităţi raţionale, conştiente, de alegere a liniei şi modalităţilor de acţiune

dintr-un număr de alternative (complementare sau contradictorii), vizând

atingerea unuia sau mai multor scopuri prestabilite. Cu alte cuvinte, în afara

premiselor obiective ale luării unei decizii, respectiv relevanţa informaţiilor

disponibile şi cunoaşterea temeinică a proceselor (fenomenelor) care au loc,

un rol major îl joacă şi gradul în care factorul de decizie – individ sau colectiv –

este conştient de implicaţiile şi responsabilitatea pe care le incumbă adoptarea

deciziei.

Deşi cauzele care îngreunează adoptarea unei decizii sunt multiple,

totuşi, influenţa cea mai mare se pare că o exercită următoarele elemente:

lipsa de informaţii suficiente, în sensul că nu s-au aprofundat faptele care au

dus la situaţia de decizie, cunoscându-se cât mai precis care sunt consecinţele

fiecărei variante; timpul insuficient pentru elaborarea şi adoptarea deciziei;

efectele directe sau indirecte asupra altor domenii de activitate etc. Clarificând

acest context, devine relativ uşor să se facă evaluarea condiţiilor în care se iau

deciziile (fig.1.4) (C.Raţiu – Suciu C., 2000).

Fig. 1.4

Evident, luarea unei decizii bune presupune multă competenţă şi

responsabilitate, mai ales în condiţiile în care resursele angajate şi, în special,

timpul sunt ireversibile.

Analiza mecanismului decizional reliefează legităţile care stau la baza

acestuia, izvorâte din nevoia de consistenţă sau coerenţă în abordarea

diverselor aspecte ale deciziei: multitudinea alternativelor (fig.1.5) ce pot fi

Gradul în care cel care ia decizii este conştient de responsabilitatea sa

Deciziile pot fi luate numai în

condiţii de risc şi necesită curaj

Deciziile sunt fundamentate

Amânările în luarea deciziilor

sunt explicabile

Amânările în luarea deciziilor

sunt nejustificate

Deciziile luate „pe baza

experienţei” sunt frecvente

(slăbiciuni în luarea deciziilor)

+

Sunt posibile decizii temerare,

uşuratice sau primejdioase

Deciziile nu sunt neapărat

optime

(este preferabil să se evite

situaţia de decizie)

(suprasolicitarea celui care

ia decizii)

-

+ -

Calitatea

premiselor

pentru

luarea

deciziilor

19

adoptate, ceea ce impune elaborarea unei liste cât mai complete sau

exhaustive, din care să se aleagă o anumită decizie, aceea considerată a fi

optimală din punctul de vedere al decidentului, adică decizia exclusivă, precum

şi definirea criteriilor care stau la baza opţiunii pentru o anumită variantă etc.

Fig.1.5

Având în vedere influenţa factorilor de ordin intern (calităţile

decidentului, motivarea, responsabilitatea, volumul informaţiilor şi mediul

intern) sau extern (sensul şi ritmul de dezvoltare, informaţiile existente cu

privire la valorificarea cercetării, restricţiile cu caracter funcţional sau structural,

cadrul de relaţii etc), expresia analitică a deciziei este de forma:

),,,,( RMVFFfD ni 1.1

în care Fi reprezintă factorii care pot fi cunoscuţi; Fn = factorii care nu pot fi

cunoscuţi, dar a căror probabilitate şi sens de apariţie se pot aproxima; V =

valoarea elementului uman; M = motivarea; R = responsabilitatea faţă de

consecinţele deciziei.

Componenta V se poate exprima în felul următor:

),(1 QCfV 1.2

în care C exprimă nivelul de pregătire, de conducere şi organizare,

profesionale, precum şi experienţa persoanei respective; Q = capacitatea de

adaptare la transformările permanente, inclusiv sub raportul perfecţionării

cunoştinţelor.

În general, decizia raţională este aceea care asigură obţinerea

rezultatelor (scopurilor) optime, în sensul că acţiunea umană stabilită trebuie

să permită valorificarea cât mai eficientă a resurselor umane, materiale şi

Date

Sistem de previziune

a performanţelor

variantelor

Criterii şi valori de

măsurare a

variantelor

Criterii de decizie

Decizia,

desfăşurarea

acţiunii care

maximizează

dezirabilitatea

1 2 3 4

Variante

20

financiare de care se dispune, nu neapărat „ieftină”, necostisitoare, ci

aducătoare de beneficii, de mijloace de reproducţie lărgită.

Spre exemplu, dacă se consideră o listă de decizii exhaustivă şi

exclusivă care conţine m alternative, notate prin convenţie în ordinea d1, d2, ...,

dm, atunci mulţimea deciziilor este mdddD ,,, 21 , care poate fi doar finită.

Dintre acestea trebuie aleasă alternativa cea mai bună şi anume aceea care

conduce la rezultate optime. Se poate observa că un asemenea demers este

îngreunat de incertitudinea existentă asupra consecinţelor care decurg din

adoptarea uneia dintre variante, dificultăţi generate de lipsa sau insuficienţa

informaţiilor disponibile.

Decizia managerială trebuie să îndeplinească anumite criterii de

raţionalitate (Popescu I., Ungureanu L., 2004):

a) să fie fundamentată ştiinţific, adică să fie luată în conformitate cu

realităţile firmei, să ţină cont de elementele componente ale mediului intern şi

extern, pe baza unui instrumentar ştiinţific potrivit, care să înlăture improvizaţia,

rutina, voluntarismul etc.

b) să fie „împuternicită”. Cel care elaborează decizia trebuie să dispună

şi de cunoştinţele şi aptitudinile necesare, să posede o „autoritate” a

cunoştinţelor, să dispună de potenţial decizional necesar.

c) să fie clară, concisă şi necontradictorie. Aceasta presupune ca prin

formularea deciziei să se precizeze, fără posibilitatea de interpretare conţinutul

situaţiei, decizionale (variante, criterii, obiective, consecinţe etc), astfel încât

toate persoanele participante la fundamentarea ei să înţeleagă la fel respectiva

situaţie;

d) să fie oportună, adică să se încadreze în perioada optimă de elaborare

şi de aplicare. Pentru fiecare decizie există o anumită perioadă în care trebuie

concepută şi aplicată, pentru a fi posibilă obţinerea unui efect maxim.

e) să fie eficientă. Eficienţa constituie criteriul de apreciere al activităţii de

management, iar decizia reprezintă esenţa acestuia. Este firesc, deci, ca orice

decizie să fie apreciată prin efectele care se obţin în urma implementării ei.

f) să fie completă, adică să cuprindă toate elementele necesare înţelegerii

corecte şi, mai ales, implementării, şi anume: obiectivul, modalităţi de acţiune,

termenele, executanţii, responsabilul cu aplicarea deciziei, fondurile necesare

etc.

21

În mod evident, aceste cerinţe de raţionalitate a deciziilor manageriale

trebuie respectate în procesele decizionale. Cu cât vor fi mai mult respectate

cu atât calitatea deciziei va fi mai bună.

1.2 Clasificarea deciziilor

Potrivit principiului cauză – efect activitatea decizională se încadrează în

circuitul informaţie – decizie – acţiune în care informaţia reprezintă cauza iar

acţiunile reprezintă efecte. În general, decizia reprezintă esenţa procesului de

conducere, acţiunea care se regăseşte în toate funcţiile şi în toate atribuţiile

sistemului conducător sau decizional. Pe de altă parte, decizia are caracter

propriu pentru toate structurile procesului de execuţie şi a procesului de

conducere. Există mai multe criterii de clasificare. Astfel, deciziile pot fi

clasificate în funcţie de nivelul de elaborare, conţinutul şi domeniul de aplicare,

gradul de cunoaştere a fenomenului asupra căruia se ia decizia, sursa de

elaborare. Distingem aici următoarele criterii (Maracine V., 1998):

A - După orizontul de timp, deosebim:

a1 - decizii strategice (neprogramate) sunt acele decizii care vizează

orizonturi mari de timp (de regulă 3 – 5 ani). Aceste decizii se referă la

problemele majore ale firmei şi influenţează întreaga sferă a activităţii

organizaţionale sau principalele sale componente: pregătirea şi perfecţionarea

resurselor umane, întărirea capacităţii de producţie etc. Aceste decizii vizează

problemele ale căror rezolvări implică soluţii inedite, implicând eforturi

suplimentare în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnologice. Optimizarea unor

astfel de decizii depinde de capacitatea organizatorică a procesului de

conducere şi sunt specifice deciziilor greu sau aproape imposibil de cuantificat.

Optimizarea acestei categorii de decizii variază direct proporţional atât cu

nivelul de pregătire al resurselor umane cât şi cu preocuparea sistemului

pentru dezvoltarea capacităţii creative în cadrul sistemului de producţie anual.

Decizia neprogramată sau strategică, luată la nivelul conducerii colective se

referă mai ales la probleme noi, de ansamblu, pentru a căror rezolvare sunt

necesare, cel puţin cu caracter parţial, unele soluţii originale. a2 - Decizii tactice

(programate) pentru care orizontul de timp variază între o lună şi un an. Ele se

iau în spaţiul deciziilor strategice, integrându-se în cadrul determinat de

acestea: adoptarea şi perfecţionarea procedeelor şi metodelor de lucru,

utilizarea diferitelor resurse, îmbunătăţirea bazei materiale, pregătirea

resurselor umane. Aceste decizii sunt specifice activităţii concrete, imediate,

22

competitive şi se fundamentează cu ajutorul procedeelor logice pe baza unor

informaţii şi date concrete, certe referitoare la acţiunea din trecut şi prezent şi

sunt cuprinse în documentele de tip balanţă.

În cazul deciziilor programate alegerea deciziei optimale se face astfel:

- alegerile de tip dat care se întâlnesc în procesul de alegere a

documentelor tehnico-economice, a studiilor de fezabilitate pentru realizarea

anumitor investiţii

- dintr-un număr redus de posibilităţi descrise anterior, suficient de explicit

atât pentru factorii decizionali cât şi pentru factorii de execuţie.

Atragerea cât mai mare de persoane la adoptarea deciziei şi la

aplicarea ei în scurt timp elimină o parte dintre factorii de risc şi anume:

- alegerea pornind de la un model logic sau matematic dar fără

posibilitatea de a acţiona pe baza factorilor prestabiliţi în timpul imediat

următor. În această categorie putem introduce modernizarea tehnologică,

restructurările, asimilările de producţie şi tehnologice care pentru a fi înfăptuite

necesită o perioadă de fundamentare în special tehnologice şi de prospectare

a pieţei

- raţionamentul logic care generează mai multe alternative, uneori chiar în

funcţie de acelaşi criteriu şi care implică o perioadă de reevaluare.

Alegerea se face pentru soluţiile care înglobează descoperiri ştiinţifice

actuale şi care ţin seama de efectele ecologice ale aplicării unei linii de

acţiune.

a3 - Decizii curente (semiprogramate) care se referă la perioade scurte de

timp (ore, zile). Aceste decizii privesc aspecte minore ale activităţii de

conducere şi vizează realizarea de sarcini şi atribuţii având la bază elemente

programate a căror combinaţie nu poate fi însă determinată anticipat. În acest

caz alegerea variantelor optime se face în funcţie de următorul demers:

regândirea şi corectarea deciziei ca urmare a influenţelor exercitate de factorii

aleatori, întâmplători. Există şi posibilitatea menţinerii alegerii de bază ca

urmare a acţiunii doar asupra unor anumite aspecte ale procesului decizional,

de regulă, decizii pe termen scurt. Decizia semiprogramată este luată pe baza

unor elemente programate, dar a căror combinare în soluţia stabilită nu poate fi

în prealabil determinată.

B - După certitudinea atingerii obiectivelor sau după valoarea informaţiilor

disponibile există:

23

b1 - Decizii certe (în condiţii de certitudine). Posibilitatea de realizare a

obiectivelor urmărite este maximă: nu există îndoială asupra parametrilor ce

intervin. Sunt caracterizate prin aceea că se manifestă o singură stare a

condiţiilor obiective a cărei probabilitate de apariţie este egală cu unitatea;

variabilele cu care se operează sunt operabile, iar gradul de certitudine privind

obţinerea rezultatelor potenţiale este mare.

b2 - Decizii de risc (în condiţii de risc). Posibilitatea realizării obiectivelor

urmărite este redusă. O influenţă considerabilă o au aici factorii perturbatori.

Fiecare variantă analizată este caracterizată de o anumită probabilitate de

realizare care va ierarhiza atât alternativele de acţiune cât şi măsurile ce

trebuiesc luate. Nivelul consecinţelor ce caracterizează variantele decizionale

este influenţat de două sau mai multe stări ale condiţiilor obiective. Deciziile de

acest tip au un pronunţat caracter de prevedere urmărind prevenirea şi

limitarea la maxim a riscului.

b3 - Decizii incerte (în condiţii de incertitudine). Sunt caracterizate prin

manifestarea a două sau mai multe stări ale condiţiilor obiective, fără a

cunoaşte nici măcar probabilitatea de apariţie; în schimb influenţează nivelul

consecinţelor specifice variantelor decizionale. Variabilele cu care se operează

sunt necontrolabile, iar gradul de certitudine în obţinerea rezultatelor potenţiale

este practic nul.

Consecinţele cunoscute ale fiecărei alegeri posibile reprezintă un

ansamblu al tuturor consecinţelor posibile. Deciziile luate în aceste condiţii sunt

cele mai complicate, deoarece se pot face anumite estimări ale variabilelor de

stare, dar nu se dispune de nici o informaţie care să permită calculul

probabilităţii producerii lor.

C - După frecvenţa elaborării deciziilor, avem:

c1 - Decizii periodice. Sunt acele decizii adoptate la intervale stabilite de

timp. Se elaborează de mai multe ori într-o firmă. În acest caz, se pot stabili în

prealabil proceduri, modele de elaborare şi realizare deoarece astfel de decizii

fac referire la situaţii întâlnite anterior.

c2 - Decizii aleatorii. Acestea sunt decizii care se produc la intervale de

timp neregulate, necesitatea fundamentării lor fiind determinată de factori

necontrolabili; fac dificilă pregătirea şi utilizarea unor instrumente decizionale

rafinate

c3 - Decizii unice, generate de situaţii concrete cu care se confruntă firma.

Au carater de excepţie.

24

D - După nivelul managerial la care se iau, există:

d1 - Decizii de nivel superior. Acest tip de decizii se adoptă la

managementul firmei. Cele mai multe dintre ele sunt decizii strategice şi

tactice.

d2 - Decizii de nivel mediu. Aceste decizii se adoptă de cadrele de

conducere medii şi au caracter operaţional. Cele mai multe dintre ele sunt

tactice sau curente.

d3 - Decizii de nivel inferior. Acest tip de decizii sunt adoptate de cadrele de

conducere aflate pe cel mai de jos nivel şi au mai ales caracter operaţional.

E - După posibilitatea de prevedere, deosebim:

e1 - Decizii anticipate – sunt adoptate în condiţii de certitudine şi pot fi

pregătite din timp

e2 - Decizii imprevizibile – sunt luate pe neaşteptate, atunci când

împrejurările o impun.

F - După sfera de cuprindere a decidentului, avem:

f1 - Decizii individuale sau unipersonale. Aceste decizii sunt elaborate şi

fundamentate de o singură persoană. De obicei, astfel de decizii se referă la

problemele curente din firmă, numărul lor reducându-se în funcţie de

complexitatea structurii respective.

f2 - Decizii de grup (colective). Aceste decizii se adoptă la nivelul organelor

de conducere colective şi implică un anume efort şi timp pentru elaborare.

G - În funcţie de fazele procesului de management, există:

g1 - Decizii adoptate în faza previzională. Aceste decizii sunt preponderent

strategice şi se iau la cel mai înalt nivel ierarhic (consiliul de administraţie)

g2 - Decizii adoptate în faza operativă. Sunt decizii preponderent tactice şi

privesc realitatea obiectivelor asumate în condiţii prestabilite (se iau de către

managerii diferitelor activităţi în cadrul întreprinderilor)

g3 - Decizii adoptate în faza postoperativă. Se referă la modalitatea

desfăşurării acţiunilor în trecut şi orientarea acestora spre viitorul evoluţiei

firmei (în întreprinderi aceste decizii sunt luate de managerii situaţi pe niveluri

ierarhice inferioare şi chiar de către Adunarea Generală a Acţionarilor).

25

1.3. Factori determinanţi în fundamentarea şi adoptarea

deciziilor

Indiferent de natura întreprinderii, în managementul ei mecanismul

decizional se bazează pe două elemente constitutive: a) factorul de luare a

deciziei sau decidentul; b) mediul ambiant în care se adoptă decizia.

În acelaşi timp, nu trebuie să se piardă din vedere că actul de decizie

presupune ca necesitate existenţa forului de decizie, reprezentat printr-o

persoană (managerul, preşedintele consiliului de administraţie, preşedintele

comitetului de direcţie) sau printr-un colectiv (consiliul de administraţie,

comitetul de direcţie).

Dinamismul şi complexitatea unităţii economice, interrelaţia dintre

acestea şi procesul decizional ridică necesitatea pregătirii temeinice a

managerului, prin pregătire înţelegându-se ansamblul elementelor capabile să

pună pe decident în stare să-şi asume cu competenţă sporită funcţiile sale

prezente sau cele de perspectivă.

Luarea unei decizii corecte, chiar optime, în raport cu obiectivele

propuse, starea sistemului condus şi restricţiile aplicării deciziei nu garantează

aplicarea exactă a deciziei. Pentru aceasta este necesară ca deciziei să-i fie

asigurate condiţiile necesare pentru a fi aplicată.

Analiza deciziei, ca moment esenţial al procesului de management,

presupune interpretarea situaţiei elementelor componente: decidentul (factorul

de decizie); mediul ambiant; relaţia (legătura) dintre decident şi mediu.

Decidentul este reprezentat de individul sau gruparea (colectivitatea)

care urmează să aleagă varianta cea mai avantajoasă din mai multe posibile.

Calitatea deciziei depinde de calităţile, cunoştinţele şi aptitudinile decidentului.

Pentru a lua decizii, decidentul trebuie să îndeplinească două condiţii

de bază: să fie investit cu autoritatea necesară în domeniul respectiv şi să

cunoască bine domeniul în care ia decizii, deci să fie competent. Din aceste

considerente, pe de o parte, se impune o pregătire de specialitate a

decidentului în domeniul managementului, iar pe de altă parte, este necesară

atragerea unui număr tot mai mare de persoane la procesul decizional.

Mediul ambiant este format din totalitatea condiţiilor interne şi externe

întreprinderii care influenţează şi, la rândul lor, sunt influenţate direct sau

indirect de decizia respectivă.

Mediul intern constă în (Petrescu I., Domokos E.,1993):

26

Componenta umană a organizaţiei: trecut educaţional şi abilităţi;

abilităţi tehnice şi manageriale anterioare; gradul de implicare al membrilor şi

ataşamentului lor faţă de atingerea obiectivelor sistemului; stil comportamental

interpersonal; existenţa de forţă de muncă utilizabilă în cadrul sistemului.

Componenta funcţională şi a grupurilor de lucru organizaţionale:

caracteristicile tehnice ale unităţilor organizaţiei; interdependenţa unităţilor

organizaţionale în atingerea obiectivelor; conflicte în cadrul unităţilor

funcţionale şi al grupurilor de lucru; conflicte între unităţile funcţionale sau între

grupurile de lucru.

Componenta nivelului organizaţional: obiectivele şi interesele

organizaţionale; procesul de implicare a indivizilor şi grupurilor în depunerea

de efort maxim în vederea atingerii obiectivelor organizaţionale; natura

produsului sau serviciului oferit de organizaţie.

În mediul ambiant se pot manifesta, pentru o anumită situaţie

decizională, mai multe stări ale condiţiilor obiective. În ţările cu econoomie de

piaţă, mediul ambiant este caracterizat de schimbări frecvente şi rapide care

introduc în sistemul de conducere şi chiar în cel condus factori perturbatori ai

activităţii întreprinderilor. Condiţiile interne şi externe, caracteristice

întreprinderii, generează cadrul în limitele căruia acţionează decidentul prin

informaţiile de care dispune.

Influenţa mediului ambiant din interiorul întreprinderii se manifestă

asupra deciziei prin următorii factori: competenţa managerilor aflaţi pe diferite

niveluri ierarhice; metodele şi tehnicile de lucru utilizate; sistemul informaţional

folosit în cadrul întreprinderii; gradul de înzestrare tehnică; nivelul tehnologiilor

aplicate.

Mediul ambiant extern influenţează decizia prin cele două componente

ale sale: mediul extern naţional şi mediul extern internaţional.

Principalele categorii de factori ale mediului extern naţional, sunt:

furnizorii de mărfuri, furnizorii de personal, prestatorii de servicii, intermediarii,

clienţii, concurenţii şi organismele publice.

Mediul extern internaţional îşi exercită influenţa asupra întreprinderilor

prin intermediul raporturilor dintre state, de acordare sau neacordare de

facilităţi în schimburile reciproce (economice, comerciale, juridice etc.).

Mediul extern are cinci componente şi anume:

Componenta clienţi: distribuitori ai produsului sau serviciului; utilizatori

propriu-zişi ai produsului sau serviciului.

27

Componenta furnizori: furnizori de materii prime; furnizori de echipament;

furnizori de subansamble; furnizori de forţă de muncă.

Componenta concurenţi: concurenţi pentru furnizori; concurenţi pentru

clienţi.

Componenta socio-politică: legislaţia cu privire la industrie; atitudinea faţă

de industria respectivă sau produsul său; relaţia cu sindicatele.

Componenta tehnologică: îndeplinirea noilor cerinţe tehnologice ale

industriei în producerea bunului sau serviciului; îmbunătăţirea sau crearea de

noi produse prin introducerea de noi descoperiri tehnologice.

Evoluţia mediului ambiant se manifestă uneori contradictoriu în ceea ce

priveşte influenţa asupra modului de elaborare a deciziilor în cadrul

întreprinderii. Astfel, creşterea complexităţii activităţii întreprinderii influenţează

în mod nefavorabil fundamentarea deciziilor, în timp ce ridicarea nivelului de

pregătire de specialitate şi în domeniul managementului are efecte favorabile

asupra luării deciziilor.

Relaţia dintre decident şi mediu se exprimă prin natura legăturilor

dintre decizie şi implicaţiile ei economice, ştiinţifice, sociale, politice,

culturale, umane etc.

În legătură cu această relaţie decident – mediu, există, în principal,

trei situaţii de luare a deciziilor: în condiţii de certitudine, de risc

(incertitudine cuantificată) şi de incertitudine.

La rândul său, cel de-al doilea factor al procesului decizional, mediul

ambiant, tinde să devină din ce în ce mai complex. Elementele sale pot

favoriza adoptarea de decizii raţionale (sistemul de planificare a societăţii

comerciale, creşterea nivelului de pregătire a personalului, dezvoltarea

suprastructurii economice, extinderea sistemului de prelucrare automată a

datelor, ridicarea nivelului tehnic al producţiei materiale, dezvoltarea cercetării

uzinale, dezvoltarea cooperării economice, tehnice şi de producţie

internaţionale şi altele), dar pot şi defavoriza acest proces (sporirea dimensiunii

societăţii comerciale, reducerea ciclului de viaţă a produselor şi tehnologiilor,

perisabilitatea sporită a cunoştinţelor economice, tehnice şi ştiinţifice, creşterea

competiţiei pe piaţa externă, criza de materii prime şi de energie şi altele). De

reţinut, că pe planul deciziei, aceste elemente se traduc într-un număr de

variabile ce apar şi se schimbă deosebit de rapid. Ca urmare, se cere ca

decizia să fie cât mai raţională, să evalueze cu un grad sporit de precizie

elementele implicate, deoarece chiar erorile mici pot atrage irosirea unor

28

mijloace umane, materiale şi băneşti. În acelaşi timp, trebuie ca deciziile să

devanseze acţiunile următoare oferind astfel perioadele de timp necesare

pentru pregătirea corespunzătoare a condiţiilor umane, financiare, tehnice, iar

procesul de luare a deciziilor să se soldeze cu o eficienţă ridicată.

Aşadar, una din funcţiile primordiale ale managementului este

luarea deciziilor. La rândul său, menirea actului decizional constă în

direcţionarea conştientă a activităţii economice şi sociale a unei entităţi

economice. Prin conţinutul, natura şi rolul său, decizia se afirmă ca nervul vital

al managementului economiei unităţii. Înfăptuirea deciziei constituie un proces

de schimbare a realităţii, a resurselor naturale, financiare şi umane de care

dispune unitatea, contribuie la modificarea sistemului obiectiv de nevoi şi,

implicit, la realizarea optimului economico-social al societăţii comerciale.

Perfecţionarea managementului oricărei entităţi economice, soluţionarea

complexă a marilor probleme economice şi sociale, întreaga activitate

managerială curentă şi de perspectivă este legată într-un fel sau altul de

adoptarea şi realizarea deciziilor.

În procesul managerial decizia reprezintă o verigă. În acelaşi timp,

decizia constituie punctul nodal al procesului managerial, momentul său

culminant.

În genere se poate afirma că în procesul managerial al oricărei unităţii

economice, cu ajutorul deciziilor se stabilesc obiectivele derivate din plan şi

modalităţile de realizare a acestora, programele corespunzătoare, se

armonizează acţiunile şi comportamentele executanţilor, se adoptă

perfecţionările şi corecturile necesare pentru desfăşurarea eficientă a activităţii.

Apare incontestabil că funcţionarea economiei în consens cu

imperativele optimului economico-social se află în strânsă dependenţă de

calitatea procesului decizional. Sunt frecvente situaţiile când adoptarea unei

decizii poate crea o deschidere în practica managerială şi, în această situaţie,

decizia joacă rolul unui instrument de direcţionare şi formare a viitorului

societăţii comerciale. Tot cu ajutorul deciziilor managerul exercită o influenţă

activă asupra formelor concrete ale relaţiilor sociale ale salariaţilor cu

patronatul, le schimbă în anumite limite, astfel ca ele să contribuie într-o

măsură sporită la dezvoltarea şi creşterea forţelor de producţie şi la

satisfacerea cât mai completă a nevoilor sociale.

În mediul actual aflat în permanentă schimbare, procesul complex al

luării de decizii devine tot mai dificil. Cei care iau decizii sunt constrânşi de

29

mediul în care acţionează. Deşi luarea deciziilor reprezintă un proces dinamic

şi în permanentă dezvoltare, deciziile au câteva elemente comune. Fiecare

decizie este luată în mediul caracteristic unei organizaţii şi toate deciziile

presupun parcurgerea câtorva paşi elementari.

Managerii cu experienţă ştiu că eficacitatea unei decizii este

determinată de două criterii: calitatea deciziei şi ataşamentul celor care trebuie

să o implementeze. Calitatea deciziei este determinată de modul în care este

desfăşurat procesul de luare a deciziilor. O decizie de calitate care nu este

implementată potrivit este însă ineficace. Implementarea este determinată de

ataşament, motiv pentru care gradul de implicare a celor care vor implementa

decizia este vital pentru succesul procesului decizional.

Majoritatea managerilor sunt conştienţi că deciziile sunt luate pe

baza unor informaţii imperfecte despre evenimente viitoare.

Evenimentele neprevăzute pot influenţa chiar şi rezultatele celor mai

atent gândite decizii.

Bibliografie

1. R.M.Decvan, An Economics Perspective on the Usefulness of Decision Support System, DSS Journal, nr.4, 1992 2. V.Mărăcine, Decizii manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998 3. I.Petrescu, E.Domokos, Management general, Editura Hyperion XXI,

Braşov, 1993 4. I.Popescu, L. Ungureanu, Ştiinţa conducerii – valori, tendinţe,

perspective, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004 5. I.Popescu, L. Ungureanu, E. Muscalu, Decizia sau demersul

antientropic de la cauză la efect, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004 6. D.Raţiu-Suciu ş.a., Modelare economică aplicată, Editura Economică,

Bucureşti, 2002 7. C.Raţiu – Suciu, Managementul sistemelor dinamice, Editura

Economică, Bucureşti, 2000 8. E.Scarlat, Teoria deciziei, note de curs, Catedra de Cibernetică

Economică, A.S.E., Bucureşti, 1995

30

31

CAPITOLUL II

PROCESUL DECIZIONAL

2.1. Structura procesului decizional

2.2. Etapele procesului decizional

2.3. Logica procesului decizional

Obiective: cunoaşterea de către masteranzi a etapelor procesului decizional,

asigurarea fondului de cunoștințe necesare pentru înțelegerea și tilizuarea de către studenți a conceptelor de bază din domeniul teoriei deciziilor, dezvoltarea

capacității de înțelegere a fenomenelor, proceselor și aplicațiilor din acest domeniu atât de complex Cuvinte cheie: proces decizional, variante decizionale, fazele deciziei, analiza informaţiilor, evaluarea alternativelor

32

CAPITOLUL II

PROCESUL DECIZIONAL

Dacă o decizie n-a „degenerat în muncă”,

nu poate fi vorba despre o decizie,

ci, în cel mai bun caz, despre o intenţie bună.

Peter Drucker

Decizia economică reprezintă linia de acţiune aleasă în mod conştient

în cadrul procesului de conducere al organizaţiei dintr-un număr oarecare de

posibilităţi în scopul atingerii unor obiective în condiţii de eficienţă maximă. Cu

alte cuvinte, este acţiunea de punere în lucru a resurselor, de stabilire şi

atingere a obiectivelor firmei. De aceea necesită o activitate de pregătire şi

elaborare la care participă un număr de persoane şi compartimente din

întreprindere. Pentru alegerea celei mai bune decizii trebuie să existe

următoarele elemente:

Un obiectiv economic şi/sau un scop bine determinat care să poată fi

cuantificat;

Un volum mare de informaţii care să reflecte fenomenele şi procesele

economice care au loc în realitate;

Un aparat de investigare şi prelucrare a datelor.

Decizia are influenţe directe la nivelul grupului şi de aceea în

conceperea şi realizarea deciziei este necesar să se aibă în vedere

caracteristicile privind postul, pregătirea, motivarea şi potenţialul membrilor

grupului respectiv. Decizia determină efecte directe şi propagate pe plan

economic, uman şi tehnic cel puţin la nivelul unui compartiment al firmei.

Investigaţiile întreprinse au relevat faptul că factorii primari ai deciziei de

conducere sunt: decidentul şi mediul ambiant. Decidentul este reprezentat de

un manager sau un organism managerial care în virtutea obiectivelor,

sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor circumscrise adoptă decizia în

situaţia respectivă. Tendinţa dominantă la nivelul decidenţilor este creşterea

capacităţii lor decizionale ca urmare a creşterii nivelului de pregătire în

domeniul managementului, la aceasta contribuind substanţial şi consultanţii în

management ce lucrează în cadrul organizaţiilor specializate. Tendinţa

33

caracteristică managementului firmei în momentul actual este extinderea

deciziilor de grup. Mediul ambiant decizional constă în ansamblul elementelor

eterogene şi exogene firmei care alcătuiesc situaţia decizională caracterizată

prin manifestarea unor influenţe directe şi indirecte semnificative asupra

conţinutului şi rezultatelor deciziei. În mediul ambiant decizional se constată o

evoluţie contradictorie: pe de o parte se înregistrează o serie de transformări

de natură să ofere premise mai bune pentru un proces decizional eficient, iar

pe de alta mediul ambiant decizional tinde să devină din ce în ce mai complex

datorită adâncirii diviziunii sociale, reducerea ciclului de viaţă al produselor şi

accelerarea ritmului de uzură morală. Pe plan decizional aceste elemente se

traduc într-un număr sporit de variabile şi condiţii limită şi în implicarea

interdependenţelor dintre acestea.

2.1. Structura procesului decizional

Este unanim acceptată ideea că eficienţa unei întreprinderi este

condiţionată de abilitatea cadrelor de conducere de a asigura şi utiliza

resursele necesare atingerii scopului.

Importanţa maximă în procesul decizional o reprezintă selectarea unei

alternative dintre cele aflate la dispoziţia decidentului. Se urmăreşte

recunoaşterea problemei decizionale, înţelegerea naturii sale, cauzele ce au

determinat-o şi soluţiile potenţiale. Apoi, prin activităţi inteligente, bazate pe

raţionament logic, se formulează şi evoluează cursurile alternative de acţiune,

pe baza unor constrângeri (criterii) cunoscute. La final, dintre alternativele

posibile se alege una care satisface în cel mai înalt grad cerinţele impuse.

Într-un demers analitic, se pot stabili următoarele elemente proprii

oricărui proces decizional:

Obiectivul sau scopul urmărit prin adoptarea şi înfăptuirea deciziei:

miooooO mi ,1;,,,,, 21 2.1

Obiectul unui proces decizional este reprezentat de nivelul propus a fi

realizat pentru un anumit criteriu. Spre exemplu, dacă într-o situaţie

decizională se ia în considerare drept criteriu de decizie „reuşita acţiunii”, unul

dintre obiectivele urmărite a se realiza ar putea fi „pierderile în personal,

materiale sau mijloace de luptă”.

Fiecărui obiectiv propus îi corespunde un coeficient de importanţă ci.

0;1;,,,,, 21 iimi ccccccC 2.2

34

Introducerea în model a vectorului C se justifică prin faptul că la un

moment dat, în activitatea organizaţiei, anumite obiective sunt mai importante.

Decidentul (individual sau colectiv). Este cel care selectează una dintre

variantele posibile.

middddD mi ,1;,,,,, 21 2.3

Fiecărui decident i se asociază un coeficient de autoritate:

0;1;,,,,, 21 iimi aaaaaaA 2.4

Pe măsura creşterii complexităţii activităţilor din organizaţie, asistăm la

o evoluţie a acestui element hotărâtor în procesul decizional. Pe de o parte se

înregistrează o îmbogăţire a cunoştinţelor de specialitate ale decidentului,

printr-o pregătire adecvată în domeniul managerial. Pe de alta, ca urmare a

complexităţilor limitate ale omului, asistăm la o participare a unui număr tot mai

mare de persoane la elaborarea şi fundamentarea deciziilor manageriale.

Pentru a elabora decizii de calitate, e necesar ca decidentul să

îndeplinească un minimum de condiţii, dintre care cele mai importante sunt: să

dispună de autoritate în domeniul în care urmează să ia decizii; să ştie să

lucreze cu oamenii; să practice un stil managerial adecvat situaţiilor cu care se

confruntă organizaţia.

Multitudinea variantelor decizionale (alternativele, strategiile).

Identificarea şi stabilirea acestora constituie o etapă de maximă

importanţă în fundamentarea deciziei. Omiterea unor variante posibile sau

includerea în lista acestora a unor variante nerealizate pentru organizaţie

poate afecta de la început calitatea deciziei.

mivvvvV mi ,1;,,,,, 21 2.5

Problema esenţială constă în determinarea variantei optime ca element

de preferinţă maximă în mulţimea variantelor V.

VVopt 2.6

Mulţimea criteriilor decizionale. Este reprezentată de punctele de vedere

ale decidentului, cu ajutorul cărora acesta izolează aspecte de realităţi din

organizaţie în cadrul procesului decizional.

niccccC ni ,1;,,,,, '''2

'1

' 2.7

Fiecărui criteriu ci i se poate asocia un coeficient de importanţă kj.

njkkkkK ni ,1;,,,,, 21 2.8

35

Criteriile de decizie se caracterizează prin mai multe niveluri

corespunzătoare diferitelor variante şi/sau stări ale condiţiilor obiective. Toate

aceste niveluri pot constitui obiective posibile de realizat din punctul de vedere

al criteriului respectiv.

Luarea în considerare într-o situaţie decizională a mai multor criterii

trebuie să se facă ţinând cont de posibilitatea analizării şi sintetizării criteriilor,

precum şi de interferenţa acestora.

Criteriile de apreciere a variantelor posibile pot fi: a) tehnice: consum

de materii prime, carburanţi – lubrifianţi, randament, durată de exploatare a

tehnicii; b) economice: costuri, termene de recuperare a investiţiilor, preţuri,

venituri; c) sociale: număr de salariaţi, număr de specialişti într-un domeniu

etc.

Mulţimea consecinţelor criteriilor de apreciere. Analiza variantelor posibile

în raport cu fiecare criteriu de aplicare asigură obţinerea unui anumit nivel al

criteriului pentru acestea.

1C 2C jC mC

n

i

V

V

V

V

2

1

1

1

21

11

n

i

a

a

a

a

2

2

22

12

n

i

a

a

a

a

nj

ij

j

j

a

a

a

a

2

1

nm

im

m

m

a

a

a

a

2

1

Nivelul aij în teoria deciziei poartă denumirea de consecinţă.

Consecinţele unui anumit criteriu pentru variabilele de studiu, se situează între

două limite: minim şi maxim.

Stabilirea consecinţelor reprezintă o activitate de prevenire, bazată de

obicei pe exploatare, care nu se poate realiza întotdeauna cu multă exactitate,

întrucât nu se cunosc integral cauzele care ar putea determina producerea lor.

Starea naturii (stări de condiţii obiective). Ea explică ansamblul condiţiilor

interne şi externe organizaţiei care sunt influenţate sau influenţează decizia

cadrului de conducere. Şi în cadrul acesta asistăm la o evoluţie ce se

caracterizează în modificarea atât a condiţiilor interne cât şi a celor externe.

36

Timpul. Este considerat de cei mai mulţi teoreticieni ca o altă

componentă a procesului decizional, însă, în diferite sensuri: trecerea timpului

de la adoptarea până la aplicarea deciziei, între momentul colectării

informaţiilor, al elaborării şi executării deciziei.

2.2. Etapele procesului decizional

Adoptarea unei decizii este precedată, de acţiuni complexe menite să

ofere o imagine cât mai veridică asupra problemei care formează subiectul

deciziei potenţiale şi anume: stabilirea gradului de prioritate pe care-l prezintă

analiza problemei respective şi măsura în care aceasta necesită sau nu o

intervenţie; categoria de probleme asupra cărora este utilă intervenţia;

verificarea realităţii problemei studiate şi a caracterului său de excepţie sau de

rutină. Un asemenea demers este denumit în teoria şi practica de conducere

fundamentarea deciziei (fig.2.1), de rigoarea sa depinzând eficienţa acţiunilor

întreprinse, urmărind îmbunătăţirea performanţelor unei activităţi şi eliminarea

eventualelor perturbaţii care îngreunează atingerea obiectivelor prestabilite.

Fig.2.1

1. Etapele procesului de decizie reprezintă o succesiune logică de

activităţi destinate definirii problemei asupra căreia urmează să se decidă şi

stabilirii metodologiei de elaborare a deciziei etc. Specialiştii au ajuns la un

consens în ceea ce privesc etapele principale parcurse pentru luarea deciziei

(Popescu I., 1983):

a) Cunoaşterea cât mai deplină a problemelor reale şi esenţiale, ceea ce

necesită un timp rezonabil pentru explorarea „factorului critic”, adică a cauzelor

principale care le generează. Un rol important în cadrul acestei etape îl joacă

Controlul aplicării deciziei

Analiza problemelor potenţiale Analiza abaterilor Situaţia

analizată

Analiza corelării obiectivelor cu

resursele

Luarea deciziei decizii cauze

abateri planuri de acţiune

37

delimitarea riguroasă a scopurilor de mijloacele de îndeplinire a acestora, mai

ales că unele scopuri parţiale sunt, de fapt, mijloace pentru atingerea unor

scopuri de nivel superior (spre exemplu perfecţionarea resurselor umane, ca

scop, devine mijloc pentru ridicarea calităţii produselor – scop fundamental

pentru creşterea eficienţei economice). Rolul decidentului în această primă

etapă constă în identificarea problemei decizionale şi a diferenţierii ei de o alta

nedecizională:

Problema decizională poate fi una generală, rezolubilă prin folosirea unor

reguli şi principii cunoscute, poate care le-a mai aplicat în situaţii anterioare;

Problema ce urmează a fi soluţionată, deşi are un caracter general şi

repetitiv pentru ansamblul vieţii apare ca unică;

A treia situaţie este cea a evenimentului de excepţie, unic şi foarte rar,

care nu poate fi rezolvat pe baza regulilor şi principiilor existente;

În sfârşit, problema decizională poate fi manifestare timpurie a unui nou

gen de probleme generale.

Necunoaşterea perfectă a problemei decizionale poate să

genereze efecte negative, indiferent cât de corect ar fi parcurse

următoarele etape ale procesului decizional. Potrivit specialistului

american P.Druker „cea mai obişnuită sursă de erori în deciziile

manageriale este concentrarea asupra întrebării corecte... Un răspuns la

o întrebare greşit formulată este lucrul cel mai inutil, dacă nu chiar

periculos”.

Pe baza unei identificări şi definiri corecte a problemei decizionale, se

va stabili, în continuare, cine urmează să o pună în practică, adică să o

înfăptuiască, şi cu ce resurse (fig.2.2).

Fig.2.2

b) Culegerea şi selectarea informaţiilor, al căror volum depinde de

importanţa deciziei ce urmează să fie adoptată şi care va genera atât efecte

Identifica-

rea şi

definirea

problemei

Stabilirea

criteriilor şi

obiectivelor

decizionale

Stabili-

rea

variante-

lor

posibile

Alegerea

variantei

optime

Aplica-

rea

variantei

optime

Renunţarea la toate

variantele

Evaluarea

rezultatelor

38

imediate, cât şi pe termen mai lung. Din aceste considerente este necesară, în

afara folosirii de informaţii pertinente (relevante) şi operaţia de sintetizare a

informaţiei, premisă esenţială a reducerii gradului de nedeterminare a

problemelor analizate.

Un manager se poate afla, în cele mai frecvente cazuri, în faţa unei

dileme: fie să adopte o decizie pe baza informaţiilor pe care le deţine,

asumându-şi riscurile care decurg din folosirea de informaţii incomplete

sau irelevante, fie să aştepte până la completarea informaţiilor, evident

cu riscul de a decide într-un cadru deja schimbat, riscând deci pierderea

oportunităţii.

Astfel, punctele de vedere ale decidentului cu ajutorul cărora punctează

aspecte ale realităţii organizaţionale devin criterii de decizie

Ele se caracterizează prin mai multe niveluri corespunzătoare. Fiecare

nivel corespunzător unui criteriu de decizie reprezintă tot atâtea obiective

posibile. Deci, obiectivul unui proces decizional, din punctul de vedere al unui

criteriu, este tocmai nivelul propus a fi realizat pentru acel criteriu.

În această etapă, decidentul trebuie să ţină seama de posibilitatea

divizării, a grupării criteriilor, precum şi de dependenţa sau independenţa

acestora.

Două criterii sunt independente dacă alegerea unui obiectiv din punctul

de vedere al unui criteriu nu are absolut nici o influenţă asupra alegerii

obiectivului, din punctul de vedere al celuilalt criteriu.

c) Analiza informaţiilor, în vederea stabilirii obiectivelor de atins şi a

criteriilor de decizie. În cadrul primei etape, decidentul constată existenţa mai

multor variante. Acestea sunt cercetate în amănunt în această etapă printr-o

„inventariere” a alternativelor posibile. În funcţie de gradul de participare a

decidentului, „inventarierea” se poate face în mod:

Pasiv, când decidentului i se prezintă variantele fără ca el să depună un

efort în acest sens;

Activ, când însuşi decidentul stabileşte variantele posibile prin diferite

metode între care analogia joacă un rol important.

Variantele unei probleme decizionale pot fi considerate ca mijloace de

realizare a unei acţiuni. Trebuie precizat că nu se poate vorbi de o importanţă

mai mare sau mai mică a diferitelor variante, până în momentul alegerii

variantei optime.

39

În general, efectul aplicării unei decizii îl constituie obţinerea anumitor

obiective (scopuri), de claritatea formulării acestora depinzând eficienţa acţiunii

întreprinse, precum şi utilizarea raţională a informaţiilor disponibile. De aceea,

la stabilirea obiectivelor se recomandă întocmirea unei liste a factorilor care

cuprind rezultatele urmărite şi resursele disponibile (fig.2.3,a), elemente care

trebuie bine armonizate.

Întrucât de cele mai multe ori o decizie importantă are un caracter

complex, cu implicaţii tehnice, economice, sociale şi politice, este necesară o

anume clasificare a obiectivelor şi anume: obiective obligatorii (acele rezultate

sau resurse din care unul singur dacă nu este realizat, întreaga decizie se

poate solda cu un eşec), obiective deziderat (dacă unul din rezultate nu este

îndeplinit la valoarea preconizată, decizia nu se soldează cu eşec). În această

etapă, decidentul trebuie să efectueze, în afara operaţiei de împărţire a

obiectivelor în cele două categorii, şi o anume ierarhizare a obiectivelor

deziderat, în care scop se poate folosi o scară convenţională de valori,

cuprinsă între 0 şi 1 (fig.2.3,b).

Fig.2.3

d) Elaborarea variantelor de soluţii şi opţiunea pentru cea mai adecvată,

prin prisma efectelor – imediate sau pe termen lung – pe care le generează

aplicarea acestora. În această etapă, modul algoritmic de fundamentare a

deciziei s-a dovedit a fi cel mai eficace instrument teoretic şi practic. Prin

Obiective

Rezultate Resurse

Obiective

1 2 3 4

Pondere

Număr de

obiective

obligatorii

6 5 4 3 2 1

Pondere

Număr de

obiective

deziderate

a b

0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9

40

elaborarea şi întocmirea listei cu variantele posibile, se trece la organizarea

informaţiilor despre obiectivele obligatorii şi dezideratele fiecărei alternative.

Etapa este cunoscută sub denumirea de „decizia propriu-zisă” deoarece, în

cadrul ei corespund anumite consecinţe. Mulţimea consecinţelor este

reprezentată de ansamblul rezultatelor potenţiale ce s-ar obţine potrivit fiecărui

criteriu de decizie şi fiecărei stări a condiţiilor obiective prin aplicarea

variantelor decizionale. Numărul consecinţelor corespunzătoare unei variante

este dat de numărul de criterii de decizie luate în considerare. Determinarea

consecinţelor este o activitate de prevedere (extrapolare), ea influenţând în

mare măsură alegerea variantei optime.

Deoarece, nu întotdeauna se cunosc stările condiţiilor obiective, uneori,

se impune stabilirea mai multor consecinţe pentru fiecare variantă

corespunzătoare fiecărui criteriu.

În alegerea variantei optime, se pot utiliza mai multe metode, funcţie de

condiţiile concrete ale probei decizionale

Alegerea variantei optime pentru acţiune se selectează după două

criterii de bază: alternativa optimă trebuie să satisfacă toate obiectivele

obligatorii şi, în cea mai mare măsură, obiectivele deziderat, ceea ce implică

operaţia de comparare a fiecărei alternative cu obiectivele obligatorii (ca

restricţii) şi cu obiectivele deziderat (fig.2.4). După alegerea variantei ce

urmează să fie adoptată, se trece la evaluarea consecinţelor negative

posibile, determinate de aplicarea acesteia, adică a riscului pe care îl

prezintă fiecare consecinţă pentru succesul deciziei. Evaluarea riscului

se poate face pe baza a două criterii: probabilitatea ca o consecinţă să

apară şi gravitatea consecinţei în caz de apariţie.

Fig.2.4

Obiective

Deziderate Ponderi

Obligatorii

Alternative

A1 A2 A3

Informaţii Informaţii Informaţii

Informaţii Informaţii Informaţii

41

În continuare, alături de elementul subiectiv al decidentului intervine şi

capacitatea acestuia de a intui o soluţie mai bună, asumându-şi anumite riscuri

şi responsabilităţi suplimentare.

e) Comunicarea deciziei şi trecerea la acţiune pentru realizarea acesteia,

în condiţiile în care în succesul unei decizii intervin o serie de imponderabile

datorate factorilor umani, din interiorul sau din exteriorul sistemului respectiv.

După ce a fost aleasă linia de acţiune, deci s-a adoptat decizia, urmează

redactarea, transmiterea şi aplicarea acesteia. În această etapă, un rol

deosebit revine decidentului, în ceea ce priveşte motivarea şi transmiterea

deciziei luate.

Cu cât reuşeşte să motiveze mai mult din punctul de vedere al

eficacităţii decizia luată, cu atât realizarea acesteia de către subordonaţi se

desfăşoară în condiţii mai bune.

Atunci când executantul nu este convins de eficacitatea deciziei, el nu

participă cu toată capacitatea sa la realizarea acestei decizii.

În acest context, rezultă că succesul unei decizii depinde hotărâtor de

modul în care acţionează decidentul pentru crearea motivaţiei colectivului în

vederea realizării cât mai rapide a variantei adoptate.

f) Evaluarea rezultatelor. Procesul decizional se încheie cu etapa de

evaluare a rezultatelor obţinute cu obiectivele propuse în scopul depistării

abaterilor. Etapa are un rol deosebit, retrospectiv, dar mai ales prospectiv, în

sensul că pe baza ei se trag concluzii pentru viitor, pentru un nou ciclu al

procesului managerial, ciclu care trebuie să se desfăşoare la un nivel calitativ

superior.

Informaţia culeasă, prelucrată şi încorporată în decizie trebuie să ofere

posibilitatea testării continue a gradului de apropiere între fenomenul aşteptat

(prin implementarea deciziei) şi realitate.

Nu există perfecţiune în procesul decizional, deoarece nu există om, şi

deci, decident perfect. Ca atare, fiecare decident construieşte un sistem de

feed-back cuprinzând informaţii asupra stării şi implementării care au stat la

baza adoptării ei. Pe baza acestui sistem, decidentul poate corecta acţiunea

de implementare a deciziei sau, poate reveni asupra procesului decizional

însuşi, ceea ce va avea un efect benefic, pozitiv asupra performanţei şi

eficienţei procesului managerial.

Având în vedere aceste elemente, se poate afirma că cele mai dificile

momente ale procesului de gândire necesar luării deciziei sunt: stabilirea clară

42

a rezultatelor sau obiectivelor urmărite prin decizie; identificarea variantelor de

acţiune posibile şi corelarea cu resursele; evaluarea consecinţelor negative

posibile. Ca şi în celelalte etape, un rol major revine informaţiilor.

Fig.2.5

Sintetic, fazele deciziei (fig.2.5) ar putea fi definite astfel: definirea sau

formularea problemei de decizie (corelarea obiectivelor cu resursele pentru o

activitate economică, stabilirea unei politici de investiţii, alegerea unei

tehnologii noi pentru asimilare etc.); analiza implicaţiilor pe care le prezintă

fiecare din soluţiile posibile şi a restricţiilor care condiţionează aplicarea unei

decizii; elaborarea metodologiei deciziei (alegerea unei proceduri sau algoritm

dintr-o gamă deja existentă, sau construirea unui instrument decizional ad-

hoc); luarea deciziei (analiza perturbaţiilor potenţiale care pot fi induse pe

parcursul aplicării deciziei şi, eventual, întocmirea unui plan de acţiuni);

controlul aplicării deciziei, care pune în evidenţă concordanţa sau

neconcordanţa efectelor rezultate cu cele urmărite, ceea ce poate declanşa un

nou proces de decizie.

În situaţiile în care controlul aplicării deciziei determină automat

reluarea întregului proces – având, cu alte cuvinte, caracterul unui feed-back

negativ – atunci avem de-a face, conform definiţiei, cu un proces dinamic de

decizie.

Evidenţierea structurii temporale a luării deciziei induce ideea de

dinamică a procesului, durata ciclului şi a fiecărei etape (fig.2.4), eventual şi

intervalele de timp dintre etape, constituind datele definitorii ale dinamicii

Elaborarea

metodologiei de

decizie

Definirea

problemei de

decizie

Analiza

implicaţiilor

Luarea

deciziei

Defalcarea

deciziei sub

forma planului

de acţiuni

Controlul

aplicării

deciziei

1 2

3

4

5 6

43

procesului de decizie. În acest context, se poate afirma că îmbunătăţirea

calităţii deciziei rezultă nu numai din perfecţionarea arsenalului metodologic

specific, ci şi din accelerarea procesului decizional.

2.3. Logica procesului decizional

Luarea unei decizii, ca acţiune în sine, nu este un proces atât de dificil

pe cât de dificilă este pregătirea deciziei. Realizarea unei organigrame,

aşteptarea consumatorului, întocmirea unui bilanţ contabil sunt acţiuni

premergătoare adoptării unei decizii. Ele sunt acţiuni extrem de complexe şi se

realizează cu dificultate, apelându-se la personal specializat. Nivelul la care

sunt utilizate aceste acţiuni premergătoare, informaţia pe care o oferă

decidentului, condiţionează în cele din urmă, calitatea deciziei în sine. La

nivelul managementului unei firme necesitatea unei decizii apare atunci când

în subsistemul condus se identifică o problemă căreia trebuie să i se găsească

rezolvarea. Dacă fenomenul (problema) a fost prevăzut, variantele de soluţii

sunt pregătite; dacă nu a fost prevăzut soluţiile trebuie găsite şi aplicate în timp

util. Situaţia-problemă este relativizată la decident. El singur apreciază dacă

este vorba de o falsă problemă sau de un mobil consistent pentru declanşarea

procesului de decizie.

Caracterul raţional al unui proces decizional desfăşurat de către un

decident este datorat respectării unor principii logice relative la operarea cu

concepte ca: noţiune, propoziţie, raţionament.

Astfel, raţionalitatea decizională apare sub trei aspecte (logic,

informaţional şi normativ) alături de încă două reguli utile desfăşurării

procesului decizional:

a) O latură logică sau obiectivă supusă celor trei principii generale:

- Principiul identităţii decizionale: „În acelaşi timp şi sub acelaşi raport

logic, orice problemă decizională este identică cu ea însăşi”. Această afirmaţie

statuează caracterul univoc al gândirii în aceleaşi stări ale naturii, cu aceleaşi

criterii, la un moment dat.

- Principiul terţului exclus (necontradicţiei): „În acelaşi timp şi sub acelaşi

raport logic, este imposibil ca o variantă decizională să fie aleasă şi respinsă

de către decident”. Astfel, un raţionament este admis sau respins, nu există o a

treia variantă.

- Principiul raţiunii suficiente: „Orice judecată are un temei”, adică o raţiune

suficientă.

44

b) O latură informaţională. O decizie poate apărea ca iraţională în

condiţiile în care cel care apreciază nu dispune de o serie de informaţii

suplimentare pe care le are decidentul. Această precizare este necesară

pentru a distinge deciziile iraţionale şi cele ce par raţionale datorită lipsei de

informaţii sau informaţiilor incomplete.

c) O latură normativ-socială. Încărcătura subiectivă este evidentă.

Normele de conduită economică apar ca restricţii de comportament decizional

economic, dar care nu semnifică „neagresiunea” sau, şi mai mult, „înţelegerea”

în comportamentul economic al celorlalţi.

- Regula maximizării utilităţii: „Procesul de decizie constă în alegerea

variantei decizionale cu utilitatea medie maximă”. Această regulă guvernează

întreg procesul decizional, pe baza ei obţinându-se criterii decizionale în

condiţii de risc şi criteriul prudent în condiţii de incertitudine

- Regula opţiunii majoritare: „Decizia colectivă se ia cu ajutorul regulii

votului simplu, alegându-se varianta care întruneşte cele mai multe voturi, dar

nu mai puţin de un anumit procent P din numărul de votanţi stabilit înainte de a

începe decizia de grup”; oferă un mod simplu şi clar de a adopta decizia

colectivă în cadrul procesului decizional, prezenţa activităţilor decizionale de

grup impunându-i existenţa.

În economie, acolo unde în locul abordărilor abstracte din matematică

întâlnim elemente concrete, deosebit de dinamice, raţionamentul capătă noi

valenţe. Dacă în matematică deducţia are un loc dominant, în economie, unde

cercetările se bazează pe un ansamblu de date observate, majoritatea

raţionamentelor sunt inductive. Aici, trecerea de la particular la general, nu are

la bază o necesitate raţională ci elemente subiective, în virtutea cărora viitorul

este în mare parte determinat de trecut. Raţionamentul economic este

determinat de (Stancu S., Andrei T., 1997):

- Natura fenomenului care face obiectul cercetării. Dacă x este un

ansamblu de valori de date, pe care le pot lua elementele incerte, prin care se

defineşte o situaţie concretă şi Ω ansamblul de valori specificate apriori, atunci

incertitudinea este generată prin mulţimea Ω. În cazul în care mulţimea Ω

coincide cu ansamblul de valori posibile incertitudinea dispare.

- Datele culese despre fenomenul microeconomic considerat reprezintă o

formă concretă de percepere a unei realităţi. În lipsa datelor se optează pentru

seturi de date obţinute prin eşantionare, caz în care analiza are la bază

estimatori utilizaţi în previzionarea unor valori viitoare.

45

- Teoriile economice care stau la baza cercetării. Prin intermediul acestora

se percepe şi se reprezintă realitatea economică.

După Harold Hotelling, propoziţiile ce definesc o teorie economică se

pot împărţi în două clase:

- Mulţimea propoziţiilor ce pot fi testate;

- Mulţimea propoziţiilor care sunt asumate sau apriorice.

Acumularea de noi fapte economice poate determina adăugarea,

respingerea sau modificarea gradelor de acceptare a unor propoziţii.

- Decizia de acceptare a unui model economic pe baza faptelor economice

şi în contextul unei serii economice bine definite, care evidenţiază

componentele procesului decizional (fig.2.6).

Fig.2.6

Indiferent de dimensiunea modelelor, procesul decizional cuprinde aspecte

dintre cele mai diverse, ce sunt regrupate în următoarele:

- Aspecte legate de tipul fenomenului analizat (I)

- Informaţii disponibile prezentate sub forma faptelor economice (II)

- Metode de estimare a parametrilor (III)

- Tipul testelor pentru verificarea ipotezelor statistice (IV)

Fiecare din aceste patru componente contribuie în egală măsură la

atingerea scopului.

Mai adăugăm că teoria deciziei implică trei premise care asigură

convergenţa raţionamentelor:

a) Liniaritatea utilităţii monedei pentru diferiţi decidenţi sau, altfel spus,

valoarea unei sume e direct proporţională cu mărimea ei. În 1738, Bernoulli

arăta în „Paradoxul” de la Petersburg că semnificaţia economică a unei unităţi

D

I

II III

IV

46

monetare suplimentare este invers proporţională cu numărul de unităţi

monetare deţinute. Tot Bernoulli este autorul acestei ipoteze şi cel care

propune fundamentarea deciziilor într-un viitor incert pe noţiunea de

utilitate, şi nu pe cea de valoare aşteptată. M.Kalecki formulează o lege a

preţului crescând al riscului, în care arată că dacă riscul creşte, preţul

asumării acestuia creşte şi mai repede.

b) Decidentul nu are aversiune şi nici nu este ataşat faţă de risc

(acceptarea situaţiei riscante nu se datorează ataşamentului faţă de risc, iar

evitarea acestuia nu este cauza aversiunii faţă de risc)

c) În orice împrejurare, decidentul caută să maximizeze valoarea sau

utilitatea anticipată a recompensei.

În general, o problemă de decizie economică se poate prezenta ca o

propoziţie logică de forma: „ştiind I1, I2, S, T, U să se determine w”, în care I1 şi

I2 sunt mulţimi ale factorilor de intrare controlabili şi necontrolabili, S =

mulţimea tuturor consecinţelor decizionale, T = mulţimea operatorilor de

transformare, iar U = criteriile folosite pentru selectarea din S a acelor

elemente care corespund preferinţelor decidentului, induse de obiectivele w.

În eventualitatea în care consecinţele problemei decizionale (soluţiile)

se referă la mărimi economice, atunci acestea se prezintă ca vectori ce pot fi

de mai multe feluri (fig.2.7):

Fig.2.7

Fără îndoială, dinamica descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice, mai cu

seamă progresul din câmpul informaticii şi al tehnicii electronice, sporeşte

semnificativ capacitatea decizională la nivel micro şi macro-social, justificând

existenţa şi competenţele compartimentelor având responsabilitatea elaborării

sistematice de cercetări şi studii prospective. Dacă luăm în calcul ansamblul

Soluţii

Soluţii posibile (elemente pozitive)

Soluţii admisibile

(îndeplinesc condiţiile problemei)

Soluţii

suboptimale

Soluţii optime

47

exhaustiv al elementelor evocate, atunci putem prezenta, sub formă sinoptică

şi într-o succesiune logică, etapele procesului decizional (fig.2.8).

Fig.2.8

În practică, etapele respective nu sunt strict determinate, iar ordinea

acestora nu este rigidă. Pe de altă parte, există cel puţin două etape de

importanţă specială: transpunerea şi punerea în operă a variantei decizionale

optimale trebuie pregătită minuţios, cât mai pragmatic posibil, în sensul de a

asigura un climat adecvat din punct de vedere psihic; evaluarea sistematică a

rezultatelor înregistrate pentru a constata dacă se realizează întocmai

obiectivele prestabilite şi a se adopta măsurile ce se impun pentru înlăturarea

cauzelor generatoare de distorsiuni şi abateri; perfecţionarea, sub raport

teoretic şi metodologic, a activităţii în orizontul de timp viitor. Există şi autori

Mediul ambiant Funcţionare internă

Studiul statistic şi

dinamica schimbării

Diagnosticul resurselor

Înregistrarea punctelor

forte şi a celor slabe

Identificarea problemelor, a

oportunităţilor şi a pericolelor legate

de activitatea firmei

Obiective Restricţii

Capacitate de

inovare

Dezvoltarea

organizaţiei

Înregistrarea (formularea)

soluţiilor posibile

Evaluarea fiecărei soluţii

Modele de

evaluare

Criterii de evaluare

Parametri, date,

previziuni

Compararea Introducerea de

factori calitativi

Selecţia

Aplicarea deciziei

Controlul şi evaluarea deciziilor

48

care sugerează o altă sistematizare a etapelor decizionale (fig.2.9), în care se

regăsesc însă toate cele preconizate deja.

[Adaptare după P.C.Nutt, Making Tough Decisions: Tactics for Improving Managerial Decision Making, Jossey Bass Publishers, San Francisco, Oxford, 1990]

Fig.2.9

O importanţă aparte în ambele demersuri (fig.2.8 şi fig.2.9) o are

evaluarea cât mai corect a fiecărei alternative de acţiune, analizându-se în

profunzime avantajele şi dezavantajele potenţiale ale lor.

Fenomenele economice prin relaţiile de cauzalitate pe care le

determină sunt deosebit de complexe, iar percepţia acestora nu poate fi decât

schematică şi limitativă. Soluţiile economice fiind în mare măsură determinate

de experienţă şi de datele observate, au mai mult o acţiune locală, atât în

spaţiu cât şi în timp. Permanent, pe măsură ce se acumulează noi date,

decizia se poate modifica, metodele cantitative devenind din ce în ce mai

rafinate.

Etapa a I-a

Explorarea probabilităţilor

Paşi:

- Formularea problemei în legătură cu care se va lua decizia - Precizarea obiectivelor urmărite - Determinarea alternativelor posibile

Etapa a II-a

Stabilirea opţiunilor

Paşi:

- Definirea consecinţelor - Stabilirea criteriului decizional

Etapa a III-a

Testarea ipotezelor formulate anterior

Paşi:

- Elaborarea întrebărilor de genul „dar dacă?” - Răspunsurile la întrebările puse

Etapa a IV-a

Lansarea deciziei

Paşi:

Emiterea deciziei

- Controlul şi urmărirea realizării deciziei

49

Bibliografie

1. P. Drucker: Despre decizie şi eficacitate, Meteor Press, 2010

2. M.Maliţa, C. Zidăroiu, Incertitudine şi decizie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980

3. P.C.Nutt: Making Tough Decisions: Tactics for Improving Managerial Decision

Making, Jossey Bass Publishers, San Francisco, Oxford, 1990

4. I.Popescu ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1983

5. S.Stancu, T.Andrei, Microeconomie – teorie şi aplicaţii, Editura All, Bucureşti,

1997

50

51

CAPITOLUL III

RISCUL. DEFINITIE. TIPURI.

MANAGEMENTUL RISCULUI

3.1 Ce este riscul?

3.2 Riscul financiar. Tipuri de riscuri

3.3 Managemantul riscului

Obiective: cunoaşterea, identificarea şi definirea riscurilor financiare, a

metodelor de gestionare a diferitelor tipuri de risc financiar, a instrumentelor de

gestionare activă şi pasivă a riscului financiar

Cuvinte cheie: risc, tipuri de risc financiar, riscul de credit, risc de piaţă, risc

de insolvabilitate, riscul de lichiditate, risc operaţional, managementul riscului

52

RISCUL – DEFINIŢIE. TIPURI. EFECTE

Schimbarea poate să apară cu o viteză ameţitoare,

lăsând o companie în poziţie de defensivă

şi în impas financiar atunci când e nevoită să ţină pasul...

Gary Goldstick şi George Schreiber

Spre deosebire de alte concepte specifice ştiinţei economice, riscul a

fost încorporat formal în anul 1942 chiar dacă şi înainte de acest moment au

fost elaborate pe aceeaşi temă lucrări relevante şi deosebit de folositoare.

Dacă aruncăm o privire în perimetrul literaturii referitoare la risc, vom avea o

mare surpriză. Acest perimetru este poate unul dintre cele mai avansate sub

aspectul contribuției ştiinţifice şi cel pentru studiul căruia se alocă un volum

impresionant de resurse. Deloc surprinzător, numărul cel mai mare de

contribuţii, ca şi cei mai importanţi specialişti, sunt de întâlnit în domeniul

finanţelor unde de altfel au fost dezvoltate şi cele mai sofisticate modele de

evaluare a evoluţiei în timp a preţului pentru diferite titluri ( Druică N.E., 2006).

În prezent, se spune că noţiunea de risc este sinonimă cu cea de

activitate.

Cu toate că este omniprezent în mediul de afaceri, şi nu numai, riscul,

de cele mai multe ori, este dificil de detectat sau prevăzut. Evenimentele

“neprevăzute” care pot influenţa veniturile şi performanţele ulterioare investiţiei

sunt atât de numeroase şi variate încât identificarea lor reprezintă o provocare

chiar şi pentru cei mai abili şi experimentaţi investitori, pentru că viitorul ne

este, de cele mai multe ori, necunoscut.

În acest context, multe decizii în afaceri se iau având ca punct de

plecare estimările asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări,

prezumţii, asteptări sau prognoze asupra evenimentelor viitoare implică un

mare risc. Acest risc de multe ori este destul de dificil de definit şi, în cele mai

multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie.

3.1. Ce este riscul ?

Riscul este un fenomen întâlnit în viaţa de zi cu zi, el fiind asociat

adeseori cu termenul de „nesiguranţă ”. Potrivit dicţionarului Webster, riscul

este văzut ca o „posibilitate de a suferi o pierdere”.

53

Institutul pentru Managementul Riscului nu are o definitie oficială pentru

risc, însă în documentele acestuia sunt utilizate definiţii ca “şansa unor

consecinţe negative sau expunere la neprevăzut”. Alte organisme care

elaborează standarde naţionale, cum ar fi, de exemplu, Norwegian Standard

NS5814/1981, British standard BS 8444-3/1996 şi National Standard of

Canada CAN/CSA-Q850-97-1997, utilizează de asemenea, definiţii axate pe

aspectul negativ al riscului.

ISO (International Organizaton for Standards), în documentul intitulat

“ISO/IEC Guide Risk Management –Vocabulary –Guidelines for use in

standards” defineşte riscul ca o combinaţie a probabilităţii unui eveniment

şi consecinţele sale.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, defineşte riscul ca o

“posibilitate de a ajunge la o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz

sau de a suporta o pagubă”, iar OCDE (1983) defineste riscul ca fiind

constituit din “posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se

producă”.

În acest context, majoritatea definiţiilor referitoare la risc se

concentrează pe managementul ameninţărilor, iar instrumentele şi tehnicile la

care se apelează în acest sens, se orientează mai mult pe componenţa

negativă a riscului.

Relativ recent, încercările axate pe abordarea conceptului de risc au

inclus şi componenta pozitivă, însemnând posibilitatea de a crea

oportunităţi prin intermediul unui management şi strategii adecvate.

Noile definiţii orientate şi pe componenta pozitivă a riscului au început

să apară, mai ales, după anul 1999. De exemplu, în 2000, British Standard

Institute (BSI) precizează că riscul este “incertitudinea... care afectează

posibilitatea de atingere a obiectivelor”, iar standardele elaborate în

Australia şi Noua Zeelandă prezintă o definiţie care permite încorporarea

ameninţărilor, însă şi a oportunităţilor.

Dr. David Hillson, specialist britanic, recunoscut pentru contribuţiile sale

în domeniul managementului riscului, precizează că “utilizarea cuvantului

“risc” doar în sens negativ, este incorectă, deoare ce schimbă sensul

acestui cuvânt, provenit din limba latină (resecare = a îndrăzni)”.

O publicaţie, relativ recentă, care include explicit şi latura pozitivă în

definirea riscului, este Ghidul Managementului de Proiect, care a fost elaborat

de Project Management Institute, în 2000. Potrivit acestuia, riscul este

54

considerat ca “un eveniment sau o condiţie incertă care, dacă apare, are

un efect pozitiv sau negativ asupra obiectivului stabilit ...Riscul include

atât ameninţările asupra obiectivelor cât şi oportunităţile de a îmbunătăţi

aceste obiective”. (Project Management Institute, Guide to Project

Management Body of Knowledge, 2000)

Alţi specialişti văd riscul ca un element incert dar posibil ce apare

permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice,

reflectând variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de

apariţie cu valorile subiective şi obiective având efecte posibil

păgubitoare şi ireversibile.

Deci, riscul este un eveniment incert care, dacă are loc, afectează

pozitiv sau negativ, obiectivele unei activităţi sau unui grup de activităţi.

Acest lucru se întâmplă ori pentru că în derularea unei activităţi a

intervenit un lucru neplanificat, ori pentru că un lucru care a fost

planificat nu s-a întâmplat aşa cum a fost prevăzut.

Cu toate acestea, experţii şi specialiştii în domeniul managementului

riscurilor, continuă să aibă opinii diferite asupra încorporării celor doua

componente – ameninţări şi oportunităţi.

Alte modalităţi de a defini riscul sunt:

– posibilitatea de a pierde;

– incertitudinea care afectează rezultatul;

– dispersia actuală a rezultatelor aşteptate;

– concept multidimensional, ce nu poate fi redus la un singur element, la

o cifră.

Având în vedere toate aceste aspecte precizate, putem remarca faptul

că definiţiile generate de literatura de specialitate pentru risc diferă foarte mult,

ceea ce va conduce la ipoteza că decidenţi diferiţi vor avea o concepţie diferită

pentru aceeaşi situaţie. Cum putem avea, totuşi, în acest context, o imagine

unitară asupra riscului, dacă există atât de multe abordări diferite asupra

aceluiaşi concept?

Soluţia survine tocmai în identificarea riguroasă a elementelor comune

ce stau la baza tuturor acestor definiţii, acestea fiind: incertitudinea

(nedeterminarea) şi pierderea.

În acest sens, putem preciza că noţiunea de incertitudine este prezentă

în toate definiţiile riscului, deoarece validarea existenţei acesteia va conduce în

permanenţă către existenţa a două rezultate posibile distincte. Se consideră,

55

astfel, că un eveniment nu este afectat de risc, dacă se cunoaşte cu certitudine

că indiferent de context se va produce o pierdere.

Realitatea imediată ne relevă practic faptul că pentru nici un proces

conştient asumat ce se desfăşoară în orice domeniu de activitate,

incertitudinea nu poate fi eliminată. În acest context se poate concluziona că

riscul şi incertitudinea se întâlnesc practic oriunde, combinate însă în proporţi

diferite.

În situaţii deosebite, evenimentele imprevizibile pot provoca abateri

capabile să modifice fundamental configuraţia datelor problemei, incertitudinea

devenind ea însăşi un potenţial factor de risc. Deşi prezente în diverse

combinaţii, riscul şi incertitudinea nu se pot confunda, între aceste două noţiuni

existând o serie de diferenţe semnificative dintre care cea mai importantă

stipulează că: „în timp ce pentru risc se pot face anumite anticipări ale

evenimentelor ce se pot produce cât şi asupra probabilităţilor asociate

producerii lor, în cadrul incertitudinii, decidentul nu poate identifica toate

sau chiar nici unul din evenimentele posibile a se produce şi cu atât mai

puţin să estimeze probabilitatea producerii lor”.

Ţinând cont de cele de mai sus, putem putem accepta că riscul este

acel eveniment potenţial generator de pagube, cu privire la care putem

stabili efectele manifestării lui (adică rezultatele), şansele lor de apariţie

şi impactul, sau severitatea asupra perimetrului afectat.

Măsurarea riscului se realizează prin analiza neliniarităţilor utilităţii

relevate de analiza financiară, sau prin variaţia distribuirii probabilităţilor

câştigurilor şi a pierderilor posibile, pentru fiecare alegere specifică unei situaţii

particulare.

Gradul de manifestare al riscului este direct legat de probabilitatea sa

de realizare şi ca urmare, se face o clasificare a gravităţii riscurilor în funcţie de

probabilitatea lor de realizare ca evenimente.

Este clar că problema riscului a devenit în ultima vreme, una dintre cele

mai importante teme din viaţa economică.

Riscul este în mod clasic definit ca fiind evenimentul aleatoriu care

poate antrena pagube. Realizarea sa este generatoare de pierderi.

Până la urmă, noţiunea de risc reprezintă o combinaţie între frecvenţă,

șansă sau probabilitate și consecinţele unui eveniment periculos specificat.

Riscul este o componentă inerentă a tuturor activităţilor de

administrare, indiferent dacă este vorba de o activitate mai simplă sau mai

56

complexă, complexitatea unei activităţi nefiind întotdeauna o măsură adecvată

a gradului de risc potenţial.

În prezent, managerii își desfăsoară activitatea în condiţii de

incertitudine, deciziile acestora fiind luate de cele mai multe ori în condiţii de

risc. Problema decizională devine din ce în ce mai complexă, numărul în

creștere al rezultatelor posibile fiind dependente de condiţiile de mediu tot mai

dinamice.

3.2 Riscul financiar. Tipuri de riscuri

Riscul financiar, în general, reprezintă posibilitatea apariţiei unui

eveniment care să prejudicieze activitatea financiară a unei firme;

reprezintă incapacitatea societăţii de a se adapta, în timp şi la cel mai mic

cost, la variaţiile condiţiilor de mediu economic şi social în care

acţionează. Astfel, în ansamblul activităţii ei, firma este supusă la 3 categorii

de riscuri majore: de exploatare (economic), de finanţare (financiar), de

faliment.

La nivelul firmei, riscul reflectă posibilitatea, respectiv probabilitatea, ca

rezultatele economico-financiare să evolueze de o manieră care o poate

conduce la faliment, deci la incapacitate de plată.

Gradul de sensibilitate al rezultatului economic la riscurile de

funcţionare face din fiecare firmă o investiţie mai mult sau mai puţin riscantă.

Evaluarea riscului este o cerintă a managementului ca funcţie de a

,,monitoriza” factorii de risc ̧ şi a iniţia măsuri de prevenire, limitare sau

contracarare a efectelor acestora.

În literatura de specialitate am găsit diverse clasificări, după mai multe

criterii, analiza lui Stocker din anul 2006, dezvoltată de către Keitsch, fiind

relevantă în acest sens. Se disting astfel următoarele categorii:

1. Riscuri neinfluenţabile;

2. Riscuri politice şi/sau macroeconomice;

3. Riscuri de companie.

Riscurile neinfluenţabile, cele din prima categorie, sunt riscurile de

cutremure, de inundaţii, de fulgere şi de furtună. Aceste riscuri neinfluenţabile

sunt calamităţi naturale care nu pot fi anticipate, ca de exemplu tsunami din

Japonia din martie 2011, care a distrus nu numai scutul de apărare a

reactorului atomic din Fukushima, ci a avut ca urmare o catastrofă geologică

mai dezastruoasă decât cea din Cernobâl, Ucraina, din 26 aprilie 1986. Dacă

57

aceste riscuri neinfluenţabile acţionează asupra companiei, ele pot să aibă ca

efect urmări negative incomensurabile, chiar până la soluționarea integrală a

acestora.

Riscurile politice şi/sau economice din categoria a doua descriu

schimbările şi transformările contextului macro, mezoeconomic şi social al

regiunilor în care companiile sunt active pe plan financiar. Aceste riscurile

politice şi/sau economice descriu riscurile, care decurg din transformările

sociale şi economice la diferite nivele ale macroeconomiei naţionale sau

regionale.

De exemplu, un astfel de risc există acum în zona Europei de Est,

acolo unde liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, are ambiţii mari, care trec de

graniţele Ucrainei şi care ar putea duce la un război deschis în ţările baltice.

Riscurile de companie, din categoria a treia, se ramifică la rândul lor în

trei grupe diferite:

1. Riscuri de afaceri;

2. Riscuri financiare;

3. Riscuri operaţionale.

Riscurile de afaceri influenţează negativ strategiile şi obiectivele

economice ale companiilor, organizarea, aprovizionarea, produsele şi volumul

vânzărilor companiilor, precum şi cercetarea şi dezvoltarea produselor noi.

Aceste riscuri de afaceri se referă la departamentele cele mai importante de

activitate ale societăţii şi inlfuenţează deciziile strategice ale întreprinderii,

produsele predefinite şi inovaţiile esenţiale ale companiei.

Riscurile financiare se referă la apecte privind lichiditatea, la

dependenţele generate de fluctuaţiile ratei dobânzii şi de cele valutare,

respectiv la riscul de apariţie a unor pierderi în diferitele poziţii financiare. Raza

de acţune a riscurilor din această grupă se întinde asupra tuturor poziţiilor

financiare ale întreprinderilor şi sunt definite ca riscuri de pierdere. Ele îşi au

rădăcinile într-o planificare financiară insuficientă a lichidităţii sau într-o

volatilitate zilnică imprevizibilă a pieţelor financiare, precum şi în transformările

neanticipate ale randamentului financiar sau ale poziţiilor financiare afectate.

Riscurile operaţionale descriu influenţele negative asupra structurii

operaţionale a întreprinderii, a proceselor de activitate, precum şi influenţele

negative asupra personalului şi a IT-ului. Ele sunt definite ca şi riscuri interne şi

organizatorice şi se regăsesc în decursul proceselor organizatorice, în

organizarea generală a intreprinderii, în structura companiei, în sistemul de

58

achiziţii, în paleta de vânzări, în tehnologia folosită de către angajaţi, precum şi

în structura angajaţilor.

Riscurile financiare au existat încă de la începuturile relaţiilor

comerciale. În timp, însă, nivelul până la care au fost identificate măsurate şi

controlate a variat foarte mult. Pierderile financiare suportate de companii

renumite pe plan internaţional, datorate activităţii defectuoase de management

al riscului şi mai ales puternic mediatizate, au condus la conştientizarea de

către manageri a importanţei majore a gestiunii riscurilor.

Evenimentele de risc extrem prezintă o serie de particularităţi care

impun adaptarea metodologiilor, procedurilor şi instrumentelor ca răspuns

eficient la caracteristica probabilitate redusă- impact extrem; guvernele au

încercat diverse soluţii atât pentru cazul hazardelor naturale cât şi pentru

evenimentele produse de acţiunea umană (accidente tehnologice sau

biologice, acte de terorism internaţional etc.).

În continuare vom detalia cele mai importante tipuri de risc financiar

(http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/2_Partea%20II.pdf):

Riscul de credit (contrapartidă)

Este riscul provenit din incertitudinea capacităţii, abilităţii sau dorinţei

partenerilor de afaceri de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale.

Exemple:

- banca ce acordă un împrumut unei firme este supusă riscului de

contrapartidă;

- la scadenţa unui contract forward valutar, din cauza diferenţelor de fus orar,

există o diferenţă de timp până ce banca face plata dolarilor deci există riscul

ca banca să nu poată face plata şi un risc de contrapartidă pentru firma;

- la un swap pe rata dobânzii între doua firme, există un risc de neîndeplinire a

obligaţiei, respectiv un risc de contrapartidă.

Aspecte:

- mod de calcul, evaluare: riscul de contrapartidă în cazul derivativelor este

măsurat pe baza sumei cheltuielilor cu înlocuirea poziţiilor actuale, la care se

adaugă o estimare a expunerii viitoare a firmei datorată mişcărilor pieţei;

- riscul de contrapartidă este foarte frecvent întâlnit;

- riscul pe derivative este diferit - deoarece valoarea acestora depinde de un

activ de bază, expunerea aferentă acestora nefiind egală cu valoarea expunerii

activului de bază; în cazul în care contrapartida nu-şi îndeplineşte obligaţiile se

consideră costul înlocuirii contractului.

59

Riscul de piaţă

Este riscul rezultat din evoluţia adversă a preţului sau a volatilităţii

activelor care fac parte din portofoliul unei firmei. Este diferit de marcarea la

piaţă a unei firme, care reprezintă valoarea prezentă a instrumentelor

financiare ale firmei respective.

Riscul de piaţă corespunde pierderilor potenţiale ca urmare a

modificării preţurilor sau volatilităţii activelor. O firmă trebuie să-şi măsoare

riscurile de piaţă care derivă din portofoliul deţinut. Firmele care au un

portofoliu foarte activ trebuie să măsoare zilnic expunerea pieţei, iar cele cu

portofolii mai mici şi nu foarte active pot să o facă mai rar.

Riscul de piaţă include riscul ratei dobânzii şi riscul valutar (expunerea

contractuală, expunerea contabilă şi expunerea economică). Expunerea

contractuală se referă la o încasare/plată în valută menţionată într-un contract

ferm viitor sau care se află în curs de desfăşurare. Aceasta apare în momentul

încheierii unei relaţii contractuale care conţine plată sau încasare valutară, sau

plata se face în lei, dar preţul produsului este exprimat în valută.

Expunerea economică se referă la modificarea poziţiei unui

produs/firme pe piaţă datorită modificărilor la nivelul ratelor de schimb între

valute. Expunerea contabilă este dată de influenţa înregistrării operaţiunilor

valutare în evidenţele contabile sau de plăţile/ încasările în valută eşalonate pe

o perioadă.

Riscul de piaţă poate fi măsurat ca fiind câştigul sau pierderea

potenţială aferentă unei poziţii sau întregului portofoliu, asociată cu o

modificare de preţ sau o probabilitate dată într-un anumit orizont de timp -

abordarea VaR (Value at Risk). Modalitatea de calcul reprezintă o decizie

importantă care este luată în general de comitetul director al unei firme. De

asemenea, managementul superior trebuie să decidă cu privire la parametrii

cheie care vor fi folosiţi în calcularea VaR. Aceştia pot oglindi sau reflecta

orizontul de timp sau intervalul de încredere - procent din portofoliu care este

luat în considerare de calculul VaR. Parametrii menţionaţi mai sus trebuie să

facă parte din orice raport referitor la riscul de piaţă, deoarece ei sunt

indispensabili interpretării rezultatului calculelor.

De exemplu, o cifră zilnică VaR de 10 milioane USD la un interval de

încredere de 95% poate fi interpretată astfel: firma poate să piardă/câştige

până la 10 milioane USD în 19 din 20 zile de tranzacţionare. O cifră zilnică

VaR de 10 milioane dolari la 99% interval de încredere înseamnă că firma

60

poate să piardă/câştige până la 10 milioane USD în 99 din 100 de zile. Intuitiv,

firma cu VaR zilnic de 10 milioane dolari la 99% are un portofoliu mai puţin

riscant decât cea cu VaR 10 milioane dolari la 95% interval de încredere.

Riscul de insolvabilitate

Riscul de insolvabilitate sau a neplăţii la scadenţă, se manifestă în

condiţiile nerespectării de către clienţii băncii a contractelor de credit în ceea

ce priveşte rambursarea datoriilor către bancă şi are ca efect fie o pierdere

definitivă de capital, fie o recuperare parţială şi întârziată, în urma acţionării

juridice a debitorilor.

Studiile în domeniu au pus în evidenţă factorii determinanţi ai

insolvabilităţii:

a) riscul insolvabilităţii este direct proporţional cu masa creditelor acordate şi

este invers proporţional cu oferta de credite. Odată cu creşterea volumului

creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc, deoarece în masa debitorilor apar

tot mai multe persoane potenţial insolvabile.

Banca fiind sensibil la riscul insolvabilităţii impune ea însăşi un prag

dincolo de care nu va acorda credite, indiferent de condiţiile avantajoase care

decurg din dobânzile mari. Se creează astfel o zonă de inflexibilitate în relaţia

cerere - ofertă de credite.

Fiecare bancă promovează o anumită strategie de reţinere în creditare,

luând o serie de măsuri de siguranţă. Aceste reglementări, cunoscute sub

denumirea de norme prudenţiale se referă la următoarele aspecte:

- obligaţia băncilor de a constitui un capital minim de rezervă;

- prevederea unei anumite rate de acoperire a riscurilor, determinată ca raport

între nivelul fondurilor proprii şi suma creditelor acordate;

- stabilirea unei rate de diviziune a riscurilor, care limitează dimensiunea

creditelor ce pot fi acordate unui singur client, astfel încât falimentul unui mic

grup de clienţi să nu afecteze esenţial starea de lichiditate a băncii.

b) riscul insolvabilităţii este în strânsă legătură cu performanţa la nivel

microeconomic.

Gradul de risc este diferit în funcţie de natura clientului (dacă este

agent economic sau persoană fizică) şi în funcţie de tipul creditului. Prin natura

lor creditele acordate persoanelor fizice au un grad mai mare de garantare.

Creditele imobiliare garantate prin ipotecă sunt supuse mai puţin

riscului. În aceeaşi situaţie se află şi creditele de consum, întrucât, de regulă

obiectul creditabil se constituie până la rambursarea ratelor în gaj, la dispoziţia

61

creditorului. Aceste credite, cât şi împrumuturile acordate salariaţilor se află

sub incidenţa domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare.

Pentru agenţii economici analiza financiară şi cunoaşterea amănunţită

a condiţiilor de funcţionare constituie o bună modalitate de prevenire a riscului

de insolvabilitate.

Analiza de bonitate a clientului presupune cunoaşterea detaliată a

întregii sale activităţi:

- tendinţa de dezvoltare;

- evoluţii conjuncturale;

- trăsături caracteristice ale firmei;

- factorii de creştere a afacerii;

- evoluţia şi perspectiva desfacerii bunurilor;

- evoluţia profitului;

- evoluţia fondului de rulment;

- evoluţia disponibilităţilor în conturile bancare;

- evoluţia indicatorilor de solvabilitate şi lichiditate;

- evoluţia nivelului de îndatorare.

Din dorinţa de a diminua riscul de insolvabilitate, băncile au tendinţa de

a favoriza creditarea activităţii curente şi în special creditarea ciclului

comercial.

Riscul de lichiditate

Cele mai multe instituţii se confruntă cu două tipuri de risc de lichiditate.

Primul se referă la adâncimea (profunzimea) pieţei şi se referă la produsele

tranzacţionate specifice, iar cel de-al doilea la finanţarea activităţilor de

tranzacţionare. În cadrul procesului de stabilire a limitelor pentru diversele

tipuri de riscuri aferente produselor tranzacţionate, managementul de nivel

superior trebuie să ia în calcul mărimea, adâncimea şi lichiditatea pieţei

respective, deoarece lichiditatea pieţei produsului respectiv poate afecta

capacitatea firmei sau instituţiei de a-şi schimba profilul de risc, în mod suplu,

rapid, eficient, la un preţ rezonabil.

Riscul de lichiditate intervine atunci când o firmă nu poate să deruleze

o tranzacţie mare la un anumit moment de timp sau atunci când firma

respectivă nu este capabilă să obţină fonduri pentru a-şi achita obligaţiile

impuse de fluxul de numerar previzionat. În cazul evenimentelor de risc

extrem, sumele ce trebuie mobilizate rapid sunt imense şi soluţiile clasice sunt

62

adeseori greu sau chiar imposibil de realizat. Managementul riscului trebuie

aşadar să găsească soluţii inovative noi, bine adaptate din punct de vedere

dinamic, eficiente, fezabile şi robuste.

Un exemplu din sistemul financiar bancar este cazul Barings, unde

lipsa lichidităţilor a dus la colapsul celebrei bănci britanice cu o vechime de

peste 200 ani. Acest caz este mai mult decât grăitor, el dovedind efectul

devastator al crizei lichidităţilor şi mai ales criza rezultată din lipsa unei politici

de acoperire a riscului de lichiditate care poate duce la ruinarea rapidă chiar şi

a unei firme solide.

Riscul operaţional

Acest tip de risc poate fi reprezentat de deficienţele apărute în sistemul

informatic sau înactivitatea de control intern al firmei. Riscul operaţional poate

fi asociat cu eroarea umană, căderea unui sistem sau aplicarea incorectă a

unor proceduri. Prin natura lui, acest risc este dificil de cuantificat.

În timpul anilor '90, instituţiile financiare au început să-şi îndrepte

atenţia asupra riscurilor asociate operaţiunilor lor de back office - ceea ce urma

să se numească risc operaţional. Fiind deja preocupate de riscul de piaţă şi

riscul de contrapartidă, multe instituţii au încadrat în riscul operaţional toate

celelalte riscuri cu excepţia primelor. Alţii au definit riscul operaţional mult mai

restrâns, asociindu-l cu eroarea umană sau căderea sistemelor tehnologice.

Pentru un plus de claritate, se prezintă câteva exemple de risc

operaţional:

- activitatea de back office a unei bănci nu observă o discrepanţă între o

raportare a unei tranzacţie şi confirmarea ei de către partener. În acest caz,

tranzacţia poate face obiectul unei dispute, ceea ce poate cauza chiar o

pierdere financiară.

- un ring de tranzacţionare este cuprins de incendiu. (cum a fost cazul Credit

Lyonnais în 1996).

- un trader realizează o operaţiune de hedging perdantă, pierderea fiind de 10

mil. USD.

Decât să anunţe operaţiunea făcută, traderul intră în sistemul informatic

al instituţiei şi acoperă operaţiunea de hedging eronată. Apoi, intră pe o poziţie

speculativă, sperând să recupereze din pierderea suferită.

Alte riscuri

Diversitatea activităţilor unei companii implică o multitudine de alte

riscuri, în afara celor expuse anterior şi anume riscul juridic, riscul de ţară,

63

riscul de reglementare, riscul de transpunere contabilă, riscul de model, riscul

sistemic etc.

Riscul juridic se referă în principal la riscul ca un anumit contract să

nu fie recunoscut de partea contractantă şi, în consecinţă, obligaţiile

contractuale să nu fie îndeplinite.

Riscul de reglementare se referă la posibilitatea ca reglementările

privind piaţa financiară să sufere o schimbare imprevizibilă. Astfel, anumite

tipuri de tranzacţii pot deveni ilegale.

Riscul de impozitare se referă la interpretarea legislaţiei cu privire la

impozitarea operaţiunilor de hedging sau la lipsa reglementărilor cu privire la

impozitarea hedging-ului, cum este cazul României.

Riscul contabil este deseori întâlnit şi este determinat de diferenţele

de reglementări contabile din diferite ţări, mai ales în cazul unei companii

multinaţionale.

Riscul sistemic are un impact negativ asupra unui lanţ economic. Un

exemplu grăitor este crahul financiar din 2008 din SUA, când piaţa de capital a

cunoscut scăderi foarte mari şi participanţii au fost cuprinşi de panică.

Falimentul unei instituţii financiare poate duce la căderea multor altor instituţii

financiare, conducând astfel la un crah financiar. Riscul sistemic este acea

situaţie de tipul crahului financiar, care se propagă în toate sectoarele

economice şi afectează negativ întreaga economie.

Riscurile specifice evenimentelor extreme sunt greu de anticipat şi

evaluat datorită caracteristicilor specifice. Analiza acestora se face cu metode

speciale, care se adaptează în funcţie de caracteristicile şi mecanismele

concrete ale evenimentelor analizate.

Riscurile asociate cu instrumentele derivate

Riscurile menţionate mai sus pot fi parţial sau total acoperite şi

gestionate prin utilizarea instrumentelor financiare derivate (contracte forward,

contracte futures, contracte cu opţiuni, etc.), instrumente ce vor fi descrise pe

larg în capitolele următoare. Dar însăşi utilizarea acestor instrumente induce

riscuri suplimentare la nivelul firmelor. În ultimii ani, preocuparea băncilor, a

forurilor reglementatoare şi a altor instituţii ale pieţei s-a îndreptat în special

asupra identificării şi măsurării calitative a acestor riscuri. Mai specific, se

observă o relaţie foarte strânsă între instabilitatea indicatorilor economici şi

creşterea constantă a volumului de tranzacţionare a derivativelor, determinată

atât de inovaţia financiară şi expansiunea produselor, cât şi de dezvoltarea

64

pieţei OTC (over-the-counter) care este o piata electronica, tranzactiile fiind

realizate prin reteaua inter-dealeri-investitori.

În acest context, sunt de semnalat câteva întrebări inevitabile, al căror

răspuns explicit sau implicit poate contribui la clarificarea problematicii

riscurilor de acest gen.

1. În primul rând, piaţa derivativelor şi activitatea de tranzacţionare a acestora

sunt noi surse de risc?

2. Tranzacţionarea contractelor derivate afectează preţul activelor de bază ale

acestora?

3. Putem face mai mult decât să identificăm şi să calificăm sursele de risc, în

vederea folosirii metodelor de măsurare cantitativă pentru monitorizarea lor?

4. Sunt sistemele interne de monitorizare a riscurilor suficiente şi eficiente sau

avem nevoie de mecanisme suplimentare care să menţină expunerea la risc

într-o limită acceptabilă?

5. Ce rol ar trebui să joace regulamentele interne şi cele externe pentru a

monitoriza nivelurile risc acceptate de participanţii pieţei?

Categoria riscurilor explicite conţine expunerile la riscurile normale

ale pieţei, atât cele ale pieţei derivatelor, cât şi cele ale pieţei activului de bază

(activului suport).

Categoria riscurilor implicite include riscurile referitoare la folosirea

derivativelor într-un anume mediu economic şi într-o situaţie definită a pieţei.

Riscul de contrapartidă aferent unei tranzacţii cu derivative este un exemplu

clasic al unui astfel de risc. De exemplu, un contract cu opţiuni tranzacţionat pe

piaţa OTC prezintă un risc de contrapartidă superior faţă de un contract similar

tranzacţionat pe piaţa CBOE (Chicago Board Options Exchange). Acest risc va

fi inclus în valoarea primei opţiunii, care va fi mai mică pentru piaţa OTC şi mai

mare pentru piaţa bursieră.

În afara riscului de contrapartidă, alte tipuri de riscuri sunt: riscul de

lichiditate, riscul operaţional, riscul juridic. Ceea ce trebuie menţionat în

această ordine de idei este că nu produsele derivate în sine creează

asemenea riscuri, ci forma/structura pieţei în care sunt acestea tranzacţionate.

Ceea ce mai devreme am denumit riscuri de percepere sunt acele riscuri

datorate neînţelegerii sau înţelegerii greşite a noţiunilor privitoare la

instrumentele financiare derivate, la imperfecţiunile pieţei în ceea ce priveşte

cadrul legislativ şi cel al autoreglementării. Trei factori pot genera sau creşte

aceste riscuri, şi anume:

65

- lipsa transparenţei pieţei din punct de vedere al informaţiilor;

- lipsa educaţiei şi cunoştinţelor cu privire la instrumentele financiare derivate a

utilizatorilor finali ai acestora;

- folosirea inadecvată a acestor instrumente datorită măsurării incorecte a

riscurilor în cadrul unei companii.

Astfel, rezultă în mod evident că gradul de informare şi educare

referitor la instrumentele financiare derivate determină într-o măsură

importantă gradul de expunere la riscurile asociate utilizării lor.

O altă clasificare a riscurilor este realizată în mod particular de

către managerii de risc ai companiilor, structurilor organizatorice sau a

proiectelor. Aceştia, în general îşi dezvoltă procedurile interne de evaluare a

riscului cum ar fi: dezvoltarea unor strategii de răspuns la factorii de risc,

monitorizarea şi controlul riscurilor (din perspectiva riscurilor ce pot proveni din

interiorul sau exteriorul organizatiei).

Astfel o clasificare realizată de către manageri este de tipul: riscuri

interne şi riscuri externe companiei, structurii organizatorice sau proiectului

dintre care am identificat următoarele:

I. Riscuri interne:

- Riscuri legate de ambiguitatea obiectivelor sau a priorităţilor;

- Riscuri datorate incoerenţei caietelor de sarcini;

- Riscuri legate de imprecizia definirii unor responsabilităţi/activităţi

concrete în cadrul companiei, structurii organizatorice sau proiectului;

- Riscul tehnologic, de producţie, inovaţie - modernizare, tehnic:

incompatibilitatea între tehnologiile vechi şi noi, aplicarea greşită a rezultatelor

inovatoare de modelare–simulare folosind tehnologia informaţiei.

II. Riscuri externe:

- Riscuri politice – schimbări frecvente ale regimului politic şi ale structurii

guvernului fapt care duce la nesiguranţă în afaceri; neîndeplinirea strategiei

propuse de guvern; deficit de formare profesională, de cultură tehnologică la

nivelul celor care iau decizii politice; apariţia unor puternici factori de risc în

momentul în care decalajul dintre "imaginea ghid" şi efectul în plan imediat

devine incontrolabil. Optimismul politic se loveşte de inerţii de mentalitate sau

de acţiune, de diferenţa dintre dorinta oamenilor de afaceri de a pune în

practică politica şi legislaţia privind dezvoltarea afacerilor şi societatea reală.

- Riscuri comerciale - nivelul costurilor, al crizelor economice, al

materialelor neprelucrate, embargouri, blocaje economice;

66

- Riscuri comunitare – întreruperea serviciilor esenţiale: apă, electricitate;

- Riscuri de reglementare – interdicţii la transferuri valutare, anulări de

autorizaţii de import;

- Riscuri de mediu – condiţii climatice grave: canicula, valuri de frig,

furtuni, cutremure;

- Riscuri legate de relaţiile cu subcontractanţi şi parteneri;

- Riscuri sociale – conflicte sociale în ţară; incertitudinea îmbunatăţirii

semnificative a educaţiei populaţiei privind combaterea criminalităţii

economice;

- Riscuri juridice – legislaţie nercorespunzătoare care permite

dezvoltarea ascunsă a infracţionalităţii globale.

- Riscul penal (criminal risk) cuprinde:

- daunele penale, cum ar fi de exemplu incendierea cu intentie;

- furtul de piese, de secrete de serviciu;

- cheltuirea peste bugetul planificat.

Tipologia foarte variată a riscurilor precum şi apariţia cu rapiditate a

unor riscuri noi fac ca procesul de identificare a riscurilor să fie unul dificil şi

consumator de resurse atât umane cât şi materiale.

În acest context, problematica complexă a riscurilor cu care entitățile se

confruntă a devenit una extrem de serioasă, care necesită stabilirea de măsuri

și strategii privind controlul lor, fie prin diminuarea potenţialelor efecte negative,

fie prin transformarea efectelor potenţiale în avantaje. În consecinţă, sporirea

interesului entității față de implementarea unor strategii care să contribuie la

reducerea amenințărilor asupra performanței entității, a devenit astăzi o

preocupare esențială.

3.3. Managementul riscului

Managementul riscului a fost practicat în mod informal de la începutul

istoriei umanităţii. Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au adunat în comunităţi

pentru a conserva resursele, pentru a-şi împărţi responsabilităţile şi pentru a se

proteja împotriva nesiguranţei vieţii. Istoria practicilor formale de management

al riscului în organizaţii are însă o durată mai scurtă şi un câmp de aplicaţie

mai îngust.

În anul 1881, cancelarul german Otto von Bismarck a introdus prima

lege a despăgubirii muncitorilor în caz de accident, iar Germania a fost prima

ţară care a creat, în 1891, sistemul de asigurări sociale pentru persoanele în

67

vârstă. În perioada 1905-1912, Statele Unite au introdus la rândul lor legile

privind despăgubirea muncitorilor (după modelul celei instituite de Bismarck în

1881). Aceste evenimente au marcat trecerea de la responsabilitatea

individuală la responsabilitatea organizaţiilor şi a guvernelor în problema

gestiunii riscurilor.

În anul 1920 a fost creată compania Tanker Insurance, primul

“asigurator captiv” din lume (un “asigurator captiv” este o societate de

asigurare creată de întreprinderea asigurată şi aflată în proprietatea acesteia).

Societăţile de asigurări “captive” ilustrează ideea finanţării interne a riscurilor în

locul transferării lor către un asigurator din exterior. În momentul de faţă există

în lume peste 4000 de asemenea societăţi, care încasează prime anuale în

valoare de peste 20 de miliarde de dolari.

Perioada anilor ’20 merită menţionată în istoria dezvoltării disciplinei şi

datorită apariţiei unor lucrări teoretice de mare importanţă, care au avut ulterior

un impact profund asupra practicii în domeniu. Astfel, în anul 1921 apare

“Tratatul asupra probabilităţilor” (A Treatise on Probability) al lui John Maynard

Keynes, iar în 1926 John von Neumann prezintă la Universitatea din Gottingen

primul său articol asupra teoriei jocurilor; după opinia lui von Neumann, în orice

strategie obiectivul de a nu pierde este mai important decât cel de a câştiga.

Mai târziu, în 1953, el va publica împreună cu Oskar Morgenstern lucrarea

“Teoria jocurilor şi comportamentul economic” (The Theory of Games and

Economic Behavior).

Există încă o controversă asupra faptului dacă teoreticienii au fost cei

care au impulsionat dezvoltarea practicilor de management al riscului sau

dimpotrivă, practica afacerilor i-a inspirat pe teoreticieni. Potrivit profesorului

Wayne Snider de la Temple University, perioada anilor 1955-1964 a fost cea

care a dat naştere funcţiei moderne de management al riscului. Cea mai

importantă funcţie care a precedat-o pe cea de management al riscului este

cea de cumpărare a produselor de asigurări (insurance buying), fapt care

influenţează şi în zilele noastre natura funcţiei de gestiune a riscului. Un lucru

asemănator se poate observa şi în domeniul academic: în universităţile

occidentale, cursurile de management al riscului se regăsesc de regulă în

programele departamentelor de finanţe şi asigurări, iar cea mai proeminentă

publicaţie academică în domeniu a fost multă vreme Journal of Risk and

Insurance, cunoscută sub denumirea de Journal of Insurance până în 1964.

68

La începutul anilor '50, organizaţiile care practicau în mod formal

managementul riscului aveau un responsabil de asigurări a cărui principală

sarcină era plasamentul şi gestiunea fondurilor destinate încheierii diverselor

tipuri de asigurări pentru întreprindere. Acest responsabil putea fi găsit în

departamentul de finanţe, de achiziţie sau, mai târziu, când preocupările vizavi

de asigurările pentru salariaţi au devenit importante, în departamentul de

resurse umane. Conceptul de reţinere a riscurilor era foarte puţin dezvoltat;

marea majoritate a organizaţiilor preferau să transfere riscurile. Managerii de

risc (atâţi câţi existau) se ocupau exclusiv cu riscurile asigurabile; celelalte

riscuri (riscul de piaţă, riscul operaţional, riscurile legale etc.) cădeau în sarcina

specialiştilor din diverse compartimente ale întreprinderii. Era perioada

“copilăriei” managementului riscului, caracterizată şi de apariţia unor tensiuni

care vor influenţa domeniul: unii vedeau managementul riscului ca o nouă

funcţie a managementului, alţii îl percepeau doar ca pe o subfuncţie a

finanţelor firmei. Totuşi, spre sfârşitul anilor '50 mulţi manageri de risc erau

deja conştienţi că îndatoriririle lor depăşesc sfera financiară sau a achiziţiilor.

Este interesant de remarcat că mulţi manageri de risc din zilele noastre

sunt plasaţi tot în departamentele de finanţe sau de achiziţii (Williams, 1995),

deci problema nu este complet rezolvată. Această problemă poate fi exprimată

sintetic astfel: “Managementul riscului îşi are originea în asigurări şi este

încă puternic orientat spre asigurări.”

Perioada anilor ‘60 ar putea fi definită cel mai bine ca fiind perioada în

care managerii de risc luptă pentru a-şi construi propria lor identitate

profesională. Începutul acestei perioade a marcat un punct important în

procesul de evoluţie al managementului riscului, şi anume reducerea ponderii

produselor de asigurare tradiţionale ca mijloace de finanţare a riscurilor. Deşi

asigurările sunt încă utilizate pe scară largă, organizaţiile mari au observat că

foarte multe riscuri majore nu sunt asigurabile. Dăm doar câteva exemple:

riscul poluării, riscul reducerii cotei de piaţă, riscul uzurii morale a

echipamentelor, riscul de grevă, riscul pierderii unei persoane cheie din

organizaţie, riscul accesului neautorizat în computerele firmei, riscul publicităţii

duşmănoase, riscul exproprierii, riscul falimentului unui client important

ş.a.m.d. Aceste categorii de riscuri şi altele asemănătoare nu sunt deloc (sau

sunt prea puţin) acoperite de societăţile de asigurare, deşi nu sunt cu nimic

mai puţin importante decât riscul de incendiu sau de spargere, de exemplu.

69

În plus, s-a constatat adesea că produsele de asigurare oferite pe piaţă

nu satisfac pe deplin nevoile organizaţiilor, în sensul că nu oferă acoperire

pentru consecinţele indirecte ale unor riscuri asigurabile. Pierderile datorate

întreruperii producţiei ca urmare a avarierii unui utilaj sau timpul petrecut de

reprezentanţii firmei la tribunal pentru rezolvarea unui litigiu nu sunt

compensate de asiguratori. Drept urmare, organizaţia trebuia să găsească

modalităţi de a identifica, evalua şi diminua aceste costuri.

Alteori, managerii de risc au observat că unele măsuri interne ar putea

reduce în mod eficient impactul riscului şi incertitudinii asupra organizaţiei; de

exemplu, au constatat că sunt în măsură să prognozeze anumite tipuri de

daune mai corect decât asiguratorii; drept urmare, au dezvoltat programe de

"auto-asigurare" (reţinere sau finanţare internă) pentru riscurile

corespunzătoare. Pentru alte corporaţii, activităţile interne specifice de

prevenire şi de limitare a daunelor s-au dovedit a fi un răspuns eficient la

problemele lor particulare. Aceste procese s-au desfăşurat în mod diferit de la

organizaţie la organizaţie, dar efectul lor cumulativ a condus în final la

îndepărtarea funcţiei de management al riscului de simpla activitate de

insurance buying.

În anul 1962, Douglas Barlow, manager de risc la compania Massey

Ferguson din Toronto, propune noţiunea de “cost al riscului” care cuprinde,

alături de costul primelor de asigurare, şi costul pierderilor finanţate de firmă,

costul controlului riscurilor şi costurile administrative legate de activităţile de

management al riscului. Conceptul de “cost la riscului”, aşa cum a fost definit

de Barlow, demonstrează o dată în plus eforturile depuse în anii ’60 de

specialiştii în managementul riscului pentru a îndepărta această disciplină de

domeniul asigurărilor.

Deşi funcţia de cumpărare de asigurări stă la baza funcţiei moderne de

management al riscului, nici alte influenţe nu sunt de neglijat. De exemplu,

juriştii din organizaţii au avut o contribuţie importantă în ceea ce priveşte

managementul riscurilor legale, în special riscul de de răspundere civilă.

Experţii în management strategic şi operaţional au influenţat dezvoltarea unor

strategii specifice de înfruntare a riscurilor rezultând din diferitele activităţi ale

întreprinderii (business risks). O altă influenţă importantă este cea venită din

partea inginerilor şi a tehnicienilor; ingineria sistemelor de securitate (safety

engineering), de exemplu, este astăzi complet integrată în domeniul

managementului riscului.

70

Tot în anii ’60, managementul riscului este introdus ca disciplină

în programele universitare; acest lucru se datorează profesorilor Wayne

Snider şi Bob Hedges, ambii de la Temple University. În anul 1963 apare prima

carte de management al riscului în organizaţii: Risk Management in the

Business Environment, avându-i ca autori pe Hedges şi Mehr. Trei ani mai

târziu, The Insurance Institute of America introduce primul certificat care atestă

calitatea de specialist în managementul riscului: Associate in Risk

Management.

În fine, nu putem să nu amintim faptul că în anul 1967 şi-a făcut apariţia

primul furnizor de sisteme informaţionale de management al riscului, Corporate

Systems. “Scopul nostru era şi este acela de a ajuta firmele americane să

controleze costul riscului”, spune Guyon Saunders, fondatorul companiei.

Momentul intrării pe piaţă era bine ales – importanţa pentru întreprindere a

gestiunii costului riscurilor era din ce în ce mai mult recunoscută -, singura

problemă la vremea aceea fiind culegerea greoaie a datelor, care se realiza în

totalitate manual.

Odată cu anii '70 şi ‘80, managementul riscului intră într-o fază de

internaţionalizare şi globalizare. Tehnicile de management al riscului devin în

această perioadă tot mai sofisticate; este perioada în care se manifestă un

interes deosebit pentru tehnicile de finanţare internă (sau de reţinere) a riscului

- planuri de autoasigurare, companii de asigurare captive, societăţi de reţinere

a riscului etc.

În anul 1975, The American Society of Insurance Management (fosta

National Insurance Buyers’ Association) îşi schimbă numele în Risk and

Insurance Management Society (RIMS). RIMS are astăzi peste 10000 de

membri (atât din lumea afacerilor cât şi din domeniul academic), întreţine relaţii

cu organizaţiile-surori din Europa şi Asia prin intermediul IFRIMA - International

Federation of Risk &Insurance Management Associations –, şi publică periodic

o anchetă a "stării profesiei", care ţine evidenţa extinderii şi a creşterii

complexităţii responsabilităţilor profesioniştilor din domeniu. Cinci ani mai

târziu, în 1980, este creată la Washington The Society for Risk Analysis (SRA),

care îi reuneşte pe adepţii practicării managementului riscului în politică,

administraţia publică şi exploatarea mediului. În anul 1999, SRA avea 2200 de

membri în toată lumea şi filiale active în Europa şi Japonia. În sfârşit, în anul

1986 este înfiinţat la Londra The Institute for Risk Management, care

organizează cursuri în vederea acordării titlului de Fellow of the Institute for

71

Risk Management. Este vorba de primul program de formare continuă care

abordează domeniul managementului riscului sub toate aspectele sale.

În decursul anilor '90, practicile de management al riscului au continuat

să evolueze. Managementul riscului nu este un domeniu matur, precum

marketingul, finanţele sau contabilitatea. Cumpărarea de asigurări deţine

încă o pondere însemnată în activitatea managerului de risc, dar această

pondere continuă să se reducă.

Practicile de management al riscului diferă mult de la organizaţie la

organizaţie: unele firme nu au nici un responsabil cu managementul riscului

sau cu asigurările, altele au un responsabil în timp parţial, în timp ce altele

desfăşoară programe sofisticate de management al riscului. În anul 1993 este

semnalată folosirea pentru prima dată a titlului de Chief Risk Officer de către

James Lam de la compania GE Capital. Acest titlu corespundea unei funcţii a

cărei sarcină era gestiunea “tuturor tipurilor de risc”. Ulterior, pe baza

experienţei lui Lam, titlul de Chief Risk Officer a fost adoptat şi de responsabili

din alte companii.

Studiile realizate în organizaţiile din sectorul privat au demonstrat că

existenţa unui manager de risc cu normă întreagă este strâns legată de

dimensiunea firmei (Logic Associates Inc., 1983). Mai mult, responsabilităţile

acestui manager tind să fie cu atât mai extinse - cumpărarea de asigurări,

controlul pierderilor, alte tehnici de finanţare a riscului, realizarea de programe

de asigurări sociale pentru salariaţi - cu cât firma are o talie mai mare. Aceste

realităţi sunt uşor de explicat şi sunt valabile şi pentru celelalte funcţii ale

managementului: micile firme nu-şi permit susţinerea unei poziţii de manager

al riscului full-time, în timp ce pentru firmele mari acest lucru nu constituie o

problemă. În plus, este probabil ca întreprinderile mari să dispună de resurse

care le permit să ia în considerare o varietate mare de opţiuni de desfăşurare a

activităţilor de management al riscului. Acest lucru nu ne dă totuşi o indicaţie

asupra calităţii procesului de management al riscului din fiecare organizaţie.

Proprietarul unei întreprinderi mici poate fi conştient de importanţa gestiunii

riscului şi aplica metode sofisticate de control şi finanţare a riscului, chiar dacă

nu are un post de manager de risc în firmă; acest lucru este tot mai posibil

acum, ca urmare a apariţiei companiilor care oferă servicii în domeniul

managementului riscului. În acelaşi timp, managerul de risc al unei mari

companii poate fi un specialist cu abilităţi tehnice şi manageriale mediocre.

72

Prezenţa unui manager de risc permanent este legată şi de gradul de

risc presupus de activităţile întreprinderii: probabilitatea ca organizaţiile care

operează intr-un mediu cu risc înalt să aibă un manager de risc este mai

ridicată.

Funcţia de management al riscului mai poate presupune din partea

managerului de risc, pe lângă cumpărarea de asigurări, următoarele activităţi:

- asistarea organizaţiei în identificarea şi evaluarea riscurilor;

- implementarea programelor de prevenire şi control al pierderilor şi daunelor;

- verificarea şi revizuirea contractelor şi a altor documente în scopuri legate de

managementul riscului;

- organizarea de instructaje şi seminarii educaţionale pe probleme legate de

risc, securitate, protecţia muncii, protecţia mediului etc.;

- asigurarea respectării prevederilor legislaţiei în domeniu;

- punerea în aplicare a tehnicilor de finanţare a riscului care nu presupun

asigurarea;

- rezolvarea plângerilor şi reclamaţiilor la adresa firmei, formularea şi

adresarea plângerilor şi reclamaţiilor către terţi precum şi negocierea litigiilor

cu reprezentanţii legali ai terţilor;

- conceperea şi coordonarea programelor de asigurări pentru salariaţi.

Aşadar, managementul riscului este o activitate complexă,

multidirecţională şi presupune parcurgerea unor etape, de regulă, în orice

proces de conducere. Aceste etape pot fi succesive sau simultane, ele

reprezentând următoarele demersuri specifice:

• Înţelegerea fiecărui tip de risc;

• Identificarea tuturor tipurilor de risc;

• Evaluarea anticipată a riscurilor;

• Definirea politicii de management al riscului;

• Determinarea limitelor de risc;

• Stabilirea şi implementarea procedurilor de management al riscului;

• Controlul riscurilor.

Despre aceste etape vom discuta în capitolele următoare.

73

Bibliografie

1. E. Druică, Risc şi afaceri, Editura ASE, Bucureşti, 2006

2. M. Eppler, Capcanele managementului – Soluţii pentru a transforma eşecul în

victorie, Editura Polirom, 2007

3. I.B. Grünewald, Managementul riscului financiar – fundamente teoretice şi

aplicative, Teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, 2012

4. D. Hillson, Managing Risk in Projects (Fundamentals of Project Management),

Gower Publishing, 2009

5. G. Prelipcean, Relaţii financiare internaţionale: modelarea riscului pe pieţele

valutare, Ed. Universităţii din Suceava, 2002

6. Project Management Institute, Guide to Project Management Body of

Knowledge, 2000

Surse on-line

http://press.princeton.edu/chapters/i7802.pdf

www.webster-dictionary.org

http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/2_Partea%20II.pdf

74

75

CAPITOLUL IV

RELAŢIA DECIZIE - RISC ÎN DEMERSUL ECONOMIC

4.1 Analiza mediului decizional

4.2 Aversiunea faţă de risc

4.3. Relaţia decizie-incertitudine

4.4 Analiza cost-volum-profit în condiţii de risc

Obiective: cunoaşterea momentelor în care îşi face apariţia riscul, măsurarea

corectă a dimensiunilor pierderilor asociate, identificarea procedeelor de

operare cu riscul, evaluarea rezultatelor aplicării unei decizii în condiţii riscate

Cuvinte cheie: relaţia deizie - risc, decizie – incertitudine, aversiunea faţă de

risc, preferinţa pentru risc

76

RELAŢIA DECIZIE - RISC ÎN DEMERSUL ECONOMIC

Că cine dintre voi vrând să zidească un turn

nu stă mai întâi şi-şi face socoteala

cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească.

Evanghelia după Luca

Gradul de rigurozitate dorită a acţiunilor decidentului impune folosirea

unor procedee ştiinţifice fundamentate teoretic, bazate în general pe metode

matematice, cu păstrarea unor orientări generale, practice şi realiste.

4.1 Analiza mediului decizional

O problemă de decizie constă în esenţă în selectarea unei decizii din

mulţimea fără să ştim care din evenimentele incerte din

mulţimea a avut sau va avea loc.

Desigur, în această selecţie un rol important joacă, pe de o parte,

preferinţele care există faţă de consecinţele care pot să apară în urma

adoptării unei alternative sau a alteia.

Pe de altă parte, informaţia disponibilă în ceea ce priveşte

evenimentele incerte, precum şi informaţia care ar putea fi obţinută în plus,

contribuie, de asemenea, într-o măsură importantă, la rezolvarea problemei de

decizie.

Procesul decizional este declanşat de apariţia unor situaţii-problemă

care trebuiesc rezolvate. De obicei, cele mai multe rezultate incorecte apar din

incapacitatea decidentului de a defini corect problema cu care se confruntă. În

momentul în care un manager trebuie să ia o decizie, el „navighează” între

necesitate şi risc, între oportunitate şi pierdere.

Mediul economic actual este într-o continuă schimbare, iar situaţiile

imprevizibile sunt cele mai numeroase, aşadar, de o mai bună fundamentare a

deciziei este mai multă nevoie ca oricând.

Modalitatea de acţiune menită să atingă un scop bine definit se

numeşte strategie. Strategia presupune o varietate de metode cu ajutorul

cărora se speră obţinerea unor performanţe. Există însă foarte puţine situaţii în

care decidentul dispune de informaţii complete (preţuri curente, cantităţi

mdddD ,,, 21

nwwwE ,,, 21

77

comandate etc).

În cele mai multe cazuri apar o mulţime de consecinţe nefavorabile

asociate unor decizii posibile, iar determinarea şansei apariţiei acestora este

foarte dificilă.

Se pătrunde astfel în sfera incertitudinii şi a riscului. Într-un sistem

economic concurenţial activităţile în care decizia, mai ales în natura ei

strategică să aibă un grad ridicat de certitudine sunt foarte puţine.

Nevoia crescândă de securitate a întreprinderii şi tendinţa de creştere a

riscurilor sunt două caracteristici ale economiei de piaţă definite de

economistul Raymond Barre. Se impune astfel un proces de cunoaştere atât a

factorilor ce ameninţă securitatea întreprinderii cât şi a factorilor de risc

economic şi financiar.

Când ştim cu siguranţă care va fi rezultatul fiecărei decizii avem de-a

face cu o problemă în condiţii de certitudine. Când o problemă are mai mult de

un rezultat posibil şi cunoaştem probabilitatea fiecărui rezultat, avem de-a face

cu o problemă în condiţii de risc şi, în final, când o decizie are mai mult de un

rezultat posibil şi nu cunoaştem probabilitatea fiecărui rezultat, avem de-a face

cu o problemă în condiţii de incertitudine.

O analiză clară a mediului decizional (tabelul 4.1), din acest punct de

vedere, o întâlnim în literatura de specialitate din ţară şi din străinătate (Firica

O. 2002): Tabelul 4.1

Mediul decizional

Certitudine Risc Incertitudine

Stările naturii Una Mai multe Mai multe

Criterii decizionale Determinist Valoarea medie Multiple

Probabilitatea de

apariţie Unu Cunoscută Necunoscută

Metoda de analiză Obiectivă Obiectivă Subiectivă

Pentru alegerea deciziei, se poate realiza un model care stabileşte

legătura dintre diferiţi factori de influenţă şi criteriul de decizie şi care să

permită şi identificarea factorilor de risc, în care scop se face apel la diferite

metode şi tehnici specifice .

Utilizarea metodelor şi tehnicilor decizionale determină o sporire a

gradului de rigurozitate şi, implicit, de eficacitate a deciziilor adoptate,

diferenţiate însă, în funcţie de tipul situaţiilor decizionale implicate. Prin

78

intermediul deciziilor este influenţat comportamentul decizional şi acţional al

altor persoane şi se urmăreşte realizarea unor obiective individuale, integrate

şi obiective specifice, derivate şi fundamentale, de calitatea lor depinzând

bunul mers al activităţilor.

Dar, o calitate superioară a deciziilor este asigurată de fundamentarea

lor superioară, complexă, prin prelucrarea de informaţii relevante.

Având în vedere elementele care intervin în luarea unei decizii,

specialiştii au conceput mai multe metode şi tehnici cu suport matematic,

adaptate la specificul celor trei tipuri de situaţii decizionale (certitudine,

risc, incertitudine) (Popescu I., Ungureanu L. 2004):

1) După natura variabilelor implicate, respectiv starea condiţiilor obiective

ce marchează problema supusă rezolvării decizionale:

a) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii

de certitudine: metoda utilităţii globale, metoda Electre, metoda Onicescu,

metoda coeficientului k;

b) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii

de risc: tehnica arborilor decizionali, tehnica jocurilor strategice, etc.;

c) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii

de incertitudine: metoda speranţei matematice, tehnica optimistă, tehnica

minimizării regretelor, tehnica optimalităţii, etc.

2) După tipologia deciziilor pot fi delimitate metode şi tehnici decizionale

pe tipuri de decizii, precum:

a) amploarea decidentului duce la decizii individuale şi de grup (pentru

optimizarea deciziilor individuale: metodele şi tehnicile enumerate mai sus;

pentru optimizarea deciziilor de grup: metoda Electre tridimensională,

algoritmul Deutch – Martin);

b) în funcţie de orizontul de timp şi implicaţiile decizionale (strategice,

tactice şi curente) instrumentul decizional cuprinde: pentru deciziile strategice

şi tactice: metoda Electre bi şi tridimensională, algoritmul Deutch – Martin,

metoda arborelui decizional, iar pentru deciziile curente: metoda tabelului

decizional.

Definiţia riscului economic în accepţiunea lui Niță Dobrotă este aceea

de “eveniment sau proces nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o

pierdere intr-o activitate, operaţiune sau acţiune economică”. Spre deosebire

de incertitudine, riscul economic se caracterizează prin posibilitatea descrierii

unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca şi prin cunoaşterea

79

acestei legi de către cei interesaţi.

Aşa cum am subliniat şi în cadrul Capitolului 3, noţiunea de risc

reprezintă o combinaţie între frecvenţă, șansă sau probabilitate, și consecinţele

unui eveniment periculos specificat.

Majoritatea deciziilor luate de agenţii economici sunt afectate într-o

măsură mai mare sau mai mică de risc. De aceea, în analiza

comportamentului unui decident se ţine seama de aversiunea acestuia faţă de

risc.

Aşa cum am vazut, riscul apare atunci când decidentul nu cunoaşte în

avans rezultatul specific al unei decizii, dar este capabil să stabilească o

distribuţie de probabilitate obiectivă a posibilelor stări ale naturii şi plăţilor (sau

rezultatelor) asociate acestora. În cadrul riscului pur (când sunt şanse ca

decidentul să înregistreze o pierdere în urma aplicării deciziei, fără să existe

şansa unui câştig) decidenţii recurg la diverse metode de reducere a şanselor

de a înregistra pierderi - încheierea de contracte de asigurare, metode

suplimentare de protecţie a bunurilor deţinute etc., iar în cazul riscului

speculativ (când în urma deciziei sunt şanse de câştig dar şi de pierdere) se

utilizează metode decizionale care să conducă la alegerea variantei

decizionale cu cele mai mari şanse de câştig şi cele mai mici şanse de

pierdere. Un decident care se află într-o situaţie de risc decizional trebuie să

parcurgă etapele (Nguena O.J., 2001):

Identificarea posibilelor pierderi pe care firma sau afecerea le presupune

Măsurarea corectă a dimensiunilor pierderilor asociate situaţiilor de risc

Identificarea procedeelor de operare cu riscul şi adoptarea unei decizii

relativ la cea mai bună combinaţie de metode ce vor fi utilizate în rezolvarea

problemei

Implementarea deciziei adoptate la pasul anterior

Evaluarea rezultatelor aplicării deciziei şi determinarea eventualelor

condiţii nou apărute care solicită soluţii diferite de cele adoptate anterior.

Pentru situaţiile riscante din punct de vedere matematic, lucrurile sunt

puse la punct, existând suficiente reguli, metode şi modele de studiu şi analiză

specifice domeniului calculului probabilităţilor. Aparatul matematic necesar

pentru astfel de probleme s-a dezvoltat şi se dezvoltă continuu.

Una dintre metodele folosite în acest scop este calculul distribuţiei de

probabilitate a rezultatelor posibile dintr-un set de observaţii simple şi apoi

80

obţinerea valorii aşteptate. Valoarea aşteptată iE este criteriul decizional

primar utilizat în condiţii de risc. Calculul acesteia se face pe baza relaţiei

n

j

ijji apE1

4.1

unde Ei – valoarea aşteptată a variantei decizionale Vi; cij – valoarea plăţii

pentru varianta Vi în condiţiile apariţiei stării naturii Nj; pj – probabilitatea de

apariţie a stării naturii Nj.

Comparând mai multe variante decizionale, decidentul o va alege pe

aceea căreia îi corespunde o valoare aşteptată maximă.

Exemplul 1: Să presupunem că un decident poate opta între două

proiecte investiţionale (Gogoneaţă B., 2004): proiectul X este riscant şi poate

genera două câştiguri nete posibile 101 x milioane u.m. sau 302 x milioane

u.m., unde ambele rezultate au aceeaşi probabilitate de producere, 50%.

Fiecare dintre aceste rezultate posibile generează un anumit nivel de utilitate

pentru decident. Notăm cu 11 xUU utilitatea rezultatului de 10 şi cu

22 xUU utilitatea câştigului de 30. Bineînţeles, 12 UU .

Drept alternativă la investiţia riscantă X se presupune existenţa

proiectului Y ce generează un câştig net sigur 20y milioane u.m. Cu alte

cuvinte, în cazul alegerii variantei Y, probabilitatea obţinerii celor 20 milioane

u.m. este de 100%. Presupunem că pentru decident rezultatul sigur are o

utilitate yUU 3 .

Pentru a putea alege una din cele două variante investiţionale se vor

compara utilităţile lor anticipate. Notând cu 4U utilitatea anticipată a primei

variante:

2142

1

2

1UUU 4.2

Deoarece rezultatul variantei Y este sigur, utilitatea anticipată a

acesteia va fi egală cu 3U . Rezultă că alegerea uneia dintre variante va

depinde de fapt de raportul dintre 3U şi 4U .

Rezultatul variantei X poate fi privit ca o variabilă aleatoare discretă de

forma:

5,05,0

3010X 4.3

cu media 205,0305,010 XM milioane u.m.

81

Conform valorii anticipate a variabilei aleatoare, proiectul va aduce în

medie un venit de 20 milioane u.m. În realitate, venitul va fi fie de 10, fie de 30

milioane u.m. Această valoare anticipată a variantei X este egală cu rezultatul

cert al variantei Y. Decidentul trebuie să aleagă între: 20 milioane u.m. în

medie sau 20 milioane u.m. în mână.

4.2 Aversiunea faţă de risc

Alegerea decidentului va depinde de atitudinea sa faţă de risc, existând

trei variante:

A. Aversiunea faţă de risc se manifestă în două moduri: acţiunile

preferenţiale se vând la un preţ mai mare decât cele obişnuite, investitorii

diversifică prin crearea de portofolii individuale şi, în acelaşi timp, prin

investirea în fonduri mutuale, oamenii îşi depozitează banii în fonduri de

asigurare la rate ale dobânzii scăzute în raport cu cele pe care le-ar putea

obţine investind în acţiuni ale unor firme, cumpără asigurări de viaţă şi de

accidente. În realitate, cel mai întâlnit tip de decident este cel care evită riscul.

Ca urmare, în exemplul dat U3 U4, decidentul va prefera varianta 4, respectiv

20 milioane u.m. în mână. În acest caz, funcţia de utilitate a adversităţii faţă de

risc, reprezentată grafic (fig.4.1) are o evoluţie concavă. Rezultatului cert de 20

milioane u.m. al variantei Y îi corespunde o utilitate mai mare (punctul C) decât

mediei de 20 milioane u.m. a variantei X (punctul D). De fapt, un decident cu

aversiune faţă de risc ar fi ales varianta Y şi pentru un rezultat cert mai mic

decât media de 20 milioane u.m. a variantei X. Pentru orice câştig sigur situat

la dreapta punctului marcat pe grafic (x), un decident cu adversitate faţă de risc

va prefera varianta sigură.

82

Fig.4.1

O caracteristică esenţială a aversiunii faţă de risc este concavitatea

funcţiei de utilitate totală, fapt ce implică o funcţie a utilităţii marginale a

câştigului descrescătoare. Deşi câştigul obţinut din realizarea unui proiect

poate fi mai mare în comparaţie cu alt proiect, datorită faptului că utilitatea

marginală a primului este mai mică, decidentul advers la risc va alege cel de-al

doilea proiect. În modelele clasice se consideră că majoritatea decidenţilor au

o astfel de utilitate marginală şi prin urmare manifestă adversitate faţă de risc.

B. Neutralitatea faţă de risc. În acest caz, decidentul este indiferent în ceea

ce priveşte alegerea unuia sau altuia dintre cele două proiecte investiţionale,

de unde rezultă că utilitatea marginală a unei u.m. câştigate este egală cu cea

a unei u.m. pierdute. Prin urmare, în situaţia considerată, adică 43 UU ,

decidentului îi este indiferent dacă va primi 20 milioane u.m. în mână, iar

utilitatea marginală este constantă.

Utilitatea câştigului cert de 20 milioane u.m. este egală cu utilitatea

căştigului mediu având aceeaşi valoare aşa cum se observă şi în

reprezentarea grafică (fig.4.2).

A E

C

B

U1

U2

U3 U4

Câştig (u.m.)

Utilitate

D

83

Fig.4.2

C. Preferinţa pentru risc este caracterizată de faptul că utilitatea are

creşteri mult mai mari decât ale câştigului, reflectând cazul unui jucător care

atribuie o utilitate mai mare banilor câştigaţi decât celor pierduţi. Curba descrie

comportamentul decidentului cu preferinţă pentru risc: cu cât câştigă mai mult,

cu atât mai important devine câştigul (fig.4.3).

Fig.4.3

În acest caz 43 UU , varianta riscantă X fiind preferată variantei sigure

Y. Funcţia utilitate totală este convexă şi corespunde unei utilităţi marginale

Câştig (u.m.)

Utilitate

U1

U3

U4

U2

A

B

C

D E

A

B

C

D

Câştig (u.m.)

Utilitate

U2

U1

U3 = U4

84

crescătoare. Cu cât sunt câştigaţi mai mulţi bani cu atât utilitatea marginală

creşte.

Exemplul 2: Un magazin se aprovizionează de la trei furnizori.

Probababilităţile cu care furnizorii nu-şi pot onora contractele sunt 1,01 p ;

3,02 p ; 2,03 p . Fie X variabila aleatoare care indică numărul furnizorilor ce

nu-şi pot onora contractul. Să se afle riscul pe care şi-l asumă magazinul.

Rezolvare:

X are o repartiţie Poisson în care 1,01 p ; 9,01 q ; 3,02 p ; 7,02 q ;

2,03 p ; 8,03 q . Desfăşurarea polinomială caracteristică este

504,0398,0092,0006,0)( 23332211 xxxqxpqxpqxpXQ

iar variabila aleatoare va fi

006,0092,0398,0504,0

3210:X

Riscul asumat de magazin constă în evenimentul ca nici un furnizor să nu-şi

onoreze contractul. Vom avea:

496,0006,0092,0398,01 XPR

O implicaţie esenţială a ipotezei că majoritatea decidenţilor manifestă

adversitate faţă de risc este aceea că, atunci când investesc, caută fie să

obţină randament maxim pentru un anumit risc asumat, fie să suporte riscul

minim pentru un randament dat.

În situaţiile în care sunt mai multe variante decizionale cu valori

aşteptate egale se apelează la un alt indicator de caracterizare a riscului:

gradul de risc.

Distanţa şi abaterea medie standard sunt doi indicatori cu ajutorul

cărora se poate măsura riscul absolut pentru o variantă decizională. Distanţa

reprezintă diferenţa între cea mai mică şi cea mai mare valoare din matricea

utilităţilor pentru o variantă decizională dată:

ijj

ijj

i aa minmax 4.4

Abaterea medie standard măsoară variaţia plăţilor de la valoarea

aşteptată, oferind o altă variantă de măsurare a riscului.

n

j

jiijx pmaxD1

2 4.5

85

Abaterea medie standard este definită ca fiind rădăcina pătrată a

dispersiei, o abatere standard mică echilibrând cu un grad de risc mai redus.

4.3. Relaţia decizie-incertitudine

Unele decizii se iau fără dificultate. Există însă şi cazuri în care

importanţa deciziei şi dificultatea de a alege între mai multe acţiuni posibile fac

necesară o acţiune riguroasă. În cadrul acestei analize pot fi evidenţiate

anumite legi ce trebuie respectate în cadrul procesului de adoptare a deciziilor.

Incertitudinea este generată de următorii factori (Rusu E., 2001): stările

naturii, pentru un element nu pot fi cunoscute aprioric; informaţiile economice,

numerice şi nenumerice, obţinute în urma unui proces de observare sunt

aproximative, fiind afectate de erori; teoria ce stă la baza analizei

comportamentului agentului economic nu poate fi completă; previziunile

economice ale agentului economic afectează, într-o măsură mai mare sau mai

mică, conştient sau inconştient, comportamentul acestuia; introducerea

variabilei timp în cadrul modelelor economice generează în mod inevitabil

incertitudine; în analiza comportamentului agentului economic trebuie să se

ţină seama de aversiunea acestuia faţă de risc.

Un prim element al problemei de decizie îl constituie mulţimea

alternativelor care pot fi adoptate de către decident. O problemă de decizie

apare numai dacă există cel puţin două alternative. Depistarea tuturor

alternativelor care prezintă interes este o operaţie plină de dificultăţi, care

presupune o bună cunoaştere a domeniului, dar şi abilitatea de a avea idei noi.

În consecinţă, elaborarea listei de alternative este o sarcină dificilă.

Să considerăm o listă de decizii exhaustivă (o listă completă) şi

exclusivă (alegerea unei alternative exclude alegerea oricărei alte decizii de pe

listă) care conţine un număr de m alternative notate mddd ,,, 21 , ordinea de

numerotare fiind arbitrară. Mulţimea de decizii va fi mdddD ,,, 21 . Să

observăm că mulţimea asupra căreia ne-am oprit atenţia este finită. Problema

de decizie constă în selectarea unei alternative Dd * care să fie în sensul

dorit „cea mai bună”.

Sunt situaţii în care selectarea „celei mai bune” decizii nu comportă

probleme. Dar sunt cazuri, şi acestea sunt majoritare, în care operaţia

respectivă este extrem de dificilă. Această dificultate se poate datora atât unor

dificultăţi tehnice (volumul şi dificultatea calculelor necesare pentru depistarea

celei mai bune variante) cât şi de faptul că diversele consecinţe pe care le are

86

adoptarea unei variante sau a alteia nu sunt comparabile din punct de vedere

al decidentului.

În consecinţă, elementele care complică foarte mult problemele de

decizie sunt riscul şi incertitudinea. Există numeroase exemple care

demonstrează consecinţele catastrofale pe care le poate avea asupra unei

decizii ignorarea unei singure eventualităţi.

Dacă notăm cu nwww ,,, 21 toate evenimentele incerte care pot afecta

alegerea unei decizii şi cu nwwwE ,,, 21 mulţimea acestor evenimente, o

problemă de decizie constă în esenţă în selectarea unei decizii din mulţimea

mdddD ,,, 21 fără să ştim care dintre evenimentele din mulţimea E a avut

sau va avea loc. În această selecţie un rol important joacă, pe de o parte,

preferinţele care există faţă de consecinţele care pot să apară în urma

adoptării unei alternative sau a alteia (Maliţa M., Zidăroiu C., 1980).

Pe scurt, în structura unei probleme de decizie există un decident care

trebuie să facă o alegere dintr-o mulţime dată de alternative. Consecinţele

fiecărei decizii depind de un eveniment incert sau de o stare a naturii. Dacă S

este mulţimea de stări ale naturii, iar I mulţimea de experimente disponibile,

putem nota cu e0 experimentul nul înţelegând prin aceste alternative de a nu

face nici un experiment. Se mai presupune că Ie 0 întotdeauna. Dacă I se

reduce la un singur element e0, se spune că este o problemă de decizie fără

informaţie suplimentară.

Presupunând că se efectuează un anumit eveniment Ie să notăm cu

R(e) mulţimea rezultatelor posibile ale acestui experiment. R(e) trebuie să fie o

listă exhaustivă şi exclusivă a acestor rezultate.

După ce s-a ales un experiment Ie şi s-a obţinut rezultatul său

)(eRr urmează alegerea unei decizii d din mulţimea D a deciziilor. Nu orice

decizie este disponibilă în această situaţie. Din acest motiv se defineşte

mulţimea deciziilor disponibile în urma efectuării experimentului Ie şi a

obţinerii rezultatului său )(eRr . Dacă se notează cu ),( reD , atunci rezultă:

)(

),(

eRrIe

reDD

4.6

Dacă se adoptă decizia ),( reDd şi starea adevărată a naturii este Ss ,

rezultă o anumită consecinţă ),,,( sdrec . Mulţimea acestor consecinţe o notăm

cu C. Cu alte cuvinte se parcurg următorii paşi:

87

1. decidentul alege Ie

2. „natura” produce rezultatul )(eRr

3. decidentul alege ),( reDd

4. natura produce starea Ss

5. apare consecinţa Csdrec ),,,(

Se observă că trebuie făcută distincţie între „decizie bună” şi

„consecinţă bună”. În esenţă, o decizie este apreciată ca bună dacă în urma

adoptării sale se obţine o consecinţă bună.

Principalele metode utilizate în luarea deciziei în condiţii de

incertitudine (Mărăcine V., 1998):

Decidentul poate utiliza cea mai bună informaţie disponibilă şi propria

experienţă şi judecată pentru:

a) a identifica şi asocia probabilităţile subiective stările posibile ale

naturii;

b) a estima consecinţele rezultate pentru fiecare strategie disponibilă în

fiecare stare a naturii.

Dacă gradul de incertitudine este atât de mare încât decidentul preferă să

nu facă ipoteze asupra probabilităţilor diferitelor stări ale naturii, el poate fie să

neglijeze probabilităţile, fie să se considere ca fiind egale.

Exemplul 3: Profitul unui agent, la sfârşitul unei luni, poate să crească

faţă de cel din luna precedentă, cu probabilitatea 5,0p . Se anticipează

profitul agentului economic pe următoarele şase luni:

a) Să se estimeze numărul mediu de luni în care profitul creşte;

b) Să se caracterizeze probabilitatea ca numărul lunilor în care profitul

creşte să fie cuprins între două şi cinci luni.

Rezolvare: Dacă notăm cu X variabila aleatoare care reprezintă

numărul lunilor cu profit faţă de luna precedentă, ea poate lua valorile 0, 1, 2,

3, 4, 5 sau 6. X este o variabilă aleatoare cu repetiţie binomială de parametri

5,0p ; 6n , unde

xxxCxXPxf 66 )5,0()5,0()(

a) Numărul mediu de luni cu profit în creştere este media lui X. Avem

35,06)( pnXM . Se poate estima că în trei luni din cele şase, profitul va

creşte.

88

b) Probabilitatea din enunţ se poate exprima în cadrul modelului propus

astfel: )52( XP şi se poate scrie

5

2

66 )5,0()5,0()5()4()3()2()52(

x

xxxCXPXPXPXPXP

Se mai poate caracteriza această probabilitate cu ajutorul inegalităţii lui

Cebâşev, în felul următor:

7,04

5,05,061

4

)1(1

2

)(12)(23)52(

2

ppn

XDXMXPXPXP

Înseamnă că probabilitatea din enunţ este de cel puţin 70%.

Analiza deciziei ca moment esenţial al procesului de conducere,

presupune interpretarea situaţiei elementelor componente: decidentul, obiectul

deciziei (tema acesteia) informaţiile de care se dispune, variantele posibile în

raport cu criteriile avute în vedere, mulţimea stărilor şi condiţiilor obiective care

caracterizează gradul de certitudine, risc sau incertitudine, consecinţele

deciziilor luate la nivel localizat şi social, şi obiectivul de atins.

Pentru a putea lua o decizie este necesar să se îndeplinească

următoarele condiţii principale: să existe cel puţin două alternative de acţiune;

să existe una sau mai multe persoane care să fie antrenate în procesul de

luare a deciziei; decizia să fie luată de acel organ sau acea persoană care are

dreptul legal şi împuternicirea luării deciziei şi asumării corespunzătoare a

responsabilităţii; să fie formulat cu suficientă precizie obiectivul deciziei; să

existe informaţii pertinente, precise şi actuale asupra stării sistemului condus.

Să analizăm acum modelul general al unei probleme de decizie în

condiţii de incertitudine şi risc, în care riscul este de natură financiară. Schema

generală a componentelor modelului este reprezentată în Figura 4.4.

Fig. 4.4 Modelul de decizie în condiţii de risc financiar

89

Modelul de decizie în condiţii de risc financiar are următoarele componente:

1. Identificarea obiectivelor: Un obiectiv (sau o ţintă) pe care decidentul

speră să o atingă, cum ar fi maximizarea profitului sau a valorii actuale a cash-

flow-ului. Cuantificarea unui obiectiv înseamnă, în unele situaţii, determinarea

unei funcţii obiectiv, care ca fi utilizată pentru evaluarea acţiunilor posibile şi ca

bază pentru alegerea celei mai bune alternative.

2. Determinarea acţiunilor posibile: Căutarea acţiunilor alternative posibile,

care să asigure realizarea obiectivului.

3. Identificarea stărilor naturii: Deoarece problemele de decizie financiară

sunt definite într-un mediu de incertitudine, este necesar să se ia în

considerare toţi factorii necontrolabili care nu pot fi ţinuţi sub control de către

decident şi care ar putea să apară pentru fiecare acţiune posibilă identificată.

Aceşti factori necontrolabili constituie evenimente sau stări ale naturii.

4. Stabilirea rezultatelor posibile: Ca urmare a diferitelor combinaţii posibile

dintre acţiuni şi stările naturii, rezultă un set de rezultate posibile. Fiecare

rezultat este condiţionat de o anumită acţiune şi o anumită stare a naturii.

5. Măsurarea valorii riscului: Este o măsură a pierderii (sau utilităţii) pentru

fiecare rezultat posibil, în funcţie de obiectivele decidentului. Pierderea în

modelele de decizie financiară este de natură monetară, cum ar fi profitul sau

cash-flow-ul.

6. Alegerea acţiunii optime: Este acţiunea care conduce la atingerea

obiectivului decidentului, în condiţii de pierdere minimă.

Pentru a ilustra caracteristicile esenţiale ale unui model de decizie

financiară, să considerăm următorul exemplu. O companie îşi revizuieşte

politica de marketing pentru următoarea perioadă de buget financiar. Ea a

dezvoltat două noi produse, A şi B, dar nu are resurse suficiente decât pentru

lansarea în perioada următoare numai a unuia dintre cele două produse.

Ţinând cont de activităţile şi reacţiile competitorilor, stările naturii posibile sunt

următoarele:

Dacă competitorii nu întreprind nici o acţiune, atunci se aşteaptă ca

profiturile companiei să rămână staţionare în condiţiile lansării produsului A şi

să aibă o tendinţă de creştere relativ redusă în condiţiile lansării produsului B,

90

pentru a cărui dezvoltare s-au cheltuit resurse suplimentare. Corespunzătoare

acestor cheltuieli de dezvoltare sunt şi diminuările de profit în cazul în care

competitorii lansează produse pe piaţă.

Din punct de vedere statistico-matematic, analiza riscului unei activităţi

financiare presupune evaluarea probabilităţii de a obţine anumite rezultate

favorabile (câştig) sau nefavorabile (pierdere), ţinând cont de evenimente

viitoare incerte şi probabile. Printre dificultăţile întâmpinate atunci când este

evaluat riscul financiar se pot menţiona lipsa informaţiilor sau gradul lor de

disponibilitate pentru a determina distribuţia de probabilitate a fenomenului

economic analizat. De asemenea, identificarea şi cuantificarea riscului

financiar nu înseamnă şi eliminarea acestuia, dar furnizează elementele

necesare managementului riscului financiar.

Revenind la abordarea modelului riscului financiar care ne interesează

aici, să menţionăm faptul că, uneori, între risc şi incertitudine se face o anumită

distincţie, legată de cantitatea de informaţie disponibilă pentru fundamentarea

deciziilor financiare. Riscul este utilizat în situaţiile în care sunt posibile mai

multe rezultate şi despre care există o experienţă anterioară relevantă pentru a

defini un model statistic, care să permită o predicţie asupra rezultatelor

posibile. Incertitudinea există în situaţiile în care sunt posibile mai multe

rezultate, dar nu se dispune de informaţie suficientă pentru modelul statistic de

decizie. Până la urmă, această distincţie între risc şi incertitudine nu este atât

de relevantă, mai important fiind faptul că, faţă de un model determinist,

utilizăm un model probabilist, în care riscul şi incertitudinea sunt modelate prin

variabile aleatoare. Am văzut anterior că problemele de teoria deciziei se reduc

în final la evaluarea unei funcţii de pierdere, riscul având, în cele mai multe

situaţii, o exprimare de natură financiară.

Vom detalia în continuare două probleme de analiză şi decizie asupra riscului

financiar, respectiv o problemă de analiză cost-profit-volum şi o problemă de

investiţie de capital în condiţii de incertitudine şi risc.

4.4 Analiza cost-volum-profit în condiţii de risc (Bârsan-Pipu N.,

Popescu I., 2003)

Vom analiza în continuare, prin intermediul unei aplicaţii, o problemă de

cost-volum-profit în care vom include elemente de risc şi incertitudine.

O firmă realizează o analiză cost-volum-profit pentru anul financiar

următor, în care preţul de vânzare al unui anumit produs este 100€, iar

91

costurile variabile de 60€ pe unitatea de produs. Costurile fixe bugetate sunt

de 36.000 €. Vânzările estimate pentru perioada analizată sunt de 1.000 unităţi

şi s-a presupus pentru nivelul de vânzări modelul distribuţiei normale cu media

unităţi şi abaterea standard unităţi. În acest model, preţul de vânzare, costurile

variabile şi costurile fixe sunt presupuse ca fiind certe (determinate), adică

variabile controlabile de către managementul firmei. Singura variabilă

aleatoare a modelului este volumul de vânzări, pentru care vom asocia deci

distribuţia normală.

Cu ajutorul acestui model probabilist, vom încerca să răspundem la

următoarele întrebări:

(a) Care este probabilitatea ca profitul să fie mai mare ca 0, adică

probabilitatea ca firma să nu înregistreze pierdere ca urmare a realizării şi

vânzării produsului respectiv?

(b) Care este probabilitatea ca profitul să fie mai mare de 3.600€?

(c) Care este probabilitatea ca să se înregistreze o pierdere mai mare de -

1.400€?

(d) Care este probabilitatea ca profitul să fie mai mare de 4.000€?

Considerând funcţia de venit:

( ) 100V x x (4.7)

funcţia de cost:

( ) 60 36000C x x (4.8)

obţinem funcţia de profit:

( ) 40 36000P x x (4.9)

şi diagrama pragului de profitabilitate, reprezentată în Figura 4.5.

Înlocuind în relaţia (4.9) valorile de profit pentru care ne interesează să

calculăm probabilităţile, obţinem nivelele de vânzări: 900 pentru (a), 1.090

pentru (b), 840 pentru (c) şi 1.000 pentru (d).

Vom estima atunci probabilităţile de profit sau de pierdere prin

intermediul variabilei aleatoare X, care reprezintă nivelul estimat al vânzărilor

de produse. Astfel, pentru probabilitatea de a nu avea profit, putem să scriem:

Pr(Pr 0) Pr( 900)ofit X (4.10)

Vom estima această probabilitate cu ajutorul distribuţiei normale standardizate,

făcând schimbarea de variabilă:

92

Fig.4.5 Pragul de profitabilitate

0

900 10001,11

90

Xz

(4.11)

Atunci, rezultă probabilitatea de a înregistra pierdere:

0Pr( 900) Pr( 1,11) 0,1333X z (4.12)

şi, corespunzător, probabilitatea de a avea profit:

0Pr( 900) 1 Pr( 1,11) 1 0,1333 0,8667X z (4.13)

Concluzia care rezultă din analiza pragului de profitabilitate şi a

probabilităţilor de mai sus este că probabilitatea de a înregistra pierdere este

de circa 13,3% (aria haşurată din Figura 4.6), în timp ce probabilitatea de a

înregistra profit este de 86,7%. Atunci, cu o probabilitate relativ mare (>80%),

putem decide că realizarea şi vânzarea produsului respectiv va fi o acţiune

profitabilă.

93

Fig.4.6. Probabilitatea de a înregistra pierdere / profit

Pentru (b), probabilitatea ca profitul să fie mai mare de 3.600€, determinăm:

1

1090 10001,00

90

Xz

(4.14)

şi rezultă probabilitatea de a avea profitul respectiv:

1 1Pr( 1090) Pr( 1,00) 1 Pr( 1,00) 1 0,8413 0,1587X z z

(4.15)

În acest caz, este mai mare ( 84% ) probabilitatea de a nu atinge profitul de

3.600€ (aria haşurată din Figura 4.7).

Figura 4.7 – Probabilitatea de a înregistra profit < 3.600€

94

Pentru (c), probabilitatea ca pierderea să fie mai mică de -1.400€, determinăm:

2

865 10001,50

90

Xz

(4.16)

şi rezultă probabilitatea de a avea pierderea respectivă:

2Pr( 865) Pr( 1,50) 0,0668X z (4.17)

adică o probabilitate relativ mică ( 7% )de a avea un asemenea nivel de

pierdere.

În fine, pentru (d) probabilitatea ca profitul să fie mai mare de 4.000€ este

evident

0,5000, şi atunci pentru a vedea unde se va situa de fapt profitul, vom estima

un interval de încredere pentru media vânzărilor. Considerând un nivel de

semnificaţie 0,05 , rezultă nivelul de încredere 100(1 )% 0,95% , iar

intervalul de încredere se calculează ca fiind:

1,96 .n

Atunci, pentru un eşantion cu 12n , obţinem intervalul de încredere [950,

1050] adică profitul se va situa între 2.000€ şi 6.000€ cu probabilitatea de 95%

Bibliografie

2. N. Bârsan-Pipu, I. Popescu, Managementul riscului, Editura Universităţii

„Transilvania” din Braşov, 2003

3. O.Firică, Modele pentru fundamentarea deciziilor în managementul

organizaţiei, Editura Matrix, Bucureşti, 2002

4. B.Gogoneaţă, Economia riscului şi incertitudinii, Editura Economică, Bucureşti,

2004

5. M.Maliţa, C.Zidăroiu, Incertitudine şi decizie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980

6. V.Mărăcine, Decizii manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998

7. O.J.Nguena, Microeconomie de l’incertaine, Dunod, Paris, 2001

8. I.Popescu, L. Ungureanu, E. Muscalu, Decizia sau demersul antientropic de la

cauză la efect, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004

9. E.Rusu, Decizii optime în management prin metode ale cercetării operaţionale

– probleme şi studii de caz, Editura Economică, Bucureşti, 2001

95

CAPITOLUL V

CUANTIFICAREA RISCULUI. EVALUAREA DECIZIEI ÎN CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE

5.1. Din istoria riscului...

5.2. Elemente de principiu privind riscul

5.3. Evaluarea deciziei în condiţii de risc

5.4. Evaluarea deciziei în condiţii de incertitudine

Obiective: La finalul acestui capitol masteranzii trebuie să cunoască ce

presupune evaluarea riscului şi a interacţiunii dintre riscuri în vederea evaluării

tuturor rezultatelor posibile, să poată determina ordinea în care se va răspunde

riscurilor posibile, să ştie să aplice tehnicile matematice folosite pentru

evaluarea cu precizie şi un grad mare de încredere a unor decizii in conditii de

risc, fundamentarea unor decizii prin utilizatea mai multor metode

Cuvinte cheie: analiza cantitativă a riscului, planificarea răspunsului la risc,

monitorizarea şi controlul riscului, arbori decizionali, jocul ca situaţie de conflict

96

CUANTIFICAREA RISCULUI

“ Inainte să începi, pregăteşte-te atent!”

Marcus Tullius

5.1 Din istoria riscului...

Stadiul cunoaşterii cuantificării riscului este actualmente destul de

avansat şi se orientează în două direcţii diferite: posibilitatea pur obiectivă de

cuantificare a riscului şi posibilitatea pur subiectivă. Posibilităţile pur obiective

sunt formate din nenumărate modele, matematice sau statistice care

analizează componentele riscurilor sau multitudinea de indici de risc bine

cunoscuţi. Posibilităţile pur subiective de cuantificare a riscului se bazează pe

experienţa agentului economic, care trebuie să ia decizia.

În 1654, matematicianul Blaise Pascal, împreuna cu o altă personalitate

în domeniu Pierre de Fermat soluţioneaza o problemă de matematică privind

posibilitatea distribuirii şanselor de a câştiga o partidă de puzzle, ce se

desfăşura între doi jucatori, dacă aceştia întrerupeau partida înainte de final,

iar unul dintre jucatori avea un minim avantaj faţă de adversar. Cu această

ocazie apare pentru prima dată şi noţiunea de probabilitate în evaluarea unor

situaţii posibile de realizare a unor evenimente.

Un al doilea pas important în teoria previziunii riscului este făcut în

1687, când omul de ştiinţă englez Edward Loyd întocmeşte pe baza calculelor

personale

efectuate un tabel (ce îi va purta mai apoi numele - tabelul lui Loyd) ce

prezenta o structură asemanatoare cu a unei baze de date din zilele noastre,

conţinând date referitoare la principalele evenimente maritime europene,

tabelul fiind în permanenţă reactualizat cu ajutorul observaţiilor transmise de

către reţeaua sa de corespondenţi speciali din principalele ţări europene.

Un rol important în fundamentarea mangementului riscului ca ştiinţă ce

operează cu elemente ale teoriei probabilităţilor, l-a avut John Graunt care în

1662, publica primele analize statistice asupra mortalităţii populaţiei londoneze

din acea perioadă, pe baza unui tabel alcătuit ca urmare a datelor de naştere

şi de deces ale unui eşantion de subiecţi selectat pe bazele tehnicilor statiticii

inferenţiale. Importanţa acestui studiu reiese nu numai din utilizarea primelor

elemente de eşantionare pe baza unor metode statistice, ci în special datorită

97

identificării în structura lucrării a principalilor factori de risc ce au contribuit la

scăderea la acea vreme a mediei de viaţă pentru populaţia londoneză.

În 1696, matematicianul şi astronomul englez Edmund Halley,

elaborează o teorie revoluţionară în domeniu, care demonstrează modul în

care pot fi utilizate de către societăţile de asigurări, tabelele statistice

referitoare la evoluţia mortalităţii în funcţie de vârstă.

Continuând cercetările în aceeşi sferă a caracterizării mediului social cu

ajutorul instrumentelor statistice, în 1713 Jacob Bernoulli postulează „Legea

numerelor mari” ce furnizează metoda care descrie rezultatele unui experiment

repetat de mai multe ori. Conform acestei legi, rezultatul mediu obținut se

apropie tot mai mult de valoarea așteptată, cu cât experimentul se repetă de

mai multe ori. Aceasta se explică prin faptul că abaterile întâmplătoare într-un

sens sau altul se compensează reciproc.

Analizând majoritatea formelor distribuţiilor matematice care ar

aproxima într-un mod cât mai apropiat de realitate repartizarea unei populaţii

statistice, matematicianul francez Abraham de Moivre ajunge în 1733 la

concluzia că singura formă acceptabilă în acest sens este curba distribuţiei

normale, postulând o dată cu apariţia acesteia existenţa altor doua mărimi

statistice extrem de importante: dispersia şi abaterea standard, cu rolul de a

studia împrăştierea datelor experimentale în jurul valorii centrale sau mediane.

Continuând în spiritul cercetărilor efectuate de către predecesorii săi

ilustrul matematician şi fizician Daniel Bernoulli, postulează în 1738 noţiunea

de utilitate, pornind de la definirea valorii de atractivitate a unor diferite tipuri de

venituri. Consecintele studiilor sale au un putenic impact în cadrul riscurilor

asumate în cadrul teoriei deciziei, pornind de la supoziţia conform căreia riscul

în asumarea unei decizii nu este exclusiv legat de realizarea unor calcule şi

estimarea unor probabilităţi ci şi de valoarea consecinţelor pe care le pot avea

aceste riscuri pentru cel care şi le asuma.

În 1885 omul de ştiinţă francez Francois Galton, studiază şi pune în

evidenţă regresia datelor către medie ce consta în esenţă în faptul că într-un

interval mai lung de timp, sau după un număr suficient de mare de iteraţii sau

experimente, valorile extremale ale distribuţiei se îndreaptă către medie sau

către valoarea centrală a acesteia.

Deşi apariţia instrumentelor statistice şi utilizarea lor în viaţa economică

şi socială s-a realizat încă din 1654, totuşi nu putem vorbi până la începutul

anilor 1900, de adoptarea unor strategii manageriale moderne asupra riscurilor

98

ce intervin în derularea unor activităţi, pe baza unor interpretări evaluative

statistice.

În 1944 John von Neumann alături de colegul său Oskar Mogenstern

elaborează un tratat intitulat ”Teoria jocului şi mediul economic”, prin care

elimină ideea acreditată până la acea oră de „joc de noroc” în teoria deciziei,

introducând noţiunea de “joc de strategie” pentru obţinerea unor rezultate

semnificative de succes în orice domeniu socio-economic. Un alt aspect

novator în cadrul teroriilor von Neumann constă în introducerea în studierea

principalului factori de risc, OMUL, drept sursă primară de incertitudine. Esenţa

acestei teorii se baza pe faptul că piaţa şi cererea ei este reprezentată de

oameni şi nu de maşini, în consecinţă trebuie ţinut întotdeuna cont de faptul că

factorul uman prezintă o atitudine variabilă, influenţând astfel în mod

determinat prognozele statistice.

Laureatul premiului Nobel din anul 1990 pentru teoria privind investitiile

de portofoliu, Harry Marcovitz publica încă din perioada de început a

prodigioasei sale activităţi (anul 1952) un articol cu o excepţională

fundamantare matematică asupra diversificării în domeniul investiţiilor. Acesta

demonstra, în urma unei îndelungi analize efectuate pe parcursul anilor de

studiu, fundamentul ştiintific prin care investitorii şi managerii implicaţi în

dezvoltarea afacerilor pot minimiza efectele „variantei veniturilor la venire”.

Practic începând cu acestă perioadă, atenţia tuturor oamenilor de ştiintă ce au

întreprins cercetări fundamentale în domeniu s-a focalizat pe descoperirea

unor modele matematice capabile să furnizeze prognoze şi să estimeze

evoluţia unor indicatori specifici, baza de referinţă pentru activitatea

managerilor de risc.

Urmatorii paşi importanţi în acest domeniu au fost făcuţi în anul 1970,

când matematicienii americani Fischer Black şi Myron Scholes publică pentru

prima data un model matematic pentru simularea unei opţiuni manageriale,

relevând tot pentru pentru prima dată şi gradul de risc pe care îl implică

această asumare a unei astfel de opţiuni. Stimulat şi de influenţa tot mai mare

pe care o aveau computerele personale asupra tuturor domeniilor economiei,

David Hertz propune în 1979, utilizarea metodei matematice de simulare

Monte Carlo (folosită pâna la acea vreme în mai multe domenii de activitate,

pentru activităţi de prognoză), pentru evaluarea capitalului de investiţii. Esenţa

acestei metode constă în relevarea modului în care incertitudinea afectează

succesul unui proiect, fiind cuantificată prin utilizarea probabilităţii distribuţiilor

99

matematice. Noutatea şi în acelaşi timp importanţa metodei, constă în

furnizarea cu ajutorul calculatorului a unui număr semnificativ de mostre de

scenarii posibile de decizii mangeriale (generate pe baza analizei unor factori

„de intrare” prestabiliţi), ale căror rezultate erau furnizate alaturi de

probabilităţile de realizare ale acestora.

5.2 Elemente de principiu privind riscul

Orice activitate are un anumit grad de risc. În fie care zi structura

organizatorică din care facem parte este abordată direct sau indirect de

diverse riscuri. Totodată şi noi ca persoane fizice, suntem supuşi la diverse

riscuri. Trăim într-o lume a riscurilor. Aceste riscuri se referă la bunurile care

sunt la dispoziţia noastră, la partenerii cu care lucrăm, la mediul în care

lucrăm. Aplicarea unor metode de cuantificare a riscului devine prin urmare un

important obiectiv pentru ori ce structură organizatorică cât şi pentru o

persoană fizică.

Se pot oare contracara efectele negative ale unor evenimente

aleatoare care apar fie că vrem sau nu, fie că ne plac sau nu?

- Riscurile apar în cadrul activitatilor economice, pentru fiecare dintre

acestea îmbracând forme particulare, în functie de tipul, modul de manifestare

si marime a acestora.

Putem constata existenţa şi formarea următoarelor tipuri de riscuri:

- Riscuri pure (naturale) – consecinţe ale unor evenimente accidentale

ce nu pot fi prevăzute (uragane, cutremure, incendii, inundaţii, razboaie,

atentate etc.)

- Riscuri speculative (formate) – ce sunt legate de deciziile ce se iau în

cadrul unei organizaţii, companii, sau în cadrul unui proiect de investiţii, fiind

evenimente cu o mare probabilitate de apariţie, depinzând în mare măsură şi

de o serie de factori externi ce influenţează aceste procese.

În afara de categoriile majore prezentate mai sus se identifică şi o altă

sferă distinctă a tipologiei a riscurilor, alcătuita în funcţie de mărimea şi evoluţia

acestora, astfel:

- Macroriscuri – care sunt rezultatul evoluţiei sau conducerii într-un

anumit sens a unei instituţii, structuri organizatorice sau al unui proiect;

- Microriscuri – care sunt determinate de către factori specifici sectorului

de activitate al instituţiei, structuri organizatorice sau al proiectului şi/sau de

insuficienta corelare între particularităţile activităţii instituţiei, structuri

100

organizatorice sau a proiectului şi limitele impuse de cadrul general al

proiectului.

În accepţiunea teoriei clasice a deciziei, riscul este identificat drept un

element incert dar posibil ce apare permanent în procesul activităţilor socio-

umane ale cărui efecte sunt păgubitoare şi ireversibile.

Dacă în accepţia dată de Dicţionarul explicativ al limbii române, se

defineste riscul drept „expunerea la posibilitatea pierderii sau pagubei”,

societăţtile de asigurări consideră acest element drept „hazardul sau

posibilitatea de a pierde”.

În cadrul teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor, este prezentată

o definire mult mai elaborată a riscurilor: „riscul reflecta variaţiile distribuirii

rezultatelor posibile, probabilitatea şi valorile lor subiective”.

Referitor la cuantificarea riscurilor se precizează în continuare că:

„măsurarea riscului se realizează fie prin analiza neliniaritatilor utilităţii

relevate de bani, fie prin variaţia distribuirii probabilităţilor câştigurilor şi

a pierderilor posibile pentru fiecare alegere particulară ”.

Alte modalităţi de a defini riscul din perspectiva cuantificării sale, sunt:

– posibilitatea de a pierde;

– incertitudinea care afectează rezultatul;

– dispersia actuală a rezultatelor aşteptate;

– concept multidimensional, ce nu poate fi redus la un singur element, la o

cifră.

În acest sens, putem preciza ca noţiunea de incertitudine este prezentă

în toate definiţiile riscului, deoarece validarea existenţei acesteia va conduce în

permanenţă către existenţa a două rezultate posibile distincte. Vom considera,

astfel, că un eveniment nu este afectat de risc, dacă se cunoaşte cu certitudine

că indiferent de context se va produce o pierdere.

Realitatea imediată ne relevă practic faptul că pentru niciun proces

conştient asumat ce se desfăşoară în orice domeniu de activitate,

incertitudinea nu poata fi eliminată.

În acest context, se poate concluziona că riscul şi incertitudinea se

întâlnesc practic oriunde, combinate însă în proporţi diferite. În situaţii

deosebite, evenimentele imprevizibile pot provoca abateri capabile să modifice

fundamental configuraţia datelor problemei, incertitudinea devenind ea însăşi

un potenţial factor de risc.

101

Deşi prezente în diverse combinaţii, riscul şi incertitudinea nu se pot

confunda, între aceste două noţiuni existând o serie de diferenţe semnificative

dintre care cea mai importanta stipulează că: „în timp ce pentru risc se pot face

anumite anticipări ale evenimentelor ce se pot produce cât şi asupra

probabilitatilor asociate producerii lor, în cadrul incertitudinii, decidentul nu

poate identifica toate sau chiar niciunul din evenimentele posibile a se produce

şi cu atât mai puţin să estimeze probabilitatea producerii lor”.

Riscul se află situat între certitudine şi incertitudine. El este un

fenomen care provine din circumstanţe pentru care decidentul este în măsura

să identifice evenimente posibile, şi chiar probabilitatea materializării acestora,

fără a fi însă în măsura să precizeze cu exactitate care dintre aceste

evenimente se va produce efectiv.

Riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită acurateţe

care este evenimentul identificat ca atare de decident care se va materializa

efectiv şi va determina un anumit rezultat negativ. Chiar dacă probabilitatea

estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc

este ridicată, decidentul nu poate fi sigur daca acel eveniment este cel care se

va produce cu certitudine şi nu altul.

Riscului îi este asociată o distribuţie obiectivă de probabilitate

masurată ca numar de apariţii al unui rezultat determinat în urma unui

numar mare de observaţii. Această distribuţie este considerată valabilă

pentru acţiunile care se desfăşoară în condiţii identice cu altele care deja

au avut loc şi ale căror rezultate au fost cuantificate prin metode

statistice.

În domeniul economic multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la

estimări asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumţii,

aşteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor viitoare implică o doza

bună de risc, uneori destul de dificil de definit şi, în cele mai multe cazuri,

imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura complexă a mediului

economic în care acţionează firma.

Ca în multe alte domenii, conceptul de risc în economie este folosit

pentru a descrie situaţii sau evenimente cu rezultate sau consecinţe incerte. În

domenii precum statistica, managementul financiar şi managementul

investiţiilor, riscul, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea şi probabilitatea

unor variaţii ale rezultatelor faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial. În alte

102

situaţii, pe piaţa asigurărilor spre exemplu, noţiunea de risc este asociată cu

cea de pierdere.

În ceea ce priveste distincţia între risc şi incertitudine, ea se face

pornind de la presupunerea ca agenţii economici acţionează ţinând cont de

existenţa unor probabilităţi bine definite ale rezultatelor posibile. Marea

problemă a deciziilor economice ţine de faptul că se poate face cu greu o

diferenţiere între probabilităţi obiective şi cele subiective cu privire la rezultatele

lor posibile.

Opiniile agenţilor economici, indiferent ca sunt producatori, consumatori

sau intermediari când iau o decizie se bazează pe stabilirea unor probabilităţi

în funcţie de datele pe care le cunosc şi de experienţa proprie. Cu cât aceste

date sunt mai apropiate de realitate cu atât putem vorbi mai mult de risc şi mai

puţin despre incertitudine. Problema este că niciodată nu poti ştii în ce masură

informaţiile deţinute mai sunt reale sau sunt complete. (Stana Elena-Silvia,

2003)

Un risc reprezintă o potențială problemă, un eveniment incert care, în

cazul în care se produce, va avea un efect asupra obiectivelor proiectului.

Efectul evenimentului ar putea să fie benefic sau dăunător. Când discutăm

despre managementul riscului, care include atât efectele pozitive, cât și cele

negative ale unui eveniment incert, managerul de proiect trebuie să

diferențieze între amenințări și oportunități. În articolul curent, ne vom

concentra doar asupra riscurilor care amenință obiectivele proiectului, adică a

celor care au un impact negativ asupra obiectivelor de succes ale acestuia.

În faţa unor astfel de situaţii se naşte întrebarea dacă este nevoie să se

facă o distincţie între risc şi incertitudine, în condiţiile în care cea mai mare

parte a deciziilor în afaceri se iau fără a dispune de date statistice şi calcule

matematice. Distincţia are, totuşi, o oarecare valoare conceptuală.

Incertitudinea asociată cu un impact ridicat reprezintă o necunoscută

mai mare decât riscul asociat aceluiaşi eveniment. Cu toate acestea, în

practică, utilitatea este relativ redusă, nu este una de substanţă, depinzând de

gradul de informare asupra evenimentelor viitoare, dar şi de credibilitatea

informaţiilor despre evenimentele în cauză.

De asemenea, trebuie menţionat că incertitudinile nu sunt asigurabile,

dat fiind faptul ca nu este posibil să se stabilească nivelul primei de asigurare

(suma pe care asiguratul este obligat sa o platească asiguratorului,

103

reprezentând costul asigurării) necesare pentru a acoperi ceva ce este calificat

ca fiind incert şi indefinibil.

Riscurile, în schimb, pot sa fie asigurabile pentru ca sunt

calculabile.

Formula de calcul este urmatoarea:

/ei p cRisc P a

unde: eiP - probabilitatea producerii evenimentului i ,

/p ca - amplitudinea pierderii sau câstigului asociat afacerii, în cazul

producerii evenimentului i. [Popescu Nela, 2004]

Este însă necesar a se asigura ca acţiunea programată nu va eşua

datorită apariţiei unor erori în modul de previzionare a evoluţiei ulterioare.

Aceste erori apar ca urmare a unei cuantificări greşite a riscului datorită unor

informaţii insuficiente. Informatia este primordială în cuantificarea riscului

economic.

Orice risc implică trei atribute care trebuie să fie cuantificate :

Probabilitatea ca riscul să se întâmple: de obicei exprimată în procente sau

categorii: mica, medie, mare.

Impactul: pierderea care va avea loc în cazul în care riscul devine o

realitate, poate fi exprimat prin categorii: scăzut, mediu, ridicat.

Proximitatea este exprimată în termeni de timp (data cea mai probabilă la

care evenimentul ar putea avea loc) sau categorii (de exemplu iminentă, pe

termen scurt, pe termen lung), având în vedere intervalul de timp din momentul

în care riscul este identificat până în momentul cel mai probabil în care riscul ar

avea un impact asupra obiectivelor proiectului.

Ca urmare a celor de mai sus se face următoare definire a riscului:

Riscul se defineşte drept un element incert dar posibil ce apare

permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice,

reflectând variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de apariţie cu

valorile subiective şi obiective având efecte posibil pagubitoare şi ireversibile.

Pentru alegerea deciziei, se poate realiza un model care stabileşte

legătura dintre diferiţi factori de influenţă şi criteriul de decizie şi care să

permită şi identificarea factorilor de risc, în care scop se face apel la diferite

metode şi tehnici specifice (fig.5.1).

104

Fig.5.1

Utilizarea metodelor şi tehnicilor decizionale determină o sporire a

gradului de rigurozitate şi, implicit, de eficacitate a deciziilor adoptate,

diferenţiate însă, în funcţie de tipul situaţiilor decizionale implicate. Prin

intermediul deciziilor este influenţat comportamentul decizional şi acţional al

altor persoane şi se urmăreşte realizarea unor obiective individuale, integrate

şi obiective specifice, derivate şi fundamentale, de calitatea lor depinzând

bunul mers al activităţilor. Dar, o calitate superioară a deciziilor este asigurată

de fundamentarea lor superioară, complexă, prin prelucrarea de informaţii

relevante.

Având în vedere elementele care intervin în luarea unei decizii,

specialiştii au conceput mai multe metode şi tehnici cu suport matematic,

adaptate la specificul celor trei tipuri de situaţii decizionale (certitudine, risc,

incertitudine) (Popescu I., 2004):

Identificarea

factorilor de

risc

Definirea

riscurilor

Analiza şi

măsurarea

efectelor

Administrarea

propriu-zisă a

riscurilor

Integra-

rea în

procesul

de decizie

Factorii din

mediul fizic

Factorii din

mediul

economic

Factorii sociali

Factorii interni sociali

Riscuri „pure”

Riscuri

speculative

Defini-rea

caracte-

rului

mediului

Tehnici de

gestiune

preventivă şi

previzio-nală

Tehnici de

conservare a

riscurilor

Tehnici de

transfor-

mare asupra

Incert Cert Risc

Instrumente de evaluare

Mediu incert: Mediu cert: Mediu de risc:

- speranţa matematică; - metoda utilităţii globale; - teoria jocurilor strategice;

- criteriul Hurwics (optimist); - metoda Onicescu; - arbori de decizie;

- criteriul Laplace; - metoda Electra;

- criteriul Ward (pesimist);

- criteriul Savage (al regretului);

- criteriul Bayes;

- criteriul Jaynes.

105

1) După natura variabilelor implicate, respectiv starea condiţiilor obiective

ce marchează problema supusă rezolvării decizionale:

a) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii

de certitudine: metoda utilităţii globale, metoda Electre, metoda Onicescu,

metoda coeficientului k;

b) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii

de risc: tehnica arborilor decizionali, tehnica jocurilor strategice, etc.;

c) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii

de incertitudine: metoda speranţei matematice, tehnica optimistă, tehnica

minimizării regretelor, tehnica optimalităţii, etc.

2) După tipologia deciziilor pot fi delimitate metode şi tehnici decizionale

pe tipuri de decizii, precum: a) amploarea decidentului duce la decizii

individuale şi de grup (pentru optimizarea deciziilor individuale: metodele şi

tehnicile enumerate mai sus; pentru optimizarea deciziilor de grup: metoda

Electre tridimensională, algoritmul Deutch – Martin); b) în funcţie de orizontul

de timp şi implicaţiile decizionale (strategice, tactice şi curente) instrumentul

decizional cuprinde: pentru deciziile strategice şi tactice: metoda Electre bi şi

tridimensională, algoritmul Deutch – Martin, metoda arborelui decizional, iar

pentru deciziile curente: metoda tabelului decizional.

Oricare dintre metodele şi tehnicile, prezentate în continuare, poate fi

utilizată pentru alegerea celei mai bune decizii, din mai multele posibile.

5.3. Evaluarea deciziei în condiţii de risc

Situaţia decizională de certitudine se caracterizează prin probabilitatea

maximă de realizare a obiectivului urmărit utilizând modalităţile de realizare

preconizate. Elementele implicate în procesul decizional sunt de tipul

variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, iar evoluţia poate fi

anticipată cu precizie. Aceasta înseamnă că decidentul poate controla sau, cel

puţin, anticipa, elementele şi poate avea certitudinea rezultatelor posibile.

În acest caz adoptarea deciziei este relativ uşoară deoarece cea mai

bună variantă este cea care generează rezultatul cel mai profitabil,

alternativele nefiind prea numeroase.

Deciziile în condiţii de certitudine pot fi optimizate folosind unul sau mai

multe criterii. Pentru fiecare variantă decizională se va determina o singură

consecinţă în cadrul fiecărui criteriu de decizie.

106

Deciziile luate în condiţii de certitudine pot fi evaluate în funcţie de unul

sau mai multe criterii de apreciere. În primul caz procesul decizional este

unicriterial, iar în cel de-al doilea multicriterial. Evident, atunci când se

foloseşte un singur criteriu se impune utilizarea criteriului cel mai important

(presupunându-se o ierarhizare a acestora). În acest scop, se foloseşte o

matrice de selecţie a criteriilor, matrice care se obţine respectând regulile:

criteriul se compară unul câte unul; dacă, de exemplu, un criteriu A este mai

important decât un alt criteriu B, atunci, pe coloana corespunzătoare criteriului

A, la intersecţia cu linia corespunzătoare criteriului B, se trece cifra 1, iar pe

coloana B, la intersecţia cu linia corespunzătoare criteriului A, se trece cifra 0;

pe diagonala matricei se trece cifra 1, iar nivelul total de importanţă al fiecărui

criteriu se obţine prin însumarea cifrelor trecute pe coloane.

Criteriul cu nivelul de importanţă cel mai mare va fi folosit în alegerea

variantei optime.

În cazul deciziilor în condiţii de certitudine raţionalizate după un singur

criteriu, se consideră optimă acea variantă care aduce cele mai mari avantaje

pentru criteriul ales în vederea raţionalizării deciziei.

După selectarea variabilelor care satisfac criteriile de opţiune stabilite,

alături de elementul subiectiv al decidentului intervine şi capacitatea acestuia

de a intui o soluţie mai bună, asumându-şi riscuri şi responsabilităţi

suplimentare.

În condiţiile mai multor criterii decizionale, deci a unor consecinţe care

pot fi exprimate prin unităţi de mărimi diferite, poate fi folosită utilitatea de

masură a gradului în care o variantă este preferată alteia. În acest scop este

folosită utilitatea în sensul dat de J. Von Neuman şi O. Morgenstein care

transformă consecinţele în utilităţi pentru a ierarhiza corect variantele

decizionale. Funcţia utilizată ia valori în intervalul [0,1] astfel:

1)( iVu , dacă varianta Vi este cea mai avantajoasă pentru decident

potrivit unui anumit criteriu;

0)( jVu , dacă varianta Vj este cea mai dezavantajoasă pentru

decident, potrivit criteriului respectiv.

De asemenea, pot exista şi relaţiile:

)()( ji VuVu , când varianta Vi este preferată variantei Vj;

)()( ji VuVu , când cele două variante sunt echivalente.

107

Potrivit axiomaticii Neuman – Morgenstein, relaţia de preferinţă este

tranzitivă, iar cea de indiferenţă este sistemică şi reflexivă.

Stabilirea utilităţilor prin metoda interpolării liniare între 0 şi 1, în cadrul

unui proces decizional se poate face astfel:

Notăm cu: V1 – varianta cu utilitate maximă (u = 1); V0 – varianta cu

utilitate minimă (u = 0); Vi – varianta „i”; Cj – criteriul j; 1ja - consecinţa cea mai

favorabilă în criteriul Cj; 0ja - consecinţa cea mai nefavorabilă în criteriul Cj; aij

– consecinţa variantei Vi în criteriul Cj; uij – utilitatea variantei Vi în criteriul Cj.

Pentru orice criteriu Cj determinarea utilităţilor se face pornind de la

ecuaţia dreptei:

BAXY 5.1

în care Y reprezintă utilitatea; X – consecinţele; A şi B – constante.

Se poate scrie:

00

11

var0

var1

ViantapentruBaA

ViantapentruBaA

j

j 5.2

Din acest sistem de ecuaţii determinăm pe A şi B astfel:

01

01

1

1

jj

jj

aaA

aaA

5.3

înlocuind pe A în prima ecuaţie se obţine:

01

1

01

1

1

1

jj

j

jj

j

aa

aB

Baa

a

5.4

Cunoscând pe A şi B, se poate determina în continuare utilitatea

oricărei variante în cadrul aceluiaşi criteriu. Deci, pentru o variantă 1VVi şi

0VVi se va utiliza relaţia: BaAU ijij .

Înlocuind pe A şi B se obţine:

01

101

01

1

011

jj

jjjij

jj

j

jj

ij

ijaa

aaaa

aa

a

aa

aU

5.5

deci:

108

01

0

jj

jij

ijaa

aaU

5.6

Utilitatea variantelor prin procedeul interpolării se poate stabili şi după

relaţiile:

ijij

ijij

ij

ijij

ijij

ij

aa

aaU

aa

aaU

maxmin

max

minmax

min

5.7

în care: ijamin reprezintă consecinţa cu valoarea cea mai mică după criteriul j;

ijamax reprezintă consecinţa cu valoarea cea mai ridicată după criteriul j.

Prima relaţie se foloseşte pentru criteriile de maxim, care au valori cu

atât mai bune cu cât sunt mai mari, iar a doua se utilizează pentru criteriile de

minim, ale căror valori sunt cu atât mai bune cu cât sunt mai mici.

Utilitatea variantelor se mai poate stabili şi prin procedeul transformării

liniare:

- pentru criteriile de maxim se foloseşte relaţia:

ij

ij

ija

aU

max 5.8

- pentru criteriile de minim se foloseşte relaţia:

ij

ij

ij

a

aU

1max

1

5.9

Alegerea variantei optime după mai multe criterii impune ierarhizarea

acestora, prin stabilirea importanţei fiecărui criteriu pentru organizaţia

respectivă, într-o anume etapă a existenţei acesteia. Criteriile se pot ierarhiza

prin acordarea de către decident a unor coeficienţi de importanţă (Kj) încadraţi

într-un anumit interval, de exemplu [0,1].

Raţionalizarea deciziilor multicriteriale se poate face, după mai multe

metode, cum sunt: metoda utilităţii globale, metoda ELCTRE, metoda

Onicescu şi altele.

Un model al acţiunii de decizie economică într-un mediu incert, ce

corelează evenimente particulare cu valori ale anumitor variabile, se obţine

prin folosirea funcţiei de utilitate. În acest caz, a lua o decizie înseamnă a

109

afirma că o anumită variantă are o utilitate mai mare decât altă variantă.

Aşadar, funcţia de utilitate apare ca un mod de a realiza o ierarhizare a

preferinţelor, jucând rolul unui „instrument de ordonare”.

Metoda utilităţii globale maxime permite alegerea dintr-o mulţime

finită de variante a variantei optime din punctul de vedere al decidentului.

Denumirea metodei Electre provine din expresia: elimination et choix

traduisent la realité = metoda de clasament şi alegere în prezenţa unor puncte

de vedere multiple şi este utilizată, mai ales, în procesele decizionale

multicriteriale.

Produs al şcolii franceze de management (1968), metoda se utilizează

în rezolvarea unor probleme decizionale foarte complexe, atât din punct de

vedere al numărului de variante, cât şi din punct de vedere al criteriilor

decizionale ce influenţează consecinţele decizionale ale fiecărei variante. În

această metodă varianta optimă este aceea care surclasează celelalte

variante.

Contracararea unor neajunsuri ale metodei Electre a constituit

preocuparea specialiştilor în domeniu. Astfel, a apărut metoda Onicescu

(după numele academicianului O. Onicescu) ce încearcă rezolvarea aceluiaşi

tip de probleme decizionale prin intermediul unor algoritmi specifici. Metoda a

fost concepută în două variante. În prima versiune criteriile de alegere a

variantei optime sunt echiimportante, iar în versiunea a doua coeficienţii de

importanţă atribuiţi criteriilor sunt diferenţiaţi.

5.3. Evaluarea deciziei în condiţii de risc

A lua decizii şi a acţiona conform acestora sunt activităţile pentru un

manager, la orice nivel s-ar afla. Deciziile în afaceri sunt extrem de variate atât

în esenţa lor, cât şi în complexitate sau urgenţă. În consecinţă, raţionamentul

fiecărui decident variază de la caz la caz şi este influenţat, printre altele, de

mediu, de competenţa profesională şi de atitudinea sa faţă de risc.

În economia de piaţă o mulţime de factori care determină eficienţa

întreprinderii (preţul de vânzare al produselor, nivelul cererii, cerinţele

consumatorilor, concurenţa etc.) nu se află sub controlul deplin al decidenţilor,

ceea ce amplifică ponderea deciziilor în condiţii de risc, pentru a căror

fundamentare se impun anumite metode şi tehnici specifice.

În condiţii de risc problema tipică de decizie este suficient de complexă

pentru a permite un număr de rezultate posibile pentru fiecare strategie,

110

rezultate dependente însă de condiţii ce scapă controlului decidentului. Din

acest motiv, matricea decizională constituie un instrument util în prezentarea şi

analizarea acestor rezultate, ea ajutând decidentul să formalizeze procesul

decizional în ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor, selecţia plăţilor

(consecinţelor variantelor decizionale), evaluarea şi selecţia strategiilor

alternative. Riscul apare în momentul în care decidentul nu cunoaşte în avans

rezultatul specific al unei decizii, dar este capabil să stabilească o distribuţie de

probabilitate obiectivă a posibilelor stări ale naturii şi rezultatelor asociate

acestora.

Pentru fundamentarea unor astfel de decizii pot fi utilizate mai multe

metode, printre care: metoda arborelui decizional şi jocurile matriceale, pe care

le vom examina în continuare.

5.3.1. Arbori decizionali – instrumente de tratare a problemelor decizionale Metoda arborilor decizionali are aplicabilitate în situaţiile decizionale de

mare complexitate, în care sunt implicate evenimente aleatorii care se produc

succesiv. Prin intermediul acestor arbori cadrele de conducere pot proiecta,

sub formă de diagrame un număr de evenimente viitoare ce condiţionează

decizia, determinându-se un set de valori privind rezultatele fiecărei alternative

decizionale considerate.

Arborii decizionali sunt utilizaţi cu succes în situaţii strategice complexe,

ce comportă o serie de decizii a căror probabilitate de producere este

determinată de hotărârea adoptată în faza precedentă. Fiecare decizie

depinde de rezultatele unui eveniment aleator, care însă nu poate fi stabilit cu

precizie în momentul luării ei, dar a cărui probabilitate poate fi uşor anticipată

în urma investigaţiilor.

Arborele decizional reprezintă o diagramă folosită pentru structurarea şi

analiza unei probleme de decizie, o prezentare sistematică, secvenţială a

punctelor de decizie, alternativelor şi evenimentelor aleatoare (care conduc

potenţial la mai multe rezultate diferite din care doar unul are loc în realitate).

Aceste structuri arborescente sunt compuse din ramuri care

simbolizează variante de acţiune a decidentului, dar şi stări ale naturii şi din

noduri notate diferit în funcţie de „persoana” căreia îi aparţine decizia:

decidentul (o) sau natura (). Deciziile intermediare sunt condiţionate de

rezultatele estimate ale deciziilor din nodurile finale. De aceea, pentru găsirea

111

soluţiei optime se caută un drum în arbore plecând de la nodul sau nodurile

finale către nodul iniţial.

Analiza arborelui decizional cuprinde următoarele etape (Andronic B.,

2000):

1. Diagrama arboricolă

a) se identifică toate punctele de decizie şi ordinea în care au loc;

b) se identifică deciziile alternative pentru fiecare nod de decizie;

c) se identifică evenimentele aleatoare care pot avea loc după fiecare

decizie;

d) se elaborează o diagramă arborescentă care prezintă secvenţa deciziilor

şi evenimentelor aleatoare.

2. Estimarea

a) se estimează posibilitatea fiecărui rezultat posibil al fiecărui eveniment

aleator;

b) se estimează consecinţele financiare ale fiecărui rezultat posibil şi

alternativă de decizie.

Este deosebit de importantă estimarea cu o mare exactitate a

probabilităţilor de apariţie şi manifestare a evenimentelor. Erori foarte mici pot

avea consecinţe negative mari asupra calităţii deciziilor adoptate în final.

3. Evaluarea şi selecţia

a) se calculează valoarea estimată a fiecărei alternative de decizie;

b) se alege alternativa de decizie care oferă cea mai atractivă valoare

estimată.

Alegerea variantei optime se realizează pe baza analizei comparative a

speranţelor determinate în etapa precedentă. Speranţei matematice cu

valoarea cea mai mare îi corespunde decizia optimă.

Metoda arborilor de decizie constă în elaborarea tuturor variantelor

care conduc la atingerea unor obiective dinainte fixate, luându-se în

considerare două tipuri de subarbori:

a)orizontali; graful de pertinenţă orizontală este aplicabil îndeosebi în

cercetările previzionale asupra modificărilor structurale datorate transferurilor

tehnologice orizontale (modelul elaborat de Swager).

b) verticali; într-un arbore de pertinenţă orizontal apar şi arbori verticali, în

funcţie de gradul de detaliere urmărit. Astfel, se poate realiza organizarea

informaţiilor privind modificările survenite în sistemul studiat. În practică, se

elaborează arbori cu 4 nivele (0 – 3) având următoarele elemente (fig.5.2):

112

- nivelul 0: obiectivul principal;

- nivelul 1: obiective secundare;

- nivelul 3: mijloace de realizare;

- nivelul 4: resurse.

- Fig.5.2 -

Construcţia arborilor de pertinenţă are următoarele etape (fig.5.3): stabilirea

necesităţilor viitoare; determinarea obiectivelor viitoare; elaborarea variantelor;

evaluarea acestora şi determinarea variantei optime de program.

- Fig.5.3 -

Pentru determinarea variantei optime se procedează astfel:

Se notează cu:

O, obiectivul principal

miOi ,1, , obiectivele secundare

njmiMj

i ,1,,1, , resursele

Primul arbore vertical Al doilea arbore vertical

Obiectivul principal

obiective

secundare

mijloace

resurse

Obiectivul

principal

Obiective

secundare

Mijloace

Resurse

113

Fiecărui obiectiv Oi, i se ataşează coeficienţii de importanţă Ci, astfel

încât 11

m

i

iC , corespunzător fiecărei resurse jiM , i se ataşează coeficienţii de

importanţă Rij, astfel încât

miRn

j

ij ,1;11

5.10

În continuare se calculează notele de pertinenţă (speranţa matematică)

pentru fiecare direcţie de dezvoltare.

1

,1;

1

1

n

j

j

m

i

ijij

P

njRCP

Modelarea deciziei probabiliste capătă o expresie directă în cazul

analizei secvenţiale având la fiecare pas mai multe alternative. Un exemplu

relativ clasic va ilustra acest tip de modelare probabilistă. Conducerea unei

întreprinderi industriale are de luat decizia (1) de a produce unul din două

utilaje noi (2 sau 3) sau de a menţine sortimentaţia actuală (7). Dacă se decide

fabricarea primului produs (2) urmează să fie efectuate studii asupra

exigenţelor tehnologice, ceea ce implică plata unor lucrări de cercetare în

valoare de 61015,0 lei. Studiile vor evidenţia, cu probabilităţi egale, fie

posibilitatea utilizării tehnologiei existente, fie necesitatea unei noi tehnologii

ceea ce impune o nouă decizie: proiectarea tehnologiei (cost 61045,0 lei) sau

achiziţionarea unei licenţe (cost 61060,0 lei). În primul caz există probabilitatea

0,9 a reuşitei totale (beneficiu 6103 lei) şi probabilitatea 0,1 a reuşitei parţiale (

6105,2 lei), iar în al doilea caz probabilităţile respective sunt 0,8 şi 0,2.

Dacă se decide fabricarea celui de-al doilea produs (3) este din nou

necesară elaborarea unor studii asupra accesibilităţii tehnologice (cost

61020,0 lei) care pot evidenţia posibilitatea utilizării tehnologiei existente

(probabilitate 0,4) sau necesitatea unor adaptări ale acesteia (probabilitate 0,6)

ceea ce impune cheltuieli în sumă de 6103,0 lei. Beneficiul este de 6105,2 lei.

În sfârşit, dacă se decide menţinerea vechiului profil de producţie pot

avea loc următoarele evenimente: menţinerea vânzărilor cu un beneficiu

estimat de 6104 lei (probabilitate 0,5), scăderea vânzărilor cu 106 lei

(probabilitate 0,4) sau creşterea vânzărilor cu 6108,0 lei (probabilitate 0,1).

114

Întreaga situaţie decizională se poate figura ca un arbore în care

nodurile simbolizate prin pătrate reprezintă deciziile conducerii întreprinderii,

iar nodurile în formă de cerc constituie puncte de intervenţie a „hazardului”.

Fiecărui nod îi este asociată o anumită valoare. Calculul acesteia va fi

început de la nodurile finale şi se desfăşoară după cum urmează, pornind de la

nodurile determinate de hazard.

- valoarea nodului 5:

666 1095,2105,21,01039,0 lei

- valoarea nodului 6:

666 1090,2105,22,01038,0 lei

- valoarea nodului 3:

666 1032,2105,26,0105,24,0 lei

- valoarea nodului 7:

6666 1068,11045,0104,0108,01,0 lei

În nodul 4 are loc evaluarea consecinţelor deciziei care se ia. Luând în

considerare acest lucru, prima decizie aduce beneficiul 61095,2 lei din care se

scade costul proiectării tehnologice, iar beneficiul asociat celei de-a doua

decizii scade cu contravaloarea licenţei achiziţionate. Admiţând cazul cel mai

nefavorabil, valoarea deciziei 4 este:

1

2

3

7

Fabricarea

produsului 2

Fabricarea

produsului 1

Tehnologie

existentă

Tehnologie

nouă

4

0,4

0,6

0,45x106

0,60x106

3x106

2,5x106

2,5x106

5

6

3x106

2,5x106

3x106

2,5x106

0,9

0,1

0,8

0,2

Menţinerea

profilului actual

0,8x106

- 106

0,5x106

Creşterea vânzărilor (0,1)

Scăderea vânzărilor (0,4)

Menţinerea vânzărilor (0,5)

115

66666 103,21060,01090,2;1045,01095,2min lei 5.11

Acum se poate calcula valoarea nodului 2:

666 1065,2103,25,01035,0 lei

Valoarea deciziei iniţiale din nodul 1 poate fi calculată în trei alternative:

- fabricarea produsului 1

666 105,21015,01065,2 lei

- fabricarea produsului 2:

666 1012,21020,01032,2 lei

- menţinerea profilului actual de producţie:

61068,1 lei

Fiind vorba de decizia iniţială se va lua în considerare acea alternativă

asociată cu valoarea maximă, deci fabricarea produsului 1. Odată luată

această decizie, dacă este necesară o tehnologie nouă, se va opta pentru

soluţia proiectării ceea ce aduce în final – prin recalcularea valorii nodului 4 în

cazul favorabil 6105,2 - un beneficiu total de 666 1035,21015,0105,2 lei.

Fiecărui drum (secvenţă de noduri şi arce) i se poate asocia o valoare a

drumului, corespunzând secvenţei de decizii care îl jalonează.

Desigur ca decizia fabricării produsului 1 cu oricare din consecinţele

posibile este preferabilă altei decizii, având valoarea cuprinsă între 61015,2 şi

61085,2 . Pot fi semnalate însă situaţii în care compararea valorilor

alternativelor deciziei iniţiale întră în dificultate. Să presupunem că beneficiul

final în cazul produsului 2 ar fi de 6108,2 . Valoarea deciziei iniţiale în nodul 1,

pentru fiecare alternativă va fi:

1

1

1

1

1

2

2

2

3

7

4

4 5

6

D1

D2

D3

2,5 x 106 – 0,15 x 106 = 2,35 x 106 lei

2,3 x 106 – 0,15 x 106 = 2,15 x 106 lei

3 x 106 – 0,15 x 106 = 2,85 x 106 lei

1,68 x 106 lei

2,12 x 106 lei

116

- fabricarea produsului 1:

6105,2 lei

- fabricarea produsului 2:

61042,2 lei

- menţinerea profilului actual de producţie:

61068,1 lei

Aparent, decizia fabricării produsului 1 ramâne cea optimă, dar

valoarea drumului 1 – 3 crescând la 61042,2 , devine mai mare decât valorile

drumurilor 1 – 2 – 4 – 5 şi 1 – 2 – 4 – 6 ( 61035,2 , respectiv 61015,2 ).

Întrucât la momentul iniţial nu se poate şti care din consecinţele deciziei

de a fabrica produsul 1 va avea loc, înseamnă că – la momentul iniţial –

opţiunea între cele două produse rămâne deschisă. Pentru a rezolva această

situaţie se poate recurge la un raţionament analog cu criteriul regretului din

teoria jocurilor: dacă se ia decizia fabricării produsului 1 şi rezultă situaţia cea

mai nefavorabilă, se pierd:

666 1027,01042,21015,2 lei,

în raport cu decizia fabricării produsului 2; invers, dacă se ia decizia de a

fabrica produsul 2, se pot pierde, în raport cu cazul cel mai favorabil al primei

decizii:

666 1043,01085,21042,2 lei.

Evident că „regretul” maxim ar putea fi totuşi dacă se ia decizia 2, ceea

ce demonstrează că, deşi valoarea medie a nodurilor „de hazard” reprezintă o

informaţie incompletă în raport cu ansamblul arborelui de decizie, ea rămâne

relevantă pentru decizia iniţială.

5.3.2. Jocul – analiză a situaţiilor de conflict În ultima perioadă, economiştii s-au bazat din ce în ce mai mult pe un

instrument analitic, teoria jocurilor, pentru a explica şi prevedea strategiile

adoptate de organizaţii care acţionează într-un mediu economic concurenţial şi

care urmăresc să-şi maximizeze profiturile. Cum va acţiona un decident în

competiţie cu rivalii săi care, la rândul lor, acţionează în propriul interes?

Aceasta este întrebarea esenţială la care teoria jocurilor încearcă să răspundă.

De altfel, teoria jocurilor a debutat ca o încercare de a sistematiza

modul de comportare aducător de succes în jocuri cu informaţie completă

despre strategia adversarului, aşa cum este şahul (la care ambii parteneri

117

cunosc la fel de bine situaţia pe tabla de şah) sau la jocuri cu informaţia

incompletă, cum sunt toate jocurile de cărţi (la care partenerii nu îşi cunosc

decât cărţile proprii) ca şi – cu diferenţe specifice – în cazul jocurilor cu

informaţie nulă, de tipul ruletei sau jocului de zaruri.

Un joc sintetizează trăsăturile esenţiale ale situaţiilor conflictuale prin

abstractizare şi formalizare. Teoria jocurilor a pornit de la jocurile propriu-zise,

devenind în timp, o teorie cu largi aplicaţii în cele mai diverse domenii de

activitate. Scopul său este de a găsi moduri de acţiune cât mai raţionale pentru

fiecare din jucători, în cursul competiţiei. Jocul se încheie cu victoria (câştigul)

unuia dintre jucători.

Care sunt tipurile de decizii abordabile prin teoria jocurilor?

O foarte largă categorie o constituie deciziile care încheie procesele de

negociere, în special economică: negocierea preţului de achiziţionare a unui

anumit produs, negocierea împărţirii unor utilităţi între parteneri etc. Aspectul

de competiţie este prezent şi în procesele de licitaţie: mai mulţi concurenţi

caută să ofere pentru un anumit bun cel mai mare preţ acceptabil pentru

vânzător şi, în acelaşi timp, descurajant pentru restul „adversarilor”.

Regulile competiţiei, ca şi cele ale cooperării, devin mai rafinate

permiţând teoriei jocurilor să modeleze segmente din ce în ce mai complexe

ale realităţii.

Marketingul reprezintă o zonă masivă de aplicare a metodelor teoriei

jocurilor. Producătorul care se pregăteşte să lanseze pe piaţă un nou produs

trebuie să-şi aleagă strategia (preţ, mărimea primei serii, intensitatea

publicităţii) fără a cunoaşte atitudinea posibililor cumpărători (încredere în noul

produs, rezerve faţă de publicitate, acceptarea sau neacceptarea preţului ş.a.).

Dezvăluiri noi ale teoriei jocurilor includ printre conceptele cu care

operează pe acelea de „coaliţie”, „surpriză”, „ameninţare”.

Prognoza economico-socială ca etapă a fundamentării deciziei, poate

fi, mai ales în latura sa explorativă, un teren larg pentru utilizarea teoriei

jocurilor. Dezvoltarea a două ramuri economice interdependente poate fi

modelată ca un joc de cooperare, iar elaborarea unei politici de schimburi

economice internaţionale într-un anumit domeniu prezintă toate datele unui joc

mixt de competiţie-cooperare.

Teoria jocurilor are ca obiect analiza matematică a situaţiilor de conflict,

situaţii în care se ciocnesc interesele unor părţi ce urmăresc scopuri opuse.

Aceste situaţii sunt în mod formal conflictuale, deoarece ele s-ar putea referi la

118

cazuri care în vorbirea curentă sau în uzanţa obişnuită nu le putem considera

conflictuale.

Astfel, în jocul de şah, raportul dintre cei doi jucători nu este practic

„conflictual” în sensul în care ne-am referi de exemplu la conflictul dintre doi

concurenţi. Cele două situaţii, jocul de şah şi conflictul dintre doi concurenţi, au

anumite trăsături care pot fi exprimate matematic prin acelaşi model.

În general, o situaţie de conflict apare atunci când din mai multe ipoteze

ce se pot realiza cu anumite probabilităţi urmează să se facă o alegere după

un anumit criteriu de eficienţă.

O situaţie conflictuală luată din practică cuprinde un număr mult mai

mare de factori care în cazul modelului matematic al teoriei jocurilor nu pot fi

luaţi în considerare.

Conceptul matematic de joc cuprinde prin urmare un model simplificat.

Jocul se deosebeşte de situaţia conflictuală reală prin faptul că se desfăşoară

după reguli bine stabilite. Pentru înţelegerea teoriei jocurilor este necesar să

precizăm câteva din elementele conceptului matematic de joc. Persoanele

care participă la un joc cu interese opuse se numesc jucători sau parteneri.

În raport cu numărul jucătorilor care participă la un joc, jocurile se

împart în jocuri cu doi parteneri sau cu mai mulţi parteneri.

Realizarea unui joc se numeşte o partidă. Acţiunile simple întreprinse

de jucători în cadrul unei partide poartă denumirea de mutări. Prin joc vom

înţelege un şir de mutări ale jucătorilor. Partida se încheie cu câştigul unuia

dintre jucători.

Jocurile cu mutări aleatoare sunt caracterizate prin alegerea la

întâmplare a unei mutări de către jucători din mulţimea posibilităţilor care se

oferă. Se numeşte strategie un ansamblu de reguli care definesc mutările în

funcţie de situaţiile posibile, prin urmare, alegerea unei decizii de joc din cele

pe care le are jucătorul la dispoziţie.

Strategia determină, pentru fiecare jucător, modul în care el alege

mişcările. Dacă pentru realizarea unui joc, un jucător are la dispoziţie mai

multe alternative şi el alege una dintre ele, spunem că alegerea făcută

reprezintă o strategie pură. Jocurile cu un număr finit de strategii pusre se

numesc jocuri finite.

Un joc finit între doi jucători astfel încât un jucător are m strategii pure şi

adversarul său are n strategii pure se numeşte joc de tipul (m x n).

119

Dacă strategiile sunt aleatoare cu probabilităţi date în cadrul unui

anumit joc, atunci jocul se numeşte strategie mixtă. Prin urmare, o strategie

mixtă se obţine atunci când jucătorii aleg strategiile pure, cu anumite frecvenţe.

Strategiile mixte sunt prin urmare combinaţii de strategii pure cărora le

asociem anumite probabilităţi cunoscute.

Într-un joc fiecare jucător caută să aleagă această strategie care-i

aduce maximum de câştig. Strategia care aduce unui jucător maximum de

avantaje se numeşte strategie optimă.

Prin câştigul realizat la sfârşitul fiecărei partide se înţelege rezultatul

confruntării a două strategii pure ale jucătorilor.

Pentru cunoaşterea câştigului ar trebui cunoscute plăţile făcute de

jucători, în favoarea altor jucători, la sfârşitul unei partide. Din punct de vedere

al câştigului, jocurile pot fi de sumă nulă când la sfârşitul unei anumite partide

suma pierdută de o parte din jucători este câştigată de ceilalţi jucători, sau

jocuri fără sumă nulă.

Jocurile finite cu sumă nulă, între doi jucători A şi B, se caracterizează

prin corespondenţa dintre mulţimea strategiilor pure ale unui jucător şi

mulţimea strategiilor pure ale celuilalt jucător.

Această corespondenţă poate fi reprezentată printr-o matrice în care

liniile reprezintă strategiile pure ale unui jucător, iar coloanele strategiile pure

ale celuilalt jucător. Dacă un joc se desfăşoară într-o singură partidă, jucătorul

A câştigă de la jucătorul B suma xij în ipoteza că jucătorul A a ales strategia

corespunzătoare liniei i, iar jucătorul B strategia corespunzătoare coloanei j.

Să presupunem că jucătorul A are m strategii pure şi jucătorul B are n

strategii pure.

Să notăm cu xij câştigul primului jucător în situaţia în care el a ales

strategia Ai, iar adversarul strategia Bj. Aceste valori pentru fiecare pereche de

strategii pot fi înscrise într-un tablou dreptunghiular în care liniile corespund

strategiilor pure ale jucătorului A, iar coloanele strategiile pure ale jucătorului B.

B

A

B1 B2 B3 ... Bn

A1 x11 x12 x13 ... x1n

A2 x21 x22 x23 ... x2n

...

Am xm1 xm2 xm3 ... xmn

120

În cazul când partidele se repetă, strategiile pure sunt folosite cu

anumite frecvenţe. Elementele xij ale matricei jocului sunt date direct sau se

deduc din regula jocului. Liniile şi coloanele reprezintă strategii, iar elementele

matricei sunt valori băneşti sau utilităţi.

Dacă într-un joc un anumit adversar alege strategia Ai, atunci se

înţelege că celălalt jucător va alege strategia Bj, astfel încât câştigul jucătorului

A să fie minim. Această strategie a lui B corespunde numărului xij care are în

linia i valoarea cea mai mică. Numărul ix reprezintă cel mai mic număr din

linia i.

Deoarece jucătorul A are la dispoziţie m strategii pure, el va căuta să

aleagă pe aceea dintre ele pentru ca xi să fie maxim.

Această valoare o vom nota cu x’ şi reprezintă valoarea inferioară a

unui joc.

ijji

ii

xxx minmaxmax 5.12

În mod analog se deduce că adversarul B doreşte să minimizeze

câştigul maximal al lui A.

Va alege aceeaşi strategie care-i va procura lui un minimum de

pierdere. Aceasta se va întâmpla dacă câştigul lui A nu va fi mai mare decât:

iji

j xx max 5.13

Prin urmare jx reprezintă elementul cu cea mai mare valoare aşezat în

coloana j.

Jucătorul B are însă la dispoziţie n strategii pure şi va alege pe aceea

pentru care jx este minim, adică câştigul jucătorului A să fie cel mai mic

posibil.

Să notăm: ijij

xy maxmin . Reprezintă valoarea superioară a jocului.

Strategia care corespunde valorii x’ se numeşte maximin şi ea

garantează jucătorului A un câştig egal cu valoarea inferioară a jocului.

Strategia care corespunde valorii x’’ se numeşte strategie minimax şi asigură

jucătorului B o pierdere egală cu valoarea superioară a jocului.

Dacă jucătorul A alege o strategie maximin atunci el se asigură de un

câştig a cărei valoare nu este inferioară lui x’, indiferent de strategia aleasă de

jucătorul B.

121

Dacă jucătorul B alege o strategie minimax el se asigură că pierderea

sa nu va fi mai mare de x’’, indiferent de strategia jucătorului A.

Dacă un joc admite punct de echilibru, rezolvarea sa este în general

mai complicată. Matricea unui joc poate fi în general simplificată (simplificarea

se referă aici la reducerea numărului de linii sau a numărului de coloane) în

două situaţii posibile:

a) Dacă o coloană sau o linie se repetă. În acest caz, repetarea unei

anumite strategii este nulă.

b) Dacă elementele unei linii sau ale unei coloane sunt mai mici sau cel

mult egale cu elementele altei linii sau ale altei coloane.

Dominarea este strictă dacă toate elementele unei linii sau unei

coloane sunt mai mici sau cel mult egale cu elementele altei linii sau altei

coloane.

Dacă elementele unei anumite linii k sunt mai mici sau cel mult egale

cu elementele altei linii i, ijkj xx , pentru orice j, atunci strategia Ak,

corespunzătoare liniei k, este dominată de strategia Ai, corespunzătoare liniei i.

Relaţiile de dominare într-un joc ne permit să simplificăm matricea unui

joc eliminând liniile sau coloanele dominate.

Exemplul 1: Reducerea ordinului matricei asociate unui joc folosind

liniile şi coloanele dominante.

În matricea

8451

3535

5354

1534

A 5.14

linia a treia domină prima linie (5 4; 3 = 3; 5 = 5; 3 1). De aceea matricea A

poate fi înlocuită cu matricea

8451

3535

5354

1A 5.15

În A1 ultima coloană domină coloana a treia (5 = 5; 3 = 3; 8 5), deci A1

poate fi înlocuită cu

451

535

354

2A 5.16

122

Dacă 321432 ,,,,, yyyxxx este o soluţie pentru jocul cu matricea A2,

atunci 0,,,,,,,0 321432 yyyxxx este o soluţie prntru jocul iniţial.

Exemplul 2: Să considerăm un joc caracterizat prin matricea:

B

A

B1 B2 B3

A1 2 3 1

A2 4 0 - 1

A3 2 3 1

Se observă că strategia A3 reproduce întru totul strategia A2, prin

urmare ea se poate simplifica şi se obţine matricea:

B

A

B1 B2 B3

A1 2 3 4

A2 4 0 - 1

Strategii mixte. Se numeşte strategie mixtă o combinaţie aleatoare a

mai multor strategii pure cu probabilităţi cunoscute.

Să considerăm un joc caracterizat de matricea:

mnmmm

n

n

n

xxxA

xxxA

xxxA

BBB

X

21

222212

112111

21

5.17

Strategiile mixte ale celor doi jucători A şi B sunt:

1;1

;

11

1

1

1

1

n

j

m

i

n

n

m

m

qp

qq

BBB

pp

AAA

Valoarea xij se realizează cu probabilitatea corespunzătoare strategiei Ai

(corespunzătoare liniei i) şi strategiei Bj (corespunzătoare coloanei j).

Expresia: m

i

n

j

jiij qpxBAC , reprezintă câştigul probabil care este

aşteptat de jucătorul A.

Dacă notăm cu p şi q vectorii probabilităţilor de alegere a strategiilor SA

şi SB, atunci funcţia C(x,y) poate fi scrisă sub formă matricială astfel:

qpyxC , 5.18

123

Să revenim la jocul 2 x 2 având matricea:

2221

1211

2

1

21

xx

xx

A

A

BB

5.19

Strategiile mixte ale celor doi jucători A şi B sunt:

10;1;10;1 121121

21

21

21

21

qqqppp

qq

BBB

pp

AAA

5.20

Expresia C(A,B) se mai scrie:

qpxqpxqpxpqxBAC 1111, 22122111 5.21

Putând fi pusă sub forma:

VqpKBAC ,

în care:

12222111

21122211

12222111

1222

12222111

2122

xxxx

xxxxV

xxxx

xx

xxxx

xx

5.22

Din relaţia a doua se vede că jucătorul A nu poate realiza un câştig mai

mare decât V, iar jucătorul B nu poate realiza o pierdere mai mare decât V.

Câştigul V realizat poartă numele de valoarea jocului.

Exemplul 3: O firmă furnizează două tipuri de produse perisabile P1 şi

P2. Cheltuielile zilnice nu trebuie să depăşească 4000 u.m. O unitate din P1

este produsă cu 0,8 u.m. şi este livrată cu 1,2 u.m.. O unitate din P2 este

produsă cu 0,5 u.m. şi este livrată cu 0,8 u.m.. Marfa care nu este vândută în

ziua de lansare este vândută a doua zi cu un preţ de patru ori mai mic decât

cel iniţial. Cheltuielile de întreţinere sunt de 200 u.m.. Vânzarea produselor

depinde de starea vremii. Într-o zi cu vreme bună se vând 1000 unităţi din P1 şi

6000 unităţi din P2. Într-o zi cu vreme rea se vând 4000 unităţi din P1 şi 1200

unităţi din P2. Conducerea firmei, nebeneficiind de o prognoză meteorologică

performantă, trebuie să elaboreze o strategie care să aducă un profit optim.

Această situaţie poate fi privită ca un joc antagonic, cu doi jucători:

firma şi natura. Natura nu poate să aibă decât două strategii. Pe de o parte, să

fie vreme frumoasă. Pe de alta, să fie vreme urâtă.

124

Firma are, de asemenea, două strategii: să producă în vederea unei

zile cu vreme frumoasă şi să producă în vederea unei zile cu vreme urâtă

Elementul aij din matricea:

2221

1211

aa

aaA 5.23

reprezintă profitul firmei şi condiţiile în care firma aplică strategia i, iar natura

aplică strategia j. Profitul P este dat de formula

P = Z – C 5.24

În care Z reprezintă suma obţinută prin vânzare, iar C reprezintă cheltuielile

firmei.

Pentru calculul lui a11 avem:

60008,060002,11000

40002005,060008,01000

1

1

Z

C 5.25

Deci 20001111 CZa u.m.

Pentru a12 avem:

31202,048008,012002,11000

4000

2

12

Z

CC 5.26

Deci u.m.

Pentru a21 avem:

30603,030008,012002,11000

40002005,012008,04000

3

3

Z

C 5.27

Deci 9404000306021 a u.m.

Pentru a22 avem:

57608,012002,14000

4000

4

34

Z

CC 5.28

Deci 17604000576022 a u.m.

Astfel, matricea jocului este:

1760940

8802000A 5.29

Acest joc nu admite punct şa. Soluţia sa 2121 ,,, yyxx şi v se determină

astfel:

8804000312012 a

125

482

527,0

473,0

517,0

483,0

22211211

12212211

22211211

21112

22211211

12221

22211211

12112

22211211

21221

aaaa

aaaav

aaaa

aay

aaaa

aay

aaaa

aax

aaaa

aax

5.30

Rezultă că strategia optimă este ca firma să producă zilnic:

2551517,04000483,0100040001000 21 xx unităţi din P1

şi

3518517,01200483,0600012006000 21 xx unităţi din P2

Astfel, zilnic se cheltuie:

40002005,035188,02551 u.m.,

din vânzare se obţin:

44828,035183,015512,11000 u.m.

iar profitul este:

48240004482 v u.m. indiferent de starea vremii.

Strategii mixte optime. În cazul unui joc m x n cu strategii mixte funcţia

C(A,B) dată de relaţia m

i

n

j

jiij qpxBAC ),( poate fi scrisă sub forma:

1

conditiacu

),(

21

11

2

1

1 21

n

m

j

jjn

m

j

jj

m

j

jj

ppp

pxqpxqpxqBACnj

5.31

Pentru ca această funcţie să aibă o valoare maximă este necesar să

avem:

Vpxpxpxm

j

jj

m

j

jj

m

j

jj n

11121

5.32

unde prin V am notat valoarea comună a acestor expresii.

Să considerăm jocul caracterizat de matricea:

126

2221

1211

xx

xx, având strategiile mixte. 5.33

Ultima condiţie se scrie:

10;10

1

21

21

222112

221111

pp

pp

Vpxpx

Vpxpx

5.34

Rezolvând acest sistem obţinem:

12

12212211

21221 1; pp

xxxx

xxp

5.35

Valoarea jocului V este dată de relaţia:

12212211

22212211221111

xxxx

xxxxpxpxV

5.36

Funcţia C(A,B) mai poate fi scrisă:

1

),(

21

11

2

1

1 21

m

m

j

jjn

m

j

jj

m

j

jj

ppp

qxpqxpqxpBACnj

5.37

Pentru ca această funcţie să aibă o valoare maximă este necesar ca:

Vqxqxqxn

j

jmj

n

j

jj

n

j

jj 11

2

1

1 5.38

în cazul jocului (2 x 2) se obţin condiţiile:

10;10

1

21

21

'222221

'221111

qq

qq

Vqxqx

Vqxqx

5.39

Rezolvând acest sistem se obţine:

12222111

22212211'

12222111

12221 ;

xxxx

xxxxV

xxxx

xxq

5.40

Rezultă că VV ' . Prin urmare, se obţine pentru valoarea jocului aceeaşi

expresie.

Exemplu: Două firme pot să investească capital în realizarea a patru

obiective. Strategia de indice i constă în decizia de a investi în obiectivul cu

numărul 4,1; ii . Câştigul unei firme este egal cu mărimea pierderilor celorlalte

firme.

127

De aceea situaţia descrisă poate fi considerată un joc cu doi jucători.

Ţinând cont de caracteristicile financiare ale celor patru obiective, se găseşte

că matricea asociată jocului este:

0002

1210

2301

2110

A 5.41

Dacă se consideră că:

2224

1432

4521

4132

,

1111

1111

1111

1111

2 11 AAA 5.42

Sistemul:

0,0,0,0

1244

1245

12323

1422

min

4321

4321

4321

4321

4321

4321

pppp

pppp

pppp

pppp

pppp

pppp

5.43

admite soluţia:

69

5,

69

7,

69

3,

69

84321 pppp 5.44

Deoarece v

pppp1

4321 obţinem 9

23v

Deci:

27

9

27

7

27

3

27

8

44

33

22

11

vpx

vpx

vpx

vpx

5.45

Sistemul:

128

4,1,0

12224

1432

1452

1432

max

4321

4321

4321

4321

4321

iq

qqqq

qqqq

qqqq

qqqq

qqqq

i

admite soluţia:

46

3,

46

3,

46

7,

46

54321 qqqq

deci:

18

3,

18

3,

18

7,

18

544332211 vqyvqyvqyvqy

În final avem:

9

52

18

3,

18

3,

18

7,

18

5

27

9,

27

7,

27

3,

27

8

1 vv

y

x

5.46

Strategia mixtă optimă este ca fiecare firmă să-şi împartă capitalul de

care dispune la cele patru obiective proporţional cu coordonatele vectorilor x şi

y

Exemplu: Să se determine soluţia jocului definit de matricea

antisimetrică

0430

4003

3002

0320

A 5.47

Rezolvare. Deoarece A este antisimetrică rezultă v = 0. Obţinem:

1

043

043

032

032

4321

32

41

41

32

xxxx

xx

xx

xx

xx

5.48

unde 4321 ,,, xxxxx este strategia mixtă optimă pentru ambii jucători

129

Sistemul obţinut prin înlocuirea în primele patru relaţii ale inegalităţilor cu

egalităţile admite soluţia 04321 xxxx , în contradicţie cu 14321 xxxx

Cum 032 32 xx implică 01 x , pentru sistemul:

1

043

043

032

032

4321

32

41

41

32

xxxx

xx

xx

xx

xx

5.49

obţinem soluţia:

0

7

3

7

4

0

4

3

2

1

x

x

x

x

5.50

Interpretarea geometrică a soluţiei unui joc de două persoane. Să

considerăm un joc de două persoane caracterizat de matricea:

B

A

B1 B2

A1 x11 x12

A2 x21 x22

Pe segmentul OM=1, luăm două segmente de dreaptă ON=p1 şi

NM=p2. Avem evident relaţia: ON + NM = OM sau p1 + p2 = 1.

A1

A1’

A2’

A2

x22

x12

x11

x21

0 p1 N p2 M

130

Pe o dreaptă perpendiculară în punctul O pe OM luăm un segment

OA1=x12 şi pe perpendiculara ridicată în punctul M, luăm un segment MA1’=x11.

Dreapta A’A1 reprezintă strategia A1 a jucătorului A. În mod analog pe dreapta

perpendiculară pe OM în punctul O luăm segmentul OA2=x22 şi pe

perpendiculara în punctul M luăm MA2’=x21. Dreapta A2A2

’ reprezintă strategia

A2 a jucătorului A.

Din ecuaţiile:

121

222121

212111

pp

Vpxpx

Vpxpx

5.51

rezultă că punctul de intersecţie al celor două drepte determină valoarea V a

jocului cât şi strategia mixtă optimă a jucătorului A.

Exemplu: O fermă agricolă este specializată în două tipuri de culturi C1

şi C2. Profitul fermei este direct proporţional cu volumul recoltei obţinute.

Cultura C1 dă recoltă maximă dacă vremea este uscată, iar C2 dă recoltă

maximă dacă vremea este foarte umedă.

Starea vremii în perioada de vară conduce la următoarele strategii:

1. vară toridă şi uscată

2. vară toridă şi umedă

3. vară caldă şi umedă

4. vară caldă şi uscată

5. vară răcoroasă şi uscată

6. vară răcoroasă şi umedă

Strategiile firmei sunt:

1. dezvoltă cultura C1

2. dezvoltă cultura C2

Situaţia se constituie într-un joc cu doi jucători: ferma şi natura. Profitul

firmei, în milioane de dolari, depinzând de starea vremii este descris în

matricea

6123421

3246810A 5.52

Ferma trebuie să găsească strategia optimă.

Jocul obţinut nu admite punct şa, de aceea vom folosi metoda grafică.

Notăm cu x1 probabilitatea ca ferma să folosească strategia 1.

Cum:

131

6,1

)( 21211

j

axaaxM jjjj 5.53

Obţinem:

63)(

1210)(

3)(

42)(

262)28()(

191)110()(

116

115

114

113

1112

1111

xxM

xxM

xxM

xxM

xxxM

xxxM

5.54

Dacă reprezentăm dreptele 0)( 1 xMMd ii , înseamnă că se

înregistrează următoarea diagramă:

În eventualitatea în care:

)(max

6,1),(min)(

11,0

0

11

1

xMM

jxMxM

x

j

5.55

În acest caz, 0M este ordonata punctului de intersecţie dintre dreptele d4 şi d6.

De aceea, considerăm 1,0 645321 yyyyyy

Determinarea valorilor vyyxx ,,,, 6421 se obţine rezolvând sistemul

d1

d2

d3

d4

d5 d6

1 2

3

M0 4

6

12 M

x1

132

1

1

63

34

63

34

64

21

64

64

21

21

yy

xx

vyy

vyy

vxx

vxx

5.56

Se obţine 75,34

15,

4

1,

4

3,

4

1,

4

36421 vyyxx milioane dolari

În concluzie, conducerea fermei va însămânţa ¾ din suprafaţa

disponibilă cu prima cultură şi restul cu cea de-a doua cultură. Astfel se obţine

un profit de 3,75 milioane dolari.

5.4. Evaluarea deciziei în condiţii de incertitudine

Într-o serie de cazuri decidentul, în dorinţa de a lua decizii constată că

nu dispune de informaţii sau informaţiile pe care le are nu sunt suficiente.

Aceste situaţii sunt caracteristice mai ales în cazul unui mediu incert, în

care natura este unul dintre participanţi.

Incertitudinea este acea stare de cunoaştere în care una sau mai multe

alternative decurg dintr-o mulţime de rezultate posibile ale căror probabilităţi de

apariţie nu sunt cunoscute de către decident. Acest lucru se întâmplă când nu

există informaţii disponibile din care să poată fi calculate probabilităţi obiective

a posteriori şi nici nu există un mijloc pentru a putea determina probabilităţi

apriori. Prin urmare, întotdeauna incertitudinea este subiectivă, ea fiind

dependentă de percepţia decidentului.

Cercetătorii admit că, în economia reală, incertitudinea este generată,

în principal, de următorii factori: stările naturii pentru un element nu pot fi

cunoscute apriiori; informaţiile economice, numerice şi nenumerice, obţinute în

urma unui proces de observare sunt aproximative, fiind afectate de erori; teoria

ce stă la baza analizei comportamentului agentului economic nu poate fi

compusă; previziunile economice ale agentului economic afectează, într-o

măsură mai mare sau mai mică, conştient sau inconştient, comportamentul

acestuia; introducerea variabilei timp în cadrul modelelor economice; în analiza

comportamentului agentului economic se ţine seama de aversiunea acestuia

faţă de risc; nici o teorie economică nu este completă, de aceea prin

simplificarea realităţii economice se introduce în mod inevitabil incertitudinea;

în raport cu riscul, incertitudinea este un fenomen subiectiv.

133

Întrucât aşteptările decidenţilor relative la mediul decizional sunt

subiective, vor exista grade de incertitudine percepute diferit de către aceştia.

Două persoane pot analiza acelaşi eveniment şi să aibă aşteptări personale

diferite privind producerea unor evenimente.

Metodele principale utilizate în luarea deciziei în condiţii de incertitudine

sunt:

1. Decidentul poate utiliza cea mai bună informaţie disponibilă şi propria

experienţă şi judecată pentru: a identifica şi asocia probabilităţile subiective

stărilor posibile ale naturii, a estima consecinţele rezultate pentru fiecare

strategie disponibilă în fiecare stare a naturii.

2. Dacă gradul de incertitudine este atât de mare încât decidentul preferă

să nu facă ipoteze asupra probabilităţilor diferitelor stări ale naturii, el poate fie

să neglijeze probabilităţile, fie să le considere egale. Când este aleasă această

a doua metodă există mai multe criterii de decizii disponibile pentru a evalua

strategiile propuse. Alegerea unui astfel de criteriu trebuie să fie logică în

circumstanţele date, dar şi consistentă cu filozofia şi temperamentul

decidentului (optimist sau pesimist, conservator, cu spirit de aventură etc.).

Astfel, cel mai greu pentru decident este să aleagă un criteriu cât mai apropiat

de specificul problemei. Prezentăm în continuare criteriile decizionale utilizate

în condiţii de incertitudine.

5.4.1. Metoda speranţei matematice Această metodă se utilizează în două situaţii decizionale, în funcţie de

numărul criteriilor de apreciere a stării condiţiilor obiective, şi anume:

Când, corespunzător fiecărei stări a condiţiilor obiective, decizia se

abordează luând în considerare un singur criteriu de apreciere;

Când, corespunzător fiecărei stări a condiţiilor obiective, decizia se

evaluează luând în considerare mai multe criterii de apreciere.

Punctul de plecare în abordarea metodei speranţei matematice,

indiferent de numărul stărilor condiţiilor obiective şi criteriilor de apreciere

utilizate, care pot fi identice sau specifice fiecărei stări a condiţiilor obiective, îl

constituie matricea consecinţelor economice. În cadrul matricei, fiecărei

variante decizionale, stare a condiţiilor obiective şi criteriu de apreciere îi

corespunde un nivel al consecinţei economice.

Pasul 1. Pe baza datelor din matricea consecinţelor se elaborează

matricea utilităţilor, astfel:

134

Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate printr-un singur criteriu

de apreciere, utilitatea variantei decizionale i în cazul stării condiţiilor obiective

ikUk se stabileşte conform relaţiei:

01

0

kk

kikik

aa

aaU

5.57

în care aik reprezintă consecinţa economică a variantei decizionale i în cazul

stării condiţiilor obiective k; 1ka - consecinţa economică a celei mai avantajoase

variante decizionale în cazul stării condiţiilor obiective k; 0ka - consecinţa

economică a celei mai dezavantajoase variante decizionale în cazul stării

condiţiilor obiective k.

Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate prin mai multe criterii

de apreciere j în cazul stării condiţiilor obiective ijkUk se stabileşte conform

relaţiei:

01

0

jkjk

jkijk

ijkaa

aaU

5.58

în care aijk reprezintă consecinţa economică a variantei decizionale i după

criteriul de apreciere j în cazul stării condiţiilor obiective k; 1jka - consecinţa

economică a celei mai avantajoase variante decizionale după criteriul de

apreciere j în cazul stării condiţiilor obiective k; 0jka - consecinţa economică a

celei mai dezavantajoase variante decizionale după criteriul de apreciere j în

cazul stării condiţiilor obiective k.

Pasul 2. Pentru fiecare stare a condiţiilor obiective şi variantă

decizională se calculează utilitatea de sinteză, astfel:

Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate printr-un singur criteriu

de apreciere, utilitatea de sinteză a variantei decizionalei în cazul stării

condiţiilor obiective *ikUk este:

ikik UU * 5.59

Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate prin mai multe criterii

de apreciere, utilitatea de sinteză a variantei decizionale i în cazul stării

condiţiilor obiective *ikUk este:

m

j

ijkik UU1

* 5.60

135

Pasul 3. Se stabileşte nivelul de importanţă al fiecărei variante

decizionale iVf , conform relaţiei:

S

k

kiki PUVf1

5.61

în care Pk reprezintă probabilitatea de manifestare a stării condiţiilor obiective

k; sk ,1 - numărul stărilor condiţiilor obiective.

Pasul 4. Se compară nivelurile de importanţă ale variantelor decizionale

şi se alege varianta decizională optimă 0Vf :

ii

VfVf max0 5.62

Exemplul 1: O întreprindere producătoare de ambalaje din carton

cercetează posibilitatea de a investi în noi instalaţii complexe. În acest caz,

abordarea decizională se referă la analiza disponibilităţii instalaţiilor complexe

I1, I2 şi I3. Disponibilitatea este estimată probabilistic prin două stări ale

condiţiilor obiective: S1 – fiabilitatea cu o probabilitate de 70% şi S2

mentenabilitatea cu o probabilitate de 30%. Fiabilitatea este caracterizată prin

două criterii: C1 – media timpului de bună funcţionare şi C2 – rata căderilor.

Mentenabilitatea este caracterizată prin trei criterii: C3 – accesibilitatea, C4 –

asigurarea pieselor de schimb şi C5 – activitatea de service. Manifestarea

disponibilităţii este redată prin consecinţele economice din următoarea matrice:

Stările condiţiilor obiective

şi probabilitatea

de apariţie

Tipul instalaţiilor complexe

S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3

C1 C2 C3 C4 C5

I1 2500 11 84 94 9

I2 2350 9 79 94 8

I3 2450 14 89 89 7

Folosind metoda speranţei matematice să se determine varianta optimă

de investiţie şi ordinea de preferinţă a variantelor decizionale.

Rezolvare:

Pas 1. Se realizează matricea utilităţilor:

C

I

S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3

C1 C2 C3 C4 C5

I1 1 0,6 0,5 1 1

I2 0 1 0 1 0,5

I3 0,6 0 1 0 0

136

5,02

1

79

78

15

5

8994

8994

5,010

5

7989

7984

6,05

3

7989

1411

66,0150

100

23502500

23502450

25

24

13

12

31

U

U

U

U

U

5.63

Pas 2. Se calculează utilitatea de sinteză *ikU :

C

*ikU

S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3

C1 C2 C3 C4 C5

kU1 1 + 0,6 = 1,6 0,5 + 1 + 1 = 2,5

kU 2 0 + 1 =1 0 + 1 + 0,5 = 1,5

kU3 0,66 + 0 = 0,66 1 + 0 + 0 = 1

Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate prin mai multe criterii de

apreciere, utilitatea de sinteză va fi:

m

j

ijkik UU1

* 5.64

Pas 3. Se stabileşte nivelul de importanţă al fiecărei variante decizionale:

762,03,017,066,0)(

15,13,05,17,01)(

87,13,05,27,06,1)(

)(

3

2

1

*

Vf

Vf

Vf

pUVfkiki

5.65

Pas 4. Se alege varianta decizională optimă:

10 )(max)( VVfVf i varianta optimă

Ordinea preferinţelor va fi: I1, I2, I3.

Exemplul 2: Să studiem cazul în care fiabilitatea este caracterizată

printr-un criteriu: C1 – media timpului de bună funcţionare şi mentenabilitatea

este caracterizată prin două criterii: C2 – accesibilitatea şi C3 – activitatea de

service. Manifestarea disponibilităţii este redată prin consecinţele economice

din următoarea matrice:

Stările condiţiilor obiective

şi probabilităţile

de apariţie

S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3

C1 C2 C3

137

Tipul instalaţiilor complexe

I1 2300 84 9

I2 2700 79 8

I3 2450 89 7

Folosind metoda speranţei matematice se cere varianta optimă de investiţie şi

ordinea de preferinţă a variantelor decizionale.

Rezolvare:

Pas 1. Se stabileşte matricea utilităţilor

S

V

S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3

C1 C2 C3

V1 0 0,5 1

V2 1 0 0,5

V3 0,375 1 0

5,02

1

79

78

5,010

5

7989

7984

375,0400

150

23002700

23002450

23

12

31

U

U

U

5.66

Pas 2. Se stabileşte utilitatea de sinteză *ikU :

S

*ikU

S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3

C1 C2 C3

kU1 0 0,5 + 1 = 1,5

kU 2 1 0 + 0,5 = 0,5

kU3 0,375 1 + 0 = 1

Pas 3.Se stabileşte nivelul de importanţă al fiecărei variante decizionale:

5625,013,07,0375,0)(

85,05,03,07,01)(

45,0)15,0(3,07,00)(

)(

3

2

1

*

Vf

Vf

Vf

pUVfkiki

5.67

Pas 4. 20 )(max)( VVfVf i optim, ordinea preferinţelor: V2, V3, V1.

Exemplul 3: Considerăm acum, în cadrul aceleiaşi firme, că apariţia

avariilor la cele trei instalaţii, estimată probabilistic prin trei stări ale condiţiilor

obiective, este dependentă de media timpului de funcţionare continuă. Stările

condiţiilor obiective sunt estimate cu probabilităţile: p1 = 25%, p2 = 35% şi p3 =

138

40%. Manifestarea avariilor, după un număr de ore de funcţionare continuă,

este redată prin consecinţele economice din următoarea matrice:

Stările condiţiilor obiective

şi probabilităţile

de apariţie

Tipul instalaţiilor complexe

S1; p1 =

0,25

S2; p2 =

0,35

S3; p3 =

0,40

I1 1000 1400 1600

I2 1100 1200 1450

I3 1600 1500 1550

Să determinăm varianta optimă şi ordinea de preferinţă a variantelor

decizionale.

Pas 1. Matricea consecinţelor economice se transformă în matricea utilităţilor

S

V

S1; p1 = 0,25 S2; p2 = 0,35 S3; p3 = 0,40

V1 0 0,66 1

V2 0,66 0 0

V3 1 1 0,66

Pas 2. Se calculează utilitatea de sinteză *ikU

Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate printr-un singur criteriu de

apreciere:

ikik UU * 5.68

Pas 3. Se stabileşte minimul de importanţă al fiecărei variante

864,0max)(

864,040,066,035,0125,01)(

0415,040,0035,0025,0166,0)(

63,040,0135,066,025,00)(

)(

0

3

2

1

1

ii

S

K

kiki

VfVf

Vf

Vf

Vf

pUVf

5.69

Deci V3 este varianta optimă, iar ordinea va fi V3, V1, V2.

5.4.2. Criteriul prudent al lui Wald Criteriul prudent (pesimist) al lui Abraham Wald, denumit şi creoteriul

maximin este un criteriu conservator, o încercare de a maximiza nivelul de

securitate al decidentului. Natura este privită ca acţionând contrar intereselor

sale. Acest criteriu recomandă să se determine cel mai rău rezultat posibil al

139

fiecărei variante decizionale şi apoi să se aleagă aceea variantă care produce

cel mai bun dintre aceste cele mai slabe rezultate. Altfel spus, presupune că

varianta decizională optimă este aceea pentru care se obţin cele mai mari

avantaje în cazul de manifestare a celei mai nefavorabile stări a condiţiilor

obiective. Strategia aleasă de decident în această situaţie este:

mjniaV ijji

,1,,1,minmax0

5.70

De fapt, se maximizează se maximizează eficienţele minime posibile. V0

reprezintă astfel cea mai conservatoare strategie, incluzând cel mai mic risc,

dar şi un rezultat aşteptat mic. Acest criteriu este preferat de către firmele mici

a căror supravieţuire depinde de pierderile înregistrate, fiind conservator şi din

punct de vedere financiar.

Unii autori consideră şi o altă alegere asociată firmelor mici, în cazul

unor manageri „supraprudenţi”:

ij

jiaV minmin0 5.71

5.4.3. Criteriul optimist Acest criteriu constă în aplicarea principiului maximax, potrivit căruia

varianta optimă este aceea pentru care se obţin cele mai mari avantaje, în cea

mai favorabilă stare a condiţiilor obiective. Relaţia de determinare a variantei

optime este:

ij

jiaV maxmax0 5.72

Practic se aleg utilităţile maxime ale tuturor variantelor, dintre care se va alege

utilitatea maximă, care va desemna varianta optimă.

5.4.4. Criteriul optimalităţii al lui Hurwicz Acest criteriu introduce un indicator decizional di pentru fiecare

strategie decizională Vi, care este o medie ponderată a rezultatelor extreme,

adică se asociază în mod subiectiv fiecărei strategii o pereche de probabilităţi

complementare 121 pp astfel încât p1 să descrie situaţia cea mai

avantajoasă, iar p2 – situaţia cea mai dezavantajoasă. Pentru

1, 21 pp , iar se numeşte coeficient de optimism. Pentru fiecare

strategie se calculează valoarea

iii aAd )1(

140

unde Ai este elementul de utilitate maximă, rezultatul cel mai bun, iar ai este

elementul de utilitate minimă, rezultatul cel mai prost care se poate obţine dacă

este aleasă strategia Vi. Se selectează apoi valoarea maximă a lui di.

Fiind o probabilitate, coeficientul de optimism ia valori în intervalul

[0,1], depinzând de atitudinea decidentului faţă de risc. Dacă decidentul este în

totalitate pesimist, atunci 0 . Rezultatul va fi acelaşi cu cel din cazul

criteriului maximin. Dacă decidentul este optimist atunci 1 şi rezultatul va

coincide cu cel dat de criteriul maximax.

Criteriul lui Hurwicz permite decidentului să analizeze atât cel mai bun

cât şi cel mai slab rezultat al fiecărei variante decizionale şi să asocieze

acestora o probabilitate subiectivă de apariţie. În cazul acestui criteriu

comportamentul decidentului are o mare importanţă, de el depinzând valoarea

coeficientului de optimism . Evident că, în acest caz, decizia adoptată

depinde de valoarea lui care, la rândul ei, depinde de atitudinea

decidentului faţă de risc. Comparând valorile di se poate determina coeficientul

de optimism în funcţie de care se diferenţiază variantele decizionale.

Să observăm că dacă la o strategie corespund mai mult de două

consecinţe decizionale, excluzând consecinţa cea mai avantajoasă şi cea mai

dezavantajoasă, celelalte primesc probabilitatea zero. Conform acestui criteriu

decidentul se comportă ca şi cum ar exista doar două manifestări extreme

posibile.

De regulă, un astfel de criteriu se recomandă a fi utilizat în cadrul

firmelor mijlocii cu menţiunea că, dacă gradul de optimism al decidentului este

prea mare, sunt posibile pierderi însemnate de venit din partea firmei.

5.4.5. Criteriul lui Laplace sau regula proporţionalităţii Acest criteriu constă în aprecierea că varianta decizională optimă este

aceea pentru care media rezultatelor este cea mai mare. Se utilizează în acest

scop ipoteza Bayesiană conform căreia dacă probabilităţile de realizare a

stărilor naturii sunt necunoscute, atunci ele pot fi presupuse egale.

Conform acestei reguli nivelul de importanţă al unei variabile

decizionale se calculează cu relaţia:

m

a

h

m

K

iK

i

1 5.73

141

unde aiK este rezultatul variantei decizionale i în cazul stării condiţiilor obiective

K. Se alege apoi valoarea maximă a lui hi, strategia aleasă fiind aceea pentru

care se obţine cel mai mare nivel de importanţă.

5.4.6. Criteriul regretului al lui Savage Criteriul regretului al lui Leonard Savage, denumit şi criteriul minimax

utilizează costurile de oportunitate ale deciziilor incorecte. Acest criteriu se

adoptă având la bază utilitatea maximă ce s-ar putea obţine prin manifestarea

unei anumite stări a naturii şi rezultatelor corespunzătoare celorlalte variante

decizionale în cazul manifestării aceleiaşi stări a naturii. Strategia trebuie

aleasă în acest caz după evaluarea diferenţei dintre valoarea rezultatului cel

mai bun corespunzător unei stări a naturii şi valoarea celorlalte rezultate.

Aceste diferenţe au fost numite „regrete” de către Savage şi se

stabilesc în cadrul fiecărei stări a condiţiilor obiective astfel:

ikiki

ik aa )(max 5.74

unde ik reprezintă regretul de a fi ales varianta decizională i în cazul

condiţiilor obiective k. După stabilirea celor mai mari regrete varianta

decizională optimă este aceea pentru care se înregistrează cel mai mic regret:

ikki

V maxmin0 5.75

Deci, pentru a calcula regretul se construieşte o matrice a regretelor pornind

de la matricea decizională. Pentru fiecare coloană (stare a naturii) se scade din

cel mai mare rezultat (deci cea mai bună variantă în acea stare a naturii)

rezultatul curent. Diferenţa reprezintă chiar măsura regretului alegerii fiecărei

variante decizionale în acea stare a naturii. După completarea matricei

regretelor, se determină regretul maxim asociat fiecărei variante, dintre aceste

regrete maxime alegându-se cel cu valoarea cea mai mică. În acest fel se

minimizează regretele maxime pentru o alegere incorectă a strategiilor în

diferite stări ale naturii.

Motivaţia utilizării acestui criteriu este simplă: dacă se produc oricare

dintre stările naturii în viitor şi decidentul a ales strategia care aduce câştig

maxim pentru acea stare a naturii, regretul este nul; iar dacă decidentul alege

o altă strategie, regretul va fi dat diferenţa între ceea ce s-a obţinut efectiv şi

ceea ce s-ar fi putut câştiga dacă se adopta varianta decizională optimă în

acea stare a naturii. Utilizând această regulă decizională se abandonează

142

intenţia de a maximiza rezultatul în favoarea unei variante prin care se obţine o

valoare satisfăcătoare a rezultatului cu un risc redus.

Acest criteriu se aplică unor proiecte de investiţii eşalonate pe o

perioadă mare de timp.

5.4.7. Criteriul verosimilităţii maxime În cadrul acestui criteriu se presupune cunoscută repartiţia probabilistă

a stărilor şi a câştigurilor aferente.

Criteriul constă în considerarea stării celei mai verosimile sau cu cea

mai mare probabilitate de realizare şi alegerea acelei decizii care să

maximizeze câştigul sau profitul corespunzător acestei stări.

Vom spune că decizia 0j

A este cea mai bună dacă:

ii

iij

ji ppCC maxmax0000 5.76

Dacă există o decizie optimă multiplă trebuie aplicat alt procedeu de apreciere.

5.4.8. Criteriul profitului mediu al lui Bayes În cadrul acestui criteriu se presupune că valoarea câştigului aferent

strategiei j de acţiune este:

m

i

ijij cpC1

cu 1,01

m

i

ii pp , partiţie probabilistă necunoscută a

stărilor naturii. Determinarea acestei repartiţii se face pe baza a diverse

observaţii şi experienţe anterioare pe care o au factorii de decizie, fără a fi

necesară folosirea formulelor de calcul din teoria probabilităţilor. Se spune că

sistemul se află în stare de echilibru sau de indiferenţă decizională dacă există

repartiţia ip astfel încât 1,0,1 njcc jj .

Presupunând că suntem în stare de indiferenţă decizională cele n relaţii

de egalitate împreună cu 11

m

i

ip alcătuiesc un sistem 1n de ecuaţii cu m

necunoscute (valorile pi). Acest sistem poate admite soluţie unică (echilibru

unic), nedeterminată (o infinitate de situaţii de echilibru) sau poate fi

incompatibil (nu există situaţie de echilibru). În cazul în care sistemul admite

soluţie unică, înlocuim valorile pi în calculul câştigurilor şi alegem câştigul

maxim.

143

Dacă repartiţia beneficiilor este cunoscută atunci se spune că decizia

este optimă dacă aceasta conduce la un beneficiu mediu maxim, adică:

)(max0 j

jj CC

În baza acestei relaţii, în raport cu punctul de echilibru, se poate analiza

sistemul de decizii în funcţie de valorile profitului mediu. Dacă nu există punct

de echilibru analiza sistemului de decizii devine incomodă.

Analiza bayesiană compensează lipsa de informaţii statistice cu privire

la probabilităţile de producere a stărilor naturii cu probabilităţi subiective

acordate de către decident acestora. Se distinge o analiză bayesiană apriorică

şi una posterioară. În analiza apriorică, după acordarea probabilităţilor

subiective, pentru fiecare strategie a decidentului se calculează o eficienţă

medie, ponderând fiecare consecinţă cu probabilităţile corespunzătoare.

Probabilităţile subiective conferă decidentului o bază pentru fundamentarea

deciziei, iar problema se tratează ca în condiţii de risc.

Analiza bayesiană posterioară se referă la încorporarea în actul de

decizie a unor informaţii suplimentare care modifică probabilităţile subiective

acordate aprioric. Pentru includerea informaţiilor suplimentare se folosesc:

- Probabilităţile condiţionate. Se rafinează obiectul analizei folosind un

număr de caracteristici kC .

Se calculează

i

ikkS

SP

SCPCP

i

cu mi ,1 este numărul de stări ale naturii

(un total de m probabilităţi condiţionate), iar iSP sunt probabilităţile subiective

acordate apriori.

- Teorema lui Bayes pentru calculul condiţionărilor inverse:

i

m

i

iS

iiS

iC

SPCP

SPCPSP

i

i

i

1

5.77

În formula probabilităţilor stărilor condiţionate de apariţia unui criteriu

intră probabilităţile kS CPi

calculate anterior şi probabilităţile simple ale

stărilor. Pentru fiecare criteriu k fixat miSP iCk,1, se înmulţesc cu

consecinţele respective şi se determină eficienţa medie a celei mai bune

acţiuni în cadrul criteriului respectiv. Rezultatele obţinute pe fiecare criteriu se

înmulţesc cu probabilităţile simple ale criteriilor şi se determină eficienţa medie

totală brută. Din aceasta se scade costul informaţiei. Comparând cu eficienţa

144

medie totală din cazul apriori, putem deduce dacă costul informaţiei este

justificat.

Analiza bayesiană posterioară este deci o manieră de a reduce

problemele de decizie în condiţii de incertitudine la probleme de decizie în

condiţii de risc folosind raţiunea decidentului (probabilităţile subiective) şi cea

mai bună informaţie disponibilă la momentul deciziei.

5.4.9. Criteriul informaţiei simple al lui Jeynes Acest criteriu extinde criteriul lui Laplace folosind principiul informaţiei

maxime al lui Jeynes conform căruia se alege drept repartiţie a stărilor

(beneficiilor) acea repartiţie care maximizează cantitatea de informaţie simplă:

n

i

iim pppppH1

21 ln,,, cu condiţia 1,01

n

i

ii pp 5.78

Dacă nu se impun condiţii suplimentare, problema are ca soluţie optimă

repartiţia uniformă şi suntem în ipotezele criteriului lui Laplace.

Dacă se pune condiţia jj CC 0 cu j fixat, unde Cj reprezintă câştigul

mediu obţinut în urma deciziei j, soluţia optimă a problemei este:

m

i

C

C

i

ij

ij

e

ep

1

5.79

în care reprezintă soluţia unică a ecuaţiei:

01

0

m

i

C

jijijeCC

5.80

Determinând repartiţia iip putem aplica şi criteriul profitului mediu sau al

verosimilităţii maxime.

5.4.10. Criteriul informaţiei ponderate maxime al lui Guiaşu Acest criteriu este mai rar întâlnit în cărţile de serie a deciziei. El

extinde criteriul lui Jaynes, plecând de la cantitatea de informaţie ponderată

corespunzătoare stărilor, entropia ponderată fiind introdusă de Guiaşu, având

expresia:

0,ln,,,;,,,1

2121

i

m

i

iiimm uppuuuupppG 5.81

145

unde iiu reprezintă utilităţile sau ponderile cantităţilor de informaţii sau ale

probabilităţilor iip , şi implicit ale stărilor corespunzătoare.

Dacă miu i ,1,1 regăsim criteriul informaţiei simple.

Cu condiţia de repartiţie 0,11

i

m

i

i pp , problema

0,1,lnmax11

i

m

i

i

m

i

iii ppppuG are următoarea soluţie:

mi

ep cui

,1

5.82

în care este soluţia unică a ecuaţiei 11

m

i

uie

.

Dacă se impune condiţie suplimentară de medie a câştigurilor

1,1,0

1

njCpC j

m

i

iij 5.83

atunci soluţia este>

miep i

ij

u

C

i ,1,

şi j fixat

în care , reprezintă soluţia unică a sistemului:

0

1

1

0

1

m

i

u

C

jij

m

i

u

C

i

ij

i

ij

eCC

e

5.84

Exemplu (Purcaru I., 1996): Un club de fotbal doreşte să organizeze un

meci internaţional pentru care cheltuielile legate de aducerea echipei străine se

ridică la suma de 140000 u.m. Din experienţa organizatorică, clubul apreciază

că dacă va fi timp însorit încasările se ridică la suma de 200000 u.m., iar dacă

va fi ploaie numai la 20000 u.m., ceea ce face ca diferenţa de 120000 u.m.

pentru plata echipei invitate să fie suportată din fondurile clubului. Se mai

estimează şi o stare de timp noros, în care încasările sunt de 100000 u.m. În

aceste situaţii, se iau în vedere o asigurare A1 pentru timp noros în valoare de

50000 u.m. contra unei prime de 10000 u.m. şi o asigurare pentru ploaie A2 în

146

valoare de 120000 u.m. contra primei de 40000 u.m., astfel că matricea

beneficiilor este următoarea:

Asigurare

Starea vremii

Da Nu

A1 A2 A3

Soare 190000 160000 200000

Nor 140000 60000 100000

Ploaie 10000 140000 20000

Se face asigurare şi de care anume ?

Soluţii:

1.Conform criteriului lui Wald:

u.m.1000020000;140000;10000minmin

u.m.60000100000;60000;140000minmin

u.m.160000200000;160000;190000minmin

3

2

1

jj

jj

jj

C

C

C

5.85

Deci, u.m.16000010000;60000;160000maxminmax

j

jiC şi se decide o asigurare

de tip A2 pentru ploaie.

2. Conform criteriului lui Hurwicz:

u.m.14000020000;140000;10000maxmax

u.m.140000100000;60000;140000maxmax

u.m.200000200000;160000;190000maxmax

3j

2j

1

j

j

jj

C

C

C

5.86

Deci, u.m.200000140000;140000;200000maxmaxmax

ij

jiC şi se ia decizia de a

nu se face asigurare.

3.Conform criteriului lui Savage:

a) 131 200000max CC j

400000;40000;10000maxmax 113 jCC

b) 212 140000max CC j 5.87

8000040000;80000;0maxmax 221 jCC

c) 323 140000max CC j

130000120000;0;130000maxmax 332 jCC

147

Cum 40000130000;80000;40000minmaxmaxmin

i

ijijjji

CC rezultă că cea mai

bună decizie este o asigurare contra timpului ploios.

4. Conform criteriului verosimilităţii maxime:

- dacă 3211 ,,max pppp se recomandă neasigurarea

- dacă 3212 ,,max pppp se recomandă o asigurare de tip A1

- dacă 3213 ,,max pppp se recomandă o asigurare de tip A2

În acest caz poate apare o situaţie de genul 321 ppp iar lucrurile devin

imprecise din punct de vedere decizional.

5. Conform criteriului lui Bayes:

3213

3212

3211

20000100000200000

14000060000160000

10000140000190000

pppAC

pppAC

pppAC

şi condiţiile de echilibru 321 ACACAC şi cea de repartiţie 1321 ppp

se obţine sistemul:

1

04

01383

321

321

321

ppp

ppp

ppp

5.88

cu soluţia unică 4

1;

5

1;

20

11321 ppp , pentru care avem profitul mediu

135000321 ACACAC u.m. rezultat ca indiferenţă decizională.

Dacă

4

1,

5

1,

20

11,, 321 ppp avem 135000,135000,135000,, 321 ACACAC şi

ca urmare, se poate recurge, de la caz la caz, la una din deciziile de asigurare.

De exemplu, dacă

4

1,

4

1,

2

1,, 321 ppp atunci obţinem profiturile medii

130000,130000,135000,, 321 ACACAC şi se pregeră o asigurare de tipul A1.

6. Conform criteriului lui Laplace:

1133343

340000

3

100001400001900001

AC u.m.

1200003

360000

3

140000600001600002

AC u.m. 5.89

1066673

320000

3

200001000002000003

AC u.m.

şi se recomandă o asigurare de tipul A2.

148

7. Conform criteriului informaţiei simple maxime, dacă se impune

condiţia de profit mediu 14000020000100000200000 321 ppp , atunci ecuaţia

01

0

m

i

C

jijijeCC

devine 623 45 ee şi are soluţie unică determinată

135,1e . Se găseşte apoi, folosind relaţiile:

54,0;29,0;17,0 321

1

ppp

e

ep

m

i

C

C

i

ij

ij

5.90

Folosind metoda verosimilităţii maxime se decide o asigurare de tip A2.

8. Conform criteriului informaţiei maxime ponderate, şi dacă se

presupune, ipotetic, situaţia în care 10;5;1 321 uuu , atunci conform

relaţiei iui ep

, avem ep 1 , 52

ep , 103

ep ; cum 1321 ppp rezultă

că 0179,01 p , 3721,02 p şi 61,03 p . Aplicând criteriul verosimilităţii maxime,

se recomandă o asigurare de tip A2.

5.4.11. Criteriul gradelor de apartenenţă la varianta optimă Acest criteriu se foloseşte în condiţiile impreciziei informaţiilor necesare

fundamentării sau a unei informări incorecte. Imprecizia poate fi determinată

de caracterul probabilistic al unor factori care influenţează procesul decizional.

Metoda gradelor de apartenenţă la varianta optimă se bazează pe

teoria mulţimilor vagi şi necesită următoarele etape:

a) formularea variantelor decizionale, a consecinţelor acestora la alegerea

criteriilor de optimizare. Consecinţele variantelor, datorită informării incomplete

a decidenţilor sau a impreciziei informaţiilor se prezintă în termeni vagi (ex.

varianta 1 aduce un profit de circa 10 milioane). Consecinţele variantelor, după

fiecare criteriu se prezintă într-o matrice de forma ijaA .

b) Pentru fiecare consecinţă se efectuează o transformare de variabilă,

după relaţia:

j

jij

ija

aau 5.91

unde ija este valoarea consecinţei variantei i, după criteriul j; ja - valoarea

consecinţei optime după criteriul j.

149

c) stabilirea gradelor de apartenenţă a fiecărei variante la varianta optimă,

pentru fiecare criteriu de decizie, după o funcţie exponenţială de forma:

ijk

ij e

5.92

unde k este coeficient de apartenenţă, care ia valori în funcţie de importanţa

criteriilor de optimizare. Astfel, pentru criteriile mai puţin importante, k ia valori

mici, iar pentru criteriile mai importante k ia valori mari. Literatura de

specialitate recomandă pentru k valori cuprinse între 3 şi 6. Valorile ij se

înscriu într-o matrice ale cărei elemente evidenţiază gradul de apartenenţă a

fiecărei variante decizionale la varianta optimă, pentru fiecare criteriu de

optimizare.

d) alegerea variantei optime, prin agregarea elementelor matricei gradelor

de apartenenţă la varianta optimă, după una din regulile de optimizare a

deciziilor în condiţii de incertitudine prezentate anterior. Spre exemplu, folosind

regula lui Laplace, valoarea medie a unei variante se poate calcula cu relaţia:

n

iniii

21 5.93

Se consideră varianta optimă cea pentru care valoarea medie este cea

mai mare.

Exemplu: Pentru fabricarea unei piese se cunosc patru variante

tehnologice, care se pot caracteriza prin prisma unor criterii doar aproximativ,

neexistând informaţii certe, aşa cum rezultă din tabelul:

Criterii

Variante

Nr. de

componente

(C1)

Capacităţi de

absorbţie

(C2)

Cost (C3) Productivitate

(C4)

V1 ≈ 2 ≈ 7 ≈ 373993 ≈ 6

V2 ≈ 4 ≈ 5 ≈ 369982 ≈ 3

V3 ≈ 3 ≈ 8 ≈ 347461 ≈ 4

V4 ≈ 2 ≈ 10 ≈ 265155 ≈ 5

Se efectuează transformarea de variabilă astfel:

150

166,06

65333,0

6

64

5,06

630

6

66

0265155

2651552651553104,0

265155

265155347461

3953,0265155

265155369983410,0

265155

26515537993

15

5

5

5100

2

0

2

22

6,05

3

5

585,0

2

1

2

23

05

0

5

551

2

2

2

24

4,05

2

5

570

2

0

2

22

4434

2414

4333

2313

4241

3231

2221

1211

5.94

Criterii

Variante

C1 C2 C3 C4

V1 0 0,4 0,410 0

V2 1 0 0,395 0,5

V3 0,5 0,6 0,310 0,333

V4 0 1 0 0,166

Pentru stabilirea gradelor de apartenenţă a fiecărei variante la varianta optimă,

în cadrul fiecărui criteriu decizional, se stabilesc coeficienţii de importanţă ai

criteriilor astfel: 3;4;3;5 4321 kkkk .

Aplicând relaţia pentru stabilirea gradelor de apartenenţă se obţine:

6067,07,217,2

3682,07,22893,07,2

2231,07,22059,07,2

17,21939,07,2

0497,07,217,2

1652,07,28208,07,2

17,200673,07,2

3011,07,217,2

166,0344

0443

333,0334

310,0433

5,0324

395,0423

0314

410,0413

1342

0541

6,0332

5,0531

0322

1521

4,0312

0511

5.95

Valorile de apartenenţă corespunzătoare fiecărei valori iju sunt sintetizate în:

151

Criterii

Variante

C1 C2 C3 C4

V1 1 0,3011 0,1939 1

V2 0,0067 1 0,2059 0,2231

V3 0,0820 0,1652 0,2893 0,3682

V4 1 0,0497 1 0,6077

Dacă aplicăm regula lui Laplace pentru alegerea variantei optime se obţine:

66435,04

6077,010497,01

33617,04

3682,02893,01652,00820,0

35892,04

2231,02059,010067,0

62375,04

11932,03011,01

4

3

2

1

5.96

Întrucât 4max ii

, gradul mediu de apartenenţă la varianta optimă este

maxim pentru varianta V4, aceasta este varianta optimă.

Cu cât agentul economic are mai multă experiență, cu atât este mai

bună

152

Bibliografie

B.C.Andronic, Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000

N.Bârsan-Pipu, I. Popescu, Managementul riscului. Concepte, metode, aplicații,

Editura Universității „Transilvania” Braşov, 2003

I. Cişmaşu, Riscul, element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicații,

Editura Economică, Bucureşti, 2003

M. Coşea, L. Nastovici, Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel

micro şi macro economic, Editura Lux Libris, Braşov, 1997

E. Druică, Risc şi afaceri, Ed. ChBeck, Bucureşti, 2006

O.Onicescu, M.Botez, Incertitudine şi modelare economică (econometrie

informaţională), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

I.Popescu ş.a., Econometria sau ştiinţa de a cunoaşte şi proiecta viitorul, Editura

Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004

N. Popescu, Noi tendinţe în analiza riscului în afacerile comerciale, Editura ASE,

2004

I.Purcaru, Matematici financiare şi decizii în afaceri, Editura Economică,

Bucureşti, 1996

E.Rusu, Decizii optime în management prin metode ale cercetării operaţionale –

probleme şi studii de caz, Editura Economică, Bucureşti, 2001

E.S. Stana, Riscul de ţară, Teză de doctorat, 2003

Surse on-line

http://www.econ.ubbcluj.ro/documente2012/admitere_MRAI_2012.pdf

www.riskinstitute.org

www.m-w.com

153

CAPITOLUL VI

RISCUL BANCAR

6.1 Riscul bancar

6.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare

6.3 Cuantificarea riscului bancar

6.4 Expuneri la riscurile bancare

6.5 Riscul ratei dobânzii

6.6 Riscul de creditare

Obiective: cunoaşterea faptului că riscurile bancare sunt acele riscuri cu care

se confruntă băncile in realizarea operaţiunilor curente şi nu numai riscurile

specifice activităţii bancare clasice, cunoaşterea tipurilor de risc u care se

confruntă o bancă şi modalitati de reducere a acestora

Cuvinte cheie: risc bancar, risc de credit, risc al ratei dobânzii, risc de

lichiditate, risc valutar, risc de piaţă

154

RISCUL BANCAR

Dacă datorezi băncii o sută de lire,

ai într-adevăr o problemă.

Dar dacă îi datorezi un milion,

cea care are probleme e banca.

John Maynard Keynes

Perioada actuală este denumită “era managementului de risc” în

domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de

complexă şi de importanţă a managementului bancar. Problematica riscului

rezultă din faptul că noi trăim intr-o civilizaţie a riscului.

Complexitatea și diversitatea riscurilor bancare a avut în ultima

perioadă o evoluție ascendentă datorită intesificării concurenţei dintre bănci,

datorită creşterii pieţelor financiare internaţionale dar și datorită numărului tot

mai mare de produse şi servicii financiare. Modificările care au avut loc pe

pieţele financiar-bancare în ultimii ani au dus la schimbări majore în ceea ce

priveşte riscul în instituţiile bancare. Rolul deținut de acestea în cadrul

sectorului financiar, în creşterea economică şi stabilitatea financiară, este

extrem de important, de aceea managementul riscurilor financiare a devenit

mai important ca niciodată.

6.1 Riscul bancar

Riscul bancar poate fi definit ca fiind probabilitatea de producere a

unui eveniment cu consecinţe nefavorabile asupra activității bancare.

Riscul bancar este un fenomen care are efecte negative, astfel se pot

înregistra diminuări ale profitului sau chiar pierderi, afectând întreaga

funcţionalitate a băncilor. Termenul de risc bancar se referă la acele

riscuri cu care se confruntă băncile în operaţiunile lor curente şi nu doar

riscurile aferente activităţii bancare clasice. Riscul bancar este generat

de un număr mare de operaţiuni şi proceduri.

Riscul însoţeşte fiecare activitate desfăşurată în bancă producând sau

nu pierderi, în funcţie de condiţiile în care se manifestă. Există un efect domino

care în cazul producerii unui risc, poate genera în lanț alte riscuri. Riscurile

bancare trebuie inventariate şi definite cât mai bine cu putinţă în perspectiva

analizării măsurării și controlării lor.

155

Criza financiară, a demonstrat anumite limite în ceea ce priveşte

gestionarea eficientă a riscului. În acest sens autorităţile de supraveghere au

dezvoltat o serie de metode şi tehnici pentru a detecta, monitoriza şi previziona

riscul. În contextul actual, pentru a îmbunătăţii stabilitatea sistemului bancar şi

pentru a preveni riscul sistemic, s-a propus revizuirea Acordului Basel II. A fost

necesară o revizuire fundamentală a reglementărilor prudenţiale existente,

concretizată în Acordul Basel III. Acest nou acord aduce mai multă claritate în

domeniul financiar bancar, abordează o gamă mai largă de riscuri, oferind o

mai bună reglementare.

Existența unor tehnici de management al riscurilor bancare prezintă

avantaje importante pentru instituția bancară, iar lipsa acestora poate avea

consecințe grave. Tehnicile de evaluare şi de management al riscurilor

bancare sunt în plină dezvoltare, ele sunt utilizate tot mai des în

managementul performant al instituţiilor de credit, pentru a se limita cât mai

mult efectele negative ale asumarii acestor riscuri care sunt generate şi

amplificate de schimbările permanente în plan financiar şi instituţional.

Aşa cum am arătat în Capitolul 3, există două categorii de riscuri

bancare, în funcţie de piaţa care determină apariţia riscului: riscuri

determinate de piaţa produsului şi riscuri determinate de piaţa

capitalului.

Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare doar dacă recunosc

rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă folosesc analiza si gestiunea în

vederea creşterii eficientei, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a

performanţei la risc şi, dacă vor crea mecanisme de raportare a performanţei

în funcţie de risc, pentru a se asigura că investitorii înţeleg impactul gestiunii

riscului asupra valorii instituţiei bancare.

Putem afirma că riscul este o componentă esențială a activităţii

financiar-bancare. Instituţiile bancare trebuie să-şi însușească un anumit nivel

de risc, astfel încât să asigure acţionarilor posibilitatea maximizarii valorii.

Astfel managementului riscului trebuie să fie prioritatea numarul unu a tuturor

celor implicați în activitatea de conducere a băncii.

In concluzie, analiza aspectelor legate de conţinutul economic a

riscurilor a demonstrat lipsa unei abordări unice a noţiunii de risc, general

acceptată de majoritatea economiştilor. De asemena în prezent, nu există o

delimitare riguroasă a tuturor tipurilor de risc bancar. Diversitatea riscurilor cu

care se poate confrunta o bancă, precum şi multitudinea situaţiilor care

156

generează riscuri, face imposibilă o clasificare unică a acestora. Au fost

identificate unele dintre cauzele care au generat varietatea formelor riscului

bancar, dintre acestea, cele mai reprezentative sunt fenomenul globalizării şi

procesul de inovare.

Deoarece tratarea fiecărei bănci separat şi nu ca parte a unui sistem a

dus la previziuni greşite asupra evoluţiei riscurilor, în ultimii ani tot mai mulţi

autori ş-au exprimat îngrijorarea cu privire la riscul sistemic. Astfel Kaufman

(1995), Flannery (1999), Santomero and Eckles (2000), De Bandt& Hartmann

(2002) sunt doar câţiva din autorii care au studiat riscul sistemic ca un

eveniment care are efecte asupra întregului sistem bancar. In lucrarea sa

Choudhry (2009) studiază problematica riscurilor bancare şi propune măsuri

eficiente pentru a înlătura slăbiciunile sistemului bancar constatate cu ocazia

manifestării crize economico-financiare.

Din literatura de specialitate existentă la nivel naţional trebuie amintite o

serie de studii (Nanu et al., 2005; Dedu, Ganea, 2006; Negrilă, 2008) care

argumentează necesitatea adaptării structurilor bancare în privinţa

managementului riscului pentru a ne alinia la cerinţele existente la nivelul

sistemului bancar internaţional. Negrilă (2008) subliniază că implementarea

unui proces de evaluare a expunerii la risc şi un management adecvat al

capitalului reprezintă un pas important pentru stabilitatea sistemului bancar

românesc. De asemenea el subliniază nevoia de a derula acest proces într-un

ritm cât mai alert.

6.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare

Riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evolutii adverse ale

rezultatelor. Gestiunea riscurilor nu este altceva decât ansamblul

instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru

a reuşi. Chiar dacă vizează un orizont de timp viitor în funcţionarea băncilor,

riscurile bancare pot fi gestionate, în aceasta constând ineditul demersurilor de

administrare a riscurilor.

Importanţa gestiuii riscului ca activitate constă în posibilitatea de a

prognoza într-o anumită măsură producerea evenimentului de risc şi de a lua

la timp deciziile necesare în vederea reducerii riscului unor eventuale

consecinţe nefavorabile.

Esenţa riscului, ce se exprimă prin posibilitatea evaluării cuantificate a

probabilităţi apariţiei unei situaţii nefavorabile, condiţionează necesitatea

157

elaborării metodelor şi mecanismelor de diminuare a efectului negativ al

evenimentelor prevăzute. Cunoaşterea pericolului potenţial şi a nivelului de

impact al riscului permite a le gestiona în mod mai eficient.

Băncile îşi configurează un profit propriu de risc, stabilind obiectivul

şi strategia pentru fiecare risc semnificativ. Băncile stabilesc tipurile de riscuri

pe care sunt pregătite să le asume, precum şi pragul de la care un risc este

considerat semnificativ. În stabilirea riscurilor se au în vedere natura,

dimensiunea şi complexitatea activităţii băncilor. Strategia societăţilor bancare

privind administrarea riscurilor semnificalive trebuie să determine raportul

dintre risc şi profit pe care banca îl consideră acceptabil, în condiţiile asigurării

continuităţii activităţii bancare pe baze sănătoase şi prudente.

Experienţa acumulată în domeniu dovedeşte că, de regulă, băncile îşi

asumă acele tipuri de riscuri susceptibile de a afecta elementele bilanţului său.

Cu toate acestea, nici aceste riscuri nu sunt în totalitate suportate de catre

bănci.

Orice bancă va încerca să elimine, fie cel puţin să diminueze

riscurile la care este supusă, prin recurgerea la modalităţi specifice de

protecţie împotriva riscului, fie prin transferul riscurilor partenerilor de

afaceri.

Factorii sunt cei care determină formarea şi modificarea unui efect, a

unui rezultat. Ei acţionează, de regulă, nu izolat, ci interdependent, corelat,

într-un sistem de legături închegate.

Identificarea lor necesită cunoaşterea precisă a căii de formare a

rezultatului, a legăturilor cauzale lăuntrice al rezultatului, în accepţiunea de

fenomen analizat. De exemplu, studiind beneficial întreprinderii, trebuie

dinainte cunoscut mecanismul formării acestuia, mecanism care, printr-o

corelaţie primară, este reprezentat de modificarea volumului producţiei

vândute, a structurii acesteia, a costurilor de producţie şi a preţurilor de

vânzare. Acest mecanism reflectă un proces intern obiectiv de formare a

rezultatului, care se examinează în cadrul analizei rentabilităţii.

Pentru cunoaşterea şi evaluarea situaţiei economico-financiare

prezente şi de perspectivă a clienţilor, precum şi pentru aprecierea riscului

bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să-şi asigure o bază de

informaţii asupra fiecărui client, pe care trebuie să o actualizeze periodic.

Principalele surse de informaţii interne sunt:

1. Informaţii obţinute de la clienţi:

158

- Din cererea de deschidere a contului, cererea de credite;

- Din contractul de societate şi statutul societăţii;

- Din bilanţurile contabile, contul de profit şi pierdere, raportările contabile

periodice, balanţele de verificare şi din alte situaţii financiare;

2. Informaţii din evidenţele băncii privind:

- Volumul total de credite aprobat şi acordat, pe categorii de credite şi

durate de rambursare;

- Volumul de încasări şi plăţi lunare;

- Incidente apărute în derularea operaţiunilor de plăţi fără numerar, a

operaţiunilor de creditare, precum şi volumul şi frecvenţa acestora;

- Serviciul datoriei.

3. Informaţiile din surse exterioare, pot fi obţinute de la:

- Banca Naţională a României;

- Centrala Riscurilor Bancare;

- Centrala Incidentelor de Plăţi;

- Registrul Comerţului;

- Organisme specializate;

- Alte bănci şi organisme care au relaţii cu clienţii;

- Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice şi Direcţiile judeţene

de Statistică;

- Agenţii economici care au relaţii contractuale cu clientul;

- Camerele de Comerţ, Judecătorii şi Primării locale;

- Mijloacele mass-media.

Administrarea riscurilor semnificative bancare este considerată un

proces focalizat pe analiza profilului de risc, în vederea maximizării raportului

dintre risc şi profit în diferite domenii de activitate ale unei societăţi bancare.

Riscurile semnificative sunt riscuri cu impact însemnat asupra situaţiei

patrimoniale şi/sau reputaţionale a băncilor.

Condiţiile de apariţie a riscurilor bancare sunt determinate de

manifestarea unui complex de factori care depind de: evoluţia generală a

economiei, modificări legate de organizarea băncii, adoptarea de decizii

financiare, condiţiile politice şi economice, iar producerea riscurilor bancare are

ca rezultat diminuarea profiturilor şi a veniturilor acţionarilor sau, în ultimă

instanţă, ieşirea din afaceri a băncii, fie prin preluarea ei de către o bancă mai

puternică, fie prin faliment, potrivit teoriei bancare tipologia riscurilor

159

diferenţiindu-se prin intensitatea de acţiune şi consecinţele pe care acestea le

generează.

Riscul bancar are două componente:

- incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;

- expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De

exemplu, o bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea

rambursării la scadenţă, chiar dacă există garanţia, datorită posibilităţii

reducerii valorii acesteia în timp şi/sau a mărimii costurilor de execuţie a

acesteia. Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

Putem afirma că riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni

băncii acţionează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.

Cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de reper

numit benchmark. Conform Cambridge Advanced Learner’s Dictionary,

benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în

comparaţii.

În relaţie cu benchmark-ul, noţiunea de risc are două accepţiuni:

- pericolul apariţiei pierderii (down-side risk);

- şansa de câştig (up-side potential).

Prin raportare la un benchmark dat, riscul semnifică posibilitatea de

modificare faţă de acesta. Coeficienţii de risc reprezintă legătura dintre situaţia

de risc şi rezultatele băncii pentru o perioadă dată.

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a publicat sub titlul

„Principii de bază pentru supravegherea bancară efectivă”, opt categorii de

riscuri:

- riscul de credit;

- riscul de ţară şi de transfer;

- riscul de piaţă;

- riscul ratei dobânzii;

- riscul de lichiditate;

- riscul operaţional;

- riscul legislativ;

- riscul de reputaţie.

Unele riscuri sunt noi şi se datorează formei perfecţionate de operare prin

sisteme electronice. Astfel (Negrea R., 1998):

160

Riscul operaţional decurge din posibile deficienţe ale funcţionării sau

integrităţii circuitelor prin care se efectuează operaţiile, fiind cu atât mai

periculoase şi greu de controlat când se produc nu în instalaţiile proprii ale

băncilor, ci în conectările aparţinând clienţilor;

Riscul securităţii operaţiilor apare când extinderea geografică şi

posibilităţile deschise de acces creează oportunităţi fără precedent de fraude

în defavoarea băncilor şi a clientelei;

Riscul de reputaţie – reprezintă pierderea de credibilitate a băncilor

afectate de o serie de evenimente: defecţiunile produse în instalaţii sau

sustragerile electronice substanţiale din conturi.

Alţi specialişti (Opriţescu M., Spulbăr C, 1996) grupează riscurile bancare în următoarele categorii:

- riscul întârzierii;

- riscul puterii de cumpărare (a creditului de rambursare);

- riscul ratei dobânzii sau riscul de piaţă, la care se mai adaugă şi riscul

portofoliului.

De asemenea, riscurile pot fi clasificate după următoarele criterii (Niţu I.,

2000):

A. În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului, există două

categorii:

Riscuri determinate de piaţa produsului, care cuprind:

- riscul de creditare, considerat cel mai important risc de pe piaţa

produsului, datorându-se deprecierii valorii, ca o consecinţă a falimentului sau

a nerambursării împrumutului;

- riscul de strategie (de afaceri) este riscul ca întreaga linie de

afaceri să sucombe datorită competiţiei sau uzurii morale;

- riscul datorat reglementărilor bancare constă în posibilitatea

pierderii unor importante investiţii prin revocarea licenţelor instituţiilor financiare

ce funcţionează ca centre de profit;

- riscul de operare constă în riscul ca sistemele de calcul să nu

funcţioneze corect, fiind un risc semnificativ pe piaţa produsului şi care nu

poate fi ignorat de nici o instituţie financiară;

- riscul de marfă datorat preţurilor mărfurilor ce pot afecta uneori

imprevizibil băncile şi creditorii, cu impact asupra economiilor şi debitorilor;

161

- riscul resurselor umane reprezintă cea mai subtilă formă de risc,

dificil de măsurat, care rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea,

motivarea şi menţinerea specialiştilor;

- riscul legal se poate manifesta sub forma responsabilităţii

creditorilor atunci când debitorii au pretenţia că falimentul lor a fost cauzat de

faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite

suplimentare;

- riscul de produse se referă la riscul ca produsele oferite de o

instituţie financiară să se uzeze şi să devină necompetitive;

Riscuri determinate de piaţa de capital:

- riscul ratei dobânzii, reprezentat de sensibilitatea fluxului de

numerar la variaţiile ratei dobânzii. Se urmăreşte minimizarea riscului ratei

dobânzii în funcţie de raportul dintre activele şi pasivele purtătoare de dobânzi,

care trebuie să fie cât mai aproape de unu;

- riscul de lichiditate constă în faptul că o bancă nu dispune de

lichidităţi corespunzătoare pentru a acoperi obligaţiile financiare la un moment

dat, fiind cel mai important risc al pieţei de capital;

- riscul valutar sau riscul ratei de curs afectează atât piaţa

produselor, cât şi piaţa de capital şi apare la orice cumpărare şi vânzare de

monedă, alta decât cea în care se evidenţiază în contabilitate;

- riscul de decontare, ca formă particulară a riscului de eroare, se

referă la transferul de sume între băncile locale şi cele internaţionale şi

presupune implicarea competitorilor băncii, fiind administrat prin intermediul

unor tehnologii sofisticate de urmărire a plăţilor.

B. După criteriul activităţii bancare riscurile bancare se clasifică în:

- riscuri pure care apar ca urmare a activităţii curente, putând

îmbrăca forma riscurilor fizice, financiare, criminale şi frauduloase şi de

răspundere;

- riscuri lucrative sau speculative, sunt cele care apar ca urmare a

operaţiunilor prin care se încearcă obţinerea unui profit suplimentar.

O altă clasificare este dată de Banca Reglementelor Internaţionale astfel:

- riscuri financiare, care cuprind riscul ratei dobânzii, riscul cursului

de schimb, riscul de lichiditate, riscul de plasament;

- riscuri generate de parteneri, unde se includ: riscul clientelei,

riscul apărut pe piaţa interbancară, riscul de ţară;

162

- riscuri comerciale, în categoria cărora avem: riscul de produse,

riscul serviciilor, riscul de piaţă, riscul de imagine;

- riscuri operaţionale şi tehnice, generate de nivelul de

informatizare a băncii şi de calitatea operaţiunilor;

- riscuri ale gestiunii bancare interne, incluzând riscul de

reglementare, riscul de comunicare, riscul de strategie, riscul controlului intern,

riscul resurselor umane.

Un studiu al Băncii Mondiale (Greuning H., Bratanovic S.B., 2004) arată

că, în general, riscurile bancare se încadrează în patru mari categorii:

- riscuri financiare, ce cuprind riscuri pure (riscul de lichiditate, riscul

de credit, riscul de solvabilitate) şi riscuri speculative (riscul ratei dobânzii,

riscul valutar, riscul preţului sau poziţiei de piaţă;

- riscuri operaţionale, asociate organizării şi funcţionării sistemelor

interne ale băncii, incluzând sistemele computerizate şi alte tehnologii, ce

privesc stabilirea de către autorităţile de reglementare a unor norme pe care

băncile trebuie să le respecte;

- riscurile afacerii sunt asociate mediului în care activează o bancă,

inclusiv preocupărilor macroeconomice şi de politici, factorilor legali şi de

reglementare, precum şi infrastructurii şi sistemului de plăţi la nivelul întregului

sector financiar. Această grupă de riscuri este adesea cunoscută sub

denumirea de risc de ţară;

- riscurile apariţiei de evenimente cuprind toate tipurile de

riscuri exogene care, dacă s-ar materializa, ar pune în pericol operaţiunile

unei bănci sau ar putea dăuna condiţiei financiare şi gradului de adecvare a

capitalului respectivei bănci. Astfel de riscuri includ evenimente politice

(căderea unui guvern), crize bancare, dezastre naturale şi războaie civile,

băncile neputându-le face faţă decât prin menţinerea unui anumit nivel adecvat

de protecţie a capitalului. Referitor la riscurile apariţiei de evenimente,

autorităţile de supraveghere au un rol critic şi important în evaluarea impactului

unor astfel de evenimente asupra statului şi condiţiei sistemului bancar şi ale

pieţelor şi servesc la garantarea faptului că sunt stabilite acorduri

corespunzătoare în vederea minimizării impactului şi dimensiunii întreruperii

activităţii şi mobilizării altor autorităţi care să se ocupe, în mod eficient de

consecinţele anumitor evenimente şi, în final, supraveghează ieşirea

sistematică de pe piaţă a instituţiilor falimentare.

Spectrul riscului bancar este prezentat sintetic în tabelul următor:

163

Tabelul 6.1. Expuneri la riscurile bancare

Riscuri

financiare

Riscuri

operaţionale

Riscuri ale

afacerii

Riscuri ale

apariţiei de

evenimente

Riscuri legate

de structura

bilanţului

Riscuri de

fraudă

Riscuri aferente

nivelului

dezvoltării

macroeconomic

e

Risc politic

Riscuri privind

profitabilitatea

Riscuri privind

funcţionarea

sistemelor

interne

Riscuri de

politică

monetară

Risc de

contaminare

Riscuri privind

adecvarea

capitalului

Riscuri

tehnologice

Riscuri legate

de factorii

legislativi

Risc de criză

bancară

Riscuri de credit Riscuri de

management

defectuos

Riscuri de

reglementare

Riscuri

exogene

Riscuri de

lichiditate

Riscuri de

nerespectare a

procedurilor şi

normelor

băncii

Riscuri de

infrastructură

-

Riscuri de piaţă Riscul sistemic

general

-

Această abordare a riscului bancar confirmă că nivelul calitativ al

managementului bancar şi, în special, procesul de management al riscurilor,

reprezintă preocupările esenţiale pentru garantarea siguranţei şi stabilităţii atât

a băncilor individuale, cât şi a întregului sistem bancar.

Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de caracteristica bancară (Roxin L. ,

2007) este prezentată schematic astfel:

164

Tabelul 6.2. Clasificarea riscurilor bancare

Caracteristica bancară Grupa de risc Tipuri de risc

Operaţii bilanţiere Financiar Risc de creditare

Risc de lichiditate

Risc de piaţă

Risc de faliment

Servicii bancare De prestare Risc operaţional

Risc tehnologic

Risc al produselor

noi

Risc strategic

Cadrul de activitate Ambiental Risc de fraudă

Risc economic

Risc concurenţial

Risc legal

În activitatea sa, banca este supusă riscurilor pe două planuri (Basno C., 2002): - riscurile proprii oricărei întreprinderi, banca fiind o afacere în

care se angajează oameni, capitaluri, şi se confruntă cu riscuri, de unde pot

rezulta câştiguri sau pierderi ce urmează să remunereze aportul factorilor

angajaţi, confruntându-se astfel cu un triplu risc: riscul de organizare legată de

acţiunea omului, care este un risc de calitate profesională ce poate implica

erori cu consecinţe nesemnificative, riscul de nefuncţionare sau de pană şi

riscul mediului ambiental, adică riscul influenţelor negative ale reglementărilor

de ordin juridic sau fiscal;

- riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (riscul de

contrapartidă), ce apare ca urmare a funcţionării ca un intermediar specific în

procesul circulaţiei capitalului şi se concretizează în riscul de credit, riscul

lichidităţii şi riscul ratei dobânzii.

Perioada actuală este denumită „era managementului de risc” în

domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de

complexă şi importantă a managementului bancar (Stoica M., 1999), care

acoperă planificarea strategică şi a capitalului, managementul activelor şi al

datoriilor, managementul afacerilor. În ţările aflate în tranziţie, mediile de piaţă

instabile, volatile din punct de vedere economic şi superficiale, cresc

semnificativ expunerea băncilor la risc oferind o complexitate mai mare

gestionării riscului, prin expunere la risc înţelegându-se valoarea tuturor

165

pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar

putea suporta instituţia financiară în cauză.

6.3.Cuantificarea riscurilor bancare

Componentele cheie ale managementului eficient al riscului, care trebuie

să existe între o bancă şi să fie evaluate de specialişti, trebuie să cuprindă

următoarele:

- o funcţie de conducere întemeiată la cel mai înalt nivel al ierarhiei

de conducere a băncii, care să fie responsabilă în mod specific de gestionarea

riscului şi de implementarea operaţională a politicilor şi deciziilor formulate de

Comitetul pentru active şi datorii (ALCO);

- o strategie întemeiată, clară şi explicită pentru managementul

riscului şi un set de politici aflate în corespondenţă cu sarcinile operaţionale;

- existenţa unui grad corespunzător de formalizare şi coordonare a

deciziilor strategice în legătură cu managementul riscului, parametrii acestuia,

în scopul exercitării procesului decizional la nivel operaţional necesitând

includerea pentru toate procesele de afaceri relevante;

- colectarea de date complete, oportune, referitoare la managementul

riscului, la toate procesele funcţionale şi de afaceri, precum şi la alte domenii

cum ar fi tendinţele macroeconomice şi de piaţă care pot fi relevante pentru

managementul riscului.

În vederea obţinerii de profit, băncile comerciale trebuie să îşi asume

riscurile specifice acestui proces, în condiţii de prudenţă în care să aibă în

vedere respectarea cerinţelor prudenţiale impuse de autoritatea naţională de

reglementare, justificarea expunerii la riscul asumat, dimensionarea riscului

astfel încât pierderea produsă prin materializarea acestuia să poată fi

considerată normală pentru activitatea şi imaginea internă şi externă a băncii.

Băncile trebuie să procedeze permanent la monitorizarea riscurilor şi a tuturor

poziţiilor din bilanţ, reuşita băncii în activitatea de monitorizare depinzând şi de

cadrul organizatoric adoptat, care să uşureze monitorizarea şi managementul

riscului în general.

Orice bancă trebuie să adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor şi al

riscurilor pe care doreşte să şi le asume pentru atingerea acestor niveluri,

cunoaşterea şi aplicarea unor măsuri cheie pentru adoptarea deciziilor viitoare

privind relaţia profit-risc, constituind împreună un obiectiv central al

managementului bancar.

166

Trebuie precizat faptul că, în literatura de specialitate, nu există o linie de

demarcaţie clară între metodele de gestiune şi instrumentele de monitorizare a

riscurilor bancare; în principiu, prin monitorizarea riscurilor bancare se înţelege

identificarea, evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind

managementul riscului unei bănci, care permit detectarea problemelor cu care

se confruntă o bancă, iar gestiunea riscurilor bancare constă în ansamblul

metodelor de administrare a riscurilor bancare în vederea eliminării, evitării,

divizării şi finanţării lor, precum şi a diminuării expunerii la risc a fiecărei bănci.

Sintetic, cele afirmate pot fi redate astfel:

MONITORIZARE

Identificarea, evaluarea

riscului pe fiecare produs sau

serviciu prin scenarii pentru

diminuarea frecvenţei şi

amplitudinii fiecărui tip de risc

Controlul riscurilor prin

minimizarea

cheltuielilor asociate

fiecărui tip de risc

GESTIUNE

Eliminarea prin cunoaşterea şi

îndepărtarea cauzelor;

Evitarea prin reorientarea

managerilor către noi activităţi

Finanţare

Transfer

- expuneri nu foarte

previzibile

- poliţa de asigurare

Acoperire – riscuri

previzibile prin rezerve

generale sau specifice

167

Obiectivul managementului bancar performant vizeaza maximizarea

valorii de piata a bancii sub constrîngerea mentinerii riscurilor la nivele

rezonabile. Gestiunea moderna a riscurilor bancare are urmatoarele elemente:

- identificarea riscurilor → presupune identificarea pozitiilor riscante

care pot afecta rezultatul bancii;

- cuantificarea riscurilor → presupune exprimarea în cifre a

posibilelor efecte asupra profitului bancar.

- elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor →

prin aplicarea unor instrumente specifice.

Tabelul 6.3

Nivel de decizie Cuantificare

Centrala bancii Rentabilitate → Return on Equity (ROE)

Rating → agentii de rating

Lichiditate → rate de lichiditate

Valoare de piata → curs bursier, Duration

GAP, Value at Risk

Centre de profit Portofoliu de credite → echivalent credit

Evolutia ratei dobînzii →volatilitate, spread

Risc de tara → rating de tara

Activitate individuala Solvabilitatea debitorului → credit scoring

Garantii → ipoteca, gaj, etc.

- controlul riscurilor → este necesar pentru a verifica daca

reglementarile bancare sunt respectate si daca instrumentele de

gestiune sunt corect aplicate.

- evaluarea performantelor → presupune masurarea performantelor

obtinute în urma acoperirii la expunerilor la risc. Necesitatea

evaluarii performantelor acoperirii la riscuri închide procesul de

gestiune. Masurarea performantelor acoperirii arata calitatea

gestiunii riscurilor, punctele tari si cele slabe ale acesteia. Evaluarea

performantelor se realizeaza global si se axeaza pe explicarea

ecartului fata de benchmark 1. Corectarea veniturilor cu riscurile

asumate presupune calcului randamentului în functie de rata

168

dobînzii fara risc, de randamentul anticipat precum si de volatilitatea

portofoliului

Principalele riscuri financiare cu care se confruntă o banca, sunt:

Riscul de credit reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării

profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a

obligaţiilor contractuale. Riscul asociat partenerilor de afaceri şi riscul de

reglementare legală, sunt privite ca fiind mai puţin relevante şi adeseori ca fiind

subordinate riscului de creditare, motiv pentru care în evaluarea lor sunt

folosite procedurile standard de gestiune a riscului de creditare.

Riscul de piaţă reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării

profiturilor estimate, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor, ratei

dobânzii şi cursului valutar.

Riscul de preţ este o componentă a riscului de piaţă, care aparedin

fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor valorilor mobiliare, mărfurilor şi instrumentelor

financiare derivate.

Riscul valutar reprezintă o componentă a riscului de piaţă, care apare din

fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Riscul ratei dobânzii reprezintă o componentă a riscului de piaţă, care

apare din fluctuaţiile pe piaţă ale ratei dobânzii.

Riscul de lichiditate reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al

nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitalea instituţiilor de

credit de a onora în orice moment obligaţiile de piaţă pe termen scurt, fără ca

aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituţiile de

credit.

Băncile adoptă politici pentru administrarea acestor riscuri, în

vederea implementării profilului de risc ales. Politicile respective trebuie să

corespundă strategiilor generale, să fie corelate cu nivelul fondurilor proprii ale

băncilor şi cu experienţa acestora în administrarea riscurilor, precum şi cu

disponibilitatea de expunere la risc stabilită de Consiliul de administraţie.

Pentru identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative, băncile trebuie

să îşi organizeze activitatea în mod sistemic, de a cărui monitorizare eficientă

se preocupă Consiliul de administraţie.

Consiliul de administraţie al societăţilor bancare trebuie să stabilească

niveluri acceptabile pentru riscurile semnificative şi să asigure luarea măsurilor

necesare de către conducători pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi

controlul riscurilor respective.

169

Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se facă atât

la nivel de ansamblu al unei societăţi bancare, cât şi la toate nivelurile

organizatorice ale acesteia trebuie să acopere toate activităţile şi să ţină cont

de apariţia unor noi activităţi.

Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze

cu luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea

structurii organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului

şi fluctuaţia acestuia) şi a factorilor externi (de exemplu: condiţii economice,

schimbări legislative sau legate de mediul concurenţial în sectorul bancar,

progrese tehnologice).

Procesul de evaluare a riscurilor trebuie să includă identificarea atât a

riscurilor care sunt controlabile de către instituţiile de credit, cât şi a celor

necontrolabile. În cazul riscurilor controlabile, instituţiile de credit trebuie să

stabilească dacă îşi asumă imediat aceste riscuri sau măsura în care doresc

să le reducă prin proceduri de control.

În cazul riscurilor necontrolabile, instituţiile de credit trebuie să decidă

dacă le accept sau dacă elimină ori reduc nivelul activităţilor afectate de

riscurile respective.

Evaluarea riscurilor bancare trebuie să ţină cont şi de:

- implicaţiile corelării fiecărui risc semnificativ cu celelalte riscuri

semnificative la care se expune banca;

- previzionările profitului şi fondurilor proprii pe baza diferitelor scenarii în

condiţii de criză, inclusiv o cuantificare a pierderilor maxime în extreme.

Scenariile în condiţii de criză trebuie să aibă în vedere identificarea

evenimentelor posibile sau a modificărilor viitoare ale condiţiilor economice,

care ar putea avea efecte nefavorabile asupra expunerilor băncii la riscurile

semnificative, precum şi evaluarea capacităţii băncii de a face faţă acestora.

Evaluarea riscurilor se realizează de către specialiştii din cadrul băncilor,

care nu au responsabilităţi în realizarea performanţei comerciale şi financiare

şi activităţile de evaluare a riscurilor trebuie să se constituie ca parte integrantă

a activităţilor zilnice ale băncilor.

Identificarea şi evaluarea riscurilor constituie prima etapă a monitorizării

riscurilor, în cadrul căreia este necesară determinarea riscului asociat fiecărui

tip de produs şi serviciu bancar, fiind un proces care diferă de la companie la

companie în directă legătură cu dimensiunea acestora. Identificarea şi analiza

riscurilor constituie o etapă extrem de importantă în vederea limitării la maxim

170

a riscurilor neidentificate , dat fiind faptul că unele riscuri sunt evidente pentru

oricine, iar altele nu pot fi identificate, indiferent de măsurile de precauţie

adoptate până la declanşarea lor şi provocarea de pierderi în activităţile

respective.

Integrarea identificării şi evaluării riscurilor bancare în procesul de

planificare presupune identificarea de către bancă a strategiilor ce urmează a fi

adoptate şi a principalelor linii de activitate, acestea din urmă incluzând unităţi

şi proceduri, care cuprind atât sarcini asociate livrării produselor pe piaţă, cât şi

asociate activităţilor auxiliare. După ce se realizează identificarea riscurilor

bancare pe fiecare tip de produs şi serviciu bancar, apare necesitatea

elaborării unor scenarii posibile pentru a putea determina frecvenţa şi

amplitudinea fiecărui tip de risc, întrucât frecvenţa se referă la numărul de

apariţii al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de

planificare, iar amplitudinea acestora măsoară impactul financiar pe care îl are

producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.

Numai prin combinarea frecvenţei cu amplitudinea riscului se poate

ajunge la dobândirea de către manager a unei bune perspective asupra

nivelului riscului asociat, această combinare presupunând agregarea nivelului

de risc pentru fiecare expunere şi pentru fiecare categorie de risc în scopul

identificării riscului pentru fiecare unitate bancară.

Un element important în depistarea riscurilor chiar înainte ca ele să

devină realitate îl constituie comunicaţiile permanente între compartimentele

băncii, asigurând totodată posibilitatea controlării riscurilor din momentul

apariţiei şi momentul descoperirii lor, prin analiza înregistrărilor contabile şi

financiare; în lipsa unor abordări de evaluare a riscului uşor de implementat,

banca nu dispune de nici un mijloc de reducere a cheltuielilor legate de riscuri

şi este dificil să-şi determine veniturile asociate produselor, serviciilor sau

activităţilor în funcţie de risc.

6.4 Controlul riscurilor bancare

A doua etapă a procesului de monitorizare a riscurilor bancare o

constituie controlul riscurilor care vizează minimizarea cheltuielilor asociate

fiecărui tip de risc identificat pe produse şi servicii bancare ce nu a putut fi

eliminat sau evitat, momentul cel mai oportun pentru declanşarea controlului

fiind cel al lansării unei noi acţiuni, când se încearcă stăpânirea riscului prin

anumite prevederi din contract, iar sarcina efectuării controlului riscului

171

revenind fiecărei bănci în mod permanent, dar totodată şi băncii centrale prin

intermediul unor departamente specializate şi de supraveghere.

Managerii bancari trebuie să determine care sunt principalele tipuri de

activităţi pentru fiecare tip de risc în parte, cunoscând caracteristica şi evoluţia

probabilă a acestora, de exemplu pentru a controla riscul de piaţă, băncile pot

dispune de mai multe tehnici de gestiune a bilanţului sau de diversificare

portofoliului, iar în cazul riscului de lichiditate se poate apela la înscrierea şi

titularizarea unor credite sau creşterea frecvenţei negocierilor.

Familiarizaţi cu asumarea riscurilor în activitatea zilnică, dar reticenţi în

asumarea totală sau parţială a riscurilor accidentale, bancherii nu trebuie să

piardă din vedere posibilitatea unei asumări inconştiente a riscurilor, ceea ce

presupune neluarea la cunoştinţă a riscului posibil. Evaluarea performanţelor

→ presupune măsurarea performanţelor obţinute în urma acoperirii la

expunerile la risc. Necesitatea evaluării performanţelor acoperirii la riscuri

închide procesul de gestiune. Măsurarea performanţelor acoperirii arată

calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari şi pe cele slabe ale acesteia.

Acceptarea riscurilor bancare şi controlul lor reprezintă unul din

momentele-cheie în activitatea bancară. Succesul în gestiunea bancară este

posibil doar în cazul în care riscurile acceptate de bănci sunt rezonabile, pot fi

controlate si nu depăşesc cadrul mijloacelor financiare şi competenţei sale.

Evaluările eronate ale diferitelor genuri de riscuri şi lipsa posibilităţilor băncilor

de a le opune măsuri suficient de eficiente implică consecinţe nedorite nu doar

pentru bănci ci şi pentru întreaga economie în ansamblu. Astfel, băncile trebuie

să-şi asume toate riscurile ce apar pe parcursul activităţii, dar intr-o manieră

prudentă ţinând seama de următorii factori:

-respectarea regulilor prudenţiale impuse de autoritatea naţională de

reglementare;

-eventualele pierderi să nu deterioreze situaţia financiară, ele putând fi

acoperite din profit sau prin provizioane specifice de risc;

-profitul scontat să justifice expunerea la riscul asumat;

-riscul trebuie astfel dimensionat încât pierderea produsă prin

materializarea acestuia să fie considerată normală pentru activitatea băncii.

Este, desigur, evident ca o strategie bancară performantă trebuie să

cuprindă atât programe cât şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare care

vizează, de fapt, minimalizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi a

expunerii potenţiale a băncii. Obiectivul principal al acestor politici este acela

172

de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă,

iar obiectivul central al activităţii bancare îl reprezintă maximizarea profitului,

respectiv a performanţelor societăţii bancare.

Concentrat, domeniul riscului se rezumă la trei acţiuni:

- analiză: identificarea riscurilor existente şi evaluarea consecinţelor

posibile directe şi indirecte;

- reducere: prevenirea riscurilor pentru a le diminua sau pentru a le

elimina. Este necesară asigurarea in raport cu apariţia noilor riscuri şi

alternarea efectelor neprevăzute prin acţionarea mijloacelor de protecţie

corespunzătoare.

- finanţare: acoperirea ansamblului costurilor şi pierderilor acceptate.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli

neprevăzute, identificarea, analiza si gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea

veniturilor în timp are rol de amortizor de şoc.

Dintre riscurile cu care se confruntă băncile am selectat pentru abordare,

un risc cu un impact important asupra activităţii bancare şi anume :

6.5 Riscul ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii este o componentă a riscului de piaţă , care

reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate,

care apar ca urmare a fluctuaţiilor pe piaţă ale ratei dobânzii.

Apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influenţa unor

factori endogeni, importanţi pentru gestionarea riscului, în sensul că,

acţionându-se asupra lor se poate minimiza expunerea la risc şi a unor factori

exogeni, determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale. În categoria

factorilor endogeni se poate include: strategia băncii, volumul şi structura

activelor şi pasivelor bancare, calitatea portofoliului de credite, eşalonarea

scadenţei creditelor şi scadenţa fondurilor atrase. Din categoria factorilor

exogeni care determină apariţia riscului ratei dobânzii, putem enumera:

evoluţia condiţiilor economice generale, tipul de politică economică, monetară,

financiar-bancară şi valutară practicată de autorităţi, necorelarea politicii

monetare a autorităţii centrale cu politica economică a guvernului, evoluţia

pieţei interbancare, factori de ordin psihologic şi nu în ultimul rând concurenţa.

Riscul ratei dobânzii apare în momentul în care plasamentele pe termen

scurt sunt finanţate de bancă din resurse pe un termen mai scurt, iar ratele

dobânzii cresc peste nivelul estimat de bancă, cheltuielile cu dobânzile

173

aferente depozitelor unei bănci cresc mai mult decât veniturile din dobânzile

aferente activelor, astfel încât scăzând venitul net din dobânzi şi valoarea

băncii scade. În situaţia în care ratele dobânzii scad sub nivelul anticipat de

bancă, diferenţa între veniturile din dobânzi şi cheltuielile cu dobânzile va fi mai

mare şi valoarea băncii va creşte corespunzător.

Analiza riscului ratei dobânzii prezintă o importanţă deosebită întrucât

modificările neaşteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări

semnificative în profitabilitatea unei bănci şi în valoare de piaţa a capitalului

sau, prin creşterea sau scăderea venitului net din dobânzi în funcţie de

caracteristicile fluxului de numerar al activelor şi pasivelor băncii.

În analiza riscului ratei dobânzii o atenţie deosebită trebuie acordată

riscului care poate decurge din structura financiară a băncii, în cazul în care

apare un surplus de active sau pasive, în condiţiile unor dobânzi variabile de

piaţă. În scopul minimizării acestui risc este de dorit ca rezultatul raportului

între activele şi pasivele purtătoare de dobânzi să fie cât mai aproape de 1,

fiind necesară elaborarea unor planuri şi prognoze privind activele şi pasivele

purtătoare de dobânzi, care sa asigure nivelul optim de acoperire a pasivelor

purtătoare de dobânzi cu active purtătoare de dobânzi.

Din punctul de vedere al acestui tip de risc o bancă îşi poate asuma fie

un risc substanţial, fie unul scăzut.

În cazul riscului substanţial, marja neta a dobânzii şi valoarea de piaţă a

capitalului în acţiuni, prezintă variaţii mari în funcţie de modificarea ratelor

dobânzilor.

În cazul asumării unui risc scăzut, societatea bancară suferă puţine

modificări în performanţele ei datorită schimbărilor ratelor dobânzilor.

Factorii care sporesc riscul ratei dobânzii sunt: volatilitatea ratelor

dobânzilor, nepotrivirea între scadenţele dobânzilor la plasamente şi a celor

bonificate la depozite.

Dintre factorii care limitează riscul ratei dobânzii, amintim: monitorizarea

gestionării expunerii la risc, utilizarea instrumentelor de reducere a riscului,

stabilirea unor limite de expunere la acest tip de risc pe benzi de scadenţă

pentru fiecare valută în parte.

Eforturile de gestionare a riscului ratei dobânzii forţează băncile să-şi

stabilească obiective financiare clare în ceea ce priveşte venitul net din

dobânzi, să-şi măsoare expunerea la risc şi să formuleze strategii şi proceduri

pentru atingerea obiectivelor.

174

Limitele de expunere la riscul ratei dobânzii se stabilesc pe benzi de

scadenţă şi pentru fiecare valută în parte, RON, EUR, USD, alte valute.

Determinarea limitelor de expunere la risc se face ţinând seama de:

- istoricul volatilităţii ratei dobânzii stabilit pe o perioadă de 1-3 ani pe

fiecare tip de valută în parte ;

- structura bilanţului pe o perioadă de 1-3 ani,

- previziuni privind ratele de dobândă pe fiecare tip de valută,

- analiza riscului/rentabilităţii la nivelul fiecărei activităţi şi a fiecărui tip de

plasament,

- analiza expunerilor la riscul de dobândă.

Limitele de expunere se stabilesc în condiţii normale anual, în procente din

total active. Atingerea unui nivel de 80-90% din valoarea unei limite stabilite pe

benzi de scadentă necesită o monitorizare mai strictă a poziţiilor.

Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat astfel încât să se obţină o

marjă a dobânzii cât mai mare şi mai stabilă în timp, iar profitabilitatea şi

valoarea capitalului băncii să nu se modifice semnificativ ca urmare a

variaţiei neaşteptate a ratelor dobânzii in funcţie de caracteristicile cash-

flow-urilor generate de activele şi pasivele băncii.

Gestiunea eficientă a riscului ratei dobânzii presupune:

- gestiunea marjei dobânzii,

- gestiunea poziţiei băncii,

- calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii.

6.5.1.Gestiunea marjei dobânzii Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate bancară şi

reprezintă diferenţa dintre dobânda medie activă şi dobânda medie pasivă.

Indicatorii marjei dobânzii sunt:

1. Marja absolută a dobânzii bancare, exprimată prin veniturile nete din

dobânzi, ca diferenţă între suma veniturilor din dobânzi şi suma

cheltuielilor cu dobânzile bonificate.

Ma = ∑Vt - ∑Cht

În fond, ea exprimă capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu

dobânzile bonificate la resursele atrase, din veniturile obţinute din încasarea

dobânzilor la creditele acordate. Marja dobânzii trebuie sa fie determinată

175

astfel încât să asigure susţinerea sarcinii bancare (diferenţa dintre alte

cheltuieli bancare şi alte venituri bancare) şi obţinerea unui profit satisfăcător

pentru bancă.

2. Marja procentuală a dobânzii bancare, calculată prin raportarea marjei

absolute a dobânzii la activele productive100.

3. Marja procentuală netă a dobânzii bancare, care se calculează ca

raport între dobânda medie activă şi dobânda medie pasivă 100

4. Riscul ratei dobânzii, care se determină ca raport între activele

productive şi pasivele purtătoare de dobânzi. Nivelul standard al

acestui indicator este 1.

6.5.2 Gestiunea poziţiei băncii Apariţia riscului ratei dobânzii se datorează atât deţinerii in portofoliu de

active şi pasive cu dobânda fixă, diferite ca scadente şi ca preţ, cât şi deţinerii

de active şi pasive cu dobânda variabilă care se adaptează în mod diferit la

fluctuaţiile ratei dobânzii.

În funcţie de dimensiunea activelor şi pasivelor cu dobânda fixă sau

variabilă, se determină poziţia băncii faţă de riscul ratei dobânzii, ca diferenţă

între activele şi pasivele purtătoare de dobânzi, poziţie care poate fi: scurtă,

lungă sau neutră.

O bancă se poate afla in poziţie scurtă în situaţia în care deţine mai multe

pasive cu dobânzi fixe decât active cu dobânzi fixe, situaţie favorabilă pentru

profitul băncii când pe piaţă ratele dobânzilor sunt în creştere. Când o bancă

se află în poziţie scurtă se poate confrunta cu riscul de variaţie adversă a ratei

dobânzii, care apare dacă ratele dobânzii înregistrează o scădere sub nivelul

anticipat de bancă.

În situaţia în care activele băncii cu dobânda fixă sunt mai mari decât

pasivele cu dobânda fixă banca se află în poziţie lungă favorabilă din punct de

vedere al profitabilităţii în perioadele de scădere ale ratelor dobânzii. Banca se

poate confrunta cu riscul de variaţie adversă în situaţia în care ratele dobânzii

cresc.

Poziţia neutră se caracterizează prin egalitatea dintre activele şi pasivele

cu dobânda fixă/variabilă deţinută de bănci, este aparent poziţia ideală din

punct de vedere al riscului de rată a dobânzii, dar o împiedică sa speculeze

variaţia ratei dobânzii în favoarea ei.

176

6.5.3. Calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii Riscul ratei dobânzii este măsurat, în mod tradiţional, cu ajutorul

indicatorilor de variaţie a ratei dobânzii:

- GAP-ul de diferenţa sau ecartul,

- Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii.

Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii, se

calculează ca un raport, la un moment dat, între activele şi pasivele sensibile la

variaţia ratei dobânzii:

RST = ASD/PSD

Când indicele este subunitar, ne indică faptul că banca este în poziţie

scurtă, situaţie nefavorabila în condiţiile unei tendinţe crescătoare a ratelor

dobânzilor.

Un indice supraunitar ne indică faptul că se află în poziţie lungă, situaţie

nefavorabilă pentru societatea bancară în condiţiile unei tendinţe

descrescătoare a ratelor dobânzilor.

În vederea unei gestiuni corespunzătoare a riscului de rata a dobânzii

este necesară identificarea factorilor care influenţează venitul net din

dobânzi:

Modificarea nivelului ratelor dobânzilor

Variaţia ratelor dobânzilor poate influenţa sau nu venitul net din dobânzi

în funcţie de structura portofoliului si valoarea GAP-ului.

Un GAP pozitiv , cum este şi cel din exemplul prezentat anterior, banca are

mai multe active sensibile la dobânda decât pasive sensibile la dobândă, deci

banca este activ senzitivă. În cazul în care ratele dobânzii vor creşte pe piaţă,

o bancă activ senzitivă, va înregistra o creştere a veniturilor din dobânzi, iar in

cazul in care ratele dobânzii vor scădea pe piaţă, o bancă activ senzitivă va

înregistra o scădere a veniturilor din dobânzi.

Un GAP negativ indică faptul că o bancă are mai multe pasive sensibile la

dobânda decât active, deci banca este pasiv senzitivă. În situaţia în care ratele

dobânzii vor creşte pe piaţă, o bancă pasiv senzitivă va înregistra o creştere a

cheltuielilor cu dobânzile, iar în cazul în care ratele dobânzilor vor scădea pe

piaţă, o bancă pasiv senzitivă va înregistra o reducere a cheltuielilor cu

dobânzile.

Dacă GAP-ul este nul banca realizează un echilibru între activele şi

pasivele sensibile. Schimbările egale în rata dobânzii nu modifică venitul net

din dobândă.

177

Modificarea marjei dobânzii

Venitul net din dobânzi diferă de cel prognozat daca spread-ul dintre

venituri şi cheltuieli variază. Câştigurile din active pot varia în funcţie de costul

cu dobânzile din cauza fie a unei deplasări în curba câştigului, fie o creştere

sau reducere a primei de risc. În economia românească au existat frecvent

perioade in care banca centrala, în dorinţa de a controla inflaţia majoră

dobânda de refinanţare, determinând o reacţie imediată din parte băncilor

comerciale prin majorarea dobânzii la depozite. Ulterior băncile majorau şi

dobânzile la credite, pe perioade mai lungi sau mai scurte, diferenţa dintre

dobânda activă şi dobânda pasivă, se îngustează, iar primul efect al acestei

îngustări se produce asupra venitului net din dobânzi.

Modificări ale volumului activelor şi pasivelor

Venitul net din dobânzi variază direct proporţional cu schimbările in

volumul activelor care aduc câştiguri sau volumul pasivelor purtătoare de

dobânzi, indiferent de nivelul ratei dobânzii.

Modificări în structura portofoliului

Orice variaţie a structurii portofoliului modifică în mod potenţial venitul

net din dobânzi. Conducerea băncii poate încerca să crească rata activelor în

mod sensibil prin fixarea de preţ la mai multe împrumuturi pe o bază de rata

fluctuanta sau prin reducerea scadenţelor titlurilor de valoare investite. De

asemenea poate încerca să descrească rata pasivelor în mod sensibil prin

înlocuirea certificatelor de depozit pe termen mai lung cu depozite overnight

de la alte bănci. Aceste tranzacţii pot conduce atât la modificare GAP-ului, cât

şi la schimbarea poziţiei băncii, în ceea ce priveşte riscul ratei dobânzii.

Metoda GAP este utilizată pentru a proteja venitul net din dobânzi

împotriva modificărilor ratelor dobânzilor sau pentru a alterna speculativ

dimensiunea GAP-ului în încercarea de a creşte venitul net din dobânzi.

Ca orice instrument de analiză şi GAP-ul de diferenţă prezintă o serie de

inconveniente cum ar fi: analiza statistică a activelor şi pasivelor şi faptul că nu

ţine cont de necesarul maxim de fonduri proprii.

Prin măsurarea tradiţională a riscului de rata a dobânzii, ca diferenţă sau

ca raport între activele şi pasivele sensibile la rata dobânzii, apar o serie de

probleme determinate de dificultatea selectării scadenţei care să fie utilizată

drept criteriu pentru sensibilitate, precum şi de faptul că reinvestirea sau

modificarea ratelor poate afecta sensibilitatea la variaţia dobânzii.

178

Metodele mai avansate de gestiune a riscului ratei dobânzii, utilizate în

prezent în practica bancară, includ măsurarea ecart-ului (GAP-ul) la diferite

termene de scadenţă, măsurarea dinamică a GAP-ului pe baza unor estimări

de reinvestire şi rate, măsurarea duratei pentru activele, pasivele şi elementele

extrabilanţiere ale băncii.

Pe lângă analiza GAP-ului de diferenţă, multe bănci evaluează riscul

ratelor dobânzilor utilizând şi modelul de durată a GAP-ului (Duration), care

reprezintă o metoda mai avansată de gestiune a riscului ratei dobânzii şi

constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ şi pasiv,

iar apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active şi pasive

al băncii.

Acest model se concentrează pe venitul net din dobândă sau valoarea de

piaţă a capitalului deţinut de acţionari urmărind sincronizarea tuturor fluxurilor

de cash-flow individuale.

Analiza de durata recunoaşte faptul că riscul ratei dobânzii apare ca

urmare a necorelării în timp a intrărilor şi ieşirilor de active şi pasive.

În timp ce analiza GAP clasică compară activele şi pasivele sensibile pe

termen scurt, analiza de durată stabileşte existenţa unei legături direct

proporţionale între modificarea portofoliului (active şi pasive) şi mişcările ratelor

dobânzilor. Orice societate bancară este preocupată de expunerea ei totală la

risc. Atunci când banca încasează numerar la active înainte de efectuarea

plăţilor la pasive, ea suportă riscul reinvestirii câştigurilor la preţuri reduse.

Orice diferenţă apărută în sincronizarea cash-flowului activelor şi pasivelor se

reflecta in duratele medii.

Analiza GAP de durată presupune stabilirea unui obiectiv ţintă cum ar fi

de exemplu valoarea de piaţă a capitalului şi administrarea diferenţei între

durata medie a activelor totale şi durata medie a pasivelor totale. Riscul ratei

dobânzii este evidenţiat de nepotrivirea între duratele medii ale activelor si cele

ale pasivelor. Când ratele dobânzilor oscilează, valoarea activelor şi pasivelor

se modifică în proporţii diferite, iar venitul viitor din dobânzi se schimbă faţă de

cheltuielile viitoare cu dobânzile.

Pe lângă metodele de gestiune a GAP-urilor în practica bancară se mai

utilizează şi metoda simulărilor.

Cea mai dezvoltată tehnică actuală de management a expunerii

structurale o reprezintă simularea fluctuaţiei ratelor dobânzilor asupra

veniturilor din dobânzi ale băncii. Metoda presupune ipoteze de lucru, prin care

179

ratele dobânzii se majorează/diminuează cu un anumit procent şi se evaluează

modificările care apar in veniturile /cheltuielile din/cu dobânzile pe fiecare

bandă de scadenţă. Se poate realiza testarea la stres, care reprezintă

scenariul cu variaţii maxime ale ratei dobânzii, în condiţii de criză. Aceste

variaţii maxime se stabilesc pentru fiecare valută (RON,EUR,USD,alte valute)

în parte. Caracterul dinamic al acestei metode favorizează examinarea mai

profundă a sensibilităţii la dobânda şi strategiile bancare. Desigur ca riscul

curbei randamentelor sau riscul de bază nu pot fi neutralizate, dar o mai bună

cunoaştere a situaţiei care rezultă din simulări, permite băncii să acţioneze

pentru limitarea vulnerabilităţii sale.

În concluzie, riscul ratei dobânzii este unul dintre pericolele majore pentru

orice instituţie bancară. Băncile trebuie să acţioneze în sensul prevenirii şi

reducerii acestui tip de risc.

Căile de reducere a riscului ratei dobânzii utilizate in practica

bancară sunt:

- gestionarea corectă şi eficientă a activelor şi pasivelor băncii prin

utilizarea metodei GAP;

- acoperirea riscului de rambursare anticipata sau de renegociere a ratei

dobânzii la portofoliul cu dobânzi fixe;

- politica de tarifare a noilor produse bancare;utilizarea instrumentelor

moderne de acoperire a riscului, în special, operaţiunile SWAP pe rata

dobânzii.

6.6 Riscul de credit

Tot mai mulţi bancheri români sunt preocupaţi de calitatea portofoliului

lor de credite, după ce rata de neplată a împrumuturilor a ajuns la 22%, în

ultimul trimestru din 2014.

“Pe măsură ce rata creditelor neperformante continuă să crească, mulţi

bancheri români sunt preocupaţi de calitatea portofoliului lor de credite, precum

şi de disponibilitatea capitalului, de vreme ce instituţiile de credit pot fi nevoite

să ceară acţionarilor infuzii de capital pentru a se conforma cu normele

prudenţiale ale Băncii Naţionale a României”, potrivit unui sondaj PwC

România.

Supra-reglementarea, îngrijorarea la nivel global Sondajul clasifică

percepţia la nivel global şi în România cu privire la îngrijorările bancherilor şi

principalele riscuri.

180

Pe locul unu la nivel global se află supra-reglementarea, în timp ce

în România este riscul de credit. Ingerinţa politică este plasată pe locul

doi, la nivel global, în timp ce în România pe locul doi ca grad de risc se

regăseşte climatul macro-economic. Pe trei la nivel global se află riscul

general, iar în România sunt identificate ca potenţial factor de îngrijorare

instrumentele financiare derivate.

Între celelalte riscuri percepute de bancheri au fost enunţate riscul

tehnologiei informaţiei, guvernanţa corporativă, profitabilitatea, disponibilitatea

capitalului, managementul schimbării, riscul de credit, riscul valutar,

criminalitatea economică, practicile de vânzări şi de afaceri, rata dobânzilor,

ingerinţa politică, riscul tehnologiei informaţiei, resursele umane, pieţele de

capital, pieţele de mărfuri.

Activitatea de creditare implică riscuri, pornind chiar de la decizia de

creditare, care presupune cunoaşterea în detaliu a activităţii şi resurselor

financiare ale viitorilor debitori şi până la impactul evenimentelor cu care se

confruntă piaţa bancară în ansamblul ei. Rezultă astfel, că riscul de creditare

este cel mai important dintre riscurile rezultate din activitatea bancară. El

implică, pe lângă riscurile legate de creditul în sine şi de debitor şi riscul de

variaţie a rate i de dobândă pe piaţă, riscul valutar, riscul de ţară etc. În plus,

orice operaţiune de creditare implică, prin însăşi natura sa, riscuri. De aceea,

un prim element de care trebuie să ţină cont orice instituţie de credit este

posibilitatea sa de a se angaja în acordarea de credite, din reusrse proprii,

atrase sau chiar bazându-se pe o refinanţare de la Banca Centrală.

Riscul de credit presupune asumarea de către bancă a riscului ca la

scadenţă să se confrunte cu recuperarea doar parţială sau chiar

nerecuperarea sumelor acordate sub formă de credit şi a dobânzilor şi

comisioanelor eferente acestora, exclusiv din vina debitorului. De aceea,

banca este obligată ca înaintea adoptării deciziei de creditare, ca şi pe toată

perioada derulării creditului, să analize o serie de elemente de cuantificare a

riscului, cum ar fi:

- performanţa financiară a clientului;

- calitatea şi structura sursei de rambursare;

- calitatea şi structura garanţiilor;

- calitatea managementului.

În funcţie de rezultatele analizelor economico–financiare, băncile acordă

181

credite persoanelor fizice şi juridice, credite care sunt clasificate în 5 categorii

(Tabelul 6.3), având în vedere înclusiv serviciul datoriei (capacitatea de

rambursare).

- Credit Categoria A – este un credit acordat debitorilor cu performanţe

economico-finaciare foarte bune

- Credit Categoria B – este creditul acordat debitorilor cu performanţe

economico–financiare bune şi foarte bune, dar care nu pot fi menţinute

în perioada următoare.

- Credit Categoria C – credit acordat debitorilor cu performanţe

financiare satisfăcătoare, dar cu tendinţă de înrăutăţire.

- Credit Categoria D – credit acordat debitorilor cu performanţe

economico–financiare slabe şi obţinute cu ciclicitate

- Credit Categoria E – pierdere

Tabelul 6.4 Structurarea creditelor şi constituiea comisioanelor

Sursa: M. Sudacevschi, Managementul riscului de creditare in bancile din Romania

Managementul Intercultural Volumul XVI, Nr. 1 (30), 2014

Scopul acestor analize efectuate asupra portofoliului de credite al

fiecărei instituţii de credit este, pe de o parte, acela de a cunoaşte permanent

nivelul riscului de credit pe care trebuie să-l gestioneze şi, pe de altă parte, de

a determina suma provizioanelor specifice de risc, pe care trebuie să le

constituie pentru acoperirea creditelor neperformante.

Managementul riscului de credit

Managementul riscului de creditare se bazează pe două principii

clasice:

a.Diviziunea riscurilor

b. Limitarea riscurilor

Diviziunea riscurilor presupune diversificarea plasamentelor băncii, respectiv a

portofoliului creditelor acordate, urmărindu-se diversificarea sectoarelor

economice finanţate, a formelor de proprietate a debitorilor şi diversificarea

182

scadenţelor, astfel încât riscurile implicate să fie reduse la minim pentru fiecare

obiectiv de rentabilitate vizat. (Dragomir-Drăgoi, 2007)

Limitarea riscurilor la risc pe fiecare client scade riscul de contagiune şi

evitarea riscului de faliment. Limitarea riscurilor este în prezent mai mult decât

o opţiune în gestionarea riscului de creditare, întrucât băncile comerciale sunt

obligate să respecte o serie de condiţii minime de prudenţialitate impuse de

banca centrală. Acestea prevăd limitarea expunerii maxime a unei bănci faţă

de un singur debitor la maxim 25% din fondurile proprii ale băncii (respectiv

20% din fondurile proprii, dacă debitorul se află în relaţii speciale cu instituţia

creditoare), şi chiar mai mult, expunerea maximă agregată nu poate fi mai

mare de 800% din fondurile proprii ale instituţiei de credit.

Mai mult, băncile comerciale trebuie să-şi impună propriile limite în

ceea ce priveşte creditarea şi riscurile pe care sunt dispuse să şi le asume, în

funcţie de nivelul de dezvoltare a activităţii. Astfel, băncile îşi vor organiza şi

gestiona preventiv riscul de creditare ţinând cont de valorile unor indicatori de

tipul:

- Ponderea creditelor în totalulactivelor băncii;

- Rata creditelor neperformante în total credite acordate;

- Raportul între profitul net şi pierderile generate de activitatea de

creditare.

În momentul în care toate băncile vor avea în vedere aceşti indicatori,

performanţa întregului sistem bancar naţional va fi îmbunătăţită. La nivelul

anului 2013, în România, Rata Creditelor Neperformante (RCN) a fost în

creştere faţă de anii anteriori, dar datorită politicii stricte a băncii centrale

referitoare la provizioanele constituite, nivelul de solvabilitate a fost cu mult

peste nivelul minim de 8% (Tabelul 6.4).

Tabelul 6.5 Solvabilitatea sistemului bancar şi RCN

Sursa: www.bnro.ro/publicatii

Autoritatea Bancară Europeană (EBA) a stabilit o regulă care să

asigure Comparabilit atea între ţările membre ale Uniunii Europene. Astfel,

„dacă un debitor are restanţe mai vechi de 90 de zile a căror valoare reprezintă

peste 20% din valoarea contabilă a tuturor obligaţiilor de plată pe care le are,

183

atunci toate expunerile bilanţiere ale acelui debitor vor fi considerate

neperformante; însă în prezent nu se aplică în mod unitar o astfel de regulă de

neperformanţă a creditelor” (www.hotnews.ro)

Pentru prevenirea riscului de creditare sau pentru minimizarea efectelor

acestuia, atunci când el s-a manifestat, o bancă poate opta pentru una dintre

următoarele soluţii:

1. Adoptarea de măsuri preventive. Pentru acoperirea riscului de creditare

rezultat din insolvabilitatea debitorului, banca poate solicita garanţii în favoarea

sa în cuantum de 130%-150% din valoarea creditului acordat. Garanţiile pot fi

reale, constituite din bunuri materiale sau active financiare şi prezentate sub

forma gajului, ipotecii sau privilegiului sau garanţii personale - sub forma

nagajamentului prezentat de o terţă persoană, fizică sau juridică, prin care

aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului, în situaţia în care acesta se

află în incapacitate de plată.

2. Adoptarea de măsuri operative. Una dintre condiţiile de bază ale creditării

o reprezintă încheierea unui contract de creditare în condiţii avantajoase

pentru bancă, prevăzute sub forma unor clauze referitoare la perceperea de

comisioane pentru orice eveniment apărut în perioada de derulare a creditului

şi care ar afecta rezultatele financiare ale creditorului.

3. Măsuri reparatorii. În situaţiile în care instituţia de credit constată

nerespectarea condiţiilor contractual e de către debitor poate adopta o serie de

măsuri extreme, mergând până la execuţia garanţiilor reale, prin scoaterea lor

la licitaţie şi recuperarea contravalorii creditului. De asemenea, pentru evitarea

riscurilor sau acoperirea acestora, băncile sunt obligate să-şi constituie un fond

de rezervă.

Reglementarea activităţii bancare prin Acordul Basel III

Comisia Europeană a făcut publică în 2011 o propunere de

Regulament şi o Directivă pentru implementarea noului cadru de reglementări

bancare Basel III. Regulamentul propus de Comisia Europeană stabileşte

cerinţele de prudenţialitate pe care trebuie să le respecte instituţiile de credit,

în timp ce Directiva vizează reglementarea accesului la activităţi de depozite

bancare. Astfel, pachetul Basel III, în ansamblul său, reglementează activitatea

bancară din următoarele perspective:

- Ponderile de risc implicate de activitatea bancară;

- Standardele de capital şi de lichiditate impuse instituţiilor de credit;

- Noile cerinţe referitoare la guvernanţa corporativă;

184

- Cadrul de utilizare a ratingurilor de credit;

- Sancţiunile administrative minime;

- Colaborarea şi schimbul de informaţii între autorităţile naţionale de

supraveghere.

Această nouă Directvă – CRD IV (Capital Requirements Directive) a

fost lansată cu un program de aplicare(www.europa.eu) Aplicarea efectivă a

CRD IV, cu amendamentul că unele prevederi se vor aplica progresiv sau

după o perioadă de testare. În Ianuarie 2019 at urma sa se încheie procesul de

implementare a pachetului Basel III.

Normele Basel III vizează mai ales consolidarea fondurilor proprii ale

bănncilor şi a rezervelor lor de lichidităţi pentru evitarea situaţiilor de

criză şi chiar a riscului de faliment. Astfel, băncile vor implementa indicatorul

de lichiditate LCR (Liquidity Coverage Ratio), în mod gradual, din 2015 până în

2019, vor fi obligate să-şi constituie rezerve echivalente cu 7% din valoarea

împrumuturilor pe care le acordă, faţă de 2% - cât prevede Acordul Basel II, iar

rata fondurilor proprii va trebui să atingă nivelul de 8%, până la finalul anului

2018.

Aceste norme, Basel III, au fost elaborate în mod accelerat după

izbucnirea crizei financiare, estimându-se la momentul respectiv că problemele

generate de falimentul Lehman Brothers pe pieţele internaţionale se vor

propaga şi vor afecta şi piaţa bancară europeană, în special băncile mici,

orientate spre activitatea de retail, care se vor confrunta cu lipsa de lichiditate.

Sistemul bancar românesc nu a fost afectat grav de criza financiară

apărută în 2008, şi aceasta datorită faptului că băncile de pe piaţa românească

nu erau şi nu sunt implicate în operaţiuni financiare care să implice un grad

înalt de risc. Cea mai mare parte a operaţiunilor desfăşurate de instituţiile de

credit de pe piaţa autohtonă sunt operaţiuni clasice de atragere şi plasare a

resurselor, prin care cea mai mare parte a riscurilor este transferată asupra

clienţilor, prin solicitarea de garanţii suplimentare şi majorarea ratelor de

dobândă şi a comisioanelor, în funcţie de situaţia pieţei. Astfel, cei mai afectaţi

de criză au fost clienţii băncilor, în condiţiile scumpirii creditelor pe fondul unei

politici

monetare restrictive şi a scăderii puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Adoptarea deciziei de contractare a unui credit este din ce în ce mai

dificilă, atât pentru debitorii persoane juridice (clienţii corporate), cât şi pentru

cei persoane fizice (clienţii retail), previzionare a veniturilor ce vor fi obţinute în

185

perioada viitoare fiind afectată de fluctuaţia condiţiilor economice. În

consecinţă, şi nivelul activităţii de creditare va fi direct proporţional cu riscurile

implicate.(Ştefan-Duicu and Ştefan-Duicu, 2011)

În urma analizelor tot mai detaliate, efectuate atât de managerii

băncilor, cât şi de analiştii financiari şi teoreticieni, s-a ajuns la concluzia că

activitatea de creditare rămâne principala sursă de generare a pierderilor la

nivelul unei bănci.

Deşi soluţia pentru evitarea riscului de creditare este în primul rând una

internă băncii, de cele mai multe ori selecţia adversă, determinată de dorinţa

de a obţine un câştig cât mai mare de pe urma asumării riscului de creditare

este cea care domină. Analiza cu o rigoare din ce în ce mai mare a dosarelor

depuse de potenţialii debitori, aprecierea internă a calităţii clienţilor, pe baza

unor criterii unitare, precum şi stabilirea unei marje confortabile a dobânzilor

practicate ar trebui să fie elementele care să ofere soluţia pentru minimizarea

riscului de creditare, chiar dacă este din ce în ce mai evident că eliminarea

acestuia este imposibilă.

Existența unor tehnici de management al riscurilor bancare prezintă

avantaje importante pentru instituția bancară, iar lipsa acestora poate avea

consecințe grave. Tehnicile de evaluare şi de management al riscurilor

bancare sunt în plină dezvoltare, ele sunt utilizate tot mai des în

managementul performant al instituţiilor de credit, pentru a se limita cât mai

mult efectele negative ale asumarii acestor riscuri care sunt generate şi

amplificate de schimbările permanente în plan financiar şi instituţional

186

Bibliografie

E. Banks, R. Dunn – Practical risk management. An executive risk to avoiding

surprises and losses., John Wiley & Sons, Ltd, Chichester, 2003

C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti,

2002

I.Bătrâncea, L.M. Bătrâncea, Standing financiar- bancar, Ed. Risoprint, Cluj

Napoca, 2006

V.Cocriş, D., Chirleşan, Economie bancară. Repere teoretice şi studiu

monografic, ediţia a II- a, revizuită şi adăugită, Ed. Universităţii „A.I. Cuza”, Iaşi, 2009

E.V. Dragomir-Drăgoi, Managementul performanţelor bancare, Târgovişte, Ed.

Bibliotheca, 2007

A.Ionescu, Gestiunea de portofoliu, Bucureşti, Era, 2004

S. Mutu, Contagiunea pe piața bancară europeană, Editura Casa Cărţii de

Ştiinţă , Cluj-Napoca, 2012

R. Negrea, Diversificarea riscului bancar, Piaţa financiară, nr.9/1998

M. Opriţescu, C. Spulbăr, Consideraţii privind reforma sistemului monetar şi

restructurarea sistemului bancar, Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe

Economice, Editura Universitaria, Craiova, 1996

I. Niţu, Managementul riscului bancar, Editura Expert, B, 2000

Banca Reglementelor Internaţionale, Risk management Guidelines for Derivates,

Basel Committee on Banking Supervision, Basel, 1994

M. Opriţescu, Managementul riscurilor şi performanţelor bancare, Editura

universitaria, Craiova, 2007

L. Roxin, Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997

M. Sudacevschi, Managementul riscului de creditare in bancile din Romania

Managementul Intercultural Volumul XVI, Nr. 1 (30), 2014

H. van Greuning, S. Brajovic Bratanovic, Analyzing and Managing Banking

Risk, Casa de Editură Irecsson, Bucureşti, 2004

M. Stoica, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 1999

A.Stefan -Duicu,V.M. Stefan-Duicu, The Influence Of Lending Activity Over

Consumer's Behavior, Lex ET Scientia International Journal (LESIJ), (XVIII-1), 261-

268, 2011

Surse on-line www.bnro.ro/publicatii www.europa.eu

187

CAPITOLUL VII

RISCUL ÎN AFACERI

7.1 Managementul riscului la nivelul firmei 7.2 Elaborarea strategiei de risc la nivelul firmei 7.3 Măsuri de gestionare a riscului 7.4 Riscul noilor afaceri 7.5 Tipuri de risc în afaceri 7.6 Strategii de gestionare a riscului 7.7 Evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza coeficientului levierului 7.8 10 ameninţări în cazul neevaluării riscului 7.9 Riscul în afacerile internaţionale

Obiective: Masteranzii trebuie să ştie să identifice şi să încerce să minimizeze

riscurile cu care se poate confrunta o firma, să fie conştienţi că riscul în afaceri

este inseparabil legat de noţiunea de rentabilitate şi de cea de flexibilitate,

rezultatul firmei (profit sau pierdere) fiind influenţat de evenimentele

neprevăzute care însoţesc activitatea sa.

Cuvinte cheie: riscuri interne (de aprovizionare, tehnologice, informationale,

generate de factorul uman), riscuri externe (politice, contractuale)

188

RISCUL ÎN AFACERI

Hazardul guvernează mai mult

de jumătate din acţiunile noastre,

iar noi dirijăm restul.

Nicolo Machiavelli

Riscul este un partener normal şi de nedespărţit al oricărei activităţi

având efecte directe şi puternice asupra rezultatelor activităţii respective. Orice

activitate are un anumit grad de risc. În fiecare zi structura organizatorică din

care facem parte este abordată direct sau indirect de diverse riscuri. Totodată

şi noi ca persoane fizice, sîntem supuşi la diverse riscuri. Realizările de

performanţă au impus asumarea unor riscuri deosebite. Evitarea riscurilor este

o cale sigură către eşec. Un risc mai mare poate aduce un cîştig mai mare.

Afacerile prospere sunt concentrate pe caştiguri de calitate prin evaluarea

corectă a balanţei risc-caştig utilizând tehnologia informaţiei.

În afaceri există întotdeauna riscul de a pierde, risc care este

contrabalansat de oportunitatea de a câştiga. Această şansă de câştig, deşi

presupune asumarea unor riscuri, antrenează afaceristul în acţiuni riscante

care pot aduce beneficii semnificative. Pentru ca aceste acţiuni să fie puse în

aplicare, şansa de câştig şi/sau volumul câştigului

trebuie să depăşească probabilitatea sau volumul pierderii, deoarece

asumarea riscului presupune o motivaţie materială substanţială.

Din acest punct de vedere un mare afacerist este acela care îşi asumă

riscuri. Dacă este foarte precaut sau este împotriva riscului, afacerea nu poate

prospera pentru că nivelul riscului asumat este determinat întotdeauna de

nivelul şansei şi volumului câştigului

7.1 Managementul riscului la nivelul firmei

Analiza riscului la nivelul unei entităţi economice este foarte importantă

pentru managementul firmei, deoarece sprijină managerii în procesul de

adoptare a strategiei de risc, îi avertizează în legătură cu deteriorarea

climatului de afaceri şi reprezintă suportul de bază în adoptarea şi

implementarea unor strategii de intervenţie în situaţii critice.

189

Managementul riscului la nivelul unui agent economic reprezintă

procesul de gestionare a expunerii la risc a unei întreprinderi sau activităţi,

presupunând adoptarea de măsuri eficiente care să minimizeze consecinţele

materializării riscului. Managementul riscului are drept scop reducerea

vulnerabilităţii firmei la schimbările nefavorabile ale mediului în care activează,

în vederea realizării obiectivelor stabilite cu eficienţă maximă.

Procesul de gestionare a riscului presupune:

- cunoaşterea, pe cât posibil, a tuturor factorilor care pot influenţa negativ

desfăşurarea activităţii;

- estimarea gravităţii consecinţelor materializării riscului;

- identificarea şi implementarea unor măsuri de prevenire şi protecţie împotriva

riscului;

- transferul efectelor ce nu pot fi gestionate de firmă la societăţi specializate în

gestiunea riscurilor;

- adoptarea de măsuri eficiente de reducere sau eliminare a pierderilor în cazul

materializării riscului;

- urmărirea măsurii în care firma a reuşit să gestioneze riscurile şi revizuirea

strategiei în acest domeniu dacă acest lucru se impune.

Managementul riscului la nivelul firmei presupune stabilirea de către

manager a limitelor între care este dispus să-şi asume riscul şi impactul

acestuia asupra rentabilităţii întreprinderii (atitudinea firmei faţă de risc), nivelul

concret de risc la care este expusă activitatea firmei şi adoptarea unor măsuri

de eliminare sau de reducere a riscului în vederea optimizării rezultatelor.

Există o strânsă legătură între rezultatele obţinute de către o firmă şi modul în

care sistemul de management este capabil să gestioneze eficient riscul prin

măsurile adoptate. În acest sens, tehnicile şi instrumentele de management al

riscului elaborate trebuie să permită:

- măsurarea riscului, determinarea structurii sale şi a gradului de expunere a

activităţii;

- estimarea probabilităţii de materializare a riscului;

- controlul riscului prin monitorizarea permanentă a evoluţiei înregistrate de

nivelul şi structura riscului şi luarea măsurilor pentru adaptarea firmei la

condiţiile concrete.

Măsurarea riscului presupune, de fapt, măsurarea efectelor sau

pagubelor care se estimează a se produce în cazul materializării acestuia.

Mărimea riscului se poate determina cu ajutorul unor indicatori cantitativi sau

190

calitativi, care trebuie să reflecte influenţa fenomenelor negative asupra

activităţii analizate. Pe aceasta bază, întreprinzătorul trebuie să adopte acele

decizii care să minimizeze efectele riscului asupra activităţii firmei.

Controlul riscului presupune adoptarea unor decizii menite să reducă

efectele riscului asupra activităţii economice. Implementarea politicii de control

al riscului presupune un anumit cost, care cuprinde trei elemente componente:

- cheltuieli pentru prevenirea şi protecţia împotriva riscului;

- cheltuieli de transfer al efectelor riscului asupra terţilor (primele de asigurare

plătite societăţilor specializate de asigurare);

- pierderile pe care le suportă firma, indiferent de mijloacele sau deciziile

adoptate.

7.2 Elaborarea strategiei de risc la nivelul firmei

În construcţia unei strategii de risc, managementul firmei trebuie să

aibă în vedere evaluarea corectă a riscului şi adoptarea unor măsuri adecvate

de diminuare şi prevenire a efectelor negative ale materializării sale.

Identificarea riscurilor presupune stabilirea acelor categorii de riscuri pe

care decidenţii estimează că se pot produce şi a evenimentelor care pot fi

provocate în cazul materializării acestora.

Analiza riscurilor urmăreşte stabilirea cauzelor şi factorilor generatori ai

fiecărui tip de risc identificat şi evaluarea consecinţelor ce se vor produce în

cazul materializării acestuia.

Determinarea probabilităţilor de materializare a factorilor de risc presupune

asocierea fiecărui eveniment identificat a probabilităţii de a se manifesta. În

funcţie de evenimentele care se estimează cu au cele mai mari şanse de a se

materializa, managementul firmei îşi poate concentra atenţia pe acei factori de

risc care pot provoca cele mai mari pierderi financiare.

Alegerea unor măsuri care să asigure o protecţie corespunzătoare cu

un nivel minim al costurilor este o sarcină dificilă, având în vedere numărul

mare de alternative pe care decidentul le are la dispoziţie şi de gradul ridicat

de subiectivism implicat în procesul decizional. În alegerea unei modalităţi de

protecţie împotriva riscului intervin, de cele mai multe ori, criterii subiective,

care reflectă percepţia şi atitudinea managerilor faţă de risc.

Măsurile de protecţie împotriva riscului ce pot fi adoptate de către firme

sunt diverse şi pot fi clasificate după numeroase criterii. Astfel, după frecvenţa

191

de apariţie a factorilor de risc şi gravitatea lor, măsurile de protecţie se pot

grupa în patru categorii:

- evitarea riscului;

- transferul riscului (asigurarea);

- asumarea riscului;

- prevenirea riscului.

7.3 Măsuri de gestionare a riscului

Măsurile de gestionare a riscului ce pot fi aplicate de un agent

economic cunosc o varietate deosebită, alegerea unei astfel de măsuri

depinzând atât de natura riscului, cât şi de resursele de care dispune firma la

un moment dat şi de scopul urmărit. Pentru managementul riscului, decidenţii

pot adopta următoarele măsuri mai importante:

- evitarea riscului;

- asigurarea împotriva riscului;

- restructurarea activităţii;

- diversificarea activităţii;

- dezinvestirea;

- maximizarea profitului pe termen scurt.

a) Evitarea riscului

Această măsură este adoptată de un număr mare de firme şi

presupune monitorizarea permanentă a condiţiilor economice de pe anumite

pieţe, sectoare, activităţi etc., firma evitând, astfel, să investească în acele

domenii caracterizate printr-un grad ridicat de risc.

Adoptarea unei politici de evitare a activităţilor caracterizate de un grad

ridicat de risc, fără a lua în considerare şi oportunităţile de afaceri, este

nefavorabilă pentru întreprindere, întrucât aceasta pierde oportunitatea de a

investi în domenii cu eficienţă ridicată. O multitudine de manageri este dispusă

sa accepte nivele ridicate ale riscului, dar cu speranţa obţinerii unor profituri

mari pe termene scurte de timp. În fond, firmele rezistă în afaceri atât cât timp

cât îşi asumă riscuri, cu condiţia să le identifice şi să le gestioneze eficient,

pentru a nu pune în pericol supravieţuirea firmei pe piaţă şi pentru a obţine

profituri cât mai ridicate.

b)Asigurarea împotriva riscului

O altă alternativă de protecţie împotriva riscului este asigurarea.

Companiile de asigurare acceptă să asigure numai riscurile cu caracter pur,

192

accidental, întâmplător, a căror materializare nu poate fi prevăzută dinainte,

atât ca intensitate, cât şi ca moment. În schimbul preluării totale sau parţiale a

riscului de la agenţii economici, firmele de asigurare solicită o primă de

asigurare, a cărei valoare este cu cât mai mare cu cât riscul este mai mare.

Agenţii economici apelează la această tehnică atunci când se confruntă cu

riscuri provocate de variabile de mediu pe care nu le pot controla sau pentru

care gradul de control este foarte mic

c)Restructurarea activităţii

Presupune preocuparea permanentă a firmei pentru monitorizarea

constantă a climatului de afaceri, în scopul anticipării evenimentelor care ar

putea deteriora mediul în care evoluează compania. În funcţie de natura

fenomenelor negative estimate a se produce, managerii pot stabili măsuri de

restructurare şi adaptare a activităţii la noile condiţii manifestate pe piaţă.

O formă de punere în aplicare a acestei tehnici este alegerea unei

forme juridice de organizare adecvate şi flexibile, precum asocierea cu o altă

firmă şi crearea unei companii mixte, în scopul împărţirii riscurilor, sau, atunci

când nivelul riscului este foarte ridicat, acordarea de licenţe altor companii,

întrucât nu necesită investiţii foarte mari, dar poate aduce beneficii importante.

De asemenea, reducerea riscului se poate realiza prin patentarea

produselor şi tehnologiilor create de către întreprindere şi prin menţinerea unui

control strict asupra acestora, ceea ce îi asigură firmei în cauză un avans

tehnologic important faţă de concurenţă.

Utilizarea unui număr cât mai mare de furnizori, diversificarea clientelei

şi a nomenclatorului de produse pot reduce substanţial riscul. Diversificarea

nomenclatorului de produse permite, de asemenea, diminuarea riscului

vânzărilor, prin pătrunderea pe noi segmente de piaţă şi prin atragerea, astfel,

a noi categorii de clienţi.

d)Diversificarea activităţii

De multe ori, această tehnică se aplică odată cu restructurarea

activităţii şi are în vedere reducerea riscului prin integrarea pe orizontală sau

pe verticală a întreprinderii sau chiar prin dezvoltarea unor activităţi complet

diferite. În urma unor astfel de măsuri, se pot gestiona mult mai bine riscurile,

prin distribuirea lor pe sectoare de activitate diverse, ţinând seama că acestea

sunt expuse unor grade diferite de risc.

193

7.4 Riscul noilor afaceri

Decizia de iniţiere a unei afaceri trebuie luată numai după atenta

analiză a riscurilor implicate. În acest scop, cunoaşterea condiţiilor în care au

avut succes sau au eşuat diferite afaceri este un pas foarte important.

Activitatea antreprenorială în ansamblul său este influenţată de numeroşi

factori:

A. La nivel macroeconomic (economia naţională, relaţii economice

internaţionale) se disting o serie de condiţii generale a căror evoluţie

întreprinzătorul trebuie să o urmărească, dar pe care nu le poate influenţa în

mod direct:

- situaţia generală a economiei.

- nivelul şi evoluţia inflaţiei;

- nivelul şi evoluţia ratei dobânzii;

- existenţa unor politici de stimulare a accesului la capital;

- cadrul legislativ privind antreprenoriatul.

B. La nivel microeconomic (întreprinzătorul şi afacerea sa) libertatea de

acţiune a întreprinzătorului este maximă în ceea ce priveşte:

- Nivelul de competenţă şi pregătire. Abilităţile înnăscute şi dezvoltate,

cunoştinţele dobândite în domeniul producţiei, financiar, al vânzărilor, al

managementului resurselor umane, precum şi o atitudine corespunzătoare

reprezintă, împreună, singura bază pe care se poate construi o afacere. Atunci

când implicarea în afaceri nu este rezultatul unei autoevaluări aprofundate a

întreprinzătorului şi a unei concentrări a tuturor resurselor disponibile, rezultatul

este, cel mai adesea, falimentul.

- Planificarea atentă a afacerii, care permite valorificarea oportunităţilor oferite

de piaţă şi evitarea unor probleme frecvente (dificultăţi rezultate din lipsa de

informaţii, probleme cauzate de o creştere prea rapidă).

- Controlul financiar permanent, prin organizarea unui sistem eficient de

evidenţă financiar-contabilă şi controlul permanent a situaţiilor financiare. În

acest fel se evită subcapitalizarea, investirea nejustificată în fonduri fixe şi

problemele legate de politica de credit.

- Salariaţii, una din cele mai importante resurse într-o afacere. Întreprinzătorul

trebuie să aibă grijă ca angajaţii să-i fie loiali şi să lucreze eficient. Pentru

acesta, el trebuie să aibă în vedere permanent nu numai situaţia financiară sau

problemele de producţie şi de vânzare (aşa cum se întâmplă de foarte multe

194

ori), ci trebuie să investească şi în procesul de angajare, instruire şi

coordonare a personalului.

- Activităţile de marketing. Indiferent de calităţile produsului, de regulă este

nevoie de un efort de marketing susţinut pentru a asigura vânzarea, o strategie

de marketing bine realizată şi pusă în aplicare fiind singura soluţie de termen

lung.

- Fraudele: furturi ale salariaţilor (cazurile cele mai frecvente), spargerile,

furturile din partea clienţilor sau a concurenţilor. În acest domeniu, asigurările

pot fi de un real ajutor.

7.5 Tipuri de risc în afaceri

Problematica riscurilor poate fi analizată din mai multe puncte de

vedere.

A1. Evenimentele care au un impact negativ asupra afacerii, dar a cărui

moment al producerii nu poate fi precizat dinainte sunt caracterizate de risc

pur. Exemple tipice sunt incendiul, inundaţiile sau alte tipuri de evenimente

catastrofice naturale, furtul, decesul unor membri foarte importanţi din cadrul

personalului, falimentul unor clienţi etc. În măsura în care aceste riscuri pot fi

analizate statistic, el pot fi asigurate.

A2. Atunci când apariţia riscului a fost influenţată direct de întreprinzător, este

vorba despre riscuri speculative. Exemple tipice sunt situaţiile în care se

întreprinzătorul mizează pe evoluţia favorabilă a pieţei (valutare, imobiliare

etc.). Astfel de riscuri nu sunt asigurate.

B1. Modificările permanente ale pieţei creează premisele pentru apariţia unor

riscuri privind piaţa. Exemple tipice sunt întreruperea fluxului de aprovizionare

(ceea ce afectează direct capacitatea de producţie şi duce, în timp, la

înrăutăţirea poziţionării pe piaţă a afacerii), reducerea cererii (ca rezultat al

modificării aşteptărilor clienţilor, al poziţionării faţă de concurenţi etc.) precum

şi deteriorarea mediului economic (evoluţia inflaţiei, modificarea nivelului

general al ratei dobânzii etc.). Astfel de riscuri se manifestă şi se dezvoltă lent,

ducând frecvent la falimentul afacerilor insuficient de bine planificate şi

controlate. În plus, astfel de riscuri se pot asigura cu greutate şi în condiţii mai

speciale.

B2. Riscurile privind proprietatea:

- Dezastrele naturale (cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren, furtunile

puternice etc.) afectează, de regulă, mai mulţi întreprinzători şi au efecte

195

negative majore. Soluţia cea mai eficientă de protecţie împotriva acestor riscuri

este asigurarea.

- Incendiile reprezintă situaţii de risc care se produc frecvent. Protecţia

presupune atât măsuri complexe de prevenire cât şi asigurarea.

- Furturile, spargerile şi tâlhăriile, pentru prevenirea şi limitarea cărora se pot

folosi sisteme de alarmă, agenţi de pază, sisteme de supraveghere şi,

bineînţeles, asigurarea.

B3. Riscurile privind clienţii se referă la vânzarea pe credit, când clientul rău-

platnic refuză să plătească produsul achiziţionat, şi la posibilitatea apariţiei

unor nemulţumiri privind produsul oferit sau serviciile conexe prestate.

B4. Riscurile privind personalul se referă la furturi sau la falsuri realizate de

către propriii angajaţi ai întreprinzătorului. Cauzele ţin atât de neselectarea

corespunzătoare a persoanelor angajate, cât şi de mediul intern al organizaţiei

(relaţiile dintre angajaţi şi angajator, politica salarială şi aşteptările angajaţilor,

sistemul de control intern al afacerii şi procedurile în cazul unor situaţii

negative). De cele mai multe ori, aceste riscuri pot fi asigurate.

7.6 Strategii de gestionare a riscului

În ceea ce priveşte gestionarea riscului, există 4 posibilităţi de acţiune:

A. Evitarea situaţiilor de risc (de exemplu, depunerea zilnică a banilor în cont

pentru a evita riscurile legate de utilizarea numerarului).

B. Prevenirea riscurilor. Atunci când riscurile nu pot fi eliminate, întreprinzătorul

trebuie să încerce să reducă probabilitatea de apariţie a unor astfel de situaţii.

C. Transferul riscurilor asupra altei organizaţii – asigurarea.

D. Asumarea riscurilor, atunci când celelalte metode nu pot fi aplicate.

Întreprinzătorul îşi constituie un fond de risc pentru acoperirea pierderilor

potenţiale, bineînţeles, pentru cazul unor pierderi de dimensiuni destul de

reduse.

Aceste metode sunt aplicate, de regulă, împreună.

Evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza coeficientului

levierului

Există o convergenţă a părerilor celor care studiază economia şi, mai

ales, a celor care activează în acest domeniu, potrivit căreia riscul în afaceri

este ceva normal. Este o componentă firească şi de neînlăturat din lumea

afacerilor. Dispariţia lui creează derută, ineficienţă şi generează

comportamente nefireşti ale întreprinderilor, cum s-a constat în sistemele

196

totalitare. Atunci, riscul s-a diminuat, adesea chiar a dispărut, fiindcă economia

a fost condusă prin pârghii de comandă de sorginte administrativă.

Multitudinea factorilor, care generează riscul afacerilor, determină

manifestarea acestuia în diferite ipostaze:

1.Riscul de piaţă. Orice studiu al pieţei ar efectua o firmă, nu poate afla cu

precizie dacă tot ce va produce se va şi vinde. Cererea faţă de produsele unei

firme este, de regulă, mai mult elastică decât stabilă, deoarece preferinţele şi

orientările consumatorilor, nivelul preţului şi mărimea ofertei competitorilor sunt

imprevizibile. Aşa că, instabilitatea cererii, a vânzărilor, a preţului, determină

apariţia riscului în viaţa întreprinderilor.

2. Riscul economic (de exploatare) Activitatea întreprinderilor diferă de la o

ramură la alta, firmele confruntându-se cu situaţii diferite datorită interacţiunii

unor factori, cum ar fi:

- variabilitatea cererii, care face încasările nesigure, ca de altfel şi posibilităţile

de plată a furnizorilor şi de extindere a afacerii;

- fluctuaţia preţurilor de achiziţie a factorilor de producţie utilizaţi influenţează

nivelul costurilor şi mărimea profitului firmei;

- calitatea activităţii de marketing, care poate influenţa sau nu firma să adopte

modificările impuse de conjunctura pieţei;

- competenţa managerilor, reflectată în oportunitatea deciziilor luate, de care

depinde ulterior succesul sau eşecul afacerii.(Prunea, 2003)

Riscul economic este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe

şi variabile) şi depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a

cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.

Pentru estimarea riscului de exploatare şi a riscului financiar, practica

afacerilor utilizează un instrument de analiză cunoscut sub denumirea de

pragul de rentabilitate, care permite stabilirea condiţiilor necesare realizării

echilibrului microeconomic, cu sau fără profit (punctul mort).

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al

vânzărilor) numit volum critic, la care veniturile (cifra de afaceri critică)

echilibrează cheltuielile, la punctul mort rezultatul fiind egal cu zero.

Riscul de exploatare decurge din fluctuaţiile rezultatului exploatării în

funcţie de poziţia faţă de pragul de rentabilitate (punctul mort) şi de structura

costurilor de exploatare în fixe şi variabile.

O primă modalitate de apreciere a riscului de exploatare are la bază marja de

securitate (qv– qcritic sau Ca – Cacritică ) şi intervalul de siguranţă (

197

100v critic

critic

q qx

q

sau 100critica

critica

Ca Cax

Ca

), care reflectă poziţia cifrei de afaceri

faţă de pragul de rentabilitate. Studii statistice arată că un interval de siguranţă

de până la 10 % arată o situaţie instabilă, unul de 20 % caracterizează situaţia

relativ stabilă, iar peste 20 % arată o situaţie confortabilă în raport cu pragulde

rentabilitate.

Intervalul de siguranţă exprimă capacitatea firmei de a-şi modifica

producţia şi de a se adapta la cerinţele pieţei.Cu cât valoarea lui este mai

mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată şi, riscul economic

este mai redus.

Aprecierea şi evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza

coeficientului levierului de exploatare (CLE) numit şi grad de echilibrare a

funcţionării întreprinderii.

Acest coeficient exprimă sensibilitatea rezultatului din exploatare la variaţiile

vânzărilor, fiind elasticitatea care măsoară creşterea procentuală a acestui

rezultat, ca răspuns la creşterea cu un procent a vânzărilor:

Re

Re

( )

( )

xp

xpCLE

q Ca

q Ca

Având în vedere că rezultatul din exploatare provine în cea mai mare parte din

vânzarea producţiei (mărfurilor), factorial CLE poate fi determinat în funcţie de

volumul fizic al vânzărilor (q) sau în funcţie de cifra de afaceri (Ca):

- în funcţie de volumul fizic, CLE este egal cu raportul:

( )

( ) Re

q p v MCVCLE

q p v Chf xp

unde: – MCV Ca Chv Rexp Chf - marja costurilor variabile

Relaţia arată că, pentru un nivel dat al producţiei, CLE şi implicit riscul de

exploatare, este cu atât mai mare, cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari:

Re

Re

xp ChfCLE

xp

Pe plan financiar, rezultă că dacă o întreprindere are un coeficient al levierului

de exploatare ridicat, schimbări mici ale vânzărilor vor avea consecinţe majore

asupra rezultatului exploatării: acesta creşte mult la creşterea vânzărilor, dar

198

scade la fel de mult la reducerea acestora; acesta este riscul de exploatare

asumat de întreprindere, risc ce depinde de cuantumul cheltuielilor fixe.

- în funcţie de cifra de afaceri, CLE este egal cu raportul:

( )

qxpCLE

q p v Chf

În concluzie, fluctuaţiile rezultatului exploatării care traduc riscul

economic depind de: cifra de afaceri, ponderea cheltuielilor fixe şi proximitatea

de punctul mort a producţiei vândute. (Petrescu, 2004)

3. Riscul financiar Întreprinderile se confruntă în permanenţă cu un risc

economic deoarece nu au un control mulţumitor asupra veniturilor viitoare. Dar,

alături de acest risc, intervine încă unul suplimentar, ori de câte ori apelează la

împrumuturi (Prunea, 2003), care implică cheltuieli financiare pentru

remunerarea datoriilor (dobânzi) şi influenţează rentabilitatea întreprinderii –

riscul financiar. Acest risc se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la

variaţiile rezultatului exploatării şi se apreciază cu ajutorul coeficientului

levierului financiar

Re

Re

Rnet

RnetCLExp

xp

CLF exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la

modificarea cu un procent a rezultatului exploatării şi mărimea lui este direct

proporţională cu gradul de risc financiar. Coeficientul levierului financiar şi

riscul aferent se determină pe baza contului de profit şi pierdere, în care

rezultatul net presupune deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut:

1 – 1 Rnet Rbrut i Rexp Chfin Vfin Rextr i

Cum veniturile financiare şi rezultatul extraordinar nu sunt legate de activitatea

curentă, CLF devine egal cu expresia:

Re

Re

xpCLF

xp Chfin

Importanţa acestui coeficient decurge din faptul că rezultatul net

condiţionează atât

beneficiul şi dividendele pe acţiune, cât şi autofinanţarea întreprinderii, care

cointeresează personalul, acţionarii şi proprietarii întreprinderii.(Petrescu,

2004)

199

Pentru a preveni riscul financiar întreprinderile trebuie să-şi calculeze şi să-şi

asigure un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere şi nu ca

un reper valoric predeterminat.

Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în

care evoluează întreprinderea în cauză. Când ea tinde spre zero, cu siguranţă

va fi vorba de o rentabilitate punctuală şi nu un intervalîn care profitabilitatea

se realizează cu probabilitate mulţumitoare. Iar, când incertitudinea este

ridicată, intervalul de încredere are o dimensiune atât de mare, încât devine

neutilizabil în procesul decizional. (Prunea, 2003)

4. Riscul datorat schimbărilor în tehnologie

Deoarece evoluţia tehnologiei are un rol atât de important în activitatea

concurenţială, anticiparea schimbărilor în acest domeniu poate îmbunătăţi

poziţia unei firme pe piaţă. Dupăcum orice ezitare, întârziere sau eoare în

previzionarea evoluţiei tehnologiei sau în achiziţionarea celor mai adecvate

realizări în domeniu, poate aduce prejudicii nebănuite întreprinderilor. Cine nu

descoperă şi nici nu ajunge să cunoască caracteristicile ramurii, care

determină particularităţile evoluţiei tehnologiei, va pierde. Explicaţia se află în

faptul că factorii, sursele şi efectele schimbărilor progresive ale tehnologiei nu

vor fi acelea şi ca în situaţia discontinuităţii din acest plan. (Prunea, 2003)

5. Riscul valutar

Întreprinderile, care folosesc devize pentru desfăşurarea activităţii lor,

se expun riscului valutar. Acesta se manifestă sub forma posibilităţii

înregistrării unor pierderi, fie ca urmare a păstrării sau încasării unei valute, fie

datorită efectuării, sau numai a proiectării realizării de operaţiuni de schimb

valutar, la o dată ulterioară predeterminată.

Modificarea cursului de schimb la valuta de ţinută sau la cea folosită

într-un contract de credit în devize sau de import-export produc efecte diferite

la părţile implicate, în funcţie de noul raport dintre valutele tranzacţionate.

Astfel, dacă valuta respectivă se depreciază, proprietarul ei şi creditorul

înregistrează o pierdere, în timp ce debitorul obţine un câştig. Acesta se

expune la un risc de schimbşi pierde, dacă până la scadenţa datoriei lui,

moneda în care se exprimă obligaţia de plată se apreciază.

Într-o situaţie identică ajunge şi cel care investeşte în altă ţară, în care

rata dobânzii şi perspectivele de câştig sub forma profitului sunt mai înalte,

dacă scade cursul de schimb al valutei în care şi-a plasat capitalul în

străinătate. Riscul de schimb valutar afectează într-un mod asemănător şi

200

rezultatele financiare ale întreprinderilor dintr-o ţară, când ele îşi convertesc, în

momentul decontării, preţul din contract, exprimat în moneda naţională, într-o

valută străină.

Se expun la un astfel de risc de translaţie şi firmele care lucrează pe

diferite pieţe, când transferă, în vederea încheierii bilanţului şi a întocmirii

declaraţiei de venituri ale acţionarilor, rezultatele financiare ale filialelor,

exprimate în diferite monede, în contul societăţii mamă. Dacă în timp au loc

modificări ale raportului de schimb dintre monedele folosite de filiale şi valuta

ţării de origine a societăţii mamă, pot să apară pierderi în urma acestor

convertiri.

Mărimea riscului valutar, generat de operaţiunile de translaţie a valorii

activelor şi pasivelor, a veniturilor şi cheltuielilor înregistrate de subunităţile

firmelor cu activitate transnaţională, este influenţată de rata de schimb folosită

în conversie. Dacă se utilizează rata de schimb curentă, elementele valorice

supuse conversiei ajung să fie expuse la risc, iar, dacă se recurge la rata

iniţială, numită istorică, valoarea activelor şi pasivelor nu va fi periclitată de

acest risc. Astfel, dacă activele unei filiale, măsurate în monedă străină,

depăşesc valoarea pasivelor, exprimate în aceea şi valută, atunci deprecierea

acesteia va avea ca rezultat o pierdere, iar deprecierea ei va conduce la un

câştig pentru societatea mamă.

Din analiza acestor operaţiuni comerciale şi financiare rezultă că

activitatea economică se desfăşoară adesea în etape, din care motiv apar

numeroase situaţii în care, între momentul efectuării unui act sau a unei

prestaţii şi cel în care se stinge obligaţia generată, ce se naşte în acest mod,

se scurge un interval de timp. Acceptarea încasării drepturilor băneşti la o dată

ulterioară momentului naşterii datoriei din partea

partenerului de afaceri, respectiv legerea variantei de a achita un supliment la

preţ, dacă vânzătorul este de acord că această operaţiune să se efectueze mai

târziu, sunt atitudini normale într-o tranzacţie de anvergură. Doar că ele atrag

după sine o numită expunere la risc, datorită fluctuaţiei cursului de schimb.

(Prunea, 2003)

6. Riscul de faliment (insolvabilitate)

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de

sănătate financiară a întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi

201

însoţesc activitatea, din care unele semnalează vulnerabilitatea, iar altele

prefigurează falimentul (insolvabilitatea) ce ameninţă supravieţuirea.

Cumularea riscului economic cu cel financiar prin intermediul

coeficientului levierului total (CLT) permite evaluarea riscului global – economic

şi financiar – cu atât mai ridicat, cu cât cheltuielile legate de amortizare şi

dobânzi deţin o pondere mai mare în totalul cheltuielilor.

Mărimea riscului activiăţii economico-financiare interesează nu numai

întreprinderea care apelează la credite, ci mai ales băncile creditoare, care

consideră că pentru a beneficia de un credit, întreprinderea trebuie să prezinte

o bonitate financiară, care să exprime o garanţie a gestionării sănătoase a

activităţii la toate nivelurile, de la cel opera ţional la cel strategic.

În acest sens, evaluarea completă a stabilităţii întreprinderii şi a

posibilităţii de a înregistra pierderi care să anticipeze degradarea situaţiei

financiare, până la riscul de faliment, se poate realiza prin intermediul

indicatorilor ce exprimă calitatea activităţii economico-financiare:

- solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care capitalurile proprii asigură

acoperirea obligaţiilor pe termen lung şi a creditelor prin elemente patrimoniale.

Aceasta trebuie să aibă valori peste 0,3 şi o evoluţie ascendentă. O valoare

sub 0,3 este un semnal de prudenţă deosebită ce impune o alertă crescută din

partea băncii finanţatoare, întreprinderea fiind falimentară.

-lichiditatea exprimă capacitatea de achitare la termen a obligaţiilor pe termen

scurt din resursele băneşti disponibile.

Lichiditatea trebuie să aibă valori supraunitare pentru a arăta existenţa

unui supliment de resurse care să facă faţă incidentelor ce pot apărea în

mişcarea capitalului circulant.

- trezoreria constituie partea care rămâne din resursele stabile după ce au fost

finanţate

imobilizările şi necesarul de fond de rulment şi exprimă aptitudinea

întreprinderii de a se finanţa din resursele stabile.

O trezorerie negativă implică recurgerea la credite bancare de

trezorerie pentru plăţile curente, ceea ce arată dificultăţi financiare pe termen

scurt.

- rata rentabilităţii financiare reflectă capacitatea întreprinderii de a obţine profit

net prin utilizarea capitalurilor proprii şi este favorizată de recurgerea la

împrumuturi în cazul unui efect de levier financiar pozitiv.

202

Prin sistemul de rate şi de echilibru financiar, diagnosticul financiar

permite evidenţierea punctelor tari şi a punctelor slabe ale gestiunii financiare,

respectiv a performanţelor şi a riscului economic şi financiar, dar nu oferă

posibilitatea evaluării evaluării riscului de faliment care ameninţă continuitatea

întreprinderii aflate în dificultate.

Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase şi vizează:

- reducerea activităţii;

- reducerea marjelor şi ratelor de rentabilitate;

- apariţia şi amplificarea problemelor de trezorerie, de management,

- falimentul unor clienţi, reducerea pieţelor de desfacere, blocajul în lanţ, etc

Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este

un fenomen brutal, ci un rezultat al unei degradări progresive a situaţiei

financiare a întreprinderii, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu câţiva ani

înaintea încetării plăţilor (Petrescu, 2004).

În loc de concluzii, merită a fi reţinute „ameninţările” şi „factorii de

succes” ai riscului:

7.7 10 ameninţări în cazul neevaluării riscului

Iată “10 ameninţări” care stau la baza unui eşec îb afaceri, în cazul

neevaluării riscului:

1. Amplasarea greşită a afacerii. Aceasta ţine de politica de marketing:

presupune nepromovarea unor reclame corecte şi nealegerea unei pieţe

favorabile desfacerii produsului.

2. Prea mult capital în active fixe. Eficienţa utilizării activelor fixe este

scăzută.

3. Lipsa de capital. S-au făcut investiţii prea mari în active fixe şi nu mai

există suficient capital circulant pentru continuarea procesului de producţie.

4. Probleme cu creditele . Nu există resurse pentru rambursarea datoriilor.

5. Proasta gestionare a stocurilor. Dublarea vânzărilor nu implică dublarea

stocurilor. Stocurile vor creşte numai de 1/4 ori.

6. Expansiune necontrolată .Se lansează produse pe o piaţă care nu a fost

cercetată în prealabil.

7. Capitalizare neadecvată. Ea este determinată de riscul activităţii. Dacă

riscul este mare, dividendele cerute de investitori vor fi mari. Din profitul obţinut

se plătesc dividendele şi partea investităva fi mică.

203

8. Lipsa de experienţă şi de calificare. Nu există interes pentru ridicarea

gradului de pregătire profesională a celor angajaţi.

9. Probleme cu personalul. Dacă activitatea merge prost personalul va fi

tentat să îşi găsească alt loc de muncă.

10. Birocraţia. Aceasta se găseşte în activităţile ale căror rezultate nu mai

sunt satisfăcătoare. Daca se analizează aceste ameninţări se constată ca una

derivă din cealaltă ca un efect cu propagare în lanţ.

Cei “7 factori de succes” în cazul evaluării riscurilor:

Specialiştii au analizat factorii care determină succesul activităţii unei

întreprinderi. Ei consideră că, dacă se urmăreşte realizarea anumitor condiţii,

performanţa este asigurată. Condiţiile stabilite sunt:

1. Tendinţa spre acţiune. Fiecare angajat este capabil să acţioneze zi de zi,

fără a aştepta ordine de la cineva.

2. Apropierea de client pentru înţelegerea nevoilor acestuia. Activitatea de

producţie trebuie să aibă un dublu scop: realizarea unui produs calitativ

superior şi satisfacerea necesităţilor unui anumit segment de consumatori.

3. Autonomie în luarea deciziilor. Toată activitatea trebuie împărţităîn

compartimente care ştiu exact ce au de făcut şi unde de fapt se iau deciziile.

4. Conducerea simplă şi bazată pe valori. Americanii denumesc aceasta

KISS, adică “a păstra lucrurile simple” (de la keep it short and simple).

5. Realizarea scopului propus sau denumit plastic ”croşetarea modelului

potrivit”. Ideea constă în aceea că un produs nou se lansează numai pe o piaţă

cunoscută, iar pe o piaţă nouă se vinde numai un produs deja cunoscut.

Niciodată un produs nou nu se lansează pe o piaţă nouă, pentru că riscul este

foarte mare.

6. Un personal bine pregătit şi dedicat. Activitatea presupune un lanţde

oameni implicaţi în procesul de producţie de la furnizorul iniţial la clientul final.

Dacă fiecare este interesat în activitatea pe care o desfăşoară şi depune o

muncă de calitate, riscul ca în procesul de producţie să apară întreruperi este

foarte mic.

7. Un control cât mai scurt al activităţii. Nici un aspect al controlului nu

trebuie neglijat în nici o fază a activităţii.

Orice conducător analizând continuu activitatea de care răspunde şi

ţinând cont de factorii menţionaţi mai sus, poate asigura succesul afacerii.

(http://www.softagency.ro)

......................,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,---

204

7.8 Riscul în afacerile internaţionale

Riscurile in afacerile internationale pot fi clasificate din mai multe

puncte de vedere.

1. Din punct de vedere al caracterului lor, riscurile pot fi:

a. Riscuri cu caracter economic, cum sunt riscurile financiar-monetare,

datorate fluctuatiilor valutare; riscuri de pret, datorate inflatiei si instabilitatii

preturilor; riscuri contractuale determinate de neplata marfurilor livrate,

nerespectarea obligatiilor contractuale etc.

b. Riscuri cu caracter politic cum ar fi exproprierea, confiscarea,

nationalizarea, determinate de schimbarea regimului politic, starea de razboi

etc.

c. Riscuri cu caracter natural, cum sunt inundatiile, cutremurele,

uraganele, eruptiile vulcanice etc.

Categorii de riscuri economice

Riscurile economice in afacerile internationale pot fi:

a. Riscuri de productie, determinate de nerealizarea prevederilor

contractuale privind calitatea, cantitatea, termenele de livrare a marfurilor etc.

b. Riscuri tehnologic, generate de importul unei tehnologii care nu

corespund cerintelor de productie, infrastructurii din tara importatorului sau

nivelului tehnic actual. Desi aceste riscuri apar in primul rand la importator, ele

apar si la exportator, atunci cand plata importurilor de tehnologii se face prin

cote procentuale din comercializarea produselor realizate cu tehnologii

importate.

c. Riscuri de natura umana, care sunt cauzate de insuficiente

cunostinte manageriale sau ale personalului de executie.

d. Riscuri de neexecutare (inadempienta), care decurg din situatiile

cand cumparatorul nu mai vrea sau nu mai poate ridica marfa contractata sau

vanzatorul nu expediaza marfa sau o expediaza cu intarziere.

e. Riscuri de insolvabilitate, care apar atunci cand cumparatorul nu

plateste marfa primita.

f. Riscuri de pret, care se datoreaza neconcordantei de timp dintre

momentul incheierii contractului si momentul incasarii sau platii, pentru

exportator pretul putand fi sub nivelul celui mondial, iar pentru importator peste

nivelul mondial din momentul platii.

205

g. Riscuri valutare, care sunt cauzate de modificarea cursului valutar a

valutei din contract in intervalul dintre momentul incheierii contractului si data

efectuarii platii in valuta.

h. Riscuri ale ratei dobanzii, care apare datorita acordarii unor credite

cu dobanda fixa din fondurile colectate in depozite cu dobanda variabila.

Clauze contractuale de acoperire a riscurilor economice

In contractele internationale trebuie introduse o serie de clauze menite

sa mentina echilibrul contractual dintre parteneri si sa elimine pierderile

datorate riscurilor. Clauzele cele mai importante sunt clauzele referitoare la

pret, clauzele valutare si clauzele de impreviziune.

1. Clauzele de pret sunt mai numeroase. Ele sunt urmatoarele:

a. Clauza pretului escaladat. Clauza se introduce atunci cand se

doreste mentinerea echilibrului intre pretul produsului finit si cel al factorilor de

productie utilizati pentru fabricarea lui. Ea are un rol deosebit de important in

contractele pe termen lung si la cele cu livrari succesive.

b. Clauza de indexare. Pentru contracararea efectului variatiei pretului

preturile din contract sunt stabilite in functie de un produs de referinta sau de

un anumit indicator. Daca valoarea produsului de referinta se modifica, atunci

se modifica si pretul din contract cu un procent convenit de parti. Clauza poate

fi introdusa atunci cand pretul marfurilor depinde de variatia preturilor unor

produse etalon. Daca intre parteneri exista un flux reciproc de marfuri se

poate stabili un raport de schimb intre pretul produselor importate si cele

exportate care sa fie mentinut indiferent de variatia pretului.

c. Clauza marfa. Prin aceasta clauza se precizeaza in mod expres

pretul pe baza caruia se vor efectua schimburile reciproce, pentru a determina

cantitatea exacta ce se va livra de parteneri pe intreaga durata a contractului.

d. Clauza de rectificare a preturilor. Alinierea automata la schimbarile

de conjunctura pe piata reprezentativa a masinilor si utilajelor se face prin

clauza de rectificare, care prevede posibilitatea actualizarii preturilor

e. Clauza de revizuire a pretului presupune adaptarea contractului la

noile conditii prin renegocierea pretului, daca se inregistreaza cresteri

semnificative ale costurilor materiilor prime, materialelor etc.

2. Clauze valutare. Aceste clauze pot fi:

a. Clauza de acoperire a riscului valutar presupune masuri de

prevedere privind acoperirea riscului in conditiile cursurilor monetare flotante.

206

b. Clauza valutara presupune alegerea unei valute etalon si efectuarea

platii in functie de aceasta. Daca cursul de schimb se modifica in raport cu

etalonul se va modifica si pretul contractului in sus (la depreciere) sau in jos (la

apreciere).

c. Clauza monedei multiple stabileste exprimarea creantei in mai multe

monede, pe baza cursului din momentul incheierii contractului, iar la scadenta

partenerul are dreptul sa aleaga moneda de plata.

3. Clauza de impreviziune are ca scop asigurarea riscurilor

conjunctural, precum si a altor categorii de riscuri si presupune renegocierea

partiala sau totala a contractului in cazul cand a intervenit un eveniment

exterior imprevizibil care a dus la un dezechilibru major intre raporturile dintre

parti fata de momentul incheierii contractului.

Planificarea afacerii în mod inteligent va include mereu prevenirea

problemelor care pot apărea, asigurându-se astfel că afacerea este protejata.

Managerii văd riscul în mod diferit și îl vor trata întotdeauna în mod diferit. Un

om de afaceri activ este zilnic nevoit să îşi asume riscuri. Aşa cum am văzut,

aceste riscuri pot fi însă calculate şi evitate sau măcar reduse.

Bibliografie:

1. S.Petrescu, Diagnostic economic-financiar. Metodologie. Studii de

caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004

2. P.Prunea, Riscul în activitatea economică . Ipostaze. Factori.

Modalităţi de reducere, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. I.A.Popescu, L. Ungureanu, E. Muscalu, M. Cocoşilă, Ştiinţa

conducerii : Valori, tendinţe, perspective.Vol.II : Aplicaţii-studii de caz, exemple

numerice, teste de autoevaluare, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu,

2004;

4. M.Ţole, Analiza economico–financiară a firmelor, Editura Fundaţiei

România de mâine, Bucuresti, 2000

Surse on-line

http://www.softagency.ro

http://intreprinzatori.ro/idei-de-afaceri/riscul-noilor-afaceri/

http://www.stiucum.com/economie/economie-comerciala/Riscurile-in-

afacerile-economi11582.php

http://themoneychannel.realitatea.net/riscul-afacerii-editia-a-ii-a-afaceri-

in-expansiune-provocari-si-experiente-de-succes/

207

CAPITOLUL VIII

RISCURI ÎN AUDITUL FINANCIAR

8.1. Activitatea de audit. Tipuri de audit

8. 2. Riscurile în audit

8.3. Riscul de audit

8.4 Modelul bayesian de evaluare a riscului în audit

8.5 Modelul funcţiilor încrederii pentru evaluarea riscului în audit

8.6. Evaluarea globala a pragului de semnificatie

Obiective: dupa studiul acestei unităţi de învaţare masteranzii vor avea

cunoştinţe despre delimitarea informaţiilor cu caracter semnificativ de cele cu

caracter nesemnificativ, importanţa separării lor pentru misiunea de audit şi

influenţa acestora asupra modului de lucru al auditorului, pragul de

semnificaţie global, impactul evaluării acestuia şi modul său de calcul,

noţiunea de risc de audit, elementele sale componente, utilizarea

raţionamentului profesional în procesul de determinare al lui precum şi

influenţa pe care o suportă misiunea de audit în urma evaluării acestuia,

corelaţia dintre prag de semnificaţie şi riscurile de audit din prisma planificării

misiunii de audit, factorii care influenţează elementele componente ale riscului

de audit.

Cuvinte cheie: audit, risc de audit, risc intern, risc de control, risc de

nedetectare, prag de semnificaţie

208

RISCURI ÎN AUDITUL FINANCIAR

Regula numarul 1: niciodata sa nu pierzi bani.

Regula numarul 2: Nu uita regula numarul 1.

Waren Buffet

8.1 Activitatea de audit. Tipuri de audit

Activitatea de audit este o activitate complexă şi dinamică ce vizează

adaptarea permanentă a instituţiilor şi entităţilor economice la schimbările

apărute în mediul în care funcţionează, precum şi efectuarea unor studii

tematice în vederea perfecţionării activităţii şi creşterii gradului de

profesionalism.

Auditul reprezinta o activitate functional independenta si obiectiva, care

da asigurari si consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor si

cheltuielilor, perfectionand activitatile entitatii. Prin audit firma este ajutata sa-si

îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematica si metodica, care

evalueaza si imbunatateste eficienta si eficacitatea sistemului de conducere

bazat pe gestiunea riscului, a controlului si a proceselor de administrare.

Obiectivul auditului a evoluat de la detectarea fraudelor şi erorilor,

proces care presupunea o verificare detaliată a tuturor operaţiunilor

patrimoniale şi a înregistrării lor contabile, la exprimarea unei opinii asupra

imaginii fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de

către societate. Se urmăreşte, în acest sens, măsura în care informaţiile

înregistrate în contabilitate reflectă evenimentele economice care au avut loc

într-o anumită perioadă, iar eforturile auditorului sunt intensificate pentru

identificarea eventualelor manipulări ale informaţiilor furnizate de sistemul

financiar, pentru prevenirea cazurilor de contabilitate creativă sau fraudă.

Informaţiile furnizate de specialiştii în acest domeniu sunt necesare

tuturor categoriilor de utilizatori: manageri, acţionari şi asociaţi, organe fiscale,

bancheri, organizaţii sindicale care au uneori interese contradictorii. Din acest

motiv rezultatele lucrărilor de audit trebuie să fie corecte şi întocmite pe baza

documentelor legale în vigoare. Ele trebuie să asigure calitatea şi coerenţa

sistemului contabil şi sunt menite să asigure reflectarea corectă, sinceră şi

209

completă în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere a patrimoniului, situaţiei

financiare şi rezultatelor exerciţiului.

Orice misiune de audit implică riscuri, iar identificarea lor, încă din

etapa de planificare a lucrărilor, este unul din obiectivele principale ale

auditorului. Trebuie precizat că este o activitate dificilă şi nu oferă siguranţă

deplină.

Legea privind auditul public intern defineşte urmatoarele tipuri de audit:

a) Auditul de sistem - reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor de

conducere şi control intern, cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează

economic, eficace şi eficient, pentru identificarea deficientelor şi formularea de

recomandări pentru corectarea acestora;

b) Auditul performanţei - examinează dacă criteriile stabilite pentru

implementarea obiectivelor şi sarcinilor entităţii publice sunt corecte pentru

evaluarea rezultatelor şi apreciază dacă rezultatele sunt conforme cu

obiectivele;

c) Auditul de regularitate - reprezintă examinarea acţiunilor asupra efectelor

financiare pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul

respectarii ansamblului principiilor, regulilor procedurale si metodologice, care

le sunt aplicabile.

Scopul auditului intern este de a acorda asistenţă structurilor auditate

pentru îndeplinirea responsabilităţilor ce le revin, prin intermediul politicilor şi

procedurilor menite să sporească eficienţa activităţii.

Scopul auditului financiar este de a aduna suficiente probe care să

ateste fidelitatea situaţiilor financiare ale unei întreprinderi, în conformitate cu

principiile general acceptate ale contabilităţii. Pentru acest lucru, o misiune de

audit solicita efort şi trebuie să respecte urmatoarele condiţii:

1. Auditul trebuie planificat;

2. Auditul trebuie condus; probele trebuie adunate şi evaluate;

3. Un raport al rezultatului auditului trebuie întocmit si prezentat persoanelor

sau grupului responsabil.

Auditorii nu pot garanta clienţilor lor sau altor utilizatori ai situaţiilor

financiare că acestea sunt corecte, exacte, precise, fără o examinare în

prealabil a acestora. Garantarea ar însemna că auditorii au examinat fiecare

tranzacţie din perioada în care contabilitatea a fost întocmită şi au concluzionat

că toate înregistrările contabile au fost corect efectuate, reflectate, clasificate şi

cuprinse în situaţiile financiare. O asemenea acţiune ar fi imposibil de

210

îndeplinit. Datorita costurilor ridicate auditorii folosesc adesea procedeul

sondajului1 în examinarea dovezilor necesare care să ateste fidelitatea

imaginilor financiare. Termenul de sondaj este în strânsă legătură cu cel de

corectitudine, exactitate şi precizie a situaţiilor financiare şi se referă la faptul

că acestea nu cuprind nici măcar o eroare, idee pe care o considerăm a fi

neadevarată.

Dat fiind cele de mai sus, ce asigurări pot oferi auditorii utilizatorilor

situaţiilor financiare în susţinerea deciziilor de a investi sau credita

întreprinderea ?

1. Auditorii pot asigura că înţeleg declaraţiile şi sumele, din situaţiile financiare,

care au fost înregistrate, clasificate, rezumate şi supuse regulilor;

2. Auditorii pot asigura că au adunat suficiente dovezi pentru a formula o opinie

rezonabilă;

3. Auditorii pot asigura (datorită pregătirii lor) că situaţiile financiare sunt

întocmite şi prezentate în mod corect şi nu sunt denaturate datorită erorilor şi

iregularitaţilor.

Asemenea asigurări sunt deseori importante pentru clienţii auditorului

sau pentru alţi utilizatori ai informaţiilor din situaţiile financiare. Două concepte,

de o importanţă deosebită, fundamentează asemenea asigurări, concepte

utilizate pentru a stabili:

1. Cît de multe dovezi vor obţine auditorii;

2. Cum şi cînd vor obţine aceste dovezi;

3. Ce criterii vor fi utilizate pentru a evalua dovezile.

Aceste două concepte sunt pragul de semnificaţie şi riscul

auditului, ambele fiind detaliate în acest capitol. Este cunoscut faptul că

auditorii nu pot examina fiecare tranzacţie reflectată în situaţiile financiare,

aceştia fiind dispuşi să accepte o valoare redusă de erori.

În prezent există mai multe tipuri de audit financiar (Arens, A., 2003):

- auditul situaţiilor financiare este efectuat pentru a se determina dacă

situaţiile financiare în ansamblu (informaţiile verificate) sunt prezentate în

acord cu anumite criterii care se referă în special la principiile contabile general

acceptate;

- auditul operaţional reprezintă analiza oricărei porţiuni a procedurilor şi

metodelor operaţionale ale unei organizaţii, în scopul evaluării eficienţei şi

eficacităţii lor;

211

- auditul conformităţii trebuie să determine dacă entitatea examinată

respectă anumite proceduri, reguli sau reglementări definite de o autoritate

supraordonată.

Indiferent de tipul de audit este necesară analiza riscului.

Recomandările şi concluziile auditorilor, elaborate în urma activităţii de

audit, sunt opţionale pentru entităţile organizatorice şi persoanele implicate

dar, în virtutea bunelor practici, se oferă explicaţii pentru neimplementarea

acestora.

Având in vedere natura procesului de audit, fiecare misiune este

receptata ca o provocare diferita pentru o firma de audit intrucat nu exista doua

misiuni de audit identice. Orice misiune de audit implică riscuri, iar identificarea

lor, încă din etapa de planificare a lucrărilor, este unul din obiectivele principale

ale auditorului. Trebuie precizat că este o activitate dificilă şi nu oferă siguranţă

deplină. Auditorul trebuie să obţină o înţelegere suficientă a sistemele de

contabilitate şi de control intern al clientului pentru a planifica auditul şi a

dezvolta o abordare eficientă a acestuia.

Pentru dezvoltarea planului general de audit, auditorul trebuie să

evalueze riscurile asociate misiunii de audit la nivelul situaţiilor financiare.

Pentru aplicarea programului de audit, auditorul trebuie să facă legătura între o

astfel de evaluare şi soldurile conturilor şi categoriile semnificative de tranzacţii

la nivelul aserţiunii sau să presupună că riscul inerent este ridicat pentru

respectiva aserţiune. Pentru a furniza un rezultat privind nivelul riscurilor este

necesară, mai întâi, identificare lor.

8.2 Riscurile în audit

Controlul obiectivelor în cadrul unui audit este planificat în funcţie de

factorii de risc şi de importanta relativa a acestora, care diferă de la o entitate

economică la alta.

Riscurile nu au toate aceeasi posibilitate de a se realiza. Din acest

punct de vedere se disting, in general, riscuri potentiale si riscuri

posibile.

Riscurile potentiale, adică cele care sunt susceptibile teoretic de a se

produce dacă nici un control nu este exercitat pentru a le preveni sau pentru a

detecta si corecta erorile care ar putea să se producă; aceste riscuri sunt

comune tuturor intreprinderilor.

212

Riscurile posibile, adică acele riscuri potentiale împotriva cărora

întreprinderea nu dispune de mijloace pentru a le limita; cand astfel de mijloace

lipsesc, există o mare probabilitate ca anumite erori să se produca fără să fie

detectate sau corectate de catre întreprindere.

Pe parcursul exercitării misiunii sale, auditorul caută să identifice riscurile

posibile în scopul adaptarii controlului si evaluării incidenţei erorilor asupra

situatiilor financiare.

Într-o firmă, auditorul se confruntă, de regulă, cu următoarele

categorii de riscuri:

A. Riscuri generale, specifice firmei - sunt riscuri de natură să

influenţeze ansamblul operatiilor întreprinderii.

Fiecare entitate economică, în functie de sectorul în care îşi desfaşoară

activitatea, de structură, talie si organizare, posedă caracteristici proprii care

fac mai mult sau mai puţin probabilă concretizarea riscurilor sale potentiale.

Pentru a controla o întreprindere, auditorul trebuie să identifice caracteristicile

proprii care o disting de celelalte; pentru aceasta sunt cercetate şi analizate

informaţiile următoare:

1. activitatea întreprinderii si sectorul din care face parte; este esential

să se ştie:

- obiectul de activitate al intreprinderii (producţie, prestări, comerţ etc.) căci

problemele de evaluare, de exemplu, nu sunt absolut identice;

- dacă întreprinderea face parte dintr-un sector in plină expansiune sau

in declin (riscurile de încetare a activităţii fiind diferite);

- dacă există reglementări speciale ale sectorului (aprovizionare, vanzari,

finantari, formare preturi etc.).

2. organizarea si structura intreprinderii: problemele de control se pun

diferit atunci cand:

- o întreprindere face parte dintr-un grup, faţă de una neintegrată;

- toate activitatile sunt concentrate sau sunt dispersate în mai multe

locaţii;

- organigrarna intreprinderii este bine stabilită sau responsabilitatile sunt

defectuos stabilite etc.;

- politicile generale ale întreprinderii: financiare, comerciale, sociale.

- perspectivele de dezvoltare ale intreprinderii: de exemplu, dacă

întreprinderea prevede o dezvoltare rapidă, auditorul trebuie să acorde atentie

mijloacelor materiale si financiare necesare acestui program, iar daca perspectivele

213

întreprinderii sunt pesimiste, auditorul va acorda atentie aspectelor legate de

continuitatea activitatii;

3. organizarea administrativă şi contabilă

- existenta unui sistem informatic;

- existenta unor proceduri administrative si contabile;

- existenta unui sistem de control bugetar;

- existenta unui sistem de control intern influenteaza modul de organizare

si eficienta controlului propriu al auditorului.

4. politicile contabile ale întreprinderii: chiar inainte de a aborda controlul

său, auditorul trebuie să se asigure de:

- principiile contabile aplicate;

- fundamentarea alegerii acestora, cel puţin pentru posturile principale sau

punctele caracteristice ale activitatii.

Informatiile de mai sus permit aprecieri cu privire la riscurile generale

următoare:

a. riscuri legate de situatia economică a firmei (elemente susceptibile

de a pune în discutie continuitatea activitatii, de exemplu);

b. riscuri legate de organizarea generală (de exemplu, absenţa unor

proceduri sau excesul de proceduri);

c. riscuri legate de atitudinea conducerii (de exemplu, expertul va

acorda o anumită atenţie în control atunci cand conducerea manifestă preocupări

cu predilecţie pentru productie si comercializare si altă atentie cand conducerea

e preocupată de problemele de control intern si de calitatea informatiei

financiare).

B. Riscuri legate de natura operaţiilor tratate. Conturile anuale reflectă

operatiile tratate de către firmă. Datele prezentate prin contabilitate pot fi

împărţite în trei categorii, fiecare fiind purtătoare de riscuri particulare:

- date repetitive - sunt cele care rezultă din activitatea obisnuită a

intreprinderii: vanzari, cumparari, salarii etc.; acestea se trateaza in mod

uniform in functie de sistemul ales;

- date punctuale - sunt complementare celor repetitive, dar sunt puse in

evidenta la intervale de timp mai mult sau mai putin regulate ca, de exemplu:

inventare fizice, evaluare de sfîrsit de exercitiu etc. Acestea sunt purtătoare de

riscuri semnificative atunci cand descoperirea lor nu este facuta la timp si deci

este necesar ca auditorul să le cunoască din timp pentru a-si organiza

controalele care se impun;

214

- date exceptionale - rezulta din operatii sau decizii care derivă din activitati

curente: reevaluari, fuziuni, restructurări. Intreprinderea nu dispune de criterii

prealabile, de elemente comparative, de personal experimentat pentru astfel

de operatii, astfel că riscurile de producere a erorilor si de redactare a acestora

sunt foarte importante.

Cu cat valoarea (individuală sau cumulată) a unei categorii de operatii

(repetitivă, punctuală sau exceptională) este mai importantă, cu atât erorile

sunt susceptibile de a avea o influenţă anume asupra situatiilor financiare.

C. Riscuri legate de conceptia si functionarea sistemelor.

Conceperea sistemelor de descoperire si de tratare a operatiilor trebuie să

permită prevenirea erorilor sau să detecteze pe cele care s-au produs pentru a

le corija.

Riscurile pot fi limitate mai usor in cazul datelor repetitive atunci cand

conceperea sistemelor este fiabilă; de exemplu, posibilitatea de descoperire a

unor stocuri alterate este mult mai uşoară daca sistemul adoptat prevede că

orice iesire din stoc trebuie să faca obiectul unui document si că toate aceste

documente trebuie să facă obiectul unei facturari (pentru mrfuri).

Deseori insă, chiar daca sistemul conceput este fiabil, el poate prezenta

defectiuni in functionare daca controalele interne prevăzute nu se efectuează.

D. Riscul de nedescoperire cu ocazia auditului; alegerea de către

auditor a procedurilor, a intinderii si a datei interventiilor antrenează în mod

obligatoriu un anumit nivel de risc, pe care auditorul trebuie sa-l diminueze tot

mai mult.

Este unanim recunoscut faptul că nu este posibil, mai ales din motive

de costuri si de eficacitate, să se obtina o asigurare absolută că în situatiile

financiare nu sunt erori, oricare ar fi sistemul adoptat de intreprindere si oricare ar fi

tehnicile de control adoptate de auditor.

Riscul de audit constă in faptul că erori semnificative există in situatiile

financiare si că auditorul, nedescoperindu-le, formulează o opinie eronată. Ele

trebuie însă să conceapă programul de lucru astfel incat să obtina o asigurare

rezonabilă că nu există riscuri semnificative in situatiile financiare si să limiteze

astfel riscul de audit la un nivel minim acceptabil.

În concluzie, auditorii trebuie să aiba o bună cunoastere a factorilor

de risc potentiali si să caute in fiecare intreprindere controlată riscurile

posibile care decurg din particularitatile sale si din specificul organizarii acesteia,

sisternele adoptate si operatiile tratate.

215

Cunoasterea factorilor de risc va permite auditorului să acorde

atentia cuvenita de-a lungul misiunii sale, erorilor posibile care pot avea o

incidenţă asupra situatiilor financiare; aceasta cunoaştere este însă foarte

importantă în momentul planificarii unor lucrari de audit cu o cat mai mare

eficacitate prin orientarea catre zonele unde riscurile de erori sunt cele mai

probabile.

Prin înţelegerea importanţei riscurilor, opinia auditorului asupra

situatiilor financiare va fi mai bine intemeiata, iar aceasta va fi in măsură sa

dea avize si sfaturi mai utile intreprinderii pentru a ameliora fiabilitatea

organizării contabile si informatiei financiare furnizate.

Încă de la începutul demersului său, in faza cunoasterii particularităţilor

entităţii, auditorul va căuta să identifice zonele, domeniile semnificative în care

se pot produce erori sau inexactitati si care pot avea o influenţă semnificativă

asupra situatiilor financiare.

Este semnificativ orice element (grup de elemente) care este susceptibil

să aibă o influenţă asupra situatiilor financiare si a utilizatorilor acestora -

actionari, creditori, investitori.

Domeniile semnificative pot fi clasificate in sisteme semnificative si

conturi semnificative.

Prin sistem semnificativ, de regulă, se intelege orice sistem existent in

entitate care asigură inregistrarea si transcrierea operatiilor repetitive, cand

valoarea cumulată a acestora este ea însăşi semnificativă în raport cu

situaţiile financiare.

Sistemele semnificative comune tuturor intreprinderilor sunt cele privind:

- cumparări – furnizori;

- vanzări – clienţi;

- plăţi ;

- personal;

- trezorerie;

- productie-stocuri

Identificarea din cadrul acestora a sistemelor semnificative proprii

unitătii controlate constituie o activitate de mare finete pentru auditor, căci numai

aceste sisteme necesită din partea lui studiul procedurilor.

Functionarea acestor sisteme semnificative necesită din partea

auditorului aplicarea unor proceduri de audit alese si utilizate în funcţie de

circumstanţe si specificităti proprii intreprinderii auditate, intrucat acesta este

216

necesar să găsească un răspuns corespunzator tuturor intrebărilor pe care le

cere examinarea acestor sisteme semnificative din cadrul controlului intern şi,

în mod deosebit, să se asigure că riscul legat de acesta este cat mai mic

cu putinţă.

Conturile semnificative sunt acele conturi a căror valoare reprezintă o

parte importantă din situatiile financiare sau cele care, prin natura lor, ar putea

reprezenta o parte importantă din acestea şi care pot ascunde erori sau

inexactitati semnificative a căror importanţă relativă e direct legată de

regularitatea contabilităţii, influenţand semnificativ aceste situatii financiare.

In practică, auditorul, pentru a determina care sunt conturile semnificative,

tine seama de următoarele repere:

- chiar dacă productia in curs este la un nivel scăzut la finele exercitiului, ea

poate reprezenta un cont semnificativ în măsura în care valorile pe care le

tranziteaza sunt mari, iar operatiile sunt complexe;

- provizioanele, chiar daca sunt mici, sunt conturi semnificative, în măsura

în care ele sunt puternic influentate de aprecierile conducerii (de exemplu:

subevaluarea provizioanelor pentru a „proteja" rezultatele exercitiului);

- conturi care, prin natura lor, sunt purtătoare de riscuri, de exemplu:

conturile de regularizare sau conturi afectate de o schimbare legislativă;

- conturi care, prezentand anomalii aparente (sold cu sens anormal,

variatie neexplicată, formulări „ciudate") in reaport cu soldul precedent sau contrar

functiunii conturilor, sunt, de asemenea, conturi semneficative, deoarece sunt

purtatoare de indici de erori pe care auditorul nu le poate ignora.

Identificarea conturilor semnificative se sprijină in mod esenţial pe examenul

analitic, un ansamblu de tehnici care constă în:

-efectuarea de comparatii între datele din conturi cu cele trecute şi

ulterioare;

-analiza fluctuatiilor si tendintelor;

-studiul si analiza elementelor neobisnuite.

Unele conturi care sunt la prima vedere nesemnificative, pot ascunde o mare

probabilitate de erori ca, de exemplu:

-conturi cu solduri mici dar care tranzitează sume importante;

-conturi puternic afectate de aprecieri (provizioane);

-conturi care presupun tehnici contabile complexe;

-conturi cu anomalii aparente (solduri creditoare la casă,de exemplu);

217

-conturi care prin natura sunt purtătoare de riscuri (conturi de

regularizare).

Auditorul poate face constatari semnificative pe tot parcursul exercitiului

financiar (supravegherea gestiunii: aprecierea controlului intern si controlul

conturilor), cat si în diferitele stadii de pregătire a conturilor anuale: evaluare,

prezentare sau verificare.

8.3.Riscul de audit

Riscul de audit constă în faptul că auditorul exprimă o opinie incorectă, din

cauza faptului că în situatiile financiare sunt erori semnificative.

Standardele Internaţionale de Audit au în vedere trei categorii principale

de riscuri: riscul inerent, riscul de control şi riscul de nedetectare.

Produsul acestora reprezinta riscul de audit (Afanase C., 2009).

Conceptul de risc de audit este ilustrat in tabelul 8.1:

218

Tabelul 8.1

Riscul de audit (RA) reprezintă riscul ca auditorul să exprime o opinie

de audit neadecvată, atunci când situaţiile financiare sunt denaturate în mod

semnificativ. Riscul de audit are trei componente: riscul inerent, riscul de

control şi riscul de nedetectare.

Riscul inerent (RI) reprezintă susceptibilitatea ca un sold al unui cont

sau o categorie de tranzacţii să conţină o denaturare care ar putea fi

semnificativă, individual sau cumulată cu denaturările existente în alte solduri

sau categorii de tranzacţii, presupunând că nu au existat controale interne

adiacente.

219

Pentru a evalua riscul inerent, auditorul recurge la judecati profesionale

bazate pe evaluarea unor factori ca:

- experienta si cunostintele cadrelor de conducere, eventualele schimbari

intervenite în cursul exerciţiului la nivelul conducerii;

- presiuni exercitate asupra conducerii si alte imprejurari de natură a incita

la prezentarea unor situatii financiare inexacte (număr mare de intreprinderi falite

in sectorul de activitate);

- natura activitatilor desfasurate de intreprindere (uzura morală a

tehnologiei, echipamentelor, produselor si serviciilor, structuri neadecvate);

- factori influentand sectorul din care face parte intreprinderea: conditii

economice si concurentiale, inovatii tehnologice, evolutia cererii si practicile

contabile;

- situatii financiare care pot să conţină anomalii: conturi conţinand ajustari

privind exercitiile anterioare sau estimări;

- vulnerabilitatea activelor la pierderi sau deturnări;înregistrarea unor

operatiunii neobisnuite si complexe, mai ales la sfarşitul exercitiului

Riscul de control (RC) reprezintă riscul ca o denaturare, care ar putea

apărea în soldul unui cont sau într-o categorie de tranzacţii şi care ar putea fi

semnificativă în mod individual, sau atunci când este cumulată cu alte

denaturări din alte solduri sau categorii, să nu poată fi prevenită sau detectată

şi corectată la momentul oportun de sistemele de contabilitate şi de control

intern.

Riscul legat de control nu poate fi in întregime eliminat, avand in vedere

limitele inerente oricarui sistem contabil si de control intern.

In general, auditorul fixează un nivel ridicat al riscului legat de control,

atunci cand:

- sistemele contabile şi de control intern nu sunt aplicate corect;

- sistemul contabil si de control intern al întreprinderii sunt considerate ca

insuficiente.

Cand evaluarea riscului legat de control se face la un nivel redus,

auditorul va trebui să documenteze elementele pe care se sprijină în

concluziile sale.

Riscul de nedetectare (RNN) reprezintă riscul ca procedurile de fond

ale unui auditor să nu detecteze o denaturare ce există în soldul unui cont sau

categorie de tranzacţii şi care ar putea fi semnificativă în mod individual, sau

220

atunci când este cumulată cu denaturări din alte solduri sau categorii de

tranzacţii.

Nivelul riscului de nedetectare depinde de controalele proprii ale

auditorului; riscul de nedetectare nu poate ft eliminat în totalitate, oricare ar fi

tehnicile si procedurile folosite de auditor.

Există anumite relatii între cele trei componente ale riscului de

audit. Riscul de nedetectare este invers proportional cu cumulul riscurilor

inerente si riscurile legate de control. De exemplu, dacă riscurile inerente si cele

legate de control sunt ridicate, trebuie fixat un nivel al riscului de nedetectare

redus, astfel incat să fie redus cat mai mult riscul de audit şi, invers, dacă

riscurile inerente si cele legate de control sunt slabe, auditorul va accepta un

nivel al riscului de nedetectare mai ridicat, reducand astfel riscul de audit.

Auditorul trebuie să utilizeze raţionamentul profesional la evaluarea riscului de

audit şi la stabilirea procedurilor de audit, pentru a se asigura că riscul este

redus până la un nivel acceptabil de redus. Riscul de audit este de maxim

10%.

RISC AUDIT = RISC INERENT X RISC CONTROL X RISC NEDETECTARE

Fig.8.1

Sursa: http://restant2012.cafr.ro/files/4513/6183/6457/mirela_paunescu_I.pdf

221

Riscul inerent (RI) reprezintă susceptibilitatea unui sold al unui cont sau

a unei categorii de tranzacţii, la informaţii eronate care ar putea fi materiale

individual, sau atunci când sunt cumulate cu informaţii eronate din alte solduri

sau tranzacţii, presupunând că nu au existat controale interne

corespunzătoare. În dezvoltarea generală a unui plan de audit, auditorul

trebuie să evalueze riscul inerent. Riscul inerent este măsura în care auditorii

evaluează probabilitatea ca unele situaţii financiare eronate să se producă în

practică, acestea fiind considerate slăbiciuni ale controalelor interne. Dacă

auditorul ajunge la concluzia că există o probabilitate ridicată ca erorile din

situaţiile financiare să nu fie depistate de controalele interne, înseamnă că el

apreciază un risc inerent ridicat.

Includerea nivelului riscului inerent în modelul riscului de audit,

presupune că auditorii vor încerca să previzioneze segmentele din situaţiile

financiare care prezintă cea mai mică şi respectiv cea mai mare probabilitate

de a fi eronate. Aceste informaţii afectează dimensiunea probelor de audit

necesare a fi colectate de auditor şi influenţează eforturile auditorilor în

activitatea alocată colectării probelor pe parcursul auditului.

Când evaluează riscul inerent auditorul va lua în considerare următorii

factori :

Riscuri care impun o atenţie specială pentru audit:

Ca parte a evaluării riscului, auditorul trebuie să determine măsura în

care oricare dintre riscurile identificate, reprezintă, potrivit raţionamentului

auditorului, riscuri semnificative. În exercitarea acestui raţionament, auditorul

trebuie să excludă efectele controalelor identificate aferente riscului.

În exercitarea raţionamentului prin care unele riscuri sunt considerate

riscuri semnificative, auditorul trebuie să ia în considerare cel puţin

următoarele:

a. Măsura în care riscul este un risc de fraudă;

b. Măsura în care riscul este legat de aspecte recente semnificative

economice, contabile sau de altă natură şi, deci, necesită o atenţie specială;

c. Complexitatea tranzacţiilor

d. Măsura în care riscul implică tranzacţii semnificative cu părţile afiliate.

e. Gradul de subiectivitate în evaluarea informaţiilor financiare aferente

riscului, în special acele evaluări care implică o gamă largă de incertitudini de

evaluare.

222

f. Măsura în care riscul implică tranzacţii semnificative care sunt în afara

activităţii normale a entităţii, sau care par a fi neobişnuite, din alte privinţe.

Dacă auditorul a determinat că există un risc semnificativ, auditorul trebuie

să obţină o înţelegere a controalelor entităţii, inclusiv a activităţilor de control,

relevante pentru acel risc."

- rezultatele auditurilor precedente;

- angajamentele iniţiale, comparativ cu rezultatele;

- tranzacţiile neobişnuite sau complexe;

- raţionamentul profesional avut în vedere la stabilirea soldurilor

conturilor şi la înregistrarea tranzacţiilor;

- activele care sunt susceptibile la delapidări;

- formarea populaţiei şi dimensiunea eşantionului;

- schimbările în cadrul conducerii şi reputaţia acesteia;

- natura activităţii entităţilor, incluzând natura producţiei realizate şi a

serviciilor prestate de aceasta;

- natura sistemului de procesare a datelor şi gradul de utilizare al

tehnicilor moderne pentru comunicare.

Pentru a evalua riscul inerent, auditorii trebuie să efectueze o analiză a

contextului în care funcţionează entitatea auditată, precum şi caracteristicile

operaţiunilor auditate prin interviuri cu conducerea entităţii şi cunoaşterea

activităţii acesteia, obţinută din rapoartele auditurilor precedente. Auditorul

trebuie să evalueze factorii de mai sus, pentru a stabili riscul inerent specific

fiecărui ciclu de tranzacţii, cont şi obiectiv al auditului. Unii factori vor afecta

mai multe sau probabil toate clasele de conturi, în timp ce alţi factori cum ar fi

tranzacţiile neobişnuite, vor afecta numai anumite clase de conturi (specifice).

Pentru fiecare entitate sau clasă de conturi, decizia de a evalua un risc inerent

corespunzător, depinde în principal de raţionamentul profesional al auditorului.

Astfel, mai mulţi auditori stabilesc un risc inerent de 50%, chiar în cele mai

bune circumstanţe şi de 100% atunci când există oricând posibilitatea apariţiei

unor erori materiale. De regulă, auditorii recurg la întocmirea şi completarea

unei liste de întrebări şi în funcţie de răspunsurile primite şi pe baza

raţionamentului profesional, evaluează riscul inerent ca fiind ridicat, mediu,

scăzut. Riscul inerent poate fi exprimat fie în termeni cuantificabili (ex: în

procente), fie în termeni necuantificabili (ex: ridicat, mediu, scăzut). Pentru

dezvoltarea planului general de audit, auditorul trebuie să evalueze riscul

inerent la nivelul situaţiilor financiare. Pentru aplicarea programului de audit,

223

auditorul trebuie să facă legătura între o astfel de evaluare şi soldurile

conturilor şi categoriile semnificative de tranzacţii la nivelul aserţiunii sau să

presupună că riscul inerent este ridicat pentru respectiva aserţiune.

În scopul evaluării riscului inerent, auditorul utilizează raţionamentul

profesional pentru a estima numeroşi factori, printre care se regăsesc:

La nivelul situaţiilor financiare:

- Integritatea conducerii

- Experienţa şi cunoştinţele conducerii, precum şi schimbările survenite

la nivelul conducerii pe parcursul perioadei, de exemplu, lipsa de experienţă a

managerilor poate afecta întocmirea situaţiilor financiare ale entităţii.

- Presiuni neobişnuite exercitate asupra conducerii, de exemplu,

circumstanţe ce ar putea predispune conducerea la denaturarea situaţiilor

financiare, cum ar fi experienţa eşecului a numeroase entităţi ce-şi desfăşoară

activitatea în sectorul de activitate respectiv sau o entitate ce nu deţine

suficient capital pentru continuarea activităţii.

- Natura activităţii entităţii, de exemplu, potenţialul uzurii tehnologice a

produselor şi serviciilor sale, complexitatea structurii capitalului său, importanţa

părţilor afiliate, localizarea şi răspândirea geografică a facilităţilor de producţie

ale entităţii.

- Factori care afectează sectorul de activitate în care operează entitatea,

de exemplu, condiţiile economice şi concurenţa, aşa cum au fost identificate de

tendinţele şi indicatorii financiari, precum şi de schimbările tehnologice,

cererea de consum şi practici contabile comune sectorului de activitate

respectiv.

La nivelul soldurilor de conturi şi al categoriei de tranzacţii

- Conturi ale situaţiilor financiare care este probabil a fi susceptibile de

denaturare, de exemplu, conturi care necesită ajustări în perioadele anterioare

sau care implică un grad ridicat de estimare.

- Complexitatea tranzacţiilor principale sau a altor evenimente care ar

putea necesita utilizarea serviciilor unui expert.

- Gradul raţionamentului profesional implicat în determinarea soldului

contului

- Susceptibilitatea activelor la pierdere sau delapidare, de exemplu,

active considerate foarte necesare sau ca având un grad ridicat de circulaţie,

cum ar fi numerarul.

224

- Finalizarea unei tranzacţii neobişnuite sau complexe, în special la

sfârşitul exerciţiului sau aproape de acest moment.

- Tranzacţii care nu se derulează în mod obişnuit

Riscul inerent poate fi general sau individual (la nivelul soldurilor). Riscul

inerent general vizeaza:

- Integritatea conducerii

- Experienţa şi cunoştinţele conducerii, precum şi schimbările survenite

la nivelul conducerii pe parcursul perioadei, de exemplu, lipsa de experienţă a

managerilor poate afecta întocmirea situaţiilor financiare ale entităţii.

- Presiuni neobişnuite exercitate asupra conducerii, de exemplu,

circumstanţe ce ar putea predispune conducerea la denaturarea situaţiilor

financiare, cum ar fi experienţa eşecului a numeroase entităţi ce-şi desfăşoară

activitatea în sectorul de activitate respectiv sau o entitate ce nu deţine

suficient capital pentru continuarea activităţii.

- Natura activităţii entităţii, de exemplu, potenţialul uzurii tehnologice a

produselor şi serviciilor sale, complexitatea structurii capitalului său, importanţa

părţilor afiliate, localizarea şi răspândirea geografică a facilităţilor de producţie

ale entităţii.

- Factori care afectează sectorul de activitate în care operează entitatea,

de exemplu, condiţiile economice şi concurenţa, aşa cum au fost identificate de

tendinţele şi indicatorii financiari, precum şi de schimbările tehnologice,

cererea de consum şi practici contabile comune sectorului de activitate

respectiv.

Riscul inerent la nivelul soldurilor de conturi şi al categoriei de tranzacţii

vizeaza:

- Conturi ale situaţiilor financiare care este probabil a fi susceptibile de

denaturare, de exemplu, conturi care necesită ajustări în perioadele anterioare

sau care implică un grad ridicat de estimare.

- Complexitatea tranzacţiilor principale sau a altor evenimente care ar

putea necesita utilizarea serviciilor unui expert.

- Gradul raţionamentului profesional implicat în determinarea soldului

contului.

- Susceptibilitatea activelor la pierdere sau delapidare, de exemplu,

active considerate foarte necesare sau ca având un grad ridicat de circulaţie,

cum ar fi numerarul.

225

- Finalizarea unei tranzacţii neobişnuite sau complexe, în special la

sfârşitul exerciţiului sau aproape de acest moment.

- Tranzacţii care nu se derulează în mod obişnuit.

8.3.1.Riscul de control După obţinerea înţelegerii sistemelor de contabilitate şi control intern,

auditorul trebuie să facă o evaluare preliminară a riscului de control, la nivelul

aserţiunii, pentru fiecare sold semnificativ de cont sau categorie semnificativă

de tranzacţii. Auditorul trebuie să obţină probe de audit prin teste ale

controalelor pentru a putea susţine orice evaluare a riscului de control care

este situat la un nivel mai mic decât ridicat. Cu cât evaluarea riscului de control

este mai redusă, cu atât mai multe probe trebuie să obţină auditorul pentru a

susţine faptul că sistemele de contabilitate şi de control intern sunt proiectate

corespunzător şi funcţionează eficient. Auditorul trebuie să aducă la cunoştinţa

conducerii, cât mai repede posibil şi la un nivel adecvat de responsabilitate,

carenţele semnificative existente în proiectarea sau operarea sistemelor de

contabilitate şi de control intern, care i-au atras atenţia. După evaluarea

sistemului de control intern, auditorul comunică printr-o scrisoare conducerii

societăţii sau comitetului de audit intern carentele descoperite ce pot afecta

semnificativ situaţiile financiare sau pot permite fraude.

Evaluarea preliminară a riscului de control reprezintă procesul de

evaluare a eficacităţii sistemelor de contabilitate şi control intern ale entităţii în

prevenirea şi detectarea denaturărilor semnificative. Întotdeauna vor exista

unele riscuri de control datorate limitărilor inerente ale oricărui sistem de

contabilitate şi control intern.

Această evaluare a riscului de control pentru o aserţiune în situaţiile

financiare trebuie să fie ridicată, cu excepţia cazului în care auditorul:

- Este capabil să identifice controalele interne relevante pentru

aserţiunile ce ar putea preveni sau detecta şi corecta o denaturare

semnificativă

- Îşi planifică să efectueze teste ale controlului pentru a susţine

evaluarea.

Auditorul trebuie să documenteze în documentele de lucru deoarece

sistemele de contabilitate şi de control intern nu sunt efective, iar evaluarea

eficacităţii sistemelor de contabilitate şi control intern nu este eficientă.

Pot fi folosite diferite tehnici pentru documentarea informaţiilor legate

de sistemele de contabilitate şi de control intern. Selecţionarea unei tehnici

226

particulare este o problemă ce ţine de raţionamentul profesional al auditorului.

Tehnicile comune, utilizate singular sau combinate, sunt reprezentate de

descrieri narative, chestionare, liste de verificare şi diagrame ale fluxurilor de

informaţii. Forma şi întinderea acestei documentaţii este influenţată de

mărimea şi complexitatea entităţii, precum şi de natura sistemelor de

contabilitate şi de control intern ale entităţii. În general, cu cât sunt mai

complexe sistemele de contabilitate şi de control intern ale entităţii, precum şi

procedurile de control ale auditorului, cu atât documentaţia acestuia va trebui

să fie mai extinsă. Auditorul trebuie să ia în considerare nivelurile evaluate

ale riscului de control şi ale celui inerent pentru a determina natura,

durata şi întinderea procedurilor de fond cerute pentru reducerea riscului

de audit până la un nivel acceptabil de scăzut.

8.3.2. Relaţia dintre evaluarea riscului inerent şi a celui de control Deseori conducerea reacţionează la situaţii de risc inerent prin

elaborarea de sisteme de contabilitate şi de control intern care să prevină sau

să detecteze şi să corecteze denaturările şi de aceea, în multe cazuri, riscul

inerent şi riscul de control sunt interrelaţionate într-un grad ridicat. În astfel de

situaţii, dacă auditorul încearcă să evalueze separat riscul inerent şi riscul de

control, există posibilitatea unei evaluări neadecvate a riscului. Ca rezultat, în

astfel de situaţii riscul de audit poate fi determinat mai adecvat prin efectuarea

unei evaluări combinate. Nivelul riscului de nedetectare este legat direct de

procedurile de fond ale auditorului. Evaluarea de către auditor a riscului de

control al auditorului, împreună cu evaluarea riscului inerent, influenţează

natura, durata şi întinderea procedurilor de fond ce trebuie efectuate pentru

reducerea riscului de nedetectare, şi, prin urmare, a riscului de audit până la

un nivel acceptabil de scăzut. Unele riscuri de nedetectare vor fi întotdeauna

prezente chiar dacă un auditor a examinat 100% din soldurile contabile sau

categoriile de tranzacţii. Auditorul trebuie să ia în considerare nivelurile

evaluate ale riscului de control şi ale celui inerent pentru a determina natura,

durata şi întinderea procedurilor de fond cerute pentru reducerea riscului de

audit până la un nivel acceptabil de scăzut. În această privinţă auditorul va

aprecia:

- natura procedurilor de fond, de exemplu, utilizarea de teste îndreptate

mai degrabă spre părţi independente din afara entităţii, decât teste direcţionate

227

către părţi sau documentaţii din cadrul entităţii, sau utilizarea de teste ale

detaliilor, în scopul unui obiectiv particular al auditului, în completarea

procedurilor analitice;

- momentul de timp la care se efectuează procedurile de fond, de

exemplu, efectuarea lor mai degrabă la sfârşitul perioadei (exerciţiului), decât

la o dată anterioară acesteia; şi

- întinderea procedurilor de fond, de exemplu, utilizarea unui eşantion

mai mare.

Există o relaţie inversă între riscul de nedetectare şi nivelul

combinat al riscului inerent şi al celui de control.

De exemplu, în cazul în care riscul inerent şi cel de control sunt

ridicate, riscul de nedetectare acceptat trebuie să fie scăzut, pentru a reduce

riscul de audit la un nivel acceptabil de scăzut. Pe de altă parte, în cazul în

care riscul inerent şi cel de control sunt scăzute, auditorul poate accepta un

risc de nedetectare mai ridicat, care totuşi reduce riscul de audit la un nivel

acceptabil de scăzut. În timp ce testele controalelor şi procedurile de fond se

disting prin scopul lor, rezultatele fiecărui tip de proceduri pot contribui la

scopul altora. Denaturările descoperite în timpul efectuării procedurilor de fond

pot determina auditorul să modifice evaluarea anterioară a riscului de control.

Nivelurile evaluate ale riscului inerent şi de control nu pot fi suficient de

scăzute încât să se elimine necesitatea ca auditorul să efectueze o procedură

de fond. Neglijând nivelurile evaluate ale riscului inerent şi de control, auditorul

va trebui să efectueze unele proceduri de fond pentru soldurile conturilor şi

pentru categoriile de tranzacţii semnificative. Evaluarea componentelor

riscului inerent şi ale celui de control, efectuată de auditor, se poate

modifica în cursul unui angajament de audit, de exemplu, în timpul

efectuării procedurilor de fond auditorul poate primi informaţii ce diferă

semnificativ de informaţiile pe baza cărora a evaluat iniţial riscul de

control şi pe cel inerent. În astfel de cazuri, auditorul va modifica procedurile

de fond planificate, bazându-se pe revizuirea nivelurilor evaluate ale riscului de

control şi ale celui inerent. Cu cât evaluarea riscului inerent şi de control este

mai ridicată, cu atât mai multe probe de audit trebuie să obţină auditorul din

utilizarea performantă a procedurilor de fond. Atunci când atât riscul inerent,

cât şi cel de control sunt evaluate ca fiind ridicate, auditorul trebuie să

considere dacă procedurile de fond pot furniza suficiente probe de audit

adecvate pentru a reduce riscul de nedetectare, şi prin urmare, riscul de audit,

228

la un nivel acceptabil de scăzut. Atunci când auditorul determină că riscul de

nedetectare referitor la o aserţiune din situaţiile financiare pentru un sold

semnificativ al unui cont sau o categorie semnificativă de tranzacţii nu poate fi

redus la un nivel acceptabil, auditorul trebuie să exprime o opinie calificată (cu

rezerve) sau să declare că se află în imposibilitatea exprimării unei opinii.

8.3.3. Riscul de nedetectare Riscul de nedetectare reprezintă riscul ca procedurile de fond ale unui

auditor să nu detecteze o denaturare ce există în soldul unui cont sau

categorie de tranzacţii şi care ar putea fi semnificativă în mod individual, sau

atunci când este cumulată cu denaturări din alte solduri sau categorii de

tranzacţii. Un astfel de risc reprezintă o funcţie a eficienţei unei proceduri de

audit şi a aplicării acesteia de către auditor. În practică, riscul de nedetectare

nu poate fi redus la zero ca urmare a influenţei unor factori ca:

auditorul nu examinează totalitatea unei clase de tranzacţii de solduri

ale unor conturi şi de prezentări de informaţii;

posibilitatea ca un auditor să selecteze o procedură de audit

necorespunzătoare;

să aplice în mod eronat o procedură de audit adecvată;

să interpreteze denaturat rezultatele de audit.

Există o relaţie inversă între pragul de semnificaţie şi nivelul riscului de

audit şi anume, cu cât este mai înalt nivelul pragului de semnificaţie, cu atât

este mai scăzut riscul de audit şi invers. Auditorul ia în considerare relaţia

inversă dintre pragul de semnificaţie şi riscul de audit atunci când determină

natura, durata şi întinderea procedurilor de audit.

Riscul de nedetectare este asociat naturii, momentului şi întinderii

procedurilor auditorului care sunt determinate de acesta în sensul reducerii

riscului de audit până la un nivel acceptabil de scăzut.

Singura componenta a riscului de audit asupra carei valori

auditorul poate interveni activ este riscul de nedetectare deoarece acesta

este asociat exclusiv activitatii auditorului.

Pentru a determina relaţia dintre cele trei componente principale ale

riscului de audit AICPA („Accounting Principles and Auditing Standars”) a

propus în 1988 următorul model matematic, care s-a menţinut până în prezent:

RA = RI x RC x RND,

unde:

229

RA – riscul de audit;

RI – riscul inerent;

RC – riscul de control;

RND – riscul de nedetectare.

Pentru a exprima nivelul riscului de audit se pot utiliza termeni

cantitativi (procente)

sau calitativi (scăzut, mediu, ridicat).

Pentru a exemplifica (Genete, 2006) evaluarea cantitativă a riscurilor

să presupunem că auditorul a estimat riscul inerent şi riscul de control la 40%,

iar riscul de audit la 5%. Riscul de nedetectare va fi determinat pe baza

formulei prezentate anterior, ca raport între riscul de audit şi riscul inerent

înmulţit cu riscul de control la o valoare de 31%.

0.50.31(31%)

0.4 0.4

RARND

RI RC

În cazul în care auditorul stabileşte că riscul inerent nu poate fi estimat

sau că efortul pentru a face aceasta este prea mare comparativ cu avantajele

determinării lui exacte, poate stabili valoarea acestuia ca fiind 100%. În acest

caz riscul de nedetectare va fi 10%. Dacă însă hotărăşte să atribuie şi riscului

de control 100% riscul de nedetectare va fi 50%.

Modelul din standarde porneşte de la premisa că cele trei componente

ale riscului de audit sunt independente ceea ce nu corespunde realităţii

deoarece conducerea va stabili un nivel al controlului astfel încât să poată fi

determinate erorile generate de riscul inerent. În aceste condiţii, evaluarea

separată a riscului inerent şi a celui de control nu va avea ca rezultat un nivel

real al riscului.

O altă modalitate de evaluare a riscului este cea calitativă, prin estimări

de genul scăzut, mediu, ridicat, ca în tabelul 8.2:

Tabelul 8.2.Estimare riscului de nedetectare - exprimat calitativ

Sursa: Cosserat, 2005, 138

230

8.4 Modelul bayesian de evaluare a riscului în audit

Modelul bayesian de evaluare a riscului exprimă posibilitatea de a

utiliza estimări cu probabilităţi personale şi obiective modificabile pe măsură ce

apar date noi, deoarece elementele de incertitudine sunt numeroase,

subiective şi pot fi revizuite ca urmare a achiziţiei de informaţii. În audit acest

model a fost introdus prima dată de Institutul Canadian al Contabililor

Autorizaţi, în 1980 şi a fost preluat şi dezvoltat de un număr mare de

cercetători.

În audit toate modelele denumite bayesiene au la bază teoria lui

Thomas Bayes care a elaborat procedee de revizuire a probabilităţilor prin

schimbarea probabilităţilor iniţiale pe baza unor rezultate obţinute

experimental. Astfel, probabilitatea de producere a unui eveniment este

condiţionată de un alt eveniment necunoscut sau nesigur.

Formula generală a teoremei lui Bayes, aplicabilă şi în audit, pentru

calculul probabilităţilor posterioare care aduc informaţii suplimentare

personalului decident este următoare:

( ) ( )( )

( )

j i i

i j

j

P A E P EP E A

P A

unde:

( )iP E – probabilitatea necondiţionată sau anterioară a erorilor;

( )i jP E A – probabilitatea posterioară (condiţionată), respectiv probabilitatea de

manifestare a stării E în ipoteza rezultatelor A aferente experimentului. În audit

aceasta reprezintă probabilitatea acceptării situaţiilor financiare pe baza

probelor chiar dacă ele conţin erori (riscul auditorului de acceptare incorectă);

( )jP A – probabilitatea marginală, totală sau simultană a evidenţei care implică

acceptare.

( )j iP A E – probabilitatea condiţionată a erorilor, dată de declaraţiile financiare

pe baza probelor (riscul utilizatorului de acceptare nejustificată a situaţiilor

financiare).

Cel mai important avantaj al acestei abordări este dat de posibilitatea

ca toate probele să poată fi integrate şi de posibilitatea ca riscul să poată fi

controlat şi determinat la diverse niveluri de descompunere şi să poată fi

agregat pentru a obţine riscul situaţiilor financiare pe ansamblu. Cel mai

important dezavantaj este dificultatea obţinerii datelor de intrare.

231

8.5 Modelul funcţiilor încrederii pentru evaluarea riscului în

audit

Funcţiile încrederii îşi au originea în secolul al XVII-lea în lucrările

autorilor George Hooper şi James Bernoulli, studiul lor fiind continuat de

Shafer (1976), Gabbay şi Smets (1998), Shafer şi Srivastava (1990), Smets (în

perioada 1990-1998), Yager (1994). Ea are la bază teoria probabilităţilor şi se

reduce la abordarea teoriei lui Bayes în condiţii speciale.

Shafer şi Srivastava (2003) au propus utilizarea funcţiilor încrederii

pentru evaluarea riscului în audit deoarece ei consideră că teoria bayesiană

este limitată de divergenţele între interpretarea intuitivă şi bayesiană a riscului

în audit. De exemplu, conform SAS 47, dacă auditorul decide să nu ia în

considerare factorii inerenţi, valoarea riscului inerent va fi stabilită ca fiind 1.

Deoarece o probabilitate egală cu 1 înseamnă certitudine, s-ar părea că există

erori materiale în conturi. Dar acesta nu este ceea ce doreşte auditorul când

decide să nu ia în considerare factorii inerenţi. Intenţia auditorului este

reprezentată mai bine prin funcţiile încrederii care reflectă că o valoare egală

cu 1 înseamnă doar că duce lipsă de probe în ceea ce priveşte factorii inerenţi.

Într-o situaţie extremă auditorul poate crede, pe baza factorilor inerenţi,

că un cont este corect şi totuşi să nu fie dispus să atribuie factori de

certitudine. În acest caz, conform standardului SAS 70, auditorul poate să

atribuie o valoare mai mică decât maximul, respectiv 70%, riscului inerent.

Aceasta sugerează că probele sunt nefavorabile indiferent de intuiţia

auditorului.

Interpretarea probabilistică devine şi mai confuză dacă auditorul

stabileşte nivelul inerent la 50%. Aceasta înseamnă că auditorul este complet

ignorant cu privire la starea contului sau că există mai multe dovezi privind

corectitudinea conturilor ca în cazul anterior când factorul de certitudine era

30%?

Funcţiile încrederii utilizează incertitudinea motiv pentru care permit o

mai corectă interpretare a alegerilor auditorului. Când auditorul stabileşte riscul

de audit la 70%, rezultă ca 30% din factorii inerenţi sunt identificaţi şi

repartizaţi, iar restul de 70% reprezintă incertitudine. În acest caz posibilitatea

să existe erori este de 70%, dar posibilitatea să fie absente asemenea erori

este de 100%. Când riscul este stabilit la 50%, posibilitatea existenţei erorilor

232

se reduce la 50%, dar posibilitatea să lipsească orice fel de erori este tot

100%.

Exemplu: În audit dacă auditorul a analizat conturile în care sunt

înregistrate plăţile şi consideră că ele prezintă un grad de încredere privind

corectitudinea scăzut, de 0.4 pe o scară de la 0 la 1, atunci conturile balanţei

sunt corecte. Dacă se notează cu a măsură în care sunt corecte şi cu ~a

măsura în care sunt incorecte, atunci avem următoarele mulţimi ale încrederii

m-valori: m(a)=0.4, m(~a)=0 şi m(a, ~a)=0.6, iar suma lor este 1. În audit se

pot interpreta aceste m-valori ca fiind nivelul de sprijin obţinut direct din probe

pentru a argumenta funcţia m-valori. Din exemplul anterior nivelul încrederii

privind corectitudinea conturilor este de 0.4, nu există un nivel al neîncrederii

privind corectitudinea conturilor, iar 0.8 încredere nerepartizată. Acest 0.6 este

atribuit întregului cadru Θ={a, ~a}. În acest exemplu probele sunt favorabile

ceea ce susţine corectitudinea conturilor de încasări.

Probele nefavorabile sunt reprezentate prin ~a. Dacă presupunem că

valoarea acestora este scăzută 0.2 şi nu există probe că ar fi corecte

înregistrările în conturi, atunci m(a)=0, m(~a)=0.2 şi m(a, ~a)=0.8, iar suma lor

este tot 1.

Funcţiile încrederii s-au dovedit o soluţie flexibilă şi adaptabilă pentru a

combina probe din surse diferite [Shafer, Srivastava, 1992, 249-283]. Un

argument în favoarea flexibilităţii îl reprezintă faptul că atunci când funcţiile

încrederii reprezintă probe individuale, funcţiile încrederii se reduc la o analiză

bayesiană.

8.6. Evaluarea globala a pragului de semnificatie

"Pragul de semnificaţie” este definit în “Cadrul general pentru

întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare”, emis de Comitetului pentru

Standarde Internaţionale de Contabilitate, în următorii termeni:

“Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar

putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situaţiilor

financiare.

Pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementului sau a erorii,

judecat în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării greşite. Astfel,

pragul de semnificaţie oferă mai degrabă o limită, decât să reprezinte o

însuşire calitativă primară pe care informaţia trebuie să o aibă pentru a fi utilă."

233

La elaborarea planului de audit, auditorul impune un nivel acceptabil al

pragului de semnificaţie astfel încât să poată detecta din punct de vedere

cantitativ denaturările semnificative. Totuşi, atât valoarea (cantitatea), cât şi

natura (calitatea) denaturărilor trebuie să fie luate în considerare.

Auditorul ia în considerare pragul de semnificaţie atât la nivelul global al

situaţiilor financiare, cât şi în relaţia cu soldurile conturilor individuale,

categoriilor de tranzacţii şi prezentărilor de informaţii. Pragul de semnificaţie

trebuie luat în considerare de auditor atunci când:

a) se determină natura, durata şi întinderea procedurilor de audit;

b) se evaluează efectele informaţiilor eronate.

Există o relaţie inversă între pragul de semnificaţie şi nivelul riscului de

audit, şi anume, cu cât este mai înalt nivelul pragului de semnificaţie, cu atât

este mai scăzut riscul de audit şi invers. De exemplu, dacă după planificarea

procedurilor specifice de audit, auditorul determină că nivelul acceptabil

al pragului de semnificaţie este scăzut, atunci riscul de audit este

crescut. Auditorul va compensa acest lucru fie:

- reducând nivelul evaluat al riscului de control, acolo unde acest lucru

este posibil, şi menţinând nivelul redus prin efectuarea unor teste extinse sau

suplimentare ale controalelor; fie

- reducând riscul de nedetectare prin modificarea naturii, duratei şi

întinderii testelor detaliate de audit planificate.

234

În situaţia în care profitul net înainte de impozitare al exerciţiului curent

nu este semnificativ pentru mărimea societăţii auditate, auditorii pot utiliza în

determinarea pragului de semnificaţie fie o medie a profitului net înainte de

impozitare din anii precedenţi, fie o altă bază de comparaţie. Avantajul utilizării

altor baze de comparaţie, cum ar fi: total activ sau total venituri este acela că

pentru multe companii aceşti factori sunt mult mai stabili de la un an la altul

decât profitul net înainte de impozitare. În cazul în care societatea auditată

înregistrează pierderi este dificlă utilizarea ca bază de comparaţie a factorului

total venituri.

Explicatia modului de alegere a trendului sta in faptul ca, in mod

rezonabil, se apreciaza ca fiind zone de risc ridicat, acelea ce semnaleaza o

variatie a valorilor mare. Astfel incat, atunci cand riscurile sunt suficient de

scazute incat sa ne permita tolerarea variatiilor mici, procedam intocmai.

Considerente despre pragul de semnificaţie

Trebuie subliniat însă faptul că deciziile cu privire la pragul de

semnificaţie se referă la mai mult decît stabilirea unei sume pentru situaţiile

financiare. Considerentele ţin de anumiţi factori, şi anume:

1. O eroare până la un anumit nivel în cadrul situaţiilor financiare, referitoare la:

a) Total venituri din Contul de profit şi pierdere;

b) Totalitatea activelor din bilanţ;

c) Totalitatea acţiunilor din bilanţ.

2. Factori calitativi, precum:

a) Probabilitatea ca plăţi ilegale să fi fost efectuate;

b) Probabilitatea să apară iregularitaţi;

c) Clauzele din contractele clienţilor cu banca să prevadă că anumiţi indicatori

din situaţiile financiare să fie menţinuţi la nivel minim;

d) O întrerupere a fluxului de încasări;

e) Atitudinea conducerii cu referire la integritatea situaţiilor financiare.

Să presupunem că avem situaţiile financiare ale firmei, în care ne este

prezentat venitul brut în suma de 100.000 €, activele în suma de 1.370.000 € şi

total acţiuni în valoare de 580.000 €.

Spre exemplu, auditorii pot decide că anumite informaţii care

denaturează imaginea cu mai mult de 8 procente din totalul veniturilor vor fi

semnificative şi vor face subiectul unei consideraţii calitative. Dacă

denaturarea este mai mică de 3 procente din totalul veniturilor, auditorii le pot

considera ca fiind nesemnificative. Deformările imaginii între 3 si 8 procente

235

vor fi judecate de către auditor. Astfel, în acest exemplu graniţele pragului de

semnificaţie3 pentru declaraţiile cu privire la venitul brut sunt între 3.000 €

(100.000 X 3%) pîna la 8.000 € (100.000 € X 8%)

Auditorii pot aplica o metodologie similară a graniţelor pragului de

semnificaţie şi pentru active sau acţiuni, informaţii preluate din bilanţ. Să

presupunem urmatoarele limite:

- Pentru activele din bilanţ: între 41.100 € şi 109.600 €;

- Pentru acţiunile din bilanţ: între 17.400 € şi 46.400 €.

În ce fel calitativitatea factorilor afectează graniţele pragului de

semnificaţie?

Managementul are un rol în ajustarea înregistrărilor în contabilitate

pentru erorile descoperite anterior care ar putea să determine auditorul să

stabilească nişte graniţe inferioare pragului de semnificaţie. Auditorul trebuie

să ţină cont că orice ilegalitate sau iregularitate care este descoperită va fi

subiect al calitativitaţii, indiferent de suma de bani implicată.

Graniţele pragului de semnificaţie reprezintă o întindere de omisiuni

sau denaturări în situaţiile financiare. Orice denaturare care însumează mai

mult decât limita superioară sunt considerate semnificative. Orice denaturare

care însumează mai mult decât limita inferioară sunt considerate

nesemnificative. Orice denaturare care este cuprinsă între intervalul limitei

inferioare şi superioare sunt soluţionate de auditor.

Un alt factor calitativ îl reprezintă clauza din contractul de împrumut al

unui client care specifică raportul minim ce trebuie menţinut. Astfel, auditorii

pot stabili limitele semnificative la un nivel mai redus, pentru cele exprimate

mai sus (de fapt, auditorii pot stabili un nivel foarte scăzut al pragului de

semnificaţie, de exemplu, pentru activele curente datorită acestei clauze în

contractul de împrumut).

Pe de altă parte, poate exista situaţia în care întâlnim o tendinţă

crescătoare a totalului veniturilor în anii recenţi, conferind astfel conducerii mai

puţine motive de a încerca să exagereze această cifră. În acest caz limitele

pragului de semnificaţie pot fi ridicate.

Estimări preliminarii în planificarea pragului de semnificaţie

Estimări preliminarii în situaţiile financiare. Sunt două modalităţi în care

auditorul poate utiliza pragul de semnificaţie. Prima este în cadrul planificării

auditului iar a doua este în evaluarea dovezilor în timpul derulării auditului. În

236

ceea ce priveşte planificarea, auditorii trebuie să realizeze estimări preliminarii

ale pragului de semnificaţie deoarce:

Există o relaţie inversă între sumele din situaţiile financiare pe

care auditorii le consideră a fi semnificative şi timpul de lucru necesar

depus care să dovedească corectitudinea situaţiilor financiare.

De exemplu, dacă auditorul consideră suma de 8.000 € a fi

semnificativă pentru situaţiile financiare, o anumită perioadă de timp şi efort

trebuie depuse pentru a aduna dovezi asupra conturilor. Pe de altă parte, dacă

pragul de semnificaţie este redus la 3.000€, trebuie timp şi efort suplimentar

pentru a aduna dovezile necesare. Motivul constă în faptul că depistarea

erorilor nesemnificative se realizează mai dificil decât depistarea erorilor de o

importanţă ridicată.

Astfel, auditorii trebuie să acorde o deosebită consideraţie în stabilirea

estimărilor preliminare ale pragului de semnificaţie în planificarea auditului.

Dacă suma de bani a pragului de semnificaţie este stabilită prea sus, auditorul

poate omite greşeli semnificative şi să redacteze o opinie cu privire la situaţiile

financiare denaturată din punct de vedere al pragului de semnificaţie.

Auditorul, în cazul nostru, ar trebui să aleagă pragul de 8.000 € ca

estimare preliminară a pragului de semnificaţie având în vedere efortul în

planificarea auditului. Acesta este cel mai mic prag de semnificaţie şi asigură

că auditorul va aduna suficiente dovezi pentru a formula următoarea

declaraţie:

Riscul de audit este acceptabil, astfel că totalul veniturilor nu este

denaturant cu mai mult de 8.000 € iar situaţiile financiare nu sunt

deformate din punct de vedere al pragului de semnificaţie.

De ce trebuie ca auditorul să aleagă ca prag de semnificaţie 8.000 € ?

Pentru că denaturarile din anumite situaţii financiare este posibil, să determine

şi alte deformări în alte situaţii financiare. Selectând pragul de 8.000 € auditorii

îşi extind efortul astfel încât să aibe un risc de audit redus:

- Activele nu sunt denaturate cu mai mult de 109.600 €

- Acţiunile nu sunt denaturate cu mai mult de 46.400 €

Estimări preliminarii pentru conturi. Deşi auditorii redau o opinie asupra

situaţiilor financiare în general, ei trebuie să auditeze şi conturile pentru a

aduna dovezi suficente pentru stabilirea opiniei. Aceasta înseamnă că

estimările preliminarii ale pragului de semnificaţie pentru planificarea auditului

trebuie împărţite pe conturi care sunt examinate şi aparţin situaţiilor financiare.

237

Porţiunea de semnificaţie alocată conturilor este denumită eroare tolerabilă5

pentru acel cont.

Sunt mai multe modalităţi prin care pragul de semnificaţie al situaţiilor

financiare poate fi repartizat conturilor. O modalitate este aceea de a împărţi

cantitatea de semnificaţie între conturile care ar fi afectate de denaturările din

situaţiile financiare.

Pe ce considerente ar trebui făcută această repartizare? O posibilitate

este aceea de a repartiza fiecărui cont procentul din 8.000 € care reprezintă

procentul din totalul soldului contului însumat în balanţa de verificare a

conturilor. De exemplu, dacă Contul curent la banca însumează 150.000 €,

procentul de 5 (8.000 € X 5%) însumeaza 400 €, această sumă poate fi

repartizată acestui cont.

Trebuie menţionat că o asemenea metodă de repartizare ignoră

anumiţi factori:

1. Unele conturi pot fi mult mai importante decât o arată balanţa datorită

numărului mare de

tranzacţii cuprins în acel cont;

2. Experienţa din anii precedenţi a auditorului îl poate determina pe acesta să

creadă că

anumite conturi conţin, mai mult sau mai puţin, un anumit număr de denaturări

spre deosebire de alte conturi. Absenţa denaturărilor descoperite în anii

precedenţi poate sugera faptul că pragul de semnificaţie a fost repartizat mai

mult acestui cont (în loc de reducerea efortului necesar).

În concluzie, consideraţiile privind pragul de semnificaţie sunt inerente

în procesul de audit deoarece ajută la stabilirea procesului de colectare a

probelor şi a luării deciziei dacă situaţiile financiare vor fi acceptate ca fiind

corect prezentate. Auditorii trebuie să folosească semnificaţia pentru a garanta

exactitatea situaţiilor financiare. Opinia despre corectitudine exprimată de către

auditor presupune că pragul de semnificaţie a fost utilizat în stabilirea opiniei.

Deşi este important, pragul de semnificaţie trebuie luat în considerare alături

de riscul de audit, în planificarea şi evaluarea auditului. Nu este suficient ca

auditorii să se bazeze pe considerentele:

Vom accepta situaţiile financiare ca fiind corect prezentate şi

nedenaturate din punct de vedere semnificativ dacă:

- Totalul veniturilor nu este denaturant cu mai mult de 3.000 €

- Activele nu sunt deformate cu mai mult de 41.100 €

238

- Acţiunile nu sunt denaturate cu mai mult de 17.400 €

Auditorii trebuie să aibă în vedere şi următoarele afirmaţii:

Faptul că auditorii nu pot garanta exactitatea situaţiilor financiare implică

consideraţii despre pragul de semnificaţie şi riscul de audit, ultimul fiind definit

astfel: riscul conform căruia auditorul poate să-şi modifice opinia sa

asupra situaţiilor financiare dacă acestea conţin date eronate.

Ca şi pragul de semnificaţie, riscul de audit poate fi împărţit în două:

1. Riscul global de audit, care se referă la situaţiile financiare ca un tot unitar,

definiţia fiind arătată mai jos;

2. Riscul individual de audit, care se referă la fiecare cont în parte cuprins în

bilanţ.

Evaluarea de către auditor a pragului de semnificaţie şi a riscului de

audit la momentul iniţial al planificării angajamentului poate să fie diferită de

cea din momentul evaluării rezultatelor procedurilor de audit. Acest lucru se

poate datora unei modificări a circumstanţelor sau unei modificări survenite în

cunoştinţele acumulate de auditor, ca urmare a auditului. De exemplu, dacă

auditul este planificat înainte de terminarea perioadei, auditorul va anticipa

rezultatele operaţiunilor şi poziţia financiară. Dacă rezultatele efective ale

operaţiunilor şi poziţia financiară diferă în mod semnificativ, evaluarea pragului

de semnificaţie şi a riscului de audit se poate, de asemenea, modifica. În plus,

atunci când planifică auditul, auditorul poate să stabilească în mod intenţionat

nivelul acceptabil al pragului de semnificaţie la un nivel mai scăzut decât cel ce

se intenţionează a fi utilizat la evaluarea rezultatelor auditului. Acest lucru se

poate face cu scopul de a reduce probabilitatea existenţei de denaturări

semnificative şi de a oferi auditorului o marjă de siguranţă atunci când se

evaluează efectul denaturărilor descoperite pe parcursul auditului. Auditorul

trebuie să ia în considerare dacă totalul denaturărilor necorectate este

semnificativ. Dacă auditorul ajunge la concluzia că denaturările pot fi

semnificative, auditorul trebuie să ia în considerare reducerea riscului de

audit prin extinderea procedurilor de audit sau să ceară conducerii să

ajusteze situaţiile financiare.

În oricare situaţie, conducerea poate dori să ajusteze situaţiile

financiare în funcţie de denaturările identificate. În cazul în care conducerea

refuză să ajusteze situaţiile financiare şi rezultatele procedurilor extinse de

audit nu permit auditorului să ajungă la concluzia că totalul denaturărilor

239

necorectate nu este semnificativ, auditorul trebuie să ia în considerare

modificarea corespunzătoare a raportului auditorului.

Bibliografie

C. Afanase, Audit contabil financiar, curs universitar, Chişinău, 2009

A. Arens, Essentials of Auditing and Assurance Services: An Integrated

Approach, New Jersey: Prentice-Hall, 2003

A. Arens, J. Loebbecke, Audit. O abordare integrată, Editura Arc, Chişinău,

2003.

M. Boulescu, M. Ghiţă, Expertiză contabilă şi audit financiar-contabil, Editura

Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999.

CARF, Audit financiar 2000. Standarde. Codul privind conduita etică şi

profesională, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

C. Van Den Acker, Belief-function Theory and its Application to the Modeling of

Uncertainty if Financial Statement Auditing, Doctoral Thesis, 1996

G. W. Cosserat, Modern Auditing, 2nd edition, John Wiley & Sons, Ltd.,

England, 2005.

A.P. Dempster, Upper and Lower Probabilities Induced by a Multivalued

Mapping, Annals of Mathematical Statistics, 1967

L.D. Genete, Evaluarea riscului în auditul financiar-contabil. Metode cantitative

şi metode calitative , Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,

2006

M. Gheorghe, Auditul informaţiei contabile în condiţiile utilizării sistemelor

informatice,Teză de doctorat, Bucureşti, 2004.

A.Mosleh, R. Hilton, P. Browne, Bayesian probabilistic risk analysis, la

‘http://delivery.acm.org/10.1145/1050000/1041839/p5-mosleh.pdf;

V. Munteanu, Control şi audit financiar, Editura Lucman Serv, Bucureşti, 1998.

G. Shafer, W. Srivastava, Belief-function formulas for audit risk, The

Accounting Review,1992

Surse on-line

http://restant2012.cafr.ro/files/4513/6183/6457/mirela_paunescu_I.pdf

240

241

CAPITOLUL IX

RISCULUI PE PIAŢA DE CAPITAL

9.1 Piaţa de capital

9.2 Decizii pentru investiţiile de capital

9.3 Piaţa bursieră

9.4 Sistemul de indicatori ai bursei

9.5 Modele pentru evaluarea riscului în proceselor bursiere

9.6 Formalizarea matematică a modelelor

9.7 Metode de determinare a rezultatelor gestiunii portofoliului de

valori mobiliare

9.8 Principalele riscuri ale acţionarului minoritar pe piaţa de capital

9.9 Riscuri ale investiţiei la bursă

Obiective: Înţelegerea faptului că înainte de efectuarea oricărei investiţii pe

piaţa de capital, trebuie să căutăm răspunsul la două întrebări: care este

rentabilitatea vizată şi cât de riscantă este investiţia?; Descoperirea şi

aprofundarea metodelor de luare a deciziilor pe piaţa bursieră, cunoaşterea

unor modele de alegere a unui portofoliu optim şi de evaluare a activelor

financiare

Cuvinte cheie: piaţa de capital, riscul plasamentelor în valori mobiliare, decizii

pentru investiţii de capital, modele de evaluare a riscului pe piaţa bursieră

242

RISCULUI PE PIAŢA DE CAPITAL

„Nimic nu este mai periculos decât o politică

raţională de investiţii, într-o lume iraţională”

John Maynard Keynes

9.1 Piaţa de capital

Evoluţiile din pieţele de capital oglindesc percepţiile investitorilor cu

privire la perspectivele de dezvoltare al mediului economico-financiar naţional,

apreciate într-un sistem de referinţă dat de performanţele economice şi ale

altor state. Ultimele decenii s-au înscris sub semnul transformărilor aduse de

globalizarea pieţelor, aceasta reprezentând un proces care a determinat o

accentuare treptată a competitivităţii, dar şi modificări importante.

După 1989, piaţa românescă de capital este prezentată ca un sistem

reglementat, cu un cadru instituţional adecvat. Aceasta a fost, însă,

transformată începând cu 1995. Ulterior s-a creat piaţa Rasdaq, s-au

perfecţionat mecanismele de tranzacţionare, iar în 2002 a intrat în vigoare un

nou cadru legislativ, care a urmărit eficienţa instituţiilor pieţei, transparenţa

informaţiilor, dar şi protecţia investitorilor.

Intrarea în vigoare a legii pieţei de capital (Legea 297/2004) a

reprezentat expresia conformării legislative a pieţei româneşti în procesul de

integrare a României în Uniunea Europeană.

Pentru a înţelege o piaţă de capital este necesar să parcurgem mai

întâi modelele economice şi financiare care descriu echilibrul ei. Teoria

modernă a portofoliilor s-a dezvoltat pornind de la ideea că variaţiile cursurilor

acţiunilor sunt în totalitate imprevizibile. Această idee s-a concretizat în teoria

pieţelor eficiente, care stipulează că, la un moment dat, cursul unei acţiuni

reflectă toate informaţiile disponibile, care au dus la formarea sa.

Teoria pieţelor eficiente, însă, a devenit controversată, mai ales, după

detectarea anumitor anomalii ale pieţei de capital, cum ar fi: efectul de talie,

efectul P.E.R., respectiv efectul lunii ianuarie.

243

În ceea ce priveşte definiţia portofoliului, acesta constituie o grupare de

active. Gestiunea de portofoliu constă în constituirea unor astfel de grupări de

active, astfel încât evoluţia preţurilor de pe piaţă ale acestora să asigure

atingerea obiectivelor de rentabilitate stabilite de investitor, cu respectarea

restricţiilor privind riscul, determinat de alocarea activelor.

Însă, o gestiune performantă a unui portofoliu nu poate avea

fundament fără a lua în considerare problematica rentabilităţii şi a

riscului activelor individuale. Rentabilitatea este definită pe baza câştigului/

pierderii ce rezultă ca urmare a deţinerii unei anumite valori mobiliare pe o

anumită perioadă de timp. În ceea ce priveşte riscul, o măsură a acestuia este

reprezentată de coeficientul de volatilitate β al unui activ. Acest coeficient

măsoară gradul de sensibilitate al acţiunilor în cauză la variaţia rentabilităţii

pieţei. Conform teoriei moderne a portofoliilor, β este elementul central pentru

că el măsoară riscul sistematic al titlului sau portofoliului. Un portofoliu va fi cu

atât mai riscant cu cât titlurile care îl conţin vor avea un β mai mare.

Studiul modelelor de gestiune a portofoliilor arată faptul că analiza

gestiunii portofoliului de titluri poate fi realizată cu ajutorul modelului Markowitz

(1952), care permite, în urma corelării în pereche a activelor existente în

portofoliu, determinarea portofoliului cu varianţă minimă absolută, având ca

punct de pornire riscul şi rentabilitatea unui portofoliu diversificat de titluri. Este

modelul cel mai cunoscut în descrierea rentabilităţii şi riscului unei investiţii.

Ideea modelului este aceea că variaţia cursului/ preţului/ valorii unui titlu, sau

portofoliu de titluri, este determinată de piaţă, pe de o parte, şi de alte cauze

specifice, pe de alta. Markowitz consideră însă că ratele de rentabilitate

variază şi în funcţie de risc, iar prin combinarea mai multor titluri în portofoliu

se pot obţine rentabilităţi superioare pentru riscul asumat. Concluzia cea mai

importantă este că un investitor îşi poate reduce volatilitatea portofoliului sau

(adică riscul acestuia) şi poate (în acelaşi timp) să-i crească rentabilitatea.

Totuşi, numărul foarte mare de informaţii necesare pentru aplicarea

modelului, a dus la dezvoltarea şi la apariţia unuia simplificat pentru analiza

portofoliului de către Sharpe (1964), care urmăreşte să stabilească o corelaţie

între rentabilităţile individuale ale titlurilor şi un factor macroeconomic şi, de

asemenea, mai urmăreşte să stabilească o stratificarea riscului total. Modelul

propune o nouă metodă de evaluare a activelor financiare după criterii

obiective ale pieţei financiare. Astfel se foloseşte un model unifactorial care

244

presupune că rentabilitatea oricărui titlu financiar este într-o relaţie liniară cu o

variabilă macroeconomică.

Un alt aspect demn de luat în seama este volatilitatea unui titlu, adică

sensibilitatea sa la mişcările pieţei. Volatilitatea măsoară această sensibilitate

a titlului faţă de mişcările pieţei. Ea poate fi pozitivă (cel mai adesea) sau

negativă (mai rar) şi mai mult sau mai puţin puternică, după cum fluctuaţiile

pieţei le accentuează sau le atenuează pe cele ale titlului. Relaţia dintre

rentabilitatea unui titlu şi rentabilitatea pieţei este scoasă în evidenţă prin

intermediul modelului de piaţă (Sharpe, 1964). Modelul de piaţă reprezintă

relaţia liniară dintre rentabilitatea individuală a titlurilor şi rentabilitatea generală

a pieţei bursiere. Funcţia care aproximează corelaţia dintre cele două

rentabilităţi este o dreaptă, numită dreapta de regresie. Cel mai important

dintre parametrii funcţiei de regresie este coeficientul beta (coeficientul de

volatilitate). Pentru a testa efectiv dacă modelul este aplicabil, se poate verifica

dacă rentabilitatea înregistrată pe piaţa de un titlu coincide cu rentabilitatea

estimată pentru acesta.

Riscul unui titlu de valoare se compune, conform teoriei lui Sharpe,

din două părţi şi anume riscul sistematic aferent pieţei de capital în ansamblu

şi explicat prin dependenţa de factorul macroeconomic şi riscul specific fiecărui

titlu, care poate fi înlăturat prin diversificare. Acest model, cunoscut şi sub

denumirea de modelul diagonal, a dat posibilitatea dezvoltării ulterioare a

modelului CAPM (Sharpe, 1964), care stabileşte existenţa posibilităţii unei

investiţii pe piaţa de capital în active cu risc zero şi cu o rentabilitate

caracteristică.

CAPM este un model de echilibru, valoarea fiind o funcţie ce depinde

de rentabilitatea estimată şi de riscul asumat de investitori. CAPM este un

model ex-ante: sunt imaginate stările posibile ale pieţei şi rentabilităţile

asociate fiecărei stări, pentru fiecare activ al pieţei în parte se anticipează o

valoare a ratei de rentabilitate fără risc şi a rentabilităţii estimate a pieţei

financiare.

Perfecţionarea acestor modele a fost realizată prin introducerea unui

nou model modelul APT - Arbitrage Price Theory – (Ross, 1976) ca o

dezvoltare a modelului unifactorial CAPM. Altfel spus, modelul CAPM nu

constituie decât o formă particulară a modelului APT, urmărindu-se să se

stabilească o legătură între rentabilitatea individuală a unui titlu din cadrul

portofoliului şi mai multe variabile macroeconomice. Ideea de bază a acestei

245

teorii este aceea că un activ financiar ar trebui evaluat identic pe diferitele pieţe

pe care este tranzacţionat. Fiecare titlu trebuie să ofere investitorilor un

randament care să compenseze riscul asumat prin acel plasament, pornind, ca

şi în cazul CAPM, de la o rată fără risc. De asemenea, acest model implică

identificarea variabilelor macroeconomice cu influenţă asupra rentabilităţii

titlurilor şi stabilirea în mod individual a influenţei acestor variabile prin

aplicarea modelului APT şi oferă o fundamentare riguroasă pentru măsurarea

relaţiei risc-rentabilitate, fiind însă mai complex prin acceptarea unei varietăţi

de surse de risc.

Modelul APT este considerat cel mai riguros model multidimensional al

riscului. El porneşte de la considerarea rentabilităţii oricărui titlu drept o funcţie

liniară a modificărilor unui număr de factori comuni tuturor titlurilor. În modelul

original APT dezvoltat de Stephan Ross (1976) nu sunt specificaţi factorii de

risc ce ar trebui luaţi în considerare în analiza randamentului unui titlu. Studiile

ulterioare au arătat ca printre elementele avute în vedere de investitori s-ar

număra: modificarea neprevazută a ratei inflaţiei, a primei de risc, a cursului de

schimb şi a ratei dobânzii. Identificarea acestor factori se face prin utilizarea

analizei factoriale, mai exact a analizei componentelor principale. Toate

anticipările cu privire la valoarea unui activ sunt deja incluse în preţul acestui

activ, astfel că acest model măsoară senzitivitatea randamentului unui titlu la

modificările neprevăzute ale factorilor de risc. Modelul APT prezintă şi unele

dezavantaje, cum ar fi faptul că nu poate preciza câţi factori comuni de risc

sunt, respectiv care sunt aceşti factori.

Preţurile activelor sunt în general considerate a fi sensibile la ultímele

evoluţii din domeniul economic. Experienţa de zi cu zi pare să susţină punctul

de vedere că preţurile activelor individuale sunt influenţate de o gamă largă de

evenimente neprevăzute şi că unele evenimente au un efect mai important

asupra preţurilor activelor decât altele (Chen et al., 1986). Astfel, diferite

modele pot fi folosite pentru a determina rentabilităţile activelor. Modelul APT

porneşte de la ideea ca rentabilitatea fiecărui activ depinde de influenţa

variabilelor macroeconomice.

Relaţia dintre piaţa de capital şi variabilele macroeconomice a constituit

subiectul numeroaselor studii de specialitate, analizîndu-se influenţa

variabilelor asupra cursurilor titlurilor lístate. De asemenea, au fost studiate şi

anomaliile care pot sa apară pe piaţa de capital, observându-se că societăţile

246

cu capitalizare mică, respectiv cu o valoare a P.E.R. scăzută obţin rentabilităţi

superioare.

9.2 Decizii pentru investiţiile de capital

Deciziile de investiţii de capital sunt deciziile de management financiar

care implică lasarea sau investirea unui anumit capital, la un moment dat, şi

obţinerea unui flux de beneficii în viitor. Investiţiile de capital pot fi pe termen

scurt (sub un an) sau pe termen lung, cele pe mai mulţi ani.

Un aspect important al deciziilor asupra investiţiilor de capital îl

constituie nivelul de risc. Există investiţii de capital fără risc sau cu risc scăzut,

dar care conduc la un beneficiu mai edus, însă există şi investiţii de capital cu

risc ridicat, de la care se aşteaptă beneficii mult mai mari.

Pentru a înţelege mai bine deciziile de investiţii de capital în condiţii de

risc, să analizăm modul în care acestea pot fi integrate unei probleme generale

de teoria deciziilor. În Figura 9.1 este prezentat un model de decizie adaptat

pentru a încorpora deciziile de investiţii de capital. Vom examina în continuare

mai detaliat fiecare din etapele acestui model de decizie.

247

Fig. 9.1 – Modelul de decizie pentru investiţiile de capital

Etapa 1 indică faptul că de la început trebuie stabilite obiectivele, adică ţintele

pe care investitorul doreşte să le atingă. Cuantificarea obiectivelor va duce la

stabilirea unei funcţii obiectiv, care de cele mai multe ori constă din

maximizarea profitului ca urmare a investiţiei de capital.

248

Etapa 2 constă din căutarea oportunităţilor de investiţii. Aceasta este o

activitate creativă pentru găsirea proiectelor de investiţii potenţiale, iar acestei

etape trebuie să i se acorde atenţia necesară.

Etapa 3 a procesului de decizie se referă la culegerea datelor privind posibilele

stări ale naturii care pot să afecteze rezultatele proiectelor de investiţii.

Etapa 4 începe după ce au fost identificate stările naturii în etapa anterioară şi

constă din analizarea şi listarea tuturor rezultatelor posibile, pentru fiecare

stare a naturii.

Etapa 5 se referă la evaluarea efortului şi a pierderii (sau a câştigului) pentru

fiecare rezultat posibil.

Etapa 6 a procesului este destinată selectării proiectelor de investiţii, prin care

să se asigure profitul maxim.

Etapa 7 constă din planificarea implementării proiectelor de investiţii selectate

în etapa anterioară.

Etapa 8, care este ultima etapă a acestui proces, constă din analiza şi

revizuirea proiectelor de investiţii.

Iteraţiile principale ale modelului sunt reprezentate prin săgeţile

direcţionale din Figura 9.1, care reprezintă şi cele mai importante bucle de

feed-back. Pot avea loc însă şi alte iteraţii secundare între etapele acestui

model de decizie. Astfel, etapa de analiză şi revizuire a proiectelor de investiţii

are loc în mod constant, la intervale bine stabilite, pentru a evalua rezultatele

curente faţă de cele planificate.

9.3 Piaţa bursieră

Bursa de valori poate da consistenţă măsurilor de stimulare a

investiţiilor în economie, de mobilizare a capitalurilor pentru finanţarea regiilor

autonome şi societăţilor comerciale. In acest context bursa reprezintă cel mai

eficace mecanism de atragere a fondurilor disponibile la populaţie, o forma de

plasament atractivă pentru toţi deţinătorii de fonduri. Totodată, bursa reprezintă

şi o modalitate de atragere a capitalului străin, oferind celor interesaţi o

imagine sintetică asupra climatului de afaceri în România şi, în cazul afirmării

instituţiei bursiere, o garanţie a caracterului ireversibil şi eficient al reformei.

Bursa a fascinat întotdeauna privitorii din afara ringului prin atmosfera

efervescentă în care limbajul mâinilor a transpus mai apoi pe tabele electronice

în sutimi şi zecimi de valoare, tot ceea ce înseamnă pierdere sau câştig.

249

Fiind o fereastră de comunicare cu cercurile financiare internaţionale,

bursa poate deveni instituţia cu rol de ridicare a nivelului de profesionalism şi

totodată de implementare a unui comportament economic civilizat

colaboratorilor săi.

Marile firme deja constituie şi îşi plasează adesea singure, direct la

burse, acţiunile emise în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei afacerilor.

Utilizarea modelelor în activitatea bursieră este destul de dificilă

deoarece o analiză fundamentală necesită o plajă largă de informaţii în scopul

determinării de active financiare şi a sesizării rezultatelor care se obţin.

Majoritatea modelelor consideră că, cotele de rentabilitate aferente sunt

calculate ţinând cont de fundamentele economice şi comportamentale de tip

raţional ale investiţiilor, eliminând anumite anomalii care intră în contradicţie cu

ipotezele pieţei eficiente: efectul de sfârşit de săptămână, efectul de firma

unica, fondurile închise sau efectul de lichiditate al firmei.

Orice economie naţională, în funcţie de nivelul său de dezvoltare, se

manifestă şi datorită existenţei uneia sau mai multor pieţe specializate: piaţa

bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa forţei de muncă, piaţa financiară

etc.

Pe piaţa financiară are loc transferul dintre ofertanţii de fonduri şi

mulţimea utilizatorilor, în vederea satisfacerii nevoii economice.

Piaţa financiara secundară (bursa de titluri de valoare) este piaţa

unde se efectuează tranzacţii cu titluri emise anterior, la preţuri determinate de

situaţia de moment existentă între cerere şi ofertă.

Prin funcţiile pe care le îndeplinesc într-o economie, bursele se împart în

trei mari categorii: burse de mărfuri, burse valutare şi burse de valori.

Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se

tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici: sunt bunuri generice,

care se individualizează prin măsurare, numărare sau cântărire; sunt bunuri

fungibile, adică pot fi înlocuite unele prin altele; au caracter standardizabil, în

sensul ca marfa poate fi împărţită pe loturi omogene, apte de a fi livrate la

executarea contractului la bursă; depozitabile, ceea ce permite executarea la o

anumită perioadă de la angajarea contractului la bursă, trebuie să aibă un grad

redus de prelucrare, ca o condiţie a menţinerii caracterului de produs de masă,

nediferenţiat, omogen.

In această categorie intră produsele agro-alimentare (grâu, porumb,

orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc, aur, argint etc.), produse

250

tropicale (cafea, cacao, zahar etc.), produse de origine minerală (petrol). Sunt

însă, mărfuri de bursa şi unele produse cu un grad mai mare de perisabilitate

(ouă, carne). Pe de altă parte există şi burse organizate pentru servicii,

respectiv pentru închirieri de nave sau asigurări.

Bursele valutare au ca obiect principal de activitate tranzacţionarea

valutelor convertibile. Prin intermediul acestor burse se pot obţine, astfel,

valute solicitate de decontările din cadrul relaţiilor economice internaţionale.

Bursele de valori sunt centre ale vieţii financiare unde se

tranzacţionează hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, etc.). În

ultimul timp au fost incluse în sistemul de tranzacţii al acestor instituţii produse

bursiere noi, cum ar fi opţiunile şi contractele futures pe indici de bursă.

Bursa de valori are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi

necesităţile economice, transformând economiile în capital. Prin această

funcţie a sa, ea este implicată în piaţa primară, aceea pe care se emit acţiunile

firmelor, se lansează împrumuturi obligatoare etc., furnizându-se pe această

cale fondurile necesare agenţilor economici şi asigurând persoanelor şi

instituţiilor ce deţin economii o posibilitate de investire a acestora.

Pentru ca piaţa primară să fie credibilă şi atractivă pentru deţinătorii de

fonduri, este necesar ca aceştia să poată oricând lichida titlurile lor şi

redobândi, în condiţiile pieţei, fondurile investite. Bursa asigură lichiditatea

activelor financiare, oferind posibilitatea vânzării titlurilor cumpărate anterior,

deci a transformării lor in bani.

Bursa este si un “motor” al vieţii economice, dinamizând activitatea de

afaceri şi permiţând realizarea unor proiecte investiţionale de anvergură, care

n-ar putea fi înfăptuite cu fondurile unui grup restrâns de investitori. Firmele

care doresc să mobilizeze capitaluri însemnate vor plasa o parte din acţiunile

lor publicului, prin distribuţie primară sau secundară; aceasta reprezintă

operaţiunea de difuzare a capitalului în masa investitorilor.

Piaţa bursiera are un rol însemnat în reorientarea şi restructurarea

activităţilor economice. Prin funcţionarea acestei pieţe, distribuirea fondurilor

pe ramuri ale economiei şi firme se realizează în raport cu gradul de

atractivitate a titlurilor, iar aceasta este o reflectare a performanţelor firmelor

respective, a gradului de rentabilitate, precum şi o consecinţă a modului în

care cestea sunt evaluate la bursă.

251

Bursa reprezintă un “barometru” al vieţii economico-financiare într-o

ţară sau pe plan internaţional, un indicator al stării lumii de afaceri, al

perspectivelor, pe termen scurt, ale economiei.

Pieţele de capital, spre deosebire de cele monetare, sunt specializate

în efectuarea de tranzacţii cu active financiare cu scadenţe pe termene medii şi

lungi. Prin intermediul lor capitalurilor disponibile sunt dirijate către agenţii

economici pentru care nevoile de capital depăşesc posibilităţile financiare de

acoperire.

Caracterul negociabil al valorilor mobiliare, faptul ca ele pot fi vândute

de primii deţinători înainte de scadenţă şi transformate în lichidităţi reprezintă o

altă motivaţie a pieţelor de capital, a rolului pe care-l au acestea în

funcţionarea economiilor naţionale şi a economiei mondiale în ansamblul ei.

Spre deosebire de pieţele monetare, unde se vând şi se cumpără titluri pe

termen scurt, pe pieţele de capital sunt negociate şi tranzacţionate acţiuni,

obligaţiuni, titluri de rentă etc., adică valori mobiliare pe termen mijlociu şi lung.

Piaţa titlurilor financiare reprezintă o relaţie directă între deţinătorul şi

utilizatorul de fonduri. Acesta primeşte fonduri şi în schimb emite titlurile

financiare, urmând ca la scadenţă să le răscumpere.

Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor

reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă: economie reală,

respectiv procesele materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare

pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei, şi economie

simbolică sau financiară, adică procese de tip informaţional, reprezentate de

mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.

Obligaţiunile sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului

lor asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate

comercială. Ele dau deţinătorului dreptul la încasarea unei dobânzi şi vor fi

răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperându-şi astfel

capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor. Obligaţiunile sunt purtătoare de

dobânzi fixe, plătibile de către emitentul debitor indiferent de rezultatele

obţinute.

Titlurile derivate sunt produse bursiere rezultate din contractele

încheiate între emitent (vânzator) şi beneficiar (cumpărător) şi care dau

acestuia din urma drepturi asupra unor active ale emitentului la o anumită

scadenţă viitoare, în condiţiile stabilite prin contract.

252

In ceea ce priveşte tranzacţiile cu titluri financiare primare (actiuni, obligaţiuni)

se disting operaţiunile specifice pe pieţele de tip american (N.Y., Tokio) şi cele

de la bursele de tip european (Paris).

La bursele europene (în speţă bursa franceză) se practică urmatoarele

categorii de tranzacţii:

a) la vedere, respectiv acelea în care executarea contractului are loc

imediat de la încheierea acestuia în bursă;

b) la termen sau ”cu reglementare (lichidare) lunară”, care se incheie în

bursă la un moment dat, urmând să fie executate la o dată fixă, numită

ziua , într-una din lunile următoare;

c) operaţiunile condiţionale se execută la termen, dar, spre deosebire de

cele cu reglementare lunară, permit cumpărătorului să aleagă între două

posibilităţi: executarea contractului sau abandonarea acestuia prin plata unei

prime către vânzător.

9.4 Sistemul de indicatori ai bursei

Activitatea complexă a unei burse de valori implică cu necesitate

existenţa unui sistem de indicatori statistici care să cuantifice, cantitativ şi

calitativ, procesele tranzacţionale, impactul între cerere şi ofertă, precum şi

tendinţele în viitorul apropiat pe respectiva piaţă.

Analiza pieţei bursiere, pe ansamblul său, se realizează, ca pentru

orice sector al economiei naţionale, în principal cu ajutorul unor indicatori care

sintetizează evoluţia coponentelor sale. Fiecare bursă de valori are sistemul

sau propriu de indicatori. Indiferent însă de tipul bursei, sistemul include

indicatori referitori la aceleaşi activităţi:

- indicatorul general al activităţii bursiere: indicele bursei ;

- indicatori sintetici pentru sectoarele economiei naţionale: indicatori

sectoriali

- indicatori cantitativi: numărul titlurilor cotate, numărul titlurilor

tranzacţionate, preţurile de vânzare/cumpărare, valoarea nominală, dividendul

sau dobânda pe care o poate primi posesorul, numărul de contracte încheiate,

volumul tranzacţiilor, nivelul capitalizării bursiere etc ;

- indicatori calitativi: rata rentabilităţii, riscul şi volatilitatea unui titlu

mobiliar.

La înregistrarea unei societăţi pe acţiuni, aceasta este autorizată să

emită un anumit număr de titluri (acţiuni comune), fiecare dintre ele purtând o

253

anumită valoare nominală, numită şi valoare contabilă, determinată pe baza

relaţiei:

N

AV n

n ,

unde:

nV= valoarea nominală (contabilă);

nA= activele nete ale firmei ;

N = numarul de actiuni emise de societatea comercială.

Capitalizarea bursieră sau valoarea de piaţă a unei societăţi este dată de

produsul dintre numărul acţiunilor emise şi preţul de piatţă al acţiunii respective

la un moment dat.

Preţul de piaţă este influenţat, în primul rând, de evoluţia indicatorilor

economici şi financiari ai firmei cotate. Toţi aceşti indicatori sunt caracterizaţi,

în final, de profitul net al firmei, din care firma va plăti dividende deţinătorilor de

acţiuni. Astfel, se ajunge la determinarea unui alt indicator, profitul net pe

acţiune, conform formulei :

RNEPS

N

,

unde :

RN = rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere);

N =numărul de acţiuni emise.

Acesta trebuie luat în calcul pentru determinarea indicatorului cel mai des

utilizat în practica bursieră, raportul preţ/profit net pe acţiune, care se

calculează astfel:

PPER

EPS

unde :

P = cursul de piaţă (cursul mediu dupa şedinţa de tranzacţionare).

PER arată cât trebuie să plătească un investitor pentru o acţiune pentru a

obţine o unitate monetară din profiturile firmei emitente.

Un alt indicator important în analiza fundamentală este randamentul

dividendului ( DY ) determinat ca raport între dividendul adus de acţiune ( D ) şi

preţul (cursul) în bursă al respectivei acţiuni :

254

P

DDY

,

Randamentul minim al unui plasament financiar fiind cel oferit de dobanda la

bancile comerciale (d), daca DY d înseamnă că acţiunea este bine cotată

pe piaţă, investiţia în titlu fiind rentabilă.

Pornind de la ideea că randamentul minim acceptabil este nivelul

dobânzii, se poate determina o valoare teoretică pentru acţiune, valoarea de

randament ( rV), astfel :

d

DVr

,

Calculul valorii de randament ne permite ca, prin compararea cu cursul curent

al acţiunii, să stabilim dacă titlul este subevaluat ( rV C) sau, dimpotrivă,

supraevaluat ( rV C) pe piaţă.

Investitorul care cumpără obligaţiuni este interesat de rentabilitatea

utilizării fondurilor sale în acest plasament în raport cu alte modalităţi de

utilizare a fondurilor. Se determină randamentul obligaţiunilor, respectiv rata de

fructificare a capitalului. Acest indicator poate fi comparat cu rata dobânzii pe

acea piaţă pentru a se evalua eficienţa plasamentului.

Modalitatea cea mai simplă este cea a randamentului curent, calculat

ca raport între dobânda obligaţiunii (cuponul) în mărime absolută (care se

determină prin înmulţirea ratei cuponului cu valoarea nominală a obligaţiunii) şi

preţul de cumpărare a obligaţiunii :

100P

CrC

unde :

Cr = randamentul curent;

C = cuponul.

Valoarea prezentă a unei obligaţiuni este egală cu suma actualizată a

veniturilor viitoare pe care aceasta le aduce, rata de actualizare fiind egală cu

rata curentă a dobânzii pentru titlurile similare. Pentru determinarea acestei

valori se utilizează următoarea formulă:

255

n

tt

t

n d

C

d

VP

1

0)1()1(

,

unde :

0P = valoarea prezentata a obligatiunii;

t = momentul curentului;

tC = cuponul, respectiv dobânda platită în perioada t ;

V = valoarea nominală, respectiv valoarea la care acţiunea obligaţiunea este

răscumpărată la scadenţă;

n = perioada până la răscumpărare (scadenţă), în cazul general, numărul de

ani înscris pe obligaţiune;

d = rata curenta a dobanzii la titlurile similare.

Rentabilitatea unei acţiuni este determinată de două componente ale câştigului

într-o astfel de investiţie: dividendul şi creşterea valorii de piaţă. Deci, rata

rentabilităţii unei acţiuni se poate determina astfel :

1000

011

1

P

PDPR

,

unde :

1R= rata rentabilitatii unei actiunii la momentul t1;

1P = cursul de piata al actiunii la momentul t1;

0P= cursul de piata al actiunii la momentul t0;

1D= dividendul net inregistrat la momentul t1.

Pentru definirea riscului s-au formulat mai multe accepţiuni:

a) sacrificiul unui avantaj imediat sau absenţa unui consum imediat în

schimbul unor avantaje viitoare ;

b) pierderea unui avantaj cert şi imediat din achiziţia şi stăpânirea unui

bun real sau din consumul unui serviciu contra unui avantaj viitor şi incert din

investiţia în titlurile financiare;

c) incertitudinea asupra unui bun financiar ce se va înregistra la o dată

viitoare.

256

Multitudinea de examinări ale conceptului de risc este determinată de

complexitatea acestei categorii financiare, complexitate ce va însoţi şi

demersul metodologic de a surprinde şi de a previziona mărimea lui.

Astfel, se poate calcula speranţa matematică de obţinere a rentabilităţii,

prin determinarea valorii medii a rentabilităţilor individuale:

n

i

ii prr1 ,

unde :

ir şi ip = rata rentabilităţii, respectiv probabilitatea ei de apariţie la momentul

i ;

n = numărul de observaţii statistice;

r = valoarea medie a rentabilităţii .

Riscul unui titlu financiar se poate calcula fie ca dispersia

rentabilităţilor seriei faţă de rentabilitatea medie, fie ca abaterea medie

pătratică (este cea mai des utilizată).

Dispersia rentabilităţii faţă de valoarea medie:

σ2

=

n

i

i rr1

2)(ip ,

Abaterea medie patratică :

σ =2 =

n

i

ii prr1

2)(

Coeficientul de corecţie a ratelor rentabilităţii a două titluri măsoară

intensitatea legăturilor între cele două titluri şi se determină astfel:

,cov

ji

ij

ij

unde :

σi si σj = abaterile medii pătratice ale titlurilor.

Variabilitatea totală a rentabilităţii unei acţiuni se împarte în două părţi :

1. o parte determinată de influenţa pieţei bursiere, parte care determină

riscul sistematic;

2. o parte determinată de influenţa caracteristicilor specifice fiecărei

acţiuni, parte care determină riscul specific. In opoziţie cu riscul de piaţă,

257

acesta se numeşte risc nesistematic sau individual. Riscul specific poate fi

împărţit el însuşi în:

a) risc specific fiecărei acţiuni, determinat de modificări în

comportamentul economic al firmei care a emis-o sau în comportamentul

deţinătorilor acestor acţiuni;

b) risc specific ramurii economice de care aparţine firma emitentă.

Funcţia care aproximează foarte bine variabilitatea rentabilităţilor

individuale ale unei acţiuni în raport cu rentabilitatea generală a pieţei este

dreapta de regresie. Panta acestei drepte, sau coeficientul ei unghiular,

semnifică volatilitatea acţiunii, respectiv sensibilitatea rentabilităţii ei la

modificările rentabilităţii generale a pieţei.

Ecuaţia dreptei care ajustează cel mai bine punctele de variaţie are

următoarea expresie :

. pi Rr

ir - rata rentabilitatii pentru actiunea i ;

α – parametrul al funcţiei egal cu mărimea ir atunci cand 0pr

;

β – coefficientul de regresie sau de volatilitate;

pr – rata rentabilităţii pe piaţă, măsurată prin indicele bursier;

ε - parametrul specific acţiunii i prin care se măsoară riscul individual.

Pe baza indicatorilor absoluţi se pot determina modificările absolute şi

indicii de dinamică, atât cu bază fixă, cât şi cu bază în lanţ. Dintre aceşti

indicatori, o importanţă mai mare o prezinta cei cu baza în lanţ, pentru ca arată

modul în care au evoluat indicatorii absoluţi analizaţi de la o luna la alta.

Volumul lunar al tranzacţiilor (v) poate fi determinat şi ca un produs

între cursul mediu lunar al unei acţiuni cotate ( p ) şi volumul acţiunilor

tranzacţionate (q)

qpV

Indicii bursieri sunt mărimi care reflectă dinamica unui grup de acţiuni

sau a tuturor acţiunilor cotate la bursa respectivă.

Analiza indicilor bursieri reprezintă un mijloc de caracterizare a evoluţiei

unei economii, precum şi determinarea potenţialului acelei economii şi a

activităţilor economice neprofitabile sau cu profituri foarte mici.

258

Indicii bursieri evidentiază mişcarea generală a cursurilor bursiere pe

o anumită piaţă, respectiv tendinţa de ansamblu a pieţei. Indicii sunt o măsură

a dinamicii unui grup reprezentativ de titluri sau a tuturor titlurilor care sunt

cotate la bursă. ndicii bursieri reflectă raportul dintre cererea şi oferta de capital

pe piaţa respectivă.

Indicele bursier are două funcţii principale :

1.funcţia descriptivă, de indicator al performanţei medii a pieţei bursiere

de capital sau a unui segment de piaţă (indice de ramură), ca o bază pentru

deciziile investiţionale în acea piaţă;

2.functia operativă a indicelui, de a fi reper pentru construirea unor

instrumente financiare derivate (de exemplu, contractele la termen şi opţiunile

pe indicele bursier). Indicele bursier stă la baza aplicării strategiilor de

portofoliu (de exemplu, operaţiuni de hedging-acoperirea riscului variaţiei

titlurilor financiare; operaţiuni de arbitraj - valorificarea diferenţei dintre indicele

bursier şi cel al cursului pe piaţă la termen etc.).

Cerinţele referitoare la indici sunt de natură:

a) economică: formulă caracterizată prin simplitate, transparenţă,

uşurinţa reproducerii portofoliului; indicele trebuie să asigure

reprezentativitatea titlurilor financiare, periodicitatea calculării şi a publicării;

interpretabilitatea intuitivă (medie aritmetică ponderată şi nu geometrică);

b) statistica: invarianţa la schimbarea scalei, tratarea simetrică a

componentelor (indicele nu se schimbă dacă se schimbă data de referinţă) şi

invarianţa la includerea de noi acţiuni.

B.E.T.- Indicele Bursei de Valori Bucureşti

Indicele B.E.T. este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este

creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10

acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Valoarea preţurilor din

fiecare zi este raportată la preţurile corespunzătoare din data de referinţă

(momentul t=0).

,

1

00

1 0

00

N

i

ii

N

i i

it

ii

qp

p

pqp

unde :

N = numarul de actiuni din portofoliul indicelui;

259

pi0 = cursul mediu ponderat al actiunii i la momentul de referinta t = 0

qi0 = numarul total de actiuni emise din actiunea i la momentul t = 0

Pentru a compensa orice efect artificial asupra preţului de

tranzacţionare datorat măsurilor de divizări/consolidări de acţiuni, fuzionări ale

firmelor sau orice modificări ale capitalului social al unei acţiuni aflate în

portofoliul indicelui, valoarea idicelui este ajustată cu un factor de corectie f în

ziua în care are loc schimbarea care afectează preţul. Astfel se realizează

continuitatea şi comparabilitatea valorilor indicelui de tip Laspeyres :

,1000

0

1

0

1

0

i

N

i

i

N

i

iti

t

pq

pq

fBET

In cazul în care există acţiuni care nu mai corespund regulilor de

includere în portofoliul indicelui, iar altele care sunt tranzacţionate corespund

acestor reguli, se procedează la o actualizarea portofoliului indicelui. Factorul

de corectie f este recalculat, pentru a compensa această modificare. Astfel se

asigură cerinţa ca indicele să reflecte zilnic schimbările preţurilor acţiunilor faţă

de preţurile aceloraşi acţiuni, la un moment de referinţă.

Indicele DOW JONES.

Cel mai cunoscut indice bursier este DOW JONES, denumit dupa cei

doi economişti americani, specialişti financiari, Charles Dow (fondator al

ziarului de specialitate Wall Street Journal) şi Edward Jones.

Indicele a fost creat in 1884, când Charles Dow a calculat un curs

mediu pentru 11 firme, cele mai multe din domeniul financiar, pentru a

evidenţia trendul pieţei.

In 1916, indicele a cuprins 20 de firme, iar in 1928 a ajuns la 30 de

firme, număr care este în vigoare şi astăzi.

La inceput, indicele Dow Jones se determina ca o medie aritmetică

simplă a cursurilor acţiunilor componente.

In prezent, indicele se determină prin divizarea sumei cursurilor la un

coeficient stabilit de New York Stock Exchange (NYSE); în ultima perioadă

coeficientul a variat între 0,75 şi 0,90, în funcţie de schimbările care intervin în

valoarea de piaţă a titlurilor componente ale indicelui în urma fuzionărilor sau

divizărilor firmelor (stock split).

260

Indicele Dow Jones reflectă nivelul pieţei într-un anumit moment în

raport cu anul de referinţă, de aici şi exprimarea sa în puncte.

Indicele Financial Times (FT-30)

Acest indice a apărut în 1935, calculat de Financial News (ulterior

Financial Times), şi a luat în considerare acţiunile a 30 de companii

reprezentative din ramura industriei.

Datorită numărului mic de acţiuni luate în calcul, acest indice este

foarte sensibil la modificările bursei faţă de alţi indici care au în componenţă un

număr mai mare de acţiuni.

Indicele se calculează ca medie geometrică a cursului fiecarei acţiuni

împărţit la cursul din data considerată ca bază.

Considerând cursurile a 30 de acţiuni: 1 2 3 30, , ...c c c c se poate

determina valoarea datei de baza ( bV) :

1 2 30log log ... loglog

30b

c c cV anti

,

iar indicele Financial Times – 30 se determină pe baza relaţiei :

301 2 301 2 30

30

......30

...b b b b

c c cc c cFT

V V V V

Acest indice este calculat la Londra şi se mai spune despre el că este un

indice instantaneu, având în vedere că este calculat din oră în oră începând cu

ora 10 şi până la 17, negocierile oficiale oprindu-se la ora 15:30.

9.5 Modele pentru evaluarea riscului în proceselor bursiere

Un model poate reprezenta fidel un anumit fenomen numai în măsura în

care, acesta se sprijină pe teoria economică ce formulează categoriile,

conceptele şi legile obiective ale realităţii economice.

Modelul decizional este o concretizare a abordării sistematice a

organizaţiei în ansamblu şi implicit a procesului decizional din cadrul acesteia.

Un astfel de model este util din punct de vedere teoretic, prin faptul ca oferă o

imagine închegată asupra ansamblului procesului decisional, asupra

principalelor elemente şi faze componente, precum şi a corelaţiilor dintre ele.

Din punctul de vedere al practicii, utilitatea lui constă în aceea că poate fi

folosit în formarea şi perfecţionarea managerilor şi specialistilor. Odată asimilat

modelul decizional devine un instrument practic de management ce poate fi

261

întrebuinţat de manager în luarea unor decizii de mare însemnatate pentru

eficienţa activităţii sale.

Un model decizional bun este un model care reflectă cu exactitate

percepţiile noastre asupra sferei decizionale şi poate fi utilizat pentru a susţine

procesul decizional. Condiţiile esenţiale pentru dezvoltarea unui astfel de

model sunt :

-înţelegerea variabilelor cheie din cadrul deciziei;

-cunoaşterea relaţiei cauză-efect care influenţează variabilele;

-aprecierea modului în care pot fi folosite formulele matematice în

stabilirea modelului respectiv şi definirea algoritmului de implementat.

In procesul de modelare, componentelor procesului decizional li se

asociază o serie de variabile şi parametri. Variabilele sunt importante în

procesul de descriere a unui sistem printr-un model, deoarece modelele

decizionale, de cele mai multe ori sunt dinamice şi descriu comportamentul

unui sistem in timp. Aceste variabile transmit informaţii despre starea

sistemului de la o perioadă la alta.

Variabilele utilizate în modelarea deciziei sunt clasificate în variabile de

intrare şi ieşire, modul în care acestea acţionează asupra modelului sunt

reprezentate schematic în figura de mai jos.

Fig. 9. 1 Tipuri de variabile utilizate în procesul de modelare

De exemplu, să presupunem că un manager de portofoliu trebuie să ia

o decizie privind păstrarea în portofoliu a unui anumit număr de contracte

futures. Variabila de intrare controlabilă este numărul de contracte futures care

se vor tranzacţiona. Noul nivel al cantităţii de contracte futures este un factor

care poate fi controlat şi care va avea o anumită influenţă asupra eficienţei

politicii de portofoliu a managerului. Variabilele de ieşire reflectă modul în care

va fi masurată eficienţa deciziei. Posibilele variabile de ieşire includ sumele

Variabile de intrare

contabile

Variabile de intrare

necontabile

MODEL Variabile de

iesire

Variabile de stare

intermediare

262

investite pentru constituirea portofoliului, efortul managerial pentru a controla

portofoliul, cantitatea şi valoarea contractelor futures tranzacţionate,

probabilitatea insuficienţei sumelor pentru constituirea unui portofoliu cu un

nivel maxim de rentabilitate. Figura 9.2 nu mai evidentiază la modul general

modalitatea prin care variabilele acţionează asupra modelului decizional ci

reliefează la modul concret, toate aceste aspecte având în vedere situaţia

decizională considerată.

Fig.9.2 Model decizional

Scopul modelului este de a exprima variabilele necontrolabile ale

situaţiei decizionale, în funcţie de cele controlabile, astfel încât să fie

satisfăcute criteriile de performanţă, adică să fie rezolvat sistemul.

Variabilele de intrare necontrolabile pun o problemă imediată

decidentului. Pentru că nu sunt controlabile nu se poate determina valoarea

exactă pe care o pot lua.

In practică, modul în care tratăm variabilele necontrolabile depinde de

acele variabile de ieşire pe care le selectăm pentru a măsura eficienţa deciziei.

De exemplu, în decizia de constituirea a unui portofoliu de active financiare,

insuficienţa sumelor pentru obţinerea unui portofoliu cu un nivel maxim de

rentabilitate apare ca un rezultat al unui nivel al sumelor superior celui care

poate fi acoperit. Dacă alegem să nu folosim ca variabilă de ieşire, insuficienţa

Controlabile

Numarul de contracte lansate pe piata spre tranzactionare

Ultimele cotatii ale pietii

Nivelul unei noi oferte de tranzactionare

Necontrolabile

Nivelul cererii de contracte futures existente pe piata

Timpul necesar de includere in portofoliu

Costurile de tranzactionare

Nivelul substituirii cu alte active financiare derivate

MODELUL

DECIZIONAL

Sumele investite pentru constituirea portofoliului

Efortul managerial pentru controlul portofoliului

Cotatia pentru contractul futures

Cantitatea si valoarea contractelor futures tranzactionate

Probabilitatea insuficientei sumelor pentru obtinerea unui portofoliu cu un nivel mavim al rentabilitatii

Variabile de iesire Variabile de intrare

263

sumelor pentru obţinerea unui portofoliu cu un nivel maxim de rentabilitate (sau

alte variabile similare), atunci nu este nevoie să descriem nivelul sumelor într-o

maniera probabilistică şi putem face o presupunere deterministă. In mod

similar, făcând presupuneri asupra nivelului sumelor necesare pentru investiţii,

activelor financiare de substituţie etc., modelul decizional poate fi simplificat

foarte mult, ajungând la forma din fig.9.3.

Fig. 9.3 Variabile care intervin in decizia de constituire a portofoliului, ca variabile necontrolabile

estimate in model

Următorul nivel de complexitate în procesul de modelare este de a

explicita structura cauză - efect, conectând astfel factorii de intrare cu cei de

ieşire. Cea mai simplă metodă de a indica existenţa unei relaţii între doi factori

dintr-o decizie este de a arăta direcţia influenţei printr-o săgeată, pe o

diagrama cauză - efect. Dacă, de exemplu, se consideră că riscul şi

rentabilitatea influenţează selecţia produselor financiare derivate într-un

portofoliu, putem ilustra acest lucru ca in figura 9.4

nivelul cererii de contacte futures existente pe piata

scadenta contractelor futures incluse in portofoliu

pret de tranzactinare al activelor suport

Numarul de contracte lansate pe piata spre tranzactionare

Ultimele cotatii ale pietei

Nivelul unei noi oferte de tranzactionare

Sumele investite pentru

constituirea portofoliului

Efortul managerial pentru

controlul portofoliului

Cotatia pentru contractul

futures

Cantitatea si valoarea

contractelor

tranzactionate

MODELUL

DECIZIONAL

Variabile de intrare

Variabile de iesire

Ipoteze

264

Fig.9.4 O relatie simpla cauza-efect

Aceste diagrame pot fi trasate în sens invers pornind de la variabilele

de ieşire, specificând factorii de influenţă, până când variabilele de intrare sunt

găsite. Figura 9.5 ilustrează acest proces, evidenţiind influenţele cauză -efect

pentru cotaţiile bursiere.

Fig.9.5 Model de influenţe cauză - efect asupra cotaţiei pentru contractul futures

Variabila de ieşire “cotaţia pentru contractul futures“ va fi determinată

de preţul de tranzacţionare al activului support şi de frecvenţa tranzacţiilor.

Frecvenţa de tranzacţionare este la rândul ei o funcţie de “nr. de contracte

lansate pe piaţă spre tranzacţionare“ şi de “nivelul cererii“, ambele variabile de

intrare.

Urmând această procedură de a trasa influenţele în sens invers, un

model poate fi construit pe baza interacţiunilor dintre factorii care intervin într-o

decizie. Figura 9.6 prezintă un model mai complex al deciziei de constituire a

unui

Numarul de contacte lansate pe piata spre tranzactionare (Variabila de intrare)

Nivelul cererii de contracte futures de pe piata

(Variabila de intrare)

Frecventa de tranzactionare (Variabila de stare)

Suma investita (Variabila de stare)

Cotatia pentru contactul futures (Variabila de iesire)

RISC

Variabila 1

RENTABILITATE

Variabila 2

Cerere

Variabila 3

265

portofoliu.

Fig.9.6 Un model complex cauză - efect al deciziei de constituire a portofoliului

Pe lângă variabilele de intrare şi de ieşire, în acest model există şi

variabile intermediare “ frecvenţa de tranzacţionare“, “cotaţia maximă “, “cotaţia

minimă“. Aceste variabile sunt influenţate de către variabilele de intrare şi

influenţează la rândul lor variabilele de ieşire, dar fac parte din interiorul

modelului (sunt denumite variabile de stare).

Modelele cauză - efect contribuie cu succes la inţelegerea unei decizii.

Intercondiţionările, legăturile dintre variabilele sistemului sau ale

componentelor acestuia cu exteriorul se transpun în modelul matematic prin

relaţii funcţionale (ecuaţii şi/sau inecuaţii). Acest lucru este impus de faptul că

modelele decizionale nu sunt capabile să descrie natura relaţiilor stabilite între

factorii de decizie. Din acest motiv este necesară utilizarea unui model

matematic care prin diverse relaţii să identifice un obiectiv dat de una sau mai

multe funcţii, şi să lege diversele variabile pentru a măsura performanţele

sistemului.

9.6 Formalizarea matematica a modelelor

Formalizarea matematică presupune transformarea modelului

decizional, finisat în urma activităţii de modelare, într-un model matematic.

Principalele tipuri de mărimi care intervin în procesul de modelare

matematică, transpuse într-un model matematic:

a) parametrii şi/sau variabilele necontrolabile;

O noua lansare de

contracte pe piata

spre tranzactionare

Frecventa de

tranzactiona

re

Cotatia

minima

Cotatia

maxima

Costuri de

tranzactiona

re Pret de tranzactionare

pentru un contract

Sume totale

investite

Capital

investit

Probabilitatea insuficientei

sumelor pentru obtinerea

unui portofoliu ca un nivel

maxim de rentabilitate

Nivelul cererii

Sedinta de

tranzactionare

Numarul de

contracte lansate

pe piata spre

tranzactionare

266

b) variabilele de decizie, controlabile, vor caracteriza diferitele

alternative;

c) variabilele dependente, care reflectă eficienţa aplicării unei

alternative de decizie; în cazul în care procesul de evaluare este în curs,

variabilele dependente au un caracter de variabile derivate, intermediare; în

cazul alegerii finale, variabilele dependente indică rezultatele aşteptate.

In contextul dat, modelul matematic va opera cu urmatoarele elemente:

- mulţimea A de alternative teoretic posibile şi submulţimea  a

alternativelor iA pe care organismul decizional le percepe şi le consideră

efectiv în alegerea sa (Â )A i=1…n , unde n= numărul de alternative;

- multimea S a consecinţelor s ale alternativelor din A ;

- functia ν(s) prin care decidentul atribuie o valoare (sau o utilitate)

consecinţei s din mulţimea S, S={ iS│consecinţele alternativelor iA

};

- submultimea iSale consecinţelor şi, p care ar putea rezulta ca urmare

a aplicării fiecarei alternative iA din Â.

- mulţimea de seturi de probabilitaţi ijPcare asociază o alternativă iA

cu una dintre consecinţele sale posibile, jS. Pentru fiecare alternativă, suma

probabilităţilor consecinţelor este egală cu 1, adică

1j

ijP

In funcţie de certitudinea informaţiei privind consecinţele alternativelor,

regulile vor fi următoarele:

- alegerea în condiţii de certitudine, corespunzătoare modelelor

clasice de optimizare. Când, pentru fiecare alternativă iAЄẬ, este certă

apariţia consecinţei jS S, atunci se selectează alternativa iA

, pentru care

consecinţa are valoarea (utilitatea) cea mai mare:

)}({max ii

sv

- alegerea in conditii de risc: atunci când pentru fiecare alternativa iA

ЄẬ se cunoaşte spaţiul consecinţelor (submulţimea iSa consecinţelor posibile

267

şi setul de probabilităţi asociate se alege varianta iA

care maximizează

speranţa matematică a funcţiei de utilitate:

}*)({max ij

p

ii

psv

-alegerea în condiţii de incertitudine, corespunzător teoriei jocurilor.

Când se cunosc numai consecinţele posibile ale alternativelor, fără a avea la

dispoziţie şi probabilităţile asociate, atunci se poate adopta o regula de tipul:

)(minmax iji

sv

Variabilele decizionale, parametrii şi diversele relaţii cauză - efect

identificate în urma modelării decizionale, se transformă în ipoteze ale

modelului, în una sau mai multe relaţii matematice între variabile. Cu ajutorul

acestora se generează intrările şi ţinând seama de stările interne ale

sistemului, prin algoritmi adecvaţi, se determină ieşirile şi se descrie evoluţia în

timp a stărilor interne ale sistemului.

9.6.1 Modelul Black-Scholes de stabilire a preţului optiunii Formula propusă de profesorii americani Fisher Black şi Myron Scholes

în anul 1973 în vederea obţinerii preţului unei optiuni call (de tip american) a

reprezentat punctul de pornire pentru elaborarea de numeroase variante pe

această temă.

O abordare intuitivă a elementelor pe care se bazează modelul Black-

Scholes are în vedere următoarea combinaţie specială de operaţiuni:

investitorul M cumpără active la preţul pieţei dar poate, de asemenea, cumpara

un put (un drept de a opta între a pune sau a nu pune la dispoziţie spre

vânzare activele la preţul de exerciţiu) la pretul putP, şi se angajează să vândă

opţiunea call la pretul callP. Dacă preţul pieţei este egal cu preţul de exerciţiu,

atunci indiferent de abaterile preţului pieţei (peste sau sub preţul de exerciţiu)

la scadenţă, investitorul va caştiga tot atât cât va pierde (dacă .pietei exercP P)

sau va pierde tot atât cât va caştiga (daca .pietei exercP P).

Altfel spus, respectivul investitor cumparând un stoc de active, dar

totodată şi un contract put, şi vânzând opţiune call se situează într-o poziţie

fără risc (rfr), ceea ce indreptaţeşte introducerea în calcule a ratei dobânzii fără

risc (rfr) pentru perioada la care se referă contractul de opţiune. Redată printr-o

268

egalitate, situaţia în care se află investitorul M arată astfel (Stancu S., Mihail

N., 2005)

tcallputpieteirfe

PexercPPP

)1(

Acoperirea (protejarea) la care a recurs investitorul poate fi realizată şi

altfel şi anume prin reglarea numărului de opţiuni vândute ce revine numărului

de active (acţiuni, obligaţiuni, unităţi de valută) deţinute (aşa-numita rată de

acoperire – h).

Acoperirea fără risc ar rezulta astfel :

tpieteicallrfr

PexerchPP

)1()(

Daca avem în vedere faptul că preţul pieţei activului support, ca şi rată

a dobânzii poate înregistra diverse valori pe perioade oricât de mici de timp

(până la scadenţă), este necesar să apelăm la caracteristica proceselor

stochastice de a putea fi descrise şi analizate prin repartiţia statistică şi cel

puţin un indicator al acesteia - densitatea de repartiţie. Indicatorul a cărui

legătură cu preţul şi evoluţia lui în timp, ca şi cu rata dobânzii, nu poate fi

contestată este rata randamentului (rata castigului = valoare finală – valoare

iniţială). Se consideră că repartiţia ratei randamentului este log normală (deci

log(1+rata randamentului) urmează o repartiţie normală), ipoteză realistă dacă

avem în vedere gradul de îndatorare al deţinătorului de active. O altă ipoteză

se referă la rata fără risc (rfr), ca şi la împrăştierea câştigurilor (randamentelor)

care sunt constante pe durata termenului contractului de opţiune. In rest, se

consideră opţiunea de tip european şi se face abstracţie de taxe, costuri de

tranzacţie etc.

Intr-o astfel de optică abordată problema preţului opţiunii call, se ajunge

la următoarea reformulare a precedentei egalităţi :

)()(

)( 21 dfrfr

PexercdfPP

tpieteilloptiuniica

Unde: 1( )f d 2( )f d

- densităţi de repartiţie cumulate indicând, fiecare,

probabilitatea de a se atinge nivelul prestabilit 1d, respectiv, 2d

, al variabilei

de tip continuu d .

In ceea ce priveşte valorile 1dşi 2d

ele sunt legate de condiţia acoperirii

(eliminării riscului), ceea ce implică extinderea demersului luând în calcul

269

dispersia randamentelor activului - support, relaţia dintre preţul pieţei şi preţul

de exerciţiu, durata contractului de opţiune, rata dobânzii. Astfel de elemente

de calcul, ca şi relaţia fiecăruia cu amploarea riscului au condus la definirea

constantelor 1dşi 2d

astfel :

t

trfrPexerc

P

d

pietei

)5,0(ln 2

1

,

tdd 12 .

Menţiuni privind utilizarea formulelor propuse de modelul Black-

Scholes:

1) dispersia, indicatorul care se obţine în prealabil, se determină aşa

cum s-a aratat în cazul modelului binominal, deşi o serie de corecţii bazate pe

anticipări bazate pe analiza conjuncturii pot fi aduse.

2) rata dobanzii (rfr) realizată este cea afişată în publicaţii de prestigiu

pentru perioade de maturizare similare celor din contractele de opţiuni

(60,90,180 de zile).

3) densitatea de repartiţie rezultată în urma consultării tabelelor

anexate pentru repartiţia normală. În acest scop, avem în vedere nivelul 1d,

respectiv 2dşi, corespunzător acestui nivel, este redat nivelul probabilităţii de a

ne situa în aria cuprinsă de conturul clopotului lui Gauss şi respectivul nivel. In

cazurile în care valorile 1d şi/sau 2d

sunt negative, începem prin a căuta

probabilitatea pentru nivel d luat în valoare absolută, după care din nivelul

probabilităţii găsit în tabel scadem 1.

4) obţinerea preţului opţiunii put rezultă din relaţia de paritate dintre

preţul opţiunii call şi preţul opţiunii put [33] astfel :

.)( 1 PexercdFPP pietei 2( )rfre tf d

.

9.6.2 Modelul lui Markowitz (model fundamental de selecţie a portofoliului optim) Modelul lui Markowitz se bazează pe următoarele presupuneri :

• utilizează mărimea statistică varianta ca măsură a riscului asociat unei

anume investiţii;

270

• presupune că investitorii au aversiune la risc, aceasta însemnând că ei

doresc să îşi asume risc cât mai mic posibil pentru un nivel dat al rentabilităţii

aşteptate;

• un investitor ce deţine un portofoliu de titluri de valoare este preocupat nu

atât de mult de riscul asociat fiecărui titlu în parte, ci de riscul asociat

portofoliului însuşi;

Rentabilitatea aşteptată a riscului pentru un portofoliu cu două

titluri

Ipoteze ale modelului

• investitorii consideră fiecare alternativă de investiţie ca fiind

reprezentată prin distribuţia probabilităţii de profit aşteptat într-o perioadă de

timp;

• investitorii maximizează utilitatea aşteptată într-o perioadă de timp;

• investitorii estimează riscul pe baza modificărilor în profitul aşteptat;

• investitorii iau decizii numai pe baza riscului şi a profitului aşteptat,

deci curba utilităţii este exprimată ca o funcţie de profitul asteptat şi varianta

(sau abatere medie pătratică) profitului;

• pentru un nivel dat al riscului, investitorii preferă profitul cel mai mare,

în timp ce pentru un nivel dat al profitului aşteptat, investitorii preferă riscul cel

mai mic.

In baza acestor ipoteze, un singur activ sau portofoliu de active este

eficient dacă oferă riscul cel mai mic (pentru o rată a profitului dată) sau dacă

oferă profitul cel mai ridicat (pentru un risc dat).

Toate aceste portofolii formează frontiera eficienţă - curba ce conţine

portofoliile dorite de toţi investitorii.

In dezvoltarea modelului lui Markowitz vom considera riscul ca abatere

standard a rentabilităţii.

Rentabilitatea aşteptată şi varianta calculată în cazul rentabilităţii

portofoliului pentru două titluri A şi B sunt date de:

)()1()()( BAp RERERE

respectiv :

ABBAp )1(2)1( 22222

unde :

( )pE R - reprezintă venitul aşteptat (rentabilitatea aşteptată) al portofoliului;

271

( )AE R - reprezintă venitul aşteptat al titlului A;

( )BE R- reprezintă venitul aşteptat al titlului B;

2

p - reprezintş variaţia rentabilităţii portofoliului;

2

A - reprezintă variaţia rentabilităţii titlului A;

2

B - reprezintă variaţia rentabilităţii titlului B;

AB - reprezintă covariaţia între rentabilitatea titlului A şi rentabilitatea titlului B,

ABBAAB r ;

ABr - reprezintă coeficientul de corelaţie între rentabilitatea titlului A şi

rentabilitatea titlului B

- reprezintă proporţia din valoarea portofoliului investită în titlul A.

Fig. 9.7 Riscul şi rentabilitatea portofolilui în cazul 1ABr

Figura de mai jos (Fig.9.8) ilustrează de acesată dată o curbă ce uneşte A şi B

. Cum α descreşte faţă de 1, riscul portofoliului este redus chiar daca B este un

titlu mult mai riscant dacât A, aceasta ilustrând avantajele diversificării.

A

B α

σp

E(Rp)

272

Fig. 9.8 Riscul şi rentabilitatea portofoliului în cazul 0ABr

Se pune problema care va fi valoarea lui α care minimizeaza riscul

portofoliului ? Aceasta este chiar acea valoare a lui α care minimizeaza variatia

portofoliului.

Diferenţiind relatia BAp

22222 )1( în raport cu α va rezulta:

.)1(22 222

BA

p

Minimul se atinge pentru:

22

222

2

0)1(220BA

BBA

p

Această valoare a lui α va da riscul minim al portofoliului.

c) Cazul 1ABr , implică: BABAp )1(2)1( 22222

BApBA )1(])1([ 2

In figura 9.9. se observă că în acest caz (extrem şi nerealist) este posibilă

alegerea unei valori a lui α pentru care σp = 0. pentru aceasta valoare a lui α,

rentabilitatea portofoliului este cunoscută cu certitudine deoarece abaterile în

rentabilitate ale celor două investiţii se vor compensa una pe alta. Valoarea lui

α pentru care σp = 0 este :

A

B α

E(Rp)

σρ

273

.)1(0BA

BBA

Fig. 9.9.Riscul şi rentabilitatea portofoliului în cazul 1ABr

Rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru un portofoliu cu n titluri (n>2)

Formula generală pentru rentabilitatea aşteptată şi variaţia rentabilităţii

pentru un portofoliu cu n titluri sunt :

n

i

iip RExRE1

)()(

respectiv :

n

i

n

i

n

ijj

ijjiiip xxx1 1 1

222

unde :

E(Rp) – reprezintă rentabilitatea aşteptată a portofoliului;

E(Ri) - reprezintă rentabilitatea aşteptată a titlului i,i = 1,2,3,...

2

p - reprezintă variaţia rentabilităţii profitului;

2

i - reprezintă variaţia rentabilităţii titlului i,i = 1,2,3,...

ij - reprezintă covariaţia între rentabilităţile titlurilor i si j;

- reprezintă proporţia din valoarea portofoliului investită în titlul i.

01

01

1

1

jj

jj

aaA

aaA

A

B α

E(Rp)

σρ σρ=0

274

.0,11

i

n

i

i xx

Se face ipoteza că vânzările rapide nu sunt pemise.

Pentru n=3 avem :

.1:

222

)()()()(

321

233213311221

2

3

2

3

2

2

2

2

2

1

2

1

2

332211

xxxcu

xxxxxxxxx

RExRExRExRE

p

p

Fig.9.10 Rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru n=3

Pentru n=3 se observă că există trei variante şi trei covariante, în

formula pentru varianta rentabilităţii portofoliului.

Fig.9.10 arată rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru toate portofoliile

posibile ce conţin activele A, B şi C, şi fiecare pereche de câte două titluri

având slabe corelaţii pozitive.

Pentru n = 4 există 4 variante şi 6 covariante, pentru n = 5 avem 5

variante şi 10 covariante, iar pentru un portofoliu cu n titluri avem n variante şi

2

)1( nn

covariante aşa cum este ilustrat în tabelul de mai jos ţinând cont de

faptul ca jixxxxx jiijjiji ,

.

De notat că pentru portofofiile formate dintr-un număr mare de titluri,

numărul covariantelor domină numărul variantelor.

275

Tabelul 9.1

Titluri 1 2 3 4 n

1 12

12 x 1221 xx 1331 xx

1441 xx ... ...

... nnxx 11

2 2112 xx 2

22

2 x 2332 xx 2442 xx

... ...

... nnxx 22

3 3113 xx

3223 xx

32

32 x 3443 xx

... ...

... nnxx 33

4 4114 xx 4224 xx 4334 xx

4

24

2 x ... ...

... nnxx 44

... ... ... ... ... ... ...

...

... ... ...

N 11 nn xx 22 nn xx

33 nn xx 44 nn xx

nnx 22

Astfel, riscul portofoliului va depinde mai mult de media covariantelor

între titluri decât de riscul investiţiilor însăşi.

Frontiera eficienţei. Curbele de indiferenţă şi portofoliul optim

Aria din figura 9.11 arată rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru toate

portofoliile posibile, la nivelul unui investitor cu proporţii diferite investite în

active ce fac parte din fiecare portofoliu.

Aceste portofolii care sunt dispuse pe curba ST, oferă o rentabilitate

mai mare pentru anumite valori ale riscului, decât acelea care sunt dispuse mai

jos.

Presupunând faptul că investitorii au aversiune la risc, înseamnă că un

investitor ar dori să îşi asume un risc cât mai mic posibil pentru un nivel dat al

rentabilităţii aşteptate.

Curba ST, cunoscută sub denumirea de frontieră eficientă,

reprezintă locul geometric al punctelor care minimizează riscul pentru

diferite nivele ale rentabilităţii aşteptate .

Investitorul cu aversiune la risc, va lua in considerare doar portofoliile

aflate la frontiera eficienta, toate celalalte fiind inferioare.

276

Fig. 9.11 Curba frontierei eficiente

Putem spune deci, că o curbă de indiferenţă este locul geometric al

punctelor în care investitorul obţine un nivel particular, specific de utilitate,

pentru orice combinaţie rentabilitate - risc.

Categoric, investitorii vor avea propriilor curbe de indiferenţă depinzând

de evaluările individuale privind raportul între rentabilitate şi risc .

Figura 9.12. arată trei curbe de indiferenţă U1, U2, U3. Curba U1 dă

valoarea minimă de utilizare deoarece furnizează cel mai mare risc pentru un

nivel datorită rentabilităţii aşteptate sau alternative, cea mai mică valoare a

rentabilităţii pentru un nivel dat al riscului.

Fig. 9.12 Curbele de indiferenţă în cazul plăcerii riscului

Pentru un investitor cu aversiune la risc, curbele de indiferenţă sunt

concave, sensul deplasării fiind în sus şi la dreapta indicând faptul că cu cât

277

este mai mare riscul asumat de investitor, cu atât mai mult sporeşte

rentabilitatea aşteptată necesară pentru a menţine acelaşi nivel de satisfacţie

la nivelul investitorului.

Cu cât este mai abruptă panta curbei, cu atât investitorul are o

aversiune mai mare la risc deoarece panta indică faptul că o valoare mare a

rentabilităţii este cerută să compenseze o creştere a riscului. Săgeata din

figură indică direcţia de creşterea a utilităţii.

Fig. 9.13 Frontiera eficientă împreună cu setul

de curbe de indiferenţă

Figura 9.13 arata frontiera eficientă împreună cu setul de curbe de

indiferenţă ale investitorului. Portofoliul optim determinat de curbele de

indiferenţă ale investitorului, este dat de punctul de tangenţă Q, deoarece

niciun portofoliu admisibil nu este dispus pe o curbă de indiferenţă mai înaltă.

Aplicaţia modelului fundamental de selecţie a portofoliului solicită

informaţii privind rentabilitatea aşteptată şi variaţia rentabilităţii pentru toate

titlurile disponibile.

In general, asemenea informaţii nu sunt disponibile şi aplicarea

modelului se concretizează mai dificil pe piaţa de capital.

Ratele anterioare ale rentabilităţii sunt folosite pentru a estima distribuţia

rentabilităţii în viitor, presupunându-se că ratele de rentabilitate din perioadele

278

anterioare sunt individual reprezentative pentru anumite distribuţii

fundamentale şi de aceea distribuţia va rămâne neschimbată în viitor.

Chiar şi aşa, un mare număr de titluri disponibile la nivelul unui investitor

face foarte dificil calculul necesar determinării frontierei eficiente.

Astfel, dacă există o mie de titluri din care se poate alege, atunci sunt

necesare aproape jumatate de milion de covariante.

9.6.3 Modelul lui Sharpe Acest model aduce modificări modelului fundamental de selecţie a

portofoliului, în ceea ce priveşte reducerea volumului de informaţie necesar dar

şi informaţii suplimentare privind diversificarea, ca mijloc de reducere a riscului.

Este cunoscut faptul că atunci când piaţa de capital are o tendinţa de creştere,

majoritatea tilurilor cotate au tendinţa de creştere a cursului, iar când piaţa de

capital are o tendinţă de descreştere, majoritatea titlurilor tind să înregistreze o

scadere a cursului.

Sharpe a înglobat fluctuaţiile pieţei în calculul rentabilităţii şi riscului

fiecărui titlu, prin calculul rentabilităţii unui titlu ca o dependenţă liniară de

rentabilitatea indicelui pieţei din aceeaşi perioadă, astfel :

itmtiiit eRbaR

unde :

itR- reprezintă rentabilitatea titlului i în perioada t;

mtR- reprezintă rentabilitatea indicelui pieţei în perioada t;

ia- reprezintă rentabilitatea autonomă a titului i;

ib- reprezintă măsura senzitivităţii (volatilitatea) rentabilităţii titlului i faţă de

rentabilitatea indicelui pieţei;

ite- eroarea reziduală aleatoare în perioada t, presupusă a fi independent şi

normal distribuită, cu media zero şi abatere constantă.

Ecuaţia descrie ceea ce este cunoscut ca modelul de piaţă. Rezultă deci că:

E( iR)= mi REba (,

)

)(2222

imii eb

unde:2

m- reprezintă varianta rentabilităţii indicelui pieţei;

279

2 ( ie) - reprezintă varianta termenului eroare.

In practica ,i ia b

şi )(2

ie sunt estimaţi folosind metoda regresiei.

Pentru un portofoliu format din n titluri:

)()( mppp REbaRE

unde : a

n

i

n

i

i

n

i

iipiip xcubxbax1 11

1,

si x ≥0.

Astfel, înlocuind rezultatele pentru i2 şi ij

, vom obţine:

mjij

n

ijj

i

n

i

i

i

mi

n

ip bbxxexbx 2

11

222222 )(

Sau, echivalent,

)(2

2

1

2

11

2

i

n

i

imjij

n

j

i

n

i

p exbbxx

de unde:

),())(( 222

11

2

iim

n

j

jj

n

i

iip exbxbx

sau mai mult:

.)(1

22222

n

i

iimpp exb

9.6.4 Modelul diagonal de selecţie a portofoliilor (modelul Sharpe-Lintner)

În elaborarea modelului său, Sharpe porneşte de la o observaţie

intuitivă asupra Modelului Markowitz: ansamblul covariantelor în general

pozitive, poate avea un factor comun de determinare.

Acest factor comun poate fi un indicator macroeconomic care

influenţează în mod substanţial piaţa titlurilor financiare (indice bursier, rata

dobânzii, PIB etc.)

Ca urmare, rentabilitatea fiecărui titlu financiar este în mare măsură

determinată de evoluţia factorului comun - a indicelui bursier, RM - ca

variabilă exogenă: ( )iR f RM

.

280

Toţi ceilalţi factori care ar mai putea influenţa rentabilitatea, iR, sunt

consideraţi endogeni şi vor determina variaţia neexplicată prin RM respectiv

riscul specific al titlului i.

Consideraţii asupra eficienţei portofoliilor

Am dedus ca un portofoliu eficient poate fi definit în termenii

rentabilităţii şi riscului, respectiv acel portofoliu care, pentru o rentabilitate

globală prezintă riscul cel mai mic şi invers, acel portofoliu care, pentru un risc

asumat, prezintă cea mai mare rentabilitate. In procesul de optimizare a relaţiei

risc - rentabilitate, politicile de plasament ale investitorilor impun anumite

restricţii specifice pentru capitalul lor financiar:

- rentabilitatea minimă sub forma de dobânzi sau dividende;

- plasarea numai a unui anumit procent din fondurile disponibile în aceeaşi

valoare mobiliară sau într-un sector economic anume;

- menţinerea unei fracţiuni simple din fonduri sub formă lichidă sau într-un

plasament determinat;

Din mulţimea de portofolii optime, situate pe frontiera eficientă, se

selectează cel care răspunde cel mai bine unor restricţii specifice ale politicii

de plasament promovată în mod particular de fiecare investitor. Astfel de

informaţii, pentru structurarea unui portofoliu, sunt furnizate clienţilor lor de

către instituţiile bancare şi bursiere după analiza şi prelucrarea pertinentă a

caracteristicilor titlurilor ce compun portofoliul fiecărui client.

Pentru aceasta, metoda ,,speranţă - dispersie’’ reprezintă o bună alternativă în

procesul de luare a deciziilor din cadrul gestiunii portofoliului de valori

mobiliare.

Cuantificarea performanţelor unui portofoliu în raport cu alte criterii este

o problemă dificilă, ca urmare a complexităţii criteriilor ce se urmăresc în

fructificarea acestui gen de investiţii.

In primul rând, este necesar să se cunoască perioada pentru care se

evaluează performanţa gestiunii: o lună, un trimestru, un an sau mai mult. De

asemenea, trebuie să se ştie care este baza de comparaţie a acestor rezultate:

rata inflaţiei, un indice bursier.

In al doilea rând, aprecierea activităţii gestionarilor trebuie facută în

funcţie de elementele de gestiune pe care le-au putut controla separat de cele

pe care nu au reuşit să le controleze: fluctuaţiile pieţei, relaţiile cu emitenţii

titlurilor, organizarea servicilor de gestiune etc.

281

In al treilea rând, dificultatea măsurării performanţei gestiunii ţine de

obiective ca: rentabilitatea, conservarea capitalului, acoperirea riscului etc.

Tehnicile optime de măsurare a performanţei vizează ajustarea ratelor de

rentabilitate obţinute de un portofoliu prin riscul acelui portofoliu, ceea ce face

mult mai comparabile rezultatele calculelor.

9.6.5 Modelul de evaluare a activelor financiare (modelul CAPM) Acest model pleacă de la următoarele ipoteze:

• investitorii au păreri diferite despre viitor şi de aceea propriile lor estimaţii

privind rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru un anumit titlu sunt diferite;

• în dezvoltarea modelului pentru evaluarea activelor va fi nevoie de

considerarea opiniei generale a investitorilor;

• pentru o piaţă competitiva fiecare rentabilitate aşteptată şi riscul sunt de

importanţă deosebita;

• toţi investitorii au aversiune la risc, iar măsurarea riscului se face folosind

abaterea standard a rentabilităţii portofoliului;

• toţi investitorii au un orizont de timp comun pentru fundamentarea deciziei

de investiţie;

• toţi investitorii au estimări subiective identice despre rentabilitatea viitoare şi

riscuri pentru toate titlurile;

• există active fără risc şi toţi investitorii pot să ia sau să dea cu împrumut

sume nelimitate de bani la nivelul ratei de dobânda nominală fără risc;

• toate titlurile sunt complet divizibile, nu există costuri ale tranzacţiei sau

taxe şi nu există restricţii privind vânzarea rapidă;

• informaţia este liberă şi simultan disponibilă tuturor investitorilor.

Modelul îşi propune astfel să dea o relaţie simplă între rentabilitatea aşteptată

şi risc, pe o piaţă competitivă.

282

Fig. 9.14 Diagrama risc - rentabilitate

Pe baza ipotezelor menţionate, toţi investitorii vor avea aceeaşi

diagramă risc - rentabilitate ca în figura 9.14, ceea ce înseamnă că vor avea

aceeaşi frontieră eficientă. In consecinţă, ei pot alege portofoliul optim pe baza

propriilor curbe de indiferenţă.

Dacă ipoteza referitoare la proporţia din valoarea portofoliului investita in titlul i,

0ix este relaxată, împrumutul la nivelul ratei dobânzii fără risc devine

posibil. Aceasta deschide noi alternative.

Vom considera cazul în care orice operaţiune de a lua/a da cu

împrumut la nivelul ratei dobânzii fără risc este combinată cu investiţia în activ.

Presupunem ca α este proporţia în care fondurile sunt investite. Abilitatea de a

împrumuta la nivelul ratei dobânzii fără risc, înseamnă că nu există o limită

pentru suma ce poate fi investită în activ şi de aceea α poate fi chiar mai mare

decat 1.

283

Fig. 9.15 Setul favorabil de portofolii cu risc împreună cu activul fără risc

Toţi investitorii îşi maximizează utilitatea prin alegerea portofoliului M,

mutându-se în sus sau în jos pe linia RfM până când sunt în vecinatatea

propriilor curbe de indiferenţă de nivel maxim şi în acelaşi timp disponibile.

Setul de portofolii eficiente care dau nivelul maxim al rentabilităţii

aşteptate pentru un nivel dat al riscului devine toata linia de la Rf la M.

Problema este conţinutul portofoliului M. Deoarece nici un investitor nu

va deţine portofolii riscante altele decat M şi atât timp cât toate titlurile sunt

deţinute de unul sau altul din investitori, rezultă că M trebuie să conţină toate

titlurile în proporţia capitalizărilor de piaţă ale investitorilor.

Rata aşteptată a rentabilităţii pentru M, notată E(Rm) este astfel media

ponderată a rentabilităţilor aşteptate pentru toate titlurile de pe piaţă.

RfM, cunoscută sub numele de dreapta pieţei de capital este o linie cu

gradientul:

m

fm RRE

)(

Ecuaţia dreptei pieţei de capital este :

e

m

fm

fe

RRERRE

)({)(

unde e indică un portofoliu eficient.

284

Ecuaţia semnifică rentabilitatea aşteptată pentru un singur portofoliu.

Ea nu reprezintă rentabilitatea aşteptată pentru portofolii neeficiente sau pentru

titluri individuale.

9.7 Metode de determinare a rezultatelor gestiunii

portofoliului de valori mobiliare

Măsurarea performanţei gestiunii portofoliului este dificilă, ca urmare a

complexităţii criteriilor ce se urmăresc în analiza acestui gen de investiţii.

Pentru aceasta :

•este necesar să se cunoască în primul rând perioada pentru care se

evaluează performanţele gestiunii: o luna, un an etc;

• trebuie să se ştie care este baza de comparaţie a acestor rezultate:

rata inflaţiei, un indice al pieţei bursiere etc.;

• aprecierea activităţii de gestiune a portofoliilor trebuie făcută în funcţie

de cerinţele de gestiune ce nu au putut fi controlate: fluctuaţiile pieţei, relaţiile

cu emitenţii titlurilor, organizarea serviciilor de gestiune a portofoliului etc;

• dificultatea măsurării performanţei gestiunii ţine de obiectivele

gestiunii portofoliului: rentabilitatea, conservarea capitalului, acoperirea

riscului.

Tentativa de măsurare a performanţei portofoliului cu un singur

indicator este simplificatoare. De aceea, diferitele metode de măsurare vor

conduce la construirea unor indicatori specifici gestiunii portofoliului.

Măsurarea performanţei unui portofoliu este simplă dacă problema se

reduce la a măsura rentabilitatea sa trecută. Astfel, pentru un portofoliu în care

s-a investit suma S0, măsurarea performanţei pe un an constă în determinarea

valorii finale a acestei sume şi în calcularea ratei de rentabilitate anuală prin

raportarea valorii finale la valoarea de la începutul perioadei.

Astfel de rate de rentabilitate pot fi comparate cu cele determinate

pentru alte portofolii, dar ele nu iau in calcul riscul. Tehnicile de măsurare a

performanţei vizează ajustarea ratelor de rentabilitate obţinute de un portofoliu

prin riscul acelui portofoliu, ceea ce face mult mai comparabile rezultatele

calculelor. Vom prezenta în continuare câteva dintre metodele de măsurare.

Metoda Treynor

Metoda grafică a lui J.Treynor porneşte de la dreapta de regresie din

modelul de piaţă, care ajustează cel mai bine variaţiile dintre rentabilităţile

portofoliului şi cele ale pieţi bursiere.

285

Metoda compară coeficienţii αp ai rentabilităţii portofoliilor care au

acelaşi coeficient βp.

Considerăm doua portofolii ale căror drepte de regresie se prezintă

astfel:

Fig.9.16 Dreapta de regresie în cazul a două portofolii

Având acelaşi β, cele două portofolii vor avea, în consecinţă şi acelaşi

risc. Se observă uşor că portofoliul P1 are o performanţă superioară

portofoliului P2, pentru că oricare ar fi indicele general al pieţei, portofoliul P1

are parametrul α mai mare decât în cazul portofoliului P2 (α1>α2).

Ecuaţiile de regresie ale rentabilităţii celor două portofolii sunt :

mp RR 11

mp RR 22

Pentru o valoare dată a rentabilităţii de piaţă, Rm, β fiind acelaşi,

rentabilitatea RP1 este cu atât mai mare decat RP2 cu cât α1 este mai mare ca

α2.

Cazul general este cel al portofoliilor cu volatilităţi diferite, iar varianta

cea mai simplă este comparaţia dintre un portofoliu cu risc (βp>0) şi un

portofoliu fara risc (βp=0), aşa cum se vede şi din figura 9.17.

Dacă obiectivul prioritar urmărit de un investitor este conservarea

capitalului, atunci el îşi plasează capitalul său într-un activ financiar, cu o rată a

rentabilităţii ce nu presupune nici un risc (egală cu rata dobânzii la creditele pe

termen scurt: dreapta de nivel Rf).

286

Dacă se cercetează rentabilitatea portofoliului cu risc pe o anumită

perioadă, aceasta este: Rp=αp+βRm.

Fig. 9.17 Cazul a două portofolii unul cu risc unul fără risc

Rentabilitatea portofoliului fără risc în termenii relaţiei de calcul de mai

sus, respectiv la intersecţia celor două drepte de regresie este :

f p prR .

Presupunand pR r iar p fR R

rezultă că măsura performanţei

Treynor este data de :

p

pfRr

.

Metoda Jensen

Această metodă este utilizată când valoarea βp a portofoliului este

prespecificată. Pentru a măsura performanţa în această situaţie este necesară

o comparaţie între rentabilitatea portofoliului actual şi rentabilitatea unui

portofoliu de referinţă, care are aceeaşi valoare βp că a portofoliului actual.

Utilizând modelul CAPM rezultă că rentabilitatea portofoliului de

referinţă este data de:

( )p f p m f p mR R R R J R R .

Dacă J>0, rezultă atunci că managementul fondului a depăşit

performanţa pieţei. Aceasta se poate datora unor cunostinţe de selecţie a

acţiunilor, a norocului sau a amandurora.

287

Putem spune astfel că gestiunea portofoliului este o artă sau o ştiinţă

dificilă. Aceasta necesită o foarte bună cunoaştere a comportamentului

cursurilor şi a factorilor care-l influenţează, ca urmare a imprevizibilului

activităţii bursiere.

Aceasta nu inseamna ca este imposibil de a realiza o performanta in

gestiunea portofoliului deasupra mediei,ci ca aceasta este destul de dificila si

chiar costisitoare(cheltuieli de studiere a pietei bursiere,de tranzactii,de

gestiune etc).

O şansă în acest demers este dată de constatarea că erorile de

previziune a gestiunii unui portofoliu destul de diversificat se compensează,

portofoliul fiind mai stabil iar măsura unui risc, pe baza datelor statistice dă o

bună estimare a riscului său viitor.

Analistul financiar poate ajusta această volatilitate determinată

statistic, pe baza cunoaşterii evenimentelor bursiere trecute şi a anticipărilor

sale privind evoluţia pieţei de capital.

Gestionarul portofoliului trebuie să urmeze recomandările analistului

financiar în cadrul acestor restricţii determinate de marea dificultate a

previziunii evoluţiei viitoare a cursurilor.

Previziunile sunt foarte importante, întrucât ţin cont de variaţiile

macroeconomice ale indicelui general al pieţei bursiere, ale ratei dobânzii, ale

inflaţiei, acestea având mare incidenţă asupra fiecărui titlu de valoare. Analistul

financiar realizează previziuni ale reacţiei cursurilor fiecărui titlu la diverse

scenarii socio-economice, previziuni de natură să ghideze activitatea

gestionarului de titluri pe o piaţă marcată de creşterea deosebită a riscurilor

bursiere.

Noile tehnici de măsurare şi de management a riscului, incluzând aici şi

tehnologiile utilizate, conduc la creşterea eficienţei instituţiilor financiare şi la o

reducere a riscului sistemic în sectorul financiar. Utilizarea metodelor şi

modelelor asociate conduc la decizii mult mai bune, dar nu trebuie uitată

experienţa celor care analizează diferitele tipuri de crize şi, mai ales,

posibilitatea de a alege dintre aceste metode şi modele.

9.8. Principalele riscuri ale acţionarului minoritar pe piaţa de

capital

Atunci când vrei să faci bani pe piaţa de capital trebuie să fi conştient

că devii partener de afaceri, adică coproprietar al unei companii, alături de

288

oameni necunoscuţi. Bineînţeles că sunt multiple avantaje în realizarea unei

investiţii într-o companie listată: gradul mare de transparenţă, existenţa unor

norme imperative care asigură protecţia investitorilor etc., însă dacă rămâi

acţionar minoritar poţi să simţi şi unele dezavantaje.

Riscurile la care este expusă o participaţie minoritară într-o companie

sunt variate şi pot să apară sub diverse forme. Cauza acestor riscuri trebuie

căutată în dorinţa acţionarilor care controlează compania de a obţine profituri

fără a ţine cont de eventuala lezare a intereselor celorlalţi acţionari.

Iată riscurile ce se nasc în momentul în care o persoană achiziţionează un

pachet de acţiuni al unei societăţi, fără însă ca acest pachet să-i asigure

controlul asupra acestei companii:

1. Riscul exproprierii

Exproprierea reprezintă, după cum bine se cunoaşte, operaţiunea în

care este pierdut dreptul de proprietate asupra acţiunilor. Exproprierea se

poate realiza direct sau indirect. Riscul acţionarilor minoritari este acela de a

pierde dreptul de proprietate asupra acţiunilor în schimbul unei valori inferioare

valorii reale.

O modalitate legală de expropriere directă este exercitarea dreptului de

squeeze-out, prevăzut în legislaţie. Potrivit legii, urmare a derulării unei oferte

publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile

acestora, ofertantul (acţionarul majoritar) are dreptul să solicite acţionarilor

care nu au subscris în cadrul ofertei să-i vândă respectivele acţiuni, la un preţ

echitabil, dacă acesta se află în una din următoarele situaţii:

a) deţine acţiuni reprezentând mai mult de 95% din capitalul social;

b) a achiziţionat, în cadrul ofertei publice de cumpărare adresată tuturor

acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, acţiuni reprezentând mai mult de

90% din cele vizate în cadrul ofertei.

Exproprierea indirectă se realizează prin mai multe modalităţi. Cele mai

frecvente par a fi:

A. Lichidarea voluntară a societăţii. Operaţiunea de lichidare poate fi

voluntară, situaţie în care acţionarul majoritar va putea adopta diverse strategii

pentru a acorda acţionarilor minoritari sume cât mai reduse drept contravaloare

a acţiunilor deţinute de aceştia: subevaluarea activelor, care sunt apoi preluate

în natură de acţionarul majoritar, vânzarea fictivă a activelor către interpuşi ai

acţionarului majoritar în cadrul lichidării la sume inferioare valorii de piaţă a

acestora etc.

289

B. Lichidarea forţată a societăţii prin contractarea unor datorii fictive –

avem de-a face cu bancruta frauduloasă într-un asemenea caz.

C. Vânzarea majorităţii activelor societăţii la preţuri inferioare valorii reale. În

acest caz, acţionarii societăţii respective vor păstra un drept de proprietate

asupra unor acţiuni a căror valoare reală va fi extrem de redusă comparativ cu

momentul anterior operaţiunii de înstrăinare. Practic, deşi se păstrează dreptul

de proprietate asupra acţiunilor, valoarea economică a acestora este drastic

redusă, putând tinde spre zero. Vânzarea activelor este coroborată în unele

cazuri cu operaţiuni de „sifonare” a lichidităţilor din compania respectivă astfel

încât drumul spre insolvenţă este astfel scurtat. În legislaţia română, orice act

juridic de dobândire, înstrăinare, schimb sau de constituire în garanţie a unor

active din categoria activelor imobilizate ale societăţii, a căror valoare

depăşeşte, individual sau cumulat, pe durata unui exerciţiu financiar, 20% din

totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele, vor fi încheiate de către

administratorii sau directorii societăţii numai după aprobarea prealabilă de

către adunarea generală extraordinară a acţionarilor, în cazul societăţilor

listate, iar în cazul societăţilor închise orice act juridic cu o valoare de peste

50% trebuie aprobat de AGEA. Principiile guvernanţei corporative impun

informarea publicului cu privire la tranzacţiile importante de acest gen.

2. Riscul diluării

Participaţiile acţionarilor minoritari pot fi diluate prin următoarele metode:

A. Majorarea capitalului social prin ridicarea sau nerespectarea

dreptului de preferinţă. În unele situaţii nu este nevoie să fie încălcat dreptul de

preferinţă, întrucât acţionarii minoritari nu vor achiziţiona noi titluri ale unui

emitent care le încalcă drepturile şi interesele, riscul investiţional fiind ridicat

datorită atitudinii managementul şi suspiciunilor privind scurgerea de fonduri

din compania respectivă. Pe de altă parte, în cazul unui emitent nelichid pe

piaţa de capital sau a unuia nelistat, acţionarii minoritari nu îşi vor majora

expunerea prin participarea la majorarea de capital social, deoarece momentul

ieşirii din societate şi a valorificării titlurilor respective este incert.

B. Emiterea de obligaţiuni convertibile în acţiuni cu ridicarea sau

nerespectarea dreptului de preferinţă.

C. Fuziunea. În cazul fuziunilor, cota de participare la capitalul social al

noii entităţi rezultate în urma fuziunii va fi diminuată fie că este vorba de

acţionarii societăţii absorbite, fie că este vorba de cei ai societăţii absorbante,

fie că este vorba de acţionarii societăţilor care se contopesc. Din acest motiv

290

se acordă acţionarilor care nu sunt de acord cu operaţiunea de fuziunea

dreptul de a se retrage din societate şi acela de a primi un preţ stabilit pe baza

unor criterii legale pentru acţiunile lor. În sistemele de drept în care protecţia

acţionarilor minoritari este puternică, aceştia vor putea obţine un preţ favorabil

pentru titlurile lor fie prin negociere cu acţionarul majoritar care a impus

operaţiunea de fuziune (E. Croci, 2007), fie prin intermediul instanţei, atunci

când acţionarul majoritar încalcă normele de drept care ocrotesc interesele

acţionarilor minoritari.

D. Vânzarea unei părţi importante din active la preţuri inferioare valorii de

piaţă. Deşi numărul de acţiuni ale acţionarilor minoritari rămâne acelaşi,

valoarea economică a acestora este mult redusă.

3. Imposibilitatea înstrăinării acţiunilor

Ieşirea de la tranzacţionare a unei societăţi reprezintă o atingere

fundamentală adusă intereselor şi drepturilor investitorilor pe piaţa de capital,

care au realizat investiţia tocmai în considerarea calităţii de societate listată a

emitentului respectiv. Interesul acţionarului majoritar de a delista emitentul vine

în vădită contradicţie cu interesele acţionarilor minoritari, care sunt puşi în

situaţia de a pierde orice valoare economică încorporată de titlurile respective.

Interesul acţionarului majoritar este de a controla o societate fără a fi nevoit să

dea socoteală acţionarilor minoritari, fără a fi obligat să îi informeze în legătură

cu operaţiunile economice efectuate şi fără a informa terţii (Bursa, CNVM)

permanent în legătură cu situaţia societăţii. Interesele acţionarilor minoritari

sunt de a cunoaşte permanent situaţia societăţii în care au investit şi de a-şi

putea vinde în orice moment participaţiile.

În cazul în care societatea emitentă se retrage de la tranzacţionare şi

nu mai există un preţ stabilit pe piaţa de capital pentru acţiunile sale, dar, mai

important, nu mai există nici atractivitate pentru investitori de a achiziţiona

aceste titluri, acţionarii minoritari ajung „captivi”, neputând valorifica în niciun

mod acţiunile deţinute.

În plus valoarea acestor acţiuni se reduce considerabil ca urmare a

ieşirii de la tranzacţionare şi a încetării obligaţiilor de transparenţă şi protecţie a

investitorilor stipulate de legislaţia pieţei de capital.

Suspendarea de la tranzacţionare a emitentului, datorită unor demersuri ale

acţionarului majoritar, reprezintă o altă formă în care sunt afectate interesele

acţionarilor minoritari, prin imposibilitatea exercitării dreptului de dispoziţie

asupra acţiunilor, pe o perioadă limitată este adevărat. În scopul prevenirii unor

291

astfel de acţiuni abuzive, reglementările europene în vigoare limitează

perioada de suspendare, decisă de autoritatea de reglementare şi control sau

de către operatorul de piaţă la maxim 10 zile lucrătoare.

4. Riscul neparticipării la profitul obţinut de societate

Acţionarul majoritar poate să impună în adunarea generală o hotărâre

în sensul reînvestirii profitului realizat de companie sau a includerii acestuia în

rezerve. Neacordarea de dividende reprezintă un risc major pentru un

investitor care a achiziţionat titlurile emitentului în considerarea acestui

obiectiv.

Acţionarul majoritar preferă să nu acorde acţionarilor minoritari nicio

sumă de bani din profitul obţinut, ci să-l reinvestească, direcţionându-l către

entităţi pe care le controlează.

Acţionarii minoritari pot avea surpriza să constate că după ce au ieşit

din societate ca urmare a unei operaţiuni de delistare a unei companii care a

înregistrat întotdeauna pierderi sau, atunci când a obţinut profit, l-a reinvestit,

în mod miraculos aceasta va avea un parcurs ascendent, iar beneficiile

rezultate vor fi distribuite în întregime sub formă de dividende.

În unele legislaţii (de exemplu Carolina de Nord – SUA), este prevăzut

un drept specific al acţionarilor ce au anumite deţineri din capitalul social de a

solicita acordarea de dividende, indiferent de decizia impusă în AGA de

acţionarul majoritar.

5. Riscul scăderii valorii acţiunilor datorită operaţiunilor

desfăşurate de administratorii şi directorii societăţii

În varianta cea mai optimistă, rezultatele companiei pot fi deficitare

datorită unor decizii de afaceri neinspirate ale persoanelor care ocupă funcţii

de conducere.

În varianta pesimistă, managementul companiei încheie acte juridice

care au drept efect scurgerea de fonduri din societate şi favorizarea unor terţe

entităţi controlate prin interpuşi de manageri sau de acţionarul majoritar. Este

vorba de aşa-numitele related parties transactions, noţiune tradusă în legislaţia

pieţei de capital din România prin sintagma tranzacţii cu persoane implicate. S-

a constatat că tranzacţiile cu persoane implicate sunt reduse şi produc efecte

restrânse în societăţile în care există mulţi acţionari, o structură restrânsă a

consiliului de administraţie, un director general independent şi bine plătit,

precum şi administratori care beneficiază de prime din profitul societăţii.

292

Un semnal de alarmă pentru acţionarii minoritari în privinţa operaţiunilor

derulate de consiliul de administraţie îl reprezintă nivelul de numerar deţinut de

companie. Cu cât procentul de numerar păstrat de societate este mai ridicat cu

atât riscul derulării unor operaţiuni dăunătoare pentru interesele companiei şi

ale acţionarilor ei (a celor minoritari, căci este de presupus că acţionarii care

deţin controlul beneficiază de pe urma operaţiunilor respective) creşte. Din

această perspectivă, în statele unde drepturile acţionarilor sunt mai bine

protejate nivelul de numerar deţinut de companii este considerabil mai scăzut

faţă de statele cu o mai slabă protecţie a acţionarilor minoritari (A. Dittmar, J.M.

Smith, H. Servaes, 2003).

O altă variantă de încălcare a intereselor acţionarilor minoritari o

reprezintă acordarea unor remuneraţii şi beneficii exagerat de mari

managementului şi altor funcţionari ai societăţii, aceasta fiind şi o modalitate de

„ieşire” legală a lichidităţilor din companie.

9.9 Riscuri ale investiţiei la bursă

Prezentăm în continuare 15 riscuri ale investiţiei la bursă, aşa cum sunt văzute

ele de specialiştii jucători în domeniu http://www.wall-street.ro/top/Educatie-

bursiera/104315/15-riscuri-ale-investitiei-pe-bursa.html:

1. In opinia lui Mihai Chişu, broker la IFB Finwest, cel mai mare risc

este propria persoană, deoarece mulţi investitori sunt implicaţi prea emotiv în

tranzacţionare şi luăm decizii bazate pe subiectivism şi influenţa psihologică, în

detrimentul unor hotărâri raţionale şi obiective. „A spera nu este o metodă de

tranzacţionare. Capacitatea de a fi obiectiv se dezvoltă în timp şi ţine foarte

mult de experienţă. De aici şi ideea că un investitor are tendinţa de a

tranzacţiona mai des cautând şi oportunităţile de speculaţie, pe măsură ce

gradul lui de experienţă şi sofisticare creşte”.

Altfel, singura constantă care rămâne valabilă pentru toţi participaţii la

piaţă care vor să sară etape este o veche şi cunoscută expresie din acest

domeniu: „învăţătura la bursă costă şi o plateşti pe loc”, a mai spus brokerul.

2. „Cel mai important risc de care trebuie sa fie conştient un

investitor este scăderea valorii portofoliului sub suma investită inţial.

Acest lucru se poate întâmpla pe termen scurt, mediu şi uneori chiar şi lung în

funcţie de structura portofoliului şi de momentul de piaţă ales pentru a realiza

achiziţiile”, a explicat Gabriel Aldea, director departament front office la

Intercapital Invest.

293

Brokerul spune că o metodă foarte bună de a gestiona riscul scăderii

accentuate a valorii portofoliului este stabilirea unor nivele de vânzare a

acţiunilor, în situaţia în care dinamica pieţei este nefavorabilă. „Nivelurile ce pot

fi luate în calcul pentru stabilirea unui stop loss sunt 10% - 15% sub preţul de

achizitie”.

3. Riscul de lichiditate reprezintă incapacitatea pieţei de a converti în

bani anumite instrumente financiare pe care le deţine în portofoliul său

investitorul.

„Nu de puţine ori investitorii începători alocă sume importante de bani

pentru investiţii în companii foarte puţin lichide, ulterior rămând captivi perioade

îndelungate. Pentru a gestiona acest risc investitorul va trebui să-şi structureze

portofoliul pe acţiuni lichide astfel încât să nu se găsească în imposibilitatea de

a realiza exit-uri în momenul dorit”. Se recomandă investitorilor să evite o

companie care nu este lichidă, deoarece amplitudinea mişcărilor poate fi

uneori periculos de mare.

4. Experienţa în domeniul investiţiilor se capată doar participând la un

nou activ. Un alt risc ce poate afecta serios portofoliile este lipsa educaţiei

financiare. „Inainte de a plasa primii bani este bine ca potenţialul investitor să

parcurgă şi să înţeleagă asistat de broker primele noţiuni despre bursă,

mecanisme bursiere, instrumente financiare, evoluţii istorice etc. A nu fi pe

aceeasi lungime de undă cu noţiunile bursiere este un risc”, a mai explicat

Mihai Chisu.

5. Selecţia companiilor în care investeşti este unul din primii paşi ai

activităţii investiţionale. Acest proces implică o serie de riscuri ale

companiilor sau sectoarelor de actrivitate. „Investitorul împreună cu

brokerul vor identifica acele companii care prin previziune se încadrează în

anumite aşteptări. Riscul ce derivă din aceste calcule ţine de temele pe care

trebuie să le faci pentru a emite o imagine cât mai fidelă a potenţialului

companiilor selectate”, a explicat Chisu.

Riscurile sunt diverse, de la activitatea companiei în cauză, piaţa de

desfacere şi evoluţia acesteia, climatul economic intern, relaţiile şi bazarea pe

exporturi, calitatea angajaţilor şi specializarea acestora, datoriile companiei,

profiturile istorice şi multe alte aspecte ce ţin în particular de viaţa acelei

societăţi. Altfel spus, dacă nu îţi faci bine temele despre compania vizată, ai un

risc viitor.

294

6. Gabriel Aldea invoca un alt risc al investiţiei pe bursa: acela de a fi

tentaţi de mirajul unor acţiuni cu creşteri foarte mari pe termen scurt,

asimilând investiţia la bursa unui joc de noroc. „In marea majoritate a

cazurilor, investitorii neavizaţi cuantifică pierderi importante realizând achiziţii

pe astfel de titluri în speranţa unor câştiguri rapide. Pentru a evita pierderile ce

pot fi generate de investiţia în astfel de acţiuni, un investitor începător ar trebui

să-şi axeze portofoliul, cel puţin la început, pe emitenţi importanţi şi lichizi”. In

acest sens, un rol important îl poate avea şi brokerul.

7. Un alt risc este cel de a te lăsa pradă emoţiilor, ce poate avea

efecte dezastruoase asupra portofoliului.

„Când tranzacţionarea raţională lasă loc celei emoţionale se deschide

practic uşa spre înregistrarea unor pierderi semnificative în portofoliul de

investiţii. Si lăcomia şi panica sunt ingredientele unei reţete investiţionale

toxice”, explica Gabriel Aldea. In această categorie intră şi ataşarea de

anumite companii sau blocarea într-o anumită mentalitate.

„Ambele riscuri duc la blocaje în perioade de cădere, să nu uitam că

elementele fundamentale pe cât sunt de valoroase în general, pe atât de uşor

sunt uitate în momentele de criză. Cei care se încăpăţânează să nu vândă în

pofida tuturor avertismentelor venite sunt cei care prin blocaj pierd cel mai mult

deoarece este nevoie de mult timp ca investiţiile lor să revină la preţurile

iniţiale, răstimp în care ar putea profita de revenirea pieţelor”. O soluţie parţială

pentru a controla aceste riscuri este ca investiţia la bursă să nu aibă la bază

sume de bani împrumutaţi.

8. Riscul de a nu respecta strategia de investiţii iniţială, sub influenţa

factorilor de piaţă, poate fi întâlnit. „Astfel, este des întalnită situaţia în care un

investitor cu o strategie de investiţii pe termen mediu sau lung decide să o

schimbe pe parcurs într-o strategie pe termen scurt speculativă, generându-i în

acest fel un rezultat mai slab decât în situaţia respectării strategiei iniţiale”, a

explicat brokerul.

Acest risc devine unul semnificativ în special după ce investitorii deprind

mecanismele de bază ale bursei şi eventual, capătă încredere ca urmare a

unei evoluţii favorabile a portofoliului. „Cu această situaţie se confruntă

majoritatea investitorilor soluţia fiind reprezentată de conştientizarea efectelor

negative”, susţine Aldea.

9. Riscul vulnerabilităţii ridicate a pieţei la influenţele externe.

„Mişcarea liberă a capitalurilor între ţări expune piaţa la influenţa unor

295

evenimente negative care se produc la nivel global. Impactul este cu atât mai

mare cu cât economia României este încă una emergentă în care

mecanismele pieţei nu funcţionează corespunzător”, a explicat brokerul

Intercapital.

De asemenea, lipsa unui capital autohton semnificativ în comparaţie cu

cel extern măreşte impactul produs de retrageri masive de fonduri externe într-

o perioadă scurtă de timp. „Acest risc poate fi gestionat în măsura în care

investitorul urmăreşte şi evoluţiile înregistrate la nivelul pieţelor de capital

internaţionale”, a mai explicat Gabriel Aldea.

10. Un alt risc demn de luat în considerare, în opinia lui Mihai Chisu,

este preocuparea pentru un număr foarte mic de companii. „O slabă

diversificare poate să te afecteze puternic dacă sectorul respectiv are de

suferit în general. Spre exemplu, o investiţie doar în domeniul construcţiilor s-a

dovedit de rău augur pentru cei care au plasat banii numai în acest sector în

ultimii ani, un sector grav afectat de criza economică”.

11. Investitorii sunt expuşi unui alt risc – acela de a fi influenţaţi

decisiv de zgmotul de fond al pieţei şi de a reacţiona la zvonurile,

evenimentele şi ştirile ce apar neîncetat în piaţă, fără a avea însă o imagine de

ansamblu asupra acesteia şi a companiilor la care se referă respectivele

informaţii receptionate. „O astfel de situaţie poate determina pierderi

însemnate investitorilor neexperimentaţi, deciziile investiţionale ale acestora

fiind luate sub impulsul informaţiilor de moment şi nu în urma unei analize

obiective”. Pentru a evita o astfel de abordare, investitorul ar trebui să-şi

bazeze decizia pe o analiză cât mai obiectivă a companiilor.

12. Mihai Chisu a mai invocat un risc mai aparte, şi întâlnit cu precădere

în România, în opinia sa. „Il denumesc riscul de inconsistenţă şi ţine de

atitudinea adesea surprinzătoare şi negativă a statului şi a altor organisme în

abordarea anumitor demersuri legate de piaţa de capital”, a explicat brokerul

IFB Finwest.

Pragul la SIF-uri, donaţia de la Romgaz, schimbarea fiscalităţii peste

noapte, multe promisiuni neţinute sunt doar nişte exemple de incursiuni cu

efecte negative pe care aceste instituţii le au în buna desfăşurare a întâlnirii

cererii cu oferta în ringul bursier, a mai spus brokerul.

13. Riscul modificarilor regulamentelor şi fiscalităţii. Atât legislaţia

română, cât şi normele fiscale străine referitoare la piaţa de capital se pot

modifica defavorabil (majorarea impozitelor, introducerea de impozite noi,

reducerea sau suspendarea unor înlesniri fiscale), fapt ce ar putea avea

influenţe negative asupra investiţiilor la bursa, a explicat Aldea. Acest risc este

296

în afara controlului investitorilor, fiind rezultatul deciziilor luate de organismele

statelor şi vom reveni la el în capitolul Risc legislativ.

14. Riscul politic. In special in cazul ţărilor cu o democraţie în formare,

cum este şi cazul României, riscul unor seisme politice majore este unul real şi

de luat în calcul de către investitori.

„O criză politică materializată de exemplu prin alegeri anticipate poate

determina atât investitorii străini cât şi pe cei autohtoni să adopte poziţii de

vânzare de acţiuni cu influenţe nefavorabile asupra evoluţiei acţiunilor de la

bursă şi implicit a portofoliiilor investitorilor”, a mai explicat Gabriel Aldea. Ca şi

în cazul riscurilor legislative, şi acesta este în afara controlului investitorilor.

15. Preluarea unui comportament „Un alt risc identificat este acela de

a tranzacţiona la gramadă, preluând un comportament , un curent al pieţei. In

final, cineva va rămâne cu acţiunile şi teoria asta are şi un nume: teoria

nebunului mai mare”, a explicat Mihai Chisu.

Pe lângă acestea, mai există riscuri care ţin de transparenţa redusă a

anumitor companii, calitatea slabă a managementului acestor companii,

încredere excesivă în anumite societăţi, necomunicarea eficientă cu brokerul.

Bibliografie

J. Alexis, Metoda Taguchi în practica industrială, Editura Tehnică, Bucureşti,

1999

N. Bârsan – Pipu, Managementul riscului. Concepte şi abordări, Buletinul

Ştiinţific al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Braşov, 2003

M. Coşea, L. Nastovici, Modele de evaluare a riscului de ţară, Editura Orientul

Latin, 2000

E. Croci, Intragroup M&A Minority shareholders protection and legal origin,

Financial Management Association, European Conference, studiu, aprilie 2007, p. 4,

www.fma.org/Barcelona/Papers.

A. Dittmar, J.M. Smith, H. Servaes, International Corporate Governance and

Corporate Cash Holdings, School of Business Administration, University of

Washington, Journal of Finance and Quantitive Analyses, vol. 38, nr. 1, Martie 2003, p.

111.

M. Regester, J. Larkin, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Editura

Comunicare.ro, Bucureşti, 2003

Stoian I., Metode şi studii de caz privind managementul riscului în tranzacţiile

de afaceri, Editura Oscar Print, 1999

S. Stancu, N. Mihail, Decizii economice în condiţii de incertitudine, Editura

Economică, Bucureşti, 2005

297

CAPITOLUL X

RISCUL JURIDIC. RISCUL POLITIC

10.1 Riscul juridic

10.2 Riscul politic

10.2.1 Categorii de riscuri politice

10.2.2 Evaluarea riscului politic

10.2.3 Evaluarea vulnerabilităţii

10.2. 4 Harta riscului politic

10.3 Riscuri globale

Obiective: cunoaşterea tipurilor de riscuri financiare care apar din cauza

modificărilor legislative sau a altor factori care pot genera instabilitate

legislativă, cunoaşterea tipurilor de risc politic şi a cuantificării acestui risc

(harta riscului politic)

Cuvinte cheie: legislaţie în domeniul financiar, risc juridic, risc politic, tipuri de

risc politic, harta riscului politic, riscuri globale

298

RISCUL JURIDIC. RISCUL POLITIC. RISCUL GLOBAL

“Lucurile măreţe se fac de obicei cu riscuri foarte mari.”

Herodotus

10.1 Riscul juridic

Riscul juridic reprezintă riscul înregistrării unei pierderi din

cauza neaplicării sau aplicării defectuoase a prevederilor legale şi/sau

contractuale şi/sau din cauza cadrului contractual necorespunzător sau

insuficientă reglementare.

Riscul juridic include, dar nu este limitat la expunerea la amenzi,

penalităţi sau daune punitive provenite din activităţi de supervizare, precum şi

din înţelegeri private.

Raportat la obiectul principal de activitate al instituţiilor de credit,

funcţia juridică este o funcţie suport. Profitul băncii nu rezultă din consultanţă

juridică, produsele şi reacţia băncii la nevoile pieţei nu constau în servicii

juridice furnizate clienţilor.

Faptul că funcţia juridică este o funcţie suport nu înseamnă că

activitatea juridică este mai puţin importantă sau că instituţia de credit ar putea

funcţiona în lipsa acesteia. Structura organizatorică trebuie să promoveze

eficacitatea şi să demonstreze prudenţa conducerii instituţiei de credit atât la

nivel individual, cât şi la nivelul grupului din care aceasta face parte. În acest

context, putem spune că dacă rolul unor structuri organizatorice este să

promoveze eficacitatea financiară a instituţiei, rolul juridicului este să

demonstreze prudenţă. Prin natura şi scopul său, regimul prudenţial poartă o

amprentă juridică deosebită, pentru că manifestarea unei conduite prudente

este incompatibilă cu ignorarea cerinţelor legii.

Componenta juridică ar trebui să fie un partener strategic în echipa

de management, în vederea furnizării de soluţii alternative legale cu privire la

problemele de afaceri şi în acord cu interesele (legitime ale) instituţiei.

Profitul unei băncii vine, evident, din activitatea comercială –

vânzarea produselor bancare către clienţi. Dar, atenţie, dacă unele structuri

organizatorice ale instituţiei de credit, ce desfăşoară o activitate de natură

comercială, ajută instituţia să obţină un câştig viitor (probabil) variabil, juridicul

299

ajută instituţia să nu piardă ce are deja sau să preîntâmpine eventuale

pierderi.

Identificarea riscului juridic presupune, în termeni practici,

individualizarea cazurilor celor mai probabile în care pot apărea riscuri juridice,

având în vedere că este imposibil a preveni cu totul materializarea acestor

riscuri.

În Regulamentul nr. 5/2013 riscul juridic este definit ca riscul de

pierdere, ca urmare atât a amenzilor, penalităţilor şi sancţiunilor de care

instituţia de credit este pasibilă în caz de neaplicare sau aplicare

defectuoasă a dispoziţiilor legale sau contractuale, cât şi a faptului că

drepturile şi obligaţiile contractuale ale instituţiei de credit şi/sau ale

contrapartidei sale nu sunt stabilite în mod corespunzător.

Definiţia vizează, deci, o pierdere, în principiu pecuniară, din două

posibile cauze:

1. neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor legale sau

contractuale şi

2. stabilirea necorespunzătoare a obiectului raporturilor juridice în care se

angajează banca, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale

băncii sau ale contrapartidei.

În primul caz, cuantificarea pierderii este mai uşor de stabilit pentru

că neîndeplinirea cerinţelor legale sau a obligaţiilor contractuale atrage

aplicarea unui set de măsuri şi/sau de sancţiuni prestabilite prin lege sau

contract, după caz.

Prejudiciul băncii, în al doilea caz, este, însă, mult mai relativ şi mai

puţin determinabil. Aceasta pentru că valoarea prejudiciului nu se poate

calcula în raport de elemente certe, prestabilite, precum cuantumul unei

amenzi, spre exemplu. Pierderile cauzate de percepţia negativă asupra

imaginii băncii nu pot fi determinate la momentul producerii riscului, ci,

eventual, estimate. Şi aici ne aflăm în prezenţa riscului reputaţional. Mai

mult, făcând referire la drepturi şi obligaţii contractuale în general, rezultă că

definiţia include orice pierdere rezultată din orice tip de contract, indiferent de

natura, obiectul sau identitatea celeilalte părţi contractante.

Cele două mari categorii de cauze generatoare de risc juridic pot fi

relevante pentru majoritatea instituțiilor. Însă aceste categorii trebuie să fie

defalcate în continuare. De exemplu, în ceea ce privește documentaţia,

instituţia trebuie să aibă o evidenţă clară şi riguroasă, să identifice

300

documentele de importanţă financiară deosebită, în termeni de expunere şi de

protecţie a activelor, persoanele responsabile pentru eficienţa juridică a

documentaţiei şi aşa mai departe. Este posibil ca procesul de identificare a

riscului juridic să conducă la revizuirea deciziilor cu privire la anumite

produse sau servicii. Instituţia ar putea decide să nu desfăşoare o anumită

activitate, din considerente de evitare a riscului, pe fondul evaluării raportului

risc/rezultat, precum şi a altor factori relevanţi.

Monitorizarea riscului juridic include raportarea periodică de

informaţii semnificative către persoanele responsabile sau care au atribuţia de

a analiza acest caracter semnificativ și, ulterior, conducerii. În acord cu politica

de gestionare a riscurilor, în general este important ca persoanele şi

departamentele implicate să fie în măsură să îndeplinească funcţia de

monitorizare într-un mod care să nu conducă la denaturări cauzate de conflicte

de interese sau de alţi factori care ar putea perturba fluxul informaţiilor.

Controlul riscului juridic implică, printre altele, revizuirea și

actualizarea periodică a documentaţiei utilizate de către instituţie. Cerinţele

unei practici ,,sănătoase” sugerează ca documentaţia să fie revizuită, atât ca

urmare a producerii unor evenimente specifice (de exemplu, existenţa unui

dosar în instanţă), dar şi în mod regulat, pentru a se asigura că instituţia

rămâne la curent cu evoluţia legislaţiei şi a practicii juridice şi judiciare în

domeniul financiar.

Revizuirea şi actualizarea documentaţiei cu relevanţă juridică nu ar

trebui să se realizeze izolat de activitatea comercială a băncii, respectiv

operaţiunile în care este utilizată documentația, şi ar trebui să fie consecvente

cu politica şi strategia de dezvoltare a băncii. De asemenea, persoanele

implicate în procesul de luare a deciziilor ar trebui să fie informate periodic cu

privire la orice probleme juridice relevante pentru activitatea desfăşurată. Se

impune, astfel, prezenţa unui consilier juridic în toate procesele decizionale ale

unei băncii. Riscul juridic se manifestă ca parte componentă a mai multor

riscuri.

De exemplu, prin Regulamentul (UE) nr. 575/2013 privind cerinţele

prudenţiale pentru instituţiile de credit şi societăţile de investiţii şi de modificare

a Regulamentului (UE) nr. 648/2012, riscul operațional este definit ca pierdere

ce rezultă fie din utilizarea unor procese, persoane sau sisteme interne

inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie din

evenimente externe, şi care include riscul juridic.

301

Riscul de credit include aspecte de natură juridică, mai ales dacă se

are în vedere declanşarea procedurii insolvenței cu privire la debitorul băncii.

Unii autori merg până la a afirma că toate evenimentele financiare

care afectează o bancă pot implica un risc juridic. Proprietatea asupra unor

active, poziţia de debitor/credit a băncii faţă de alte părţi, alocarea riscurilor

pentru anumite tipuri de pierderi şi aşa mai departe, sunt toate probleme ce

implică analiza unor aspecte juridice. Pe lângă acestea, este de menţionat

faptul că industria bancară se confruntă cu anumite riscuri juridice mai puţin

întâlnite în afara sectorului serviciilor financiar bancare.

Băncile trebuie să urmărească potențialele activități ilegale

desfăşurate de clienți şi să acorde o atenţie sporită operaţiunilor suspecte

pentru spălarea banilor sau finanţarea terorismului.

De asemenea, modificările cadrului legal pot afecta, pozitiv sau negativ,

situaţia economică a instituţiei de credit.

Exemple în funcţie de cronologia apariţiei actelor normative:

OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, modificările

aduse Legii nr. 193/2000 (clauze abuzive), CRD IV, CRR, Codul insolvenţei

etc.

Altă problematică ce poate fi discutată, în acest context, este raportul

dintre riscul juridic şi riscul de conformitate. Potrivit pct. 9 de la art. 3, riscul

de conformitate este riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a

capitalului, care poate conduce la amenzi, daune şi/sau la rezilierea de

contracte sau care poate afecta reputaţia unei instituţii de credit, ca urmare a

încălcărilor sau neconformării cu dispoziţiile cadrului legal şi de reglementare,

cu acordurile, practicile recomandate sau standardele etice.

Prin urmare, la fel ca în cazul riscului juridic, prejudiciul suportat de

bancă este, în principiu, cuantificabil (amenzi, daune şi/sau pierderi suportate

din rezilierea contractelor), dar poate avea o componentă variabilă atunci când

pierderea este raportată la reputaţia băncii. Ceea ce aduce în plus definiţia

riscului de conformitate faţă de cea a riscului juridic, este precizarea expresă a

obligaţiei de conformitate cu reglementările interne, dar şi cu actele fără forţă

juridică obligatorie, precum practicile recomandate sau standardele etice.

Potrivit cadrului legal în materie, instituţiile de credit trebuie să

dispună şi de o funcţie de conformitate permanentă, care să raporteze

organului de conducere problematicile referitoare la administrărea riscului de

302

conformitate. Constatările funcţiei de conformitate trebuie să fie luate în

considerare de către organul de conducere în cadrul procesului decizional.

Rolul funcţiei de conformitate este de a acorda consultanţă organului

de conducere în ceea ce priveşte prevederile cadrului legal şi de reglementare

şi standardele pe care trebuie să le îndeplinească, şi de a evalua posibilul

impact al oricăror modificări ale cadrului legal asupra activităţilor băncii. De

asemenea, are rolul de a verifica dacă noile produse şi proceduri sunt

conforme cadrului de reglementare în vigoare.

Totuşi, delimitarea celor două noţiuni nu este certă, de vreme ce atât

reglementările interne, cât şi practicile recomandate şi standardele, trebuie să

fie în acord cu legea.

În ambele cazuri, toţi angajaţii trebuie să respecte atât legea, cât şi

cadrul intern de reglementare.

Unii autori tratează, însă, riscul juridic şi riscul de conformitate ca

fiind două concepte diferite şi, în general, se consideră că departamentul

juridic este mult mai proactiv şi mai integrat în procesul de management, în

timp ce departamentul/compartimentul de conformitate are un rol de

„assurance provider”.

Riscul juridic este un risc semnificativ pentru că, aşa cum am

arătat, pierderea băncii generată de producerea riscului juridic poate fi

nelimitată. Or, potrivit Regulamentului nr. 5/2013, riscurile semnificative sunt

acele riscuri cu impact însemnat asupra situaţiei patrimoniale şi/sau

reputaţionale a instituţiilor de credit.

În acest context, implicarea juriştilor în activităţile curente ale

instituţiilor de credit este, în mod evident, necesară. Pentru consolidarea

conformităţii juridice şi gestionarea adecvată a riscurilor aferente, instituţiile de

credit trebuie să stabilească mecanisme eficace şi fiabile pentru ca factorii de

risc să fie identificaţi, comensuraţi şi raportaţi în mod corespunzător.

În ceea ce priveşte gestionarea riscului juridic, este dificil de

stabilit un şablon al acţiunilor de îndeplinit, care să fie general valabil. Multe

păreri susţin că riscul juridic nu ar trebui să fie perceput ca un risc care este cu

adevărat separat de alte riscuri. Este adevărat că, de cele mai multe ori, riscul

juridic devine semnificativ în asociere cu materializarea altor riscuri. Cu toate

acestea, se poate argumenta faptul că cel puţin o parte dintre cauzele riscului

juridic sunt susceptibile de a genera singure dificultăţi. Documente

neconforme sau întocmite defectuos, nevaliditatea unei garanţii şi

303

imposibilitatea de executare a acesteia, vor genera pierderi pentru

instituţie, cauza lor primară putând fi greşita aplicare a unor dispoziţii

legale sau procedurale, ceea ce în sine reprezintă un risc juridic.

Nu in ultimul rând, materializarea riscului juridic poate avea ca

rezultantă riscul reputational la nivelul unei institutii de credit. După părerea

specialiştilor, “în actualul context legal şi economic-financiar, deopotrivă, o

instituţie de credit ar trebui să fie extrem de robustă, dar, în acelaşi timp, de

nesăbuită, dacă a decis să nu stabilească o recunoaştere independentă a

managementului riscului juridic”.

În contextul general actual avut în vedere la reglementarea noului

regim prudenţial, la nivel naţional şi european, se sugerează că rolul

consilierilor juridici va creşte în ceea ce priveşte gestionarea riscului juridic, iar

activitatea acestora va implica mai mult decât simpla furnizare de consultanţă

juridică.

Un alt risc juridic este şi cel din tehnologia informaţiei, care este

dat de absenţa legilor pentru criminalitatea informatică sau adoptarea unora

abuzive. Justificarea pentru adoptarea acestor legi este, în general, aceea că

vin în sprijinul organelor de anchetă, al aparatului judiciar sau al organizaţiilor

pentru combaterea terorismului în sensul de a scurta timpul de acces la

informaţii şi, implicit, de a grăbi rezolvarea situaţiilor critice. Încălcarea

măsurilor de securitate a informaţiilor de către un angajat este infracţiune ce

poate fi încadrată în dispoziţiile penale ale legii privind comerţul electronic.

Dacă un angajat fură informaţiile firmei la care lucrează poate fi

pedepsit pentru furt intelectual privind drepturile de autor. În acelaşi timp

tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii au favorizat apariţia unor noi

moduri de muncă, telework sau ework, o activitate flexibilă în timp şi la distanţă

faţă de o organizaţie pentru care lucrează salariatul. Problemele legislative

care trebuie soluţionate sunt cele legate de asigurarea securităţii muncii şi

partajarea costurilor.

Alături de riscurile menţionate putem discuta şi despre riscul

penal (criminal risk) care cuprinde:

- daunele penale, cum ar fi de exemplu incendierea cu intenţie;

- furtul de piese, de secrete de serviciu;

- cheltuirea peste bugetul planificat;

304

- spionajul industrial; de exemplu un angajat care este demis poate copia

informaţii de serviciu pe un sistem electronic şi le poate utiliza la noul loc de

muncă;

- nerespectarea aspectului confidenţial al negocierilor, al actelor;

- ascultarea convorbirilor fără mandatul procuraturii;

- mesaje poştale mincinoase referitoare la numele domeniului de internet;

- corupţia angajaţilor, a poliţiştilor, a judecătorilor;

- controlul penal al afacerilor, fraudele, inclusiv cele rezultate în urma acţiunii

angajaţilor consorţiului;

- falsificarea de semnături, acte, planuri, facturi fiscale.

10.2 Riscul politic

Procesul de internaţionalizare este însoţit de multe riscuri. Unul dintre

cele mai mari îl reprezintă situaţia politică din ţările în care se fac afaceri. De

aceea firmele trebuie să fie capabile să evalueze riscurile politice şi să

realizeze negocieri eficiente.

Riscul politic reprezintă probabilitatea ca investiţia straină să fie

restricţionată de politicile guvernamentale din ţara gazdă. Astfel de riscuri

intalnesc firmele care fac afaceri în ţările emergente sau cu guvernele care nu

încurajează investiţiile directe străine.

10.2.1 Categorii de riscuri politice O firmă se poate confrunta în strainatate cu mai multe feluri de

riscuri politice.

Cel mai sever risc politic îl reprezintă confiscarea. In această situaţie

proprietatea firmei trece de la compania straină la ţara gazdă, fără

despăgubire. Ea este practicată în special de ţările subdezvoltate. Deşi

ameninţarea confiscării s-a diminuat, ea încă persistă şi constituie un risc

politic deosebit de semnificativ pentru firmele ce doresc să se implice în afaceri

în străinătate.

Unele ramuri sunt mai vulnerabile la confiscare decât altele, din

cauza importanţei lor pentru economia ţării gazdă. Printre acestea sunt

industria minieră, industria energiei electrice, utilităţile publice şi băncile.

Mai putin drastică, însă destul de severă, este şi exproprierea.

Exproprierea se întâmplă atunci când investiţia străină este preluată de

guvernul local, însă se fac unele despăgubiri. De cele mai multe ori însă

aceste despăgubiri se dau în moneda netransferabilă a ţării gazdă sau se pot

305

baza pe valoarea contabilă. Rambursarea poate să nu se facă la valoarea

totală a investiţiilor, din punct de vedere al firmei expropriate, insă se face

totuşi o despăgubire, Deşi se face o anumită despagubire, proprietarul nu

doreşte să vândă. Motivaţia exproprierii este adesea explicată prin sentimente

adânci de naţionalism. Se consideră că interesele ţării sunt mai bine servite de

proprietatea naţională. Exproprierea este justificată în mod tipic în domeniile

critice pentru apărarea naţională, suveranitatea naţională, creşterea

economică şi în care interesele naţiunii cer să nu existe un control străin.

Unele domenii sunt mai susceptibile de expropriere. Printre acestea sunt

utilităţile publice, industria minieră, petrolieră. O alta explicaţie dată exproprierii

este aceea că străinii exploatează bogaţia ţării, luând totul şi nedând nimic în

schimb.

Multe ţări au trecut la forme mai subtile de control al proprietăţii

străinilor, precum naţionalizarea. Naţionalizarea reprezintă trecerea unor

bunuri din proprietatea investitorilor străini în proprietatea guvernului, prin plata

de la buget a mijloacelor naţionalizate. Scopul naţionalizării este acelaşi:

obţinerea controlului asupra proprietăţii străine, însă metoda este alta. Prin

naţionalizare, guvernul solicită transferul parţial al proprietăţii şi responsabilităţii

manageriale şi impune reglementări privind prelucrarea produselor în ţară.

Naţionalizarea poate avea efecte profunde asupra firmei străine. In primul

rând, firma este forţată să angajeze personal local în conducere, ceea ce

poate duce la o cooperare şi comunicare defectuoasă. Prelucrarea internă a

produselor poate duce la diminuarea calităţii. In sfârşit, naţionalizarea apără,

de regulă, ramura respectivă de concurenţă străină, ceea ce poate duce la

scăderea competitivităţii.

In general, naţionalizarea afectează o întreagă ramură şi nu doar o

singură firmă. Dacă exproprierea şi confiscarea se referă la preluarea

proprietăţii, naţionalizarea se referă la deţinerea ei de către guvern. Prin

urmare, proprietatea unei firme poate fi expropriată şi apoi redată sectorului

particular din ţara respectivă sau poate fi confiscată sau expropriată şi condusă

de către guvern. In această ultimă situaţie este mai corect să se spună că

afacerea a fost naţionalizată.

Din fericire, riscurile politice menţionate au o tendinţă de reducere pe

plan mondial. Ţări care nu demult restricţionau pătrunderea firmelor străine

acum consideră investiţiile străine un mijloc de creştere economică. In plus, au

306

început să fie privatizate telecomunicaţiile, media, liniile aeriene, băncile şi alte

firme proprietate de stat.

10.2.2. Evaluarea riscului politic Mediul politic din străinătate poate fi evaluat în funcţie de stabilitatea

politică, naţionalismul şi restricţiile economice impuse de guvernele străine.

a. Stabilitatea politică. Printre criteriile cele mai frecvent avute în vedere la

evaluarea oportunităţii de implicare pe pieţele străine este stabilitatea politică.

O ţară este considerată stabilă din punct de vedere politic atunci când se

menţine continuitatea reglementărilor, indiferent de guvernul aflat la putere. Cu

cât într-o ţară modificările de orientare sunt mai mari, cu atât şi riscul politic

este mai ridicat. Într-un astfel de climat o afacere străină poate avea dificultăţi

prin aceea ca noul guvern poate să nu fie de acord cu prevederile iniţiale ale

convenţiilor stabilite în condiţiile vechiului regim. De aceea, comerciantul

internaţional trebuie să studieze posibilitatea continuării acordurilor încheiate

de un guvern şi în eventualitatea schimbării acestuia, pentru a nu avea

dificultăţi.

Într-o democraţie, probabilitatea schimbărilor guvernamentale poate

fi evaluată. În alte situaţii, instabilitatea guvernului poate fi prevazută printr-o

serie de simptome ca: agitaţii publice (demonstraţii, tulburări, greve etc.); crize

guvernamentale (forţele de opoziţie încearcă să răstoarne guvernul); atacuri

înarmate ale unor grupuri de oameni asupra altora; luptă de gherilă, asasinate

politice, lovituri de stat, schimbarea neregulată a liderilor guvernamentali

superiori. Un raport asupra acestor aspecte va furniza elemente relevante

asupra stabilităţii sau instabilităţii guvernului.

b. Naţionalismul. Deşi schimbarea partidelor politice şi a tipurilor de guverne

poate duce la instabilitate şi modificarea relaţiilor de afaceri, valul puternic de

naţionalism care se răspândeşte în lume poate afecta în cel mai înalt grad

afacerile internaţionale. Pentru înţelegerea conflictelor şi presiunilor inerente în

mişcarea internaţională a capitalurilor, tehnologiilor şi obiectivelor este

necesară evaluarea naturii adevarate a naţionalismului şi a jocului de interese

din acea ţară. De asemenea, este necesar să se studieze dacă se permite

penetrarea nerestrictivă a firmei străine pe piaţă şi dacă naţionalismul nu

degenerează într-o xenofobie economică, cum s-a întâmplat de multe ori in

India.

c. Restricţiile economice. Chiar dacă riscurile politice înregistrează

o tendinţă de descreştere, firmele internaţionale se confruntă cu o serie

307

întreagă de riscuri economice. Motivaţiile impunerii unor restricţii economice de

către guvernele unor ţări pot fi puse sub stindardul siguranţei naţionale,

protejării unor ramuri tinere, menţinerii unei balanţe comerciale favorabile etc.

Principalele restricţii economice se referă la controlul schimbului,

restricţii de import, controlul taxelor, controlul preţurilor, restricţii privind

conţinutul local, restricţii privind investiţiile străine.

1. Controlul schimbului. Guvernele care se confruntă cu lipsa de

monedă forte impun uneori restricţii asupra mişcării capitalurilor, ceea ce are

consecinţe nefavorabile asupra externalizării profiturilor. Alteori, controlul

schimbului se extinde asupra unor produse, în dorinţa de a diminua importul

unor bunuri considerate de lux, prin utilizarea unui sistem de rate de schimb

multiple. Controlul schimbului poate crea serioase dificultăţi firmei străine.

2. Restricţii de import. Unele guvernele impun restricţii privind

importul unor materii prime, maşini, piese de schimb, pentru a forţa firmele

străine să cumpere aceste produse din ţară şi a crea astfel o piaţă de

desfacere pentru bunurile locale. Problema devine critică atunci când

produsele locale nu sunt corespunzătoare calitativ.

3. Restricţii privind conţinutul local. In afară de restricţiile de

import, unele ţări impun şi restricţii privind conţinutul local al unor produse,

adică acestea să conţină şi componente locale. Restricţia este impusă

îndeosebi firmelor străine care asamblează produse din componente străine.

4. Controlul taxelor. Taxele pot fi considerate un risc politic atunci

când sunt folosite ca un mijloc de control al comerţului. In acest caz ele sunt

impuse fără o notificare prealabilă şi cu încălcarea acordurilor existente. Ţările

emergente caută să impună taxe nerezonabil de mari firmelor străine care

operează în condiţii de eficienţă ridicate.

5. Controlul preţurilor. In multe ţări, presiunile politice interne pot

forţa guvernele locale să controleze preţurile produselor importate, în special la

produsele considerate foarte sensibile din punct de vedere politic, precum

alimentele, produsele farmaceutice, benzina, autoturismele. Instituirea acestor

controale în perioadele de inflaţie poate fi folosită de guvern ca un mijloc de

control al costului vieţii.

6. Restricţii privind investiţiile străine. Guvernele unor ţări impun

uneori restricţii investiţiilor străine prin limitarea participării firmei străine la

capitalul societăţii mixte. Actualmente există o tendinţă de diminuare a acestor

restrictii, investitiile straine fiind considerate un important mijloc de accelerare a

308

dezvoltarii economice. În literatura de specialitate găsim mai multe moduri de

clasificare a acestor riscuri. În tabelul 10.1 redăm o astfel de clasificare

schematică a riscurilor politice.

Tabelul 10.1

Categorii de riscuri

politice

Externe Interne

Macro Societale -război de gherilă

transnaţional

-terorism

internațional

-opinia publică

globală

-presiune

dezinvestițională

-revoluţii

-lovitură de stat

-război civil

-lupte inter-etnice sau

religioase

-revolte răspândite

-greve şi boicoturi

naţionale

-schimbări în opinia

publică

-activism sindical

Guvernamentale -război nuclear

-război convenţional

-conflicte de

frontieră

-modificări de alianţe

-embargouri

-datorii externe mari

-instabilitate

economică

-naționalizări/exproprieri

-naționalizări progresive

-restricții de repatriere a

profitului

-conducere instabilă

-inflație mare

-rate ale dobânzii mari

-birocrație

Micro Societale -grupuri activiste

internaţionale

-competiție externă

-terorism

internațional

selectiv

-boicot internațional

al

Firmei

-terorism selectiv

-greve selective

-proteste selective

-boicot național al firmei

309

Guvernamentale -presiune

diplomatică

-acorduri comerciale

bilaterale

-restricții de import și

export

-intervenția

guvernelor străine

-naționalizări și

exproprieri selective

-taxe discriminatorii

-reglementă ri specifice

industriei

-încălcarea contractelor

-subvenționarea

concurenței locale

-controlul prețurilor

Sursa: Lindberg, Martin; Mörndal, Staffan (2002) - Managing Political Risk: A

Contextual Approach

10.2.3 Evaluarea vulnerabilităţii politice Evaluarea vulnerabilităţii politice are ca obiectiv previzionarea

instabilităţii politice a unei ţări pentru a ajuta firma să identifice şi

evalueze evenimentele politice şi influenţa lor potenţială asupra deciziilor

actuale şi de perspectivă privind afacerile internaţionale.

Evaluarea vulnerabilităţii politice se face nu doar cu scopul de a

determina dacă poate fi facută o investiţie într-o ţară sau nu, ci şi pentru a

determina nivelul riscului pe care firma este pregatită să-l accepte.

Exista diferite modalităţi de măsurare a riscului politic. Ele variază de

la folosirea analiştilor proprii, până la apelarea la surse specializate de

evaluare a riscului politic.

Analiştii proprii iau, de regulă, în considerare următoarele elemente

la determinarea riscului politic: stabilitatea sistemului politic al ţării; gradul de

implicare al guvernului în domenii ca participarea la capital, drepturi

contractuale; durata menţinerii guvernului la putere; probabilitatea de

modificare a reglementărilor economice, în ideea schimbării guvernului; efectul

acestor modificări asupra climatului afacerilor. In tabelul 10.2 sunt prezentate

criteriile cele mai obişnuite după care analiştii evaluează riscul politic.

Tabel 10.2

Domeniu Criteriu

Mediul politic şi economic

Stabilitatea sistemului politic

Conflicte interne iminente

Gradul de control al sistemului

economic

310

Garanţii constituţionale

Eficienţa administraţiei publice

Relaţii de muncă şi linişte socială

Condiţii economice interne

Marimea populaţiei

Venitul pe locuitor

Creşterea economică pe ultimii 5 ani

Inflaţia în ultimii doi ani

Accesibilitatea la piaţa internă de

capital a investitorilor străini

Disponibilitatea forţei de muncă

superior calificată

Cerinţe locale de protecţia mediului

Sisteme de transport şi canale de

comunicaţie

Relaţii economice externe

Restricţii impuse importurilor

Restricţii impuse exporturilor

Restricţii impuse investiţiilor străine

Protecţia mărcilor şi produselor

Restricţii impuse transferurilor

monetare

Reevaluarea monedei în ultimii 5 ani

Importul de petrol şi energie

Restricţii asupra schimburilor valutare

Sursa: Adaptat dupa: Kotabe, M., Helsen,K., Global Marketing Management,

John Wiley and Sons, Inc., New York, 1998, p.128.

10.2.4. Harta riscului politic Romania are un scor de aproximativ 63 de puncte (din maxim 100)

pe scara riscului politic, unde sub 49 de puncte inseamna instabilitate politică,

potrivit raportului Political Risk Map pe 2015 realizat de MARSH. Cu toate

acestea, sud-estul Europei este marcat de instabilitate, ţări precum Moldova,

Serbia şi Ucraina fiind considerate ţări cu risc politic ridicat.

Raportul "Political Risk Map" realizat de MARSH, ce utilizează date

ale Business Monitor International (BMI), companie parte din grupul FITCH,

evalueaza 178 de ţări pe baza a trei categorii: risc politic, risc macroeconomic

şi risc operaţional.

311

In regiune, Moldova, Ucraina şi Serbia sunt considerate cu risc politic

ridicat, având scoruri situate sub 49 de puncte, iar Bulgaria este situată între

50 şi 59 de puncte. În Europa, singurele ţări cu un punctaj aproape de 100 sunt

Elveţia, Danemarca, Norvegia şi Suedia.

Fig. 10.1 Romania: 59,2 puncte pentru riscul economic pe termen scurt

"Economia României prezintă una dintre cele mai rapide creşteri din

CEE în următorii ani. Cheltuielile de gospodărie încep să işi revină, iar

Guvernul va cheltui mai mult pentru a susţine creşterea economică. Din cauza

încetinirii exporturilor, economia se va orienta către un model intern. Astfel, va

fi nevoie de mai multe acţiuni pentru a înlătura corupţia, a îmbunătăţi absorbţia

fondurilor europene şi a diversifica tipul produselor exportate pentru ca ţara să

revină la creşterea de dinainte de criză. România are un scor de 59,2 pentru

riscul economic pe termen scurt", conform raportului.

Pe scara riscului operaţional, România înregistrează 58,8,

poziţionându-se astfel pe locul 50. Scorul ţării este deosebit de slab pentru

componenta "risc logistic" - 52.4. Acest lucru reflectă parţial reţeaua de drumuri

subdezvoltata a ţării, unde lipsa autostrăzilor reprezintă una dintre probleme.

Deşi România a făcut progrese în îmbunătăţirea reţelei de transport în ultimii

312

ani, o rata slabă a absorbţiei fondurilor UE va limita dezvoltarea în următorii

ani.

Intensificarea tensiunilor geopolitice şi scăderea preţului petrolului

sunt principalele provocări ale investitorilor străini la nivel mondial.

Creşterea tensiunilor geopolitice, violenţa politică şi mişcările separatiste,

alături de scăderea preţului materiilor prime, agravează riscurile politice şi

reprezintă principalele obstacole pentru investiţiile străine directe, potrivit

Political Risk Map pe 2015.

Astfel, în 2014 violenţa politică a fost unul dintre riscurile principale în

Ucraina, Hong Kong, Orientul Apropiat, Thailanda şi Africa de Nord. In 2015, şi

alte ţări se pot confrunta cu această problemă, mai ales cele în care populaţia

este din ce în ce mai îngrijorată cu privire la economie şi/sau un singur lider

deţine puterea politică de mai mulţi ani.

Unul dintre trendurile din ultimii ani este o delimitare clară între

pieţele emergente care reprezintă oportunităţi de investiţie pentru

multinaţionale şi cele care nu oferă niciun fel de oportunitate. Astfel, în timp ce

China, India şi Indonezia sunt atractive din punct de vedere al investiţiilor

datorită reformelor guvernamentale şi economice care au avut loc în ultimul

timp, Rusia rămâne problematică, în principal din cauza anexării Crimeei şi a

situaţiei create în Ucraina, ceea ce a dus la sancţiuni impuse de SUA şi de

ţările europene.

O alta problemă identificată prin acest raport este impactul pe care îl

poate avea scăderea preţului petrolului ca materie primă asupra ţărilor

dependente de acesta. În timp ce un preţ mic ar putea să aibă un impact

pozitiv în cazul ţărilor importatoare de petrol, o perioadă prelungită de preţuri

scăzute ar putea afecta negativ ţările care se bazează pe exportul petrolului.

Iran, Angola, Ciad, Venezuela şi Guineea Ecuatorială sunt considerate ca

având un risc sever de deteriorare a profilului de risc politic în cazul în care

preţul petrolului continuă să scadă.

Potrivit raportului, 2017 va fi un an crucial pentru riscurile

politice având în vedere că sunt programate o serie de alegeri

internaţionale.

10.3. Riscuri globale

Cele mai importante riscuri globale sunt considerate crizele

fiscale din economiile-cheie, crizele de lichiditate şi eşecul major al

313

sistemelor financiare, reiese din raportul Global Risks 2015 realizat de

Marsh.

Alte riscuri globale identificate

de oamenii de afaceri din

România sunt instabilitatea

politică şi socială, neglijarea

infrastructurii şi a conflictelor

interstatale cu consecinţe

regionale.

Aceste riscuri se regăsesc şi

printre cele mai importante

riscuri identificate în ţările din

regiune, precum Bulgaria, Ungaria, Serbia sau Polonia. În Moldova,

instabilitatea politică şi socială şi conflictul interstatal cu consecinţe regionale

ocupă primele două poziţii. În Ucraina, crizele fiscale din economiile-cheie

reprezintă principalul risc, urmat de instabilitatea politică şi socială şi de

conflictul interstatal.

“Eşecul guvernării naţionale, unul dintre cele mai importante riscuri

identificate de raport, fiind al treilea cel mai probabil la nivel global, a produs o

serie de schimbări în ceea ce priveşte conducerea. Acest risc cuprinde o serie

de elemente importante ce ţin de inabilitatea unei guvernări eficiente, ca

rezultat al corupţiei, pieţei negre, crimei organizate, impunităţii, în general

datorat unei slabe aplicări a legii. În lipsa unei reacţii mai puternice din partea

sectorului public şi a celui privat, riscul unei guvernări ineficiente poate afecta

stabilitatea economică şi politică şi eroda încrederea în lideri. În mai multe ţări,

printre care şi în România, noii lideri au fost aleşi în mare parte datorită

promisiunilor făcute pentru o guvernare transparentă şi fără corupţie,

răspunzând nevoii de schimbare a alegătorilor", se arată în raportul respectiv .

În ultimii ani s-a intensificat legătura dintre crima globală şi corupţie,

dar şi impactul acestora asupra securităţii, extremismului, terorismului şi a

statelor fragile. De aceea, este esenţial ca acestea să fie abordate prin politici

mai bune atât la nivel local, cât şi naţional pentru a limita schimburile financiare

ilegale, a încuraja o guvernanţă transparentă şi a întări eforturile anti-crimă.

Grupând cele 28 de riscuri globale în cinci categorii - economice, de

mediu, geopolitice, sociale şi tehnologice - 2015 iese în evidenţă ca un an în

care riscurile geopolitice, după o absenţă de 5 ani, revin în prim-plan. Odată cu

314

creşterea influenţei geopoliticii asupra economiei mondiale, această categorie

de riscuri cuprinde trei dintre cele cinci cele mai probabile şi două dintre

riscurile cu cel mai mare impact potenţial. De asemenea, în această categorie,

trei riscuri s-au intensificat cel mai mult faţă de 2014: conflictul interstatal cu

consecinţe regionale, proliferarea armelor de distrugere în masă şi atacurile

teroriste.

Se remarcă în continuare îngrijorarea faţă de capacitatea lumii de a

rezolva problemele sociale pregnante, având în vedere faptul că societăţile

sunt ameninţate de riscuri economice, de mediu şi geopolitice. Într-adevăr,

primele două riscuri în funcţie de impact sunt din categoria riscurilor sociale

(diminuarea resurselor de apă şi răspândirea rapidă a bolilor infecţioase).

Ritmul rapid al inovaţiei în tehnologiile aflate în dezvoltare, de la

biologie sintetică la inteligenţă artificială, are de asemenea implicaţii sociale,

economice şi etice. Dezvoltarea unor sisteme de reglementare care să

protejeze dezvoltarea rapidă a acestora şi să permită ca beneficiile lor să fie

folosite, în timp ce previn utilizarea necorespunzătoare sau efectele negative

neprevăzută este o provocare critică pentru lideri.

De asemenea, se remarcă şi prezenţa mai mare a riscurilor de mediu

printre riscurile de top în comparaţie cu cele economice. Acest lucru vine ca

urmare a evaluării negative pe care experţii au dat-o pregătirii existente pentru

a face faţă provocărilor ce ţin de schimbările climatice, mai degrabă decât ca

urmare a unei diminuări a temerilor legate de riscurile economice cronice.

Legat de urbanizare, raportul analizează cele mai bune metode de a atenua

provocările asociate unei tranziţii rapide şi istorice de la un stil de viaţă rural la

unul urban.

Fără îndoială, urbanizarea a dus la creşterea calităţii vieţii. Însă,

atunci când oraşele se dezvoltă prea repede, ele devin vulnerabile: pandemii,

căderi ale sau atacuri asupra sistemelor de energie, apă şi transport şi

schimbările climatice sunt ameninţări majore.

Cea mai mare ameninţare pentru stabilitatea lumii în următorii 10

ani rezultă din riscul de conflict internaţional, potrivit evaluărilor

experţilor care au realizat studiul. În topul cinci al riscurilor în funcţie de

probabilitate, au fost identificate conflictul internaţional, evenimentele

meteorologice extreme, eşecul guvernării naţionale, prăbuşirea statului

sau criza şi şomajul structural ridicat sau subocuparea forţei de muncă.

315

În funcţie de impact, cele mai mari cinci riscuri au fost indicate

diminuarea resurselor de apă, răspândirea rapidă a bolilor infecţioase,

proliferarea armelor de distrugere în masa, conflictul internaţional şi eşecul în

adaptarea la schimbările climatice.

Raportul Riscuri Globale 2015 a fost conceput împreună cu partenerii

Marsh &McLennanCompanies şi Zurich Insurance Group, beneficiind de

asemenea de colaborarea cu consultanţi din mediul academic, respectiv

Universitatea Oxford, Universitatea Naţională din Singapore, Universitatea din

Pensilvania şi de Comitetul Consultativ al raportului.

Crizele fiscale din economiile-cheie şi cele de lichiditate, precum

şi eşecul major al sistemelor financiare, sunt printre cele mai importante

riscuri identificate de oamenii de afaceri din România, incluse în raportul

Global Risks 2015, care a fost lansat in ianuarie în cadrul Forumului

Economic de la Davos.

“Oameni de afaceri din România consideră că riscurile cele mai

importante sunt neglijarea infrastructurii şi a conflictelor interstatale cu

consecinţe regionale. Aceste riscuri se regăsesc şi printre cele mai importante

riscuri identificate în ţările din regiune, precum Bulgaria, Ungaria, Serbia,

Moldova sau Ucraina, iar la nivel mondial conflictul internaţional este

principalul risc ce ameninţă stabilitatea lumii în următorii 10 ani" relevă raportul

realizat de Marsh & McLennan Companies, care este parte a comitetului de

redactare a raportului World Economic Forum (WEF).

Conform raportului, care cuprinde cele mai importante riscuri

globale evaluate de experţi din întreaga lume în termeni de probabilitate

şi impact în următorii 10 ani, conflictul interstatal este principalul risc în

ceea ce priveşte probabilitatea şi al patrulea cel mai grav risc în funcţie

de impact.

După 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, lumea se confruntă

din nou cu riscul de conflict major între state. Cu toate acestea, astăzi

mijloacele de a purta un astfel de conflict, fie prin atac cibernetic, competiţie

pentru resurse, sancţiuni sau alte instrumente economice, sunt mai extinse ca

oricând. Abordarea tuturor acestor declanşatori şi încercarea de a întoarce

lumea către calea parteneriatului, şi nu a concurenţei, ar trebui să fie o

prioritate pentru lideri pe măsură ce înaintăm în 2015..

Pentru prima oară, raportul prezintă, pe lângă analiza experţilor, şi

opinia comunităţii de business din fiecare ţară, legată de riscurile globale.

316

Astfel, oamenii de afaceri din România consideră că cele mai importante riscuri

sunt crizele fiscale din economiile-cheie, crizele de lichiditate şi eşecul major al

sistemelor financiare. Acestea sunt urmate de instabilitatea politică şi socială,

neglijarea infrastructurii şi a conflictelor interstatale cu consecinţe regionale.

Aceste riscuri se regăsesc şi printre cele mai importante riscuri

identificate în ţările din regiune, precum Bulgaria, Ungaria, Serbia sau Polonia.

În Moldova, instabilitatea politică şi socială şi conflictul interstatal cu consecinţe

regionale ocupă primele două poziţii. În Ucraina, crizele fiscale din economiile-

cheie reprezintă principalul risc, urmat de instabilitatea politică şi socială şi de

conflictul interstatal.

"Eşecul guvernării naţionale, unul dintre cele mai importante riscuri

identificate de raport, fiind al treilea cel mai probabil la nivel global, a produs o

serie de schimbări în ceea ce priveşte conducerea. Acest risc cuprinde o serie

de elemente importante ce ţin de inabilitatea unei guvernări eficiente, ca

rezultat al corupţiei, pieţei negre, crimei organizate, impunităţii, în general

datorat unei slabe aplicări a legii. În lipsa unei reacţii mai puternice din partea

sectorului public şi a celui privat, riscul unei guvernări ineficiente poate afecta

stabilitatea economică şi politică şi eroda încrederea în lideri. În mai multe ţări,

printre care şi în România, noii lideri au fost aleşi în mare parte datorită

promisiunilor făcute pentru o guvernare transparentă şi fără corupţie,

răspunzând nevoii de schimbare a alegătorilor", se arată în raport.

Raportul relevă că în ultimii ani s-a intensificat legătura dintre crima

globală şi corupţie, dar şi impactul acestora asupra securităţii, extremismului,

terorismului şi a statelor fragile. De aceea, este esenţial ca acestea să fie

abordate prin politici mai bune atât la nivel local, cât şi naţional pentru a limita

schimburile financiare ilegale, a încuraja o guvernanţă transparentă şi a întări

eforturile anti-crimă.

Grupând cele 28 de riscuri globale în cinci categorii - economice, de

mediu, geopolitice, sociale şi tehnologice - 2015 iese în evidenţă ca un an în

care riscurile geopolitice, după o absenţă de 5 ani, revin în prim-plan. Odată cu

creşterea influenţei geopoliticii asupra economiei mondiale, această categorie

de riscuri cuprinde trei dintre cele cinci cele mai probabile şi două dintre

riscurile cu cel mai mare impact potenţial. De asemenea, în această categorie,

trei riscuri s-au intensificat cel mai mult faţă de 2014: conflictul interstatal cu

consecinţe regionale, proliferarea armelor de distrugere în masă şi atacurile

teroriste.

317

Se remarcă în continuare îngrijorarea faţă de capacitatea lumii de a

rezolva problemele sociale pregnante, având în vedere faptul că societăţile

sunt ameninţate de riscuri economice, de mediu şi geopolitice. Într-adevăr,

primele două riscuri în funcţie de impact sunt din categoria riscurilor sociale

(diminuarea resurselor de apă şi răspândirea rapidă a bolilor infecţioase).

Ritmul rapid al inovaţiei în tehnologiile aflate în dezvoltare, de la

biologie sintetică la inteligenţă artificială, are de asemenea implicaţii sociale,

economice şi etice. Dezvoltarea unor sisteme de reglementare care să

protejeze dezvoltarea rapidă a acestora şi să permită ca beneficiile lor să fie

folosite, în timp ce previn utilizarea necorespunzătoare sau efectele negative

neprevăzută este o provocare critică pentru lideri.

De asemenea, se remarcă şi prezenţa mai mare a riscurilor de mediu

printre riscurile de top în comparaţie cu cele economice. Acest lucru vine ca

urmare a evaluării negative pe care experţii au dat-o pregătirii existente pentru

a face faţă provocărilor ce ţin de schimbările climatice, mai degrabă decât ca

urmare a unei diminuări a temerilor legate de riscurile economice cronice.

Acestea, printre care şomajul şi subocuparea forţei de muncă sau crizele

fiscale, au rămas relativ stabile comparativ cu 2014.

Legat de urbanizare, raportul analizează cele mai bune metode de a

atenua provocările asociate unei tranziţii rapide şi istorice de la un stil de viaţă

rural la unul urban.

Fără îndoială, urbanizarea a dus la creşterea calităţii vieţii. Însă,

atunci când oraşele se dezvoltă prea repede, ele devin vulnerabile: pandemii,

căderi ale sau atacuri asupra sistemelor de energie, apă şi transport şi

schimbările climatice sunt ameninţări majore.

Raportul Riscuri Globale 2015 a fost conceput împreună cu partenerii

Marsh & McLennan Companies şi Zurich Insurance Group, beneficiind de

asemenea de colaborarea cu consultanţi din mediul academic: Universitatea

Oxford, Universitatea Naţională din Singapore, Universitatea din Pensilvania şi

de Comitetul Consultativ al raportului. (Sursa: www.agerpres.ro)

318

Bibliografie:

I. Bremmer, Managing Risk in an Unstable World, Harvard Business

Review, 2005

I. Bremmer, Political Risk: Coutering the Impact on Your Business, 2009

C. Kennedy, Political Risk Management: A Portfolio Planning Model, 1988

M.Lindberg, S. Mörndal, Managing Political Risk: Contextual Approach,

2002

PricewaterhouseCoopers, Eurasia Group, Integrating Political Risk into

Enterprise Risk Management, 2006

A. Shapiro, Multinational Financial Management, The Eurasia Group

Political Risk Report, 2008

M.Kotabe, K.Helsen, Global Marketing Management, John Wiley and Sons,

Inc., New York, 1998

Surse on-line:

www.bnr.ro/files/d/Evenimente/COL_JUR/2014/R20140319AP.pdf

http://www.weforum.org/reports/global-risks-report-2015

http://www.capital.ro/ (Revista Capital)

www.agerpres.ro