G 13 Stiinta Administratiei Sava

8/15/2019 G 13 Stiinta Administratiei Sava

1/55

1

STIINTA ADMINISTRATIEI

SINTEZA

Lect. Univ. Dr. Constantin SAVA

Dr. Iulian SAVA

2012


2/55

2

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………4

Tema 1

Obiectul şi conţinutul ştiinţei administraţiei

1.1.Definiţia si semnificaţia conceptului de administraţie publică………………………..71.2. Administraţia ca organizaţie.........................................................................................81.3. Administraţia ca instituţie…………………………………………………………….81.4. Obiectul ştiinţei administraţiei………………………………………………………..91.5. Conţinutul ştiinţei administraţiei ……………………………………………………..9

Tema 2

Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei administraţiei

2.1. Apariţia ştiinţei administraţiei.....................................................................................11

2.2. Necesitatea ştiinţei administraţiei.................................................................................122.3.Raportul ştiinţei administraţiei cu alte ştiinţe (dreptul administrativ)..........................14

Tema 3

Principiile ştiinţei administraţiei 3.1. Consideraţii generale…………………………………………………………………15 3.2.Principii specifice ştiinţei administraţiei.......................................................................18

Tema 4

Sarcinile administraţiei publice

4.1. Conceptul de sarcină administrativă şi impactul său în administraţia publică............22 4.2. Clasificarea sarcinilor administraţiei publice...............................................................23 4.3.Criterii necesare îndeplinirii în bune condiţii a sarcinilor administratiei publice…….25

Tema 5

Structura administraţiei publice

5.1 Consideraţii generale....................................................................................................265.2. Necesitatea structurării optime a administraţiei publice.............................................265.3. Structura aparatului administrativ...............................................................................27

5.4 Structura teritorială…………………………………………………………………..29Tema 6

Resursele administraţiei publice 6.1.Resursele umane……………………………………………………………………...316.2. Personalul din administraţia publică…………………………………………………32 6.3 Funcţia publică şi evoluţia sa în România……………………………………………33

Tema 7

Documentarea administrativă

7.1. Consideraţii generale..................................................................................................37


3/55

3

7.2. Noţiunea de document...............................................................................................387.3. Etapele documentării administrative………………………………………………..39 7.4. Mijloacele documentării administrative…………………………………………….40

Tema 8

Decizia administrativă

8.1. Noţiunea şi o biectul deciziei administrative................................................................428.1.1. Noţiunea şi caracterizarea deciziei administrative....................................................428.1.2. Obiectul deciziei administrative................................................................................42

8.2. Iniţiativa şi celelalte etape ale procesului decizional…………………………………438.3. Partici parea la decizia administrativă…………………………………………………438.3.1. Participarea politică la decizia administrativă………………………………………438.3.2. Participarea socială la decizia administrativă………………………………………438.3.3. Participarea tehnică la procesul decizional………………………………………....448.4. Elaborarea deciziei administrative şi efectele acesteia……………………………….44

8.4.1. Cerinţele de eficienţă ale deciziei administrative…………………………………..448.4.2. Deliberarea în pr ocesul decizional.............................................................................448.4.3. Efectele deciziei administrative………………………………………………….....448.5. Transparenţa decizională în administraţia public……………………………………..458.5.1. Procedura privind participarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite la procesuldecisional…………………………………………………………………………………..45

Tema 9

Metode de cercetare în ştiinţa administraţiei

9.1. Consideraţii generale.....................................................................................................46 9.2. Etapele metodologiei ştiintei administraţiei..................................................................469.3. Metode de cercetare......................................................................................................47

Tema 10

Controlul administrativ

10.1. Necesitatea şi scopul administraţiei publice................................................................4910.2. Controlul parlamentar al administratiei publice..........................................................50

10.3. Controlul administrativ...............................................................................................51

10.4. Controlul judecătoresc al administraţiei publice.........................................................53

10.5.Avocatul Poporului......................................................................................................54


4/55

4

INTRODUCERE

Cursul Ştiinţa Administraţiei reprezintă o sursă de informare şi documentare pentrustudenţi, abordând instituţiile specifice ştiinţei administraţiei, cu delimitarea acestora faţă deinstituţiile dreptului administrativ şi, nu în ultimul rând, cu propunerea unor soluţii pentru

eficienţa şi eficacitatea administraţiei publice. Obiectivul ştiinţei administraţiei este ca printr -oactivitate şi structură raţională şi eficientă a aparatului adminsitrativ şi prin utilizarea unorreguli, principii şi metode ştiinţifice să fie folosite resurse umane, materiale şi financiareminime, realizându-se un randament maxim.

Ştiinţa administraţiei ca disciplină social- politică ajută funcţia legislativă a statului,urmărindu-se îmbunătăţirea actelor normative referitoare la adminsitraţia publică înconformitate cu evoluţiile sociale, stiinţifice şi tehnice. Ştiinţa administraţiei se află în strânsălegătură cu dreptul adminsitrativ, ambele fiind necesare în studiul fenomenului administrativşi în cunoaşterea profundă a impactului pe care acesta îl are asupra societăţii şi a cetăţenilor.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să ofere studenţilor o bază de cunoaştere a conţinutului noţiunii deadministraţie publică prin prisma accepţiunilor date în literatura de specialitate, a abordărilorteoretice privitoare la administraţia publică ca domeniu de cercetare a ştiinţei administraţiei, amodului de organizare şi structurare a administraţiei publice la nivel central şi la nivel local,din perspectiva principiilor constituţionale – descentralizarea serviciilor publice şi autonomialocală, a cunoştiinţelor privitoare la necesitatea, obiectivele, organizarea, formele şi metodelecontrolului administrativ, a conţinutului noţiunilor funcţie publică şi funcţionar public,

precum şi caracterele juridico-administrative ale celor două concepte.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generaleşi specifice:

1.Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei)

cunoaşterea principiilor ştiinţei administraţiei rolul ştiinţei administraţiei în elaborarea principiilor generale ale administraţiei publice cunoaşterea sarcinilor administraţiei publice cunoaşterea structurilor administraţiei publice la toate nivelurile cunoaşterea problemelor importante privind reglementarea şi funcţionarea

administraţiei publice cunoaşterea şi înţelegerea realizării controlului ştiinţific asupra activităţii

administraţiei publice

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,

precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

conceptul de ştiinţa administraţiei conceptul de administraţie publică principiile ştiinţei administraţiei sarcinile ştiinţei administraţiei controlul legislativ şi administrativ asupra activităţii administraţiei publice


5/55

5

3. Instrumental – aplicative ( proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

practice specifice, utilizarea unor metode, tehnici, instrumente de investigare şi de aplicare)

4.Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovareaunui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului

potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea

inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu

responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională)

se pune accent pe dezvoltarea unei atitudini de concentrare a principalelor acte

normative cu privire la adminsitraţia publică înţelegerea implicării organelor administraţiei publice în rezolvarea problemelor

cotidiene ale societăţii prin satisfacerea în condiţii optime a cerinţelor sociale punerea la dispoziţia factorului politic decizional şi a administraţiei publice a

rezultatelor cercetării ştiinţifice efectuată asupra activităţii administraţiei publice

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manule, de o bibliografie corespunzătoare, precum şi de material publicat sub formă de sinteză, de teste de autoevaluare necesare completării cunosştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat.

Structura cursului

Cursul este compus din 10 teme :

Tema 1 Obiectul şi conţinutul ştiinţei administraţiei

Tema 2 Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei administraţiei

Tema 3 Principiile ştiinţei administraţiei

Tema 4 Sarcinile administraţiei publice

Tema 5 Structura administraţiei publice

Tema 6 Resursele administraţiei publice

Tema 7 Documentarea administrativă

Tema 8 Decizia administrativă

Tema 9 Metode de cercetare în ştiinţa administraţiei

Tema 10 Controlul administrativ


6/55

6

BIBLIOGRAFIE

1. Corneliu Manda, Cezar C. Manda, Ştiinţa administraţiei, Ed. Universul Juridic,Bucureşti, 2008

2. Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Ed. Cerna, Bucureşti, 1996

3.

Corneliu Manda, Ştiinţa administraţiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007 4. Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. AtlasLex, Bucureşti, 1981

5. Antonie Iorgovan, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. AllBeck, Bucureşti, 1983

Metoda de evaluare:

Evaluarea cunoştinţelor, acumulate pe baza materialului prezentat în curs şi a bibliografiei consultate, se va realiza în cadrul unui examen. Pe parcursul semestrului, fiecare

student va elabora, pe baza bibliografiei recomandate, un referat care va fi prezentat tutoreluianterior sesiunii de examene. Nota finală va fi calculată ţinând cont de următoarele ponderi:

a) Nota obţinută pentru referat va constitui 20%; b) Nota obţinută la examen va reprezenta 80%.


7/55

7

TEMA 1

OBIECTUL SI CONTINUTUL STIINTEI ADMINISTRATIEI

1.1Definiţia si semnificaţia conceptului de administraţie publică

Notiunea de administraţie publică face obiectul unei analizate pe larg de specialiştii îndrept administrativ1.În urma unor analize complexe, Antonie Iorgovan şi Ioan Vida, pornind de la premisa

“Cunoaşterea ştiinţifică a unei anumite materii presupune, după cum este unanim admis,identificarea noţiunilor (…)”2, stabilesc că administraţia publică este activitateaadministrativă care cuprinde faptele administrative ce au ca finalitate realizarea valorilor

politice.

În ceea ce priveşte fenomenul administrativ, aceeaşi autori arată că acesta prezintăurmătoarele trăsături:

a) este un fenomen social;

b) presupune organizarea unor mijloace pentru atingerea unor obiective;

c) obiectivele sunt stabilite de o autoritate superioară; d) se extinde până la activitatea de înfăptuire materială a obiectivelor. În cazul administraţiei publice, fiind vorba de valori politice, care sunt de interes

public, acestea se realizează în regim de putere publică. Rezultă că, definiţia administraţiei publice cuprinde sfera faptelor administrative, iar

ca diferenţă specifică realizarea valorilor politice, în regim de putere publică. Sfera noţiunii “administraţie publică” conţine faptele administrative, îndeplinite în

regim de putere publică, având ca finalitate realizarea valorilor politice.Putem defini administraţia publică ca fiind activitatea organizată de executare, în

regim de putere publică, a unor comandamente stabilite de instituţiile politice. Această formulare ne arată că suntem în prezenţa unei activităţi specifice, realizate în

mod organizat, în regim de putere publică, adică de către organe anume constituite, învestitecu autoritate publică.

Noţiunea de administraţie publică se poate utiliza în două sensuri: formal-organic şimaterial-funcţional.

În sens formal-organic, prin administraţie publică se înţelege ansamblul organelor,autorităţilor publice care o realizează. În sensul material-funcţional, administraţia publicreprezintă activitatea executivă, în sensul de activitate prin care se execută legea, fie prinemiterea de acte juridice unilaterale, fie prin organizarea sau prestarea directă de servicii

publice3.

Utilizarea acestor sensuri serveşte la delimitările necesare pentru cercetarea

aprofundată a unor probleme ale administraţiei publice. Conceptul de administraţie publică, în sens material-funcţional, desemneazăactivităţile prin care se execută legea, fie prin emiterea de acte juridice unilaterale, fie prinorganizarea sau prestarea directă de servicii publice.

Activitatea administraţiei publice cuprinde o sferă largă şi complexă de acţiuni dintrecele mai diverse. Pentru a se ajunge la un act administrativ este nevoie de o serie întreagă de

1 Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, vol.I, Ed.

ALLBECK, Bucureşti-2001, p..3-91.2 Antonie IORGOVAN, 2001, vol.I, precit ., p.3.

3

Ibidem, p.3


8/55

8

operaţiuni administrative şi de tehnică administrativă, precum şi de decizie, în sensul larg deopţiune între mai multe posibile căi de urmat.

Organizarea şi prestarea directă de servicii publice presupune, de asemenea, o gamălargă de operaţiuni tehnico-administrative şi tehnico-materiale. Dacă operaţiunile tehnico-materiale fac obiectul de studiu al diverselor ştiinţe aplicative, cum sunt ştiinţele inginereşti şi

ştiinţele economice, operaţiunile tehnico-administrative se studiază de ştiinţa administraţiei. Fiecare autoritate a administraţiei publice are o lege de organizare şi funcţionare cecuprinde în mod obligatoriu normele de competenţă, care sunt de strictă interpretare. Aceastaînseamnă că administraţia nu poate face decât ceea ce-i permite legea.

1.2. Administraţia ca organizaţie În sens formal-organic, sintagma administraţie publică semnifică ansamblul

autorităţilor şi instituţiilor care realizează activitatea de administraţie public. Altfel spus, a organiza înseamnă a stabili o ordine, a defini anumite relaţii într -un grop

de oameni, care utilizează diverse mijloace, potrivit anumitor proceduri, pentru atingerea unuiscop prestabilit

În cazul unei autorităţi sau instituţii a administraţiei publice, structura grupului care oalcătuieşte, avind sarcini precise, denumite compartimente funcţionale, precum şi relaţiiledintre acestea, se stabilesc prin acte normative. Compartimentele funcţionale poartă denumiri

precum direcţie generală, direcţie, serviciu, birou sau, când este vorba de un număr mic de posturi şi nu există un şef, poartă denumirea pur şi simplu de compartiment. Funcţiile deconducere de la nivelul organizaţie, compartimentele funcţionale şi relaţiile ierarhice şi decolaborare sunt reprezentate sintetic prin organigramă.

1.3. Administraţia ca instituţie Instituţie, în sens larg, însemnă organizaţie publică. În dreptul administrativ şi în

stiinţa administraţiei termenul instituţie are cel puţin trei accepţiuni specifice: a)

atunci când vorbim de „autorităţi şi instituţii ale administraţiei publice” prin instituţie înţelegem structura administrativă a cărei activitate ar e caracter preponderent deserviciu public, cum este o unitate de învăţământ, cum sunt diversele unităţi caredesfăşoară activităţi cu caracter social, cultural etc.

b) termenul instituţie mai desemnează şi administraţia publică în sensul global al acesteisintagme, de unitate formată din autoritate şi activitatea pe care o desfăşoară; atuncicând în limbajul comun se folosesc termeni generici ca minister, guvern, preşedinte,

primar se înţelege instituţia respectivă, adică unitatea formată din autoritate şiactivitate.

c) termenul instituţie este utilizat uneori de lege pentru a desemna aparatul administrativ

pus la dispoziţia unei autorităţi unipersonalepentru ca aceasta să-şi poată exercitaatribuţiile (ex potrivit art.123 din Constituţie4, prefectul este o autoritate unipersonalăa administraţiei publice care reprezintă Guvernul pe plan local şi conduce serviciile

publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publicecentrale din unităţile administrativ-teritoriale).

4 Constituţia României republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31.10. 2003.


9/55

9

1.4. Obiectul ştiinţei administraţieiAdministraţia reprezinta un vechi fapt social, fapt rezultat din aparitia unui aparat

specializat de încadrare a activităţilor sociale.Faptul sau fenomenul administrativ reprezintă elementul principal al cercetării

administr aţiei publice.

Obiectul administraţiei publice realizarea valorilor care exprimă interesele statuluisau ale unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care sunt exprimate înacte elaborate de către puterea legiuitoare.

În activitatea de, organizare a executării şi executarea legii - administraţia publică estestrâns legată de puterea legiuitoare (care îi circumscrie obiectul), cât şi de puterea

judecătorească, ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate în cadrul administraţiei publice, lanevoie putându-se recurge la mijloace de constrângere statală.

Administraţia publică este strâns legată şi de puterea executivă, dar nu se identificăîntocmai cu aceasta putere care are o sferă mai largă de cuprindere. Tocmai de aceeaadministr aţia publică se realizează atât de organele puterii executive (guvernul şi ministerele),cât şi de organele administraţiei locale, care nu sunt organe ale puterii executive, precum şi de

unităţi economice şi instituţii social-culturale (regii autonome şi societăţi comerciale cucapital de stat), care, de asemenea, nu sunt organe ale puterii executive.

Ştiinţa administraţiei are ca obiect propriu de cercetare administraţia publică, înîntreaga sa complexitate, în scopul de a elabora principii şi norme generale, necesarereformarii sale organice şi funcţionale.

1.5. Conţinutul ştiinţei administraţieiŞtiinţa administraţiei este ştiinţa specializată ce are la bază practica administrativă.Ştiinţa administraţiei cercetează activitatea administrativă, dar şi metodele de

organizare a birourilor ori alte activităţi necesare organizării eficiente şi raţionale aadministraţiei publice.

Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activităţi: activităţi cucaracter dispozitiv şi activităţi prestatoare.

Conţinutul activităţii executive, este compus din două activităţi distincte: activitateaexecutivă şi activitatea de dispoziţie. În acest înţeles se consideră că activitatea executivă arconsta în aplicarea directă a legii la cazuri concrete, iar forma juridică a realizării ei ar fi actuladministrativ individual.

Activitatea de dispoziţie ar consta în dreptul organului executiv de a lua măsuri înlegătură cu activitatea administraţiei, iar forma juridică de realizare a ei ar fi actuladministrativ cu caracter normativ.

Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se stabileşte ce trebuie să facă sau

să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecţilor de drept, persoane fizice sau juridice,administraţia publică putând interveni, în anumite cazuri, cu aplicarea de sancţiuni pentrunerespectarea conduitei prescrise.

Această activitate executivă cu caracter de dispoziţie se relizează prin acte juridice şifapte materiale de către organele aministraţiei publice şi funcţionarii acestora ca activităţispecifice principale. Acesta este un proces complex şi laborios, care parcurge mai multeetape: studii, avize, variante, opţiuni, deliberări etc.

Activităţile executive cu caracter de prestaţie se realizează pe baza şi în executarealegii, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice, prin acte juridice, diplome,

atestate, adeverinţe etc. şi mai ales prin fapte materiale, pe baza şi în condiţiile prevăzute delege. Uneori prestaţiile se execută în baza unor contracte încheiate între subiecţii

administraţiei publice (instituţii, întreprinderi) şi beneficiarii prestaţiilor. Prestaţiile sunt


10/55

10

realizate de organele administraţiei publice şi funcţionarii acestora în cele mai diversedomenii de activitate: gospodărie comunală şi locativă, furnizare de gaze, apă şi energieelectrică şi termică, ocrotirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun,

poştă, asistenţă medicală, activităţi cultural-educative etc.Activităţi de organizare a executării legii şi de executare în concret a legii, de natura

celor două categorii menţionate mai sus, se desfăşoară nu numai de organele administraţiei publice ci şi de cele legiuitoare şi judecătoreşti. În acest caz însă, aceste activităţi apar caactivităţi subsidiare celor care sunt specifice acestor organe, iar organele care le realizeazăapar nu ca subiecţi ai puterii legiuitoare sau ale celei judecătoreşti, ci ca autorităţiadministrative, ca organe de conducere administrativă ale instituţiilor respective.

În unele cazuri, activităţi de organizare a executării legii şi de executare a acesteia serealizează şi de către organizaţii particulare, activitatea lor fiind de interes public, prevăzutăde lege în conformitate cu prevederile acesteia. Desigur ca aceşti subiecţi de drept nu fac partedin sistemul de organizare al administraţiei publice.

Administraţia publică poate fi definită ca activitate de organizare şi de executare înconcret a legii cu caracter dispozitiv şi prestator, care se realizează în principal de organele

administraţiei publice şi în subsidiar şi de alte organe ale statului, precum şi de organizaţii particulare de interes public.

Teste de autoevaluare

1. Prezentaţi şi explicaţi trăsăturile fenomenului administrativ. 2. Prezentaţi şi explicaţi trăsăturile definitorii ale administraţiei publice. 3. Explicaţi conceptul „sistem politico-administrativ”. 4. Prezentaţi administraţia ca activitate. 5. Prezentaţi administraţia ca organizaţia. 6. Prezentaţi administraţia ca instituţie

7. Care este diferenţa specifică a definiţiei administraţiei publice ? a. este un fenomen social;

b. obiectivele sunt stabilite de o autoritate superioară; c. realizează valorile politice în regim de putere publică; d. se extinde până la activitatea de înfăptuire materială a obiectivelor.

8. În cazul administraţiei publice, prin sintagma „activitate executivă” se înţelege: a. că este vorba de un ansamblu de forme organizatorice;

b. capacitatea de a emite acte unilaterale obligatorii;

c. activitatea de organizare a executării legii sau executarea directă a legii;d. aducerea la îndeplinire a valorilor politice proclamate în discursurile oamenilor politici.


11/55

11

TEMA 2

APARITIA SI DEZVOLTAREA ŞTIINTEI ADMINISTRATIEI

2.1. Apariţia ştiinţei administraţiei Necesitatea cunoaşterii aprofundate şi cât mai exacte a fenomenului de administraţie

publică, în toată complexitatea lui, pentru a se putea acţiona în sensul perfecţionării acestuiimportant domeniu al vieţii sociale, a condus la apariţia unei activităţi de cercetare care a

primit denumirea de ştiinţa administraţiei.Apariţia ştiinţei administraţiei este semnalată încă din secolul al XIX, o dată cu cea a

ştiinţei dreptului administrativ.În această perioadă apar şi primele concepte referitoare la ştiinţa administraţiei, în

evoluţia lor istorică, în Franţa, Germania, SUA şi alte ţări europene. Aceste concepte sporesccontrţbuţia la dezvoltarea ştiinţei adminsitraţiei, în doctrină, chiar, subliniindu-se că fiecaredintre acestea „este exactă dar niciuna nu acoperă domeniul” însă, „toate împreună

îmbrăţişează ansamblul ştiinţei administraţiei”5.La începuturile ştiinţei administraţiei se află cursurile privind ştiinţele cameralistice

predate la universităţile germane, în secolul XVIII. Cuvântul german Kameralien, care provine din latinescul camera cu înţelesul de instituţie financiară, se traduce prin „aadministraţiei” sau „privind administraţia”, de unde sintagma ştiinţa administraţiei.

Iniţial, ştiinţele cameralistice se ocupau de administraţia finanţelor publice, pentru caulterior să-şi extindă obiectul la ansamblul administraţiei publice.

Ştiinţele cameralistice s-au dezvoltat în secolul XIX în cadrul unor universităţi dinGermania şi Austria. Aceste ştiinţe nu se reduceau la cercetări teoretice ci implicau şi o seriede lucrări practice. Se consideră că Imperiul Austro-Ungar a avut în secolul XIX oadministraţie foarte evoluată şi datorită operelor cameraliştilor.

Preocupări remarcabile pentru ştiinţa administraţiei se manifestă şi în Franţa, unde s -aînfiinţat prima Şcoala de Administraţie, în anul 1848.

La începutul secolului XX, ştiinţele cameralistice au intrat în declin, fiind absorbite deştiinţa politică şi de ştiinţa juridică, sub influenţa dreptului administrativ francez.

Datorită complexităţii fenomenului abordat, cu privire la ştiinţa administraţiei s-auformat mai multe concepţii, fără a se ajunge la un acord. Concepţiile diferite ale autorilorasupra ştiinţei administraţiei au început să se cristalizeze încă din secolul XIX.

În perioada postbelică ştiinţa administraţiei atât din Gemania cât şi din Franţa, cunosco puternică influenţă americană, concomitent cu afirmarea unei noi concepţii care punea înevidenţă, în mod distinct ştiinţa administraţiei, de politica adminsitrativă, şi de ştiinţa

dreptului administrativ, toate intrând în sfera ştiinţei administrative.Ştiinţa adminsitraţiei cunoaşte o amplă dezvoltare atât în SUA , cât şi în ţări dinEuropa, încă din deceniul opt al secolului XX când un număr mare de studenţi se înscriu lacursurile de administraţie publică, multe din universităţi având programe de predare aadmınsıtraiıeı publice, iar unele universităţi au instituit chiar şcoli speciale în acest domeniu.

În România ştiinţa administraţiei îşi începe procesul de conturare al obiectului său lamijlocul sec. XIX, concomitent şi împreună cu ştiinţa dreptului administrativ. Cei mai

5 Iancu Toma, Introducere în ştiinţa administraţiei, Institutul de Ştiinţe Administrative al României, Ed. Standard

Grafica, Bucureşti, 1947, p.33.


12/55

12

recunoscuţi autori şi cercetători ai ştiinţei administraţiei sunt profesorii Constantin Ghe.Dissesecu, Paul Negulescu, Anibal Teodorescu, şi alţii.

Primul autor român care în sec. XIX face distincţie între ştiinţa administraţiei şidreptul administrativ este Constantin Ghe. Dissesecu care precizează în lucrarea sa „Cursulde drept public român” următoarele „ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării

adminsitraţiei de stat, ea are carecter dinamic, fiind în premanentă evoluţie şi căutând soluţiinoi pentru viitor, precu şi un caracter larg, cercetând diferite domenii de activitate socială, pecând dreptul administrsativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei”.

Ştiinţa administraţiei din R omânia este legată şi de numele prof. Paul Negulescu careface pr imele referiri la ştiinţa administraţiei în lucrarea „Tratat de drept administrativ” aparutăîn anul 1906, în care face precizarea că „ştiinţa admin istraţiei are un caracter practic, tinzândsă formeze administratorii”. În perioada postbelică ştiinţa administraţiei cunoaşte mai multeetape de dezvoltare, fiind evidenţiate şi concepţii noi privind natura şi obiectul ştiinţeiadminsitraţiei, respectiv, a raportului dintre ştiinţa administraţiei şi ştiinţa dreptuluiadministrativ.

După 1989, şi mai ales după Constituţia din 1991, ştiinţa administraţiei parcurge o

perioadă importantă de dezvoltare. Apar universităţi cu facultăţi specializate în dreptul economico- administrativ, se înfiinţează Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrativedin Bucureşti, mai mlte facultaţi din învăţământul de stat reintroduc disciplina de dreptadministrativ.

În anul 2001 a luat fiinţă şi s-a organizat Institutul Naţional de Adminsitraţie, instituţiede interes naţional cu personalitate juridică, în subordinea fostului Minister al Administraţieişi Internelor. Acest institut are drept scop elaborarea strategiei şi asigură formarea şi

perfecţionarea pregătirii profesionale specializate în administraţie, pentru funcţionarii publcişi celălalt personal angajat în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Au fost organizatecentre regionale cu programe de perfecţionare a aleşilor locali, a funcţionarilor publici, şi a

persoanelor încadrate cu contract individual de muncă, din aparatul propriu al consiliilorlocale, judeţene şi al prefecturilor. Alături de aspectele instituţionale sunt de evidenţiat, dupăanul 1989, numeroase lucrări referitoare la ştiinţa administraţiei şi administraţia publică,apărute sub semnătura prestigioasă a unor autori printre care amintim pe Alexandru Negoiţă,Antonie Iorgovan, Mihai Oroveanu, IoanAlexandru, Corneliu Manda şi Cezar Manda, şi alţii.

2.2.Necesitatea ştiinţei administraţieiPentru a se putea realiza perfectionarea şi adaptarea continuă a administraţiei publice

trebuie să cunoastem anumite probleme ale realităţii curente din administraţia publică .Acestea sunt necesare cercetării ştiinţifice aprofundate a administraţiei şi, în temeiulcunoştinţelor dobândite, să se formuleze propuneri în vederea organizării raţionale şi de

funcţionare eficientă a administraţiei publice.Ştiinţa Administraţiei cercetează atât structura, cât şi activitatea autorităţiloradministraţiei publice, dar şi a administraţiei publice în totalitate, folosindu-se de acestecercetări, precum şi de cele întreprinse de către ştiinţele vecine referitor la administraţia

publică.Administraţia este o activitate veche, întâlnită în toate ţările şi la toate nivelurile de

guvernare. Cu toate acestea, există o anumită confuzie în ceea ce priveşte terminologiautilizată, astfel:

- unii folosesc sintagma “ştiinţa administraţiei”; - alţii preferă să vorbească despre “ştiinţe administrative”, la plural, lăsând să se

subînţeleagă faptul că, nu există încă o ştiinţă a administraţiei în sens propriu, ci numai

discipline multiple care au ca punct de sprijin, administraţia;


13/55

13

- alţii folosesc expresia “administraţie publică”, echivalentul termenului englez“Public Administration”, care abordează obiectul specific al disciplinei, dar lasă în suspensie

problema de a şti dacă avem sau nu de a face cu o nouă ştiinţă. Aceste aprecieri terminologice diferit, de vocabular, cuprind si divergenţele asupra

conţinutului ştiinţei administraţiei, ceea ce se explică prin extrema diversitate a curentelor pe

care le găsim la originea acestei discipline. Într -o accepţiune generală, administraţia publică reprezintă un ansamblu de activităţiimplicate în susţinerea politicilor şi programelor grupărilor aflate la putere. Ea includeanumite responsabilităţi de execuţie, care diferă de la un departament la altul, de la o structurala alta, fiind focalizată îndeosebi în domeniile planificării, organizării, coordonării şicontrolului operaţiilor guvernamentale.

În literatura de specialitate s-a abordat şi problema asemănărilor sau deosebirilor dintreadministraţia publică şi cea privată. Expresia “publică” are legătură cu publicul, poporul,comunitatea sau societatea. evidenţiind caracterul public, în opoziţie cu cel privat alsubiectului, având se pare cea mai adâncă rezonanţă din forma de proprietate (publică,respectiv privată, după caz). În acest sens au fost lansate două teze şi anume:

- administraţia publică se distinge de administraţiile private; - administraţia publică se identifică cu administraţiile private.

Prima teză, având caracter clasic, apără natura specifică a administraţiei publice,deoarece acţionează în serviciul general, este un aparat de acţiune al puterii politice şi deci nu

poate fi confundată cu administraţia privată. Această teză a fost forţată până la extrem, înadministraţia franceză, care a făcut o distincţie tranşantă între administraţiile publice şi cele

private. Administraţiile de stat deţin monopolul de gestiune asupra funcţiilor considerate ca publice, prin natur a lor. Spre deosebire, alte servicii sunt de natură privată şi chiar dacă le prestează statul, acest fapt este doar ocazional, accidental; statul nu întreprinde activităţiindividuale particulare iar dacă i se impune acest lucru, trebuie să o facă pentru satisfacereainteresului general, public.

Totuşi, administraţia publică emană din puterea politică şi beneficiază de puterearezervată conducătorilor. Astfel, ea dobândeşte prerogative parti-culare şi privilegii,determinând ca interesele sale să devină unilaterale şi anume: putere de acţiune unilaterală şirealizarea unilaterală a contractelor administrative. Apare astfel un dezechilibru profund,

justificat de prăpastia care există între interesul privat şi cel public. Dupa unii specialisti, există pericolul ca administraţia să acţioneze numai în folosul

său şi de aceea este necesară instituirea unor norme juridice specifice cărora să li se supunăfuncţia publică. Cadru legal este absolut necesar si trebuie să cuprindă privilegiile, dar şiconstrângerile lucrătorilor din administraţia publică, necunoscute personalului din înstitutiile

private. Departajarea între public şi privat se efectuează în funcţie de sarcina pe care o

îndeplineşte interesul general prin proprii salariaţi, şi care face ca serviciile publice să nu poată fi asimilate activităţilor private, altfel spus, să nu poată fi privatizate. Realitatea a dovedit si dovedeste, că multe dintre activităţile considerate prin

excelenţă publice (educaţie, sănătate, gospodărire) au devenit mai eficiente printr-o privatizare corespunzătoare.

Privatizarea serviciilor publice a fost, de fapt, elementul generator al celei de-a doua

concepţii, potrivit căreia administraţia de stat se identifică cu afacerile private. În aceastăoptică, administraţia publică nu este altceva decât o întreprindere, ale cărei structuriorganizatorice sunt identice cu cele aparţinând unei instituţii private. Un asemenea punct devedere triumfă cu precădere în S.U.A. şi este justificat chiar de către orientările doctrinare,conform cărora procesul de asimilare public-privat se supune imperativelor democratice.


14/55

14

Astfel, dacă se doreşte apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi autonomiaadministrativă este necesar ca serviciile publice şi agenţiile corespunzătoare acestora să fiesupuse regulilor de drept comun. În felul acesta, administraţia publică trebuie să-şiîndeplinească sarcinile, la aceleaşi standarde de calitate ca o instituţie particulară.

Apropierea aparatului administrativ public de cel privat are la bază raţiuni de

eficientizare a activităţilor sectorului public. Regulile de gestiune aparţinând întreprinderilor private, pot fi şi trebuiesc aplicate şi serviciilor publice. Preocupările de reducere a costurilorşi de sporire a randamentului trebuie să pătrundă şi în sectorul public.

Putem aprecia ca, aceste imperative conduc la identificarea administraţiei publice cuadministraţiile private şi la refuzul de a delimita funcţia publică, de restul pieţei muncii.

Creşterea rolului statului în viaţa economică a dus la asumarea de către administraţia publică a numeroase activităţi, comparabile cu cele întreprinse în sectorul particular. Şi,totuşi, prerogativele multiple atribuite administraţiei au apărut ca tot atâtea obstacole în caleademocratizării sale. Ele sunt, în egală măsură, contrare unei bune gestiuni a afaceriloradministrative. Regulile derogatorii de la dreptul comun şi crearea unei legislaţii specifice auîncurajat lipsa de iniţiativă şi adoptarea unei atitudini pasive în administraţia publică.

Alinierea necesară a administraţiei publice la regulile juridice atribuite particularilorşi la regulile de gestiune aplicate sectorului privat, nu trebuie să ducă la ignorarea specificuluiadministraţiei publice. Aceasta reprezintă un instrument de acţiune finanţat din f onduri

publice, un mijloc prin care statul îşi exercită propriile funcţii. Administraţia publicăcontribuie la realizarea de utilităţi sociale, fie prin ea însăşi, fie prin controlul şi orientareainiţiativelor private. Această finalitate specifică serviciilor publice, nu poate fi contestată chiardacă administraţia publică este încurajată să se inspire din virtuţile sectorului privat.

2.3.Raportul ştiinţei administraţiei cu alte ştiinţe (dreptul administrativ)Între noţiunea de drept administrativ şi cea de ştiinţa administraţiei nu se poate pune

semnul egalităţii. Dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei urmăresc scopuri diferite fără

a folosi aceleasi mijloace.Dreptul administrativ este alcătuit din totalitatea normelor de drept care

reglementează raporturile stabilite între autorităţile sau organele administrative, precum siraporturile dintre acestea si cetăţeni în timp ce stiinţa administraţiei foloseste informaţii dindiverse ramuri ale stiinţelor sociale – sociologie, economie, psihologie, istorie – în scopuleficientizării administraţiei publice prin pregătirea de menegeri cu o înaltă calificare.

Cele două noţiuni au în comun faptul că motorul principal care se ascunde în spatelelor îl reprezint interesul general pe care administraţia îl slujeste.

Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprinde ansamblul de norme juridice privind crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice.

Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare a activităţi i

administraţiei, normele sale conferind administraţiei publice puteri, prerogative care nu existăla normele de drept ce reglementează relaţiile dintre particulari. Această caracteristică face dinraporturile juridice administrative raporturi de subordonare, de inegalitate a părţilor, fiindcădreptul administrative acţionează în regim de putere publică, normele sale având caracterimperativ.

Dreptul administrativ, ca drept aplicabil administraţiei, poate fi definit ca ramură adreptului public formată din normele juridice ce reglementează relaţiile sociale privindconstituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice, în regim de putere

publică, statutul funcţionarilor publici şi responsabilitatea administraţiei. Ramura dreptuluiadministrativ reprezintă obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ care,


15/55

15

cercetează normele juridice aplicabile administraţiei, evoluţia istorică a ramurii de drept şiaspectele legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptul comunitar european.

Teste de autoevaluare

1. Precizaţi locul ştiinţei administraţiei în sistemul ştiinţelor.

2. Ştiinţa administraţiei: a) are ca obiect de cercetare totalitatea reglementărilor elaborate de Guvern, prefecţi,

consilii judeţene şi locale,primari şi presedinţi ai consiliilor judeţene b) are ca obiect de studiu totalitatea normelor de drept administrativ ;

c) are ca obiect de studiu administraţia publică în toată complexitatea sa, ca fenomensocial, politic, juridic şi urmăreşte ca prin cunoştiinţele pe care le dobândeşte şi lesistematizează să formuleze principiile şi legităţile pe baza cărora se poate realizaraţionalizarea administraţiei publice atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi funcţ iile

acesteia.

TEMA 3

PRINCIPIILE STIINTEI ADMINISTRATIEI

3.1. Consideraţii generale Ştiinţa administratiei este guvernată şi în acelaşi timp se particularizează, în raport cu

celelalte ştiinţe sociale, de principii.

Pentru a putea identifica principiile ştiinţei administraţiei, este nevoie să pornim de laînsăşi definiţia administraţiei publice, care în literatura noastră de specialitate este «aceaactivitate care constă în organizarea şi asigurarea executării nemijlocite a prevederilorConstituţiei, a actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţilestatului de drept»6

Din aceasta putem desprinde concluzia că administraţia publică se subordonează şinormelor juridice.

Constituţia României, ca de altfel întreaga legislaţie naţională, cuprinde şi principii cefundamentează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice, a statului şi acolectivităţilor locale, ele devenind, în fapt, şi principii ale ştiinţei administraţiei româneşti.

De aceea, formularea principiilor ştiinţei administraţiei trebuie să pornească de la prevederile constituţionale care, în acest cadru, devin deosebit de importante. În acest sens,este de menţionat faptul că întreaga activitate de ‘instaurare, menţinere şi exercitare a puteriistatale’’7 a raporturilor dintre guvernanţi şi guvernati, se desfăşoară potrivit principiilorgenerale prevăzute de Constituţie.

Aceste principii reflectă şi consacră în formele politico- juridice caracterul structurilorde guvernare şi relaţiile dintre ele în procesul exercitării puterii, stabilesc direcţiile generalede activitate ale statului, iar unele dintre ele fixează cadrul general în care poporul, titularulsuveran al puterii, exercită atributele.

6 Antonie Iorgovan , Tratat de drept administrativ, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag 61-63

7

Ion Muraru, Simina Tanasescu, Drept Constituţional şi instituţii politice, ed. a IX-a revazută şi completată, Ed.Lumina Lex Bucureşti, 2001, p.26


16/55

16

Principiile generale de natură constituţională sunt de esenţă democratică şi au uncaracter profund uman.

Analizând dispoziţiile art.1, art2, alin.1, art.4, alin.1, art.8, art.78 şi art. 120 alin.1 dinConstituţia României, vom constata principiile generale de valoare constituţională pe care leconsiderăm că sunt aplicabile, în acelaşi timp, şi ştiinţei administraţiei. Acestea decurg din

faptul ca ele stau la baza organizării şi activităţii tuturor autorităţilor statului şi, deci, se aplicăîn mod explicit şi administraţiei publice şi implicit ştiinţei administraţiei.Aceste principii generale de natură constituţională sunt :- principiul puterii suverane sau al suveranităţii naţionale (art.2 alin.1) ;- principiul separaţiei si echilibrului puterilor în stat (art.1 alin.4) ;- pricipiul supremaţiei Constituţiei sau al legalităţii (art.1 ali.5) ;- principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării (art.16

alin.1, art.4 alin. 2, art.16 alin.2 ) ;

- principiul unităţii poporului român (art.4 alin.1 şi art.8)În cadrul administraţiei publice sunt utilizate, atât principii cu un caracter general,

aplicabile în toate domeniile de activitate administrativă, cât şi principii specifice, anumitor

activităţi din acest domeniu, precum: organizarea; conducerea şi aplicarea metodelor. Alături de principiile de valoare constituţională, doctrina mai propune şi următoarele

principii generale şi principii specifice.Principiile generale folosite în ştiinţa administraţiei sunt: a) administraţia publică se află în serviciul omului;

b) administraţia publică se subordonează interesului general (public); c) adaptarea administraţiei trebuie să se adapteze la mediul în care-şi desfăşoară

activitatea;

d) cunoaşterea cerinţelor sociale actuale şi prevederea celor viitoare; e) respectarea normelor de drept în înfăptuirea administraţiei publice; f ) asigurarea profesionalizării funcţiunii publice; g) creşterea eficienţei administraţiei prin îmbunătăţirea permanentă a activităţii şi

structurii administrative

Primul principiu este cel mai important şi constituie baza activităţii administraţiei publice. Pornind de la faptul că, misiunea administraţiei este de servire a persoanei umane şica atare toate resursele şi metodele administraţiei sunt subordonate acestui scop, acest prim

principiu nici nu mai trebuie demonstrat. El este însă fundamental, pentru că activitateaadministraţiei se sprijină pe moralitate, etică şi respect faţă de om. Aceste precizări suntlegiferate şi în Constituţia ţării noastre din 2003; astfel România este considerată stat de drept,democrat şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, liberadezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea, reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

Realizarea dreptăţii înseamnă judecata după lege, după conştiinţa şi morala creştină. Uneori, olege poate fi eronată sau nedreaptă şi atunci, realizarea dreptăţii constituie un imperativfundamentat pe principii constituţionale, superioare legii respective. În acest mod, aparedistincţia între dreptate şi legalitate.

Aplicarea aceluiaşi principiu necesită soluţionarea unor probleme diverse şi genereazătotodată nevoia de a răspunde la întrebări, cum sunt: dacă activitatea administraţiei dintr -o ţară sau alta se sprijină întotdeauna pe acest

principiu;

care metode şi tehnici administrative corespund cel mai bine concepţiei democratice; cetăţeanul poate fi convins de obligaţiile pe care le are în comunitate, prin metode de

constrângere sau dimpotrivă, conştientizează singur acest lucru;


17/55

17

Principiul la care ne-am referit mai este necesar şi pentru a evita transformareaadministraţiei într -o instituţie aflată în slujba ei însăşi, care ar deveni un sistem închis şi cu ostructură tot mai încărcată, fiind excesiv de birocratizată. Funcţionarul public nu se află înslujba statului, ci a cetăţeanului şi acesta este un laitmotiv al activităţii cotidiene pe care odesfăşoară şi căreia trebuie să-i descopere profunda semnificaţie.

Al doilea principiu, la fel de important, reprezintă o consecinţă firească şi seintercondiţionează cu primul principiu. Dacă administraţia are ca obiectiv servirea omului,fără îndoială că trebuie să servească pe toţi membrii colectivităţii respective. În acest mod,este acoperit interesul public. Desigur că, la scara societăţii, primează interesele comune alemembrilor colectivităţii; interesul general are mai mare importanţă decât interesul unui singurom. Ca atare, în activitatea administraţiei publice trebuie să se respecte această prioritate; mai mult, administraţia este obligată să satisfacă interesele generale, apărarea societăţii şi a ordinii

publice, mer gând până la a sacrifica interesele individuale. Privilegierea cerinţelor generale, de către administraţie, nu diminuează importanţa

primului principiu; tocmai faptul de a fi în slujba omului impune administraţiei publice să dea prioritate satisfacerii cerinţelor sociale; altfel ar fi periclitată însăşi existenţa umană.

Cel de-al treilea principiu presupune ca, în vederea îndeplinirii obiectivelor sale,administraţia să se adapteze în mod continuu mediului în care evoluează. Astf el, se creează

posibilitatea ca aparatul ei administrativ să fie pregătit, în orice moment, pentru a face faţăcircumstanţelor aflate în continuă transformare. Acest principiu este perceput şi ca o obligaţiea administraţiei publice de a acoperi cu resursele disponibile necesităţile mer eu crescânde alevieţii sociale. Totodată, aplicarea principiului respectiv asigură concretizarea în practică prin administraţia publică a sarcinilor încredinţate de puterea politică.

În aplicarea principiului al patrulea, de cunoaştere a cerinţelor sociale actuale şi de previziune a celor viitoare, administraţia trebuie să fie organizată temeinic, pentru a răspundeexigenţelor cetăţenilor. Este necesară cunoaşterea profundă a cerinţelor fiecărei colectivităţi.Pe baza studier ii datelor statistice şi a altor metode de cercetare, administraţia va căuta să

prevadă care sunt domeniile în care se înregistrează mutaţii mari, unde, cerinţele vor creştemai mult, pentru orientarea adecvată şi intensificarea eforturilor sale.

Potrivit principiului al cincilea, întreaga activitate din administraţia publică, funcţionarea aparatului instituţional trebuie să se realizeze într -un cadru legal, conformcuprevederile actelor normative în vigoare. Prin aplicarea acestui principiu se creează în administraţie premise pentru o activitate raţională şi eficientă, în interesului cetăţeanului şi alsocietăţii. Dimpotrivă, nerespectarea acestui principiu face ca activitatea din administraţie săfie iraţională şi neeficientă, sau mai grav, devine posibil ca actele emise să nu aibă caracterlegal, urmând a fi anulate de însăşi instituţia publică emitentă. În concluzie, nu se poateinvoca preocuparea de a asigura realizarea eficienţei, pentru a justifica o ilegalitate.

În concordanţă cu principiul al şaselea, aplicarea cu succes a principiilor anterioare,necesită o pregătire corespunzătoare a personalului instituţiilor administrative. Acest aspecteste deosebit de important, deoarece nivelul calitativ profesional al funcţionarilor determinăcalitatea actului administrativ. În acest context, prezintă o importanţă majoră, adoptarea şiaplicarea în practică a unui Statut al funcţionarilor publici, în care să fie reglementatedrepturile şi obligaţiile acestora, inclusiv asigurarea condiţiilor de remunerare a acestora,corespunzător funcţiei îndeplinite şi de manifestare a deontologiei profesionale.

Conform celui de-al şaptelea principiu, cercetările întreprinse în administraţia publicăurmăresc îmbunătăţirea continuă a activităţii şi structurii acesteia. Mersul ascendent alsocietăţii impune pentru ştiinţa administraţiei publice elaborarea unor noi soluţii, adaptatemereu realităţilor economice şi sociale. În acelaşi timp, toate obiectivele administraţiei

publice nu pot fi concepute şi materializate decât în condiţii de eficienţă şi raţionalitate. De


18/55

18

aceea, ştiinţa administraţiei a fost caracterizată şi ca o ştiinţă a principiilor raţionale aleadministraţiei, iar administraţia publică este privită şi ca ştiinţa eficienţei administrative,deoarece eficienţa apare ca un deziderat fundamental ce vizează îndeplinirea sarcinilor curezultate pozitive maxime, dar cu un consum minim de resurse.

3.2.Principii specifice ştiinţei administraţiei Pe lângă principii generale, există şi principii specifice ale ştiinţei administr aţiei, care

se aplică numai în anumite segmente de activitate, cum sunt organizarea, conducerea,metodologia utilizată.

Aceste principii cu caracter special sunt:

1. organizarea unitară; 2. autonomia de organizare;

3. conducerea unitară; 4. participarea f uncţionarilor la conducerea instituţiilor; 5. comunicarea directă dintre şef şi funcţionari; 6. recunoaşterea meritelor ce revin funcţionarilor;

7. simplificarea activităţii şi structurii administraţiei.

1. Diversitatea formelor în activitatea de organizare a determinat cerinţa elaborăriiunei concepţii de organizare unitară în acest domeniu. Utilitatea acestui principiu decurge dinfaptul că evită tendinţele divergente care pot apărea în domeniul organizării, datoritănumărului mare de instituţii publice. O organizare diversă, cu structuri diferite de la un aparatadministrativ la altul, creează disfuncţionalităţi în planul conducerii, coordonării şicontrolului. De aceea, nu se recomandă o organizare perfectă, din punct de vedere teoretic, lanivelul unei instituţii administrative, (care ar contraveni funcţionării ansamblului), deoarecerezultatul activităţii tuturor instituţiilor publice este mult mai important decât o performanţăsingulară. Acest principiu are aplicabilitate pe plan naţional, deoarece administraţia locală despecialitate este subordonată administraţiei centrale, iar aceasta, la rândul său, este subordonată Guvernului.

2. În concordanţă cu principiul anterior, acţionează al doilea principiu în activitateaadministrativă, şi anume, autonomia de organizare. Conceptul de autonomie se explică prinînsuşirea structurilor sociale de a fi autoreglabile. Administraţia publică reprezintă unsubsistem al societăţii, iar instituţiile publice sunt ansambluri concrete, capabile să soluţioneze

problemele legate de activitatea şi structura lor.De aceea, instituţiilor administrative beneficiază de autonomie relativă şi sunt capabile

să se autoregleze. Aceasta înseamnă că ele au posibilitatea să se adapteze la sarcinile care lerevin, să caute soluţii pentru rezolvarea fiecărui caz în parte, să-şi realizeze singure scopul.

Autonomia de organizare urmează a se manifesta, însă, într -un cadru legal, cu respectareanormelor juridice şi reprezintă ceea ce se numeşte puterea de apreciere sau putereadiscreţionară a administraţiei. În lipsa autonomiei, instituţiile publice nu ar putea fi raţionalorganizate, deoarece pentru funcţionarea lor ar fi necesar un număr prea mare de instrucţiuni detaliate. Respectarea acestui principiu face ca instrucţiunile care se referă la instituţiile administraţiei să stimuleze caracteristica lor de autoreglare; în caz contrar, s-ar majora în modnejustificat cheltuielile aparatului administrativ.

3. Principiul conducerii unitare se află în concordanţă cu cel al organizării unitare şi reprezintă o cerinţă obligatorie în orice condiţii şi la toate nivelurile activităţii sociale. Oconducere realizată pe baze ştiinţifice asigură o unitate fermă, atât în planul gândirii, cât şi încel al acţiunii. Dar această unitate nu este incompatibilă cu un schimb liber de păreri, în cadrul

căruia pot să apară şi puncte de vedere diferite. Astfel, în faza de elaborare a deciziilor,


19/55


20/55

20

Cunoaşterea subordonaţilor nu se poate obţine numai prin mijloace obiective, dar nici prin mijloace pur personale, care diminuează autoritatea şi obiectivitatea şefului. Este de prefer at ca şeful să nu se amestece în problemele prea intime sau particulare ale colaboratorilor, chiar dacă cunoscându-le, obţine informaţii mai precise. Atunci când este necesar să se obţină şi unele date despre viaţa particulară a subalternilor, ele trebuie reduse la

strictul necesar şi urmează a fi bine verificate. Utilizarea lor nu are justificare decât îninteresul funcţionarilor sau al activităţii instituţiei.6. Una din modalităţile cele mai simple, dar eficiente de a stimula funcţionarii şi a le

îmbunătăţi activitatea, constă în a-i aprecia şi a-i premia. Aprecierea trebuie să fie meritată şisinceră. Dacă recompensa se acordă pe nedrept, ea îl demobilizează pe cel care beneficiază deea, întrucât acesta nu mai depune nici un efort pentru a-şi depăşi valoarea. În acelaşi timp, eaare rezultate negative şi pentru ceilalţi funcţionari, deoarece în loc să-i stimuleze spre oactivitate merituoasă, îi incită la acţiuni de captare a bunăvoinţei şefului.

Pe de altă parte, pentru a eficientiza activitatea instituţiei, un conducător trebuie săaplice sancţiuni funcţionarilor nedisciplinaţi sau care au greşit. O conduită corectă din parteaşefului contribuie la satisfacerea interesului reciproc al instituţiei şi funcţionarilor. În practică,

conducătorul instituţiei publice obţine de la funcţionari rezultate superioare, în măsura în careel manifestă interes şi pentru realizarea aspiraţiilor personale ale acestora. Ar constitui oeroare dacă s-ar considera că toţi funcţionarii dintr -o instituţie servesc scopurile acesteia; uniidintre funcţionari nu colaborează, decât în măsura în care îşi ating şi scopurile proprii8. Însă,un conducător eficient urmează să utilizeze aspiraţiile personale ale funcţionarilor, pentrurealizarea scopurilor instituţiei, satisfăcând în acelaşi timp şi interesele celor în cauză.

7. Principiul simplificării activităţii şi structurii administraţiei se opunesupradimensionării aparatului de stat, funcţionării unor structuri paralele cu atribuţii similare,

birocraţiei inutile, soluţiilor complicate şi formularisticii voluminoase. Toate acestea au efectedăunătoare şi costuri nejustificate. Simplificarea administraţiei, implicit a aparatuluiadministrativ de stat, trebuie să se facă în mod raţional, în concordanţă cu cerinţele reale ale

bunei funcţionări a instituţiilor publice. În acest sens, se disting două direcţii principale de acţiune:

simplificare internă, realizată din interiorul organelor şi instituţiilor publice şicare se referă la activitatea şi structura acestora. Astfel, se elimină formele deactivitate şi acţiunile inutile, precum şi structurile neraţionale;

simplificare externă care se referă la activitatea şi structura exterioară a administraţiei publice şi se efectuează la nivelul ministerelor şi celorlalteorgane centrale şi locale. În acest mod, se elimină activităţile paralele, inutile şicompartimentele intermediare a căror existenţă nu se justifică.

Literatura europeană de specialitate reţine şi alte principii specifice administraţiei, care

pot avea fie efect de activare (principii proactive), fie de restrângere (principii derestricţionare) a activităţii acestui sector. Aceste principii caracterizează sectorul public şiarată prin ce se diferenţiază o organizaţie publică de una privată. Sunt două grupe de principii

– principii restrictive şi principiile de acţiune (proactive). Principiile restrictive (de restricţionare) sunt: legalitatea, egalitatea, obiectivitatea şi

continuitatea. Aceste principii se caracterizează prin obligativitatea îndeplinirii lor de către puterile publice, iar în caz contrar, cetăţeanul poate formula o plângere la tribunal. Se întâlnesc în textele Constituţiei într -o formă explicită şi au un caracter reactiv.

8

Mihai T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa adminsitraţiei, Bucureşti 1994 p.147


21/55

21

1. Principiul legalităţii presupune că prestarea serviciilor trebuie să se realizeze înconformitate cu norma aplicabilă (legea) şi cu supunerea faţă de principiile dreptului, atât înadministraţia publică cât şi în cea privată.

2. Egalitatea urmăreşte promovarea echităţii cu privire la accesul la serviciile publice,atât din punct de vedere geografic, cât şi din cel al diferitelor categorii de utilizatori (ex:

scrisorile trebuie să ajungă în orice colţ al ţării, timbrul costând la fel). 3. Obiectivitatea are în vedere ca serviciile să fie prestate cu imparţialitate, justiţie şiinteres general.

4. Pe baza principiului continuităţii, prestarea serviciilor trebuie să se realizeze(ţinândcont de specificul fiecărui sector) de o manieră permanentă, regulată şi neîntreruptă (ex: poştatrebuie să funcţioneze permanent, poliţia trebuie să protejeze cetăţenii mereu etc.).

Princincipiile proactive pot apărea în textele constituţionale, dar nu sunt exigibile înfaţa tribunalelor. Aceste principii demonstrează dorinţa prestării serviciului în condiţiile celemai bune, din partea organizaţiei. Faţă de principiile r eactive, aceste principii propun caadministraţia să întâmpine evenimentele, să caute o soluţie la probleme chiar înainte caacestea să apară, să conteze pe ajutorul cetăţenilor săi.

1. Transparenţa – cu excepţia serviciilor secrete ale statului – trebuie să dea posibilitatea cetăţenilor şi utilizatorilor să participe la asigurarea unei funcţionări corecte aactivităţii, să dispună de informaţie, ca bază de dialog între administraţie şi cetăţean. De asemenea, transparenţa trebuie să servească drept instrument de control a administraţiei

publice din partea cetăţenilor. Acest principiu nu operează în sectorul privat. 2. Participarea statuează concepţia potrivit căreia, cetăţeanul este în acelaşi timp

“utilizator şi proprietar” al serviciilor publice private, în calitatea sa de contribuabil. Rezultăastfel că, participarea sa este garantată pentru ca serviciul să fie prestat corect, chiar prinimplicarea cetăţeanului în colaborare cu unitatea prestatoare.

3. Responsabilitatea se referă la măsura în care organizaţia publică se face responsabilă de prestarea serviciului (în faţa Parlamentului dar şi în faţa cetăţenilor). Este responsabilitatea statului în faţa societăţii civile, nu numai pentru serviciile pe care el le

prestează dar, în general, şi pentru bunăstarea generală pe care o realizează prin intermediulaltor participanţi implicaţi în crearea avuţiei naţională.

4. Economia, eficienţa, eficacitatea. Toate aceste trei principii se orientează spreacelaşi scop şi anume, o utilizare mai bună a banilor contribua bililor. Astfel, prin economie,sectorul public trebuie să aplice reguli de austeritate pentru a se reduce cheltuiala publică lacât mai mult posibil. Acest principiu se relaţionează direct cu principiul eficienţei, conformcăruia obiectivele publice trebuie să se obţină cu cel mai mic număr de resurse posibile.Eficacitatea se referă, în exclusivitate la îndeplinirea obiectivelor în condiţii corespunzătoare

bazate, fie pe maximizarea efectelor, fie pe minimizarea eforturilor.

Teste de autoevaluare:

1. Prezentaţi principiile generale ale ştiinţei administraţiei; 2. Prezentati principiile generale constituţionale ale ştiinţei administraţiei;3. Prezentaţi principiile specifice ştiinţei administraţiei ;4. Care sunt principiile proactive ale administraţiei studiate de ştiinţa administrativă;5.

Care sunt principiile restrictive ale administraţiei studiate de ştiinţa administrativă.


22/55

22

TEMA 4

SARCINILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

4.1. Conceptul de sarcină administrativă şi impactul său în administraţia publică În epoca modernă şi contemporană, administraţia publică cunoaşte o dezvoltare

impresionantă şi o dată cu ea au crescut şi sarcinile care i-au fost conferite. Această creştere asarcinilor administraţiei publice se datorează, în principal, cerinţelor crescânde ale societăţii şiale cetăţeanului, dar şi complexităţii vieţii sociale .

În lucrarea ,,Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administratiei,, Prof.Alexandru Negoiţă defineşte noţiunea de sarcini ale sistemului administraţiei publice cafiind ,,îndatoriri ce revin sistemului administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor politiceşi transpunerea lor în realitate în cadrul sistemului global. Sarcinile sistemului administraţiei,sunt îndatoriri faţă de societatea globală pe care trebuie să o slujească satisfăcându-i

trebuinţele în ansamblu şi la nivelul indivizilor care o compun, din punct de vedere alinteresului general. ,,

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, majoritatea statelor lumii, prin guvernelelor, stabilesc administraţiei publice noi misiuni, pe lângă cele devenite tradiţionale, politico -administrative, cum sunt cele economice, sociale, culturale, ştiinţifice şi altele. Aceste sarcinisunt impuse şi de revoluţia tehnico-ştiinţifică care a atras dupa sine dezvoltarea cerinţelor şiexigenţelor sociale şi care au dus implicit, şi la creşterea sarcinilor care reveneauadministraţiei publice.

În vederea îndeplinirii tuturor acestor sarcini, administraţia publică a trebuit să sereorganizeze, pe criterii ştiinţifice, cu metode moderne şi mijloace eficiente de acţiune.

În literatura de specialitate, când se vorbeşte de administraţia publică, observăm că

sunt des întâlnite noţiunile de sarcină şi cea de misiune.În ştiinţa administraţiei, termenii de sarcină, respectiv de misiune, sunt consideraţi

sinonimi, cu toate că în Dicţionarul explicativ al limbii române, cei doi termeni ausemnificaţii diferite.

Sarcinile administraţiei sunt reprezentate prin toate misiunile (ansamblul misiunilor) pe care aceasta le îndeplineşte sau trebuie să le înfăptuiască .

Complexitatea sarcinilor administraţiei determină diversitatea soluţiilor pentruîndeplinire a lor. Analiza sarcinilor administraţiei pune în evidenţă multiplicarea, caracteruleterogen al acestora şi strânsa lor interdependenţă.

O enumerare detaliată a sarcinilor administraţiei nu ar prezenta interes ştiinţific.Atunci când analiza unei anumite sarcini devine necesară, această sarcină urmează a fidescompusă în mai multe diviziuni, care, la rândul lor, pot fi subdivizate în activităţielementare.

Examenul detaliat al sarcinilor administraţiei evidenţiază diversitatea lor în ceea ce priveşte natura activităţilor, a mijloacelor utilizate, a mediului social şi a zonei în careacţionează funcţionarii publici. De aici decurge dificultatea cercetării acestor sarcini,determinată de caracterul eterogen al scopurilor care le sunt atribuite şi de interdependenţa lor


23/55


24/55

24

c) criteriul raţionalizării şi al randamentului maxim. În raport cu acest criteriu, seurmăresc obiective cum sunt:

- creşterea operativităţii instituţiilor publice; - sporirea eficienţei activităţilor de conducere şi execuţie; - utilizarea judicioasă a forţei de muncă;

- reducerea la strictul necesar a numărului funcţionarilor administrativi. d) criteriul utilităţii şi al valorii sociale. În raport cu acest criteriu, creştereaeficienţei în activitatea din sfera administraţiei publice nu reprezintă un scop în sine ci sesubordonează utilităţii pe care serviciile administrative o au pentru societate.

Charles Debbasch propune clasificarea sarcinilor administratiei publice după maimulte criterii, astfel9:

a. după răspândirea geografică a sarcinilor, acestea fiind naţionale şi regionale sau locale; b. clasificarea sarcinilor administraţiei dupa cum aceasta foloseşte sau nu puterea

publică. Ele sunt denumite sarcini de suveranitate în care intră: relaţiile externe,apărarea, menţinerea ordinii publice sau încasarea impozitelor, şi altele.

c. alta clasificare o face în funcţie de obiectul sarcinilor administraţiei. Cel mai adesea un

serviciu administrativ poate îndeplini toate sarcinile, alteori sunt strict specializate.d. a patra clasificare împarte sarcinile administraţiei în functie de subiectele sau de

destinatarii acestora: copii, agricultori, pensionari, militari,etc.

e. o altă clasificare se face în funcţie de scopul sarcinilor administraţiei, care sunt sarciniinterne (au în vedere funcţionarea optima a administraţiei publice) şi sarcini externe(privesc suveranitatea, adică apărarea, politia, reprezentarea externa, precum şi sarcinieducative, culturale, economice sau sarcini sociale).

În concepţia prof. Alexandru Negoiţă10 sarcinile administraţiei de stat se grupau în două categorii: sarcini generale şi sarcini de ordin tehnic.

Sarcinile generale cuprind sarcini de concepţie şi sarcini de direcţie, iar sarciniletehnice cuprind sarcini tehnice de execuţie şi de gestiune.

Prof. Univ. Mihai T. Oroveanu clasifică sarcinile administratiei de stat şi după cauzacare le determină, în următoarele categorii: sarcini politico – administrative, sarcini economicesi sarcini social-culturale sau ştiinţifice. De asemenea, autorul identifică în activitateaunităţilor administrative sarcini generale şi sarcini tehnice de specialitate, dar şi sarcini

permanente şi sarcini temporare11.Folosind numai un singur criteriu sau un grup de criterii, nu se poate realiza o

clasificare riguros ştiinţifică a sarcinilor administraţiei publice şi, de aceea, în literatura despecialitate vom găsi o clasificare cu mai multe criterii, care sunt complementare şi careevidenţiază mai bine administraţia publică.

În acest context , categoriile de sarcini pot fi împărţite după următoarele criterii :

1.

dupa criteriul obiectivelor :-sarcini generale ;

-sarcinile specifice.

2. după natura obiectelor de realizat :- sarcini politico – administrative ;-sarcini economice ;

-sarcini social-culturale şi ştiintifice .3. dupa criteriul geografic :

9 Charles Debbasch, Science administrative , 5

emeedition, Dalloz, 1989, pp. 44-48

10 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Editura Silvy,Buc. 1996, p.51

11

Prof. Univ. Mihai T. Oroveanu

, Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1982, p.24-27)


25/55


26/55

26

5. Prezentaţi criteriile de realizare optimă a sarcinilor administrative.

TEMA 5

STRUCTURA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

5.1 Consideraţii generale Pentru ca administraţia să poata acţiona în vederea realizării sarcinilor sale apare

necesar ca ea să fie organizată în mai multe părţi componente. Acest mod de organizareva fi definit numai prin norme juridice şi va constitui, astfel, structura administraţiei publice.

Structura administratiei publice nu va fi identică pentru toate autorităţileadministraţiei publice, deoarece ea este determinată de obiectivele mari, care pot fi diferite, înfuncţie de sarcinile care urmează să le primească - politico-administrative, economice sausocial-culturale ori ştiinţifice.

Instituţiile administrative care realizează sarcini generale vor avea, în general, o

structură de acelaşi tip, foarte asemănătoare unele între ele.În schimb, instituţiile administrative care realizează sarcinile tehnice, de specialitate,

vor avea o structură deosebită pentru fiecare specialitate în parte, de fapt o structurăindividuală.

Pentru ştiinţa administraţiei, noţiunea de structură este cel mai adesea echivalentă cucea de organizare, desigur, în măsura în care prin organizare se are în vedere constituirea(înfiinţarea) unui organ (autoritate) al administraţiei publice din diferiteelemente componente.

Întregul ansamblu al autorităţilor administraţiei publice, cu multitudineasa de diviziuni şi subdiviziuni - administraţie publică centrală şi administraţie publicăteritorială de stat, administraţia locală, a colectivităţilor locale, administraţia generală şiadministraţia specializată, realizează, în final, o unitate a administraţiei publice româneşti.

5.2. Necesitatea structurării optime a administraţiei publiceDin punct de vedere organizatoric, administraţia publică se constituie ca un sistem

integrat specific domeniului, compus din organe şi instituţii a căror funcţionare seîntrepătrunde şi se itercondiţionează. La rândul său, structura administraţiei publicedesemnează pe de o parte, componentele instituţionale ale sistemului administrativ, iar pe dealtă parte, compartimentele funcţionale ale fiecărei instituţii.

Prin cercetările efectuate în ştiinţa administraţiei, se urmăreşte să se determinestructura optimală a organelor administraţiei statului. În acest sens, se studiază modul derepartizare a atribuţiilor între organele administraţiei şi a sarcinilor între compartimentele şiîntre funcţionarii din cadrul unui organ al administraţiei. Totodată, se au în vedere şimijloacele de a se obţine raţionalizarea şi simplificarea structurilor instituţiilor publice.

În principiu, studierea structurii administraţiei publice se dovedeşte a fi de mareinteres pentru asigurarea funcţionării eficiente a sistemului administrativ, permiţând:

crearea unor organe ale administraţiei strict necesare realizării sarcinilor şi implicitevitarea înfiinţării unor instituţii inutile;

prevenirea existenţei structurilor paralele cu atribuţiuni supra puse; determinarea treptelor de organizare ale administraţiei centrale şi locale şi delimitarea

activităţilor, pentru suprimarea acelor instituţii publice a căror existenţă nu se justifică;


27/55


28/55

28

- prin subordonarea tuturor ramurilor (sectoarelor) administraţiei specializate unuiorgan de conducere distinct

- prin desemnarea de către ansamblul administraţiilor specializate a unui colegiu deluare a deciziilor.

Între aceste două tipuri de administraţie există o distincţie fundamentală, după organul

lor de conducere suprem, şi anume: a) primul are în fruntea sa un element al „puterii executive" sau al guvernului,respectiv „ministrul" sau un „secretar de stat" şi, ca atare, este denumită „administraţieministerială";

b) al doilea, are în fruntea sa o „autoritate autonomă" şi drept urmare estedenumită „administraţie neministerială".

a )Administraţia ministerială În ţara noastră „puterea executivă", reprezentată de Guvernul, apare ca o unitate

finală de la care începe diversificarea sau ramificarea pe specialităţi funcţionale, diversificare reprezentată de ministere şi celelalte organe centrale de specialitate.

Într -adevăr, ministerele, indiferent de denumirea lor, al Afacerilor Externe, al

Justiţiei, al Administratiei şi Internelor, sunt divizate în entităţi din ce în ce mai reduse, darmai omogene, fiecare dintre ele având un nivel de competenţă şi o activitate proprie,însă, ansamblul lor evocă, în mod evident, unitatea organică a organului de specialitaterespectiv.

În literatura de specialitate se consider ă că numărul ministerial instituite în moddistinct în diverse state este în corelatie directă cu importanţa masei de sarcini asumată deadministraţie sau, altfel spus, dacă există o masă mare de sarcini va exista proporţional cuaceasta şi numeral de administraţii ministeriale

Factorii tehnici care pot influetat structura unui guvern pot fi: necesitatea şioportunitatea concentrării sau divizării unor sarcini dintr -o anumită ramură, la anumiteministere, datorită creşterii sau diminuării sarcinilor; scăderea în timp a volumului deactivitate a unor ministere, ceea ce poate conduce la dizolvarea acestora.

Este evident, însă, că în orice ţară se impune ca administraţia ministerială săcuprindă un număr optim de ministere astfel încât ea să nu constituie o povară pentru venitulnaţional.

Un număr prea mare de ministere nu este eficient deoarece poate crea, la rândul său,multe dificultăţi, cum sunt:

a. încetinirea activităţii ministeriale, fragmentarea sa, ceea ce implică numeroaseacorduri, contacte, reuniuni, corespondenţe, comisii interministeriale pentru examinareasuccesivă a problemelor care apar;

b. o coordonare greoaie a activităţii numeroaselor ministere de către şeful guvemului;

c. numărul mare de ministere constituie o cheltuială, uneori, excesivă pentru bugetul public. b) Administraţia extraministerială şi autonomă

Aceste autorităţi ale administraţiei publice au un statut juridic distinct, ca entităţiindividualizate faţă de administraţia ministerială. Ele au o personalitate juridică care le susţineautonomia de acţiune, deţin un patrimoniu de bunur i proprii, stabilit prin lege, şi au ocompetenţă proprie care le creează dreptul de a emite acte administrative.

În acest context vom deosebi două grupe de autorităţi: pe de o parte, acele autorităţicare funcţionează în subordinea guvernului sau a ministerelor, iar, pe de altă parte, autorităţileadministrative autonome.

În prima grupă intră acele autorităţi ale administraţiei publice similare ministerelor, în

sensul că înfiinţarea lor se face în baza aceloraşi imperative speciale, singura deosebire


29/55

29

marcantă rezidă în faptul că persoana care se află în fruntea acestor autorităţi nu face parte dinGuvern, dar este supusă controlului ierarhic al acestuia, direct sau prin intermediul ministruluicăruia ii este subordonat (de exemplu, Comisia Naţională de Prognoză, Autoritatea Naţională

pentru Protecţia Copilului şi Adopţiei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor,Institutul Naţional de Statistică, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci etc.).

Din cea de-a doua grupă fac parte autorităţile administraţiei publice care au statutconstituţional şi legal (create prin lege organică). În acest sens avem, potrivit textuluiconstituţional, în mod expres, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ,Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Serviciul Român de Informaţii, iar cele cu statut legalsunt: Banca Naţională, Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare etc.Este de remarcat, într -un context deja menţionat, că atât în literatura noastră de

specialitate, cât şi în legislaţie se foloseşte, în mod constant, termenul de ramuri şi de domeniide activitate la nivel central, dar si la cel local.

În acest sens, la nivel central, potrivit art. 116 si 117 din Constituţia României, se potorganiza şi alte organe de specialitate în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca

autorităţi administrative autonome. Conform actualelor dispoziţii constituţionale ale art. 123,serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţileadministrativ-teritor iale, sunt conduse de prefect, în calitate de reprezentant al Guvernului pe

plan local.

Autorităţile administraţiei publice statale se subordonează, de regulă, pe verticală, pânăla nivelul guvernului. În cazul autorităţilor administraţiei publice locale, această conducere aGuvernului are în vedere controlul de legalitate exercitat de prefect asupra actelor adoptatesau emise de catre autorităţile locale.

5.4 Structura teritorială Alături de structura funcţională a administraţiei publice există şi o a doua dimensiune

a structurii acestora denumita de doctrina tradiţională „structura teritorială"Acţiunea administraţiei publice constă în realizarea de acte juridice şi de fapte

materiale sau, într -o altă opinie, în realizarea unor activităţi de organizare a executării şi deexecutare a legii pe întreg teritoriul statului, dar şi în „circumscripţiile teritoriale" sauîn „eşaloane teritoriale".

În acest context, în pr imul rand, structura teritorială este văzută ca acţiuneaadministraţiei publice realizată într-o succesiune de „subdiviziuni" sau de„unităţi parţiale" dince în ce mai restrânse.

Părţile sau diviziunile corpului administr ativ sunt, prin însăşi componenţa lor, „unităţicolective", ele grupând o pluralitate, mai mare sau mai mică, de cetăţeni. Aceştia constituie

elementul primar, „celule administrative" sau „materialul de bază" ce caracterizează oriceconstrucţie administrativă grupate şi organizate în „unităţile parţiale".În al doilea rând, noţiunea de structură teritorială a administraţiei publice

poate fi privită şi prin prisma competenţei „circumscripţiale" asociată cu o „distribuţiegeografică" a organelor administraţiei publice (centrale şi locale) sau „implantarea" acestorala nivel central sau teritorial.

Acest criteriu al competenţei este, însă, deja depăşit de amploarea şi varietateaactivităţilor administraţiei publice, fapt ce a adus în discuţie un alt criteriu, cel al colectivităţ iiumane existente la nivelul teritoriului respectiv. Conform acestei, concepţii motivareastructurii teritoriale a administratiei publice o constituie colectivitatea de cetăţeni ale cărorinterese sunt gestionate de autorităţile administraţiei publice (centrale şi locale).


30/55

30

Ca atare, autorităţile administraţiei publice centrale vor acţiona în interesulcolectivităţii naţionale, fără a fi delimitate de vreun element de ordin tentorial, pe teritoriulstatului, iar autorităţile administraţiei publice locale, în interesul colectivităţii locale (ofracţiune din colectivitatea naţională), limitate şi determinate la un element şi o relaţieteritorială (la nivelul comunei, orasului, municipiului şi, respectiv, a judeţului).

În acest context, menţionăm că autorităţile administraţiei publice centrale sunt prezente nu numai la acest nivel, ci şi la cel tentorial, în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale, prin „servicii exterioare", denumite şi „servicii deconcentrate" sau „extensiiteritoriale ale administraţiei centrale de stat", ori chiar „administraţie teritorială de stat", înfrunte cu prefectul, în calitatea sa de reprezentant al guvernului la nivel local.

Între autorităţile administraţiei publice ale statului de la nivel teritorial, care reprezintăinteresul general şi autorităţile administraţiei publice locale, care reprezintă interesullocal, există relaţii de colaborare. Asemenea relaţii apar ca obiectiv necesar pentru realizareanevoilor colective comune tuturor cetăţenilor, ele fiind o expresie a solidarităţii de interese acetăţenilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă şi, totodată, justificare

Documents

G 13 Stiinta Administratiei Sava