Formarea muntilor – diverse teorii i

Formarea muntilor este rezultatul dinamicii tectonicii terestre. Structura interna

a Pamantului presupune existenta mai multor straturi succesive, de la suprafata spre interior,

acestea fiind: scoarta terestra (saucrusta), cu o grosime de 6-30 de kilometri, litosfera (30-100

kilometri, in adancime), astenosfera (100-700 kilometri), mantaua (700-2 900 kilometri)

si nucleul(miezul), de aproximativ 3 400 kilometri grosime. Crusta si litosfera sunt rigide, mantaua

este alcatuita din roci plastice, iar nucleul are o consistenta fluida. Diversele miscari ale unora

dintre aceste straturi au dus la formarea muntilor :

Subductia este fenomenul care consta in ciocnirea unei placi oceanice, mai dense, cu una

continentala (subductie oceano-continentala). Se creeaza, in aceste conditii, o falie oceanica,

iar marginea placii se increteste si de ridica. Anzii Cordilieri, de pe coasta de vest a Americii de

Sud, cel mai lung lant muntos din lume, care se intinde pe o distanta de 17 000 de kilometri, s-

au format in acest mod. Adesea, sedimentele marine depuse sub crusta oceanica raman

acrosate de marginea placii continentale, dand nastere unor lanturi de munti vulcanici, asa

cum s-a intamplat, de exemplu, in cazul muntilor din Insulele Barbados, situate intre Oceanul

Atlantic si Marea Caraibelor. Se poate intampla insa ca doua placi continentale, de aceeasi

densitate, sa se intalneasca si, atunci, coliziunea sa fie frontala, cu o enorma presiune,

rezultata din aceasta ciocnire, crusta terestra ridicandu-se si dand nastere la masive muntoase

inalte. Astfel s-au format Muntii Alpi, prin coliziunea intre placa europeana si cea eurasiatica, in

urma cu peste 10 milioane de ani. Acestia continua sa se ridice cu aproximativ doi milimetri pe

an. Muntii Himalaia au luat nastere din intalnirea dintre placa indiana si cea euroasiatica si

acestia ridicandu-se, anual, cu 2-5 centimetri. O forma a subductiei este si ciocnirea a doua

placi oceanice, una dintre ele fiind comprimata in mantaua terestra. Rezulta, din acest

fenomen, o activitate vulcanica, asa cum este cazul faimoasei Centuri de Foc a Pacificului.

Riftul oceanic este o despicatura in scoarta terestra, urmata de patrunderea apei in spatiul

format. Aceasta raceste magma, care iese spre suprafata, din mantaua terestra. Islanda,

Insulele Hawai sunt exemple pentru un asemenea fenomen.

Inceputul studiului tectonicii globale tine de secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, cand

naturalistii Johann Scheuchzer, Horace Benedict de Saussure ai abatele Lazzaro Moro au incercat

sa explice formarea Alpilor, descoperind ca straturile de roci erau asezate in toate directiile,

intrebandu-se, in mod firesc, ce ar putea justifica o asemenea “dezordine”. In 1829, geologul

francez Jean Baptiste de Beaumont, care intocmise o harta amanuntita a Frantei, a lansat o teorie

potrivit careia lanturile muntoase de pe glob s-au format in epoci diferite si prin fenomene

diverse, cel mai probabil printr-o contractie lenta a Terrei, care a determinat ridicarea muntilor.

Cel care a impus, insa, teoria contractiei Pamantului este geologul austriac Eduard Suess. Acesta

a publicat, intre 1883-1888, o lucrare – “Fata Pamantului” – in mai multe volume, in care sustinea

ca a existat, candva, un mare continent, in partea de sud, “Gondwana”, care cuprindea America

de Sud, Africa, parti din Australia, Madagascar, Antarctica si India, legate prin “poduri

continentale” care, ulterior, s-au prabusit in ocean. Abia in 1912, exploratorul Alfred Wegener a

contrazis teoria contractiei (astazi complet abandonata), sustinand-o pe aceea a rifturilor si

a derivei continentale.

La momentul actual, oamenii de stiinta, prin studiul comparativ al diverselor etape din evolutia

tectonicii, incearca sa realizeze « scenarii » pentru viitorul mai apropiat sau mai indepartat al

Terrei, din acest punct de vedere. Pangeea Ultima (Pangeea Proxima/ Neopangeea) este

numele pe care ei l-au dat unui posibil supercontinent (un termen generic prin care se refera la o

masa continentala care ar putea grupa toate continentele actuale). Aparitia acestuia este posibila

peste aproximativ 250 de milioane de ani si este conditionata de felul in care temperatura interna

a Pamantului, a carei principala sursa este radioactivitatea, va creste sau va scadea. O alternativa

la Pangeea Ultima este Amasia, un supercontinent format din Asia si America de Nord, ipoteza

bazata pe faptul ca placa Pacificului este deja in subductie, sub Eurasia si America de Nord, un

proces care, daca va continua, va duce la disparitia Oceanului Pacific.