Universitatea titu maiorescuFACULTATEA DE PSIHOLOGIE

BUCURE TIȘ

Introducere în Filosofia Minții

Dualismul cartezian al substanțelor

Pentru a întelege discuțiile contemporane ce se desfașoară în filosofia minții trebuie să știm ceva despre înaintașii ei. Concepția modernă a filosofiei minții începe cu opera lui Descartes (1596-1650), un filozof francez care a articulat o distincție metafizică crucială între două genuri de substanțe, cea mentală și cea fizică.

Această perspectivă, numită dualism, sau uneori dualism psihico-fizic, asupraviețuit până în zilele noastre. Dualismul ca filozofie, reprezintă relația dintre minte și materie, această relație e posibilă datorită aserțiunii conform căreia fenomenele mentale sunt, din anumite puncte de vedere, lipsite de o bază materială.

Dualismul descrie starea a două părți, acest cuvant având la bază cuvantul latin „duo”, care înseamnă doi. Termenul a fost folosit inițial pentru a descrie o opoziție binară co-eternă, o idee prezentă în discursurile filozofice metafizice, dar care e „diluată” atunci când e folosită la modul general.

Deși originile dualismului metafizic se regăsesc la anticii greci, versiunea curentă a dualismului îi este atribuită lui Descartes, care susținea că mintea e o substanță non-fizică. Descartes e cel care a identificat mintea cu conștiința de sine și a separat-o de creier, „locașul” inteligenței, formulând problema dualismului minte-corp, în forma existentă în prezent.

În „Meditații asupra primei filozofii”, Descartes pornește într-o călătorie pe parcursul căreia se îndoiește de tot ceea ce știe, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia că se poate îndoi de existența corpului său, considerându-l a fi o simplă iluzie sau vis, dar că nu poate pune la îndoială existența minții sale. Acest lucru l-a condus la concluzia că mintea și corpul sunt două substanțe diferite. Mintea, era o substanță „gânditoare” și imaterială. Această substanță reprezenta esența unei persoane, lucrurile de care se îndoiește, în care crede, pe care le speră și gandește.

Descartes e cel care a oferit lumii faimosul citat „Cogito ergo sum”. Tot el e cel care a popularizat ideea realității drept o dihotomie a materiei, ce presupune o substanță întinsă sau spațială și cea a spiritului, care este o substanță gânditoare, inclusiv Dumnezeu. Această formă de dualism a devenit cunoscută ca dualism cartezian. Acest gen de dualism e reprezentat prin orice variație a relației dintre minte și materie, care susține că mintea și materia sunt două categorii ontologice separate, presupunând astfel existența a două principii distincte de existență în univers: spirit și materie, suflet și corp.

Conform filozofiei carteziene, mentalul nu posedă o extensie în spațiu, iar materialul nu poate gândi. Dualismul substanțial are o poziție filozofică compatibilă cu majoritatea teologiilor, acestea afirmând că sufletele ocupă un tărâm independent de lumea fizică. Dualismul minte-corp spune că nici mintea și nici materia nu pot fi reduse una la alta, de aceea se opune materialismului în general, în special celui reductiv.

Acest dualism poate exista ca un dualism substanțial, care se bazează pe ideea că mintea și corpul sunt compuse din substanțe distincte sau ca dualism al proprietăților, adică sunt compuse din aceeași substanță, dar proprietățile mentale și fizice sunt diferite din punct de vedere categorial și nu pot fi reduse una la cealalaltă. După cum spunea Decartes în lucrarea sa, ”Două tratate filosofice”, ”spiritul nu constă, la fel, din accidente, ci e o substanţă pură. Trupul piere în adevăr foarte lesne, pe când spiritul este, din firea sa, nepieritor”.

Acesta e dualismul care e numit de regulă, dualism minte-corp. El e în contrast cu monismul filozofic, care considera că mintea și corpul sunt făcute din aceeași substanță.

2

Descartes se sprijină pe cunoașterea matematică pentru a pune bazele unei știinte universale de tip matematic, iar rezultatul formal al revelației obținut din aceasta va fi  ideea . Un prim rezultat al meditației carteziene constă în faptul că aceasta presupune o revelație a gândirii care se gândește pe sine. Însă, terminologic, ideile la Descartes pot fi văzute în două feluri: „idei intuitive“ și „idei speculative“. În cazul ideilor speculative, există anumite raporturi care stabilesc genul participării sau al amestecului. În acest caz, se regăsește și ideea de gândire care se împletește sau se identifică cu „ideea de ființă“.

Ideea centrală a dualismului cartezian e faptul că mintea imateriala și corpul material, deși sunt substanțe ontologice distincte, pot interacționa una cu alta. Evenimentele corporale pot provoca evenimente mentale și vice-versa. Dar acest lucru duce la o problemă majoră a dualismului cartezian, și anume posibilitatea ca mintea imaterială să afecteze corpul material și invers.

Ființa umană ocupă un loc în spațiu, acesta este un atribut primit de la corp. Faptul că ființa umană se hrănește, se mișcă, simte etc. este un atribut ce se reflectă prin unirea corpului cu sufletul. În schimb, ființa umană care gândește, cugetă sau concepe, poate face aceste lucruri pentru că aceste atribute aparțin numai sufletului. Astfel, Descartes determină atributul ce exprimă esența sufletului, iar atributul este gândirea. Dacă gândirea are un caracter ineluctabil, atunci existența acestui atribut implică existența sufletului. În aceeași ordine de idei, dacă Eul este înșelat, înseamnă că există. Ca subiect gânditor, se înțelege că Eul are diferite funcții (îndoiala, simțurile), că ocupă un loc în spațiu și în timp. În schimb, prin obiect negânditor (plantă, animal), se înțelege acel lucru de care suntem conștienți că există, că are un corp, că ocupă un loc în spațiu, însă doar omul este, el are ființă sau ființează, căci numai el gândește.

Descartes a încercat să ofere un răspuns viabil, sugerând că spiritele animale interacționează cu corpul prin intermediul glandei pineale. Prin indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu corpul, Descartes indica o altă problemă, cea a relației minte-creier-sistem nervos. În același timp prin trasarea unei distincții ontologice radicale între corp, ca materie extinsă, și minte, ca gând pur, Descartes, în căutarea certitudinii, a creeat în mod paradoxal, un haos intelectual.

Glanda pineală e un organ localizat în centrul creierului. Această structură a creierului a avut un rol important in filozofia lui Descartes. El îl considera reședința sufletului și locul în care se formează gândurile. El considera corpul uman drept o mașinărie, care funcționează pe baza spiritelor animale ce sunt înmagazinate în glanda pineală.

În descrierea rolului glandei pineale, traseul urmat de spiritele animale reprezintă o noțiune crucială. Descartes considera ca nervii sunt tuburi umplute cu spiritele animale, acestea mai conțineau și un anumit număr de fibre ce străbăteau corpul uman de la un capăt la altul. Aceste fibre erau legate de organele de simț, fiind puse în legatură cu creierul prin intermediul unor mici valve aflate în pereții ventriculelor creierului. Atunci cand organele de simț erau stimulate, parțile lor componente erau puse în mișcare. De aceea fibrele nervilor erau trase, provocând închiderea/deschiderea valvelor și eliberarea spiritelor animale, aceste spirite produceau o imagine a stimulului senzorial pe suprafața glandei pineale.

În concepția lui Descartes, sufletul rațional, o entitate independentă de corp și care interacționează cu corpul prin intermediul glandei pineale, ar putea fi sau nu conștient, de spiritele animale ce apar ca rezultat al rearanjării spațiilor intrafibrilare. Când această conștientizare are loc apare o senzație conștientă, corpul interacționând cu mintea. Dar și

3

opusul este aplicabil, sufletul putând influența și el transferul de spirite animale, deci și el poate interacționa și afecta corpul.

„Întâiul şi cel mai însemnat lucru care se cere pentru cunoaşterea nemuririi sufletului este să alcătuim despre el un concept cât se poate de limpede şi cu desăvârşire deosebit de orice concept al corpului”.

Asimilând eul propriu cu substanţa cugetătoare, mintea, iar nu cu cea întinsă, trupul, Descartes găseşte ocazia să introducă speculaţiile asupra raportului dintre cel două substanţe consemnând existenţa durerilor. El consideră că sufletul gânditor este strâns legat de trup, la modul cel mai intim şi profund, alcătuind împreună „un singur lucru”. În ciuda acestei strânse corelaţii între trup şi suflet nu pierde niciodată ocazia de a sublinia „că este o mare deosebire între spirit şi corp, prin faptul că cel din urmă e totdeauna divizibil din firea sa, pe când spiritul e cu desăvârşire indivizibil”.

Descartes admitea faptul că interacţiunea dintre trup și suflet poate fi cunoscută doar prin îndeletnicirile obişnuite ale vieţii de zi cu zi şi prin dialog, excluzând atât metafizica, care ne face accesibilă doar cunoaşterea sufletului, cât şi matematica, care ne ajută să înţelegem noţiunea de corp.

Viziunea lui Descartes era, într-adevăr, cu totul diferită de cea a autorilor pomeniţi. Pe el nu-l interesau cu precădere schemele de clasificare a pasiunilor în genuri şi specii, nici punerea în evidenţă a rolului care-i revine graţiei divine în apărarea omului de relele izvorând din dezlănţuirea pasiunilor. După părerea lui, studiul pasiunilor nu putea fi întreprins temeinic nici de teologi, nici de metafizicieni şi nici de moralişti, ci doar de savanţii capabili să cerceteze în mod obiectiv fenomenele naturii.

Folosind ca elemente-cheie ale viziunii sale noţiunile de nervi, spirite animale precum şi glanda pineală, René Descartes imaginează un sofisticat tablou explicativ al modului în care corpul şi sufletul interacţionează. Astfel, dacă nervii sunt similari unor mici tubuşoare ce străbat muşchii legând terminaţiile organismului şi epiderma de glanda situată în centrul creierului, spiritele animale, descrise de el ca fiind particule materiale, de sânge, de dimensiuni microscopice, care circulă prin interiorul acestora, transmit senzaţiile de la periferie spre creier unde sufletul poate interacţiona cu corpul omenesc prin medierea glandei pineale. Pe scurt, acest organ cerebral poate fi mişcat, împins „pe de o parte de suflet, iar pe de alta de spiritele animale” .1

În concluzie, „pasiunile sunt percepţii sau sentimente sau emoţii ale sufletului care sunt raportate în mod special la suflet şi care sunt cauzate, întreţinute şi întărite printr-o anumită mişcare a spiritelor”.2

În Meditații metafizice, Decartes abordează și subiectul „Geniului rău“. Decartes a presupus ca exista un geniu atotputernic, care are puterea de a influenta ideile si cunoasterea despre lume in general, inșelându-l și facându-l să viseze că este în lume.”

Aceasta filosofie a lui Decartes s-a bazat pe așa-numita metodă a îndoielii sistematice 3sau carteziane. De fapt, ipoteza geniului rau, în ilustrarea lui Descartes, ne arată că lucrurile pe care le putem cunoaște pot fi puse sub semnul întrebării, acestea având un caracter 1 Pasiunile sufletului, René Descartes, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, Studiu introductiv de G. Brătescu, p. 82.2 Pasiunile sufletului, René Descartes, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, Studiu introductiv de G. Brătescu, p. 71.3 Filosofia minții, Dumitru Gheorhiu, Editura Trei, București, 2015, p.135

4

îndoielnic. Însă  a fost construită pentru a arăta dependența ființei umane de divinitatea creatoare care poate să schimbe sau să transforme ordinea lucrurilor din natură, și iluziile în cunoaștere adevărată. Scopul cunoașterii este cunoștința sigură și evidentă. 4

În scopul dobândirii cunoașterii, Decartes își propune să dovedească că Dumnezeu există. El pleacă în această demonstrație de la ipoteza conform căreia ”o cauză a unei idei trebuie să aibă cel puțin tot atâta realitate și perfecțiune cât are ideea însăși.” Așadar, există ideea de Dumnezeu ca ființă infinită și perfectă, care nu se formeayă în baya celor cinci simțuri, din cauza faptului că o asemenea experiență nu poate fi directă. Și cum omul este o ființă finită și imperfectă, el nu poate fi cauza ideii proprii de Dumnezeu ca ființă infintă și perfectă. Ca atare, Dumnezeu trebuie să existe ca singură cauză posibilă a ideii mele de ființă infinită și perfectă.5

De-a lungul celor şase meditaţii, urmând drumul îndoielii sistematice cu scopul de a putea edifica o construcţie cu totul nouă, întemeiată doar pe acele cunoştinţe ce-i par sigure, Descartes ajunge la cunoştinţa propriei existenţe ca o consecinţă a faptului de a gândi. „Eu sunt, exist – afirmă el în cea de a II-a meditaţie.6

Tot în cea de-a șasea meditație, Decartes susține un principiu asemănător celui elaborat de David Hume, conform căruia ”tot ceea ce pot să concep clar și distinct este logic posibil„7. Astfel, în aceeași concepție, Decartes susținea că ”Dumnezeu are puterea de a face toate lucrurile pe care pot să le concep clar și distinct și despre niciun lucru nu am considerat vreodată că nu poate fi făcut de El, cu excepția cazului în care am întâlnit o contradicție în încercarea de a-l concepe distinct.”8

Operațiile care realizează acest scop sunt experiența și deducția. Prin experiență se înțelege o operație cognitivă bazată pe activitatea simțurilor. Cunoașterea prin experiență este nesigură pentru că se reduce la caracterul empiric al simțurilor. În schimb, prin deducție se înțelege o operație de care individul se folosește atunci când polivalența fenomenelor întrece caracterul naturii umane.

Descartes, în răspunsul său, se preocupă mai mult de precizarea termenilor pe care-i folosește, decât de stabilirea profundă a raportului dintre suflet ca substanță și ideile ca moduri ale substanței. Descartes credea despre glanda pineală că ar fi un sediu mai potrivit pentru ceea ce ne guvernează, pe motiv că este una dintre puținele structuri nepereche ale creierului.

În această lucrare, problematica relației minții cu corpul a fost prezentată în contextul filosofiei lui Rene Decartes, ce a insistat asupra dezbaterii ideilor-cheie ce se află la originea unei problematici intens aprofundate în domeniul „filosofiei minţii”. Într-o oarecare măsură, Descartes apare ca fiind un continuator al tradiției scolastice, iar în construcția sa îl introduce pe Dumnezeu  care ne îndrumă prin voința sa către o cunoaștere a lucrurilor clare și distincte.

BIBLIOGRAFIE:

4 Filosofia minții, Dumitru Gheorhiu, Editura Trei, București, 2015, p.1365 Idem, p.1396 Filosofia minții, Dumitru Gheorhiu, Editura Trei, București, 2015, p.1387 Idem, p. 1438 Filosofia minții, Dumitru Gheorhiu, Editura Trei, București, 2015, p.143

5

Cărți de specialitate:

1. Introducere în filosofia minții, Dumitru Gheorghiu, Editura Trei, București, 2015

2. Pasiunile sufletului, René Descartes, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, Studiu introductiv de G. Brătescu

Resurse internet:

http://en.wikipedia.org/wiki/Dualism_%28philosophy_of_mind%29 http://en.wikipedia.org/wiki/Mind%E2%80%93body_problem

6