Fascinaţia maleficului şi mitul pactului cu diavolul

Student: Radu Florina GabrielaAnul: 2, grupa 8, specializarea: LLR-LLELiteratură comparată

Fascinaţia maleficului şi mitul pactului cu diavolul

in Faust de J. W. Goethe

Dintre toate operele lui Goethe, Faust este aceea căreia autorul i-a consacrat

strădaniile cele mai lungi, deseori reluate, cultivate cu multă pasiune. Faust nu este

numai cea mai bună creaţie goetheană, dar şi aceea care exprimă mai complet pe

poet şi opera lui. Având o perioadă seminificativă ce i s-a dedicat creării ei, opera

surprinde numeroase dintre experienţele de viaţă ale creatorului ei.

Faust este un poem care evocă destinul unui personaj istoric, a cărui naştere

şi primă formaţie se petrec înainte de începutul veacului al XVI-lea şi în jurul

căruia amintirle contemporanilor şi imaginaţia populară construiesc una din cele

mai cunoscute legende caracteristice din Epoca Reformei. Fiind un poem

universal, Faust este totodată o creaţie a fanteziei atât individuale cât şi colective

care însumează toate experienţele tipice ale omului şi îi oferă acestuia soluţia de a

ieşi din contingent. Poemul a pregătit prăbuşirea feudalismului şi a absolutismului,

concentrând în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria

lumii. Această semnificaţie a poemului este dată de aducerea în scenă a unor

oameni vii şi întâmplări mişcătoare şi zguduitoare, apoi o intreagă lume de alegorii

şi simboluri capabile să pună sub un con de umbră şi cea mai perspicace gândire.

Versurile poemului descriu drama unui învăţat din epoca reformei lui

Luther, căruia ştiinţa vremii, nemaifiindu-i suficientă, încearcă practicile zadarnice

ale magiei şi încheie, în cele din urmă, un pact cu spiritul răului, Mefisto, legându-

se cu preţul sufletului său pentru a obţine fericirea ca voluptate, ştiinţa şi putere.

Personajul principal, Faust, are caracteristicile unui rebel împotriva moralităţii 1


însăşi, or motivul rebeliunii este unul dintre cele mai vechi ale literaturii. Opera se

deschide cu un decor veritabil medieval, cu credinţele şi practicile specifice

spiritului creştin din epoca respectivă; prologul în cer descrie atmosfera

paradiziacă a raiului şi totodată armonia care se stabilise în lume prin faptul că

Dumenzeu a autorizat prezenţa diavolului, a negaţiei, ca un stimulent al acţiunii

oamenilor. Această armonie se destramă într-o oarecare măsură în momentul în

care cei doi poli opuşi, Binele şi Răul, Pozitivul şi Negativul, hotărasc să facă

prinsoare pe sufletului muritorului Faust, tragedia lui reieşind din faptul că trebuie

să realizeze pe Pământ, în condiţiile unei existenţe omeneşti, prinsoarea făcută în

cer.

Mitul faustic îşi are originea, se pare, în realitatea germană a secolului al

XV-lea, secol în care ar fi trăit vestitul Dr. Johann Georg Faust. El a reuşit să

descopere formula magică prin care diavolul apărea pe Pământ la chemarea sa şi,

învingându-şi temerile religioase, incheie un pact cu acesta prin care diavolul era

obligat să îi servească timp de 24 de ani şi să apară sub orice înfăţişare, iar după

acest timp, Faust ar fi aparţinut iadului. Cel care consemnează viaţa doctorului

Faust şi a ucenicului său Wagner (ambii prezenţi ca personaje în opera lui Goethe)

este Johannes Widman, contemporanul acestora. Cea mai veche consemnare a

unui pariu intre Dumnezeu şi diavol este, totuşi în Cartea lui Iov, din Biblie, în care

protagonistul, Iov, răzbeşte cu o putere inimaginabilă să fie demn de încrederea pe

care şi-o pusese Dumnezeu în el, în ciuda numeroaselor necazuri la care a fost

supus.

Odată stabilit acest context general, nu mai rămâne decât elucidarea

termenului de „mit” in această operă şi de ce maleficul este capabil în a produce o

imensă fascinaţie asupra psihicului uman, atât individual cât şi colectiv. Parametrii

definitorii ai mitului nu sunt strict delimitaţi, întrucât s-au formulat numeroase

2


definiţii ale acestui concept, fiecare având câte un sâmbure de adevăr şi fiind

construită de contextul geografic, istoric-temporal, ba chiar şi etnic. În Aspecte ale

mitului, Mircea Eliade defineşte mitul ca fiind o „istorie sacră: el relatează

întâmplări care au avut loc în timpul primordial,timpul fabulos al începuturilor”1.

Această încercare de a defini mitul, nu se potriveşte mitului faustic, întrucât

întâmplarea este relativ ancorată în realitate; pe de altă parte, o asemănare cu

Cartea lui Iov vine în avantajul susţinerii acestei definţii. O altă definiţie, poate mai

pliabilă pe opera de faţă este cea dată de André Lalande în Vocabular tehnic și

critic al filozofiei: „Mitul (definiție externă, perspectivă externă asupra acestuia)

este o povestire fabuloasă de origine populară și necugetată, în care agenți

impersonali, cel mai adesea forțe ale naturii, sunt prezentate sub formă de ființe

personale ale căror acțiuni și aventuri au un sens simbolic.” Din acest punct de

vedere, Faust devine un arhetip şi totodată se încadrează în sferele miticului.

Tema principală în Faust o reprezintă viaţa omului, dar şi dorinţa avidă a

acestuia de a accede spre înalturile neştiute ale cunoaşterii şi ale puterii. Motivul

mântuirii prin străduinţă este de asemenea întâlnit, calitatea aceasta a omului

ridicându-l din condiţia căreia i se supune odată aparută setea de atotcunoştere. În

drumul său spre Rai, Faust nu este oprit de către îngeri deoarece acesta evoluează

şi se străduieşte, or un om care perseverează neîncetat nu poate fi oprit să intre în

Împărăţia Cerurilor. Prinsoarea la care a fost supus nu este pierdută deoarece Faust

nu a fost satisfăcut pe deplin din niciun punct de vedere, nici intelectual, nici

emoţional, nici spiritual. Sufletul său este într-o continuă mişcare, este nestatornic

şi se luptă în a ajunge cât mai sus. Totodată, prinsoarea nu este nici câştigată

deoarece căsatoria cu Elena, din partea a doua, nu l-a putut elibera din pact. Iubirea

lor nu a fost una pură, ci doar o nuntă imaginară în care perfecţiunea este o condiţie

1 Eliade, Mircea: Aspecte ale miticului, Editura Univers, 1978, p 5-63


sine-qua-non a întâmplărilor petrecute, care sunt la rândul lor şi efemere. Cu toate

că opera nu are mesaje sau referente creştine, se poate observa atitudinea lui

Goethe faţă de Divin, pe care Îl vede tolerant, iar omul este trimis pe drumul cel

bun şi nu mai poate fi deviat.

Mefisto este spiritul răului, întruchiparea negaţiei, dar a fost metamorfozat

din figura care concentra toate spaimele şi repulsiile omului medieval în forţa din

care se degajă îndrumarea bună şi folositoare oamenilor. El crede că îl va putea

câştiga pe Faust, oferindu-i cunoaşterea şi puterea, dar se înşală deoarece îi lipsesc

elementele de apreciere şi înţelegere a omului conscrat creaţiei sociale. Fascinaţia

pe care o produce maleficul atât la nivel colectiv cât şi individual este inerentă şi

nu poate fi desprinsă de mentalitatea umană. Ceea ce fascinează într-adevăr este

bariera dintre aceste lumi opuse, diferite, dar complemetare; fără Iad nu există Rai,

fără Bine nu există Rău.

Exploatat în numeroase rânduri, modelul faustian a fost cu adevărat impus în

literatura universală de catre Goethe prim imagismul său extraordinar, prin tezaurul

literar pe care îl cuprinde poemul în elementele sale lirice, epice şi dramatice, dar

şi prin munca depusă şi amploarea acesteia. Fiind scris în aproximativ 60 de ani,

poemul surpinde numeroase experienţe ale creatorului său pe care acesta le

transpune în procesul evolutiv al personajelor sale cu o deosebită măiestrie.

Aşadar, deşi nu este o întâmplare petrecută în illo-tempore, Faust poate fi

considerat un mit veritabil tocmai prin unicitatea şi complexitatea acţiunilor sale.

4


Bibliografie:

1. Eliade, Mircea- Aspecte ale miticului, Editura Univers, Bucureşti, 1978

2. Vianu, Tudor- Studii de literatură universală şi comparată, Editura

Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1963

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mit

5

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mit

Documents

Fascinaţia maleficului şi mitul pactului cu diavolul