¤’ ¤’¥£ ¤’ ri - Spiru Haret University (cuno ¥tin ¥£e de literatur ¤’, arte plastice, muzic ¤’ clasic

  • View
    3

  • Download
    0

Embed Size (px)

Text of ¤’ ¤’¥£ ¤’ ri - Spiru Haret University (cuno...

  • IIssttoorriiee eeccoonnoommiiccăă Cursul se predă în cadrul Universităţii Spiru Haret la următoarele specializări:

    • Management • Contabilitate şi informatică de gestiune • Marketing

    Obiectivele cursului Obiectivul central al disciplinei Istorie economică îl constituie înţelegerea evoluţiilor economice din

    perspectiva devenirii (transformărilor) societăţii. Licenţiatul în ştiinţe (studii) economice (economistul) - este înainte de toate un analist, aceasta fiind

    prima lui specializare. Calitatea lui esenţială constă în capacitatea de a efectua analize atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. Perioadele supuse analizei variază în funcţie de obiectivele pe care şi le propune economistul: 30 de zile, 6 luni, 1 an, 10 ani, 50 sau 150 de ani.

    Analizele efectuate la nivelul firmei rareori depăşesc 1 an sau 2 ani. Pentru înţelegerea şi explicarea evoluţiilor unor entităţi geo-economice de dimensiuni mari - state naţionale, imperii, federaţii etc. – este necesară abordarea analitică pe termen secular 50 – 100 – 150 de ani.

    Procesele economice analizate în cadrul disciplinei se desfăşoară în intervalul 1829 (1859) – 2004, vizând problematica deosebit de complexă specifică analizei economiei reale şi monetare în contextul derulării diverselor tranziţii economice şi sociale (de la feudalism la capitalism, de la forme de feudo- capitalism la socialism, de la socialism la capitalism etc.).

    Scopul cursului este de a forma gândirea economică a viitorului economist prin înţelegerea proceselor fundamentale ale evoluţiei economiei româneşti şi europene în ultimele două secole. Înţelegerea corectă a funcţionării instituţiilor şi mecanismelor economice din viaţa de zi cu zi este practic imposibilă fără suportul analizei istorice (diacronice).

    În anul I, pentru înţelegerea proceselor economice şi formarea gândirii economice este necesară stăpânirea noţiunilor şi categoriilor economice de bază predate la disciplina Economie politică.

    A "înţelege" înseamnă “a putea explica" Înţelegerea evoluţiilor istorice aduce cu sine, formează şi stimulează capacitatea de

    explicare a situaţiei actuale a României şi a lumii. Înţelegând şi explicând, viitorul licenţiat în domeniul fundamental „economie” poate contribui la modificarea lentă a mentalităţilor. Specializarea într-un anumit domeniu (contabilitate, finanţe, bănci, asigurări etc.) asigură eficienţa pe termen scurt (supravieţuirea şi integrarea socială a individului specializat în respectivul domeniu). Aparent mai puţin utilă pentru practica economică, cultura economică formează capacitatea de transformare a mediului intelectual pe termen lung.

    SINTEZELE TEMELOR 1-3

    1.1 Instituţionalizarea economiei de piaţă în Europa Introducere în teoria instituţiilor V-aţi gândit vreodată ce sunt instituţiile? Care e rostul lor în societate? Cum se formează ele? Din ce

    cauze sunt instituţiile mai mult sau mai puţin eficiente, cum şi de ce se modifică instituţiile? Pentru a putea explica sensul şi conţinutul transformărilor şi dinamicii vieţii economice este necesară

    înţelegerea atât a condiţiilor social-politice, cât şi a mediului juridic-economic în care evoluează entităţile economice şi organismele publice. Cu alte cuvinte trebuie să răspundem unor întrebări precum:

    "Ce (cine) anume determină schimbările instituţionale?" "Ce se înţelege prin societate slab structurată instituţional?" "Cum poate fi maximizată eficienţa instituţională a unei societăţi?" „Era societatea românească la mijlocul secolului al XIX-lea pregătită să asimileze instituţiile

    capitalismului occidental?“ Pentru a răspunde unor astfel de întrebări este necesară o scurtă introducere în teoria instituţiilor.

  • În general, în vorbirea curentă, termenul instituţie trimite la o clădire. Când vorbim despre „Şcoala generală nr. 86” sau „Spitalul clinic universitar” avem în minte imaginea acelei clădiri, dacă deja o cunoaştem, sau cel puţin ne imaginăm că la adresa respectivă se află acea „instituţie”. De fapt, clădirea reprezintă sediul instituţiei, respectiv al organizaţiei desemnate (şcoală, spital etc.), iar nu instituţia însăşi.

    În sens restrâns, instituţia reprezintă „un organ (de stat) sau o organizaţie (publică sau privată) care desfăşoară activităţi cu caracter social, economic, cultural, administrativ etc.”. 1 (de ex. „Universitatea Spiru Haret”, „Spitalul Clinic Universitar”, „Banca Naţională a României” etc.)

    În sens larg, prin instituţie se înţelege „o formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate”. În acest înţeles, putem desemna, cu titlu generic, drept instituţii „proprietatea”, „învăţământul”, „îngrijirea sănătăţii”, „creditul” etc.

    Potrivit dicţionarului, prima accepţiune a termenului instituţie este de organizaţie. „Instituţii” ar fi societăţile comerciale, ONG-urile, ministerele, şcolile generale, liceele (colegiile), universităţile, spitalele etc., toate având personalitate juridică.

    Laureatul Premiului Nobel pentru economie din anul 1993, Douglass Cecil North a sesizat legătura intrinsecă dintre organizaţii şi regulile care le instituie şi după care acestea funcţionează. Potrivit lui North, „Instituţiile sunt regulile jocului într-o societate sau, în termeni academici, sunt constrângerile stabilite de oameni care modelează interacţiunea umană”.2

    North face distincţie între instituţii şi organizaţii. Astfel, de exemplu, băncile nu sunt instituţii, ci doar organizaţii, deşi sistemul bancar însuşi este reglementat de sistemul instituţional. Nicio organizaţie nu poate exista şi funcţiona fără un cadru normativ, respectiv fără actele de instituire-instituţionalizare: Lege, Statut, Regulament etc. Cum ar arăta o lume fără reguli? O lume fără restricţii juridice (nemaivorbind de cele morale)?

    Norma juridică pune pe primul plan interesul comunităţii, înaintea interesului individului. De-a lungul istoriei s-a ajuns la norme care garantează şi protejează interesele individuale, obiectivele reglementărilor juridice rămânând ordinea, justiţia şi echilibrul social.

    Instituţiile sunt constrângeri sociale, juridice având funcţia de a limita acţiunile indivizilor şi de a delimita şi institui cadrul legal al derulării activităţilor economice.

    Instituţiile pot fi clasificate după modul în care sunt adoptate şi puse în aplicare în: - instituţii informale (care nu sunt consemnate în scris) şi - instituţii formale (adoptate şi consemnate în scris de organe special abilitate). Instituţiile (constrângerile) informale cuprind obiceiurile, tradiţiile, cutumele. Prin „obicei”,

    respectiv „tradiţie” sau „cutumă” ne referim aici la regulile, normele de comportament cu valoare juridică, iar nu la înţelesul artistic-folcloric. În ambele sensuri, însă, obiceiurile, tradiţiile, cutumele fac parte intrinsecă din cultura oricărei comunităţi, reprezentând practic esenţa culturii.

    Prin cultură sunt desemnate, de regulă, în ultimele două secole, acele cunoştinţe sistematic dobândite privind lumea în care trăim din perspectiva unei cunoaşteri universale a „înălţimii ideilor timpului nostru”3 (cunoştinţe de literatură, arte plastice, muzică clasică, arhitectură, geografie, istorie, teorii din domenii aplicative etc.). E vorba de acel cumul de informaţii dobândite în mod sistematic şi integrat despre lumea în care trăim, despre om şi univers grupate în mod eronat sub denumirea de cultură generală. Există însă şi o altă definiţie a culturii, mai puţin elitistă decât cea clasică.

    Constrângerile informale provin din informaţii transmise social fiind o parte din moştenirea pe care noi o

    numim cultură. Cultura poate fi definită ca fiind “transmiterea de la o generaţie la următoarea, prin învăţare şi imitaţie a

    cunoştinţelor, valorilor şi altor factori care influenţeză comportamentul”4

    Avem aici una dintre cele mai „generoase” definiţii ale culturii. Potrivit acestei definiţii, obiceiurile, regulile stabilite în cadrul diferitelor comunităţi sunt parte integrantă a culturii, iar nu independente, distincte de aceasta.

    În accepţiunea dată de autorii acestei definiţii valabile pentru orice comunitate umană şi nu doar pentru o eventuală elită culturală, cultura cuprinde toate informaţiile transmise prin tradiţie, cutume,

    1 Dicţionarul explicativ al limbii române, la www.dictio.ro/dex/institutie. 2 „Institutions are the rules of the game in a society or, more formally, are the humanly devised constraints that shape human interaction.” D.C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990, p. 3. 3 Jose Ortega y Gasset, Misiunea Universităţii, Mica Bibliotecă Univers, Bucureşti 1999. 4 Boyd, R. and Richerson, P.J., Culture and the Evolutionary Process, Chicago, University of Chicago Press, 1985, p. 2.

  • obiceiuri, moştenire. În acest sens putem vorbi, în funcţie de gradul de generalizare, despre cultură europeană sau asiatică, cultură naţională, cultură urbană, rurală, cultură de cartier etc