-
RosalieRosalieRosalieRosalie Adina Bălăceanu Adina Bălăceanu
Adina Bălăceanu Adina Bălăceanu
ETOLOGIEETOLOGIEETOLOGIEETOLOGIE
Scurtă istorie a studiului comportamentului animalelor
-
2_______________________________________________________ Rosalie
Bălăceanu
Înainte de secolul XIX, animalele au fost studiate aproape
exclusiv în termeni
biologici, sau, mai precis, în limbajul anatomiei și
fiziologiei. Comportamentul animalelor a fost studiat doar de cei
ce aveau nevoie de informații în scop practic, cum ar fi
crescătorii sau antrenorii de câini și păsări de vânătoare,
porumbei voiajori și cai. Noi informații au fost de asemenea
dobândite de fermieri și de cei care foloseau animale de povară.
Multe din cunoștințele despre îngrijirea practică, hrănirea și
antrenamentul animalelor au venit în mod total întâmplător din
vechi şi diverse surse scrise (Siiter, 1998).
Contribuţii în antichitate
Primul studiu sistematic al animalelor este atribuit filosofului
și naturistului grec antic Aristotel (384-322 Î.H.). Aristotel este
considerat ca fiind tatăl biologiei și psihologiei, pentru că el a
realizat primele studii empirice în aceste domenii, iar scrierile
lui au fost primele scrieri pe aceste teme care au supraviețuit
până în prezent. Cele mai importante lucrări ale sale sunt Parva
Naturalia și Historia Animalium.
Aristotel credea că toate ființele vii ar putea fi ordonate pe o
„scară a naturii” (în latină, scala naturae). Astfel, ființele
simple au fost plasate pe treptele inferioare ale scării evolutive,
omul pe treapta de sus și pe treptele intermediare celelalte ființe
în funcție de complexitatea lor. Mulți oameni de știință au
acceptat această idee până în sec. XIX. Aristotel a conceput
sistemul de clasificare a animalelor pe care noi încă-l folosim
astăzi: genul pentru tipul sau grupul de care aparține animalul și
specia pentru însușirile sale unice. Aristotel a fost primul care a
observat cu atenție animalele și care a încercat să înțeleagă ce
înseamnă acele observații. De exemplu, după ce a studiat peștii și
balenele, el a concluzionat că balenele sunt mamifere care respiră
aer prin bronhii, cu mult înainte ca europenii să insiste să le
numească pești. Siiter (1998) arată că după Aristotel, dominarea
lumii antice de către Imperiul Roman nu a adus noi informații
despre animale, pentru că romanii nu erau nici oameni de știință și
nici observatori sistematici. Scriitorul roman Plinus cel Bătrân
(A.D. 23-79), de exemplu, ne-a dat descrieri detaliate despre
natura din vremea sa, dar o mare parte din observațiile lui sunt
amestecate cu legende, zvonuri și povești (Siiter, 1998).
Contribuţii clasice
Înainte de secolul XIX, foarte probabil singura sursă solidă
pentru studiul comportamentului animalelor a fost The Art of
Hunting with Birds scrisă de împăratul roman Frederick II (1194 -
1250). Această carte detalia creșterea și îngrijirea uliilor și
șoimilor, incluzând instrucțiuni pentru antrenarea acestor
păsări
-
Etologie 3
în arta vânătorii, și conținea informații valoroase despre
istoria, anatomia și biologia lor. Din păcate, din cauza faptului
că această carte a fost scrisă înainte de 1451, anul în care a fost
inventat tiparul, ea a avut un impact minor asupra oamenilor de
știință ai vremii.
Botanistul suedez Carl Linné, cunoscut ca Linnaeus (1707-1778),
a fondat botanica modernă și a consolidat munca de clasificare
inițiată de predecesorii săi. Linnaeus a creat sistemul de
clasificare și de numire a speciilor de animale pe care-l folosim
azi, începând cu System of Nature (1735). Linnaeus credea că
fiecare specie de animale a fost mereu așa, fiecare animal fiind
descendentul unei perechi originale de animale create încă de la
începutul lumii, așa cum se credea despre oameni că sunt
descendenți din Adam și Eva.
Lamarck (1744-1829) a oferit prima teorie despre evoluția
animalelor. În 1801, el a emis ipoteza că toate speciile actuale de
animale descind din alte specii străvechi, mai precis că actualele
animale complexe s-au dezvoltat din unele mult mai simple, plasate
istoriceşte în trecut. El a explicat acest proces prin faptul că
organismele noi moștenesc caracteristicile dobândite de părinții
lor odată cu experiențele de viață, o idee cunoscută astăzi ca
doctrină a moștenirii caracteristicilor dobândite. Ilustrația
favorită a lui Lamarck a acestei doctrine este sugestia lui că
girafele au dobândit gâtul lung pentru că strămoșii lor și-au
întins gâturile în sus ca să ajungă la frunzele de pe ramurile cele
mai înalte ale copacilor.
Contribuţia lui Ch. Darwin
Munca lui Charles Darwin (1809-1882) a revoluționat știința
biologiei și a precizat poziţia omului în regnul animal. În The
Descent of Man (1871), cea mai controversată carte a sa, Darwin a
argu-mentat că omul și toate celelalte animale au evoluat în timp
din forme primitive de viață (fig. 2.1).
În The Origin of Species through Natural Selection (publicată în
1859, fig. 2.2), Darwin a căutat să clarifice principiul care ar
putea explica evoluția. Pentru că el știa că ideile sale sunt
controversate și ar putea fi respinse de comunitatea academică,
Darwin a fost foarte precaut și a petrecut peste douăzeci de ani
adunând dovezi în sprijinul concluziilor sale, înfrânându-se să-și
publice ideile prea devreme. El a fost convins să-și prezinte munca
altor oameni de știință atunci când Alfred Russel Wallace a
descoperit același
Fig. 2.1. C. Darwin împreună cu fiul său cel mare, Erasmus, în
1848
(sursa : Wikipedia)
-
4_______________________________________________________ Rosalie
Bălăceanu
principiu evolutiv la care lucra Darwin. Teoria evoluției a fost
asociată cu Darwin datorită numărului enorm de probe pe care acesta
le-a prezentat în sprijinul teoriei sale.
Expresie facială de
dezamăgire si supărare Expresie facială care relevă
o stare plăcută la Cynopithecus niger
Același animal exprimând o stare de mulţumire de faptul că a
fost mângâiat
Cea mai importantă diferență între Darwin și predecesorii săi
este aceea că Darwin a căutat să descrie mecanismele care au produs
schimbări evolutive, nu doar să descrie modificările. Cel mai
important mecanism evolutiv al lui Darwin și Wallace a fost
selecția naturală.
Se consideră că Darwin a început studiul științific modern al
comportamentului animalelor cu cartea sa The Expression of the
Emotion in Men and Animals (1872). În această carte Darwin a
demonstrat cum expresiile faciale la oameni sunt înrudite cu
expresii similare la alte specii. De exemplu, expresia umană de
descoperire a dinților la furie poate avea aceeași origine a
acestei expresii la lupi. De asemeni, Darwin a descris
comportamentul animalelor cu ajutorul cuvintelor pe care oamenii le
folosesc, în general, pentru a-și descrie propriile sentimente și
experiențe, și a încurajat şi alți cercetători și oameni de știință
să procedeze în același mod (Siiter, 1998).
Alte contribuţii clasice
Unul din studenţii lui Darwin, George Romanes (1848-1894),
autorul cărților Animal Intelligence (1882) și Mental Evolution in
Animals (1884), considera că modul de comportare al animalelor ar
trebui studiat exclusiv cu scopul de a înțelege comportamentul
oamenilor.
O altă lucrare care a determinat creșterea interesului pentru
comportamentul animalelor a fost publicația Principles of
Psychology (1892), scrisă de psihologul american William James. Cea
mai citită și mai influentă lucrare de psihologie din epoca sa,
această carte a adus în America ideile lui Darwin și a încurajat
studiul comportamentului animalelor. James a adoptat cu entuziasm
teoria lui Darwin,
Fig. 2.2. Desenul unor expresii faciale la cimpanzeu, aşa cum au
fost descrise de Ch. Darwin în lucrarea The Expression of the
Emotion in Men and Animals (1872)
-
Etologie 5
încurajând în acelaşi timp comunitatea ştiinţifică să o aplice
în studiul funcțiilor adaptive ale conștiinței umane.
Contribuţia lui Ivan Petrovici Pavlov Ivan Petrovici Pavlov
fiziolog
(fig. 2.3), psiholog și medic rus a primit Premiul Nobel pentru
Medicină în 1904 pentru cercetări referitoare la sistemul digestiv.
Pavlov a fost unanim recunoscut ca fiind primul om de ştiinţă care
a studiat fenomenul condiționării clasice, în experimentele pe care
le-a făcut pe câini.
În anii 1890, Pavlov a inves-tigat funcția gastrică a câinelui
prin externalizarea glandei salivare, pentru a putea colecta,
măsura și analiza saliva produsă de câini ca răspuns la mâncare, în
condiții diferite. El a observat că aceștia au tendința de a saliva
înainte ca hrana să ajungă în cavitatea lor bucală și a început
investigarea acestei "secreții psihice", cum a numit-o el. A decis
că aceasta este mult mai interesantă decât chimia salivei, și a
schimbat scopul cercetării sale, efectuând o lungă serie de
experimente în care a manipulat stimulii care apăreau înainte de
aducerea hranei. El a enunţat, pornind de aici, legile fundamentale
pentru apariția și eliminarea a ceea ce el denumea "reflexe
condiționale", adică răspunsuri reflexe, precum salivarea, care nu
apăreau decât condițional, ca urmare a unor experiențe precedente
ale animalului. Aceste experimente au fost efectuate în anii 1890
și 1900 și au fost puse la dispoziția cercetătorilor occidentali
prin traducerea câtorva experiențe individuale, dar au devenit
disponibile în totalitate în limba engleză printr-o carte publicată
în 1927.
Contribuţii moderne
În 1894, C. Lloyd Morgan (1852-1936), psiholog britanic, a
publicat Introduc-tion to Comparative Psychology, una din primele
cărți care rezumă noua disciplină a comportamentului
animalelor.
În 1913, John B. Watson (1878-1957) a fondat școala de
behaviorism în America. Watson a insistat pe studierea oamenilor și
a animalelor aplicând aceleași metode. Aceste idei au inaugurat
epoca dominaţiei behaviorism-ului în psihologia americană,
dominaţie care a durat până în anii 1950.
Se observă că, în ciuda muncii depuse de Darwin, în următoarea
jumătate de secol de după el s-au derulat prea puține studii cu
privire la comportamentul
Fig. 2.3. I.P. Pavlov (1849 – 1936) alături de N. Bohr şi soţia
acestuia în 1935
(sursa : Wikipedia)
-
6_______________________________________________________ Rosalie
Bălăceanu
animalelor, deși, în acest timp, zoologii se luptau cu
încercarea de a înțelege principiile fundamentale ale sistematicii,
fiziologiei și dezvoltării biologice.
Apariţia etologiei ca ştiinţă în epoca modernă
În timp ce în America se dezvolta psihologia comparată, în
Europa apărea în studiul biologiei o mișcare nouă, numită
etologie.
Konrad Lorenz (1903-1989) a trasat începuturile acestei mișcări,
după lucrările lui Charles Otis Whitman (1842-1910) de la
Universitatea din Chicago și Oskar Heinroth (1871-1945), de la
Acvariul din Berlin, Germania.
Whitman și Heinroth au studiat păsările și au remarcat faptul că
manifestările comportamentale la foarte multe specii de păsări par
să fie extrem de constante sau stereotipizate. De exemplu, ritualul
de curtare la păsările de apă, precum rațele sau gâștele, implică,
de obicei, o serie de schimburi de comportament al masculilor și
femelelor înainte de împerechere. Mai târziu, Lorenz a numit aceste
comporta-mente constante fixed action patterns (modele de acțiune
fixe) sau FAP. FAP este un comportament complex, care este inițiat,
în mod normal, de un stimul şi care continuă până când este
finalizat. Etologiștii au considerat adesea FAP ca fiind neînvățat,
înnăscut, și, de asemenea, ca fiind prezent la toți membrii
speciei. Răspunsul puilui de păsăre de a căsca ciocul, atunci când
un părinte se întoarce la cuib cu hrană, este FAP, în timp ce
actiunea părintelui care plasează mâncarea în gura deschisă a
puiului este tot un FAP.
Stimulii specifici din mediu care declanșează FAP sunt numiți în
general sign stimulus, sau realesers când stimulul este declanşat
de un membru din aceeași specie. Etologiștii au determinat cât de
clar este stimulul eliberat prin construcția de modele de stimulare
artificială și au testat modelele pe animale. De exemplu, în timpul
sezonului de împerechere al peștelui cu trei spini (three-spined
stickleback, din Fam. Gasterosteidae, Genera sp.), un pește mic
care trăiește în apele mici curgătoare din Europa, masculul va
afișa un colorit roșu aprins, încercând să-şi stabilească şi să
protejeze un mic cuib teritorial propriu, la marginea unui curs de
apă. Această culoare roșie este afişată pentru a intimida alți
masculi ai aceluiaşi gen, deoarece, în timpul împerecherii,
masculii sunt în competiție aprigă unii cu alţii pentru teritoriu.
Construind modele după acest peşte și variind mărimea, culoarea și
forma, cercetătorii au descoperit că acea culoare roșie a micului
peşte este în fapt cea care stimulează agresiunea altor
masculi.
Etologistii au studiat din punct de vedere biologic
comportamentul animalelor în habitatul lor natural. Ei au folosit
principiile evolutive și au făcut comparații între speciile
înrudite, astfel că au obţinut rezultate excelente concentrându-se
pe studiul comportamentului animalelor în sălbăticie și nu asupra
comportamentelor controlate experimental în laborator.
Ca urmare a muncii lui Lorenz pe păsări în 1930 și, mai târziu,
a cercetărilor clasice pe peștii stickleback, ale lui Tinbergen
(1963), etologia s-a stabilit definitiv ca ramură separată a
biologiei (Siiter, 1998).
-
Etologie 7
Şcoala europeană de etologie
Școala europeană de etologie “The Biological Study of Behaviour”
așa cum o definea Tinbergen, a fost fondată pe baza scrierilor lui
K. Lorenz și ale lui N. Tinbergen. Acest domeniu a devenit cu
adevărat o știință în 1972, atunci când K. Lorenz și N. Tinbergen
au primit premiul Nobel pentru fiziologie (fig. 2.4). Ei au
împărțit acest premiu cu Karl Ritter von Frisch, (1886 – 1982).
Nobelul din 1972 a venit ca o recunoaștere a contribuției
fundamentale și durabile a acestor trei savanţi la evoluţia
științei.
Fig. 2.4. K. Lorenz
(1903 - 1989)
J. Tinbergen
(1903 - 1994) (sursa : Wikipedia)
K. von Frisch (1886 - 1982)
Lorenz este cunoscut ca fiind unul dintre părinții fondatori ai
etologiei. El este celebru pentru descoperirea principiului
atașamentului sau întipărirea, prin care la unele specii se
formează o legătură între un animal nou născut și îngrijitor (fig.
2.5).
Lorenz a avut o abordare diferită a etologiei fiind sceptic față
de studiul comportamentului animal efectuat în laborator. El
considera că pentru a întelege mecanismul comportamentului
animalelor este necesar să le observi comportamen-tul în habitatul
lor natural. Lorenz nu a realizat o muncă de teren clasică, el a
observat animalele din apropierea casei sale. Metoda sa implica
empatizarea cu animalele, adesea antropomorfizarea pentru a-și
imagina stările mentale ale
Fig. 2.5. K. Lorenz şi gâştele sale pe care a studiat procesul
de
întipărire Foto: www.ilpost.it
-
8_______________________________________________________ Rosalie
Bălăceanu
acestora. El credea că animalele sunt capabile să experimenteze
multe dintre emoțiile specifice omului (Bekoff, 1999).
K. von Frisch şi semnificaţia dansului la albine
K. von Frisch s-a axat pe cercetarea percepțiilor senzoriale ale
albinelor și a fost unul dintre primii cercetători care a descifrat
semnificația dansului la albine (fig. 2.6 şi fig. 2.7). Teoria sa,
descrisă în cartea Aus dem Leben der Bienen din 1927 (tradusă în
engleză ca "The dancing bees "), a fost contestată de alți oameni
de știință și a fost primită cu destul de mult scepticism la vremea
respectivă. Numai mult mai târziu s-a dovedit a fi o analiză
teoretică exactă.
Analiza lui von Frisch asupra modului de orientare a albinelor a
fost una de importanţă majoră. El a descoperit că albinele pot
recunoaște direcția dorită de zbor în trei moduri diferite: după
soare, după modelul de polarizare a cerului și după câmpul magnetic
al Pământului, câmp în care Soarele este folosit ca busolă
principală.
Lumina împrăștiată pe cerul albastru formează un model
caracteristic al luminii parțial polarizate, care depinde de
poziția soarelui și care este invizibilă ochilor omului. Cu un
receptor UV în fiecare dintre lentilele ochiului și un filtru UV
orientat diferit în fiecare dintre aceste unități, o albină poate
detecta acest model de polarizare. O mică bucată de cer albastru
este suficientă pentru ca o albină să recunoască schimbările de
model care apar pe parcursul unei zile. Aceasta oferă nu numai
informații direcționale, ci și temporale.
Frisch a demonstrat că variațiile de poziție ale soarelui pe
parcursul unei zile sunt pentru albine un instrument precis de
orientare.
Fig. 2.6. Interpretarea dansului clătinat la albine: direcția în
care se afă sursa de hrană este dată de unghiul făcut de axa
verticală şi direcia pe care se află Soarele.
Confirmarea acestor ipoteze a lui von Frisch a venit ulterior de
la Dr. Jürgen Tautz, cercetător la Biocenter din cadrul
Universității din Würzburg
-
Etologie 9
Albinele au un ceas intern cu trei mecanisme diferite de
sincronizare sau temporizare. Dacă o albină cunoaște direcția spre
o sursă de hrană găsită de dimi-neață, ea poate regăsi aceeași
locație în cursul după-amiezii, și știe exact timpul în care se
poate ajunge la această sursă de hrană, calculând asta pe baza
poziției soarelui.
Dansul ca limbaj
Cunoștințele despre sursele de hrană pot fi transmise de la
albină la albină, iar mijlocul de comu-nicare a acestor cunoştinţe
este un dans special, care este format din două componente sau
etape.
În prima etapă, "dansul în cerc", albina oferă informația că
există o sursă de hrană în veci-nătatea stupului, la o distanță
cuprinsă între 50 și 100 de metri, fără a indica o anumită
direcție.
Albina culegătoare începe să efectueze un fel de „dans în cerc“
rotindu-se în jurul unui cerc îngust, schimbând în mod constant
direcția, întorcându-se la dreapta, apoi la stânga, dansând în
sensul acelor de ceasornic și în sens invers acelor de ceasornic,
într-o succesiune rapidă, descriind unul sau două cercuri în
fiecare direcție.
În cea de-a doua etapă, „dansul clătinat” („waggle dance”),
albina arată direcția în care se află sursa de hrană, în raport cu
soarele în unghi vertical. Dansul descrie unghiul la care trebuie
să călătorească roiul în raport cu soarele și este folosit pentru a
transmite informații despre surse de hrană mai îndepărtate.
Pentru a face acest lucru, albina dansatoare se deplasează pe o
anumită distanță în stup, apoi urmează o jumătate de cerc pentru a
reveni la punctul ei de pornire, după care dansul începe din
nou.
Pe întinderea dreaptă, albina își mișcă partea posterioară.
Direcția liniei drepte conține informațiile despre direcția sursei
de hrană, iar unghiul dintre linia dreaptă și verticală este exact
unghiul direcției de zbor față de poziția soarelui. Distanța până
la sursa de hrană este transmisă de timpul necesar pentru a
traversa întinderea dreaptă, o secundă indicând o distanță de
aproximativ un kilometru (astfel că viteza dansului este invers
proporțională cu distanța reală).
Celelalte albine preiau informațiile, păstrând un contact strâns
cu albina dansatoare și reconstituindu-i mișcările. De asemenea,
ele primesc informații prin miros despre ceea ce se găsește la
sursa de hrană (tipul de hrană, polen, propolis,
Fig. 2.7. Interpretarea dansului clătinat la albine: distanța
până la sursă –este dată de
timpul petrecut pe axa centrală. Sursa: wikipedia
-
10_______________________________________________________
Rosalie Bălăceanu
apă), precum și legat de caracteristicile specifice ale
acesteia. Orientarea funcționează atât de bine, încât albinele pot
găsi o sursă de hrană cu ajutorul dansului, chiar dacă în calea lor
există obstacole pe care trebuie să le ocolească, de exemplu un
munte.
În ceea ce privește simțul auzului, Frisch nu a putut identifica
dacă albinele au această abilitate, dar a presupus că vibrațiile
puteau fi percepute și utilizate pentru comunicare în timpul
dansului.
Contribuţia lui B.F. Skinner
B.F. Skinner (1904 -1990, fig. 2.8) a descris condiționarea
„instrumentală” în 1937, studiind comportamentul uman într-un mod
obiectiv și științific. El a dezvoltat aşa numitul aparat de
conditionare operant, care, ulterior, a devenit cunoscut sub numele
de "cutia lui Skinner". Dispozitivul consta într-o cameră care
conținea o manetă, pe care un animal o putea acționa pentru a primi
alimente și
apă. El a inventat de asemenea şi “înregistratorul cumulativ”,
un dispozitiv care înregistra răspunsurile sub forma unei linii
înclinate, curba indicând rata de raspuns. Skinner a evidenţiat că
rata de răspuns depindea de ceea ce se întampla după ce animalul
apăsa maneta, altfel spus, rata de răspuns a fost mai ridicată dacă
au urmat recompense după apăsarea manetei, în timp ce rata de
răspuns a fost mai mică dacă nu au urmat recompense. De asemenea,
dispozitivul i-a permis lui Skinner să observe că programul de
reîncărcare utilizat a influențat și rata de răspuns.
Folosind acest dispozitiv, el a constatat că acest comportament
nu depinde de
stimulul precedent, așa cum au menționat Watson și Pavlov. În
schimb, Skinner a constatat că modurile de comportament depind de
ce se întâmplă după răspuns. Skinner a numit acest comportament
operant.
În timpul celui de al II-lea război mondial el a dezvoltat un
proiect, care a implicat instruirea porumbeilor pentru a găsi
bombe, deoarece nu existau sisteme de identificare a rachetelor la
momentul respectiv.
În primii douăzeci de ani de activitate de etologie animală, el
a investigat experimental și descriptiv evoluția comportamentului
mamiferelor și a comparat comportamentul comunicării vertebratelor.
Este autorul mai multor cărți, cum ar fi „Love and Hate”, „The
Natural History of Behavior Patterns” și „Human Ethology”, în care
descrie numeroase comportamente umane înnăscute, studiind limbajul
semnelor.
Fig. 2.8. B.F. Skinner (sursa : Wikipedia)
-
Etologie 11
Contribuţia lui Irenäus Eibl-Eibesfeldt
Irenäus Eibl-Eibesfeldt a adus contri-buţii la dezvoltarea
etologiei umane. A fost un om de știință controversat, care a avut
propria opinie asupra comporta-mentelor umane, cum ar fi
agresivitatea și xenofobia.
Definirea etologiei moderne
Etologia este definită ca ramura de ştiinţă a biologiei care
studiază com-portamentul animalelor. Derivă în mod direct din
Fiziologie (ramură a biologie). Prin comportament animal se
înţelege modul de exprimare faptică al unui animal.
În ceea ce privește etimologia, termenul etologie derivă din
limba greacă: ἦθος, ethos însemnând "caracter" deprindere, obicei
și -λογία, -logia însemnând „studiul".
În ultimul timp, studiul comportamentului animalelor a fost
divizat în două ramuri: etologie - care studiază în esență
comportamentul înnăscut și behaviorismul -care studiază în
principal comportamentele învățate.
Etologia se focusează pe comportamentul animalelor în condiții
naturale și ob-servarea comportamentului acestora ca o trăsătură
evolutiv adaptativă. Specialiștii în etologie sunt cunoscuți ca
zootehniști (specialiști în creșterea animalelor).
Behaviourism este un termen care descrie de asemeni studiul
științific și obiec-tiv al comportamentului animalelor, dar axat cu
precădere pe studiul psihologiei animalelor. Behaviourism-ul este
în general cunoscut ca studiul comportamentului dobândit (învățat).
Oamenii de știință specializaţi în behaviourism sunt cunoscuți ca
psihologi sau psihiatri.
Metodele de cercetare ale etologiei
Abordarea științifică a studiului comportamentului animalelor
implică aceleași metode folosite de alte științe: observarea,
experimentarea, corelarea, teoria dezvoltării și testarea
ipotezelor. În plus, studiul animalelor se foloseşte de câteva
metode unice, aplicabile doar la această disciplină. Metoda
comparativă cu și între specii este folosită pentru că dă indicii
valoroase despre originea comportamentului animalelor și despre
relațiile dintre specii. O altă metodă, analiza cost-beneficiu,
dezvăluie informații despre modul în care animalele se adaptează la
habitatele lor.
Metode observaționale
Studiul comportamentului animalului începe cu observarea
comportamentelor tipice pe care acesta le prezintă zi de zi în
habitatul său. Folosirea acestei metode
Fig. 2.9. Irenäus Eibl-Eibesfeldt (1928-2018, fondatorul
etologiei umane,
a utilizat metodele etologiei animale (ex.: supravegherea cu
ajutorul camerelor de luat vederi) în studiul comportamentului
uman
(sursa : Wikipedia)
-
12_______________________________________________________
Rosalie Bălăceanu
nu înseamnă doar privirea și ascultarea, ea include și
înregistrarea sistematică (video, foto, schițe și notări) a ceea ce
se observă. De asemenea, necesită observarea a diferiți indivizi în
momente diferite (de exeplu, sezoane diferite, zi vs. noapte etc.)
astfel că sunt înregistrate patternuri de comportament ale unei
specii, nu doar particularitățile unice ale unui individ. La final,
observațiile diverşilor observatori trebuie colectate și comparate,
astfel încat cele părtinitoare să poată fi izolate şi eventual
eliminate.
Uneori, singura cale de a observa comportamentul animalului este
aceea de a plasa un observator în preajma acestuia, în sălbăticie.
De exemplu, unele din cele mai faimoase studii pe maimuțe mari au
fost făcute de Jane Goodall pe cimpanzei și Dian Fossey pe gorila
montană din Africa. Pentru a afla cum trăiesc aceste animale, cele
două femei au petrecut foarte mult timp cu animalele în mediul lor.
Ele au stat aproape de maimuţe foarte mulți ani și şi-au adaptat
comportamentul în aşa manieră încât să nu sugereze nicio amenințare
la adresa animalelor, iar acestea să se obișnuiască cu prezența
lor. Treptat animalele au învățat să accepte acești observatori ca
pe niște creaturi inofensive. Acest proces de aclimatizare a permis
în cele din urmă ca Goodall (1971) și Fossey (1983) să observe de
aproape comportamentul în sălbăticie al animalelor într-un mod în
care nimeni nu îl mai făcuse până atunci. Efortul lor a dat naștere
unor noi descoperiri.
Oamenii de știință doresc ca observațiile lor să fie cât mai
libere posibil de orice intervenție sau efect al observatorului.
Pentru ca observatorii să fie relativ aproape de animalul observat,
ei trebuie să rămână ascunși în locuri în care animalele nu-i pot
găsi. Dacă observatorul nu se poate ascunde în apropierea
animalului, atunci el poate face observații de la distanță prin
binoclu.
Adesea este important să fie identificate animalele individuale
de la distanță mare, incluzând sexul sau statutul lor ierarhic în
grup. Aceasta este o problemă atunci când se studiază
comportamentul animalelor care trăiesc în grupuri largi sau cirezi.
La unele animale, această sarcină este relativ ușoară, datorită
caracterului lor unic, cum ar fi modelul de dungi pe o zebra, sau
modelele de coarne la anumite specii de cerbi. La altele, nu. Nu
este întotdeauna posibilă urmărirea și observarea unui animal
sălbatic direct în habitatul său natural, ca în cazul multor
animale marine, sau al prădătorilor nocturni, precum leopardul.
Tehnologia modernă, însă, a permis cercetătorilor să rezolve aceste
probleme în alt mod. La ora actuală, cercetătorii pot captura în
deplină siguranță un animal și-i pot monta un radio-transmițător,
astfel încât cercetătorul să poate urmări cu uşurinţă traseul
animalului. Semnalul poate fi transmis prin satelit la un computer,
permițând cercetătorilor să traseze cu mare acurateţe traseul
animalului pe o perioada de săptămâni sau chiar luni. Folosind
această metodă, cercetătorii au putut determina mărimea
teritoriilor multor specii, incluzând specii de cerbi, antilope și
prădători mari precum urșii. În cazul animalelor mai mari,
cercetătorii pot folosi camioane, bărci, echipamente de scufundări
pentru a urmări un singur animal. Animalele mici, nocturne, pot fi
urmărite folosind vopsea fluorescentă, iar refacerea traseului
acestora se poate face urmărindu-se cu lumină ultravioleta urmele
de vopsea lasate de acestea pe sol.
-
Etologie 13
Durata unei astfel de urmăriri este de maximum opt ore, după
acest termen vopseaua fiind complet folosită. În alte cazuri un
animal poate fi urmărit după semnele pe care le lasă pe sol, precum
urme, fecale, coji de ouă, resturile de mâncare sau, eventual,
rămășițele animalului.
Metodele observaționale sunt adesea criticate de specialişti,
din cauza imposibilității stabilirii cu maximă acurateţe a cauzelor
comportamentale și din cauza lipsei lotului martor. Observațiile
trebuie făcute astfel încât să ofere răspunsuri la întrebarea
esențială: cum se comportă animalul? Etologiștii numesc o astfel de
descriere etogramă - o listă a comportamentelor tipice derulate de
o specie urmărită. După ce au fost făcute mai multe observații și
au fost culese mai multe date, este nevoie de alte metode pentru a
menține controlul experimental și pentru a stabili cauzalitatea,
pentru a testa teoriile despre motivul pentru care comportamen-tul
apare. Etologiștii încep cu observații în natură și încearcă să
genereze ipoteze despre cauzele evolutive și funcționale ale
comportamentului și despre mecanis-mele biologice care stau la baza
sa. Apoi, ipotezele sunt supuse, dacă este posibil, testării în
laborator.
Metode experimentale
Metoda experimentală implică manipularea unui lucru (variabila
independentă) și măsurarea efectului ei asupra altui lucru
(variabila dependentă) în timp ce se încearcă păstrarea altor
factori constanți.
În studiul comportamentului animalelor variabilele independente
obișnuite sunt condiționate de mediul care poate avea impact asupra
animalului, în timp ce variabilele dependente sunt măsurători ale
comportamentului animalului sau ale performanței acestuia. În
laborator manipularea și controlul pot fi maximizate, deoarece
cercetătorii determină tot ceea ce i se întâmplă unui animal. Pe de
altă parte experimentele foarte controlate sunt dificil de realizat
în sălbăticie sau în habitatele naturale, unde sunt imposibil de
controlat efectele atâtor de multe variabile.
Experimentele de laborator au o serie de dezavantaje, în ciuda
faptului că ele oferă cercetătorului multe alte avantaje din punct
de vedere al controlului asupra experimentului. Din cauza faptului
că experimentele controlate includ întotdeauna și artificialitate,
este greu să generalizezi şi să extinzi concluziile trase în
laborator la habitate naturale. Animalele pot pur și simplu să nu
se comporte în habitatele lor naturale așa cum o fac în laborator.
De exemplu, șobolanii de laborator sunt animale semi-domestice
crescute de oameni special în scopul cercetării. În mod normal ei
sunt ținuți într-un mediu relativ simplu în comparație cu
condițiile din sălbăticie.
Pentru a ilustra mai clar ce presupune un studiu experimental al
comportamen-tului animal să examinăm un experiment realizat de
Metzgar (1967). El a repartizat aleatoriu șoareci (Peromyscus
leucopus) în două grupuri. Șoarecii din grupul experimental au
explorat și au trăit într-o cameră care conținea bușteni prăbuşiţi
și copaci. Grupul de control a rămas în cuștile de laborator. După
această experiență
-
14_______________________________________________________
Rosalie Bălăceanu
toţi șoarecii au fost plasaţi în aceeași cameră cu o bufniță
țipătoare (Otus asio), care mănâncă șoareci. Bufnița a prins 11 din
20 de șoareci care nu au avut experiență anterioară în acea cameră
și doar 2 din 20 șoareci care erau familiarizați cu camera
respectivă. Aceste rezultate demonstrează că experiența și
familiaritatea şoarecilor cu habitatul lor sunt extrem de
importante, ele făcând practic diferenţa dintre viaţa şi moartea
subiecţilor studiului. Experimentul ilustrează, de asemenea,
utilitatea metodei clasice de izolare (sau privare), în care un
grup de animale este privat de anumite experiențe în timp ce altul
le primește. Cu un asemenea experiment, diferențele de comportament
între grupuri sunt interpretate în termenii efectelor experiențelor
diferite (Metzgar, 1967).
Metode corelaționale
Când sunt folosite metodele corelaționale, pot fi monitorizate
modificările care sunt măsurabile în comportamentul animalelor,
care sunt predictibile pentru alte variabile pe care le putem
măsura, precum unele stări în interiorul organismului sau unii
factori de mediu. Spre deosebire de cazul experimentului, prin
aceasta metodă nimic nu poate fi manipulat de către cercetător. De
exemplu, multe animale care trăiesc în climate reci devin mult mai
active când ambientul devine mai cald. Așadar, există o corelație
pozitivă între activitatea animalelor și temperatura aerului. Pe
măsură ce temperatura ambientală crește, crește şi gradul lor de
activare. Asta înseamnă că o creștere a temperaturii “cauzează” o
activitate mai mare? Problema în identificarea unei cauze valide
care să stea la baza relaţiei de proportionalitate directă dintre
activitate și temperatură este aceea că activitatea animalului este
provocată de mulți alți factori necontrolabili, care, de asemenea,
variază odată cu temperatura – mai multă mâncare disponibilă, mai
multă lumină, umiditate crescută, ceasul intern al animalului etc.
Pentru a ajunge la o concluzie justă în ce priveşte cauza relaţiei
de proportionalitate directă dintre activitate și temperatură
trebuie realizat un experiment în care posibilul factor cauzal să
fie manipulat (de exemplu, temperatura), comportamentul să fie
măsurat (de exemplu, activitatea animalului) și alți factori să fie
ținuți constanți (umiditatea sau cantitatea de lumină). O corelație
poate sugera o posibila conexiune a cauzelor, dar doar prin
experiențe se poate verifica dacă este într-adevăr o legătură între
ele.
Metodele corelaționale au fost folosite cu precădere de către
psihologi în studiul comportamentului oamenilor, şi mai puţin în
studiul animalelor. Acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului că
din punct de vedere etic nu este permisă, și nici nu este de dorit
să fie permisă manipularea prea multor tipuri de variabile în
studiul comportamentului uman. De exemplu, psihologii sunt foarte
interesați de diferențele de inteligență și personalitate dintre
oameni, inclusiv de posibilele cauze și efecte ale modificării
acestora sub presiunea modificării anumitor parametri. Totuşi, nu
este de dorit să se manipuleze experimental personalitatea umană
sau inteligența și nici să se manipuleze variabilele mediului
înconjurător care pot afecta inteligența și personalitatea. Cel mai
bun lucru care poate fi făcut este să se dezvolte metode
sofisticate, prin care să se măsoare cât mai multe
-
Etologie 15
aspecte ale inteligenței și personalității și să se coreleze
aceste măsurători cu alți factori.
Pe de altă parte, animalele de laborator permit adesea
psihologilor și oamenilor de știință să manipuleze experimental și
individual factori care nu pot fi manipulați pe om. Animalele, de
exemplu, pot fi private de multe lucruri pentru un timp destul de
lung, până la stabilirea efectelor acestor privaţiuni în cadrul
experimentului.
Metoda comparativă
Metoda comparativă în cercetare implică comparații ale
comportamentului în cadrul speciilor, sau comparații între diferite
specii foarte apropiate. De asemenea, poate implica comparații
între specii vechi și specii moderne, cu scopul de a fi trase
concluzii cu privire la comportamentul speciilor dispărute. Metoda
comparativă aduce răspunsuri la întrebări precum: au indivizii unei
specii mai puține șanse de a supraviețui singuri decât în grup?
Diferență de comportament la speciilor înrudite se datorează
diferențelor de microclimat, sau diferențelor genetice? Ce anume a
determinat ca speciile primitive să evolueze în descendenții lor
moderni? Prin folosirea acestei metode noi vedem cum selecția
naturală a “experimentat“ în timp producerea unor animale perfect
adaptate la mediul lor înconjurător.
Comparații între specii
Comparațiile între indivizii din aceeași specie pot pune în
evidenţă strategii diferite ale stilului de viață pe care animalele
le folosesc în habitate diferite, pentru a-și optimiza şansele de
supraviețuire și reproducere în diferite condiții de mediu. Pe de
altă parte, comparațiile între specii diferite aflate în medii de
viață similare pot releva cum aceste animale diferite au evoluat
diferit (sau asemănător) ca urmare a aceloraşi schimbări de
mediu.
Comparațiile între specii înrudite pot releva factorii care au
determinat diferite specii să dezvolte comportamente și trăsături
fizice diferite.
Etograma
În cea mai simplă formă, o etogramă este o descriere cantitativă
a compor-tamentului unui animal sau, cu alte cuvinte, o
cuantificare a comportamentului acestuia.
Întocmirea etogramei presupune parcurgerea următoarelor etape:
determinarea precisă a categoriei taxonomice din care face parte
grupul sau individul studiat (specie, subspecie, rasă, familie),
mai ales când este vorba de specii sălbatice; stabilirea gamei de
comportamente care vor fi monitorizate, în funcție de scopul
cercetării.
Urmează apoi monitorizarea propriu-zisă a activităţilor
comportamentale pe o anumită durată de timp: supravegherea vizuală
(directă sau indirectă, cu ajutorul camerelor video) a animalelor,
luarea de note, construirea unei baze de date, analiza acesteia sub
forma realizării de grafice sau calcule statistice, interpretarea
rezultatelor comportamentelor observate.
-
16_______________________________________________________
Rosalie Bălăceanu
Apoi se întocmește un catalog, o bază de date, sau un inventar
al derulării temporale a unuia sau a mai multor comportamente. El
poate fi reprezentat grafic, de cele mai multe ori, sau sub
diferite alte forme (tabele, scheme, fotografii etc.)
Acest inventar (catalog), poartă denumirea de etogramă. Scopul
întocmirii unei etograme poate fi foarte variat: cunoașterea
psihicului
animal, cunoașterea relațiilor sale cu mediul, sau cu alte
animale din aceeași specie, sau cu specii diferite etc.
Catalogul de comportamente În catalogul de comportamente se
înscrie inițial gama comportamentelor
monitorizate. Fiecare comportament monitorizat este cuantificat
din punct de vedere al frecvenței, duratei și al contextului în
care s-a derulat. Secundar, pot fi notate contextul în care sunt
realizate diferite comportamente şi consecințele acestora etc.
Pentru ca rezultatele carcetării sa fie semnificative din punct de
vedere statistic, este necesară examinarea unui număr minim de
animale, iar acest minimum este cifra patru. Este preferabilă
monitorizarea unui număr mai mare de animale pe un termen mai scurt
decât a unui număr mai mic de animale pe un termen mai lung.
Monitorizatrea se face cu discreție, ideal fiind ca cercetătorul să
nu apară în câmpul vizual al animalelor monitorizate. Monitorizarea
animalelor într-un grup se face de regulă focalizând atenția și
observațiile asupra unuia singur dintre acestea. În cazul
animalelor care realizează aceeași acțiune (o turmă de oi sau un
cârd de gâște), poate fi notată activitatea grupului în
ansamblu.
Rezultatele obținute vor fi discutate în comparație cu datele
existente în literatura de specialitate pe aceeași temă sau
subiect.
Bibliografie:
Bekoff, M. 1974 – Social play and play-soliciting by infant
canids. American Zoologist, 14, 323-340.
Fossey, D. 1983 – Gorillas in the mist. Boston: Houghton
Mifflin. Godall, I. – Innocent Killers (coautori: H. van Lawick).
Boston: Houghton Mifflin;
London: Collins. Siiter, R. 1998 – Introduction in animal
behavior, Brooks/Cole Publishing Co. Metzgar, L.H. 1967 – An
experimental comparison of screech owl predation on
resident and transient white-footed mice (Peromyscus leucopus).
Journal of Mammalogy, 48, 387-391.
Pavlov. I.P. 1927 – Conditioned reflexes. London: Routledge and
Kegan Paul. Tinbergen, N. 1963 – "On aims and methods of Ethology".
Zeitschrift für
Tierpsychologie. 20 (4): 410–433.
doi:10.1111/j.1439-0310.1963.tb01161.x www.ilpost.it
