etica scr2

8/3/2019 etica scr2

http://slidepdf.com/reader/full/etica-scr2 1/7

II. ETICA

A. Binele şi răul1. Binele şi răul morale – J. B. Schneewind

2. Binele şi răul în teologia creştină – Dionisie Pseudo – Areopagitul3. Originea conceptelor de bine şi rău – Friedrich Nietzsche

B. Teorii morale4. Etica teleologică – Aristotel5. Etica deontologică – Immanuel Kant6. Utilitarismul – John Stuart Mill

C. Etică aplicată7. Eutanasia – Helga Kuhse8. Avortul – Marz Anne Waren

II. ETICA

Definirea omului ca fiinţă morală se realizează prin raportarea omului la raţionalitate şi sociabilitate – aspecte ce condiţionează moralitatea. Relaţiile sociale, în complexitatea lor, sunt orientate prin sistemul moral promovat de comunitate, care, de altfel, evaluează comportamentul uman prin termeni de bun şi rău.

Problematica binelui şi răului în istoria filosofiei a generat concepţii diferite. Astfel, sistemele antice aufost etici preponderent normative, în care accentul cădea pe modele de comportament, de organizare socială(Platon, epicureismul, stoicismul). Preocupările gânditorilor renascentişti, în schimb, sunt axate pe descrierea şiexplicarea lumii morale, în timp ce în epoca modernă asistăm la un echilibru între aspectele normativ şi celcognitiv. În contemporaneitate accentul cade pe aspectul cognitiv, fapt ce generează – prin autonomizareadomeniului - numeroase etici.

A. Binele şi răul

1 Binele şi răul morale – J. B. Schneewind

„Omul nu este om dacă nu-şi pune întrebări asupra propriei condiţii ”, întrebări cum ar fi: Cumtrebuie să trăiesc? Cum trebuie să maă comport? Ce acţiuni sunt bune?

Răspunsurile generalte la acest gen de întrebări s-au constituit în ceea ce numim etică. Termenul de etică(greacă) şi morală (latină), iniţial cu aceeaşi semnificaţie, s-au diferenţiat ulterior. Etica devine astfel, teoriaasupra moralei, ansamblul conceptelor prin care se analizează, explică, normele şi valorile ce nedetermină acţiunile, atitudinile, intenţiile, scopurile, sentimentele.

În centru concepţiilor etice, o poziţie centrală o acupă concepţiile despre bine. Definirea binelui şi a

răului a constituit o preocupare constantă din perioada Greciei antice până în zilele noastre.Spre exemple, Socrate considera că a cerceta şi defini binele presupune depăşirea proprieisubiectivităţi, întrucât este necesară determinarea a ceea ce este valoros pentru toţi, pentru a determina ceea ceeste valoros pentru fiecare individ. Răul derivă din ignoranţă „nimeni nu este rău în mod voit”, iar înfăptuirearăului este generată de insuficienţa actului de gândire. Cunoaşterea propriei esenţe (cunoaşterea de sine însuşi)este sursa moralei socratice, toate virtuţile reducându-se la cunoaştere şi ştiinţă.

La Platon, binele este principiul explicativ, irealizabil prin acţiune socială efectivă, ci prin ascensiuneîn planul cunoaşterii.

În concepţia lui Aristotel, binele – numit şi fericire poate fi realizat în cetate, binele fiind determinat prin raportarea la „înfăptuirea specifică a omului”, activitatea sufletului conformă cu raţiunea.

8/3/2019 etica scr2


Etica epicureică a constituit o etică importantă în Antichitate, ea fiind opusă eticii elitiste aristotelice. Înconcepţia lui Epicur, „supremul bine” e plăcerea (hedone), „ar supremul rău” – durerea – tendinţa fiind aceea deaderare naturală spre plăcere şi evitarea durerii. Plăcerea presupune evitarea suferinţei trupului şi a tulburăriisufletului (ataraxia). Cu toate acestea, graţie înţelepciunii ca „primnil şi cel ami mare bine”, plăcerile trupeşti nuau valoare absolută, specifică omului fiind „dreapta măsură”.

Stoicii văd binele ca virtutea însăşi, iar virtutea este a trăi în armonie cu natura. Răul este viciu care ianaştere când pasiunea iese de sub controlul raţiunii; răul este ignoranţă. Cel fericit este înţelept, adică cel care

înlătură pasiunile (frica, durerea, plăcerea) care sunt în opoziţie cu legile naturii, ajungând la apatheia(seninătate).

În etica creştină, tot ceea ce există e bun, fiind opera divinităţii. Răul este definit ca „absenţa binelui”,este o privare, o lipsă. Scopul omului trebuie să fie binele – adică apropierea de Dumnezeu prin iubire. Alegereaîntre bine şi rău defineşte libertatea omului. Virtuţile creştine sunt Credinţa, Speranţa, Iubirea. Iubirea faţă deDumnezeu presupune veneraţie, încredere, iar cea faţă de aproapele – răspundere, binefacere adusă semenilor învirtutea umanităţii sale, ca reflex al chipului divin. Omul trebuie să răspundă iubirii lui Dumnezeu prin iubireaaproapelui – expresie a milei, iertării, împăcării.

Friedrich Nietzsche neagă conceptul de bine abordat din perspectivă creştină, şi-l defineşte după altecoordonate filosofice situate dincolo de bine şi rău. Valorile moralei creltine sunt asimilate „moralei sclavilor”, Nietzsche propunând o viziune etică dihotomică compusă din „morala stăpânilor” (aristrocraţilor) şi „moralasclavilor” (a neputincioşilor, slabilor ).

Etica contemporană este centrată pe etica publică, pe bioetică, pe etica mediului, abordarea bineluisuprem pierzându-şi, în mare parte, centralitatea.

1. Binele şi răul în teologia creştină – Dionisie Pseudo – Areopagitul

Dionisie Pseudo – Areopagitul – teolog creştin din sec. al VI- lea, realizează o sinteză între creştinism şi platonism: Dumnezeu trascendent este binele absolut, izvor a tot ceea ce este. Este cauză a toate, este început şiscop pentru toate cele ce sunt. Dumnezeu este iubirea absolută.

Având la bază aceste premise, Dionisie Pseudo – Areopagitul argumentează existenţa mai multor trepte aleexistenţei, între care există relaţii de dependenţă, divinitatea şi treptele superioare reprezintă o sursă de atracţiespre o evoluţie mereu ascendentă şi pozitivă, pentru cele inferioare, tinzându-se spre desăvârşirea şi perfecţiunea

pe care acestea o reprezintă.Prezenţa lui Dumnezeu – ca bine absolut – în natura umană, generează, însă, problema justificării răului.Dacă există doar binele, cum se explică răul şi care este cauza lui ?

Dionisie Areopagitul consideră că răul nu este de la început şi nici în conformitate cu natura lucrurilor,el fiind o lipsă, o privaţiune fară cauză, fără substanţă, răul neexistând în sine. Răul are ca suport existenţa, răulnefiind deplin în ceea ce există. Răul are ceva din bine, iar toate faptele răului sunt realizate întrucât i se par bune.Răul îşi ia puterea din bine, din existenţă, pentru a lupta împotriva existenţei, cu convingerea că luptă pentru existenţă, pentru bine. Prezenţa răului în lume se explică, astfel prin ruperea existenţei de izvorul său:Dumnezeu.

Datorită raţiunii, omul poate vedea binele şi răul, şi-l poate alege pe unul dintre ele, graţie înzestrăriiomului cu darul divin al „liberului arbitru”. Răul capătă existenţă doar în momentul în care omul îşi foloseşte puterile contrar legii sale. Răul fiind o împuţinare a binelui nu putem vorbi de o dispariţie totală a acestuia (a

binelui).Cu alte cuvinte, explicare binelui şi a răului trebuie raportată la relaţia între un Dumnezeu personal, necreat şicreator şi o realitate creată, dăruită cu libertatea: omul

2. Originea conceptelor de bine şi rău – Friedrich Nietzsche

Perspectivele filosofice asupra binelui pot fi diferenţiate în două mari categorii: considerarea binelui cascop în sine, ca bine intrinsec, iar răul ca nefiinţă, ca absenţă (Platon, Plotin, ş.a.) pe de o parte, iar pe de altă parte se situează abordarea subiectivistă asupra binelui, adică negarea unui bine obiectiv, abordare valabilă şi

8/3/2019 etica scr2


pentru problematica răului (ca fiind produsul subiectivităţii noastre).Perspectiva subiectivistă asupra binelui este reluată de Thomas Hobbes în epoca modernă, perspectivă

împărtăşită, de altfel şi de Nietzsche, care în lucrarea sa „Despre genealogia moralei”, realizează o analizăetimologică a conceptelor de bine şi rău. Conceptul de bine desemnează distincţia, puterea, nobleţea, iar termenul rău desemnează vulgarul, grosolanul, josnicul.

Conceptul de voinţa de putere se află în centrul gândirii lui Nietzsche şi desemnează forţa ce animăuniversul prin distrugerea continuă a vechilor structuri şi crearea altora noi, asigurându-se perpetua devenire. În

măsura în care omul se manifestă ca voinţă puternică, ca afirmare de sine, îşi manifestă măsura naturii saleumane.Corelativ, distincţia bine – rău permite desprinderea a două tipuri de morale: morala de stăpâni şi

morala de sclavi, corespunzătoare celor două tipuri de voinţe: voinţa puternică şi voinţa slabă. Prin ponderea orinumărul mare al celor slabi, s-a ajuns la o inversiune a valorilor în sensul considerării ca negativ a caracteruluiexistenţei celor puternici, iar cei slabi au ridicat la rang de valori propriile slabiciuni.

Prin anunţarea morţii lui Dumnezeu (în lucrarea „Ştiinţa voioasă ”), Nietzsche introduce manifestareasupraomului, un nou destin al fiinţei umane ce este animat de voinţa de putere axat pe afirmarea de sine.Supraomul apare în contrast cu „ultimul om” superior numeric supraomului, caracterizat printr-o centrare pe bunătate, siguranţă şi fericire meschină într-o lume circumscrisă constrângerilor, datoriilor şi regulilor morale.

B. Teorii morale

Numeroasele teorii etice elaborate în decursul evoluţiei gândirii filosofice au fost clasificate în maimulte categorii, cum ar fi: etici teleologice, etici deontologice, etici consecinţioniste.

Eticile teleologice definesc acţiunile umane ca fiind orientate spre scopul realizării binelui suprem,determinate, însă în mod diferit. În etica deontologică, acţiunile morale sunt cele conforme datoriei, iar în eticileconsecinţioniste moralitatea acţiunii este determinată de consecinţele ei. O preocupare accentuată asupra eticii şi,în fond, dezbaterile etice au fost intensificate începând cu finele sec. al XX -lea. Tematica s-a axat pe eticaaplicată, pe elaborarea de noi coduri etice, problemele lumii contemporane constituind un teren fertil pentru

abordările etice. Teoria valorilor şi problematica binelui suprem au cunoscut o preocupare constantă începând cufilosofia antică şi până la cea modernă.Astfel, Aristotel arată că însuşirea esenţială a omului este raţiunea, aptitudinile sale luând forma

virtuţilor etice şi ale intelectului.Etica aristotelică se încadrează în demersul amplu de realizare a statului perfect,deci al vieţii politice.

Etica deontologică este o parte a eticii care are ca obiect studiul datoriei morale, ca o componentă de bază aconştiinţei morale, în cadrul căreia Immanuel Kant va distinge între acţiunile făcute conform datoriei şiacţiunile făcute din datorie. Datoria, în concepţia lui Kant, ca substituent al celei de fericire, desemneazăcapacitatea de a acţiona în conformitate cu legea morală. Acţiunile conform datoriei sunt din interes (deexemplu, conservarea vieţii). A ne iubi duşmanul este o acţiune din datorie, iar a-l iubi conform datorieiînseamnă a urmări un anumit interes. Utilitarismul se va opune rigorismului moral a lui Kant, conform căruia valoarea morală a unei acţiuni

se măsoară în funcţie de intenţia ce o determină şi de principiul călăuzitor. Astfel, John – Stuart Mill va susţineca fundament al moralei utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri , evaluarea acţiunilor luând în calculcriteriul cantităţii şi calităţii plăcerilor, cu sublinierea superiorităţii plăcerilor spiritului asupra celor ale corpului.De asemenea, în opoziţie cu Bentham, John – Stuart Mill consideră că scopul urmărit este scăderea diferenţeidintre binele public şi fericirea personală, acordându-se individului un spaţiu privat inaccesibil statului, încondiţiile respectării regulilor statului de către om.

8/3/2019 etica scr2


4. Etica teleologică – Aristotel

Aristotel este întemeietorul eticii ca sistem. Etica aristotelică este o etică teleologică, dar şi unaeudaimonistă (conform căreia există un bine propriu fiecărei existenţe). Termenul de teleologie desemnează undiscurs asupra finalităţii lucrurilor şi a fiinţelor („telos”- scop, iar „logos” – discurs, ştiinţă)

Prin definirea omului ca fiinţă socială, i se afirmă realizarea Binelui suprem în care primează binelecomunităţii (cetăţii) asupra celui al individului. Totodată, prin considerarea individului ca fiinţă raţională, i se

permite omului atingerea fericirii printr-o viaţă virtuoasă ce are la bază raţiunea. Astfel, o viaţă fericită este oviaţă conform raţiunii.Binele şi fericirea reprezintă scopuri desăvârşite ale omului, şi ca şi alte valori umane sunt concepute în planulexistenţei umane, în viaţa reală, societate, în planul împlinirii efective a fiinţei umane. Binele se cere a fi urmăritîn sine, iar nu ca mijloc pentru atingerea altor scopuri. Fericirea se obţine prin contemplare, prin cunoaştereaadevărului, fiind conformă cu virtutea care corespunde unei activităţi a sufletului.

Aristotel distinge dintre virtuţile dianoetice, ale intelectului (cum ar fi înţelepciunea speculativă şi etică) şivirtuţile etice, ale caracterului (cum sunt: curajul, seriozitatea, moderaţia, dreptatea ), ce reprezintă de fapt, caleade mijloc între doua aspecte opuse (generozitatea ca medie între zgârcenie şi risipă).

5. Etica deontologică – Immanuel Kant

Etica deontologică îşi propune depăşirea limitelor eticilor teleologice. Mai exact, în etica deontologică se precizează principiile normative cu caracter necesar şi universal în condiţiile absenţei restricţiilor finalităţiiurmărite. Etica kantiană este o etică a autonomiei conform căreia legea morală este în interiorul individului, înraţiune, spre deosebire de eticile fundamentate pe „heteronomia voinţei”, în care motivul respectării „legiimorale”este exterior fiinţei umane.

Lucrările „Întemeierea metafizicii moravurilor” şi „Critica raţiunii practice” conţin concepţiile moraleale lui Kant, urmărind, de fapt, întemeierea unei etici ştiinţifice care să determine fundamentele moralităţii.Etica deontologică a lui Kant este o etică a datoriei. Datoria reflectă obligaţia de a ne determina exclusivacţiunile prin legea morală, indiferent de consecinţele acestora. Acţiunea morală este aceea făcută doar dindatorie, acţiunea a cărei motivaţie este datoria însăşi.

Legea morală are formă imperativă exprimată prin constrângerea lui trebuie. Imperativele pot fi de douăfeluri: ipotetice sau categorice. Imperativele ipotetice sunt norme condiţionate de scop, având forma: dacă patunci q. Imperativele categorice reflectă legea morală ca norme necondiţionate ce determină voinţa ca voinţă,având forma: trebuie să faci. Imperativul categoric este un principiu general ce stă la baza acţiunii şi este valabil pentru orice fiinţă raţională în general (este universală) şi acţionează ca o normă de conduită.

Legea morală este o creaţie a omului, iar voinţa şi, prin urmare, libertatea de a alege permit definirearesponsabilităţii fiinţei umane.

Dintre criticile aduse eticii deontologice a lui Kant, remarcăm ignorarea consecinţelor acţiunilor conformecu legea morală, precum şi excluderea din actul moral al sentimentului (bucurie, pasiune, milă, etc).

6. Utilitarismul – John - Stuart Mill

Utilitarismul este o doctrină etică fondată în sec. XIX de Jeremy Bentham şi John - Stuart Mill.Utilitarismul preia teza eudemonistă (ce susţine că fericirea este scopul ultim al oricărei activităţi), precum şiteza hedonistă – conform căreia plăcerea este identică fericirii.

J. Bentham consideră utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri ca fundament al moralei. O acţiuneeste morală dacă se conformează acestui principiu, realizând cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr deoameni.

Utilitatea este proprietatea oricărui obiect de a produce fericirea şi de a preveni nefericirea. Fericirea sereferă la plăcere şi absenţa durerii, pe când nefericirea indică durerea şi absenţa plăcerii. Fericirea poate fi

8/3/2019 etica scr2


calculată, fiind suma plăcerilor, iar caracterul unei acţiuni este dat de raportarea cumulată a plăcerilor la durere.Plăcerea poate fi măsurată prin intensitate, durată, fecunditate (capacitatea de a genera noi plăceri), puritatea(imixtiunea cu durerea).

Nota diferenţiatoare dintre teoria etică a lui John - Stuart Mill şi aceea a lui Bentham constă îndistingerea de către Mill a nuanţelor calitative dintre plăcerile mai puţin elevate ale trupului, şi cele intelectuale„elevate”.

Conform lui John - Stuart Mill „fericirea omenirii” este scopul ultim al moralei, criteriu de acceptare

sau respingere a acţiunilor. Principiul utilităţii sau principiul celei mai mari fericiri consideră, deci, ca scopsuprem al omului viaţa lipsită de durere şi bogată în plăceri considerate sub raport calitativ, respectiv cantitativ.

B. Etică aplicată

Etica aplicată se referă la abordarea din perspectivă etică a unor probleme practicecare se referă fie laconduite individuale, fie la conduite colective. Dezvoltarea amplă de la sfârşitul secolului XX a determinat

conturarea a numeroase domenii: bioetică, etica diferenţei sexuale, etică socială, etica afacerilor, etica relaţiilor internaţionale, etica mediului.Bioetica s-a constituit pentru reglementarea sub raport etic şi pentru oferirea de soluţii problemelor de

cercetare şi practică biomedicală. Dezvoltarea tehnologică ce permite manipularea vieţii, fecundarea in vitro,transplantul de organe, au ridicat problema identităţii umane, a permisiunii de manipulare a codului genetic, araportului sexualitate / viaţă, respectiv viaţă / moarte. Bioetica s-a concretizat în elaborarea de reguli decomportament vizând procesele biomedicale.

Etica diferenţei sexuale are la bază premisa recunoaşterii specificităţii sexelor, nevoia de eliminare a prejudecăţilor eticii tradiţionale.

Etica socială abordează cu predilecţie conflictul morală – relaţii personale sau problema săraciei. Morala presupune imparţialitate în tratarea fiinţei umane, iar tratarea diferită a celor cunoscuţi faţă de cei necunoscuţimarchează un conflict al relaţiilor sociale cu morala. O altă problemă ridicată de etica socială este aceea legată

de modalităţile de realizare a unei distribuţii juste a resurselor planetei pentru a diminua sărăcia.Etica afacerilor constă în aplicarea principiilor eticii generale la situaţiile de natură economică cum ar fi:moralitatea obţinerii profitului, formularea regulilor de la baza schimburilor economice şi a stabilirii corecte asalariilor, corectitudinea sistemului economic de piaţă.

Etica relaţiilor internaţionale se referă la aplicabilitatea normelor morale în cadrul relaţiilor dintre state,dar şi moralitatea războiului.

7. Eutanasia – Helga Kuhse

Problematica controversată a eutanasierii a fost abordată din cele mai vechi timpuri rămânând o

problemă deschisă care a incitat la delimitarea unui sistem argumentativ pro şi contra fenomenului sinuciderii.Eutanasia este definită în bioetică ca o acţiune prin care se favorizează o „moarte bună”, o moarte fărădurere. Acţional şi efectiv ea presupune luarea vieţii unei persoane în mod intenţionat, în scopul curmăriisuferinţelor.

Termenul de eutanasie cuprinde mai multe forme: eutanasie voluntară, nonvoluntară, involuntară, ca o primă categorie tipologică, respectiv eutanasie pasivă şi activă, dintr-un alt unghi tipologic relativ la eutanasie. Înintriorul acestor diferenţieri sunt susţinute o gradaţie a moralităţii şi imoralităţii ataşate acţiunilor de eutanasierii.

Eutanasia voluntară presupune curmarea vieţii persoanei la cererea explicită a acesteia, pe când îneutanasierea nonvoluntară, persoana este în imposibilitatea de exprimarea a dorinţei de a trăi (de pildă persoanele bolnave, nou-născuţi). Eutanasia involuntară presupune întreruperea vieţii persoanei în absenţa exprimării

8/3/2019 etica scr2


acordului acesteia (această formă de eutanasie este asimilabilă crimei).Eutanasia activă constă din acţiuni de provocare a morţii prin acţiune, în mod intenţionat. Eutanasia

pasivă presupune omisiunea intenţionată a acţiunilor de menţinere şi protejare a vieţii. Practic, persoana estelăsată să moară (de exemplu: întreruperea unui tratament vital, administrarea de doze ce provoacă moartea).

După specificaţia anterioară, problema ridicată în cazul formelor eutanasiei este aceea a gradului demoralitate / imoralitate a acestor forme de eutanasie. De pildă, neintervenţia în stoparea pericolului de pierdere avieţii (eutanasie pasivă)ar fi justificată de neintervenţia în cursul firesc al naturii, pe când acţiunea de a omorî

efectiv o persoană este mai condamnabilă decât faptul de a o lăsa să moară.O altă categorie de opinii condamnă în mod egal celelalte forme de eutanasie. Poziţia Bisericiietichetează şi condamnă marea majoritate a formelor de eutanasie ca fiind crime.

Argumentele pro eutanasiere sunt întemeiate pe compasiunea pentru suferinţa unei persoane şi peautonomia fiinţei umane. Argumentele contra eutanasiere pledează pe recunoaşterea dreptului divin ca singurulviabil de a da şi de a lua viaţa, indiferent dacă limita moarte justificată – nejustificată este extrem de fragilă.

8. Avortul – Marz Anne Waren

Adoptarea de către un număr mare de state a legilor antiavort a generat dezbateri între drepturile femeilor de a apela la avort şi la dreptul statului de a-l interzice.Argumentele pro interzicerii avortului sunt date de pericolele la care sunt expuse femeia, dar şi fătul, dar şi

acela că avortul este o crimă în condiţiile în care din momentul conceperii fătul este o fiinţă umană ori dispunede capacitatea de a deveni o persoană. Teologia condamnă ca şi crimă orice acţiune care distruge viaţa, chiar şidin momentul conceperii.

Argumentele pro susţinerii avortului abordează consecinţele negative ale interzicerii avortului asuprasănătăţii sau asupra vieţii femeii, precum şi sporirea sărăciei ca şi încălcarea drepturilor femeii la libertatea deautodeterminare. Susţinerea avortului are la bază producerea lui sub condiţia necesităţii.

Nu se poate admite sau respinge practica avortului fără atentarea reciprocă asupra vieţii unuia dintre părţileimplicate: fetusul sau femeia. În aceste condiţii avortul devine un eveniment dificil de justificat în situaţia în careorice ucidere necesită o justificare indiferent dacă fiinţa în cauză posedă sau nu experienţe senzitive.

8/3/2019 etica scr2


Documents

etica scr2