Educația – o componentă importantă a societății umane

Odată cu societatea umană a apărut şi educaţia, care va continua să existe de-a lungul

întregii evoluţii a acesteia. Nu trebuie să vedem în educaţie o simplă prelungire a sistemului

social, ea fiind doar o componentă a acestuia, după cum educaţia nu trebuie limitată la ceea ce

oferă instituţiile şcolare. Ea este un proces în continuă desfăşurare, cu particularităţi distincte de

la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio-umană în ansamblul său se află în

continuă devenire.

Numeroase sunt definiţiile privitoare la acţiunea educaţională, ea fiind studiată de

psihologi, pedagogi, sociologi, filosofi, de oamenii politici, de făuritorii de legi care în încercarea

de o oferi cel mai bun model de educaţie („ideal educaţional”), i-au stabilit limite, caracteristici şi

modele umane perfecte care pot contribui la creşterea gradului de cultură a unui neam.

Educaţia diferă nu numai de la o perioadă istorică la alta, de condiţiile materiale ale unui

popor, ci şi de condiţiile spirituale şi de particularităţile izvorâte din experienţa fiecărui popor, de

modul în care ştim să oferim copiilor o educaţie în concordanţă cu moralitatea şi spiritualitatea

poporului din care face parte, de strategiile didactice folosite. Nu negăm în realizarea acestui

ideal educaţional experienţele oferite de alte popoare. Acestea sunt preluate şi integrate în

propriul sistem naţional adaptîndu-se la specificul vieţii sociale, culturale şi spirituale.

Ca practică spirituală și socială, nu constă doar din activitatea de transmitere pasivă, de

perpetuare mecanică a unui cumul de spiritualitate existentă sau propagată la un moment dat.

Ea este în același timp îmbogățire, resemnificare, înzestrare cu sens, reajustare și retraducere

a stimulilor morali și spirituali din perspectiva unor fundamente axiologice, a unor repere

valorice stabile.

Etimologic, „educaţie” provine din latinescul „educo-are” ce înseamnă „a creşte, a instrui,

a forma, a scoate din”. Am putea spune că educaţia înseamnă a scoate individul „din starea de

natură” şi a-l introduce „în starea de cultură”.1

Din perspectiva relaţiei copil-societate, educaţia a fost privită ca o activitate socială

complexă care se realizează printr-un lanţ nesfîrşit de acţiuni exercitate în mod conştient,

sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect-individual sau colectiv, în vederea

1 Ioan Nicola,Domnica Farcas, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996, p. 42.1

transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât

condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual.

Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea se

realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale, istorice

dar si tehnice bine determinate.

Cele două mari scopuri ale educaţiei: primul este “să dăm copilului cunoştinţe generale

de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucţia. Celălalt e să

pregătim în copilul de azi pe omul de mâine şi aceasta este educaţia.”2

Observăm că din perspectiva educaţională, educaţia are un caracter finalist. Ea este

produsul acţiunii oamenilor, motiv pentru care poate fi explicată prin obiectivele urmărite şi

rezultatele obţinute. Urmărirea unui scop precis, presupune o anticipare în plan mental a

finalităţilor acţiunii educaţionale, finalitate urmărită pe tot parcursul intervenţiei educaţionale.

Finalităţile acţiunii educaţionale îmbracă forma idealului educaţional, aceasta fiind

modalitatea prin care se exprimă corelaţia dintre societate şi acţiunea educaţională.

Raportându-se întotdeauna la om, la ceea ce acesta trebuie să devină, la personalitatea ideală,

finalităţile educaţiei trebuie să fie formulate cât mai aproape de realitate în scopul împlinirii

obiectivelor şi scopurilor propuse.

Schimbările pedagogice determinate de reforma educaţiei de la noi au ca obiectiv

transformarea profundă a sistemului de învăţământ, obiectivată la nivelul finalităţilor educaţiei, a

structurii învăţământului şi a conţinuturilor. Obiectivele reformei proiectate în ultimele decenii

anticipează dar şi pregătesc trecerea de la idealul pedagogic al societăţii industrializate,

formarea unei personalităţi multilaterale, adaptabilă la cerinţele sociale complete, dar repetabile,

la idealul educaţional al societăţii post-industriale, care vizează formarea personalităţii creative,

adaptabilă la condiţiile speciale create de o societate într-o permanentă schimbare.

Idealul educaţional este dinamic, putând suferi transformări permanente, transformări

impuse de condiţiile sociale, prin calităţile pe care societatea doreşte să le imprime indivizilor în

devenirea lor. Aceste variabile sunt stabilite după anumite dimensiuni ce sunt supuse şi ele

dinamicului permanent: dimensiunea socială, dimensiunea psihologică şi dimensiunea

pedagogică.

Idealul educaţional al şcolii româneşti, astăzi, este: „dezvoltarea liberă, integrală şi

armonioasă a personalităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în însumarea unui

sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru

2 Constantin Cucoş, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 28.2

dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru

incluziune socială şi angajare pe piaţa muncii”(Articolul 2, alineatul 3 Legea educaţiei naţionale).

Conform acestui ideal educaţional, competenţele pe care trebuie să şi le însuşească

orice copil, tânăr sau adult ce intră într-un sistem de învăţământ în ţara noastră, vizează

formarea de cunoştinţe, abilităţi, deprinderi şi aptitudini necesare în plan idividual dar şi social.

Educaţia religioasă în şcoală trebuie să fie făcută după standardele pedagogiei moderne, prin

reformarea curriculumului şi promovarea acelor idealuri şi valori care ajută la formarea

personalităţii creatoare, adaptabile condiţiilor existenţiale actuale.

Remarcăm o grijă deosebită pentru formarea acelor abilităţi de comunicare socială,

prevăzute în articolul 4 al legii, se pot dobândi prin „noile educaţii”, apărute ca răspuns la

cerinţele societăţii: educaţia morală, educaţia psihofizică, educaţia intelectuală, educaţia

tehnologică şi educaţia estetică.

Având permanent în vedere îmbunătăţirea procesului instructiv-educativ dar mai mult

dezvoltarea unei personalităţi religios-morale la elevi, am pornit de la convingerea că prin

exemplu, lectură, voinţă, perseverenţă, descoperire, elevii pot înţelege că religia nu este o

simplă asimilare intelectuală de cunoştinţe, ca nişte idei filozofice abstracte, ci însuşirea lor vie

în reflecţia şi experienţa duhovnicească, precum şi în comportamentul de zi cu zi. In acest scop,

in activitatea didactica am introdus calculatorul ce este foarte apreciat de elevi.

Pregǎtirea elevilor pentru a participa activ şi constructiv la activitatea şi viaţa socialǎ implicǎ,

cu necesitate, printre altele, şi dobândirea unor priceperi şi deprinderi de muncǎ. Acestea nu se

pot forma decât prin implicarea elevilor în diverse activitǎţi practice, fundamentate pe

cunoştinţele teoretice însuşite de ei.

Evoluţia educaţiei religioase de la didactica tradiţională spre didactica modernă şi

valorizarea cuceririlor ştiinţifice din domeniul educaţional în cadrul orei de religie prezintă este

un act de normalitate, de firesc, aşa cum ancorarea Religiei în precepte şi metode educaţionale

perimate, anacronice, ar însemna iremediabila condamnare la scoaterea materiei din

curriculumul şcolar.

Astfel am descoperit modalităţi de dinamizare a procesului de învăţare la ora de religie,

punând la dispoziţia elevilor resursele materiale şi procedurale de care au nevoie, de a optimiza

actul de predare-învăţare din perspectiva exigenţelor unui învăţământ formativ prin mijloacele

moderne de predare-învăţare, de a forma, cultiva, consolida trăirile interioare ale unei vieţi

religioase şi morale, şi de a le exterioriza.

3

Implicarea elevilor în activităţile de transmitere de cunoştinţe, jocul de rol, schimbul de roluri,

problematizarea, dialogul, îi determină pe elevi la participare. Esenţial în ora de religie este

evitarea predicilor, a monologului. Misiunea dascălului de religie nu se măsoară în volumul de

cunoştinţe acumulate, ci în deprinderile, capacităţile, comportamentele pe care a reuşit să le

sădească în sufletul elevilor.

Cursul “Cadrul didactic un profesionist în sistemul de învățământ”, mi-a întărit

convingerea că utilizarea calculatorului in activitatea didactica, indiferent ca este vorba de

predare, invatare, evaluare, fixare-consolidare, sporeste interesul elevilor pentru ora, gradul de

implicare; Cunostintele dobandite sunt retinute intr-o mai mare masura.

4