Epistemologie, Sarban Elena, gr 314 K

Epistemologie. Disciplină filosofică ce studiază statutul teoriilor ştiinţifice, sintaxa lor logică (raporturile formale dintre enunţuri), semantica limbajului lor, pragmatica discursului ştiinţific; pe scurt: filosofie a ştiinţei. Din punct de vedere etimologic, epistemologie înseamnă „discurs despre ştiinţă” (gr. lógos, discurs, şi epistéme, ştiinţă). Obiectul său a fost înţeles în diferite moduri, ca de exemplu, potrivit empirismulului logic al Cercului de la Viena, R. Carnap identifica epistemologia cu „logica aplicată” (studiul sintaxei logice a teoriilor), ştiinţa-pilot fiind considerată fizica. Ca domeniu disciplinar, filosofia ştiinţei ia naştere în jurul anilor 1920-1930, datorită neopozitiviştilor din Cercurile de la Viena şi Berlin (M. Schlick, H. Reichenbach, O. Neurath), ca reacţie împotriva metafizicii. Prin extensie retrospectivă, tradiţia gândirii metodologice asupra ştiinţelor poate să cuprindă Discursul asupra metodei al lui Descartes, Critica raţiunii pure a lui Kant sau Principiile matematice ale filosofiei naturale ale lui Newton. Începând din anii 1960, dezbaterea s-a concentrat în jurul semanticii termenilor ştiinţifici, în timp ce cercetările mai recente se apleacă asupra problemelor de pragmatică. Se distinge între epistemologia generală (care studiază cunoaşterea ştiinţifică în general şi valoarea sa) şi epistemologia specială (care tratează statutul fiecărei ştiinţe în parte). O cotitură majoră în epistemologie coincide cu publicarea Structurii revoluţiilor ştiinţifice a lui T. Kuhn (1962), cu referire la dezvoltarea teoriilor în raport direct cu variaţia înţelesului termenilor, la limbajul cercetării care nu poate fi independent de teorie, ceea ce implică adevărul conform căruia două teorii diferite „privesc lumi diferite”. În concluzie, există o „incomensurabilitate” între teorii şi nu există criterii raţionale de selectare a teoriilor concurente. Problemele avute în vedere ţin de diferite perspective privitoare la criteriile ştiinţificităţii (consistenţa internă a unei teorii, testarea teoriei, fecunditatea sa), la selecţia diferitelor teorii (compatibilitatea teoriei alese cu alte teorii acceptate, simplitatea, calitatea estetică) şi la structura explicaţiei ştiinţifice (reducerea enunţurilor particulare la enunţuri generale, într-un lanţ deductiv). În anii ’70, un interes deosebit a fost suscitat de aşa-numitul „realism metafizic” (opus relativismului radical), reprezentat de H. Putnam şi S. Kripke. Conform acestor autori, lumea constă dintrun număr determinat de relaţii: descrierea adevărată a lumii nu poate fi decât una, iar adevărul enunţurilor ştiinţifice este înţeles ca o corespondenţă.

Epistemologia ca parte integranta a gnoseologiei, este si ea atit teorie, cit si metoda. In calitate de teorie aduce explicatii asupra procesului de cunoastere stiintifica, iar ca metoda indrumeaza cunoasterea stiintifica intr-un anumit domeniu de specialitate.

Teoriile despre cunoastere au radacini inca in antichitate. Problema cunoasterii si gasirea adevarului au preocupat gindirea incepind cu Aristotel, antichitatea greaca, prin modernism cu Descartes, Leibnity, Locke, Hume, pina la clasicism cu Kant, Hegel,  si in final Russell,etc.

Traditional gnoseologia include reflectii despre obiectul cunoasterii, geneza cunoasterii umane, formele si procesele de cunoastere, conceptul de adevar, verificarea cunostintelor adevarate, elaborarea constructiilor teoretice, etc.

Omul supune toate obiectele si fenomenele lumii reale cercetarii, cunoasterii. Este accceptat ca scopul cunoasterii este aflarea adevarului. Datorita faptului ca cunoasterea este un proces activ, omul in permanenta se afla in procesul de acumulare a cunostintelor. Procesul de cunoastere contribuie la acumularea de cunostinte vaste si profunde la treapta gindirii abstracte. Este

1

Epistemologie, Sarban Elena, gr 314 K

important de mentionat ca nu trebuie de confundat cunoasterea abstracta, logica, rationala cu cea sensoriala. Cu toate ca aceste nu pot fi separate, deoarece ele adesea contribuie la acumularea de cunostinte in acelasi timp si in egala masura, totusi in acest cadru ne referim la cunoasterea rationala.

Deci, in analiza problemei cunoasterii, in literatura traditional preocupata de aceasta problemea gasim evidentiate doua forme de cunoastere: cunoasterea senzoriala si cunoasterea rationala. Cunoasterea senzoriala include senzatiile, perceptiile, reprezentarile, iar cunoasterea rationala, care mai este numita logica, abstracta, include notiunile, judecatile si rationamentele. Senzatiile si perceptiile sunt reflectare a partilor obiectelor realitatii, sunt informatii primare despre realitate,  ele inlesnesc si conditioneaza actul cunoasterii. Spre deosebire de acestea reprezentarea include si reflectarea realitatii in imaginatia umana, practic am putea spune ca aceasta este trecerea la cea dea doua forma a cunoasterii, cunoasterea rationala. Spre deosebire de cunoasterea senzoriala, cea logica are urmatoarele  caracteristici: este mijlocita; se realizeaza prin generalizari; este activa si necesita eforturi intelectuale;  se manifesta in vorbire; este legata de determinarea si realizarea unui scop.

Scopul procesului de cunoastere este descoperirea insusirilor principale ale obiectelor, stabilirea cauzelor fenomenelor, aflarea legilor de dezvoltare a realitatii, care sunt necesare omului in activitatea sa de zi cu zi.

Analiza mecanismului de realizare a procesului de cunoastere conduce la evidentierea deosebirii intre cunoasterea empirica si cunoasterea teoretica. „Cunoasterea empirica este insusirea de catre agentul cunoscator a unei informatii legate nemijlocit  de situatiile praxiologice in care actioneaza, si de utilizarea semnelor limbii naturale prin desemnarea si transmiterea acestora”. (Ion Craiovan, Metodologie juridica, Universul Juridic, B., 2005, p.52) „Cunoasterea teoretica ( sistematica) se deosebeste de cea empirica prin introducerea alaturi de limba naturala a unui sistem special de semne si definirea riguroasa a conceptelor si propozitiilor utilizate, prin instituirea unor ample demersuri logice, constructive, cu accentuata valoare operationala”.(p.52-53)

In procesul de dezvoltare si formare cunoasterea stiintifica trece prin mai multe etape, carora le corespund anumite forme ale cunoasterii: problematizarea, ipoteza, practica (realitatea), teoria.

Ca imbold pentru dezvoltarea cunoasterii stiintifice servesc diversele probleme ce apar in cadrul stiintei sau intrebarile ce solicita raspunsuri. Prezenta acestor doua situatii determina prezenta unei situatii problema in stiinta. O situatie problema poate fi recunoscuta daca mijloacele utilizate pentru solutionarea acesteea nu sunt suficiente, si din acest motiv intilnim piedici in gasirea solutiilor. Sursa de baza a aparitiei unei probleme este contradictia intre teorie si practica.

In procesul dificil de cunoastere a realitatii obiective, adevarul nu apare in constiinta omului in stare pura, demonstrata. Procesul de obtinere a cunostintelor este insotit de cautarea de explicatii, care la rindul lor sunt insotite de presupuneri despre cauzele fenomenelor, verificarea cercetarilor prin aplicarea lor practica. Un rol important  ii revine in acest caz

2

Epistemologie, Sarban Elena, gr 314 K

ipotezei. Termenul „ipoteza” semnifica o presupunere facuta pentru a explica un fapt, o supozitie bazata pe anumite probabilitati. Deci, ipoteza numim forma specifica a gindirii, care consta in formularea presupunerii despre cauza unui fenomen si in verificarea acestei presupuneri. Ipoteza stiintifica este innaintata in procesul dezvoltarii cunoasterii stiintifice pentru a solutiona o problema concreta.

Temeiul empiric pentru inaintarea ipotezelor sunt faptele, ce inseamna o anume situatie care a fixat cunostinte empirice. In limbajul cotidian termenul fapt adesea este considerat sinonim cu termenul adevar, rezultat, eveniment.

In final, rolul determinant, ca forma de manifestare a dezvoltarii procesului cunoasterii stiintifice il are teoria, care este o forma complexa a cunoasterii stiintifice. In sens ingust vom utiluiza termenul „teorie” pentru a denumi o forma superioara de organizare a cunoasterii stiintifice, care ofera o imagine generala, sistemica despre legitatile si legaturile esentiale ale obiectelor cercetate. Orice teorie are urmatoarele functii: functia explicativa; functia de sistematizare; functia  de predictie.

In ceea ce priveste structura cunoasterii stiintifice, poate fi facuta diferenta intre nivelul empiric si cel teoretic. Diferenta intre ele poate fi facuta in baza obiectului cercetarii, mijloacelor si metodelor utilizate in cercetare.

3