Epifania nr14 decembrie2010

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011 1

ÎNNOIREA ANULUI – ÎNNOIRE ÎN HRISTOS

Trăim frumuseţea Praznicelor Bisericii în lumina şi bucuria Duhului Sfânt. Lunile decembrie

şi ianuarie ale fiecărui an aduc în conştiinţele şi vieţile oamenilor o multitudine de daruri duhovniceşti pe măsura credinţei fiecăruia, având în centrul lor Darul suprem al Înomenirii Logosului Divin, al Întrupării Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Naşterea după Trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Mare este Taina creştinătăţii: “Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”(1 Timotei 3, 16). Dumnezeirea se cuprinde de umanitate şi umanitatea se întâlneşte cu dumnezeirea, Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup, Fiul Cel veşnic din slava Sfintei Treimi coboară în slavă să umple creaţia de slavă. “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”(Luca 2,14) slavosloveau îngerii şi păstorii la Peştera din Betleem, glasuri ce se-nalţă de fiecare dată când sărbătorim Crăciunul în dragoste şi în bucuria împărtăşirii, a clipelor cele mai sfinte de trăire a dumnezeiescului Praznic.

De Sărbătorile Naşterii Domnului şi în aşteptarea cununii Anului Nou copiii, mai mult ca oricând, îşi dau seama ce înseamnă iubirea părinţilor pentru ei, părinţii îşi redefinesc iubirea faţă de copii, fraţii îşi întăresc preţuirea şi iubirea unuia pentru celălalt.

Atâta pace şi linişte trebuie să primim de Crăciun, atâta revărsare de lumină sfântă! Iar toate acestea se împlinesc prin darurile duhovniceşti pe care Biserica trebuie să le dăruiască credincioşilor, având în inima lor, ca nucleu de polarizare, Taina Sfintei Liturghii în comuniune euharistică.

Omul trebuie să adere din toată inima, cu toată puterea şi simţirea sa, la actele liturgice ce converg spre întâlnirea cu Staulul, spre “vederea” Pruncului, spre înţelegerea teodiceii şi antropodiceii, ca vectori duhovniceşti a ceea ce înseamnă coborârea, kenosis-ul dumnezeirii şi theosis-ul, îndumnezeirea creaţiei, umplerea de Har a persoanei răscumpărată în Hristos şi restaurată prin Duhul Sfânt. “Împărtăşindu-ne de Duhul, avem harul Cuvântului şi în El, dragostea Tatălui” şi “Cel ce primeşte pe Duhul, este templul lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Atanasie cel Mare (Epistole, 1988).

Alături de Praznicul Crăciunului sărbătorim Tăierea împrejur şi Aducerea în templu a lui Hristos, cununa Noului An şi pe Sfântul Vasile cel Mare. “Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, i-au pus numele Iisus, care a fost numit de înger mai înainte de a Se zămisli în pântece” (Luca 2, 21).

EPIFANIA


Mai mult ca oricând, acum, la cumpăna anilor trebuie să facem un bilanţ al vieţii, să reconsiderăm valorile şi să conştientizăm stadiul existenţial al fiecăruia dintre noi. Cuvintele gânditorului şi omului de ştiinţă Lucian Gavrilă ( Pseudopsihotheognotikon, 2008) sunt atât de actuale! El ne spune:”Totdeauna valorile sunt vânate şi subminate fără încetare, mai ales de către cei care doresc să le atingă strălucirea şi nu pot, chiar dacă se unesc în găşti mafiote. Din păcate, valorile sunt solitare, şi pe când primele produc tot binele din lume, cele de pe urmă produc tot răul din lume”. O asemenea răsturnare a valorilor există, din păcate, la noi astăzi!

Perioada Sfintelor Sărbători se încheie cu Epifania din repejunile Iordanului, prin Botezul de la Ioan şi Praznicul Înaintemergătorului, când firea apelor s-a sfinţit, când Iordanul s-a despărţit şi curgerea apelor s-a oprit, “văzând pe Stăpânul botezându-Se”. După Rugăciunea Amvonului, la “Slujba Aghezmei Celei Mari”, auzim troparul: “Glasul Domnului peste ape strigă, grăind: veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos, Cel ce S-a arătat”, iar la Slavă... Şi acum... auzim cuvintele: “Văzutu-Te-au apele şi s-au temut, cutremuratu-s-a Înaintemergătorul şi a strigat, grăind: Cum va lumina sfeşnicul pe Lumină? Cum îşi va pune mâna robul pe Stăpânul? Sfinţeşte-mă pe mine şi apele, Mântuitorule, Cel ce ai ridicat păcatul lumii” (Molitfelnic, 2006).

Într-o lume acoperită de patimi şi de violenţă, glasul Tatălui din ceruri: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17) adevereşte pe Cel ce S-a născut cu Trup din Fecioara, Cel ce a deschis pântecele Fecioarei prin Naşterea Sa, pe Cel ce S-a Botezat în Iordan, Cel descris de profetul Isaia ca Omul durerilor, Cel ce va învia a treia zi după Scripturi, pe Iisus Hristos “Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”.

Ca pe o Peşteră binevoitoare şi ca un Sân ipostatic plin de iubire şi de comuniune interpersonală, Biserica Dumnezeului Celui Viu, „Stâlp şi Temelie a Adevărului” (1 Timotei 3, 15), cheamă pe toţi creştinii la dragoste şi înţelegere. Nu pot fi înţelese Crăciunul şi celelalte Praznice care converg în jurul său la amplitudinea lor adevărată decât numai prin simţirea şi prilejuirea harului dumnezeiesc în interioritatea actelor cultice şi participarea la rugăciunea comunitară din Taina Sfintei Liturghii. Putem să împodobim brazii şi să amplificăm tradiţii şi obiceiuri, dar numai Sfânta Liturghie constituie “focarul” de unitate în Hristos şi de unire în comuniune euharistică.

Rugăciunea, smerenia, imperativul omului plin de onestitate, de cinste şi de promovare a binelui de la Dumnezeu se trăiesc în cadrul Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie nu se prilejuieşte numai pentru masa de credincioşi deja constituiţi în comunitate stabilă, ci ea cheamă pe tot omul, indiferent de rang şi poziţie socială; toţi trebuie să simtă dragostea lui Dumnezeu în interiorul Bisericii văzute şi participante.

Hristos Domnul se prilejuieşte euharistic pentru toţi. Separările, etichetările, lupta necruţătoare din sisteme, toate acestea vin din neînţelegerea sensului Întrupării lui Dumnezeu pe pământ şi tocmai din această cauză o majoritate covârşitoare nu este pătrunsă de Adevărurile de credinţă, privesc Biserica cu indiferenţă, şi comunitatea rămâne aceeaşi, neschimbată, netransformată duhovniceşte.

Cum Dumnezeu S-a smerit într-atât, născându-Se în iesle şi noi să rămânem trufaşi? Cum Dumnezeu Se smereşte la Iordan şi noi rămânem în stare de stăpânire, de asuprire şi de lipsă de răspuns la cererea şi iubirea semenului? Crăciunul şi Boboteaza sunt Praznice dumnezeieşti care

EPIFANIA


aşază smerenia peste firea trufaşă, aduc lumină minţii bântuite, aduc tuturor pace şi linişte şi ne umplu de acea puritate pe care fiecare dintre noi am trăit-o când eram copii şi totul era plin de fericire şi de bucurie.

Să primim Sfintele Praznice în bucurie sfântă, în rugăciune şi pace duhovnicească. Tuturor cititorilor revistei Epifania, la intrarea în cel de-al treilea an de la apariţie, vă urăm

multă sănătate şi tradiţionalul: La mulţi ani!

Preot Dr. Nicolae Nicolescu

EPIFANIA


Sămânţa patristică

CUVÂNT LA SFÂNTA NAŞTERE A LUI HRISTOS

Astăzi Se naşte Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut,

strălucirea slavei Sale, Chipul veşniciei şi al ipostasului Său, Logosul şi hotarul Tatălui, prin Care El a făcut veacurile, prin care s-au făcut cele văzute şi cele nevăzute. Căci Logosul Tatălui S-a făcut trup în chip neschimbat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi mijlocitor între Dumnezeu şi om este Cel singur Iubitor de oameni, zămislit în preacurata mitră a Fecioarei nu din voie sau poftă sau unire bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, asemenea celei dintâi naşteri a lui Adam; şi S-a făcut ascultător Tatălui, vindecând neascultarea noastră prin luarea asupra Sa a firii noastre.

Căci Duhul Sfânt a venit peste ea curăţind-o şi dându-i puterea de a primi şi, de asemenea, de a-L naşte pe Logosul Dumnezeirii. Şi atunci a adumbrit-o Puterea şi Înţelepciunea

enipostatică a Dumnezeului celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, asemenea unei seminţe dumnezeieşti, Şi-a închegat Sieşi din neîntinatele şi preacuratele ei sângiuiri trup însufleţit, suflet raţional şi cugetător, pârga plămadei noastre nu din sămânţă, ci prin creaţie1, întru Duhul Sfânt, nu alcătuindu-Şi făptura [trupului] prin adăugiri în chip treptat, ci împlinindu-se dintr-odată, întrucât Însuşi Logosul dumnezeiesc S-a făcut Ipostas pentru [acest] trup. Căci Logosul lui Dumnezeu nu S-a unit cu firea omenească într-un pre-ipostas2, ci sălăşluindu-se în pântecele Fecioarei în chip necircumscris cu propriul Său ipostas, Şi-a făcut din preacuratele sângiuiri ale Pururea Fecioarei trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, asumând pârga plămadei omeneşti, Însuşi Logosul făcându-se ipostas în trup; prin urmare, este deopotrivă trup [omenesc] însufleţit şi deopotrivă trup al Cuvântului lui Dumnezeu, însufleţit, raţional şi cugetător. De aceea, nu vorbim de

1 “Din sămânţă” înfăţişează modul venirii la existenţă a persoanelor umane, ca urmare a căderii protopărinţilor, pe când “prin creaţie” este chipul în care a fost adus la existenţă atât întâiul Adam, cât şi cel de pe urmă (comp. 1 Cor. 15,45) (n. trad.).

2 Prin “pre-ipostas” Sf. Ioan Damaschin înţelege un trup care a deţinut o existenţă personală şi anterioară Întrupării Logosului, învăţătură eretică susţinută de Nestorie (428-431), dar condamnată de Sfinţii Părinţi la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic (431) (n. trad.)

EPIFANIA


un om care a fost trecut în rândul zeilor, ci mărturisim un Dumnezeu înomenit, Care, fiind după fire Dumnezeu desăvârşit, S-a făcut după fire om desăvârşit El însuşi, neschimbându-şi firea, nici meşteşugind o iconomie închipuită [a planului dumnezeiesc al mântuirii]; ci prin trupul însufleţit, raţional şi cugetător luat din Sfânta Fecioară şi avându-Şi existenţa în Sine Însuşi, [deşi era] unit cu cea care L-a născut, [Hristos] este şi se numeşte în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit.

Astfel că mărturisind în chip smerit în Hristos deosebirea lămurită „din două” şi „în două” firi, nu vom face nici unirea amestecare, nici deosebirea nu o vom socoti despărţire. Aşa că pe Preasfânta Fecioară o numim cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; căci Dumnezeu desăvârşit [este] cu adevărat Cel născut din ea, adevărată Născătoare de Dumnezeu [este] cea care L-a născut pe Cel întrupat din ea. Căci, născându-Se Domnul şi Dumnezeul nostru din rătăcirea iernii şi a frigului amăgirii, ne-a adus din nou la primăvara bucuriei, asumându-Şi chipul nostru şi înnoindu-l pe acesta odată cu asumarea trupului Său. Căci, purtând în întregime ceea ce este al nostru [firea omenească], afară de păcat, ne-a făcut prin înfiere fii ai aceluiaşi Tată şi dimpreună moştenitori ai Împărăţiei Sale.

Aşadar, după ce ne-am lămurit cuvântul pentru cei ce ne privesc, haideţi acum şi noi să ne învăţăm urechea în chipul în care am aduna flori din toate felurile de trandafiri.[…]

Regele perşilor de nimic îngrijorându-se, neîntârziat i-a chemat pe magii care erau sub stăpânirea sa şi i-a trimis cu daruri să se închine regelui neamurilor care s-a născut; şi i-au dus prinos de jertfă, [Magii] străbătând calea vreme de câteva zile au ajuns la Ierusalim şi au întrebat zicând: „Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am venit să I ne închinăm. I-am văzut steaua la Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui”. Şi auzind acestea, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el; şi chemându-i pe preoţii şi pe cărturarii poporului, încerca să afle de la aceştia unde este să Se nască Hristos. Iar aceia i-au spus: În Betleemul Iudeii; aşa a fost scris de către proorocul: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cârmuitorul care va paşte pe poporul Meu Israel”3. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua4. Iar ei i-au spus că până astăzi o văd de multe zile şi că îşi vor continua drumul până acolo unde îi va conduce ea. Dar Irod căuta să afle vremea când S-a născut Hristos nu ca să I se închine Lui, ci voind să-L omoare.

Şi iudeii căutau [să afle] de la magi cele ce vor fi şi din ce pricină s-au petrecut acestea. Şi magii au zis: „Cel pe Care-L numiţi Mesia S-a născut”. Iudeii s-au tulburat şi nu au îndrăznit să li se împotrivească. Ci le-au zis acestora: ‚despre ce Dreptate cerească ne vorbiţi? Ce ştiţi?”. Aceia le-au spus: „Sunteţi suferinzi de necredinţă şi, fie cu jurământ, fie fără de jurământ, nu veţi crede; căci Hristos, Fiul Celui Preaînalt, S-a născut stricându-vă legea şi sinagogile”. Iar aceştia de la sine voind, i-au rugat să primească daruri şi să nu mai vorbească despre aceasta şi [să plece] din ţara lor ca să nu se facă între ei sminteală. Iar ei au zis” „Noi am adus daruri în cinstea Lui, ca să vestim acele [semne] mari care s-au petrecut în ţara noastră la naşterea Lui, iar voi ziceţi ca, luând darurile voastre, să trecem sub tăcere cele dezvăluite de către Dumnezeirea cea cerească şi să trecem cu

3 Mih. 5, 1. 4 Matei 2, 2-7

EPIFANIA


vederea însăşi porunca împăratului nostru?’ Iar ei temându-se şi preamult rugându-i i-au lăsat să plece. [Magii] părăsind Ierusalimul s-au îndreptat acolo unde le arăta steaua pe Împăratul cel ceresc.

Şi au văzut pe cea care L-a născut şi pe cel născut şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă; aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu, smirnă ca unuia ce va fi supus morţii.[…]

Aşadar, şi noi să prăznuim astăzi cele după cuviinţă şi să cinstim Naşterea lui Hristos, şi să strigăm cu veselie: Cu păstorii să cântăm imne, cu îngerii să dănţuim, cu magii să ne închinăm Dumnezeului nostru Celui ce S-a născut. Şi har Celui venit la ale Sale în chip străin [scil. mai presus de fire], pentru că pe cel străin l-a preaslăvit. Acestuia este slava, dimpreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu Duhul Sfânt Cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Damaschin

ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI – REFACERE A OMULUI ZIDIT “DUPĂ CHIPUL” LUI DUMNEZEU ŞI DAR AL CUNOŞTINŢEI MAI PRESUS DE FIRE

Dumnezeu, Cel care are toată stăpânirea, când a

făcut neamul oamenilor prin Cuvântul Său, a văzut şi slăbiciunea firii lor; a văzut anume că aceasta nu va fi în stare să cunoască prin ea însăşi pe Făcătorul, nici să dobândească înţelegerea Lui, de vreme ce El este nefăcut, iar făpturile sunt făcute, şi El este netrupesc, iar oamenii s-au plăsmuit jos, în trupuri; şi că peste tot e mare lipsa de putere a celor făcute, pentru înţelegerea şi cunoştinţa Celui ce le-a făcut. De aceea, milostivindu-Se iarăşi de neamul omenesc, ca Unul ce e bun, nu i-a lăsat pe ei deşerţi de cunoştinţa Lui, ca să nu le fie fără de folos existenţa însăşi. Căci ce folos ar avea cei creaţi, dacă nu ar cunoaşte pe Făcătorul Lor? Sau cum ar fi raţionali, necunoscând pe Cuvântul (Raţiunea) Tatălui, în care s-au şi făcut? Căci nu s-ar deosebi deloc de cele neraţionale (necuvântătoare), dacă

nu ar cunoaşte nimic mai mult decât cele din jurul pământului. Şi de ce i-ar mai fi făcut Dumnezeu pe aceştia, dacă n-ar fi voit să fie cunoscut de ei? Deci ca să nu se întâmple aceasta, Dumnezeu fiind bun îi face părtaşi de chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi-i zideşte după chipul şi asemănarea Lui, ca printr-un astfel de har, cunoscând chipul, adică pe Cuvântul Tatălui, să poată să dobândească prin

EPIFANIA


El înţelegerea Tatălui şi cunoscând pe Făcătorul să trăiască viaţa mulţumită şi cu adevărat fericită. Dar oamenii ajunşi fără de minte au nesocotit harul dat lor şi prin aceasta au întors atât de

mult spatele lui Dumnezeu şi au tulburat atât de mult sufletul lor, încât nu numai că au uitat de cunoştinţa de Dumnezeu şi ş-au plăsmuit alţi zei în locul lui Dumnezeu – căci au făurit idoli în locul adevărului şi au cinstit mai mult cele ce nu sunt în locul lui Dumnezeu Cel ce este, slujind făpturii în locul Făcătorului -, dar ceea ce e cel mai rău , au mutat cinstirea, de la Dumnezeu, la lemne, la pietre şi la toată materia, şi la oameni. Ba au mers şi mai departe de acestea, precum s-a spus înainte. Au mers atât de departe în lipsa lor de evlavie, că au crezut în draci şi i-au dat drept dumnezei, împlinind poftele lor. Căci aduceau jertfe de animale necuvântătoare şi săvârşeau junghieri de oameni, precum s-a spus mai înainte, spre a-şi împlini datoriile faţă de aceia, umplându-se şi mai mult în patimile scelerate ale acelora. De aceea se învăţau la ei şi magiile; şi vrăjitoriile amăgeau pe oameni în ţinuturile lor şi toţi puneau pe seama stelelor şi tuturor celor de pe cer pricinile facerii şi ale existenţei lor, necugetând la nimic altceva decât la cele ce se vedeau. Şi toţi erau plini de necredinţă şi de nelegiuire. Singur Dumnezeu nu era cunoscut şi Cuvântul Lui, măcar că nu Se ascundea pe Sine din faţa oamenilor, nici nu le dădea o cunoştinţă simplă despre Sine, ci o desfăşura în chip felurit şi prin multe lucruri.

Le-ar fi fost de ajuns harul de a fi după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul, ca să-l cunoască. Dar Dumnezeu, cunoscând slăbiciunea oamenilor, a văzut de mai înainte şi nepăsarea lor. Şi a ştiut că de nu se vor lenevi să cunoască pe Dumnezeu prin ei înşişi, vor putea să cunoască pe Făcătorul din lucrurile zidirii. Dar de vreme ce nepăsarea oamenilor cobora treptat spre cele tot mai rele, Dumnezeu S-a gândit Incă mai înainte la această slăbiciune a lor, trimiţându-le Legea şi proorocii (Rom., 3, 21), care puteau fi cunoscuţi de ei, ca, chiar de le-ar fi lene să privească la cer şi să cunoască pe Făcătorul, să aibă învăţătura Lui aproape de ei. Căci oamenii pot învăţa mai de-a dreptul de la oameni despre cele înalte.

Deci le era cu putinţă ca, privind la mărirea cerului şi cunoscând armonia zidirii, să cunoască pe Cârmuitorul ei, pe Cuvântul Tatălui, Care prin purtarea de grijă a tuturor le făcea cunoscut tuturor pe Tatăl şi Care le mişca pe toate, ca prin El toţi să cunoască pe Dumnezeu. Sau dacă se leneveau în aceasta, le era cu putinţă să se întâlnească cu sfinţii prooroci şi să afle de la ei despre Dumnezeul Făcător al tuturor, despre Tatăl lui Hristos; şi că credinţa în idoli e necredinţă şi lipsită de orice evlavie. Le era cu putinţă ca, cunoscând Legea, să se oprească de la orice nelegiuire şi să trăiască o viaţă de virtute. Căci Legea nu era numai pentru iudei , nici proorocii nu au fost trimişi numai pentru ei, ci, fiind trimişi la iudei, au fost prigoniţi de aceştia, dar au fost pentru toţi o şcoală sfântă a cunoştinţei de Dumnezeu şi a vieţuirii duhovniceşti. Dar cu toate că bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni a fost aşa de mare, totuşi oamenii, biruiţi de plăcerile lor de-o clipă şi de nălucirile şi amăgirile pricinuite de draci, nu s-au învoit cu adevărul, ci s-au îndopat cu şi mai multe rele şi păcate , încât nu mai păreau să fie raţionali, ci neraţionali prin felul purtării lor.

Făcându-se deci oameni neraţionali şi amăgirea diavolească umbrindu-i de pretutindeni şi ascunzându-le cunoştinţa Dumnezeului adevărat, ce trebuia să facă Dumnezeu? Să tacă în faţa acestor stări aşa de nenorocite şi să lase pe oameni amăgiţi de demoni şi să nu-L cunoască pe El?

EPIFANIA


Dar atunci, ce nevoie ar mai fi fost ca omul să fi fost făcut la început după chipul lui Dumnezeu? Trebuia mai degrabă ca el să fi fost făcut de la început neraţional, decât să fie făcut raţional şi să ducă viaţa animalelor necunoscătoare. Ce nevoie ar mai fi fost să primească de la început o cunoştinţă despre Dumnezeu? Dacă nu e vrednic s-o primească acum, ar fi trebuit să nu i se dea nici la început.

Şi ce folos ar avea Dumnezeu-Creatorul sau ce slavă ar avea El, dacă oamenii făcuţi de El nu I se închină Lui, ci socotesc că alţii sunt cei ce i-au făcut? În acest caz Dumnezeu i-ar fi făcut pentru alţii şi nu pentru Sine. Căci un împărat, chiar dacă e om, nu lasă cetăţile întemeiate de el să se supună şi să slujească altora, sau să-şi caute scăparea la

alţii; ci le atrage luarea aminte prin scrisori şi le trimite solii prin prieteni, iar de e nevoie vine el însuşi pentru a-i îndupleca prin prezenţa sa ca să nu slujească altora, ca lucrul făcut de el să apară fără rost. Dar atunci nu Se va arăta cu mult mai mult Dumnezeu făpturilor Sale, ca să nu fie rătăcite de la El şi să slujească celor ce nu sunt? Mai ales că o astfel de amăgire ni se face pricină de pieire şi cele ce s-au făcut odată părtaşe de chipul lui Dumnezeu nu trebuiau să se piardă.

Deci, ce trebuia să facă Dumnezeu? Ce altceva decât să înnoiască existenţa lor după chipul Său, ca prin acesta să-L poată cunoaşte oamenii iarăşi pe El? Dar aceasta cum s-ar fi putut întâmpla altfel, decât venind Însuşi Chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Căci prin oameni nu era cu putinţă, de vreme ce ei au fost făcuţi după chipul Lui. Dar nici prin îngeri, căci ei nu sunt chipuri. De aceea a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Care în calitate de Chip al Tatălui să poată rezidi pe omul cel după chipul Lui. Iar aceasta nu se putea întâmpla dacă nu era nimicită moartea şi stricăciunea. De aceea, pe drept cuvânt a luat El trup muritor, ca să poată fi nimicită în El moartea, iar oamenii cei după Lui să fie reînnoiţi. Deci nu putea împlini altcineva această trebuinţă decât Chipul Tatălui.

Căci atunci când un chip înscris în lemn e şters de petele din afară, este nevoie să vină din nou cel al căruia este chipul, ca să poate fi înnoit chipul în materia aceea. Pentru că materia în care s-a înscris chipul nu e aruncată prin ştergerea lui, ci chipul se întipăreşte din nou în ea. La fel şi Prea Sfântul Fiu al Tatălui, Cel ce e chipul Tatălui, a venit în locul nostru, ca să înnoiască pe omul făcut după chipul Lui şi să-l afle pe cel pierdut, prin iertarea păcatelor, precum zice El însuşi în Evanghelie: „Am venit să aflu şi să mântuiesc pe cel pierdut” (Luca, 19, 10). De aceea a spus şi către iudei: „De nu se va naşte cineva din nou…” (Ioan, 3, 6). Prin aceasta nu a vorbit despre naşterea din femeie, cum se gândeau aceia, ci de sufletul născut şi zidit din nou, după chipul Lui.

De vreme ce nebunia idolească şi necredinţa stăpâneau lumea întreagă şi acopereau cunoaşterea de Dumnezeu, cine putea să înveţe lumea despre Tatăl? Se va spune că omul? Dar nu era dată oamenilor putinţa să străbată tot pământul de sub soare, nici firii lor să alerge peste tot, nici puterea de a se face vrednici de crezare în privinţa Lui, nici forţa de a se împotrivi prin ei înşişi amăgirii şi nălucirii demonilor. Căci odată ce toţi erau răniţi şi zăpăciţi de amăgirea drăcească şi de

EPIFANIA


deşertăciunea idolilor, cum ar fi putut convinge vreunul dintre oameni sufletul şi mintea celorlalţi oameni, când nici unul din ei nu putea măcar vedea? Iar ceea ce nu vede cineva, cum poate învăţa pe alţii?

Dar poate va zice cineva: ajunge zidirea. Dar dacă ar fi ajuns zidirea, nu s-ar fi produs atât de mari rele. Căci zidirea exista şi totuşi oamenii se înfăşurau în rătăcirea lor în privinţa lui Dumnezeu.

De cine era deci nevoie, dacă nu de Cuvântul lui Dumnezeu, Care vede şi sufletul şi mintea şi Care mişcă toate în zidire şi prin ele face cunoscut pe Tatăl? Era propriu Celui ce învăţa despre Tatăl prin purtarea de grijă şi frumoasa întocmire a tuturor, să reînnoiască această învăţătură. Dar cum putea face aceasta? Poate va zice cineva că o putea face tot prin acelea, deci arătând iarăşi prin lucrurile zidirii cele privitoare la El. Dar această faptă nu mai avea rod sigur. Căci oamenii au trecut odată cu vederea acestea, nemaicăutând în sus, ci plecându-şi ochii în jos. De aceea, pe drept cuvânt vrând să folosească pe oameni, vine ca om, luându-Şi un trup asemănător lor, pentru ca cei ce n-au voit să-L cunoască din purtarea de grijă şi din cârmuirea tuturor să-L cunoască din cele de jos – înţeleg din faptele trupului, adică din faptele săvârşite prin trup – pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup şi, prin El, pe Tatăl Lui.

Aşa cum un bun învăţător, care are grijă de ucenicii săi , învaţă pe cei ce nu se pot folosi de cele mai înalte coborând la ei prin cele mai simple, la fel face şi Cuvântul lui Dumnezeu, cum zice Pavel: „De vreme ce prin înţelepciunea lui Dumnezeu lumea nu a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii” (I Cor., 1, 21). Dat fiind că oamenii, întorcând spatele contemplării lui Dumnezeu şi având ochii scufundaţi în jos ca într-un adânc, Îl căutau pe Dumnezeu în cele ale simţurilor, închipuindu-şi ca zei oameni muritori şi demoni, Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru comun şi de oameni iubitor, Îşi ia trup şi vieţuieşte ca om între oameni şi atrage simţurile tuturor oamenilor, ca cei ce cugetau că Dumnezeu este în cele trupeşti să cunoască adevărul din faptele ce le lucrează Domnul prin trup şi prin El să cugete la Tatăl. Căci fiind oameni şi cugetând toate cele lumeşti erau atraşi de toate cele spre care se îndreptau simţurile lor şi din toate părţile învăţau adevărul. De erau copleşiţi de zidire, o puteau acum vedea mărturisind pe Domnul Hristos; iar de era atrasă cugetarea lor de oameni, în aşa măsură că îi putea socoti zei, din faptele Mântuitorului, comparând faptele Lui şi ale acelora, li se arăta că între oameni singur Mântuitorul e Fiul lui Dumnezeu, cele săvârşite de ei nefiind asemenea celor făcute de Dumnezeu-Cuvântul. Chiar de erau robiţi de demoni, văzându-i pe aceştia alungaţi de Domnul, au putut cunoaşte că numai Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi că demonii nu sunt zei. Iar dacă mintea lor era preocupată de morţi, încât să creadă în ei ca în nişte eroi, sau cum îi numeau preoţii, zei, văzând învierea lui Hristos mărturiseau că acestea sunt minciuni şi că singurul Domn adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu care a biruit moartea. De aceea s-a şi născut şi a venit ca om şi a murit şi a înviat, tocind şi umbrind prin faptele Sale cele lăudate ale oamenilor care au fost, ca oriunde ar fi atraşi oamenii, să-i înalţe de acolo şi să le facă cunoscut pe Tatăl Său cel adevărat, precum El însuşi zice: „Am venit să mântuiesc şi să aflu pe cel pierdut” (Luca, 19, 10).

Deci odată ce a căzut cugetarea oamenilor în cele supuse simţurilor, Cuvântul S-a pogorât pe Sine ca să Se arate prin trup, pentru ca să întoarcă spre Sine ca om şi să îndrepte simţurile lor spre

EPIFANIA


Sine; şi aşa văzându-L aceia pe El ca om, să se convingă prin faptele săvârşite de El că este nu numai om, ci şi Dumnezeu şi Cuvântul şi Înţelepciunea adevăratului Dumnezeu.

Aceasta voind să o arate şi Pavel, zice: „Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să puteţi înţelege cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos ce covârşeşte cunoştinţa, ca să vă umpleţi de toată plinătatea Lui” (Efes,. 3, 17-19). Căci Cuvântul Se întinde pe Sine pretutindeni, şi sus şi jos şi în adâncime şi în înălţime: sus, în zidire, jos, în întrupare, în adâncime, în iad, în lărgime, în lume; toate le umple de cunoştinţa Sa. De aceea nu a adus îndată ce a venit jertfa cea pentru toţi, predând trupul Său morţii şi înviindu-l şi prin aceasta făcându-Se nevăzut. Ci S-a arătat o vreme, rămânând cunoscut nu ca om, ci ca Dumnezeu Cuvântul. Căci în două feluri ne-a dovedit Mântuitorul iubirea Sa de oameni: pe de o parte, a nimicit moartea şi ne-a reînnoit; pe de alta, fiind nearătat şi nevăzut, S-a arătat şi S-a făcut cunoscut prin fapte, ca fiind Cuvântul Tatălui, Cârmuitorul şi Împăratul tuturor.

Sfântul Atanasie cel Mare

EPIFANIA


Vocea duhovnicului

RAIUL MEU ŞI IADUL MEU Sensul vieţii şi al lumii

De ziua Naşterii Domnului, “Logosul S-a făcut trup” (Ioan 1,

14). Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare veste de bucurie, cea mai mare “veste bună” pe care putea să o dea Dumnezeu omului şi cerul pământului. Dacă vreţi, întreaga Evanghelie a cerului şi a pământului se compune din aceste patru cuvinte: Logosul S-a făcut trup. În afară de ea şi fără de ea altă veste bună nu există pentru om nici în lumea aceasta, nici în lumea cealaltă. Aici se găseşte ceva veşnic necesar pentru existenţa noastră omenească în toate lumile.

Unica veste de bucurie pentru materie, în toate formele ei. De la materia cea mai dură şi mai densă a diamantului până la cea mai invizibilă şi mai fină a electronului şi a fotonului.

Logosul s-a făcut trup. Aceasta înseamnă: Logosul S-a făcut trup, Dumnezeu-trup, în aşa fel încât nici Dumnezeu nu încetează a fi Dumnezeu, nici trupul a fi trup. Atâta doar că trupul, în tainica, dar reala lui unire cu Dumnezeu, trăieşte şi răspândeşte razele tuturor desăvârşirilor cu Dumnezeu.

Logosul S-a făcut trup înseamnă: Logosul S-a făcut suflet, Dumnezeu-suflet, dar cu toate acestea Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi sufletul suflet. Atâta doar că sufletul umblă pe căile tainelor veşnice şi pline de bucurie ale lui Dumnezeu, în toate lumile văzute şi nevăzute.

Logosul S-a făcut trup înseamnă şi aceasta: Logosul S-a făcut simţire, Dumnezeu-simţire. Cu toate acestea, Dumnezeu nu încetează să fie Dumnezeu, deşi a devenit simţire omenească, în timp ce iarăşi, simţirea rămâne simţire omenească. Atâta doar că simţirea trăieşte toată infinitatea divină ca pe ceva al său.

Logosul S-a făcut trup mai înseamnă şi aceasta: Dumnezeu s-a făcut creatură, Dumnezeu-creatură. Prin aceasta, natura lui Dumnezeu nu-şi pierde proprietăţile dumnezeieşti, după cum nici natura creaturii nu-şi pierde proprietăţile creaturale. Atâta doar că creatura se înalţă prin nişte prefaceri minunate care o duc “din slavă în slavă”.

Logosul S-a făcut trup înseamnă, în fine, şi aceasta: Logosul S-a făcut om deplin, Dumnezeu-om. Cu toate acestea, Dumnezeu rămâne în definiţia lui, deşi sunt uniţi foarte strâns, neîmpărţit şi nedespărţit. Atâta doar că omul îşi însuşeşte toate desăvârşirile tainice ale lui Dumnezeu şi dobândeşte slava dumnezeiască, devenind după expresia Sfinţilor Părinţi “deopotrivă cu Dumnezeu”.

Dumnezeu-Logosul s-a făcut om ca să readucă pe om la arhetipul său, care este Creatorul lui, pentru că omul a fost creat dintru început prin Dumnezeu-Logosul, având caracterul Dumnezeu-

EPIFANIA


Logosului, caracterul “logosităţii” Lui (v. Facere 1, 26-27; Ioan 1, 9; Coloseni 3, 10). Dumnezeu-Logosul S-a făcut trup, ca să readucă trupul la “logositatea” lui iniţială, pentru că

tot ce s-a făcut prin Dumnezeu-Logosul (v. Ioan 1, 3; Coloseni 1, 16). Pentru că Dumnezeu-Logosul este Creatorul întregii zidiri, El este şi temelia întregului edificiu cosmic. Păcatul şi răul constituie încercarea tragică şi absurdă a omului de a se îndepărta de Dumnezeu-Logosul din temeliile universului.

Dumnezeu-Logosul S-a întrupat ca să readucă creatura la Creator, pentru că El este cea dintâi temelie şi baza ei. Pentru aceasta, pe bună dreptate binevesteşte dumnezeiescul Apostol Pavel că Dumnezeul-om Hristos constituie unica temelie solidă şi veşnică şi că “altă temelie nimeni altul nu poate să pună, decât cea care este deja pusă (I Corinteni 3, 11). Cine întemeiază şi zideşte pe această Piatră solidă şi nemişcată a universului este un “bărbat înţelept”, personalitatea lui s-a raţionalizat, s-a “logosificat”, cu alte cuvinte el şi-a făcut proprii toate cele veşnice ale lui Dumnezeu.Logosul şi pentru aceasta rămâne neclintit în toate vijeliile şi furtunile cutremurelor omeneşti şi ale haosului (v. Matei 5, 24-25; Romani 8, 35-39).

Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Logosul a arătat că “logositatea” este esenţa naturii noastre, temelia fiinţei noastre omeneşti, baza vieţii şi existenţei noastre omeneşti. Obârşia noastră este din Dumnezeu, de aceea şi fiinţa noastră, viaţa noastră şi existenţa noastră depind în întregime de Dumnezeu (v. Faptele Apostolilor 17, 28; Coloseni 3, 1-4). Într-adevăr, după arhetipul şi după esenţa ei cea mai întinsă, întreaga creaţie este din Logosul şi pentru Logosul (v. Coloseni 1, 16-17). La El, prin El şi în El toate se readuc la obârşia şi existenţa lor “logosică”: la sfinţenia, frumuseţea şi puterea lor de la început; la acel “să fie” şi s-a făcut”; la raiul lor. Pentru că în logosul se găseşte Raiul, în timp ce în afara “logosităţii” este iadul. Simţirea!... Cine poate sa-mi explice această taină care există în mine – simţirea? Cine ştie câte enigme şi câte taine a unit Dumnezeu în ceea ce noi numim simţire?..

Simţirea! – un dar admirabil şi înfricoşător. Prin ea Raiul se arată Rai şi iadul, iad; prin ea durerea se înfăţişează ca durere şi fericirea ca fericire; tristeţea se trăieşte ce tristeţe şi bucuria ca bucurie; dejnădejdea ca dejnădejde şi elanul ca elan.

“Logositatea” este prima caracteristică a simţirii. Dacă îndepărtaţi logositatea din simţire, aceasta se transformă odată în iad. Fiindcă ce este iadul? – Simţirea fără Dumnezeu-Logosul: simţirea din care a fost alungat Dumnezeu. Şi ce este raiul? – Simţirea lui Dumnezeu, simţirea amestecată cu Dumnezeu şi umplută cu Dumnezeu-Logosul. Într-adevăr, iad este simţirea fără Dumnezeu (neîndumnezeită) “simţirea pură”, în timp ce rai este simţirea “logosificată”, hristică, divino-umanizată.

Dumnezeu-Logosul S-a făcut om ca să readucă simţirea omenească la “logositatea” ei iniţială pe care a strivit-o păcatul. În Dumnezeu-Logosul întrupat, simţirea noastră se întoarce la raţiunea ei, la înţelesul ei, la atoateînţelesul ei. Se întoarce la chipul ei după Dumnezeu, la chipul ei după Hristos, la chipul ei după Duh. În taina ei cea mai adâncă, simţirea omenească se cufundă în adâncurile cele fără de fund ale Dumnezeului şi Domnului nostru Celui în Trei Sori. Aceasta înseamnă că simţirea este deplină şi desăvârşită numai atunci când se transformă în simţire de Dumnezeu, în simţire de Hristos, în simţire de Duh. Dumnezeu-Logosul S-a făcut om tocmai ca să dea “logositate” simţirii omeneşti. Întorcându-se spre “logositate”, simţirea omenească se eliberează de păcat, de absurditate

EPIFANIA


şi de moarte. Iar în acest fel ea revine în sine, la esenţa ei iniţială. Atunci simţirea este împlinită de o simţire de Dumnezeu, de o simţire de Hristos.

Simţirea omenească este o simţire adevărată şi autentică numai prin Dumnezeu, prin Hristos, adică printr-o simţire de Dumnezeu, printr-o simţire de Hristos. Fără Dumnezeu-Logosul, ea înnebuneşte, se zbate de una singură şi, în cele din urmă, amorţeşte în patimi, în păcat, în absurd şi nebunie, în turbare şi deznădejde, în singurătate, într-o veşnică devenire, dar nu într-una care a fost şi s-a terminat. Într-o permanentă devenire, n-are niciodată o existenţă reală şi deplină. De-divinizată şi de-”logosificată”, simţirea omenească moare statornic şi totuşi nicicând nu poate muri definitiv. Acesta este viermele acela despre care se spune în Evanghelie că “nu doarme” şi acesta este focul care “nu se stinge”, adică iadul (v. Matei 9, 48).

Gândirea!... Ce taină de neînţeles se ascunde în natura gândirii omeneşti! Nu ştim decât un singur lucru: atât de neînţeleasă e gândirea, încât de îndată ce începe să se gândească la ea, omul este cuprins de ameţeală. Când cercetează originea şi natura gândirii omeneşti, omul riscă să-şi piardă minţile dacă nu-şi găseşte refugiu la Dumnezeu-Logosul, la Dumnezeul-om Hristos, Singurul în care taina gândirii îşi găseşte dulceaţa ei. Despărţită de Dumnezeu-Logosul, gândirea omenească îşi pierde sensul, raţiunea. Căci în esenţa ei iniţială, ea are un caracter “logosic”.

Pentru mine, gândirea, orice gândire, este chinul cel mai mare care există sub cer, până ce nu se va transforma în gândire de Dumnezeu, în gândire de Hristos, adică până ce nu se va “logos”-ifica şi raţionaliza. Într-adevăr, gândirea este un iad, dacă nu se va transforma în gândire de Hristos. Fără Dumnezeu-Logosul, gândirea omenească se găseşte continuu într-o demenţă a-”logosică”, în acel delir, în acea smintită autoasigurare satanică, gândirea pentru gândire, aşa cum spunem artă pentru artă.

Gândirea omenească e coruptă de păcat în tocmai ca simţirea. Unicul doctor şi unicul remediu al acestei nebunii este Dumnezeul-om, pentru că El este Dumnezeu-Logosul Întrupat. În El şi prin El s-a dat şi s-a asigurat gândirii omeneşti posibilitatea infinitei desăvârşiri dumnezeieşti. El S-a făcut om tocmai ca să nu lase ca planeta aceasta condusă de raţiune umană să devină, definitiv şi ireparabil, o adevărată casă de nebuni. N-aţi observat că, atunci când se îndepărtează de Dumnezeu-Logosul Întrupat, continentul european se scufundă în barbarie, în nebunie, în antropofagie civilizată, în funeste războaie de exterminare? Un om înghite alt om, un popor alt popor, o rasă altă rasă.

Sufletul omului!... O, taină a tainelor! O, minune a minunilor! Inimile tuturor pelerinilor veşniciei s-au zdrobit în jurul sufletului omului. Oamenii trăiesc prin suflet şi nu cunosc ce este sufletul! Oare aceasta nu constituie un chin pentru spiritul omenesc? În orice caz, un chin până când Dumnezeu-Logosul S-a făcut om, făcându-Se în acelaşi timp şi suflet. Atunci ni s-a descoperit care este taina sufletului: Logosul. Din El îşi trage existenţa lui, fiinţa lui, modelul lui şi numai în El se găseşte raţiunea lui, fericirea şi veşnicia lui, Raiul lui. De aceea, în adâncurile lui cele mai ascunse, sufletul este nostalgie după Hristos, nostalgie după Dumnezeu.

În Dumnezeu-Logosul Întrupat, sufletul s-a găsit pe sine şi pe Creatorul lui, de aceea minunatul Dumnezeu-om a adus veste plină de bucurie: “Cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine, îl va afla (Matei 16, 25). Cu alte cuvinte, îşi va găsi esenţa lui, raţiunea şi sensul lui, valoarea lui, rostul

EPIFANIA


lui, veşnicia şi fericirea lui. Când nu este unit cu Dumnezeu-Logosul, sufletul se găseşte în afara lui însuşi, se găseşte în nebunia veşnică şi în smintita rătăcire din păcat în păcat, din patimă în patimă, din nenorocire în nenorocire. Şi acesta este iadul, cu toate grozăviile lui.

Trupul omenesc!... O, ce laborator minunat care transformă apa în sânge, aerul în oase, pâinea în carne, plantele în metale şi metalele în lichide! Un nemaivăzut laborator plin de minuni. Dar minuni naturale, veţi zice. – Dar ce, în natură nu există minuni? Un inginer nevăzut, un artist făcător de minuni, conduce acest laborator minunat, pe care noi îl numim trup. El se găseşte în trup, dar noi nu-l vedem. Lucrările lui le vedem, dar pe el, nu. Ca şi cum ar fi hotărât să se ascundă cât mai mult în spatele lucrărilor lui!...

Trupul!... Creându-l aşa cum este, Dumnezeu a pus în el enigme nenumărate. În lutul lui, Dumnezeu a înfăşurat aurul Său şi l-a lăsat aici, pe îndepărtata noastră planetă. Şi la această minune a mai adăugat o minune: Logosul Însuşi S-a făcut trup! În acest fel El a ridicat în măreţie trupul, deasupra îngerilor şi arhanghelilor. E ceea ce Apostolul a ilustrat şi a aplicat, proclamând: “iar trupul pentru Domnul” (I Corinteni 6, 13). Dovadă acestui fapt este Înălţarea la cer a Domnului cu trupul, cu care şi în care va rămâne în veci. Iar arvuna acestui fapt sunt Învierea trupului lui Hristos şi învierea propriilor noastre trupuri în ziua Judecăţii. Valoarea supremă şi “logositatea” trupului constă tocmai în aceasta că “Logosul S-a făcut trup” şi că de-a pururea rămâne în trup.

Omul!... Toate făpturile tac înaintea acestei minuni, cea mai extraordinară din toate lumile. Ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi concentrat toate minunile din toate lumile Lui şi le-ar fi rezumat la una singură – în om. Prin suflet l-a legat de lumea spirituală, iar prin trup de lumea sensibilă şi în acest fel l-a lăsat în mijlocul acestei vieţi. De aceea, pe om îl atrag deopotrivă tainele lumii spirituale şi farmecul lumii materiale. Cu toată fiinţa lui omul se găseşte întins între aceste două lumi, ca o coardă. De aceea, taina existenţei omeneşti a schimbat gândirea omenească despre om în strigăt şi în frământare, în plângere şi doliu pentru om. Aceasta până ce Logosul a explicat oamenilor omul şi i-a logosificat, “hristificat”, şi a dat un sens vieţii lui, atât în lumea aceasta, cât şi în cealaltă.

Numai prin Dumnezeu-Logosul, omul s-a întors la sine însuşi, pentru că în adâncul fiinţei lui complexe, complicate, el este “logosic”. Nu există om pe care să nu-l lumineze Cuvântul încă de la intrarea lui în lumea aceasta şi în viaţa aceasta (v. Ioan 1, 9). Până nu se întoarce la Dumnezeul-om, până nu “logosifică” şi nu se divino-umanizează, tot ceea ce este omenesc rămâne iraţional, absurd şi, în esenţa lui, inuman. Pentru că omul este om adevărat numai prin Dumnezeul-om şi în Dumnezeul-om. Scopul ultim al întrupării Cuvântului constă tocmai în a logosifica, în a hristifica şi a îndumnezei pe om în toată fiinţa lui. Dumnezeu-Logosul S-a făcut om tocmai ca logosifice şi să îndumnezeiască pe om: şi sufletul lui, şi trupul lui, şi gândirea lui, şi simţirea lui, şi tot ceea ce face omul să fie om. Fără această logosificare şi îndumnezeire în Dumnezeu-Logosul, şi sufletul nostru, şi simţămintele noastre sunt nişte monştri şi fantome de groază. Căci, într-adevăr, pentru ce avem nevoie de ele? Pentru ca să tremurăm fără glas şi să îngheţăm privind moartea şi tot haosul vieţii?

Din acest motiv, ziua Naşterii Cuvântului lui Dumnezeu în trup – Crăciunul – e o sărbătoare minunată, atât pentru strălucirea şi taina ei, cât şi pentru sensul ei. Prăznuind Crăciunul, noi

sărbătorim şi mărturisim în esenţă singurul sens şi singura raţiune de a fi a existenţei umane, a spiritului uman, a gândirii omeneşti, a simţirii omeneşti, a vieţii omeneşti. Fiindcă în această zi a Naşterii lui

EPIFANIA


Hristos a răsărit lumii lumina cunoştinţei, a cunoştinţei lui Dumnezeu, care a umplut marginile lumii. În această zi ni s-au descoperit semnificaţia veşnică şi sensul acestei lumi şi a omului în lume.

În praznicul Naşterii lui Hristos ni se dau revelaţia şi sensul atât al tainei omului, cât şi al tainei cerului şi al pământului. Omul ne este scump pentru că se uneşte cu Dumnezeu-Logosul şi de aceea el este “logosic”. Dar şi sufletul omului ne este scump, pentru că se uneşte cu Logosul, şi din acest motiv e şi el “logosic”; în acelaşi chip şi viaţa omului, pentru că ea este a Logosului şi de aceea e “logosică”; ne este scumpă şi lumea, pentru că este de la Dumnezeu-Logosul şi de aceea e “logosică” şi ea, ca şi cerul, pentru că şi el este al Logosului şi de aceea e “logosic”.

Prin naşterea lui Dumnezeu în trup, Dumnezeu întreg S-a născut în această lume, întregul Adevăr al lui Dumnezeu, întreaga Dreptate a lui Dumnezeu, întrega Iubire a lui Dumnezeu, întreaga Bunătate a lui Dumnezeu, întreaga Milă a lui Dumnezeu. De aceea, toţi cei ce flămânzesc şi însetează după Dumnezeu şi dreptatea Lui salută în elanul lor duhovnicesc şi în bucuria lor uriaşă toate făpturile şi creaţia cu urarea acestei zile: Hristos S-a născut!”, iar în profunzimile nostalgiei lui după Hristos, făpturile şi creaţia se fac ecou şi răspund cu emoţie: Adevărat S-a născut!

Sfântul Iustin Popovici

SOBORUL MAICII DOMNULUI (26 Decembrie)

Cer este astăzi peştera Bethleemului, pentru că s-a

deşertat întru ea Hristos Dumnezeu; scaun de heruvimi Fecioara, pentru că s-a purtat în braţele ei Iisus Emanuel. Cer este astăzi biserica creştinătăţii, pentru că ei i s-a descoperit şi încredinţat toată taina întrupării; scaun de heruvimi este sfântul altar, pentru că pe el negrăit Se odihneşte Mântuitorul lumii. Cer este astăzi şi în fiecare casă de creştin, pentru bucuria marelui praznic; scaun de heruvimi este de asemenea fiecare inimă de credincios care se uneşte cu Preacuratele Sale Taine, care poartă în sine flacăra dragostei lui Iisus. Toate se bucură, toate se prăznuiesc acum, şi nu e loc sub soare unde să nu se vadă steaua, unde să nu ajungă raza bucuriei. Cerul şi pământul cântă, Biserica slăveşte, căminele prăznuiesc, credincioşii, unii pe alţii se cheamă la rugăciune, copiii se veselesc. Steaua se arată, magii au venit, darurile se împart. Minunea s-a săvârşit, Fecioara se bucură, păstorii vestesc minunea, îngerii învaţă pe oameni să

EPIFANIA


cânte, căci astăzi S-a născut Mântuitorul lumii. Nu este colţ pe pământ care să nu fi auzit minunea, nu este om care să nu fi auzit de Hristos, nu este creştin care să nu se bucure astăzi. Nu este ureche care să nu audă glasul clopotelor, nu este ochi care să nu se mire de podoaba Bisericii, nu este inimă care să nu se mişte de frumuseţea cântărilor şi a colindelor noastre. Se cuvine acum, când vedem pe Fecioara Maria ţinând Izvorul vieţii în braţe, să ne închinăm Pruncului Iisus, dar să ne închinăm şi Preacuratei Sale Maici; să aducem daruri Noului Născut, dar să dăm din ele şi Fecioarei care L-a născut; să punem flori la uşa peşterii din Bethleem, dar să păstrăm un crin şi pentru Mama care a născut fără stricăciune; să sărutăm ieslea cea săracă ce ţine pe Hristos, dar să sărutăm şi mâinile Fecioarei care poartă pe Emanuel. Cuvine-se dar să slăvim pe Mântuitorul, căci astăzi la noi a venit; cuvine-se ca şi pe Fecioara Maria să o fericim, căci ea s-a făcut mamă neamurilor. Cuvine-se ca tuturor minunea întrupării s-o vestim, dar nici de Fecioara să nu tăcem. Să lăudăm pe Hristos Dumnezeu, căci El ne-a mântuit; să lăudăm pe Fecioara, că ea L-a născut; să lăudăm pe Domnul, că nu S-a ruşinat de trupul nostru cel căzut; să lăudăm pe Maica şi Fecioara, că nu S-a ruşinat de naşterea de fii. Să ne închinăm lui Hristos, căci El ne-a împăcat cu Tatăl; să ne închinăm Fecioarei, căci ea ne-a împăcat cu Fiul şi cu Tatăl, prin revărsarea Duhului Sfânt. Mare este minunea, îndoite darurile naşterii. Am plâns după rai şi am dobândit, odată cu el, împărăţia cerurilor. Am suspinat după Tatăl şi am câştigat Mântuitor pe Fiul. Am aşteptat pe Mesia şi am primit, odată cu El, şi pe Maica Lui mijlocitoare. Mare minune; îndoită minune s-a săvârşit acum! A cerut lumea un dar şi a luat, deodată, două. A plâns mii de ani după Răscumpărător şi a dobândit, odată cu El, pe cel mai scump mijlocitor. A suspinat după un dar de care nu era niciodată vrednică şi a primit har peste har. O, milostivire a Tatălui, o, lucrare a Fiului şi săvârşire a Preasfântului Duh! Căci Fiul, nu ca un fulger a venit, nici ca o văpaie de foc ni S-a arătat, ca să nu ne înspăimânte pe noi, fricoşii, nici să ne ardă, pe noi păcătoşii. Ci în braţe de Fecioară curate, ca un prunc S-a arătat, ca să ne tragă pe noi, urgisiţii, şi în iesle săracă S-a culcat, ca să ne adune pe noi, risipiţii. Să nu se laude Nazaretul mai mult ca Bethleemul, căci viaţa de aici a răsărit. Să nu se laude Sionul mai mult ca peştera, căci mântuirea lumii din peşteră a izvorât. Să nu se împodobească templul mai frumos decât ieselea, căci Hristos întâi în iesle a intrat. Să nu se laude înţelepciunea cărturarilor asupra smereniei, căci Iisus întâi pe păstori i-a chemat. Să nu se laude visteriile Palestinei mai mult ca ale neamurilor, căci Hristos aur întâi de la neamuri a primit. Să nu se laude câmpiile cele roditoare mai mult ca munţii cei neumblaţi, căci Stânca vieţii din stâncă de munte netăiat S-a prăvălit. Să nu se laude Iordanul cel repede curgător asupra pustiei, căci Izvorul vieţii din piatră stearpă a izvorât. Să nu se laude pomii cei plini de roade mai mult ca cei neroditori, căci Pomul vieţii în grădină nelucrată a rodit. Să nu se laude mamele cele cu mulţi fii mai mult ca cele fără fii, căci Fiul lui Dumnezeu din pântece neîntinat de Fecioară S-a născut şi frumuseţea fecioriei sale nu o a întinat. Negrăită dragoste s-a arătat astăzi în lume, căci a lăsat Iisus Hristos pe cele de cinste şi a

EPIFANIA


ales pe cele de necinste. A lăsat pe cele lăudate şi a ales pe cele defăimate. A lăsat pe cele strălucite şi a ales pe cele de ocară. A lăsat cerul şi a luat, odată cu el, pământul. A lăsat scaunul de heruvimi şi a ales pântecele Fecioarei. A lăsat tronul cel de serafimi şi a ales braţele Maicii Domnului. A lăsat veşmântul cel dumnezeiesc şi S-a îmbrăcat în haina cea săracă a trupului omenesc. A lăsat cinstea cea îngerească şi a ales ieslea cea dobitocească. A lăsat soarele cel de văpaie, şi luna şi stelele, care Îl slujesc, şi S-a mulţumit cu o singură stea. A lăsat ziua cea neînserată şi a primit noaptea cea neluminată. A lăsat Hristos slava Tatălui şi, pentru ascultare, a primit osânda omului celui căzut din neascultare. Şi acestea toate le-a făcut Dumnezeu pentru marea Sa iubire de oameni.

Dar minunea întrupării este aşa de mare şi dumnezeiască deoarece taina răscumpărării s-a săvârşit nu prin îngeri, nu prin împăraţi, ci prin Fecioara Maria, o fiică săracă a lui Israel. Cuvine-se deci astăzi, când cerul cu pământul prăznuiesc, când toate puterile cereşti dimpreună cu toţi sfinţii pe Fecioara o fericesc, să ne alăturăm şi noi acelora, lăudând întotdeauna pe Maica Dumnezeului nostru. Căci astăzi, Maica Domnului misiunea şi-a îndeplinit. Astăzi, Fecioara pe Hristos L-a născut. Astăzi, Stăpâna noastră călătoria şi-a săvârşit. Astăzi, porumbiţa cea nepreţuită lumii s-a arătat. Astăzi, cuibul cel îngeresc un Vultur a primit. Astăzi, marea cea neumblată în două s-a despicat. Astăzi, crinul cel fecioresc a odrăslit. Astăzi, trandafirul cel mirositor petalele pe pământ şi-a scuturat. Astăzi, chivotul cel aurit mană cerească a revărsat. Astăzi, Fecioara Maria pe diavoli i-a amăgit cu chipul naşterii ei. Astăzi, tiranul Irod a fost batjocorit de o fecioară. Astăzi, cărturarii şi arhiereii sunt biruiţi de o fiică a lui Israel. Astăzi, templul lui Solomon, cel cu aur împodobit, se ruşinează de Templul lui Hristos, cel cu fecioria strălucit. Două minuni s-au săvârşit astăzi în Bethleem: Astăzi, Hristos în lume S-a născut; astăzi, Fecioara s-a făcut Maică şi Maica tot Fecioară a rămas. Pentru aceea acum se bucură îngerii, se veselesc proorocii, cântă Apostolii, saltă drepţii, prăznuieşte tot pământul. Să se pomenească dreptul Iosif, să se amintească de cei trei magi, să se vorbească întotdeauna de păstori, dar, mai presus de toţi, să se laude din veac în veac Maica Dumnezeului nostru, care a născut fără stricăciune şi a rămas în veac Fecioară. Să se scrie în istorie răutatea lui Irod, să fie cunoscut tuturor vicleşugul bătrânilor arhierei, să se vestească din neam în neam mânia întregului Ierusalim asupra Pruncului Care S-a născut şi înaintea tuturor să se spună că astăzi Satana s-a legat, astăzi diavolul s-a biruit de o Fecioară. Astăzi, întreg iadul s-a tulburat. Astăzi, săracul Adam şi cu Eva de suspin s-au uşurat. Astăzi, păcatul s-a înecat în oceanul dragostei. Suntem în plin praznic dumnezeiesc. Urechile noastre s-au deprins acum cu frumoasele cântări ale Naşterii Domnului. Limbile s-au învăţat să laude şi inimile să salte de nespusă bucurie duhovnicească, deoarece nu putem să rămânem nepăsători faţă de atâta noian de milă, faţă de atâta bunătate a lui Dumnezeu, care s-a revărsat peste noi şi a cuprins hotarele lumii. Însă nu putem rămâne nemulţumitori nici faţă de Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, care, prin naşterea ei, s-a făcut Maică nouă tuturor. De este în sufletele noastre vreun dar, de purtăm în inimile noastre vreun talent, de simţim în noi arzând un foc dumnezeiesc, tot ce avem în noi de preţ, tot ce este bun, tot ce este spre slava lui

EPIFANIA


Hristos, să închinăm lui Dumnezeu cu bucurie, prin mijlocirea Fecioarei Maria. Şi dacă nu ne simţim vrednici de iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, din cauza păcatelor noastre, să o câştigăm prin rugăciuni pe Maica Lui mijlocitoare. Fie în clipe de bucurie, fie în vreme de suferinţă, fie în zi de praznic, fie în ceas de încercare, să nu zăbovim a cere ajutorul Maicii Domnului. Căci dacă prin naşterea ei a împăcat pe toată lumea cu Dumnezeu, cu mult mai uşor ne va împăca şi pe noi cu Iisus Hristos, după a Cărui pace suspină marginile lumii şi sufletele noastre! Amin.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

EPIFANIA


Cuvânt catehetic

HRISTOS EUHARISTIC

Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a întrupat din Sfânta

Fecioară Măria cu un scop foarte bine definit: „ca să mântuiască prin El lumea” (In 3, 17) acoperită de mirosul înecăcios al păcatului. Unica modalitate pe care Fiul lui Dumnezeu a găsit-o potrivită pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului, a fost înomenirea, adică apropierea atât de mare de creatură încât să ajungă să se identifice cu ea, să se unească cu ea. Odată întrupat, Dumnezeu-Fiul nu a suferit să rămână separat de ceilalţi oameni, ci a prelungit întruparea Sa atât prin recapitularea firii omeneşti în Sine, cât şi prin Sfânta Împărtăşanie.1

Cuvântul euharistie provine din grecescul ή εύχαριστία şi înseamnă mulţumire, recunoştinţă.2 Sfânta Euharistie este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor şi ca arvună pentru viaţa de veci.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că vechimea tainelor Bisericii este mai mare decât cea a tainelor sinagogii. Capitolul al paisprezecelea din prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, descrie cum Melchisedec, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt, însoţit de regele Sodomei, îl întâmpină pe Avraam cu daruri de pâine şi vin. Sfântul episcop al Milanului vede în gestul de mulţumire pe care Melchisedec, îl arată lui Avraam, pentru alungarea ostaşilor lui Kedarlaomer şi pentru recuperarea prizonierilor şi a averilor Sodomei, o preînchipuire a Tainei Sfintei Euharistii.3 „Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă necăjesc pe mine” (Ps 22, 6). Sfântul Chiril al Ierusalimului înţelege aceste cuvinte davidice, zicând că înaintea venirii lui Hristos lumea stătea la masa diavolului, iar acum, după întruparea Fiului Omului, lumea este chemată la ospăţul Mielului lui Dumnezeu, care întăreşte omul în lupta cu potrivnicii săi. Acelaşi sfânt Părinte vede o similitudine perfectă între cuvintele psalmistului : „Şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic” (Ps 22, 6) şi cuvintele Mântuitorului, Care zice: „Acesta este sângele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28). Chemarea lui Solomon: „Vino şi mănâncă cu veselie pâinea ta, vino şi bea cu inimă bună vinul tău”

1 Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Ediţia a III-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 96.

2 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 158, col. II.

3 Sfântul Ambrozie, Despre Sfintele Taine, capitolul VIII, 45, în Sfântul Ambrozie, Scrieri, Partea a II-a, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol 53, Traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 20.

EPIFANIA


(Eccl 9, 7) este interpretată şi ea ca o chemare la ospăţul duhovnicesc din Trupul şi Sângele Domnului. Puterea celor două elemente materiale, pâinea şi vinul, exprimată în cuvintele „pâinea inima omului o întăreşte” (Ps 103, 16) şi „vinul veseleşte inima omului” (Ps 103, 17), redă de fapt puterea nemărginită a lui Hristos, Care este prezent întreg în cele două materii.4

Capitolul şase al Sfintei Evanghelii după Ioan redă în cele şaptezeci şi unu de versete ale sale, una din minunile pe care Mântuitorul le săvârşeşte asupra materiei, înmulţind cinci pâini de orz şi doi peşti şi cuvântarea pe care El o ţine despre „Pâinea care s-a coborât din cer”. După ce a săturat mulţimea, care număra mai mult de 5000 de bărbaţi, Fiul lui Dumnezeu trece de cealaltă parte a mării şi merge la Capernaum. Evreii, hotărându-se să-L pună rege, s-au dus după El şi căutau un moment prielnic pentru a-L instala la Ierusalim ca noul conducător al lui Israel. Primul lucru pe care îl face Învăţătorul, atunci când îi întâlneşte, este să le reproşeze iudeilor faptul că motivul căutării Lui este unul omenesc şi nu duhovnicesc. Hristos ştia că iudeii L-au urmat nu pentru că au înţeles minunea pe care au trăit-o, ci mai mult pentru faptul că, mâncând din pâine şi din peşti s-au săturat (In 6, 26). În aceste condiţii, Iisus îi învaţă pe cei prezenţi că trebuie să râvnească nu la pâinea pieritoare, ci la hrana vieţii veşnice, pe care o va aduce Fiul Omului, Care a fost trimis de Tatăl special pentru Aceasta (In 6, 27). Mântuitorul nu se opreşte aici, ci continuă să le descopere palestinienilor că lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu este aceea de a crede în Cel pe care Tatăl L-a trimis (v. 28-29). La auzul acestor cuvinte, auditoriul I-a cerut lui Iisus un semn prin care să le arate autoritatea cu care pretinde să fie văzut ca trimisul lui Dumnezeu. În acelaşi timp timp, iudeii îi amintesc Mântuitorului că Moise le-a demonstrat că este omul lui Dumnezeu prin coborârea din cer a manei şi a prepeliţelor cu care ei s-au hrănit timp de patruzeci de ani în pustiul Sinaiului (v. 30-31).

„Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat, zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (v. 32-33). Învăţătorul le dă evreilor un răspuns la care nu se aşteptau. Prin cuvintele Sale, Hristos îi mustră pe aceştia pentru că i-au acordat lui Moise o demniate care nu I se cuvenea. Chemarea pe care Dumnezeu i-a adresat-o lui Moise a fost aceea de slujitor între El şi popor şi între fiii lui Israel şi Dumnezeu. El nu a avut puterea săvârşitorului în cazul manei care s-a coborât din cer, ci el a fost slujitorul puterii dumnezeieşti, el a fost persoana prin care Dumnezeu a lucrat în chip văzut. Fiul Omului le arată astfel iudeilor că adevăratul săvârşitor al minunii din pustiul Sinaiului nu a fost Moise, ci Dumnezeu-Tatăl. În felul acesta, Iisus pune în umbră hrana zilnică a palestinienilor din pustiul Sinaiului şi aduce în atenţia ascultătorilor un nou tip de mană: pâinea care se aduce întregii lumi pentru a-i dărui viaţă. Adevărata mană s-a coborât de la Dumnezeu, din şanurile Tatălui, din sânul treimic al lui Dumnezeu Cel Unul în fiinţă, şi fiind prin fire Dumnezeu şi Viaţă, El dă viaţă tuturor oamenilor.5 Părintele Profesor Dumitru Stăniloae zicea că dacă în Vechiul Testament omul a fost hrănit de Dumnezeu cu o mană creată, în Noul Testament, Dumnezeu însuşi

4 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza a IV-a mistagogică, VII-IX, Traducere din limba greacă şi note de Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, , pp. 356-358.

5 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a IV-a, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a treia, capitolul 6, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 41, Traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, , pp. 354-357.

EPIFANIA


se dă lumii ca mâncare prin Persoana Fiului întrupat din Sfânta Fecioara Măria.6 Aşadar pâinea care se coboară din cer este însuşi Iisus Hristos.

În scurt timp, Fiul lui Dumnezeu recunoaşte că El este pâinea despre care a vorbit până acum: „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (v. 35). Se observă cu uşurinţă că după ce a descrie „pâinea lui Dumnezeu” prin două caracteristici de bază, coborârea din cer şi puterea de a da viaţă, Fiul Omului se identifică cu ea. Se numeşte „Pâinea vieţii” şi nu „pâinea care s-a coborât din cer” pentru a-i ajuta pe ascultători să facă o diferenţiere a acestor două noţiuni pe care nu trebuiau să le confunde.7 Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că prin aceste cuvinte, Mântuitorul nu vorbeşte despre trupul Său, ci despre divinitatea Sa: „El este pâinea fiindcă El este Dumnezeu Cuvântul, la fel aici El devine pâine prin pogorârea Sfântului Duh”.8 Aceste enunţuri vin ca să facă diferenţierea firească dintre pâine trupească şi Pâinea vieţii. Dacă mana a izbăvit de moartea trupească evreii conduşi de Moise în Sinai, potolindu-le foamea vremelnică, Pâinea-Hristos Se dăruieşte oamenilor ca hrană şi apă care, odată consummate, împiedică moartea duhovnicească, oprind pentru veşnicie senzaţiile de foame şi de sete. Prin aceste cuvinte, Domnul făgăduieşte omului dobândirea stării de nestricăciune, prin împărtăşirea cu dumnezeieştile taine, adică cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Dumnezeu-Omului, Care ni Se dă ca Pâine a vieţii.9

Mântuitorul persistă să vorbească despre Sine, continuând paralela dintre moarte şi nemurire, dintre mana din pustia Sinaiului şi Pâinea vieţii: „Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu mai moare” (v. 48-50). Aceste cuvinte evidenţiază şi faptul că doar cel ce se hrăneşte cu Pâinea vieţii va dobândi nemurirea în Hristos.10

În clipele imediat următoare, Iisus Hristos îi şochează pe ascultătorii Săi, zicând: „Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (v. 51). Fiind limitaţi doar la o gândire strict omenească, toţi cei care au auzit asemenea cuvinte s-au întrebat pe bună dreptate: „Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm” (v. 52). Sfântul Chiril al Alexandriei, interpretând enunţul de mai sus, afirmă că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre patima trupului Său, care se va da ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Mc 10, 45): „Voi muri, zice, pentru toţi să-i fac vii prin Mine; şi am făcut trupul Meu preţ de răscumpărare pentru trupul tuturor”.11 Dumnezeu-Fiul merge spre moarte de bunăvoie, aducându-Se ca jertfă de mult preţ pentru viaţa lumii. Caracterul benevol al morţii lui Hristos se desprinde chiar din spusele Sale. El nu mai afirmă ca în versetul 32, „Tatăl dă”, ci „Eu voi da”. Se

6 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghlic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991, p. 97. 7 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie de la Ioan, Introducere şi comentariu, vol. I, Editura Teofania, Sibiu, 2003, p. 165. 8 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentari la Evanghelia de la Ioan, Omilia 45, 2, , în colecţia Ortodoxia Românească, Traducere din

limba franceză de Diac. Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1997, p. 215. 9 Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, Scrieri, Partea a treia, Capitolul 6, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,

vol 40, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994 op. cit., Cartea a treia, Capitolul 6, pp. 364-367.

10 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 169. 11 Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., Cartea a patra, Capitolul 2, p. 398.

EPIFANIA


observă din modul cum se exprimă că hotărârea de a muri, pe care a luat-o Mântuitorul, Îi aparţine, nu Îi este impusă de nimeni altcineva, decât de dragostea nemărginită faţă de creatura Sa. Sfântul Ioan Teologul ne surprinde în Evanghelia sa printr-un detaliu foarte important. Dacă evangheliştii sinoptici, atunci când vorbesc despre corpul Fiului Omului folosesc cuvântul σώμα, adică trup, autorul celei de-a patra Sfântă Evanghelie foloseşte substantivul σάρξ, care înseamnă carne. Acest termen arată încă o dată, dacă mai era nevoie, realitatea întrupării, a morţii şi a învierii lui Hristos. De asemenea, el exprimă şi realitatea prezenţei trupului lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul euharistic.12

Sfântul Teofilact al Bulgariei vede împlinirea acestei profeţii, pe care Fiul lui David o face, despre patima Sa, în cadrul instituirii Tainei Sfintei Euharistii, care nu este altceva decât o anticipare şi în acelaşi timp, o trăire tainică a jertfei sângeroase de pe Golgota.13 În joia anterioară sărbătoririi Paştelui iudaic, Iisus Hristos a stat pentru ultima oară la masă împreună cu ucenicii Săi. Autorii evangheliilor sinoptice ne fac cunoscut faptul că „pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi mulţumind, a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, 1-a dat lor, zicând: Beţi dintru acesta toţi; acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 26-28; Mc 14, 22-24). Prin aceste cuvinte Învăţătorul le spune sfinţilor Săi apostoli că îşi va da viaţa ca jertfă pentru iertarea păcatelor întregii omeniri. Dacă în Vechiul Testament arhiereul aducea jertfă pentru iertarea păcatelor poporului ales un animal, aceste mărturii scripturistice ne creionează tabloul în care, în Noul Testament, Arhiereul-Hristos Se aduce pe Sine ca jertfă pentru spălarea păcatelor întregii umanităţi. Pâinea pe care Iisus a dat-o spre mâncare ucenicilor Săi este aceeaşi pâine pe care învăţătorul a numit-o în sinagoga din Capernaum, ca fiind „trupul Meu” (In 6, 51). În chip tainic, luând în mâini Trupul Său, adică pâinea, a frânt-o şi rupând, Fiul Omului a prevestit jertfa sângeroasă de pe cruce. Paharul pe care Mântuitorul 1-a dat sfinţilor apostoli pentru a bea din el, conţinea adevăratul şi scumpul Său Sânge, care odată vărsat în chip tainic, a devenit temelia noii legi sau a Noului Testament. Aşa cum Legea Veche a fost pecetluită cu sânge de animal, tot aşa, Legea Nouă a fost întemeiată pe sângele Dumnezeu-Omului Iisus Hristos.14

La Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit o nouă jertfă, care se caracterizează prin dăruirea de bunăvoie a vieţii pentru un scop universal. Hristos-Arhiereul cel veşnic a frânt pâinea mulţumind. Sfântul Teofilact al Bulgariei interpretează acest gest de mulţumire, arătând că prin el, Fiul lui Dumnezeu ne învaţă să primim cu mulţumire orice necaz, care ne va străbate viaţa, fără să deznădăjduim în mila Tatălui Ceresc. De asemenea, această atitudine ne descrie şi starea de mulţumire, pe care Domnul a avut-o în timpul Sfintelor Sale patimi. Mielul lui Dumnezeu a primit moartea fără să se întristeze, de bunăvoie, dorindu-o chiar (Lc 12, 50).15

Prezenţa reală a Sfântului Trup şi Sânge al Domnului Hristos în cele două materii constitutive a Sfintei Împărtăşanii este mărturisită de însăşi Jerfa cea Nouă în cuvintele: „acesta este trupul Meu (...) acesta este sângele Meu” (Mt 26, 26, 28; Mc 14, 22, 24; Lc 22, 19-20), „Căci trupul Meu este

12 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., pp. 171-172. 13 Sfântul Teofilact, Comentar la Evanghelia de la Ioan, p. 167 14 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXII, I, p. 927. 15 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tălcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, p. 164.

EPIFANIA


adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură” (In 6, 55). Sfântul Arhiepiscop al Bulgariei vede în aceste cuvinte dovada existenţei efective a lui Hristos în Sfânta Euharistie: „Acesta este trupul Meu, arată că însuşi trupul Domnului este pâinea care se sfinţeşte pe altar, iar nu închipuie, că nu a zis: acesta închipuieşte trupul Meu, ci acesta este trupul Meu”.16 Acest adevăr a fost înţeles de sfinţii apostoli şi a fost mărturisit de urmaşii lor până în zilele noastre. Sfântul Ignatie al Antiohiei mărturiseşte în scrierile sale că în Sfânta Euharistie pâinea este chipul văzut al trupului real al Mântuitorului, Care a murit şi a înviat pentru a noastră mântuire.17 Deşi creştinii erau acuzaţi de canibalism, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în prima sa apologie în favoarea creştinilor, către Pompilius Pius, îi apără pe sfinţi fără să nege adevărul despre Sfânta împărtăşanie, ci mărturisindu-1 şi explicându-1: „Căci noi nu primim Aceasta ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat şi a avut în vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în euharistie, prin rugăciunea cuvântului Celui de la El, (...) am fost învăţaţi că este atât trupul, cât şi sângele Acelui Iisus întrupat”.18

Sfânta Euharistie realizează între Mielul lui Dumnezeu şi cel ce se împărtăşeşte, cea mai intimă unire între două persone, „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In 6, 56). Sfântul Chiril al Alexandriei, explicând adânca comuniune între Pâinea-Hristos şi cel ce se împărtăşeşte, spune că prin primirea sfintei taine, creştinul se face una cu Hristos, astfel încât el se află în Hristos şi Hristos în el: „Căci precum, dacă cineva uneşte o ceară cu altă ceară, va vedea desigur pe una în alta, la fel, socotesc, şi cel ce primeşte trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi bea cinstitul Lui sânge, (...) se face una cu El, amestecându-se şi unindu-se cu El, prin împărtăşire, întrucât el se află în Hristos şi Hristos în el”.19 Teologul rus Paul Evdochimov explică unitatea dintre Hristosul euharistie şi credinciosul care se împărtăşeşte, spunând că acesta devine „consangvin şi contrupesc" cu Mântuitorul, având aceeaşi substanţă cu împăratul.20 Dacă Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că cel ce se împărtăşeşte se preface în Hristos21, Sfântul Chirii al Ierusalimului zice că omul cuminecat se face purtător de Hristos, ajungând să fie părtaş firii dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).22

Rămânerea Fiului lui Dumnezeu în creştinul care se împărtăşeşte este explicată de însuşi învăţătorul, comparându-o cu comuniunea de viaţă dintre Tatăl şi Fiul: „Precum M-a trimis Tatăl Cel viu şi Eu viez prin Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" (In 6, 57). Mântuitorul

16 Ibidem, p.164. 17 Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 36. 18 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologiile, Apologia întâi, LXVI, în Apologeţi de limbă greacă, în colecţia Părinţi şi Scriitori

Bisericeşti, vol 2, Traducere şi note de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 70.

19 Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., Cartea a patra, Capitolul 2, p. 412. 20 Paul Evdokimov, Ortodoxia, în colecţia Biblioteca Teologică, Seria Teologi ortodocşi străini, Traduce din limba engleză de Dr.

Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 289. 21 Ibidem, nota 51. 22 Sfântul Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza a IV-a mistagogică, 3, p. 356.

EPIFANIA


încearcă să clarifice această intimă unire, zicând că ea este o prelungire a comunicării dintre Tatăl şi Fiul. Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, creştinul ia parte la viaţa dumnezeiască comună Tatălui şi Fiului, Care este născut din veşnicie din Tatăl. Astfel, Tatăl se face izvor de viaţă nu doar Fiului, ci şi celui ce rămâne sau trăieşte în Fiul prin mâncarea din Pâinea-Hristos.23 Sfântul Simeon Noul Teolog explică comuniunea pe care ne-o oferă Sfânta împărtăşanie, asemănându-o cu unirea pe care o au Tatăl şi cu Fiul între Ei: „Fiul lui Dumnezeu dezvăluie pe faţă că unirea pe care vom fi realizat-o cu El prin împărtăşire este asemenea cu unirea şi viaţa pe care El o are cu Tatăl Său. Cu adevărat, după cum El este unit prin fire cu propriul Său Dumnezeu şi Tatăl, tot astfel, spune El, şi noi, după har, mâncând Trupul Său şi band Sângele Său, suntem uniţi în El şi trăim în El”.24 Viaţa la care Fiul Omului face referire în acest verset, nu este una oarecare, ci viaţa slăvită, veşnică. Acesta este şi unul dintre efectele Sfintei Euharistii pentru cel ce mănâncă Trupul Domnului: „Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In 6, 53-54). Aceste cuvinte exprimă în acelaşi timp necesitatea absolută a împărtăşirii cu Sfintele Taine pentru cei ce lucrează cu frică şi cu cutremur la mântuirea lor, nădăjduind în învierea spre viaţa veşnică „în ziua cea de apoi”.

Sfânta împărtăşanie este nu doar arvuna vieţii veşnice, ci şi baia care spală mulţimea păcatelor om eneşti (Mt 26, 26-28; Mc 14, 22-24; Lc 22, 19-20). Părintele profesor Dumitru Stăniloae spune că prin Sfânta Euharistie se face prelungirea întrupării, jertfei şi învierii Mântuitorului în fiecare creştin. Dacă înainte de moartea sângeroasă de pe cruce, Sfânta Euharistie a fost o anticipare a jertfei mântuitoare a Mielului lui Dumnezeu, după momentul Golgotei, Sfânta Euharistie este o actualizare a acesteia, dar nu în sensul repetării ei, ci în sensul prelungirii în chip nevăzut în noi. Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, creştinii nu doar mărturisesc

întruparea, moartea şi învierea lui Hristos, ci mai mult decât atât, ei trăiesc vestirea experienţei unor fapte ce se perpetuează în toţi, cei ce mănâncă din Pâinea-Hristos.25 Aşadar prin Sfânta Euharistie, omul se bucură de trăirea personală a efectelor mântuitoare ale întrupării, morţii şi învierii Domnului Hristos, biruinţa vieţii asupra morţii, iertarea păcatelor personale şi oferirea posibilităţii de a lucra la îndumnezeirea sa.

Prin Sfânta Euharistie, omul nu primeşte doar Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, ci îl primeşte „pe Hristos împreună cu Sfântului Duh”26, Care nu a încetat niciodată să desăvârşescă

23 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 177. 24 Krivoşein, Arhiepiscopul Vasili, În lumina lui Hristos, Viaţa şi învăţătura duhovnicească ale Sfântul Simeon Noul Teolog,

Traducere din limba franceză de Pr. prof. Dr. Ioan Vasile Leb şi Ierom. Gheorghe Iordan, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 109.

25 Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, pp. 99-100. 26 Natalia Manolescu Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, vol. II, Editura Bizantină, Bucureşti, 2001, p. 264.

EPIFANIA


împlinirea voii Tatălui prin Fiul. În toate rugăciunele ce se rostesc în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul Epiclezei, preotul cere ca împărtăşirea cu Sfântul Duh, să desăvârşescă sfinţirea primită prin această Sfântă Taină. În Sfânta împărtăşanie, prin pâine şi vin, omul primeşte adevăratul Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu, intră în comuniunea vieţii dintre Tatăl şi Fiul şi se împărtăşeşte de lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, Care desăvârşeşte lucrarea Tatălui prin Fiul. Prin urmare, mâncând Sfintele Taine, omul devine nu doar purtător de Hristos, ci palat al Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt, al lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi slăvit.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că din toate acestea nimic nu este posibil în cel ce nu este conştient de realitatea lui Hristos în materiile euharistice. Omul nu trebuie să fie doar un bun cunoscător al adevărului euharistie, ci este absolut necesar ca el să conştientizeze acest adevăr. Astfel, omul trebuie să privească cu ochii trupeşti şi să primească în gura omenească pâine şi vin, cu ochii şi gura minţii să primească adevăratul şi sfântul Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu şi cu inima, adică întreaga sa fiinţă, să simtă efectele întrupării, morţii şi învierii lui Hristos în viaţa sa. Pentru ca Dumnezeu să lucreze tainic şi plenar în fiinţa creştinului împărtăşit, trebuie să existe o împreună lucrare între Hristos şi primitor. Mântuitorul lucrează doar în omul ferm convins şi conştient de realitatea euharistică a trupului lui Hristos în Sfânta Taină.27 „Iată cum sunt mulţi cu Dumnezeu, Cel Care, cu vrednicie, în cunoştinţă şi contemplarea Tainei mănâncă din această pâine şi beau din acest potir cu un sânge şi o inimă simţitoare; dar cei care o fac cu nevrednicie sunt goi de darul Duhului; ei hrănesc numai trupul lor şi deloc sufletul lor”.28

Textul evanghelic al sfântului apostol şi evanghelist Luca aduce o noutate în comparaţie cu primii doi sfinţi evanghelişti. După ce învăţătorul Se dă spre mâncare în chipul pâinii, se adresează sfinţilor ucenici, zicând: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Acesta reprezintă ultimul act al instituirii Sfintei Euharistii, care primeşte astfel un caracter de slujire/săvârşire permanent, până la sfârşitul acestui veac.29

Hristos euharistic este Acelaşi cu Fiul lui Dumnezeu întrupat din Sfânta Fecioară Maria pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, pe care o lucrează în chip tainic în fiecare dintre noi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre a dobândi Bucuria cea veșnică.

Ierod. Hrisostom Filipescu, Mănăstirea Secu

27 Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, op. cit., pp. 114-115. 28 Natalia Manolescu Dinu, op. cit.,p. 258. 29 Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, op. cit., pp. 109.

EPIFANIA


Sfinţenia în participare

SUFLETE VII

Asistăm într-un ritm galopant la

schimbarea vremurilor. Ceea ce trăim astăzi nu mai seamănă cu ceea ce am trăit acum douăzeci de ani, nu seamănă deloc cu ceea ce au trăit părinții noștri acum cincizeci de ani, și este inimaginabil pentru ce au trăit străbunicii noștri acum o sută de ani. Societatea devine din ce în ce mai grăbită, mai tehnologizată, mai axată pe profit și confort. Totul se supune acestor reguli, și viața economică, și cea socială, și cea politică. Din păcate, aceste principii

tind să pună stăpânire și pe viața omului, pe latura sa interioară, pe familia lui, pe casa lui, pe sufletul lui. Dacă ieșim noaptea pe un deal din apropierea unui mare oraș, vom observa o mare de lumini de toate culorile și intensitățile, tribut al energiei electrice generos risipite pentru reclame, nocturne de fotbal, lumini de veghe ale punctelor importante economic sau strategic. Dar dacă am putea vedea lumina din sufletul oamenilor, câte focare s-ar aprinde pe cerul de deasupra urbei?

Dacă ne gândim că fiecare clipă a noastră poartă în ea germenele viitoarei persoane care putem fi, că fiecare cuvânt și gând al nostru rămâne într-o memorie încriptată ca o rază de lumină sau o pată de întuneric pe o hârtie fotografică, și la un sfârșit, se face suma tuturor acestor momente, care dau, ca într-o rezultantă a forțelor, destinația noastră pentru veșnicie, am mai trăi oare, ca oameni în lume, doar pentru profit, confort, sau “modernizare”? De ce nu avem sensibilitatea să ne intuim destinația pentru veșnicie a sufletului nostru? Pentru că el, sufletul nostru, moare câte puțin în fiecare zi în rutina pe care ne-o impune societatea și pe care noi ne-o asumăm, își pierde lumina dumnezeiască pe care noi o putem ușor observa în atitudinea copiilor în nevinovăția lor, în încrederea lor, în nerăutatea lor.

Poate cineva să spună că tocmai azi, când sunt atâtea și atâtea formule de societăți filantropice, de mecanisme sociale cu mai mult sau mai puțin sprijin guvernamental, de asistență în situații dificile, vorbim de moarte sufletească. Trebuie să amintim că nu fapta bună, realizată în numele unei societăți oarecare, cu intenții obscure la nivelul cel mai de sus este faptă de lumină, ci fapta săvârșită din dragostea în Iisus Hristos, pe care îl mărturisim ca autor și destinatar al faptei milei trupești și sufletești. Pentru că Dumnezeu ne-a încărcat cu o mare responsabilitate față de Adevăr, în momentul în care El S-a întrupat, în Persoana lui Iisus Hristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, descoperindu-ne Adevărul dumnezeiesc: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Cel ce crede în mine, chiar dacă va muri, viu va fi”. Din păcate, în lumea contemporană trăim într-un “creștinism” fără Iisus Hristos, ca Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat. Nu-l mai mărturisim pe El, nici lumii, și nici măcar

EPIFANIA


sufletului nostru. De aceea, faptele noastre nu sunt în lumină și nu ajută luminării și vieții spirituale a noastre, ci sunt cufundate în întunericul necunoștinței. Preafrumosul tropar al Crăciunului “Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței, că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pe Tine, răsăritul cel de Sus” sau încă la Botez, “Cel Ce Te-ai botezat și lumea ai luminat, Doamne, mărire Ție!”, împreună cu profeția lui Isaia “poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiați în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” (Isaia 9, 1) dau sens căutării luminii spirituale a umanității. Ca să ieșim din această extincție duhovnicească generalizată a lumii, pentru ca să dăm lumină dumnezeiască sufletelor noastre, trebuie să ne întoarcem cu fața la sfințenia lui Dumnezeu, să redescoperim prezența lui în inima noastră, să reînnodăm dialogul “în Duh și în Adevăr” cu Cel ce este, a fost și va fi pururea.

Călăuze și luminători pe acest drum sunt sfinții lui Dumnezeu, acele suflete vii care luminează ca niște torțe calea noastră de căutare și întâlnire cu Dumnezeul cel Viu.

Lunile decembrie și ianuarie străjuiesc cununa anului, cu luminile înveșnicite ale vieților marilor sfinți, Nicolae, părintele din Mira Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Mari făcători de minuni, Prea tinerii părinți mucenici episcop Elefterie și arhidiacon Ștefan, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Ioan, Nașul lui Dumnezeu, Sfântul Antonie cel Mare, părintele vieții monahale, Sfinţii Ierarhi Atanasie şi Chiril, Sfântul Maxim Mărturisitorul, muntele duhovnicesc al mărturisirii lui Dumnezeu și Sfinții Trei Ierarhi Capadocieni, cei trei sori ai adâncii teologhisiri despre Dumnezeu, iar în mijlocul tuturor stă Împărăteasa Cerului, al cărei Sobor se sărbătorește a doua zi de Crăciun.

Sfințenia vieții celui care avea să fie iubitul părinte Nicolae al Mirelor Lichiei s-a arătat de timpuriu, de la nașterea sa, când sugea doar din sânul drept al maicii sale și ajuna miercurea și vinerea. Odată cu înaintarea în vârstă, Nicolae înainta și în smerenie și bunătate, dăruind celor săraci toată avuția sa. Jertfa de sine a fost desăvârșită de iubirea lui Dumnezeu, pe care nu a pregetat nici o clipă să-L propovăduiască. Grabnic ajutător celor aflați în necaz și cheamă numele lui, Sfântul Nicolae săvârșește și azi mari minuni. De la salvarea celor trei fecioare de la desfrânare, prin dăruirea a trei pungi de galbeni din avuțiile cerești (bun răspuns celor care doresc cu obstinație legalizarea nenorocirii care se cheamă prostituție), la salvarea vieților celor trei voievozi nevinovați, la numeroasele minuni din Serbia și Rusia, Biserici ortodoxe care au o deosebită evlavie la Sfântul Nicolae, acest bun și blând episcop dă pildă și azi de neclintită fermitate în propovăduirea lui Hristos, pălmuind nevăzut pe “frații” de azi ai lui Arie.

Sfântul Spiridon este o neîntrecută măsură de smerenie și sfințenie. Simplu păstor, ales episcop după moartea soției datorită sfințeniei vieții lui, a făcut multe și mari minuni. În

EPIFANIA


simplitatea și credința lui, sfântul Spiridon a săvârșit liturghia împreună cu îngerii din cer, atunci când episcopii zavistuitori au ieșit din biserică și au încuiat-o, pentru a nu sluji nimeni cu preaumilul părinte Spiridon. Mărturia lui despre Sfânta Treime, a cărei taină este nepătrunsă, dar asimilată prin credință, este exemplară.

Sfântul Elefterie, care a mucenicit ca episcop la 20 de ani pentru Hristos, împreună cu mama sa, Antia, privește spre tinerii de azi, dându-le exemplu de credință și jertfelnicie.

Sfântul Ștefan, întâiul mucenic, agrăiește despre “cerurile deschise” care ne așteaptă pe cei credincioși și despre iubirea aproapelui, care se poate schimba într-o clipită în dragostea lui Dumnezeu, ca Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Ioan Botezătorul ne învață despre descoperirea lui Hristos lumii, chiar cu prețul vieții. Este o paradigmă a ascezei și a vieții cenobitice până în zilele noastre.

Sfântul Antonie cel Mare ne amintește de permanenta luptă cu diavolul, pe care trebuie să-l înfruntăm cu hotărâre până în ceasul morții.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a ignorat cu desăvârșire toate mărețiile și ispitele lumii diavolești, pentru a învăța despre Hristos, cu claritatea și acuitatea Duhului Sfânt.

Sfinții Părinți capadocieni, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur încheie cu o coroană de sfințenie prima lună a anului. Operele lor sunt normative și se constituie în nenumărate resurse duhovnicești pentru teologii și credincioșii contemporani.

Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza bat cu degete de nea la ușa sufletului nostru. În cântări de colinde și cântece de stea, pacea și iubirea lui Dumnezeu se așază peste viețile noastre albite de păcate. Steaua Bethleemului își aruncă și azi raza înțelegătoare în inima noastră.

Fie ca viețile acestor mari sfinți să se constituie în torțe de lumină pe drumul credinței, reînnoite la acest început de an și să ne dea vitalitatea spirituală a sufletului nostru, spre lumină și viață din belșug.

Prezbitera dr. Laura Magdalena Nicolescu

EPIFANIA


Popasuri duhovniceşti

BETLEEM - BISERICA NAŞTERII DOMNULUI

Betleemul se află la circa 9 km sud de Ierusalim. În evreieşte,

Bet Lehem înseamnă casa pâinii, iar în arabă, Bayt Lahm, înseamnă casa cărnii. Două nume cu adânc şi profund înţeles: aici avea să se nască Cel care ne-a lăsat ca hrană propriul trup sub chipul pâinii.

Poziţia excelentă la marginea pustiului, terenul fertil care produce din abundenţă cereale, prielnic pentru viţă de vie şi pomi fructiferi de tot felul, a făcut ca această zonă să fie locuită din cele mai vechi timpuri. Nu este exclus ca Iosif să se fi născut la Betleem şi să fi plecat cu părinţii săi la Nazaret din cauza nesiguranţei pe care Irod cel Mare o provoca în această regiune; îndelungata şedere a lui Iosif şi a Mariei în Galileea, lasă să se înţeleagă că ei locuiau acolo permanent.

La împlinirea timpurilor, Iisus s-a născut la Betleem unde părinţii lui veniseră pentru recensământul poruncit de împărat (cf. Lc 2,1-7).

Astăzi, Betleem este un oraş înfloritor, plin de istorie, vizitat de milioane de credincioşi veniţi din toată lumea şi aproape egal ca însemnătate cu Ierusalimul învecinat.

Complexul care cuprinde Basilica Naşterii Domnului sau Biserica Nativităţii include, în afară de basilica propriu-zisă, o mănăstire ortodoxă, una catolică şi una armeană. Istoria ei începe în secolul al II-Iea, când Sfântul Iustin Martirul a identificat întâia oară grota ce se afla sub ea drept peştera sfântă, locul naşterii lui Iisus. Prima biserică se va ridica aici destul de timpuriu, în anii 326 de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare.

În anul 531, împăratul Iustinian cel Mare o modifică, dându-i forma care s-a păstrat până azi. Trecutul bisericii este foarte interesant. De exemplu, în timpul teribilei invazii a perşilor din anul 614, lăcaşul a fost lăsat intact de prădători, care au fost de-a dreptul impresionaţi să vadă reprezentaţi în scena Naşterii Domnului pe magii de la răsărit îmbrăcaţi în haine persane.

De asemenea, intrarea pe uşa foarte joasă, numită sugestiv "Uşa Umilinţei", a fost făcută astfel încât toţi cei ce intră să se încline cu smerenie în faţa adevăratului Stăpân, Domnul nostru Iisus Hristos, dar şi pentru a împiedica pe necredincioşi să intre înăuntru călare şi pentru o mai bună apărare în cazul unui atac al musulmanilor.

Naosul basilicii este împărţit în cinci nave longitudinale separate de patru rânduri de coloane corintice, câte 11 în fiecare rând, pe care sunt pictaţi apostolii Domnului. În unele zone ale pardoselii, mai pot fi văzute părţi din vechile mozaicuri bizantine originale pe fond de aur. Catapeteasma din Basilica Naşterii este o donaţie din partea familiei Cantacuzino din România.

EPIFANIA


La intrarea în bazilică, pe partea dreaptă, se află cristelniţa octogonală pe care constructorii basilicii lui Iustinian au aşezat-o lângă altar. Când cruciaţii au adus-o în locul în care se află în prezent, în jurul ei s-au creat numeroase legende: era când fântâna în care a căzut steaua magilor, când fântâna la care s-au adăpat animalele aceloraşi magi, când fântâna de unde cei trei viteji au venit şi au luat apă pentru David.

Lăcaşul are trei altare: unul central şi două mai mici aflate în absidele laterale din care se coboară în Peştera Naşterii Domnului, o mică grotă naturală, situată chiar sub altarul central.

Aici se află Altarul Naşterii lui Hristos, locul tradiţional al naşterii lui Iisus, localizat printr-o stea de argint fixată în marmură, însoţită de o inscripţie în latină: "Hic de Virgine Maria Jesus Christus

natus est-1717" (Aici a născut Fecioara Maria pe Iisus Hristos). Cincisprezece candele ard permanent în jurul ei. Alte două altare se află în grotă – Altarul Sfintei Iesle, unde a fost aşezat copilul Iisus după naştere şi în faţa acestuia, Altarul Regilor Magi, locul unde aceştia au adus omagiul lor nou născutului Fiu al lui Dumnezeu.

La fel ca biserica Sfântului Mormânt, şi aici, părţi din bazilica Nativităţii se află sub controlul diferitelor confesiuni creştine. Potrivit firmanului din anul 1852 prin care s-a făcut Statu-quo-ul, coproprietarii basilicii sunt latinii, grecii ortodocşi şi armenii ortodocşi.

Latinii posedă la grotă: o scară, ieslea, bolta, pereţii laterali şi au dreptul să celebreze la Altarul Magilor.

Peştera Naşterii Domnului şi o parte din absida de alături se află sub jurisdicţia ortodocşilor greci; cealaltă parte a absidei e proprietatea armenilor.

Sirienii ortodocşi au dreptul să intre oficial în basilică de două ori pe an, iar copţii o dată. Poarta basilicii se închide şi se deschide cu trei chei, fiecare comunitate deţinând câte una.

Biserica Nativitatii este "un loc de refugiu pentru oricine", pentru toţi creştinii, dar şi pentru israelieni sau palestinieni, sub a caror autoritate se află Betleemul începând din decembrie 1995. Este locul sacru şi binecuvântat al refugiului în care Fecioara Maria a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Prof.Univ.Dr. Ing. Graţiela Hâncu

EPIFANIA


CUVIOSUL NICODIM CEL SFINŢIT DE LA TISMANA

Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana a fost un reprezentant de seamă a vechii noastre

culturi bisericeşti din secolul al XIV-lea şi începutul celui următor. Născut din părinţi binecredincioşi din cetatea Prilep, din sudul Dunării, din Macedonia Sârbească, în anul 1310, el se înrudea cu familiile dominatoare ale Ţării Româneşti şi Serbiei. Mama Sf. Nicodim, era fiica lui Basarab I, soră cu Ruxandra care, căsătorită cu ţarul Serbiei, Ştefan Duşan, a avut fii pe Uroş III şi Lazăr. Deci Sf.Nicodim era văr primar cu Vladislav-Vlaicu, Radu I şi Lazăr I cneazul Serbiei. Iar după tată se înrudea cu Gheorghe Castoriotul, zis şi Scandembeg, regele Albaniei, care şi el era român. Cuviosul Nicodim de mic a fost pus la învăţătură de carte, ca să poată, când va fi mai mare, să ocupe dregătorii de seamă. Când a ajuns să înveţe Sfintele Scripturi s-a pătruns de ele cu tot sufletul şi s-a hotărât să-i slujească lui Dumnezeu. La vârstă de 16 ani, cu ajutorul unor călugări athoniţi veniţi în Prilep, părăseşte în ascuns casa părintească, şi pleacă cu ei în Sfântul Munte Athos. Călugării au fost impresionaţi de sufletul plin de harul Sfântului Duh al tânărului, care le mărturisea : “Nu pot să mai rămân în lumea asta înşelă-toare, nici să văd slavele ei deşarte, ca nişte năluciri mincinoase şi nici înălţarea mea în slujbe-le politicieneşti; vreau să urmez calea cea plăcută Domnului, pentru mântuirea sufletului meu.”

Graţie râvnei, inteligenţei şi înzestrării sale, Cuviosul Nicodim şi-a însuşit repede cunoştinţele de limbă slavonă şi greacă, iniţiindu-se in artele atho-nite: caligrafie, pictură, zidărie, arhitectură, argintărie, dogărit. După trei ani a fost călugărit, apoi a primit darul diaconiei şi mai pe urmă cel al preoţiei; vorbind foarte bine limba slavonă şi greacă a fost şi un ritor iscusit. N-au trecut mulţi ani şi pristăvindu-se egume-nul mănăstirii, tot soborul l-a ales egumen al Mănăs-tirii Hilandar, cu toată împotrivirea lui, iar mai târziu va fi ales Protos peste mănăstirile Sfântului Munte.

Când se afla în Athos , i s-a arătat în vedenie Maica Domnului dându-i poruncă de a trece în Ţara Românească, să meargă la locul numit “al cascadelor” şi să zidească o mare lavră în cinstea Adormirii sale. Tot din îndemn dumnezeiesc, unchiul Cuviosului Nicodim, Nicolae Alexandru Basarab de la Curtea de Argeş îl chemase în Ţara Românescă pentru organizarea vieţii monahale; la fel şi vărul său, Lazăr I îl chema să vină în Serbia. Cuviosul Nicodim pleacă din Athos şi poposeşte în Serbia, în ţinutul Cladovei, unde întemeiază mănăstirile Vratna şi Mănăstiriţa, cu sprijinul material al voievozilor Basarab.

EPIFANIA


Aflat în Serbia, Sfântului Nicodim i se arată în vedenie duhovnicească Sf.Antonie, care îl îndeamnă să treacă în Ţara Românească şi acolo să zidească o mănăstire mare şi frumoasă, care să nu aibe pereche. Această poruncă de a trece în Ţara Românească o primise şi de la Maica Domnului când se afla în Sf.Munte Athos şi Sfântul a crezut că trebuie să împlinească cuvintele Evangheliei : “Trebuie să fac până este ziuă lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.” (Ioan IX,4).

Astfel, pleacă în satul Tachia, care este pe malul sârbesc, în faţa Orşovei şi aici, făcându-şi de trei ori semnul Sfintei Cruci şi cugetând în sine că nu este vrednic să meargă pe deasupra apei ca Mântuitorul, a socotit că rasa călugărească îl urcă pe monah în slăvile cereşti, făcându-l asemenea zidirii celei dintâi a lui Dumnezeu , şi-a pus rasa pe Dunăre ca o luntre şi a trecut pe malul celălalt:

"Deci de la Sfântul Nicodim s-au făcut, Tuturor de obşte început Iar în Ţara Românească, la multe zidiri Biserici, schituri şi mănăstiri”

(Plângerea Sf.Mănăstiri Silivaş Prislop) La venirea Cuviosului Nicodim pe pământ românesc, la noi existau deja unele formaţiuni

monahale. Cercetările din ultimii ani au evidenţiat monahismul la români încă din primele secole ale erei creştine. Hotărârea sinodală dată de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol la 1359, cu prilejul infiinţării de către Nicolae Alexandru Basarab a primei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, la Curtea de Argeş, prevede că pe noul Mitropolit "toţi clericii din acea ţară şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici să-l respecte şi să i se supună lui". În acest context apare Cuviosul Nicodim în Ţara Românească şi reorganizează monahismul, cu viaţă de obşte, cu rânduieli ca la Sf.Munte Athos.

Cuviosul Nicodim alege locul pentru mănăstire pe malul râului Vodiţa mică, aproape de graniţa cu Serbia şi Ungaria. Faptul că nevoitorul nostru a hotărât să se stabilească în Ţara Românescă, constituie o dovadă în plus a originii sale valahe. Domnitorul Vladislav Vlaicu îl ajută să ridice Mănăstirea Vodiţa, pe care a zidit-o între anii 1369-1370, în stil bizantin, în plan triconc, de proporţii foarte modeste, din bolovani de râu şi cărămidă. Potrivit tradiţiei pusă în scris de Ştefan Ieromonahul în cartea sa “Vieţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Sfânţitul” la anul 1839, Cuviosul Nicodim a plecat de la Vodiţa cu un grup de călugări şi au mers mult prin pustietăţi în căutarea locului cu căderi de apă, unde să ridice o nouă mănăstire.

EPIFANIA


A poposit pe malul râului Topolniţa, unde au ridicat o biserică, dar i s-a arătat Sf.Antonie în vis: “Nu aici este locul, ci la “cascade” spre răsărit.” Ajungând pe râul Motru ce se varsă în Jiu, a găsit Sfântul un deal şi izvoare de apă şi s-a gândit că poate acesta este locul căutat. Cu multă osteneală întâi a curăţat locul de pădure, au făcut fundaţia bisericii, au pus vie ; dar i s-a descoperit iar că “nu aici este locul ci la cascade precum ţi-am poruncit întâi; iar Vodiţa după curgere de ani se va istovi şi va cădea în pustiire, risipindu-se de tot”. Pe temelia lăsată, un boier din neamul Basarabilor a ridicat Mănăstirea Gura Motrului, cu hramul Sf.Paraschiva. Cuviosul Nicodim, cu vasta sa cultură teologică de factură isihastă, dar mai ales hotărât să atingă un nivel duhovnicesc cât mai înalt, el dă un impuls nou monahismului de la nordul Dunării unde, în mod sigur, isihasmul pătrunsese înaintea venirii lui:

"…tare în cărţi şi mai tare în judecată şi în cuvinte şi în răspunsuri."

(Emil Lăzărescu) Evenimente importante ale vremii îl sustrag pe răvnitorul stareţ de la dulceaţa contemplării

duhovniceşti şi a preocupărilor culturale şi spirituale, fiind însărcinat să îndeplinească o misiune diplomatică la Constantinopol.

În anii 1374-1375 Cuviosul Nicodim pleacă de la Vodiţa la Constantinopol, la rugămintea Cneazului Serbiei Lazăr (1371-1389), ruda sa, ca să mijlocească la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre cele două biserici.

Patriarhul Filotei Kokinos l-a cinstit mult pe Sf.Nicodim, înţelegând că este şi rudenie cu Cneazul Lazăr şi l-a făcut Arhimandrit, dăruindu-i cârja sa, (având dreptul de a sfinţi biserici) şi părticele din moaştele Sf.Ioan Gură de Aur, ale Sf.Ignatie Teoforul şi ale Sf.Mucenic Teofil, rămase odoare de mult preţ ale Mănăstirii Tismana până astăzi.

Rolul Sf.Nicodim la actul de împăcare dintre cele două biserici, arată prestigiul pe care i-l conferă viaţa sa duhovnicească, marea sa cultură teologică, cât şi aptitudinile diplomatice. Contribuţia mărinimoasă a Cneazului Lazăr la Ctitoria Vodiţei şi apoi a Tismanei este considerată de unii istorici ca recompensă pentru împăcarea Bisericii sârbe cu Patriarhia Ecumenică.

La întoarcerea de la Constantinopol, Cuviosul Nicodim poposeşte în Serbia pentru a tălmăcii cărţile de iertăciune aduse, scrise în greceşte. Cneazul Lazăr doreşte să-l facă Mitropolit în Serbia, dar Cuviosul, din smerenie, fuge în ascuns, pribeag prin pustietăţi.

Călăuzit fiind de dumnezeiescul glas, Cuviosul Nicodim îşi îndreaptă paşii spre locuri necunoscute în căutarea celui indicat în vedenie, la locul “cascadelor”, unde avea să ridice cea mai frumoasă şi mai trainică dintre ctitoriile sale:

"…clădi el, în acest colţ de rai, unde vara e strălucită şi iarna foarte blândă, cea dintâiu

mănăstire mare pe pământu românesc, cea dintâiu durată în zid: Tismana"

(Nicolae Iorga)

EPIFANIA


Reîntors în ţară, aceeaşi dumnezeiască arătare îi spune Cuviosului Nicodim, că nu la vărsarea Motrului, unde a ridicat mănăstire pentru monahi este locul cel rânduit, ci să meargă pe râul Jiu în sus spre munţi. Ajungând la poalele munţilor, la locul numit “Gura Sadului”, pe malul drept al Jiului, pe o stâncă, a ridicat Mănăstirea Vişina, ale cărei ruini se văd şi astăzi. Dar nici acesta nu era locul căutat. Mergând mai departe au ajuns la Aninoasa, lângă Vălari, unde era un loc frumos şi un izvor bogat cu apă şi a voit să se oprească. Dar Dumnezeu, care îl alesese pe Cuviosul Nicodim să întemeieze mai multe aşezări de viaţă monahală pănă să ajungă la Tismana, acum, fiind Cuviosul bătrân şi obosit I-a spus mai înainte de a începe lucrul, că nici aici nu-i locul rânduit. Pe acest loc, Protopopul Constantin Negomireanu a ridicat biserică şi schitul Aninoasa.

A plecat Cuviosul Nicodim pe Jiu în sus, până a dat de râul Tismana şi a mers pe malul acestui râu până la munţi, după cum i s-a poruncit. Ajungând în satul Groşeni (azi Vânăta) a poposit să doarmă la o casă de creştini. Copilul gazdei s-a întors cu porcii pe care-i pierduse de cinci - şase zile şi i-a găsit pe Valea Cascadelor. Cuviosul l-a luat cu el pe copil ca să-i arate locul, pe râul Tismana în sus, unde curge apă multă, ce ţâşneşte de prin peşterile munţilor şi găurile pietrelor şi cade de la o înălţime ameţitoare pe o grămadă de stânci, unde torentul de apă se sparge şi se preface într-o spumă fumurie. S-a bucurat mult de vederea acestui loc plin de frumuseţe, străjuit în toate părţile de munţi acoperiţi de păduri de stejar şi tisă, iar cascada de apă era foarte mare, una dintre cele mai frumoase din ţara noastră. În faţa peşterii

de unde ieşea apa era un platou potrivit pentru o aşezare mănăstirească, iar deasupra lui era o peşteră mică, potrivită pentru loc de rugăciune.

Cuviosul Nicodim s-a urcat la aceea peşteră, dar acolo l-a întâmpinat un şarpe mare, năpustindu-se spre el. A făcul semnul sfintei cruci spre balaur cu crucea de plumb ce o purta la gât, şi acesta a ieşit din grotă şi a plesnit. Spre pomenirea acestei minuni făcute cu rugăciunea Sfântului, s-a închipuit acel şarpe, cu gura căscată, în piatra de deasupra intrării în peşteră. Sfântul Nicodim a făcut să piară balaurul, întruchiparea geniului răului, lăsând locul curat pentru ridicarea mănăstirii.

A doua zi a colindat cu copilul locurile din jur, iar atunci când copilul obosea sau îi era foame, Sf.Nicodim îi spunea să-şi pună piciorul peste piciorul său şi îi trecea. Acest copil, mai târziu, a făcut parte din obştea Mănăstirii Tismana - diaconul Antonie; el a fost ucenicul cu care Sf.Nicodim a trecut prin foc.

Pe locul unde se află astăzi Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a stat în picioare trei zile şi trei nopţi, în rugăciune neîncetată şi la miezul nopţii s-a pogorât peste el o lumină ca un stâlp de foc de la cer la pământ şi glasul din lumină i-a zis : “Aicea unde stai este locul cel pomenit ţie de mai înainte, ca să-mi înalţi mie jertfelnic întru cinstirea şi pomenirea Adormirii Maicii Mele, cu mănăstire de adunare de monahi, cu vieţuire a celor ce vor voi să se mântuiască. Şi darul Meu şi mila Mea şi a Maicii Mele, prin rugăciunile tale nu vor lipsi dintr-acest locaş până în sfârşit ; şi iată că-ţi dau ţie putere peste toate duhurile necurate, şi să tămăduieşti cu Darul Meu toate boalele şi toate nepuntinţele din oamenii care vor veni la tine şi în locaşul tău acesta cu

EPIFANIA


credinţă.” După ce Dumnezeu i-a arătat locul pe care să zidească biserica, Sfântul cu ucenicii săi aduşi

de la Vodiţa s-au pus pe lucru: au tăiat pădurea, au pregătit materialele de construcţie: pietrele, cimentul, varul, bârnele.

Din însemnările lui Ştefan Ieromonahul din “Viaţa Sf.Nicodim” aflăm că mai întâi Sf.Nicodim a ridicat o bisericuţă din lemn de tisă, pe rădăcina căruia a făcut pristolul, dar văzând ei că s-a făcut adunare mare de monahi şi de fraţi întru Hristos şi că era trebuinţă mai mare, a mers Sfântul cu câţiva părinţi monahi ai săi la numitul Radu Negru Voievod, ce era cu domnia la Târgu Argeşului şi repede a primit ajutorul de la domnitor.

„Întradevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are” (Paul de Alep)

Ca “sfânt al organizării muncii” cum îl numeşte N.Iorga, Cuviosul Nicodim a ridicat biserica mare a Mănăstirii Tismana într-un an de zile şi tot el a sfinţit-o la 15 august 1377, cu hramul cel indicat de Mântuitorul “Adormirea Maicii Domnului”.

După isprăvirea Sfintei Mănăstiri Tismana, Cuviosul Nicodim a zis către ucenicii săi : “Fiilor, vedeţi ce bun sfânt locaş şi îndemânatec pentru mântuire am înălţat cu ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Prea Curatei Sale Maici, prin care tot sufletul ce va veni aicea, la această sfântă mănăstire pentru mântuire, va afla odihnă şi spăşanie sufletului în veci.”

Biserica Mănăstirii Tismana (document vechi)

Cuviosul Nicodim, fiind făcut arhimandrit de către Patriarhul Constantinopolului Filotei (în anul 1375) Mănăstirea Tismana a fost dintru început arhimandrie, devenind apoi “Marea Lavră”, având sub ascultare şi alte mănăstiri şi schituri : Vodiţa, Topolniţa, Vişina, Aninoasa, Prislop. Cuviosul Nicodim a ridicat şi biserici de mir în satele de pe domeniul mănăstirii, în Mehedinţi, satele Coşuştea şi Jidoştiţa.

Cu ai săi călugări a făcut multe şi impresionante lucrări gospodăreşti: au plantat vii pe coastă şi de acolo aduceau vinul în mănăstire prin conducte din olane; au plantat în pădurile din jur castani comestibili; au făcut canalizări între Balta Bistreţ şi gârlele ei pentru prinderea peştelui; erau specialişti în dogărit: celebrul călător Paul de Alep care a vizitat Mănăstirea Tismana în anul 1657 menţionează în scrierile sale despre aflarea în beciul mănăstirii a unui butoi “de o dimensiune enormă, a cărui lungime e de vreo 26 de palme, iar lărgimea de vreo 9 palme. El conţine 3.000 vedre de vin, fiecare vadră având 12 oca, prin urmare conţine 36.000 oca de vin. Ei îl umplu cu ajutorul unei pâlnii lungi, care cu un capăt ajunge până la exteriorul pivniţei, iar celălalt este fixat de butoi. Vinul acesta le ajunge pentru un an întreg pentru cauze binecuvântate. Butoiul acesta l-a construit acest sfânt cu propria sa mână dintr-un fel de lemn numit tisă…”

EPIFANIA


Sf.Nicodim avea multe fapte îmbunătăţite şi mare înţelepciune, din darul Sfântului Duh care izvora din gura lui prin alese cuvinte duhovniceşti pentru mântuirea sufletului. Cei ce-l auzeau se umileau şi cu pocăinţă se întorceau la Dumnezeu, cerându-şi iertare. Pentru popor el era socotit sfânt fiind încă în viaţă; cu blândeţea cucerea pe oameni şi cu smerenia alunga pe demoni.

Duhurile rele ce bântuiau în împrejurimi strigau că nu mai pot locui aici, că-i arde dumnezeirea Prea Sfintei Treimi, pentru rugăciunile Prea Curatei Fecioara Maria şi a răului bătrân Nicodim. Cei ce se tămăduiau, voiau să se facă monahi.

După anul 1387 până la stingerea din viaţă a Cuviosului Nicodim, se înregistrează o aşa numită “etapă culturală” a vieţii sale. Acest luminos Meşter Manole al secolului al XIV-lea, cu echipa sa

de valahi pornită din şcoala de arhitectură a Athosului a construit şi desăvârşit cetăţi-mănăstire care-i vor purta numele sfânt peste veacuri - calitatea meşteşugului se oglindeşte nemijlocit în durabilitatea operei.

Cuviosul Nicodim a fost un mare şi iscusit duhovnic, a fost sfetnicul de taină a patru religioşi, patrioţi şi viteji domnitori Basarabi : Vladislav Vlaicu, Radu Negru Vodă, Dan I şi Mircea cel Bătrân. Toţi au colaborat cu Sfântul în cele mai grele clipe ale domniei, i-au cerut sfaturi duhovniceşti şi tehnice.

În urma unui conflict cu Mitropolitul Atanasie al Severinului, Cuviosul Nicodim împreună cu monahii ce l-au urmat, au trecut în Ţara Haţegului (1398-1399) la Prislop, unde în anul 1401 termină ridicarea unei biserici de piatră, în stil bizantin, plan triconc, prima de acest fel din Ardeal.

În şederea sa la Mănăstirea Prislop, Cuviosul Nicodim a caligrafiat un Tetraevangheliar, cinci ani a lucrat la el; pe ultima filă apare datarea lui, scrisă chiar de autor în slovonă şi tradusă în josul paginii de Anton Pann, în chirilică: “Această Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească, în anul al şaselea al izgonirii lui. Socotit de la facerea lumii anul 6913 (1405).

Tetraevangheliarul Cuviosului Nicodim, foarte priceput în mânuirea penelului, este cel mai vechi manuscris miniat şi datat din Ţara Românească, având cea mai veche ferecătură; se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Pe faţă este reprezentată RĂSTIGNIREA , cu Iisus pe cruce, încadrat de Maica Domnului şi Sf.Ioan Evanghelistul; deasupra Crucii, doi îngeri în zbor, iar pe spate este reprezentată POGORÂREA ÎN IAD.

Principala calitate a acestei ferecături este perfecta unitate de expresie a ansamblului, ceea ce demonstrează înalta spiritualitate creatoare cu care l-a învrednicit Dumnezeu.

EPIFANIA


„Niciodată nu vom înceta a spune minunile tale Părinte Nicodime…” (Acatistul Sf.Nicodim)

Cuviosul Nicodim se întoarce la Mănăstirea Tismana în anul 1405 la dorinţa domnitorului Mircea cel Bătrân care alungă pe mitropolitul de la Tismana şi se împacă cu Sfântul.

Cuviosul Nicodim avea mare putere în cuvânt şi darul facerii de minuni şi veneau bolnavii la mănăstire zi şi noapte şi se tămăduiau cu rugăciunile sfântului. Unii se tămăduiau numai atingându-se de hainele sfântului, alţii prin binecuvântarea lui, iar alţii se tămăduiau şi de la distanţă, chemând numele sfântului în ajutor.

Pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru minunile ce le săvârşea, cât şi pentru puterea cuvântului dumnezeiesc ce ieşea din gura lui, a ajuns vestit şi peste graniţele ţării; de pretutindeni veneau la el şi se vindecau.

Însuşi împăratul austro-ungar Sigismund de Luxemburg, care avea o fată muncită de duhul necurat încă din copilărie şi pe care o dusese la cei mai vestiţi doctori ai vremii şi la multe locuri sfinte ale bisericii catolice, fără însă să aibe vreo îmbunătăţire, a venit la Tismana la 13 august 1406 cu suita lui de înalţi demnitari clerici catolici, civili şi militari. Apropiindu-se de mănăstire, fata se vindecă; duhul cel rău o trânteşte la pământ lăsând-o în nesimţire şi o părăseşte, apoi fata se ridică complet sănătoasă.

Împăratul dă poruncă să nu i se spună Cuviosului nimic despre aceasta, dar Cuviosul Nicodim, îmbrăcat în odăjdii, cu Crucea şi Evanghelia în mână, înconjurat de toţi părinţii mănăstirii, în dangătul clopotelor, îl întâmpină pe oaspete : “Dă slavă lui Dumnezeu şi Prea Curatei Sale Maici pentru mila ce a făcut-o azi cu tine, tămăduind pe fiica ta.” S-a cutremurat Sigismund de cuvintele Cuviosului Nicodim, de sfinţenia lui, dând slavă lui Dumnezeu, iar clericii catolici care-l însoţeau nu vedeau cu ochi buni aceasta.

A doua zi, pe 14 august în ajunul praznicului mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” soseşte la Tismana şi Domnitorul Mircea cel Bătrân împreună cu familia şi mulţi demnitari de la Curtea de Argeş. Este întâmpinat cu mult fast de Sf.Nicodim şi soborul Lavrei, împreună cu miile de credincioşi sosiţi aici pentru marele praznic al Maicii Domnului. În prezenţa înalţilor oaspeţi Cuviosul Nicodim, înconjurat de un impresionant sobor de preoţi de la Mănăstirea Vodiţa şi Tismana, a săvârşit seara slujba mare cu priveghere, iar în ziua praznicului s-a oficiat Sf.Liturghie cu un fast neobişnuit, încât a rămas împăratul şi cei dimpreună cu el în mare uimire, fiindcă aşa slujbe dumnezeieşti nu mai văzuseră niciodată. Strălucitul cuvânt de laudă adus de Cuviosul Nicodim Prea Sfintei Fecioare şi îndemnurile creştineşti la o viaţă evlavioasă, după exemplul Maicii Domnului, i-a mişcat pe toţi până la lacrimi. “Niciodată n-am văzut atâta credinţă şi atâta putere de viaţă duhovnicească”, spunea împăratul. Mulţi bolnavi s-au vindecat atunci prin rugăciunile sfântului , multe izgoniri de duhuri necurate s-au săvârşit, lacrimi de bucurie se vărsau din ochii tuturor, încât se mirau toţi foarte. Însă clericii catolici

EPIFANIA


nesuferind atâta laudă adusă Sf.Nicodim de către împărat, au vrut să-şi bată joc de cuviosul egumen şi de obştea sa, folosind diverse viclenii.

Aflând că în mănăstire nu se consumă carne la ospăţ, fiind invitat şi Cuviosul Nicodim, i-au adus purcel la tavă , acoperit cu un capac şi împăratul i-a spus sfântului să binecuvânteze păstrăvul. Ştiind mai dinainte cu duhul ce este pe tavă, Sfântul a zis: “Fie după cuvântul tău, împărate. Păstrăv să fie!” şi când a descoperit tava, pe ea era păstrăv. S-au înspăimântat cu toţii de această minune. Apoi Cuviosul Nicodim le-a vorbit despre puterea lui Dumnezeu care săvârşeşte minuni prin cei ce-L iubesc pe El şi despre Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, una singură şi adevărată şi pentru care El s-a jertfit sfinţind-o cu dumnezeiescul Său sânge, vărsat pentru ea.

Clericii se temeau ca împăratul să nu se convertească la credinţa ortodoxă. Ei îl silesc pe Sigismund să-i ceară Cuviosului Nicodim proba focului : “Am citit în Sfintele Scripturi că Dumnezeu pe cine iubeşte îl scoate nevătămat şi din foc şi din apă.

Acum, pentru dovedirea celor spuse de tine, privitor la credinţa ortodoxă, te rog părinte, arată-ne nouă astăzi puterea lui Dumnezeu asupra ta, că de vei intra în foc şi nu te vei vătăma, atunci cu adevărat învăţătura ta , şi nu cea catolică, este plăcută lui Dumnezeu. Atunci, atât eu cât şi cei ce sunt împreună cu mine, vom primi legea ta cea sfântă după sfatul tău.”

Cuviosul Nicodim le-a răspuns: “Pentru cuvântul tău împărate, rostit astăzi în faţa Atotputernicului Dumnezeu, Celui în Sfântă Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, îl voi ruga pe Stăpânul să facă milă de tine şi de toţi cei împreună cu tine şi să-şi arate puterea Sa astăzi, prin mine, smeritul Său rob, ca tu şi toţi cei dimpreună cu tine să veniţi la cunoştinţa adevărului spre al vostru folos sufletesc."

A poruncit Sfântul să se facă un foc mare în faţa bisericii; el s-a îmbrăcat în Sfântul Altar cu veşmintele, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu şi a ieşit împreună cu diaconul său Antonie, cu cădelniţă şi tămâie, cu Crucea şi Sf.Evanghelie în mână. Au cădit de trei ori în jurul focului, a binecuvântat focul şi s-a închinat de trei ori şi când Sfântul a păşit în foc, văpaia focului s-a desfăcut în două şi a stat un sfert de ceas, apoi a ieşit, şi aşa a intrat de trei ori în foc, în numele Sfintei Treimi şi au rămas nevătămaţi. Nici păr, nici veşminte n-au fost atinse de foc, deşi pe cei ce priveau de departe focul îi dogora. A luat apoi Sfântul de jos un cărbune aprins, ca să arate că nu a fost înşelăciune şi l-a pus pe epitrahil şi locul s-a ars, rămânând ca o mărturie peste veacuri această minune. Au căzut cu toţii la picioarele Sf.Nicodim cerându-şi iertare şi au primit dreapta credinţă, botezându-se cu toţii, Sigismund primind numele de Matei – Craiul Mateiaş, cum avea să se semneze după aceea.

În anul 1406 Mircea cel Bătrân plănuieşte o alianţă cu regele austro-ungar Sigismund de Luxemburg, fiind un moment prielnic de înlăturare a pericolului turcesc. În luna noiembrie, Mircea cel Bătrân vine la Tismana, în drum spre Severin, unde avea loc întrevederea lor, dar Sf.Nicodim nu poate să-l urmeze.

EPIFANIA


Fiind foarte bătrân şi slăbit de puteri, Cuviosul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Tismana şi Vodiţa ucenicului său Ieromonahul Agaton, iar el se retrage în peştera de deasupra, în post şi rugăciune şi cobora la biserică doar sâmbăta seara şi la Praznice, pentru a sluji Sf.Liturghie şi a tămădui poporul cu rugăciunile sale. Aşa a făcut şi la Praznicul “Naşterii Domnului” în anul 1406: a slujit Sf.Liturghie, a luat masa cu obştea, apoi le-a făcut cuvânt de mântuire, învăţându-i cum să vieţuiască în mănăstire până la sfărşitul vieţii, întru unire şi dragoste, în smerenie duhovnicească şi ascultare, să asculte de mai marii lor ca de Hristos şi toate de obşte să le fie. Acestea le-a lăsat în scris mănăstirilor Tismana şi Vodiţa.

S-a dus la chilia egumenului şi le-a dat la toţi părintească blagoslovenie şi sărutarea cea de pe urmă, iar a doua zi, pe 26 decembrie 1406 şi-a dat sufletul său în mâinile Prea Doritului său Stăpân, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe care din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii din tot sufletul L-a iubit şi L-a slujit.

După a sa sfântă mutare din viaţa aceasta vremelnică, s-au umplut sfintele sale moaşte de bună mireasmă şi l-au dus în mijlocul bisericii. Marele avva al Lavrei Tismana, în vârstă de 96 de ani, a fost înmormântat cu multă plângere şi mare cinste; i s-a făcut slujba înmormântării după rânduiala Marelui şi Îngerescului Chip, apoi a fost aşezat sfântul lui trup în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi-l săpase dinainte, unde şi azi veghează o candelă neadormită.

Dumnezeu i-a proslăvit sfintele moaşte; după şapte ani a fost scos din mormânt şi dus în biserica zidită de el, într-o raclă. Pe locul mormântului se află acum o piatră de pisanie din anul 1843, care le înlocuieşte pe cele anterioare, distruse de cotropitori în căutare de comori.

În anul 1955 Biserica Ortodoxă Română a generalizat cultul Sf.Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, la 26 decembrie, în vremea Mitropolitului Firmilian şi chipul Sf.Nicodim ţinând biserica în mână, în dreptul inimii, reprezintă Stema Mitropoliei Olteniei. Cu toate că a fost canonizat formal târziu

de către biserică, el a fost cunoscut ca sfânt prin cinstirea pe care şi-a câştigat-o în evlavia populară, ziua de 26 decembrie dedicată Sf.Nicodim a fost zi de prăznuire în tot anul.

Cuviosul Nicodim a ştiut să iubească şi a iubit mult poporul în mijlocul căruia a trăit şi a lăsat o adâncă şi tainică memorie, tradiţia ocrotirii Sf.Nicodim de la Tismana se păstrează vie şi astăzi, aşa cum harul, truda,

EPIFANIA


înţelepciunea şi dragostea sa a lăsat-o. El a creat în ţara noastră acel curent de înnoire a Ortodoxiei prin literatură şi artă. Mitropolitul

Olteniei, Nestor Vornicescu (+2000) ne-a lăsat în scris mai multe studii despre Sf.Nicodim de la Tismana şi ne spune despre Sfântul că “a reprezentat o piatră de temelie întru apărarea şi consolidarea Ortodoxiei, a creat epocă în cultura medievală românească şi începuturile unei tradiţii de unde au purces noi etape de înflorire şi continuă rodire în vremurile viitoare…”

Şi astăzi, la Tismana, existenţa moaştelor Sf.Nicodim continuă să facă minuni şi multe vindecări sufleteşti şi trupeşti pentru toţi cei ce vin cu credinţă să se închine în acest sfânt locaş.

Să urmăm pilda vieţii lui plină de evlavie şi smerenie, de dragoste, râvnă şi sacrificiu de care a dat dovadă, purtându-şi crucea şi slujindu-i lui Dumnezeu; să-i citim Acatistul şi Paraclisul Sf.Nicodim în orice primejdii de boală şi neputinţă, de bântuieli ale vrăjmaşului, cerându-i ajutorul, pentru ale cărui rugăciuni Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Maica Antonia, Stareţa Mănăstirii Tismana

EPIFANIA


Din comoara inimii

ANUL NOU: - 1 Ianuarie “Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri,

care a trecut, şi ca straja nopţii.” (Psalmi 89, 4)

Biserica prăznuieşte astăzi o întreită

sărbătoare:Tăierea Împrejur a Pruncului Dumnezeiesc, născut acum opt zile, pe Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, unul dintre cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi, şi Anul Nou. Privite în lumina iconomiei dumnezeieşti, aceste trei sărbători se leagă una de alta, aşa cum fructul e în unire cu rădăcina, prin trunchi şi coroană. Iisus este baza vieţii de sfinţenie şi de înaltă trăire duhovnicească a Sfântului Vasile şi a tuturor sfinţilor, trunchi din care lăstăresc începutul şi cununa tuturor anilor de străduinţă după desăvârşire şi mântuire. Dar Iisus este şi baza directă a anului care a sosit, cum a fost şi va fi baza tuturor anilor veacurilor şi miilor de ani, ca unul care a întemeiat timpul şi curgerea lui. Mântuitorul a fost supus, a opta zi după naştere, ritualului tăierii împrejur, prescris de Legea veche. “Această tăiere împrejur, care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales, preînchipuia botezul creştin, care e mai mult decât un legământ; el este mijlocul de înfiere faţă de Dumnezeu şi de îndrumare pe calea mântuirii” (Pr. Prof. I. Coman). Odată cu tăierea împrejur, s-a dat Pruncului şi numele de Iisus, cum a fost numit de înger. Numele de Iisus înseamnă Mântuitor, cum tălmăceşte îngerul Gavriil, Sfintei Fecioare: “Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 31-33). Sau cum explică îngerul lui Iosif: “Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” (Matei 1, 21). Sau cum lămureşte Petru în faţa Sinedriului, vorbind de Iisus: “Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5, 31). Iisus – nume dumnezeiesc împreunat cu Hristos înseamnă Mântuitor. Uns, adică de cinstire aleasă, dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu nu se putea numi altfel între oameni decât Mântuitorul. Scump şi dulce nume al lui Iisus, care ai mângâiat, ai întărit şi ai înălţat mii şi milioane de

EPIFANIA


creştini, Te cheamă cu înfrigurare, de la leagănul pruncilor până la patul de moarte fiecare creştin ca să-I luminezi şi să-i îndrumi viaţa cu înţelepciunea şi belşugul bunătăţii Tale! Să sălăşluiască în noi sfinţenia Ta şi alungă toată necurăţia din gândurile şi vorbirea noastră; îndepărtează de la noi numele diavolului, pe care în vorbirea noastră îl rostim de atâtea ori pe zi, şi întăreşte în noi curajul şi frumuseţea Ta! Fii pavăză creştinilor şi tuturor neamurilor, căci în acest nume se pleacă tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Acest nume este cea mai puternică armă împotriva vrăjmaşilor, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul. Bunii creştini nu uită să rostească continuu numele lui Iisus, în rugăciunea minţii: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Domnul Iisus Hristos a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului şi prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a izbăvit, ne-a mântuit din robie şi de păcat. Iisus, prin propria Sa umilinţă şi slujire, a adus lumii întregi dreptatea desăvârşită şi alinarea tuturor durerilor. Iisus a fost singura izbăvire a milioane de morţi de la Adam şi până la Sine şi singura mântuire a milioanelor de oameni contemporani petrecerii Sale pe pământ. În faţa Mântuitorului, ştiinţa lumii, filosofia, legile şi toată civilizaţia, fără El (Iisus) îşi vădeşte deşertăciunea. Hristos a fost şi este calea izbăvirii, Adevărul neumbrit şi viaţa cea adevărată a omenirii: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Gândul nostru, inima noastră, fiinţa noastră întreagă să o îndreptăm către Domnul Iisus Hristos, singura putere, singura înţelepciune adevărată, singura fericire a neamurilor şi a noastră. Domnul Iisus Hristos din dragoste vine în lume să ridice chipul cel căzut al omului la treapta pentru care a fost creat şi care întruchipează dragostea cerului coborâtă pe pământ. Iisus este izvorul de viaţă pentru suflet şi pentru trup. Numele lui Iisus a stat şi stă pe milioane de cruci, de icoane, de biserici şi case etc. Despre El se vorbeşte în milioane de cărţi. El e cunoscut în universităţi, în tratate de teologie, de filosofie, de literatură. Mari compozitori îi consacră simfonii vestite. Corurile mari îl vestesc. Îl preamăresc pictorii şi sculptorii prin tablouri vestite. Iisus e bucuria, nădejdea şi viaţa noastră, a creştinilor – “cine află pe Iisus, află o comoară mare şi nepreţuită” – zice un mare om de ştiinţă (Pasteur). Aşezând pe Domnul nostru Iisus Hristos la începutul anului, Biserica şi-a pus strajă şi garanţie puternică acestei unităţi de timp, care începe sub ocrotirea şi binecuvântarea Mântuitorului lumii. A doua persoană cu care începe anul este Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul Vasile s-a născut în anul 330, la Cezareea Capadociei dintr-o veche, nobilă şi bogată familie creştină. Bunica lui după tată, Macrina cea bătrână, fusese ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul, iar mama lui, Emilia, era fiică de martir. Sf.Vasile a primit primele elemente de educaţie şi instrucţie în familie. După studii strălucite la universităţi şi cu profesori vestiţi, se dedă ascezei şi adâncirii învăţăturii creştine. Ales mitropolit al Cezareei Capadociei în anul 370, el reorganizează complet viaţa bisericească, înfiinţând aşezăminte de asistenţă socială creştină: case de primire, ospătării, spitale, instituţii pentru reeducarea fetelor, şcoli tehnice – vestita Vasiliadă – duce luptă neînfricată împotriva rătăcirii ariene şi macedonene, adânceşte şi lărgeşte orizontul ştiinţei, creează o cosmologie creştină ştiinţifică, ţine legătura cu cercurile ştiinţifice, se bate puternic pentru îmbunătăţirea stării sclavilor şi a muncitorilor, stăruie asupra foloaselor muncii de obşte, combate războiul cu îndârjire arătând foloasele păcii şi lupta pentru unitatea Bisericii Răsăritene şi pentru apropierea dintre Răsăritul şi Apusul creştin de atunci. Munca sa mistuitoare şi realizările sale

EPIFANIA


covârşitoare au făcut din Sfântul Vasile o podoabă netrecătoare a Bisericii. Slujind şi predicând în fiecare zi, adâncind teologia şi ştiinţele profane, creând opere ştiinţifice, rezolvând treburile administrative ale eparhiei şi ale instituţiilor sale şi lucrând continuu în mijlocul credincioşilor, în sânul parohiilor şi bolnavilor săi, ne dăm seama căt timp pentru odihnă îi mai rămânea. Era un om cu o încordare excepţională, un caracter neînfrânt; postul său aproape continuu, rugăciunea şi privegherea din timpul nopţii au făcut să se sfârşească la 50 de ani. Pentru viaţa şi faptele sale, Sfântul Vasile este şi rămâne un model neîntrecut de muncă şi împliniri mari în Biserica Mântuitorului. De aceea, el a fost supranumit “braţul care lucrează” în grupul celor trei mari capadocieni, ca realizator al înfăptuirii, adică “credinţa care este lucrătoare prin iubire”(Galateni 5, 6), care are un caracter soteriologic (mântuitor). Sfântul Vasile stă pildă de om al faptelor, pentru ierarhii şi credincioşii Bisericii pentru toate timpurile. Ca stâlp de hotar al Anului Nou, Sfântul Vasile ne cheamă şi ne îndeamnă şi pe noi, creştinii de azi, să fim oameni ai faptelor celor bune, nu ai vorbelor, să împletim tăria credinţei noastre cu realitatea faptei. Sfântul Vasile ne mai arată că aspiraţia de a urca pe treptele desăvârşirii poate fi împlinită dacă ne străduim spre aceasta şi dacă chemăm în ajutor pe Dumnezeu. Pe lângă aceste două prăznuiri creştineşti, ziua de azi este pentru orice om o zi în care este chemat să mediteze la rostul vieţii sale, la însemnătatea şi rezultatul faptelor sale. Am intrat într-un An Nou şi azi, mai mult decât în alte zile, ne dăm seama că nu stăm pe loc, că suntem nişte călători. Ne aducem aminte de cuvintele Psalmistului David: “Călător sunt în faţa Ta, Doamne, şi oaspete, ca toţi părinţii mei” (Psalmii 33, 13). Ca urmare a acestui adevăr, la început de an încercăm două feluri de sentimente opuse. Încercăm, mai întâi, sentimentul vremelniciei lucrurilor, al relativităţii noastre. Observăm cum trec anii, cum se schimbă multe din jurul nostru, cum ne despărţim de cei dragi, cum parcă totul fuge din jurul nostru, cum noi înşine ne schimbăm, îmbătrânim, slăbim în putere şi ne simţim legaţi de această vremelnicie. Dar odată cu acest sentiment, fiecare an nou trezeşte în suflet dorul de viaţă nouă, dorul de veşnicie. Ne dăm seama că nu totul trece, că relativismul nu-şi poate pune pecetea pe întreaga noastră făptură, că în noi este dorul de viaţă veşnică şi că acest dor îşi are un izvor şi un temei în Iisus Hristos şi pentru aceasta este inepuizabilă. Vrem să trăim, ne spunem mereu „La mulţi ani!” chiar când din punct de vedere biologic simţim că puterea vieţii pe pământ este pe sfârşite. Învăţătura noastră creştină ne învaţă că anii şi vremurile sunt sub cârma lui Dumnezeu, că El este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii noastre. Timpul face parte din propria noastră fiinţă. În această lume a lui Dumnezeu, viaţa îşi urmează cursul fără întrerupere; numai pentru om, ziua de azi este un popas din care privim cu un ochi înapoi, la anul care s-a încheiat şi cu altul încercăm să scrutăm zările viitorului. Ca nişte călători ce-şi aruncă privirile din înălţimea unei culmi la drumul ce li s-a deschis în zări, aşa ne avântăm şi noi privirile, gândurile şi nădejdile la întâmplările ce le vom întâlni în anul care a sosit, cum vor fi aceste zile: luminoase sau întunecate? Ce întâmplări ne vor ieşi în cale: bune sau rele? Ce ne va aduce anul care a sosit: viaţă sau moarte? Nu ştim, nu suntem în stare să smulgem viitorului vălul de taină ce-l ascunde privirilor noastre. Dar noi suntem credincioşi, ne aflăm în Biserica lui Hristos şi aici învăţăm

EPIFANIA


cum să înţelegem viaţa, care este rostul nostru în lume şi ce aşteaptă de la noi Dumnezeu, „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile cu care ne-a miluit şi ne-a ajutat să muncim cu pace, fiecare, la locul unde Dumnezeu ne-a chemat, în tihnă, căci „Domnul i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării” (Psalmii 106; 29). Să ne punem întrebarea: cu ce putem răsplăti Domnului pentru toate binefacerile pe care le-am primit şi le primim? Cu nimic altceva decât cu acea mărturisire de dragoste şi credinţă ce-l însufleţeşte pe proorocul David când strigă: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui” (Psalmii 150, 1). „Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui” (Psalmii 135, 1). Iar cu Sfântul Apostol Pavel să zicem: „Mulţumire fie adusă deci lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos” (II Corinteni 2, 14). Viaţa cu faptele noastre formează o carte a noastră. În fiecare an noi închidem o pagină din această carte şi deschidem una nouă. Ştim însă cu toţii, că această lucrare, ca toate lucrările omeneşti, are un sfârşit. Va veni pentru fiecare om o zi în care cartea vieţii lui se va închide. Moartea o va pecetlui şi numai în ziua înfricoşatei şi dreptei judecăţi de obşte o va deschide şi o va cerceta pe dânsa. De aceea, întrebarea de căpetenie este ce am făcut şi ce avem de făcut pentru ca în anii care îi mai avem să se înmulţească binele, adevărul, lumina şi pacea în suflete? Să ne unim puterile şi să devenim „frământătură nouă”, să devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu. În zadar ne spunem unii altora: „An Nou fericit!”, dacă în anul cel nou nu aducem hotărârea de a ne înnoi, de a înainta spre tot mai bine, spre mai multă lumină, dragoste, pace şi bună înţelegere între noi. Creştinul adevărat, a cărui viaţă face parte din viaţa Bisericii, intră în anul cel nou cu bilanţul sever al anilor trecuţi, bilanţ făcut în lumina învăţăturii şi vieţii lui Iisus, ca închinător al lui Iisus, care trebuie să năzuiască cu toată conştiinţa responsabilităţii spre învăţătura lui Iisus, având ca model pe El şi pe sfinţii Săi, între care străluceşte Sfântul Vasile cel Mare. Prin mijlocirea timpului, deci să facem din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos viaţa noastră. „Pretutindeni să fim cumpătaţi şi să creştem dintr-o faptă bună, în alta mai bună” ( Părintele Cleopa Ilie). Anul Nou ne este în faţă. Dumnezeu ne deschide să intrăm în el. În acest an să ne silim să împlinim chemarea şi lucrul ce ni-l încredinţează Dumnezeu. De aceea, rog pe bunul Dumnezeu să dea avânt bun creştinilor şi tuturor oamenilor, ca să facă din noul an sosit un an al bucuriei, al dragostei şi păcii, prin muncă cinstită, rugăciune, creaţie şi dragoste. Creştinii să-şi ureze unii altora spor în faptele dragostei, înţelegerii şi ale mântuirii. Prin rugăciunile sale fierbinţi, Sfântul Vasile cel Mare să ne ajute a preface gândurile şi năzuinţele noastre în fapte hotărâte pentru apărarea vieţii şi a credinţei, a binelui şi a dreptăţii. Anul sosit să fie anul dragostei şi bunei înţelegeri între oameni şi popoare! El să fie o nouă primăvară a lumii, în care toţi să se iubească şi să fie de folos unii altora! „Doamne Iisuse Hristoase, Ziditorule al tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel ce ne-ai făcut ziua şi noaptea şi ai aşezat anii şi vremurile pentru zidirea Ta, binecuvântează Doamne, cununa anului ce a început, fereşte şi păzeşte în pace, sănătate şi ajutor pe credincioşii Tăi, mult milostive.”

La mulţi ani! Preot Ioan Cârciuleanu, Iaşi

EPIFANIA


Teologie

“FORMA BISERICII”: prezenţa tainică a Sfintei Treimi în viaţa umană

Mulţi teologi din zilele noastre - constată Paul

Evdokimov - socotesc că ecclesiologia se află într-un stadiu “pre-teologic”. Nu există tratate patristice sistematice, nici o ecclesiologie complet construită. Pe vremea Sfinţilor Părinţi, Biserica era un izvor de viaţă atât de evident, încât nu se punea problema naturii sale. Pe de altă parte Biserica, prin fiinţa sa tainică, se pretează prea puţin la orice definiţie formală. Nevoia de a defini denotă negreşit eclipsa vieţii ecclesiale, întunecarea evidenţei trăite.1

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae foloseşte expresia forma Bisericii 2 de mai multe ori în Dogmatica sa :

a) ca una din accepţiunile Tradiţiei:“totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în viaţa umană sub forma Bisericii “3 ; b) “ … opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu şi între noi.”4 ; c) “Biserica este Hristos ca Revelaţie deplină în continuarea eficienţei Lui. Din El continuă ea să lumineze şi să încălzească prin Duhul Sfânt în mod integral nu numai până la sfârşitul timpului, ci în veşnicie, în şi prin Biserica de pe pământ şi din cer, din trupul Lui ca forma de comunicare cu El şi între ei, a celor ce cred.”5; d) Dar Revelaţia, ca realitate îndeplinită în Hristos şi manifestând aceeaşi eficienţă prin Biserică în cursul veacurilor, reprezintă Tradiţia. Deci Tradiţia e însăşi Biserica drept formă a eficienţei nemicşorate a lui Hristos, prin Duhul Sfânt; sau a Revelaţiei împlinite în El, de-a lungul veacurilor.6 e)“Biserica este întemeiată de Hristos, în Care a culminat şi s-a concentrat Revelaţia de acte şi cuvinte. Dar Revelaţia continuă să se completeze în ea, în partea ei referitoare la forma în care ea se poate cristaliza ca uniune a credicioşilor cu Hristos, adică în forma structurilor ei esenţiale, organic legate de conţinutul Revelaţiei, ca aplicarea cea mai adecvată a ei. După aceea Biserica rămâne mediul în care se aplică până la sfârşitul lumii Revelaţia şi prin care se dăruieşte puterea mântuitoare a lui Hristos prin

1 Ortodoxia,trad.din.lb. franceză de Dr.Irineu Ioan Popa, EIB,1996, p.135 2 Expresia fusese utilizată deja în studiul : Din aspectul sacramental al Bisericii, Studii Teologice, nr.9-10, 1966, p.531: “După aceşti

teologi, Bisericile precumpănitor sacramentale nu pot pretinde deci să reprezinte forma Bisericii…” 3 Dogmatica I, EIBMBOR,Bucureşti 1978, p.61 4 Dogmatica II, p.206 5 Dogmatica I, p.51 6 Ibid., p.58

EPIFANIA


Duhul Sfânt, ca mediu în care unii oameni cer şi primesc pe Hristos şi cresc în El şi se conformează Lui ca model.”7

Pentru demersul de faţă vom reţine în mod deosebit conţinutul punctului “b” şi ultima parte a punctului “e ”: (… ) opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu şi între noi.”; “(...) Biserica rămâne mediul în care se aplică până la sfârşitul lumii Revelaţia şi prin care se dăruieşte puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt, ca mediu în care unii oameni cer şi primesc pe Hristos şi cresc în El şi se conformează Lui ca model.”

Este foarte posibil ca originea acestei sintagme să fie în opera maximiană 8, al cărei autor s-a inspirat la rândul său, consideră A.Riou, din imnul hristologic din Epistola către Filipeni. Sfântul Maxim desemnează de fapt troposul filial - care este noua relaţie - schesis, care se substituie vechii relaţii şi vechiului raport dintre cauză şi efect - reluând din scrierea paulină termenul morphe. Formei de rob luate de Adam în urma păcatului, Biserica îi substituie prin harul Duhului Sfânt forma şi vocaţia-prosegorian unică a filiaţiei, care este şi noua naştere - anaghenomenon şi noua creaţie- anademiourgoumenon. Fapt posibil deoarece Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat “forma” noastră de fii căzuţi, pentru a ne introduce în filiaţia restaurată, noua creaţie (II Cor.5,17), care este Biserica, prin Botezul în Duhul Sfânt.9

A.Precizări terminologice Expresia forma Bisericii nu este biblică, în schimb întâlnim în Noul Testament expresia m

“Cel Ce dintru început fiind în chipul- morphe, forma lui Dumnezeu” (Filip 2, 6) de aceea considerăm că este important să începem prin analiza acestei expresii.

În Vechiul Testament este absolut imposibil de gândit că Dumnezeu ar avea o formă deschisă percepţiei umane, sau că S-ar putea revela într-o formă accesibilă simţurilor. Deşi sunt multe referiri la Dumnezeu ca la o fiinţă care la fel ca omul are faţă, ochi, urechi, nas, gură, buze, limbă, braţe, degete, spate, haine, încălţăminte, acestea sunt atât de evident exprimări la figurat încât în Septuaginta nu a fost nevoie de corective pentru a menţine puritatea conceptului de Dumnezeu. În niciuna dintre numeroasele teofanii sau anghelofanii vechi-testamentare ( nici chiar în Gen.18,1 sq. sau 32, 25 sq.) nu există o manifestare în deplină formă umană a fiinţelor supra-pământeşti, şi nu găsim o descriere a formei dumnezeieşti care ar fi văzută (cf.Ez.1, 26; Iov 4,12 sq.). Dimpotrivă, în Vechiul Testament înţelegerea teomorfică a omului este mai importantă decât concepţia antropomorfică despre Dumnezeu. Prezentarea în formă umană nu implică o înomenire. Inexistenţa vreunei imagini în adorarea lui Iahve reflectă o concepţie personală şi etică în măsură să reziste la orice încercare de obiectivare senzorială a formei Sale.

Nici în iudaism, unde se pune un accent deosebit pe transcendenţa lui Dumnezeu, nu este loc pentru afirmaţii pozitive despre forma lui Dumnezeu.10

În Noul Testament singura afirmaţie importantă cu privire la forma lui Dumnezeu este în Filip.2, 6-11 : “Cel Ce dintru început fiind în chipul [forma]- morphe, forma lui Dumnezeu a socotit că a fi El

7 Ibid., p.68 8 v.infra 9 Alain Riou, Le monde et l’Eglise selon Maxime le Confesseur, Ed.Beauchesne Paris,1973,p.142 10 Ibid.749

EPIFANIA


întocmai cu Dumnezeu- nu e o prădare- harpagmon, dar S-a golit pe Sine luând chip [formă]-morphen, formam de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare-schemati, habitu- aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine Făcându-Se ascultător până la moarte - şi încă moarte de cruce! Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat- hyperypsosen şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn-Kyrios este Iisus Hristos, întru slava-doxan lui Dumnezeu -Tatăl”.

După ce îi sfătuise ca “ întru smerenie unul să-l socotească pe altul mai de cinste decât pe el însuşi.” ; şi “nimeni să nu caute doar spre ale sale, ci fiecare şi spre ale altora”(Filip. 2, 3; 4). Iisus Hristos este prezentat ca exemplul suprem de abnegaţie, prin chenoză11. Fiind Dumnezeu adevărat, dar devenind şi om adevărat-en omoiomati anthropon ghenomenos, Fiul lui Dumnezeu ia forma robului-morphe doulou .

Carmen Christi din Epistola către Filipeni este cel mai interpretat text din Noul Testament .12 Vom încerca în cele ce urmează să surprindem rezumativ opiniile câtorva exegeţi consacraţi, în primul rând pentru precizări necesare demersului de faţă, dar şi ca un argument pentru înţelegerea indisolubilei legături între exegeza biblică şi orice încercare de a “dogmatiza”. 13

Sunt necesare câteva precizări terminologice, chiar dacă nu se va intra în amănunte: a) morphe-shema-eidos; b) morphe- ousia; c) morphe- eikon; d) morphe- doxa .

a) morphe-shema-eidos. În uzul grecesc, mai puţin la Homer, dar în mod obişnuit mai târziu, morphe înseamnă forma , aspectul exterior, şi chiar purtătorul formei, persoana.14 Morphe în sensul său de bază este sinonim cu eidos, idea şi schema. Dar în pofida interschimbabilităţii, există încă deosebiri de sens evidente. Morphe, forma proprie unei fiinţe nu este echivalent cu eidos, adică întrega înfăţişare vizibilă. Eidos desemnează aspectul genului, ceea ce este comun indivizilor, în timp ce morphe este forma individuală de apariţie. De eidos ţine ideea de ceea ce poate fi perceput şi cunoscut de alţii, pe când morphe indică ceea ce este obiectiv acolo. Morphe diferă de schema întrucât exprimă aspectul individual exterior aşa cum este, în timp ce schema se referă la reprezentarea în afară. Morphe este întregul ( al trupului etc.) în şi pentru sine, pe când schema este ceea ce aparţine sau are legătură cu întregul (forma, caracteristicile exterioare, modul de apariţie etc.); morphe, forma dicit quiddam absolutum… schema,

11 v.Problema chenozei în : Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ediţia a II-a, Ed.Omniscop,Craiova,1993,p.128-154. Chenoza nu înseamnă renunţarea la firea dumnezeiască, ci “constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Şi-a însuşit, Şi-a făcut proprii ( oikeiosato, idiopoiesato) firea omenească şi slăbiciunile ei, neimprimate de păcat.” ( Idem, Dogmatica II,p.67)

12 Markus Bockmuehl, “The Form of God” (Phil.2,6) Variation on a theme of Jewish Mysticism, în : The Journal of Theological Studies, New series, April 1997, vol.48, part 1, Oxford, at the Clarendon Press

13 S-a spus că în opera Părintelui Stăniloae nu ar apărea foarte pregnant această dependenţă a învăţăturii dogmatice de exegeza biblică. Părinţii Bisericii au fost în primul rând foarte buni cunoscători ai Sfintei Scripturi şi mari exegeţi. Nimeni n-ar putea contesta faptul că Părintele Stăniloae a cunoscut magistral Sfânta Scriptură, şi-a împropriat cuprinsul, dar, poate ca în cazul operelor patristice, nu redă întotdeauna sursele gândirii sale, tocmai pentru că a experiat exemplar conţinutul acestora.

14 Gerhard Kittel, Theological Dictionary of New Testament, translator and editor Geoffrey W. Bromiley, D.Litt., D.D. vol.IV, - , Wm. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1969, p.742

EPIFANIA


habitus, cultus,vestitus, victus, gestus, sermones et actiones. În pofida acestor nuanţe, nu pot fi stabilite graniţe ferme între termeni.15

Nici în limbajul filosofic morphe nu are un sens definitiv şi fără echivoc. Parmenide, primul care îl foloseşte, vorbeşte de lumină şi întuneric ca despre două forme ale firii. Platon nu-l foloseşte mult, dar îl poate trata ca pe un echivalent pentru eidos sau idea desemnând aspectul exterior sau forma. Pentru el “a cunoaşte forma lui X înseamnă a înţelege natura lui X; astfel filosoful care, de exemplu, cunoaşte forma dreptăţii va şti nu numai care acte sunt drepte, ci şi de ce sunt aşa. Similar, Aristotel priveşte forma unui lucru drept ceea ce îl face inteligibil, ea fiind (asemeni Formelor lui Platon)accesibilă intelectului.”16 La Aristotel morphe dobândeşte un sens fix, şi ocupă un loc central în gândirea sa. Cele patru principii ale întregii existenţe: forma sau natura, materia, cauza mişcătoare şi scopul pot fi reduse la două: forma-morphe, eidos şi materia-hyle, to hypokeimenon. Aceaşi distincţie dar şi precizări noi apar la L.B.Lightfoot17, R.P.Martin 18 şi Rev M.R.Vincent19.

b) morphe- ousia. Exegeţii subliniază distincţia, dar inseparabilitatea dintre cei doi termeni. Chiar dacă mulţi dintre Sfinţii Părinţi au accentuat această inseparabilitate, din dorinţa de a sublinia unitatea de fiinţă aceasta nu înseamnă că au identificat propriu-zis cei doi termeni, cum susţine R.P.Vicent : “A common error of the Greek Fathers, adopted by Calvin, Beza, and others, was the identificatiun of morphe with ousia, “essence” , şi physis, “nature”. 20 ; iar J.Heriban oferă o listă în acest sens.21 J.B.Lightfoot afirmă clar: “Thouh morphe is not the same as physis or ousia, yet the possession of the morphe involves participation in the ousia also: for morphe implies not the external accidents but the essentials attributes”.22 Prin urmare nu se poate avea forma a ceva, cuiva, fără a poseda şi ousia respectivă, deoarece morphe se referă la atributele esenţiale ale fiinţei.

c) morphe - eikon. R.P. Martin afirmă că eikon şi morphe sunt folosiţi ca termeni interşanjabili în versiunea greacă a Scripturii şi sunt priviţi ca sinonimi, aşa cum ar fi şi “chip” şi “asemănare”- şelem şi demuth în ebraică, şi în concluzie en morphe Theou, ar fi echivalent cu kat’eikona Theou. 23 P.O’Brien prezintă iniţial acest punct de vedere, dar îşi exprimă apoi rezerva , spunând că în pofida legăturii, există diferenţe între cei doi termeni. În mod sigur nu se spune despre Adam, nici în Septuaginta, nici în Noul Testament, că ar fi en morphe Theou 24. Aceeaşi atitudine au exprimat-o numeroşi alţi comentatori, amintim pe G.F.Hawthorne care afirmă : “it is strained and unnatural to interpret morphe by eikon, in order to compare and contrast Adam with Christ, unless one holds the view that this hymn refers not at all to the preexistent Christ but only to the human Jesus, his life of humility and his exaltation to an earthly position

15 Ibid., p.743,744 16 Antony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, Ed.Humanitas,1996, p.145 17 J.B.Lightfoot, Saint Paul’s Epistle to the Philippians, Macmillan and co. London, 1888, p.127-132 18 R.P.Martin, Carmen Christi, Philippians 2,5-11. In recent interpretation and in the setting of Early Christian Worship, Cambridge, At the

University Press, 1967, p. 100 19 Rev. Marvin R,Vincent, D.D., Critical and exegetical Commentary on the Epistles to the Phillippians and to Philemon, T.&T Clark,

Edinburgh, 1955, p.79-80 20 Op.cit., p.82 21 Heriban Josef, Studio exegetico su Filip. 2,1-5; 6-11, LAS Roma, 1983, p.234 22 Op.cit., p.110 23 Op.cit.,p.108,116 24 The Epistle to the Philippians. A Commentary on the Greek text by Peter O’Brien, Grand Rapids Michigan, 1991, p.263, 264

EPIFANIA


of glory”- “este forţat şi nefiresc să traducem morphe cu eikon , pentru a compara şi a pune în contrast pe Adam cu Hristos, dacă nu se susţine ideea că acest imn nu se referă deloc la preexistenţa lui Hristos, ci doar la Omul Iisus, la viţa Sa pământească şi la preaânălţarea lui la o poziţie de slavă lumească.” 25 J.Heriban 26 şi D.Steenburg căruia îi datorăm un studiu semantic în care neagă sinonimia celor doi termeni.27 Distincţia morphe - eikon reiese şi mai clar datorită folosirii expresiei “morphe doulou” în Filip.2,7.

d) morphe-doxa. Dacă R.P.Martin susţine sinonimia celor doi termeni,- făcând o paralelă între ICor.15,49 şi Filip.3,21, şi interpretând ca atare IICor.3,18 şi Rom.8,29- Rev.M.R.Vincent afirmă distincţia lor: “Doxa is the manifestation, the “unfolded fulness”, of the divine attributes and perfections, while morphe Theou is the immediate, proper, and personal investiture of the divine essence. Doxa attaches to Deity ; morphe is identified with the inmost being of Deity. Doxa is and must be included in morphe Theou, but doxa is not morphe (s.n.)”- “Doxa este manifestarea, “plinătatea dezvăluită”, a atributelor şi perfecţiunilor divine, în timp ce morphe Theou este veşmântul nemijlocit, specific, şi personal al Fiinţei dumnezeieşti. Doxa ţine de Dumnezeire, morphe este identică cu esenţa tainică a Dumnezeirii. Doxa este şi trebuie inclusă în morphe, dar doxa nu e morphe ( s.n.)”.28

Imposibilitatea identificării termenilor în analiză reiese clar dacă dorim să înlocuim doxa cu morphe în texte cum ar fi Ps.18,1: “cerurile spun slava -doxa lui Dumnezeu”, Ps. 84,10 : “... ca să se sălăşluiască slava-doxa în pămăntul nostru”, Isaia 11,10: “pe Ea [Mlădiţa] o vor căuta neamurile şi sălaşul ei va fi plin de slavă-doxa”.

În concluzie se poate spune că nu este vorba de vreo înţelegere filosofică elenistică a termenului morphe din citatul în discuţie, şi nici de un presupus concept popular despre morphe Theou =ousia sau physis . De asemenea, ceea ce Sf.Ap.Pavel înţelege prin morphe Theou şi morphe doulou este cu totul străin de ideile epifanice ale mitului şi legendei. Iisus Hristos n-a jucat rolul unui zeu în formă umană. Unicitatea creştinismului constă şi în faptul că cele două firi : dumnezeiască şi omenească s-au unit în Persoana Fiului în mod neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat şi neschimbat, prin urmare nu este vorba de un avatar pasager, cele două firi rămânând unite pentru totdeauna. Nu poate fi vorba nici despre o metamorfoză în sensul credinţei sau superstiţiei elenistice. Sf.Ap.Pavel nu se referă la schimbarea formei cuiva cu a altcuiva; în I Cor.2,8 omul Iisus este Domnul slavei-Kyrios tes doxes. În mod esenţial, dacă nu lingvistic, paradoxala expresie morphe Theou este pe deplin în sfera concepţiei biblice despre Dumnezeu. Totuşi este foarte dificil să se găsească un termen echivalent pentru morphe, şi în special pentru morphe Theou. Am putea sugera: “mod de a exista”, “condiţie”, sau “statut”.

B. Metamorphosis, metemorphote - “Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Tabor, dovada anticipată despre lumina Sfintei Treimi, ce va iradia din trupul Său înviat şi al tuturor celor ce-şi vor arăta credinţa prin faptele lor”29

25 Gerald F.Hawthorne, Philippians, World Biblical Commentary, vol.43, Word Books, Texas, 1983, p.82 26 Op.cit., p.237 27 D.Steenburg, The Case Against the Synonymity of morphe and eikon, JSNT 34, 1988, p.77-86 28 OP.cit., p.81 29 Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii …, op. cit., p.201

EPIFANIA


Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nu are nimic în comun cu metamorphosis în înţeles elenistic. Mt. 17.2 kai metamorphote emprosten auton, kai elampsen to prosopon autou os o helios, ta de

himatia autou egeneto leuka os to phos. Mc. 9.2-3 kai metamorphote emprosthen auton, kai ta himatia autou egeneto stilvonta leuka lian, oia gnapheus epi tes ges ou dynatai outos leukanai.

Textul sugerează că transfigurarea a avut loc pentru cei trei ucenici.30 Ei au devenit “stâlpi”- styloi 31 în Biserica primară ( cf.Gal. 2,9) şi datorită calităţii de martori oculari ai acestui eveniment cu profunde semnificaţii.

A.D.A. Moses susţine că morphe, eikon şi doxa sunt concepte interconectate dar nu interşanjabile. Septuaginta descrie evenimentul transfigurării lui Moise folosind termenul dedoxastai (Exod 34,29), “kai en dedoxasmene e opsis tou chromatos tou prosopou autou” (v.30) şi dedoxastai (v.35). Sf.Ev. Matei foloseşte verbul metamorphote probabil pentru a face o paralelă cu “glorificarea”- dedoxastai lui Moise. Formularea : “Kai elampsen to prosopon autou os ho helios” , nu se foloseşte doar ca o reminiscenţă din Exod 34,29, ci pentru a trimite mai departe. Faptul că Moise a fost acoperit de lumina slavei lui Dumnezeu- shekinah este atestat de mai multe scrieri iudaice.32 În tradiţiile iudaice se spune că lumina care a strălucit pe faţa lui Moise în Sinai şi a rămas cu el, este lumina primordială pierdută de Adam şi Eva.33 Moise apare astfel ca un “nou Adam”. Cu atât mai mult despre Mesia se credea că va avea strălucire, şi astfel lumina Schimbării la Faţă este în primul rând un element definitoriu care-L confirmă pe Iisus ca Mesia, iar în al doilea rând, împreună cu vocea cerească, confirmă legitimitatea învăţăturii Mântuitorului, aşa cum strălucirea feţei lui Moise întărea cuvintele adresate israeliţilor.34 Dar, aşa cum se va arăta infra, strălucirea feţei lui Moise nu se poate confunda cu strălucirea Feţei Domnului. Conceptul care domină viziunea Sf.Maxim Mărturisitorul relativ la Schimbarea la Faţă, şi de fapt întregul lui“sistem” teologic este acela al îndumnezeirii omului. Schimbarea la Faţă este corelativă îndumnezeirii naturii umane a Logos-ului, şi astfel propriei noastre îndumnezeiri. Învăţătura Sf.Maxim despre Hristos Cel transfigurat pe Tabor cuprinde două elemente principale: în primul rând cel al umanităţii îndumnezeite a lui Hristos, şi apoi cel al manifestării noetice a dumnezeirii Sale. Ambele elemente sunt evidente în scolia sa la expresia dionisiană:“teofania Sa vizibilă”- tes orates autoutheophaneias35 în care Sf.Maxim susţine că termenul vizibil se referă la vederea “trupului Său divin”- to theion autou soma sau la “trupul său însufleţit”- he empsychomene sarx al lui Hristos. Apoi pune în contrast teofania Sa vizibilă cu ceea ce numeşte teofania Sa noetică, care se referă la revelarea inteligibilă a divinităţii lui Hristos, primită prin minte (intelect) - nous, şi care corespunde iluminării noetice- tes noetes autou photodosias descrise

30 A.D.A. Moses, Matthew’s Transfiguration Story and Jewish Christian Controversy, Journal for the Study of the New Testament, Supplement Series 122, 1996, p.120

31 F.F.Bruce, The Epistle of Paul to the Galatians, Exeter, Paternoster Press, 1982, p. 123- afirmă că acest apelativ era folosit pentru sfinţii Petru, Iacob şi Ioan iar după martiriul celui de a-l doilea locul l-ar fi deţinut omonimul său, Sf.Iacob, ruda Domnului

32 Ps.-Philo 12.1; Memar Marqah 4.8;6.9; Asatir 9.22 ş.a. 33 Ginzberg, The Legend of the Jews, vol.I, p.8-9.; G.C.Nicholson, Death as Departure:The Johannine Descent-Ascent Schema;

SBLDS63, Atlanta, Scholars Press,1983, p.91-98; E.Haenchen, John I: A Commentary on the Gospel of John Chapters 1-6, Philadelphia, Fortress Press,1930, p.204, la A.Moses, op. cit., p.122

34 A.Moses, op.cit., p.121,122 35 De divinis nominibus 1.4, P.G. 3, 592 BC, la C.Veniamin, op. cit., p.186

EPIFANIA


de Sf.Dionisie.36 Totuşi, în această viaţă, teofania noetică poate fi experiată doar în parte, în viaţa de dincolo “ ne va fi comunicată într-un mod mai profund prin minte (intelect) - hetis kata noun estai hemin methekte tote teleioteros. Dar chiar în eschaton Dumnezeu va rămâne dincolo de capacitatea intelectului uman creat. Suprema lipsă de inteligibilitate a lui Dumnezeu este diferenţa existenţială între creatură - he ktisis şi Dumnezeu Cel necreat - aktiston, între cele finite - hoi peperasmenoi şi infinit- to apeiron. Cu toate acestea omul este chemat, încă de aici, să participe inteligibil şi noetic, adică cu toată fiinţa sa la Dumnezeu. Pe Tabor ucenicii, datorită “râvnei lor în practicarea virtuţii”- di’ aretes epimeleian au ajuns la curăţia simţurilor duhovniceşti şi ale celor trupeşti- te enallage ton kat’aisthesin energeion, prin lucrarea Duhului Sfânt -en autous to pneuma energese. Cei trei “s-au mutat de la trup la duh, înainte de a lepăda viaţa în trup. Aceasta li s-a întâmplat prin schimbarea lucrărilor simţurilor, pe care o pricinuia în ei Duhul, înlăturând acoperămintele patimilor de pe puterea lor înţelegătoare (noetică)- perielon tes en autois noeras dynameos ton pathon ta kalymmata. Prin aceasta, curăţindu-li-se simţurile sufletului şi trupului, sunt învăţaţi să cunoască raţiunile duhovniceşti ale tainelor arătate lor- ton paradeichthenton autois mysterion tous pneumatikous ekpaideuontai logous. 37

În nota explicativă la textul citat Părintele Stăniloae scrie: “Lumina cerească arătată pe faţa umană a lui Hristos a transfigurat-o pe aceasta, dar n-a suprimat-o. Această lumină, ca şi aceea care ţâşnea prin trupul Lui, a umplut-o de strălucire şi veşmintele sau cuvintele Scripturii şi creaţia de care se foloseşte fiinţa umană, nesuprimând-o nici pe ea. Lumina aceasta se arată că e dumnezeiască prin poziţia ei centrală sau prin rolul ei de izvor faţă de lumina în care s-au arătat Moise şi Ilie, fapt experiat de aceştia prin orientarea lor închinătoare spre Iisus Hristos ca centru. Vederea acestei transcendenţe nu se înfăptuia prin lucrările naturale ale simţurilor, ci prin imprimarea lor de către Duhul dumnezeiesc lucrător în ele. Această transfigurare a lucrărilor prin lucrarea Duhului nu le mai dădea posibilitatea să se îndulcească exclusiv trupeşte de suprafaţa materială a lucrurilor, dând naştere patimilor care întunecă înţelegerea adâncimii spirituale a lor. Aceasta a adus mutarea lor de la viaţa dominată de pornirile trupului, la cea dominată de Duh deşi ei se aflau încă în trup. Sfântul Maxim respinge prin aceasta din nou origenismul care nu recunoşte nici o posibilitate de transfigurare a trupului prin Duh.”

Prezenţa Sfinţitorului produce o schimbare a simţurilor lor - nu una naturală, ci una mai presus de

fire, datorită căreia “acoperămintele patimilor” au fost îndepărtate de pe “puterea lor înţelegătoare”. Prin urmare, după cum va arăta mai târziu Sf.Grigorie Palama, nu e o contradicţie între calitatea luminii taborice, şi a celei văzute de isihaşti, de a fi necreată, şi posibilitatea ochilor trupeşti de a o vedea Ochii nu au în mod firesc această putere, ci sunt transformaţi prin lucrarea Duhului Sfânt.

În Capita theologica et oeconomica 38 Sf.Maxim se referă la cele două forme în care Se descoperă Hristos celor care studiază Sf.Scriptură cu mare atenţie. Mai întâi vorbeşte de “forma comună şi mai publică” - koinen kai demodesteran morphen, prin care înţelege Întruparea, la care se referă Isaia “L-am văzut, dar nu avea nici formă nici frumuseţe”- kai eidomen auton, kai ouk eihen eidos oude kallos

36 Ibid. 37 Ambigua 10, 1125D-1128A, t.r. cit., p.125 38 I,97, P.G. 90, 1121C-1124A

EPIFANIA


(53,2) . De asemenea, există o “formă mai ascunsă”- kryphiotera morphe prin care Se manifestă Hristos, aşa cum a procedat pe Tabor, “Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor”-oraios kallei para tous yious ton anthropon (Ps.44,3). Acest mod de descoperire a Domnului nu a fost rezervat exclusiv celor trei ucenici, ci este pentru toţi cei care de -a lungul veacurilor vor excela în cultivarea virtuţilor.39

“Cel ce doreşte cunoştinţă şi-a aşezat temeliile sufletului neclintite lângă Domnul, cum zice Dumnezeu lui Moise: “Iar tu stai aici cu Mine! ”(Exod 33,2). Dar trebuie să se ştie că şi între cei ce stau lângă Domnul există deosebiri, dacă nu se citeşte în zadar de către iubitorul de învăţătură, cuvântul : “Sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”(Mc.8,39). Căci nu tuturor celor ce stau lângă El li Se arată Domnul totdeauna întru slavă; ci celor începători- tois men eisagomenois li se arată în chip de rob- en doulou morphe, iar celor ce pot să-L urmeze, urcându-se pe muntele înalt al Schimbării Sale la Faţă - hypselon metamorphoseos oros, li se arată în înfăţişarea lui Dumnezeu- en morphe Theou, în care a fost mai înainte de a fi lumea. Deci este cu putinţă ca Domnul să nu se arate în acelaşi fel tuturor celor ce stau lângă El; ci unora într-un fel, altora altfel, schimbându-şi arătarea după măsura credinţei din fiecare”.40

Un text asemănător este: “Dintre aceste două forme, cea dintâi se potriveşte celor începători; a doua e pe măsura celor desăvârşiţi în cunoştinţă , atâta cât este cu putinţă oamenilor. Cea dintâi este icoana primei veniri a Domnului, la care se referă litera Evangheliei, şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de pe treapta înfăptuirii; a doua este preînchipuirea celei de a doua veniri în slavă, la care se referă duhul Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii, ridicându-i la starea de îndumnezeire. Aceştia, în temeiul Schimbării la Faţă a Domnului în ei, oglindesc cu faţa descoperită slava Domnului (s.n.).”41

Părintele Profesor Ion Bria explică textul astfel: “Sf.Maxim arată că Hristos poate lua diferite înfăţişări după starea şi poziţia diferită din care Îl privim. La început, El e departe de noi şi pare acoperit, e oarecum în afară de noi. Prin curăţirea voinţei şi a minţii El începe să devină mai clar, mai luminos şi cât mai aproape de noi până când El intră înlăuntrul nostru şi noi dispărem. La orice înaintare în virtute, El Se Schimbă la Faţă. Odată cu schimbarea noastră prin har, Însuşi Domnul se Schimbă la Faţă.”42

Se face o distincţie între modurile împărtăşirii de prezenţa Domnului. Dacă Origen credea că modul selecţiei celor trei a fost rezultatul cunoaşterii mai profunde a Persoanei lui Hristos, Sf.Maxim schimbă accentul de pe criteriul cunoaşterii, pe cel al credinţei, eliminând astfel conotaţiile intelectualiste.43

Părintele Dumitru Stăniloae precizează că vederea luminii taborice nu înseamnă vederea Fiinţei lui Dumnezeu, lumina este însă cel mai înalt mod de manifestare al Lui Dumnezeu, de aceea numeşte apofatism de gradul al treilea (cel mai înalt) vederea luminii dumnezeieşti.

“S-a spus mai sus că prin strălucirea luminoasă a feţei Domnului, apărută pe munte, de trei ori fericiţi apostolii au fost călăuziţi tainic, în chip negrăit şi necunoscut, spre puterea şi slava lui Dumnezeu de toate făpturile necuprinsă, învăţând că lumina ce s-a arătat simţurilor lor e simbolul ascunzimii nearătate.

39 Quaestiones et dubia 190 (CCSG 10,131,6-12), la C.Veniamin, op. cit., p.193 40 Capita theologica et oeconomica II,13, P.G. 90,1129C-1132A; F.R.2, p.170 41 Capete gnostice, suta I, 97, FR2, p.162,163 42 Magistrand Ion Bria, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p.324 43 C.Veniamin, op.cit., p.196

EPIFANIA


Căci precum aici raza luminii făcute biruieşte lucrarea ochilor, rămânând neîncăpută de ei, aşa şi acolo Dumnezeu întrece toată puterea şi lucrarea minţii, nelăsând în vreme ce înţelege nici o formă în cel ce primeşte înţelegerea- oud holon en to noeisthai to noein peiromeno ton oionoun typon apheis.”44

Redăm şi câteva fragmente edificatoare, din slujba Schimbării la Faţă. “ Cel ce cu Moise de demult a grăit prin închipuiri în Muntele Sinai, zicând: Eu sunt Dumnezeu,

Acesta iarăşi astăzi în Muntele Taborului Se Schimbă la Faţă, arătând chipul cel dintâi cu razele luminii. Pentru aceasta, Hristoase, slăvim puterea Ta.” 45 - în primul rând se afirmă preexistenţa Domnului, apoi faptul că Revelaţia n-a fost deplină în Vechiul Testament, de asemenea faptul că natura umană a fost restaurată în Hristos, trupul Său, în care ne-a cuprins virtual pe toţi, strălucea: “Astăzi Hristos în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit, cu dumnezeiască lucrare.” ; de asemenea: “...şi la faţă schimbându-Te, ai făcut firea lui Adam iarăşi a strălucit, mutându-o în slava şi strălucirea Dumnezeirii Tale”.

“... dar ei de departe nu au putut răbda dumnezeiască venirea Ta, Fiinţa cea cu bună cuviinţă.” “Firea cea neschimbăcioasă a Dumnezeirii, celei ce se poartă întru Sine fără materie, s-a

amestecat cu omenirea, şi lumina arătându-şi apostolilor, în chip de negrăit a strălucit ”. Din ultimile două fragmente citate reiese că Schimbarea la Faţă este un eveniment fără

precedent, deoarece lumina taborică nu era slava- shekinah pe care a văzut-o Moise şi faţa lui a devenit luminoasă, şi o putea vedea astfel poporul, nici ousia lui Dumnezeu, de-a pururea tainică , ci morphe Theou . Apostolii nu-L mai văd în morphe doulou, ca până atunci, ci au privilegiul să-L vadă în forma Sa dumnezeiască de care nu S-a despărţit niciodată, şi nici nu Se putea despărţi, fiind Dumnezeu adevărat, iar morphe Theou ţine intim, este inseparabilă de Fiinţa Sa dumnezeiască . Tomul aghioritic este edificator în acest sens: “Se Schimbă la Faţă nu primind ceea ce nu avea, nici preschimbâdu-Se în ceea ce nu era, ci descoperindu-Se ucenicilor Săi ca ceea ce era, deschizând ochii lor şi făcându-i din orbi, văzători. Căci rămânând Acelaşi S-a făcut văzut acum ucenicilor, arătându-Se altfel de cum Se arăta înainte. Căci El este lumina cea adevărată (In.1,9), frumuseţea slavei.” 46

“ Mai înainte închipuind învierea Ta, Hristoase Dumnezeule... la Faţă schimbându-Te, Muntele Taborului cu lumină s-a acoperit, iar ucenicii Tăi, Cuvinte, s-au aruncat cu faţa la pământ, neputând suferi a vedea Chipul cel nevăzut. Îngerii slujeau cu frică şi cu cutremur, cerurile s-au spăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând pe pământ pe Domnul slavei”. Lumina taborică este gustarea, încă de aici, a fericirii de a-L vedea pe Hristos înviat şi de-a fi cu El pururea: “Doamne bine este nouă să fim aici!”

(continuare în numărul viitor)

Preot Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu, Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu

44 Ambigua 10,1160BC; t.r.cit., p.158 45 Mineiul pe August, Ed. a IV-a , EIBMBOR, Bucureşti, 1974, p.66 sq. 46 Tomul aghioritic, în Filocalia VII, EIB,1977, p.418-419

EPIFANIA


INTERZICEREA SACRIFICIILOR UMANE ÎN VECHIUL TESTAMENT

Unele texte scripturistice amintesc, fără a insista

în mod deosebit pe acest subiect, despre sacrificiile umane ce erau de obicei dedicate zeilor. Acest obicei era fără îndoială inspirat din religia popoarelor vecine idolatre, care printre alte tipuri de jertfe, recurgeau şi la sacrificiul uman. Prima menţionare biblică referitoare la un posibil sacrificiu uman este cea cu privire la încercarea la care l-a supus Dumnezeu pe Avraam cerându-i să-l aducă pe singurul său fiu, pe Isaac, ardere de tot pe muntele Moria (Facerea 22,2). Este interesantă această cerinţă a lui Dumnezeu pentru că nu existau prescripţii legale privitoare la posibile victime umane1. Acest episod biblic a fost mai degrabă o demonstraţie a faptului că omul nu trebuie să recurgă la sacrificii umane, pentru că Dumnezeu nu a permis ca acest sacrificiu să aibă loc, ci i-a oferit lui Avraam ca substitut pentru jertfa pe care intenţiona să o aducă un berbec, sugerând în felul acesta ca omul să aducă înaintea lui Dumnezeu - drept substitut al jertfei umane2- jertfa de animale (Facerea 22, 11-12). Sacrificiul uman al fiilor, sau fiicelor presupunea arderea acestora, obicei atribuit canaaniţilor, fiind amintit în Deuteronomul 12,3 căci şi pe fiii şi pe fiicele lor le ard cu foc înaintea dumnezeilor lor.

Profetul Ieremia referindu-se la aducerea ca jertfă de sacrificiu a copiilor3 aminteşte şi locurile din apropierea Ierusalimului în care existau astfel de practici numind locul Tofet, din valea fiilor lui Hinon ca spaţiu în care fiii lui Iuda îşi ard fiii şi fiicele cu foc, ceea ce Eu nu le-am poruncit şi ceea ce Mie nu Mi-a trecut prin minte (Ieremia 7, 31; 19, 4). Aceste practici erau în totală contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu şi denotă tendinţe vădit păgâne în abordarea fenomenului religios şi a stabilirii relaţiilor cu divinitatea. Astfel de atitudini reprezentau o încălcare flagrantă a legământului pe care Yahve l-a încheiat cu poporul Său4, de aceea imediat după prezentarea fărădelegilor poporului a fost amintită pedeapsa ce se va abate asupra lui: De aceea, iată vin zile, zice Domnul, când locul acesta nu se va mai chema Tofet şi valea fiilor lui Hinon, ci valea uciderii, şi în Tofet se vor face înmormântări din pricina lipsei de loc (...) şi voi curma în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului glasul de bucurie şi glasul de veselie, glasul mirelui şi glasul miresei, pentru că pământul acesta va fi pustiu (Ieremia 7, 32,34). Fără îndoială este vorba aici despre o

1 Augustin Pagolu, The Religion of the Patriarchs, Jurnal of the Study of the Old Testament, Supplement Series 277, 1998, p. 66. 2 Idem. 3 Ed. Noort, The Sacrifice of Isaac, Ed. Brill, 2002, p. 10. 4 Walter Brueggemann, A Commentary on Jeremiah, Grand Rapids, Michigan, 1998, p. 83.

EPIFANIA


calchiere a unor obiceiuri, sau practici ale popoarelor învecinate. De altfel, Vechiul Testament poate fi văzut şi ca o permanentă confruntare dintre Yahve - Dumnezeul lui Israel - şi divinităţile păgâne.5 Nu întâmplător în primele patru versete ale Decalogului (Ieşirea 21, 2-5) sunt indicaţii privitoare la recunoaşterea lui Yahve ca singur şi adevărat Dumnezeu şi respingerea idolatriei, care era practică specific păgână. Această concurenţă în plan religios dintre Yahve şi zeităţile popoarelor păgâne a cunoscut numeroase episoade descrise mai mult sau mai puţin în cărţile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, însă forma cea mai condamnabilă a rămas aceea a jertfelor umane aduse diferiţilor zei păgâni, precum Moloh sau Chemoş. Numele zeului Moloh ar proveni de fapt de la o înlocuire a vocalelor cuvântului ( (melek -rege)6 cu cele de la cuvântul boș care înseamnă ruşine.7 Cultul lui Moloh era legat de practicile ritualice ale amoniţilor fiind pentru legea ebraică de neacceptat. De altfel Pentateuhul are prevederi clare în acest sens: Din copiii tăi să nu dai în slujba lui Moloh, ca să nu pângăreşti numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul (Leviticul 18, 21). Atât evreilor cât şi străinilor li se interzicea aducerea de jertfe zeului Moloh, aceste practici fiind respinse sub ameninţarea pedepsei cu moartea: Dacă cineva dintre fiii lui Israel şi dintre străinii care trăiesc printre Israeliţi va da din copiii săi lui Moloh, acela să fie dat morţii: poporul băştinaş să-l ucidă cu pietre (Leviticul 20, 2). Faptul de a jertfi zeului Moloh era privit ca o apostazie de la credinţa datorată lui Dumnezeu şi de la legile pe care le-a dat poporului Său.8 Cu toate aceste există mărturii biblice potrivit cărora aceste legi au fost încălcate chiar de lideri ai poporului Israel pentru a obţine diferite avantaje conjuncturale. Este bine cunoscut exemplul judecătorului Ieftae care şi-a jertfit propria fiică pentru că promisese o jertfă umană în cazul unei victorii împotriva amoniţilor (Judecătorii 11, 35). Relatarea promisiunii făcută înainte de lupta cu amoniţii şi urmările acesteia sunt pline de accente tragice, ce ar putea sugera şi faptul că Yahve a lucrat pentru poporul Său permiţându-i să-i învingă pe amoniţi, dar împotriva liderului idolatru care s- a văzut pus în ipostaza de a-şi jerfi propria fiică pentru că a încălcat voia lui Yahve de a nu oferi jertfe umane. Comportamentul lui Ieftae are o serie de similitudini cu acela al liderilor popoarelor păgâne, el dovedindu-se un necunoscător al Torei şi fiind mai degrabă un imitator al practicilor religioase ale popoarelor învecinate Israelului. Din acest punct de vedere el se aseamănă mai mult cu regele Moabului, Meşa, care văzându-se înpresurat de către evrei şi în mare dificultate a recurs la jerfirea propriului său fiu pe zidurile cetăţii, fiu ce ar fi trebuit să-i urmeze la domnie. Acest lucru a abătut asupra lui Israel o mare mânie (qeţef) fapt ce l-a determinat să se îndepărteze de zidurile cetăţii (IV Regi 3, 26-27). Relatarea aceasta a stârnit mai multe semne de întrebare privitoare la efectele jertfei regelui Meşa, care vedem că şi-a atins scopul, acela de a-i îndepărta pe duşmani, dar şi la înţelesul mâniei care l-a cuprins pe Israel prin săvârşirea sacrificiului uman. Indubitabil teoria potrivit căreia zeul Chemoş ar fi ieşit victorios din confruntarea cu Yahve nu poate fi acceptată. Mai degrabă este vorba aici despre mânia lui Dumnezeu ce s-a abătut asupra poporului Său pentru că a încercat să cucerească

5 Zaron Z.Eliav, The Talmud Yerushalmi and Graeco – Roman Culture, Edited by Peter Schafer, 1998, p. 418. 6 Theological Dictionary of the Old Testament, vol. IX, p. Termenul %l,m este folosit şi în relaţie cu dygIn" ( naghid) care înseamnă

căpetenie vezi II Samuel 5, 2, unde Saul este numit lae(r"f.yI-l[; dygIßn"l. (căpetenia lui Israel). 7 Geoffrey Wigoder, The Illustrated Dictionary & Concordance of the Bible, Sterling Publishing, New York, 2005, p. 660. 8 E. E. Carpenter, Human Sacrifice, în The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Michigan, 1995, p. 259.

EPIFANIA


un teritoriu ce nu-i fusese hărăzit9, deoarece Israel fusese îndemnat să trăiască în pace cu moabiţii: Nu intra în duşmănie cu Moab şi nu începe război cu el, că nu-ţi voi da în stăpânire nimic din pământul lui (...) Deuteronomul 2, 9. Cât priveşte confruntarea dintre Yahve şi zeităţile păgâne această problemă fusese rezolvată definitiv în episodul ce prezintă confruntarea dintre proorocul Ilie ca reprezentant al Său şi preoţii zeităţilor păgâne, pe muntele Carmel (III Regi 18).

Astfel de acte de cult condamnabile au fost împlinite şi de regi ai lui Israel. Regele Ahaz al lui Iuda este amintit în paginile Scripturii ca făcând parte din rândul regilor idolatri, jertfindu-şi chiar şi propriul fiu zeului Chemoş.10 Aceeaşi politică şi convingeri religioase a avut şi regele Manase care a domnit de la vârsta de doisprezece ani vreme de cincizeci şi cinci de ani (696-642 î.H., II Regi 21, 1-6) Inclinaţiile sale către idolatrie au fost sancţionate aspru de către Yahve care l-a condamnat pe el şi pe poporul rătăcit11, decretând distrugerea Ierusalimului (II Regi 21, 13).

Influențe idolatre au existat și în vremea regelui Solomon (971-931 î.H.) când au luat amploare datorită soţiilor sale de neam străin, care odată cu venirea lor în Israel au adus şi cultul zeilor la care se închinau, o oarecare dezvoltare cunoscând și închinarea la zeul Moloh. Jertfele erau de o cruzime extremă. Preotul stătea pe o platformă înaintea idolului şi în timp ce poporul îngenunchea şi se ruga, el aşeza în braţele idolului persoana ce avea să fie sacrificată, de cele mai multe ori fiind vorba de un copil. Prin intermediul unui mecanism, braţele idolului se împreunau şi zdrobeau jertfa, în timp ce muzicanţii loveau cu putere tobele pentru a acoperi ţipetele.12Sălbăticia acestor ritualuri şi imoralitatea lor a fost întotdeauna condamnată de către profeţi care erau adevăraţii exponenţi ai voii lui Dumnezeu. Alături de profetul Ieremia, şi profetul Iezechiel condamnă în repetate rânduri practica jerfirii pruncilor (Iezechiel 16, 20; 20, 31; 23, 37-39), considerând-o pe aceasta apostazie de la valorile morale pe care Dumnezeu le pretindea de la poporul Său.13 În ceea ce privește legislația modernă în vigoare, pe lângă prescripțiile legale ce interzic atentarea la viața oricărei persoane umane, la care am făcut referire, interzice și orice fel de tortură, sau tratamente degradante care atentează la demnitatea omului creat după chipul lui Dumnezeu: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.14

Legea mozaică, ce a fost apărată în discursurile profetice, a militat pentru interzicerea idolatriei în general, dacă ar fi să ne referim doar la primele porunci ale Decalogului, care se refereau şi la interzicerea practicilor idolatre de a oferi jertfe umane unor zei păgâni (Ieșirea 20,3). Din această perspectivă legea mozaică, ce impunea o anumită linie a manifestării religiozităţii era mult superioară cutumelor legislative şi practicilor cultice ale popoarelor învecinate, prin aceea că respecta demnitatea vieţii umane. Omului nu i se cerea să devină jertfă de potolire a mâniei zeilor, ci să dovedească jertfelnicie în sensul trăirii vieţii în frica de Dumnezeu şi atunci primea binecuvântarea Sa.15

Preot Dr. Marius Daniel Profir

9 Richard D. Nelson, First and Second Kings Interpretation, A Bible Commentary for Teaching and Preaching, John Knox Press, Louisville, 1987, p. 169.

10 Marvin A. Sweeney, First and Second Kings Commentary, Westminster Press,Luoisville- London, 2007, p. 284. 11 Ibidem, p. 427. 12 Frank S. Dobbins, Error’s Chain: How Forget and Broken, New York, Standard Publishing House, 1883, p. 144. 13 E. E. Carpenter, op. cit. , p. 260. 14 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Roma, art.3; vezi și Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.5. 15 Vezi cazul lui Avraam – Facerea 22, 17-18.

EPIFANIA


IMPORTANŢA UNEI MĂRTURISIRI CORECTE A ÎNVĂŢĂTURII DESPRE SFÂNTA TREIME PENTRU UNITATEA ŞI VIAŢA BISERICII

Tema propusă în acest articol o constituie mărturisirea de credință, al cărei text a fost fixat

la sinoadele I și II ecumenice. Cum se știe, la primul sinod, din 325, s-a fixat ideea consubstanțialității Fiului cu Dumnezeu cu Tatăl, împotriva arianismului radical al anomeilor, care Îl considerau o creatură a Tatălui. La cel de al doilea Sinod ecumenic, din 381, s-a fixat ideea egalității Duhului cu Dumnezeu Tatăl și cu Dumnezeu Fiul împotriva semiarienilor pnevmatomahi, care-L considerau o creatură a Fiului. Felul în care este prezentată această istorie a „Crezului” în multe manuale de dogmatică și chiar de istoria dogmelor lasă multora impresia că efortul Părinților de la cele două sinoade ecumenice a fost mai mult unul teoretic, decât unul cu consecințe practice, imediate, în domeniul ecleziologiei. Departe de a fi un simplu exercițiu de cercetarea fundamentală, preocuparea Părinților pentru ortodoxia mărturisirii învățăturii despre Sfânta Treime era motivată de consecințele extraordinare pe care aceasta le implica asupra unității și vieții Bisericii. Acest aspect este mai puțin pus în lumină atunci când se discută despre istoria „Crezului”, ceea ce nu face bine teologiei, dar mai ales relației pe care aceasta trebuie s-o aibă în orice timp cu viața creștină practică. Într-adevăr, câteva secole mai târziu textul definitivat la Constantinopol în 381 a fost introdus în Liturghie sub forma unei mărturisiri obligatorii pentru toți participanții la cultul euharistic. Această decizie nu a fost însă nici ea una pur teoretică, de decor; cei care au introdus „Crezul” în Liturghie au simțit importanța unei învățături corecte despre Sfânta Treime pentru viața Bisericii, în special pentru unitatea eclesiastică și pentru trăirea liturgică. Acest aspect se vede foarte bine dacă studiem, fie și sumar, consecințele arianismului asupra unității Bisericii și asupra vigorii vieții ei sacramentale.

I. Semnificaţia originară a Crezului niceo-constantinopolitan

Ecleziologia ariană. Voi face o scurtă trecere în revistă a ecleziologiei ariene, folosindu-mă de tezele a trei ucenici latini ai celebrului Ulfila: Auxenţiu al Durostorului, Palladius al Ratiariei și Maximin, episcop arian în armata vandalilor lui Sigisvult. Să începem cu Auxenţiu de Durostorum. Episcop arian de Durostorum și ucenic al lui Ulfila, Auxenţiu reproduce într-o scrisoare conţinutul

EPIFANIA


credinței maestrului său, pe care acesta o propovăduia în limba greacă, latină și gotă. Potrivit lui, Ulfila credea cu toată puterea „în singura și unica Biserică a lui Hristos. Căci – zicea el – una este Biserica Dumnezeului celui viu, <Stâlp şi Temelie a Adevărului (I Timotei III, 15)> și unică este turma lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru; nu există decât o singură lucrare și o singură construcție, o singură fecioară şi o singură logodnică, o singură regină şi o singură viţă, o singură casă şi un singur templu, o singură comunitate a creștinilor, astfel încât toate celelalte grupuscule nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ci <sinagogi ale Satanei (Apocalipsă II, 9; III, 9)”.1 „În predica şi în învăţătura sa, adaugă Auxenţiu, (Ulfila) afirma că ereticii nu erau creștini ci antihrişti; nu erau oameni pioşi, ci nişte nelegiuiţi; nu erau nici religioşi, ci unii fără religie, nu erau animaţi de teama față de Dumnezeu, ci nişte nesocotiţi; nu trăiau în speranţă, ci fără speranţă şi nu erau adoratori ai lui Dumnezeu, ci nişte oameni fără nici un Dumnezeu; ei nu erau învățători, ci nişte seducători, nu erau predicatori, ci mai degrabă nişte călcători de lege. El se referea la manihei, la marcioniți, la montaniști, la paulinieni, la sabelieni şi anthropiți, la patripasieni și fotinieni, la novațieni şi donatişti, la homoousieni, homeousieni sau macedonieni. Emul al apostolilor şi imitator al martirilor, declarând război ereticilor, el se consacrase combaterii învăţăturilor lor eronate şi edificării poporului lui Dumnezeu, punerii pe fugă a <lupilor redutabili (Fapte XX, 29)> și a <câinilor, lucrători răi (Filipeni III, 2)> și de a păstra cu atenție şi o grijă extremă, asemenea unui bun păstor, turma lui Hristos cu ajutorul harului său.” 2

Există, credea el, o singură Biserică, deoarece există un singur Dumnezeu, Tatăl, care a creat-o și răscumpărat-o prin intermediul Fiului Său, Iisus Hristos, prin care L-a creat și pe Duhul care o sfințește. Este fundamentarea ariană a ecleziologiei, dar și ceea ce declara Ulfila, potrivit aceluiași Auxenţiu: „…Fericitul Pavel, spunea el, afirmă (clar) că: <Există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate lucrurile, și un singur Domn, Iisus Hristos, prin intermediul căruia toate lucrurile există. (I Corinteni VIII, 6)>. Într-adevăr, devreme ce nu există decât un singur Dumnezeu nenăscut și nu există decât un singur Domn, Dumnezeul Unic-Născut, Duhul Sfânt care ne asistă nu poate fi numit Dumnezeu, nici Domn, ci el a primit de la Dumnezeu existența prin intermediul Domnului. El nu este nici principiu, nici creator, dar lui îi revine să ilumineze, să sfințească, să instruiască și să conducă, să-și ofere ajutorul și să prezinte cererile noastre. …El este servitorul lui Hristos și el repartizează harismele, el este chezășia moștenirii noastre; în el am fost marcați în vederea răscumpărării; fără el nimeni nu poate spune că Iisus este Domnul, căci apostolul a zis: <Nimeni nu poate spune: Iisus este Domnul, fără numai în Duhul Sfânt. (I Corinteni XII, 3)>. …Astfel deci, numai aceia sunt creștini care adoră și slăvesc pe Hristos <în Duh și adevăr (Ioan IV, 23)> și care, prin intermediul lui Hristos, dau slavă cu iubire lui Dumnezeu Tatăl.” 3

Principalul reproș al arienilor la adresa adversarilor lor a fost acela de a uzurpa „monarhia Tatălui”. Apărându-și coreligionarul condamnat la Conciliul de la Aquileea (381), pe Palladius al Ratiariei, Maximin arianul, şi el episcop, spune despre Sf. Ambrozie și episcopii niceeni următorele: „Lucru pe care nici demonii n-au îndrăznit să-l facă: să articuleze adică o blasfemie împotriva

1 Scoliile (epistola) lui Auxentiu, 53; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.243-245 2 Scoliile (epistola) lui Auxentiu, 49; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.241 3 Scoliile (epistola) lui Auxentiu, 50-52; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.243

EPIFANIA


Dumnezeului suprem care ține toate în mâinile sale – acești oameni, fără nici cea mai mică ezitare, s-au luat de monarhia Tatălui care ține toate în mâinile sale.”4 „S-a văzut astfel (la conciliu, n.m.) viclenia celui ce punea întrebările, care voia ca Fiul să fie veșnic în așa fel încât să se poată spune despre el că și el este necreat.” 5 „Acești oameni – explică Maximin în același comentariu – cereau să se recunoască Fiului atribute asemănătoare (Tatălui, n.m.) și, când ar fi auzit aceasta, ei ar fi pus apoi probleme asemănătoare și în legătură cu Duhul Sfânt. Or, este o gândire sacrilegă aceea care afirmă trei fără început, în virtutea unei egalități perfecte, trei fără origine – așa cum o mărturisește manifestul credinței lor mincinoase – sau, încă, trei care se confundă; nimic altceva decât întreaga perfidie a lui Sabeliu. ”6 Or, spune el, realitatea biblică demonstrează altceva. Invocând textul ioaneic în care Iisus însuși spune: <Viața veșnică este să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Cel pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos. (Ioan XVII, 3)>, Maximin concluzionează triumfător: „Acolo se spune <tu, singurul Dumnezeu adevărat>, iar nu <eu și tu și Duhul Sfânt, un unic și singur Dumnezeu adevărat>. Pe de altă parte, (spunând) în ceea ce urmează <și pe cel pe care l-ai trimis, adică pe Iisus Hristos>, el arată că a fost trimis; în ochii credinței el este cu siguranță <Dumnezeu adevărat și viață veșnică>; el nu este însă asimilat sau comparat cu Cel care trimite, deși este Dumnezeu adevărat trimis, cum a zis el însuși…; el atestă astfel că nu putem găsi cale către Primul, cel care trimite, decât prin altul, cel care a fost trimis, cum zice și apostolul: <Prin El avem acces la Tatăl și unii și alții în același Duh. (Efeseni II, 18)>.” 7

Arienii fixau, așadar, unitatea Bisericii în Persoana lui Dumnezeu Tatăl: fundamentul ecleziologiei era monarhia Tatălui. Argumentarea lor era simplă: există doar o singură Biserică pentru că nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl. Încercarea de a asocia Tatălui pe Fiu ca egal cu El, și chiar pe Duhul Sfânt ca egal cu Tatăl și cu Fiul, nu făcea în ochii lor decât să dizolve monarhia Tatălui și să amenințe unitatea Bisericii prin apariția atâtor erezii. Voi spune mai întâi că argumentul lor era cu totul fals în primul rând din punct de vedere biblic. Conform Sf. Pavel temeiul suprem al unității Bisericii nu este Tatăl, ci Hristos ca Fiu al Tatălui din eternitate, adică dinainte de a fi fost lumea: „Prin descoperire dumnezeiască am luat la cunoștință taina aceasta, scrie el efesenilor, …că adică neamurile sunt împreună-moștenitoare cu noi (evreii), alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Iisus.” (Efeseni III, 3,6). „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Iisus.” (Galateni III, 28). „Hristos este capul Bisericii, …care este trupul Lui.” (Efeseni V, 23; I, 22-23). În definitiv Mântuitorul a spus clar: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan V, 22). El este nu numai judecătorul viilor, ci și al morților care împreună cu cei vii alcătuiesc Biserica. (Apocalipsa XX, 12). În al doilea rând, Hristos îndeplinește acest rod de unificator al Bisericii numai ca urmare a faptului că nu este creatură, ci deasupra creaturii, deosebit de ea prin însăși natura Sa, adică Dumnezeu egal cu Dumnezeu Tatăl. Dacă Fiul ar fi fost o creatură, El nu ar fi

4 Comentariile lui Maximin, 66; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.253 5 Comentariile lui Maximin, 17; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.219 6 Comentariile lui Maximinus, 36; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 231-233 7 Comentariile lui Maximinus, 15; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 218-219

EPIFANIA


putut fi unificatorul creației și mai ales al oamenilor, ci în mod necesar ar fi fost o creatură care ea însăși ar fi avut nevoie de unificare alături de celelalte creaturi, un om care ar fi avut el însuși nevoie de a fi salvat. În al treilea rând, nici arianismul însuși, care s-a prevalat atât de mult de monarhia Tatălui, n-a putut menține propria-i coeziune internă: cum se știe, marea erezie a lui Arie s-a fragmentat în final într-o multitudine de fracțiuni, dispărând în cele din urmă din istorie.

Misteriologia ariană. Adevărata problemă a ereziei ariene n-a fost atât aceea a unității Bisericii, cât cea a realității prezenței lui Dumnezeu în spațiul vieții bisericești. Să începem cu aprecierea rolului Sfântului Duh. Urmându-i marelui Origen, arienii au văzut în Duhul „cel ce instituie pe episcopi, cel ce rânduiește slujirile, cel ce distribuie harurile. 8 Sfințenia vine însă de la Dumnezeu. Or, ce sfințenie poate fi adusă Bisericii și episcopilor ei de către o creatură? Cum poate Duhul să orienteze creaturile din spațiul Bisericii către o țintă pe care nici el însuși nu o poate atinge, ca unul ce nu posedă nici măcar condiția Fiului, cu atât mai puțin pe aceea a „singurului Dumnezeu adevărat” care pentru arieni este Tatăl? Potrivit lui Auxenţiu Ulfila învăța fără echivoc că „el (Duhul) nu este nici Dumnezeu, nici dumnezeul nostru, ci servitorul lui Hristos, …supus și preaplecat Fiului întru toate.” 9 „Achitându-se de această funcție de servitor, spune și Palladius, Duhul îl predică pe Fiul, …se oferă mărturie pentru Fiul împreună cu apostolii și prin intermediul apostolilor, …transmite apostolilor ce auzit de la Fiul, …se ocupă de satisfacerea nevoilor și instruirii Bisericii.” 10 Duhul este deci cel ce facilitează înțelegerea Scripturii, a mesajului lui Iisus Hristos; pe scurt, accesul la Fiul, potrivit textului paulin (vezi I Corinteni XII, 3). Sf. Ambrozie nu se sfiește să spună însă în cursul controversei sale cu arienii la Aquileea că acești oameni, care zic că Fiul este „neasemănător” cu Tatăl, „își întemeiază eficacitatea otrăvii lor pe o argumentare pur logică, cantonată în limitele opiniei filozofilor; ei nu sunt deloc mânați de o pasiune constructivă, ci de patima de a distruge.” 11

Cu alte cuvinte, arienii își luau libertatea de a ignora în realitate adevărul biblic profesând o argumentare filozofică liberă, singura în măsură să le întemeieze marea lor blasfemie potrivit căreia Fiul nu este Dumnezeu asemenea Tatălui. Condiția semnalată de textul paulin pentru orice exegeză, anume aceea că nimeni nu va înțelege cu adevărat cine este Iisus Hristos dacă nu va fi sub călăuzirea Sfântului Duh are subînțeleasă o premisă: numai dacă Duhul însuși este Dumnezeu adevărat asemenea Fiului și mai ales Tatălui, numai așa poate el fi tălmăcitorul infailibil al Fiului și al mesajului pe care acesta l-a adresat Bisericii sale. Or, în condițiile în care „Duhul Sfânt, care ne asistă, nu poate fi numit Dumnezeu, nici Domn, căci el a primit de la Dumnezeu (Tatăl) existența prin intermediul Domnului (a Fiului)” nu este de așteptat ca o creatură, fie ea și a Fiului făcută la ordinul Tatălui, să „aducă aminte” apostolilor cuvintele lui Hristos, să „mărturisească” infailibil pe Hristos în lume, să poată călăuzi adică Biserica „la tot adevărul” (vezi Ioan XIV, 26; XV, 26; XVI, 13). Arienii mai învățau că Duhul este cel ce distribuie Bisericii „harurile (gratias)”. Or, marii arieni – cum este cazul lui Eunomiu – nu mai credeau deja în această putere sfințitoare a celui creat de Fiul. Filostorgiu, care l-a cunoscut personal fiind el însuși anomeu, spune că Eunomiu a renunțat la un moment dat definitiv la

8 Scoliile lui Palladius, 137; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 321 9 Scoliile (epistola) lui Auxentiu, 63; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.251 10 Scoliile lui Palladius, 136; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 319 11 Scoliile lui Palladius, 81; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 265

EPIFANIA


celebrarea Sfintelor Taine, pe care le întrerupsese încă de la plecarea sa din Cyzic.12 El nu putea suspenda, totuși, botezul. Același Filostorgiu spune însă că Eunomiu își permitea să schimbe practica tradițională și, în locul celor trei scufundări în numele Sfintei Treimi, el practica o singură scufundare în amintirea morții lui Iisus Hristos.13 Chiar simpla administrare a botezului ar fi degenerat în cadrul sectei, potrivit lui Teodoret, în practici ridicole sau nepotrivite.14 Sf. Epifanie adaugă informația că Eunomiu a renunțat și la formula tradițională, astfel încât boteza în numele Dumnezeului celui necreat, al Fiului celui creat și al Duhului sfințitor și procreat prin Fiul cel creat. Marele ereziarh nu se mulțumea însă doar cu deprecierea tradiției, ci deprecia deopotrivă și Scriptura, ajungând la o atitudine lipsită de respect și cu totul raționalistă cu privire la textul sacru.15 Alți autori antici mai adaugă și amănuntul extrem de semnificativ în ceea ce privește eficacitatea prezenței și acțiunii Sf. Duh în spațiul Bisericii și anume că în rândurile anomeilor devenise notorie aversiunea lor față de cultul moaștelor și al sfinților. 16 Să mai adăugăm, în fine, un alt amănunt care dovedește ineficacitatea harului Sf. Duh nu numai în spațiul oficial al Bisericii, ci și în acela al vieții private a individului: principiile lor morale erau foarte laxe și cu totul opuse ascetismului creștin. 17

Iată principalele consecințe ale triadologiei ariene în planul unității Bisericii și al vieții ei sacramentale. Pentru a le contracara, Părinții de la sinoadele I și II ecumenice au proclamat fără echivoc consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl (la Niceea în 325) și egalitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul (la Constantinopol în 381), ceea ce în ambele formulări însemnă că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt constituie nu trei dumnezei, cum acuzau arienii partida ortodoxă, ci o singură ființă divină împărtășită însă în mod egal și fără diviziune de cele trei ipostase divine, care formează astfel un singur Dumnezeu. În felul acesta atât temeiul unității Bisericii, cât și acela al prezenței reale a dumnezeirii în Sfintele Taine erau asigurate de ipostase egale deplin în condiția lor divină cu Dumnezeu Tatăl însuși. Apărând divinitatea deplină a Fiului prin mărturisirea în „Crez” a consubstanțialității Fiului cu Tată, Părinții de la Niceea (325) au asigurat unitatea Bisericii patristice aproape un mileniu, până ce a intervenit o nouă erezie trinitară, celebrul filioque. Pe de altă parte, afirmând divinitatea deplină a Duhului Sfânt cu Fiul și cu Tatăl, Părinții de la Constantinopol (381) au asigurat prezența deplină a dumnezeirii în viața sacramentală a Bisericii, astfel încât nici până astăzi ortodoxia n-a cunoscut încă fenomenul secularizării așa cum l-au cunoscut Bisericile occidentale. Introducerea „Crezului” în rânduiala Liturghiei n-a fost altceva decât recunoașterea de facto, dar și de jure, a importanței covârșitoare, fundamentale chiar și indispensabile a mărturisirii dumnezeirii depline a celor trei ipostase. În absența unei atari mărturisiri unitatea Bisericii ar fi început să se dizolve de mult, iar

12 Filostorgiu, E. H. IX, 3, 4, col. 568 sq.; la X. Le Bachelet, Eunomius, în DTC, vol. ? ?, col. 1503 13 Filostorgiu, E. H. X, 4; PG XLV, col. 585; vezi și la Sozomen, Hist. Eccel., VI, 26; PG LXVII, 1362 sq.; la X. Le Bachelet,

Anoméens, în DTC, vol. I B, col. 1325 14 Teodoret de Cyr, Haeret. fabul., IV, 3; PG LXXXIII, col. 420; la X. Le Bachelet, Anoméens, în DTC, vol. I B, col. 1325 15 Epifanie de Salamina, Haeres., LXXVI, 6; PG XLII, 657; la X. Le Bachelet, Anoméens, în DTC, vol. I B, col. 1325 16 Asterie al Amasei, Homil. X; PG XL, 331; Ieronim, In Vigilant., c.VIII; PL XXIII, 347; la X. Le Bachelet, Anoméens, în DTC, vol.

I B, col. 1325 17 Grigore de Nyssa, Contra Eunomius I, 1; PG XLV, col.266, 282; la X. Le Bachelet, Anoméens, în DTC, vol. I B, col. 1325

EPIFANIA


secularizarea și în final chiar desacralizarea vieții bisericești ar fi devenit un fenomen curent încă de la sfârșitul antichității cu consecințe greu imaginabile pentru întreaga creștinătate.

II. Problemele „crezului” în mărturisirile de credinţă occidentale şi în ecumenismul actual

Problema Fiului. Odată cu Evul Mediu a început o nouă serie de probleme pentru învățătura despre Sfânta Treime și, implicit, pentru simbolul de credință niceo-constantinopolitan. Prima dintre aceste probleme a fost din nou aceea a Fiului. Părinții orientali au considerat la Niceea că elementul cheie al combaterii arianismului nu putea fi altul decât acela al definirii egalității de substanță a Fiului cu Dumnezeu Tatăl prin prisma mult disputatului termen „homousios”. S-a spus atunci: Fiul este „homousios to Patri”, „de aceeași ființă cu Tatăl”. Acest termen li se păruse Părinților orientali de la Niceea suficient pentru a apăra consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. Nu tot așa li s-a părut însă și părinților occidentali. La conciliile spaniole, în special la al III-lea de la Toledo din 589, părinții latini au simțit nevoia să combată același arianism nu prin folosirea lui „homousios” ca la Niceea și nici prin simpla precizare biblică a relației Duhului cu Tatăl ca la Constantinopol, ci printr-o precizare suplimentară. Cum se știe, ei au simțit nevoia să adauge la textul crezului niceo-constantinopolitan precizarea că Duhul nu purcede doar de la Tatăl, cum prevede textul ioaneic, ci și de la Fiul. Ei au motivat gestul lor prin ideea că – și aici este punctul esențial – pentru a fi cu adevărat egal cu Dumnezeu Tatăl Fiul trebuie să participe și el la actul purcederii Duhului din Tatăl! În absența acestei participări, argumentează teologii catolici până astăzi, Fiul ar ocupa o poziție inferioară celei a Tatălui, ceea ce ar fi dat apă la moară arianismului goților lui Recared. Această motivație însă nu face decât să pună în opoziție nu doar de facto, ci chiar de jure, conciliile de la Toledo cu sinoadele de la Niceea și Constantinopol: potrivit apărătorilor conciliilor spaniole gândirea latină ar fi apărat mai eficient egalitatea Fiului cu Tatăl decât au făcut-o părinții greci prin „homousios”! Aceasta pare să fi fost, în ordine istorică, prima slăbire serioasă a autorității teologice a părinților de la Niceea și Constantinopol și, implicit, a celebrului simbol niceo-constantinopolitan.

A continua să argumentezi însă că prin cooptarea Fiului la actul purcederii Duhului Sfânt se asigură egalitatea acestuia cu Dumnezeu Tatăl – cum fac teologii catolici de azi – însemnă să slăbești indirect autoritatea lui „homousios” și a gândirii părinților care au redactat în forma lui finală simbolul credinței pe care-l recităm până astăzi la botez și liturghie. Cum mai poate fi acest simbol temei de unificare a credinței ecumenice din moment ce încercăm să-l amendăm exact în acel instrument conceptual prin care marea erezie ariană a fost înfrântă? Mulți teologi, atât dintre catolici cât și dintre ortodocși, se extaziază în fața faptului că partea catolică a acceptat în ultima vreme ca la reuniunile ecumenice oficiale, catolicii să poată rosti simbolul niceo-constatinopolitan în forma sa originară, adică fără „Filioque”. Toată lumea știe însă că aceasta nu este o soluție de „unire” viabilă, întrucât nu face decât să escamoteze problema. Căci un simbol, ca cel niceo-constantinopolitatan, menit să unifice spiritele așa cum le-a unificat acela în secolul IV, nu consemnează un minimum doctrinar, menit să unifice doar formal părțile în litigiu, ci un maximum obținut prin înfrângerea ereziei. Părțile unificate de intră în acord cu doctrina în toată extensia ei. Astfel simbolul în cauză nu mai este un acord doctrinar

EPIFANIA


minimal, cum sunt cele ecumenice contemporane. Mai rău, a crede că diferențele dintre cele două doctrine care se înfruntă în această problemă, cea „filioquistă” și cea „monopatristă” pot fi trecute sub tăcere printr-o respectare a formei istorice a simbolului nicio-constantinopolitan echivalează cu a admite că, în adâncul ei, dogma trinitară nici nu prea contează pentru mântuire sau pentru organizarea canonică a Bisericii, pentru că adevărul despre cum este Dumnezeu în adâncurile sale veșnice ar fi – nu-i așa? – învăluit în apofatismul cel mai deplin! O asemenea atitudine este însă proprie doar „ecumeniștilor” de conjunctură și nu face decât să împingă în derizoriu nu doar efortul părinților de la Niceea și Constantinopol, ci însăși nevoia unei mărturisiri unice de credință pentru refacerea vechii unități a Bisericii creștine!

Indiferent care vor fi fost considerațiile părinților latini la conciliile spaniole amintite, cert este că această revizuire a modului de a asigura divinitatea deplină a Fiului cu Tatăl prin proclamarea lui Filioque a condus în cele din urmă, cum toată lumea știe, la prima mare diviziune în sânul Bisericii ecumenice, diviziune în vigoare și astăzi. Lumea orientală și cea occidentală au și astăzi ca piatră de poticnire fundamentală în efortul lor de refacere a unității dogmatice, canonice și cultice de odinioară tocmai această problemă a Fiului, mai exact a naturii relațiilor sale cu Tatăl pe fondul problemei purcederii Duhului Sfânt. Cum se știe, orientalii contestă radical orice participare a Fiului la actul purcederii ființiale și ipostatice a Duhului din Tatăl, în timp ce occidentalii o afirmă cu aceeași tărie, întemeindu-și întreaga lor ecleziologie pe această nouă dogmă proclamată la conciliile spaniole de la Toledo. Este un foarte bun argument pentru a înțelege importanța extraordinară a dogmei trinitare asupra ecleziologiei. Unitatea Bisericii depinde de modul exact în care concepem relația Fiului cu Dumnezeu Tatăl în interiorul Sfintei Treimi, adică nu doar în planul iconomiei, al creației și al istoriei mântuirii, ci mai ales în planul vieții intratrinitare, eterne. Nu este cazul să intrăm acum în detaliile acestei relații strânse dintre triadologie și ecleziologie; consider că pentru tema noastră cele argumentate până aici sunt suficiente. Aș vrea să adaug doar atât: este foarte probabil ca tocmai această proclamare a lui Filioque să fi slăbit poziția Fiului în planul Biserici până la punctul în care învățătura despre relația sa cu Tatăl n-a mai fost în măsură să asigure unitatea ecumenică, ecleziologică, de până atunci. Cum se știe, Carol cel Mare, promotorul politic al separării Bisericii latine de marele Bizanț, a făcut acest pas uriaș către diviziune impunând cu aroganță doctrina despre Filioque ortodocșilor din Orient drept condiție a menținerii unității.

Problema Duhului Sfânt. Nu a durat prea mult și același Ev Mediu a ridicat o nouă problemă, cea a Duhului Sfânt, chiar dacă erezia care a făcut-o n-a mai fost de data acesta cea pnevmatomahilor de odinioară. Protestantismul – căci despre el este vorba – a debutat printr-o vastă și radicală acțiune de „privatizare” a Duhului Sfânt, punând și mai acut în discuție vechea învățătură despre Sfânta Treime și, implicit, autoritatea simbolului credinței. În dorința lor de a înlătura monopolul interpretativ al clerului catolic, reformatorii, în special aripa radicală a anabaptiștilor, au insistat pe ideea că nu doar clerul, papa sau Biserica pot interpreta infailibil Scriptura, ci orice individ. Duhul este cel ce luminează mintea creştinului astfel încât interpretarea pe care el o dă textului Scripturii este cea mai bună pentru el. În felul acesta individul se simte eliberat de limitările unui „Crez” oficial cu care nu este de acord. Protestanții, în special cei care ilustrează mișcarea penticostală, au reușit să pună în

EPIFANIA


opoziție radicală prezența Duhului Sfânt cu ideea de mărturisire unitară a credinței. Mecanismul acestui proces îl explică foarte bine Gerald Sheppard, teolog american, care consacră mişcării penticostale americane un întreg studiu pe care l-a intitulat „Crezul niceean, Filioque şi Mişcarea Penticostală din Statele Unite” şi în care analizează atitudinea acestei mişcări faţă de crezuri în general. “Penticostalii, spune el, au primit, în general, crezurile ca semne ale ‘formalismului’, ale separatismului, ca texte moarte din punct de vedere spiritual şi ca mărturisiri lipsite de sfinţenie. Poporul care a adoptat ‘noua’ experienţă penticostală a simţit că a neglijat de-a lungul secolelor credinţa apostolică printr-o înăbuşire a darului creştin, experimentând acum ceea ce discipolii au primit în Cenacol”.18 Într-o încercare de a reevalua trecutul, aceiași membrii ai mișcării penticostale americane au ajuns să acuze Reforma însăşi de indecizie în a se separa cu totul de Biserica Romană. Principala acuzaţie se referă la condamnarea anabaptiştilor în baza unor crezuri.„Ei (penticostalii), spune același autor, au realizat că reformatorii înșiși au alungat şi chiar au condamnat grupurile harismatice şi anabaptiste din sânul aşa-numitei ‘Reforme radicale’! S-a dovedit astfel că reformatorii ‘n-au reformat şi crezurile (romano-catolice)’ ale Vestului, ci au perpetuat o înţelegere atrofiată a importanţei Sfântului Duh în viaţa creştină de zi cu zi. Deşi penticostalii n-au văzut nici o problemă în afirmarea de către reformatori a Trinităţii, ei au simţit însă adesea că crezurile reformate acordă o atenţie inadecvată atât creştinismului practic, cât şi importanţei Sfântului Duh în viaţa Bisericii”.19 Un alt motiv al respingerii crezurilor de către penticostali este acela că, în opinia lor, ele sunt răspunzătoare de divizarea Bisericii. „Penticostalii, spune același Sheppard, au încercat adesea să surmonteze deosebirile dintre creştini printr-o discreditare a ceea ce ei au perceput ca fiind crezurile divizatoare. Ei s-au văzut pe ei înşişi ca pe împlinirea eshatologiei promise, ca acel aluat care va dospi frământătura aducând-o la unitatea unei singure Biserici”.20 Reformatorii înşişi, spune un document al mişcării penticostale, prin faptul că au condamnat la vremea lor mişcările harismatice radicale, „au căzut de la Reformă din cauza crezurilor”.21„Biserica lui Dumnezeu, potrivit aceluiaşi document, nu are nici un crez”. 22

Consecințele acestei „privatizări” a Duhului Sfânt în protestantism au fost grave. Departe de a apăra noua confesiune de diviziuni interne, pulverizarea confesională protestantă și mai ales neoprotestantă este o realitate nu doar istorică, ci una care domină prezentul cu toate șansele de a se amplifica în viitor. Dar cea mai supărătoare dintre consecințe nu este ceea a diviziunii bisericești, ci aceea a desacralizării vieții sacramentale. Protestantismul a renunțat nu doar la numărul canonic al Sfintelor Taine; a renunțat la însăși semnificația lor profundă de prezență reală în timp și spațiu a Duhului Sfânt ca Dumnezeu deplin, și prin el a lui Hristos ca Fiul etern al lui Dumnezeu Tatăl. Cea mai bună ilustrare a acestei desacralizări o reprezintă teologia euharistică a acestei largi și diverse confesiuni, unde opiniile despre realitatea prezenței lui Hristos în elementele pâinii și vinului liturgic

18 Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed, Filioque, and Pentecostal Movements in the United States, în „The Greek Orthodox Teological Review”, vol.31, Holy Cross Orthodox Press, 1986, 3-4, p.404

19 Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed…, p.412 20 Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed…, p.403-404 21 Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed…, p.406, n.8 22 Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed…, p.407, n.10

EPIFANIA


variază de la cele ale luteranilor, care cred în consubstanțiație (prezența sub pâine, pe pâine, cu pâinea, etc.), până la cele care neagă cu totul orice nuanță de realitate în această problemă. În condițiile în care nici măcar în viața sacramentală a Bisericii nu s-a mai putut vorbi de o prezență reală a lui Hristos, desacralizarea și secularizarea societății laice n-a mai întâmpinat nici o piedică, ajungându-se la binecunoscuta situație de astăzi a lumii occidentale. În fond, desacralizarea generată în principal de protestantism nu este foarte diferită de aceea pe care o anunța deja atitudinea față de Sfintele Taine a marilor arieni pomeniți mai sus. Este cea mai gravă consecință pe care lumea creștină occidentală a putut-o suferi din momentul în care a abandonat învățătura despre divinitatea Duhului Sfânt, pe care l-a coborât la nivelul subiectivității individului credinței.

* * *

Care ar putea fi concluziile acestei succinte expuneri a consecințelor în planul ecleziologiei și al misteriologiei a învățăturii despre Sfânta Treime codificată în simbolul niceo-constantinopolitan? Atâta vreme cât doctrina trinitară fixată la Niceea și Constantinopol este luată în serios și respectată în toată acuratețea ei, nu vor fi probleme în ortodoxie în ceea ce privește unitatea ei canonică și intensitatea vieții ei sacramentale. Afirmarea neabătută a consubstanțialității Fiului cu Tatăl în plasează pe Fiul deasupra întregii creații, menținându-l ca reperul teologic, suprauman, al unificării întregii umanități în sânul Bisericii. Pentru a unifica umanitatea și apoi întreaga creație Hristos trebuie să fie de cu totul altă natură decât cei pe care trebuie să-i unifice, pentru a nu avea el însuși nevoie de această unificare. Prin afirmarea statutului de creatură pe seama Fiului, arienii răpeau acestuia exact condiția în baza căreia El a început să adune umanitatea în sânul Bisericii sale, aceea de Dumnezeu egal cu Tatăl. Ei negau în fond însuși statutul transcendent al Fiului, statutul său de ipostas existând din eternitate în „sânul” Tatălui. Tot efortul lor s-a concentrat în direcția descrierii ființei Fiului ca fiind cuprinsă exclusiv în planul creației, al iconomiei, al lumii noastre finite. Este ceea ce fac cu obstinație și astăzi mai ales teologii protestanți care resping statutul transcendent al lui Iisus Hristos, reducându-l adesea la acela al unui simplu personaj istoric. Consecința acestei înțelegeri pur „iconomice” a statutului lui Hristos este dizolvarea unității Bisericii într-o multitudine confesională pentru care „Crezul” ca expresie a acestei unități devine fără rost.

Aceeași situație și în cazul Duhului Sfânt. Menținerea afirmației de la Constantinopol și anume a egalității sale cu Tatăl și cu Fiul înseamnă în realitate afirmarea statutului său transcendent, cu adevărat divin, anterior creației și istoriei însăși. Numai un Duh Sfânt Dumnezeu deplin, adică avându-și ființa sa adevărată mai presus de timp și creație, subzistând împreună cu Tatăl și cu Fiul din eternitate, poate coborî în viața sacramentală a Bisericii și asigura prezența divină reală menită să amelioreze condiția omului căzut. Un Duh Sfânt inferior nu doar Tatălui, ci și Fiului însuși, va conduce inevitabil la golirea Tainelor de prezența adevăratei puteri dumnezeiești făcând inutilă practicarea lor, așa cum au descoperit marii arieni ai secolului al patrulea.

Toate acestea conduc spre concluzia finală care este următoarea: nu este suficientă afirmarea credinței în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cum s-a convenit la New Delhi în 1961, când mărturisirea dogmei trinitare a fost inclusă în mărturisirea oficială a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

EPIFANIA


În fond și arianismul a afirmat în „crezurile” sale această credință, așa cum o vedem chiar în cazul anomeilor. În zadar este inclusă într-o mărturisire de credință mențiunea expresă a ipostaselor Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, dacă nu este menținută și precizarea de la Niceea și Constantinopol a consubstanțialității lor. Când spunem, ca la Niceea, că Fiul este „homoousios to patri” noi înțelegem că El trăiește aceeași condiție supraumană, supramundană, eternă chiar, pe care o are Dumnezeu Tatăl din veșnicie. Consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl însemnă, de fapt, afirmarea statutului său de realitate existând din veșnicie, adică anterior creației însăși, asemenea lui Dumnezeu Tatăl. Consubstanțialitatea sa se referă adică la statutul său teologic, intradivin, etern. Aceeași semnificație o are și afirmarea faptului că Duhul „este împreună cu Tatăl și cu Fiul închinat și slăvit”: ipostasul Duhului Sfânt nu apare în existență abia în timp, cum voiau arienii, ci există din eternitate, anterior timpului și creației. Este exact sensul pe care-l respinge întregul protestantism cu privire la statutul ipostaselor treimice, făcând inutilă pentru unitatea și viața Bisericii marea dogmă trinitară codificată ortodox și definitiv în simbolul niceo-constantinopolitan.

Preot Prof. Univ. Dr. Adrian Niculcea

EPIFANIA


Taina icoanei

ICOANA NAŞTERII DOMNULUI

Icoana Naşterii Domnului, pe deplin dezvoltată şi receptată

drept “canonică” de către Biserică, a fost elaborată în epoci marcate de coincidenţa unei înţelegeri teologice deosebit de profunde a imaginii creştine, cu o pătrundere artistică ce atingea o densitate cu totul excepţională (cum ar fi, de pildă, secolele al şaselea şi al unsprezecelea în Bizanţ, sau al paisprezecelea şi al cincisprezecelea în Rusia). Astfel, această iconografie a prins formă graţie unor căutări seculare din partea Bisericii. Într-adevăr, cu cât contemplăm mai mult această icoană, cu atât ne dăm seama că articularea complexei imagini ţine de inspiraţie, în sensul profund al termenului. Pentru a o înţelege bine, vom proceda prin etape succesive. Mai întâi va trebui să găsim punctul corect de vedere, începând cu care poate fi sesizată totalitatea imaginii. Apoi vom înainta de la o scenă la alta, urmărind logica internă a compoziţiei, pentru a desluşi, în cele din urmă, metoda juxtapunerii lor.

Să facem deocamdată abstracţie de partea inferioară a imaginii, ocupată de două scene diferite, asupra cărora vom reveni mai târziu. Obţinem astfel o ilustrare aproape literală a kontakion-ului sărbătorii (Condacul Naşterii Domnului), aşa cum este el cântat astăzi. Am putea crede că Sf. Roman Melodul contempla o icoană în clipa în care scria primul verset al imnului său închinat Naşterii Domnului. Analogia este, într-adevăr, izbitoare şi atât de exactă, încât kontakion-ul ne poate călăuzi în lectura icoanei:

a) Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte; şi pământul peştera Celui neapropiat aduce.

b) Îngerii cu păstorii slavoslovesc c) Şi magii cu steaua călătoresc, d) Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci. Este evident că a) şi d) merg împreună; din punct de vedere formal, Sf. Roman nu face decât

să închidă cercul observaţiilor sale, întorcându-se la scena centrală în care începe „icoana sa în cuvinte”, subliniind prin aceasta faptul că centrul evenimentului, precum şi al compoziţiei, este „Pruncul tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Trei grupuri se disting clar, prin urmare: a) Fecioara şi Pruncul în peşteră (cu asinul şi cu boul), b) îngerii şi păstorii, şi, în sfârşit, c) magii şi steaua, primul grup fiind central, fiindcă este cel mai important. Această analiză este confirmată de evidenţa picturală: atunci când vedem icoana, privirea noastră este imediat atrasă de Maica Domnului, întinsă pe un pat roşu. Ea este centrul de atenţie al imaginii, cu toate că dumnezeiescul

EPIFANIA


Prunc rămâne centrul material al acesteia, în timp ce peştera se dovedeşte a fi tema-cheie care permite receptarea structurii de ansamblu a imaginii.

„Peştera din Betleem”, ca loc al naşterii lui Hristos, este deja menţionată în secolul al doilea, de Sf. Iustin Filosoful, precum şi de evangheliile apocrife ale Sfântului Iacob şi Sfântului Matei. În secolul al patrulea, ea devenise deja un important loc de pelerinaj, înzestrat cu o splendidă bazilică. În icoană, această peşteră este întotdeauna pictată în culori închise, care indică umbra păcatului şi a morţii care domneau peste omenire înainte ca „lumina oamenilor, care străluceşte în întuneric”, să fi venit pe lume, coborându-se până la noi, El, Care „S-a pogorât din cer în întunecatul adânc al pământului” (a şaptea odă a Utreniei de Crăciun ). Sf. Irineu din Lyon compara deja, în această perspectivă, întruparea lui Hristos cu pogorârea Sa în iad, iar peştera Naşterii poate fi privită ca o prefigurare a peşterii mormântului învietor. În scurt timp, peştera de la Betleem începe să se mărească şi, datorită perspectivei răsturnate, devine un adevărat munte. Vom reveni puţin mai târziu asupra efectului pictural al acestui procedeu. Referinţa scripturală a acestei dezvoltări se găseşte în profeţia din Cartea lui Daniel, citită în timpul Vecerniei de Crăciun: „După cum tu ai văzut că o piatră a fost desprinsă din munte, nu de mână” (Dan. 2, 45). Hristos, „piatra desprinsă, nu de o mână”, împlinirea legii şi a proorocilor, este reprezentat cu Mama Sa pe un munte, prefigurare a Pururea-Fecioarei. În cântările de odinioară, anticul proroc Habacuc prooroceşte noua creare a speţei umane, căreia el a fost considerat demn a-i contempla, inefabil, imaginea: „pruncul, ieşit din muntele care este Fecioara, este Cuvântul” (irmosul odei a patra a canonului Utreniei).

Am spus „în munte”, fiindcă, după părerea noastră, amândoi, Hristos şi Mama Sa, sunt plasaţi în peşteră. Se ştie că în iconografia ortodoxă, evenimentele care se petrec în interiorul unui edificiu nu sunt niciodată reprezentate „închise” în încăperi; interioarele sunt sugerate prin construcţii plasate în fundal, în vreme ce evenimentul însuşi rămâne „deschis”, tratat ca o scenă din afară (de exemplu: Buna Vestire, Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, Adormirea etc.) şi, fireşte, aceeaşi regulă trebuie aplicată interioarelor nearhitecturale, naturale, cum sunt cavernele şi peşterile.

Această observaţie pare, probabil, secundară; ea conduce totuşi la două remarci. În primul rând, trebuie constatat că, cel puţin în anumite cazuri, limbajul icoanei ne-a devenit incomprehensibil, pentru că suntem prea obişnuiţi să o privim aşa cum privim orice tablou ce are în prim-plan şi un fundal, separate în spaţiu şi în timp. În al doilea rând, din punct de vedere al semnificaţiei teologice, această apropiere a Maicii Domnului şi a lui Hristos, în interiorul grotei, subliniază unitatea lor după autentica natură umană pe care Pruncul o primeşte de la Fecioară. Deplina realitate a acestei naturi umane a Domnului este indicată peste tot prin odihna Prea Sfintei Maici a Domnului, culcată pe patul său. Nu trebuie uitat că cele mai vechi reprezentări de acest tip datează din epoca Sfântului Roman şi a lui Iustinian, când preocuparea majoră a teologilor era pericolul monofizit. Această ipostază – întinsă - este principala raţiune pentru care Fecioara nu este plasată într-un mod mai evident în interiorul grotei. În alte icoane care zugrăvesc grote sau caverne, ca, de pildă, cea a Sfântului Proroc Ilie, sau a Sfântului Ioan Evanghelistul din Patmos, Învierea lui Lazăr şi icoana de Paşti (îngerul şi mironosiţele la Mormântul gol), personajul, stând jos sau în picioare, se înscrie mai uşor în cadrul grotei. Cele câteva cazuri în care Maica Domnului este reprezentată aşezată vin să confirme opinia noastră, fiindcă ea este întotdeauna plasată în mod demonstrativ în interiorul grotei: astfel se întâmplă în

EPIFANIA


mozaicurile de la Hosios Loukas şi de la Palatina din Palermo. Se înţelege uşor dificultatea de a o reprezenta pe Fecioară culcată în grotă, deoarece fie deschiderea grotei ar deveni prea mare, încât nu ar mai exista muntele, fie Maica Domnului ar fi reprezentată mult mai mică, ceea ce ar lipsi compoziţia de echilibru şi pe Theotokos de locul care îi revine în taina întrupării. În fine, în marile fresce, artistul poate trata problemele într-un mod mai liber: se întâmplă, de exemplu la Mistra, ca Fecioara culcată să fie plasată în interiorul cavernei.

Deasupra grotei, vedem „îngerii cu păstorii slavoslovind” (kontakion). Mulţimea îngerilor se află deasupra celor doi versanţi ai muntelui, unind cerul cu pământul. Pe când cea mai mare parte a lor îşi ridică ochii spre cer şi cântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 14), Îngerul Domnului, care este uneori mai mare decât ceilalţi, se apleacă spre un păstor înmărmurit, indicând prin gestul mâinii că îi anunţă „vestea bună a unei mari bucurii”.

În partea opusă, cei trei magi, după ce au urmat steaua care străluceşte acum deasupra grotei, se apropie să cinstească Pruncul divin. Steaua însăşi este o altă prefigurare a lui Hristos, după proorocirea lui Balaam, citită şi ea în timpul Vecerniei de Crăciun: „o stea răsare din Iacob, un toiag se ridică din Israel” (Num. 24, 17) şi cântă Biserica în a patra odă a Utreniei: „Tu pe magii cititori în stele, care Te-au adus ca prinoase ale neamurilor, i-ai umplut de bucurie prin cuvintele vechiului ghicitor Valaam; şi Te-ai înălţat ca steaua lui Iacob”. Cei trei înţelepţi veniţi de la Răsărit reprezintă umanitatea păgână, necunoscătoare încă a revelaţiei biblice, şi ne fac astfel să ne gândim la „neamurile” devenite ulterior „regele-cosmos” al icoanei Cincizecimii. Unele texte liturgice le numesc Perşi şi subliniază, în continuarea povestirii Sfântului Matei, că înţelepţii citeau în stele, făcând astfel aluzie la vechile practici irano-babiloniene şi poate că şi la religia zoroastriană a Imperiului sasanid, principalul duşman oriental al Bizanţului, înaintea Islamului. Tradiţia originii persane a celor trei magi este confirmată de iconografia antică: pe sarcofage, ei poartă întotdeauna pe cap boneta frigiană. Lunga căutare a celor trei magi înţelepţi ia sfârşit într-o grotă umilă, unde un sugar sărman primeşte daruri împărăteşti, întrucât sensul ultim al oricărei ştiinţe este contemplarea şi adorarea Dumnezeului-Celui-Viu Care, pentru noi, se naşte ca un prunc. Cei trei bărbaţi au vârste diferite şi fiecare aduce un dar diferit: „aur curat, ca pentru Împăratul veacurilor; tămâie, ca Unuia Ce este Dumnezeu al universului; şi smirnă, Lui, nemuritorului, ca unui mort de trei zile”. Se întâmplă uneori ca magii să fie văzuţi de departe, călătorind călare încă. Arătând cu degetul steaua pe care o urmează. Cu toate că au ajuns la locul respectiv – fără îndoială, mai târziu decât celelalte personaje prezente – pare util pentru unitatea imaginii ca ei să nu mai fie zugrăviţi „călătorind cu steaua, ci deja contemplând Soarele Dreptăţii”. Mici siluete de la orizont introduc, într-adevăr, dacă nu un gol, cel puţin o profunzime laterală în spaţiu (şi deci şi în timp), care vine să slujească simultaneităţii liturgice a scenelor compoziţiei, simultaneitate asupra căreia vom reveni la momentul concluziei. De altfel, dacă kontakion-ul vorbeşte despre „călătoria” magilor, troparul poate să le presupună prezenţa la locurile Naşterii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarele dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus”.

În partea inferioară a imaginii, cel mai adesea în partea stângă, „bătrânul Iosif” şade, meditând, pe o piatră, vizibil tulburat de îndoieli asupra maternităţii Fecioarei (Mt. 1, 18-20). Este

EPIFANIA


foarte semnificativ faptul că „dreptul Iosif” nu este deloc menţionat în textele liturgice ale celor două zile centrale ale Naşterii Domnului, texte care tratează totuşi îndelung despre păstori, magi, îngeri, iesle şi, bineînţeles, despre Maica Domnului şi Prunc. În timpul celebrării celor două principale zile de sărbătoare – Crăciunul şi sinaxa Maicii Domnului – doar lectura din Evanghelii pomeneşte de el, în timp ce imnografia, care s-a slujit de toate celelalte elemente ale povestirii şi le-a dezvoltat după dorinţă, nu cuprinde niciun cuvânt despre logodnicul vârstnic. Sensul acestei tăceri este evident: Sf. Iosif nu este tatăl Pruncului. Separându-l net de grupul central, iconografia a subliniat că Iosif nu este considerat un personaj principal în acest eveniment. Şi nu numai că nu este tatăl Pruncului care tocmai s-a născut, dar el se îndepărtează lăuntric, prin incredulitatea sa, şi se izolează în îndoielile sale. Ideea de izolare şi de non-comuniune este în mod frecvent accentuată de reprezentarea lui Iosif întorcându-şi spatele către grotă. De la prima sa apariţie în icoana Naşterii Domnului, imaginea sa a exprimat întotdeauna atitudinea descrisă printr-o stihiră a ajunului sărbătorii: „Iosif îi vorbea astfel Fecioarei Maria: Care este chinul pe care-l văd în tine? Fiindcă nu înţeleg, sunt înmărmurit de mirare şi mintea mea este uimită. Îndepărtează-te de mine fără întârziere, Maria. Care este suferinţa pe care o văd petrecându-se în tine? În loc de cinste, mi-ai adus ruşine, în loc de bucurie, durere, în loc de laude, dispreţ. Nu mai pot suporta condamnarea oamenilor, fiindcă te-am luat de la preoţii Templului fără de păcat, în faţa Domnului şi ce-mi este dat să văd?”. Ne aflăm aici la antipozii dulcegei imagerii care reprezintă natura umană adorându-şi propria creaţie. Sf. Iosif se confruntă cu misterul de negrăit al Dumnezeului-Cuvânt întrupându-se dintr-o Fecioară. La drept vorbind, nu este o confruntare, ci mai degrabă o invitaţie de a se alătura laudei şi slăvirii aduse de cer şi pământ, invitaţie la o comuniune. Atunci când raţiunea umană întoarce spatele Revelaţiei şi se lipseşte de această comuniune, ea nu poate accepta „victoria asupra ordinii naturii”, iar „strania minune” a Fecioarei-Mame va rămâne „scandal pentru iudei şi nebunie pentru elini”.

Începând cu secolul al paisprezecelea, numeroase icoane reprezintă un bătrân, mai mult sau mai puţin adus de spate, îmbrăcat într-o manta din piele de oaie şi care stă în faţa Sfântului Iosif. Datorită miniaturilor şi mozaicurilor bizantine din secolele al zecelea şi al unsprezecelea (în special Mineiul lui Vasile II, din Vatican, şi katholikon-ul de la Hosios Loukas), putem constata că locul iniţial al acestui curios personaj se afla în altă parte. Dintr-o dată, această figură enigmatică, ce a făcut să curgă multă cerneală şi a permis interpretări dintre cele mai fanteziste, este demistificată. Vedem că este vorba pur şi simplu despre un păstor ca mulţi alţii, dar cu trăsături mai personalizate (vârsta, barba, îmbrăcămintea, toiagul şi faptul de a fi reprezentat din profil). El se află singur sau în compania altor păstori, în partea opusă peşterii, ascultând vestea cea bună adusă de îngeri. Numai faptul că îşi ridică ochii pentru a-l privi pe înger îl distinge de atitudinea sa ulterioară din faţa lui Iosif. Poate că printre personajele scenelor pastorale antice care, fără îndoială, au inspirat reprezentarea păstorilor din Betleem, se aflau unul sau mai mulţi bătrâni, strămoşi ai bătrânului nostru? Oricum, monumentele demonstrează clar că bătrânul păstor făcea iniţial parte din grupul celor care treceau pe câmp în ajunul nopţii, păzindu-şi turmele (Mt. 2, 8). Datorită trăsăturilor sale tipice, este probabil că s-a bucurat de o popularitate deosebită printre iconografi, care au dintotdeauna tendinţa, întru totul de înţeles, de „a se juca” puţin cu personajele secundare. Aşa că ei l-au făcut să călătorească prin compoziţie. Astfel, îl vedem pe bătrânul nostru mai întâi la diferite înălţimi ale muntelui, apoi asistând la scena băii

EPIFANIA


Pruncului şi, în cele din urmă, In faţa Sfântului Iosif, poziţie care – odată ce el fusese desprins dintre ceilalţi păstori – se impunea din raţiuni evidente de simetrie. Găsindu-şi aşadar un loc stabil, ca interlocutor al logodnicului Fecioarei-Mame, a fost, ca să spunem aşa, obligat să împărtăşească îndoielile acestuia în asemenea măsură, încât a devenit personificarea lor, astfel că, în unele icoane mai târzii, îi vor creşte două coarne mici şi o coadă scurtă! Autorităţi vestite în materie s-au entuziasmat în faţa profundei semnificaţii teologice pe care o dobândeşte aici prezenţa diavolului şi rolul său de ispititor. Se impun totuşi două întrebări. Mai întâi: Chiar este un câştig să-l vezi pe diavol (sau personificarea uneia din activităţile sale) în icoana Naşterii Domnului? Şi, în al doilea rând: generaţiile viitoare de iconografi vor fi oare obligate să urmeze aceste detaliu? Răspunsul nostru la cele două întrebări ar fi unul negativ. Timp de secole, atitudinea meditativă a Sfântului Iosif, întărită adesea de gestul de a întoarce evenimentului spatele, a fost în limpede şi unanim înţeleasă ca indicaţie a paternităţii Duhului Sfânt şi ca neînţelegere şi îndoială, din partea bătrânului, în această privinţă. A dori să justifici introducerea ispititorului printr-o referinţă la scrierile apocrife pare puţin convingător, fiindcă astfel de referinţe trebuie să fie pe cât posibil excluse sau reduse la un minim strict necesar şi, în cele din urmă, pare de-a dreptul superfluu să introduci un personaj suplimentar într-o compoziţie deja atât de încărcată.

În cealaltă latură a părţii inferioare a icoanei se află scena băii Pruncului. S-a spus adesea că această scenă este ilustrarea unui episod descris de apocrife. Nu este exact. După câte cunoaştem, această menţionare a îmbăierii Pruncului nu există nici în apocrife, nici în scrierile Părinţilor Bisericii din mileniul întâi. Singura aluzie în literatura perioadei pre-iconoclaste se găseşte în povestirea călătoriei episcopului Arnulf, care pare să fie un pelerin de la sfârşitul secolului al şaptelea. El povesteşte că în apropierea grotei din Betleem i s-a arătat o cuvă din piatră, despre care se credea că este cea în care Pruncul divin fusese spălat după naşterea Sa. Cea mai veche descriere literară a scenei îmbăierii o datorăm lui Simeon Metafrastul, deci unui autor bizantin din secolul al zecelea, în timp ce cea mai veche reprezentare păstrată a Naşterii Domnului, cu această scenă, figurează pe o dală de marmură, originară din Siria, care datează din secolul al cincilea. Prin urmare, Simeon şi tradiţia palestiniană menţionată de Arnulf ar fi putut fi foarte bine inspirate de iconografie şi nu invers. Această ipoteză pare cu atât mai verosimilă, cu cât originea acestei scene trimite la imageria biografică romană. În basoreliefurile sacrofagelor păgâne din epoca imperială, cicluri biografice, compuse din scene tipologice, amintesc sumar etapele esenţiale ale vieţii defunctului. Ciclurile încep toate cu naşterea, urmată de baia nou-născutului. La sfârşitul antichităţii, scena băii a fost împrumutată de la ciclurile biografice, în general bine cunoscute în acea epocă, pentru a ilustra adevărata natură umană a lui Hristos, Care, ca orice alt copil, trebuia spălat după naştere. Astfel vedem că cele două scene din josul imaginii sunt cu adevărat complementare în semnificaţia lor hristologică. Îndoielile Sfântului Iosif subliniază caracterul impenetrabil al tainei venirii printre noi a Logos-ului etern, întrupându-Se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, în timp ce scena băii insistă pe deplina realitate a naturii Sale umane, întrucât în trupul care aici trebuie „să sufere” să fie spălat, Dumnezeu va pătimi şi va muri pe cruce. Pentru noi, faptul că scena băii va fi fost împrumutată din vechile cicluri biografice este important din două puncte de vedere. În primul rând, el explică uşurinţa

EPIFANIA


cu care acest motiv a fost curând transferat de la Naşterea lui Hristos – sau poate chiar direct de la prototipurile antice – la imaginile naşterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a altora, pierzându-şi, în mod evident, în aceste cazuri, conotaţia hristologică. Şi, pe de altă parte, ne dăm seama că situaţia, puţin frecventă, a unei duble reprezentări a lui Hristos în aceeaşi icoană (în iesle şi în baie) îşi află originea în ciclurile narative în care astfel de repetiţii aparţin în mod indispensabil schemei înseşi a reprezentării.

Archiprêtre Nicolas Ozoline

EPIFANIA


File de Pateric

ÎNCEPUTUL SLOVEI M Despre mântuire

A venit un frate la avva Macarie egipteanul, şi i-a zis: – Avvo, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc. – Mergi la mormânt şi înjură morţii! Şi fratele merse, înjurând şi dând cu pietre după ei. Apoi veni de-i spuse bătrânului, care îi zise: – Şi nu ţi-au zis nimic? – Nu. – Atunci mergi şi mâine şi laudă-i. Fratele merse, lăudându-i aşa: – Apostolilor, sfinţilor, drepţilor! Apoi veni la bătrân şi-i zise: – I-am lăudat. – Nu ţi-au răspuns nimic? – Nu. - Vezi câte le-ai zis şi nu ţi-au răspuns nimic, şi cât i-ai lăudat şi nu ţi-au spus nimic. Aşa şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, fă-te mort; nu ţine seama nici de nedreptatea, nici de slava oamenilor, ca morţii, şi vei putea să fii mântuit. Zicea avva Pafnutie, ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu: – Spune-mi cuvânt. – Nu fă rău nimănui, nu osândi pe nimeni. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui.

Despre frica de Dumnezeu L-au întrebat câţiva părinţi pe avva Macarie egipteanul: cum de este trupul tău slab, fie că mănânci, fie că posteşti? Iar bătrânul le spuse: vreascul cu care întorci spuza e mistuit de foc; la fel dacă îşi curăţeşte omul cugetul în frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu îi mistuie oasele.

Despre puterea credinţei Se spunea despre avva Macarie egipteanul, că urca de la Sketis cărând coşuri, şi de oboseală s-a aşezat, şi s-a rugat aşa: Dumnezeule, tu ştii că nu mai pot. Şi îndată s-a aflat la Râu. Era cineva în Egipt care avea un fiu paralitic şi l-a adus la chilia avvei Macarie, şi l-a lăsat la uşă plângând, şi s-a îndepărtat. Venind bătrânul, văzu copilul şi îi zise: – Cine te-a adus aici? – Tata m-a aruncat aici şi a plecat. – Ridică-te şi ajunge-l din urmă.

EPIFANIA


El se vindecă îndată, se ridică, ajungându-şi tatăl şi aşa s-au dus la casa lor. Despre rugăciune

L-au întrebat unii pe avva Macarie: – Cum trebuie să ne rugăm? – Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeţi-vă mânile şi ziceţi „Doamne, cum vrei şi cum ştii, miluieşte“ şi dacă vă vine vreo luptă, „Ajută-mă, Doamne“. Şi El ştie ce e bine şi ne miluieşte.

Despre stăpânirea simțurilor și a gândurilor rele Avva Macarie cel mare le spunea fraţilor din Sketis când da drumul adunării: fugiţi, fraţilor. Şi i-a spus unul din părinţi: unde să fugim mai departe decât în pustia aceasta? Iar el punea degetul pe buze spunând: de asta să fugiţi; şi aşa se ducea în chilia lui şi o încuia şi se aşeza. Spunea tot avva Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva, doar îţi astâmperi patima. Că nu trebuie să mântui pe altul pierzându-te pe tine. L-a întrebat un frate pe avva Matoe: – Ce să fac, că mă supără limba şi când ies printre oameni, nu o pot stăpâni, ci îi osândesc pentru tot lucrul bun şi-i mustru; ce să fac? – Dacă nu poţi să o stăpâneşti, însingurează-te, că este neputinţă. Cel care şade cu fraţii nu trebuie să fie colţuros, ci rotund, ca să se rostogolească înspre toţi. Şi apoi adăugă bătrânul: – Nu din virtute stau singur, ci din slăbiciune; cei care ies în mijlocul oamenilor sunt

puternici. A mai zis avva Matoe: nu ştie satana ce patimă învinge sufletul. El seamănă, dar nu ştie dacă seceră, gândurile curviei, ale ponegririi şi la fel celelalte patimi. Şi când vede sufletul înclinându-se spre o patimă, pe aceea o şi hrăneşte.

Despre neagonisirea de averi Tot fericitul Macarie, fiind în Egipt, a dat peste un om care avea un dobitoc de povară şi care-i jefuia lucrurile. Şi el însuşi, i-a dat ajutor jefuitorului, ca un străin, încărcând dobitocul şi l-a petrecut cu multă seninătate, zicând „nimic nu am adus în lume, şi nici nu putem lua ceva din ea“ (I Timotei 6, 7.) şi „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!“ (Iov 1, 21. ).

Despre înţelepciune Călătorind odată avva Macarie împreună cu fraţii prin Egipt, a auzit un copil zicându-i mamei sale: mamă, e un bogat care mă iubeşte şi eu îl urăsc, şi un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc. Avva Macarie ascultă, minunându-se. Fraţii îi ziseră: – Ce înseamnă cuvântul acesta, părinte, de te-ai minunat? – Domnul nostru este, zău aşa, bogat, şi ne iubeşte, iar noi nu vrem să ascultăm de El, iar vrăjmaşul nostru diavolul e sărac şi ne urăşte, iar noi iubim spurcăciunea lui. Un frate a greşit odată la Sketis, şi s-a făcut adunare, au trimis şi după avva Moise, dar el nu voia să vină. Atunci a trimis preotul după el, să-i spună: vino, că te aşteaptă lumea. El se ridică şi veni. Luă atunci un coş ciuruit plin cu nisip, pe care îl căra în spate. Ceilalţi, ieşindu-i

EPIFANIA


în întâmpinare, îi spuseră: – Ce e asta, părinte? – Păcatele mele se scurg dinapoia mea şi nu le văd, şi am venit eu azi să judec păcatele altora. Ei au ascultat, nezicând nimic fratelui, şi îl iertară.

Despre smerenie A auzit odată cârmuitorul (locului) de avva Moise şi a venit la Sketis să-l vadă. Atunci nişte bătrâni i-au dat de ştire şi s-a dus să fugă în luncă. L-au întâlnit (cei care-l căutau) şi i-au zis: – Spune, bătrâne, unde e chilia avvei Moise? – Ce vreţi de la el? E nebun. Cârmuitorul merse la biserică, spunându-le clericilor: am auzit de avva Moise, şi am venit să-l văd; atunci ne-a ieşit în cale un bătrân care mergea în Egipt, şi l-am întrebat unde e chilia avvei Moise. El ne-a răspuns: „ce vreţi de la el? că e nebun“. Auzind clericii, i-au zis mâhniţi: – Cum arăta bătrânul care a vorbit aşa despre sfânt? – Zdrenţăros, înalt şi tuciuriu. – El e avva Moise, şi v-a spus aşa ca să nu vă întâlniţi cu el. Apoi a plecat cârmuitorul, folosindu-se mult.

Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi

EPIFANIA


Ştiinţă şi credinţă

TRANSCENDENTALITATEA AXIOMELOR MATEMATICE

Pentru a descifra artistic si ştiinţific misterul

existenţei şi natura abisală a infinitului, Dumnezeu a lăsat omului, pe lângă grupele de bază ale spectului coloristic, pe lângă notele muzicale, pe lângă cuvinte şi cele zece numere (de la zero la nouă).

Cuvântul matematică provine din substantivul grecesc to mathema, -tos care înseamnă învăţătură, studiu, ştiinţă1. Din limba greacă veche termenul a fost preluat în latină, iar latinescul mathematica a

trecut în limbile moderne. În limba română termenul e preluat prin filieră franceză: matématique. Cu siguranţă unele abilităţi matematice ale fiinţei umane au existat încă înainte de apariţia

scrierii. La primele civilizaţii, matematica era folosită în scopuri concrete: gestionarea recoltelor, comerţ, măsurarea terenurilor, sau predicţii astronomice.

Primele descoperiri matematice din cadrul civilizaţiilor babyloniene, egiptene, chineze sau indiene se reduceau la extragerea rădăcinii pătrate, a rădăcinii cubice, fracţii sau aritmetica numerelor naturale.

Un pas important în istoria matematicii a fost făcut în antichitatea greacă. Aici apar demonstraţia şi gândirea axiomatică, rezumate în secolul al III-lea înaintea erei creştine de către Euclid în lucrarea sa Elementele.

Civilizaţia arabă inventează analiza numerică, combinatorica şi algebra liniară. În perioada renascentistă textele matematice arabe se traduc în latină, ceea ce va face ca

Europa să preia destinele acestei discipline. Descartes dezvoltă calculul algebric. Newton şi Leibniz descoperă concomitent, însă independent, calculul infinitezimal.

În secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea se dezvoltă structurile algebrice: Galois teoretizează grupurile, iar Dedekind inelele. Hilbert şi Cantor dezvoltă o teorie axiomatică despre fundamentele matematicii care va duce mai târziu la întemeierea logicii matematice.

În secolul XX apar noi specializări ale domeniului matematic: teoria spectrală, topologii algebrice sau geometria algebrică.

Raportul dintre logică şi matematică a fost dezbătut de cele trei mari programe fundaţioniste:

1 Din aceeaşi familie lexicală cu verbul manthanein (a învăţa) şi cu adjectivul mathematikos care se traduce cu

studios, îndemnat la învăţătură.

EPIFANIA


1. Logicismul (reprezentat de Frege şi Russel) susţinea că logica şi matematica sunt o singură ştiinţă, logica fiind disciplina fundamentală a matematicii, din care sunt deductibile toate ramurile ei.

Originile logicismului se află în opera lui Georg Cantor, care, prin teoria mulţimilor, a unificat structurile matematicii cu logica claselor. În acest fel există doar o singură ştiinţă formală, deoarece ramurile matematicii devin ramuri ale logicii. Principalele lucrări ale logicismului sunt: Fundamentele aritmeticii a lui Frege şi Principia mathematica a lui Russel.

2. Intuiţionismul care se originează în opera lui Kronecker şi Poincare. Principalele opere intuiţioniste sunt cele ale lui Brouwer şi Heyting.

Intuiţioniştii susţin că logica şi matematica sunt două ştiinţe complet diferite. Astfel, logica este doar un instrument formal al matematicii, în timp ce matematica are o fundamentare intuitivă. Brouwer preia de fapt în această teză ideile lui Kant din Critica raţiunii pure, care susţinea că aritmetica are o natură intuitivă şi că este legată de intuiţia internă, adică de timp.

Într-un sens istoric şi mai îndepărtat, tezele intuiţioniste au fost lansate de Aristotel, care arată că între număr şi timp există o unitate de principiu.

În Fundamentele aritmeticii, Frege a contestat unitatea dintre număr şi timp, afirmând că numărul este independent de timp (numărul este un concept atemporal), nu are o întemeiere intuitivă ci una intelectuală2.

Logicismul acceptă infinitul actual şi deci numerele transfinite ale lui Cantor, susţinând că numărul este atemporal după cum atemporal este şi infinitul actual (eonul, îngerul).

Pentru intuiţionişti însă, numărul fiind o entitate temporală, el nu poate fi niciodată infinit actual3.

Alt element esenţial al intuiţionismului va fi respingerea principiului terţului exclus pentru entităţile infinite. Brouwer susţine că nici o demonstraţie care se referă la infinit nu poate să folosească principiul terţului exclus şi demonstraţia prin reducere la absurd.

Intuiţionismul spune cu alte cuvinte, că principiul terţului exclus nu se aplică pentru infinit. Din acest motiv, intuiţioniştii fac o altă logică şi o altă analiză matematică fără infinit actual.

3. Formalismul (reprezentat de Hilbert). În privinţa infinitului, Hilbert are poziţii apropiate de cele intuiţioniste. De asemenea, în acord cu intuiţionismul şi în opoziţie cu logicismul, afirmă că matematica şi logica sunt discipline diferite. Mergând pe linie kantiană, Hilbert susţine că infinitul este o idee regulativă a raţiunii4.

Pentru Kant, conceptele totale (sufletul, lumea, Dumnezeu) cărora le-ar corespunde psihologia, cosmologia şi teologia, nu pot surveni niciodată într-o experienţă dată şi din acest motiv

2 Practic, în spatele acestor dispute, se ascund cunoscutele tensiuni metafizice, pe de o parte dintre Platon şi

Aristotel, iar pe de alta dintre Kant şi Hegel. 3 Intuiţionismul acceptă numai Infinitul potenţial. 4 La Kant, sufletul, lumea şi Dumnezeu sunt concepte regulative, spre deosebire de categorii, care sunt concepte

constitutive.

EPIFANIA


ele nu pot deveni obiecte de cercetare ştiinţifică. Tot astfel şi pentru Hilbert, infinitul nu poate fi obiect al aritmeticii, căci el este concept total similar celui de Dumnezeu.

Hilbert consideră că aritmetica trebuie întemeiată pe numere finite, de aici denumirea de finitism care a fost dată programului hilbertian. Matematica este pentru Hilbert o structură de semne, ea nefiind nici intuitivă, nici conceptuală, ci pur şi simplu sintactică.

Consecinţele acestor programe fundaţionale au fost extrem de fecunde în dezvoltarea matematicii. Logicismul a dezvoltat logica matematică, iar logica intuiţionistă a stat la baza logicii polivalente a lui Lukasievici. Formalismul a avut un rol foarte important în articularea axiomaticii moderne.

În definitiv, amintitele programe au încercat să rezolve problema infinitului. Infinitul este de trei feluri:

- Infinitul potenţial (temporalitatea, omul); - Infinitul actual determinat (adică cel eonic, regnul angelic); - Infinitul absolut (eternitatea, Dumnezeu)5.

Relevanţa fundamentelor matematicii pentru teologie este una de ordin epistemologic. Cercetările din fundamentele matematicii arată că niciodată conceptele totale identificate de Kant nu pot deveni obiecte ale studiului ştiinţific. În teoria mulţimilor se arată că aceste concepte totale generează paradoxul (de pildă conceptul de mulţime a tuturor mulţimilor generează paradoxul lui Cantor). Acest lucru înseamnă că matematica nu poate aborda decât Infinitul potenţial şi Infinitul actual şi că Infinitul absolut (Infinitul teologic) este în realitate supramatematic şi supralogic.

Concluziile cercetărilor fundaţionale matematice arată supraraţionalitatea Infinitului absolut, dar şi limitele de principiu ale matematicii în faţa trancendenţei. De fapt, rezultatele teoriei mulţimilor sunt identice cu cele ale teologiei apofatice6.

Cele mai importante cercetări legate de transceden-talitatea conceptelor matematice sunt cele ale lui Frege, care arată natura atemporală a numerelor şi a Infinitului. Un număr nu poate surveni niciodată în experienţă (nu ne putem întâlni niciodată cu numărul trei în piaţă sau în laborator).

Pe de altă parte, numărul nu poate fi doar o construcţie mentală, deoarece acest lucru atrage după sine nişte paradoxuri.

Prezentăm aici două dintre ele:

5 Despre speciile infinitului, vezi pe larg la Florin Octavian, Ontologia Infinitului, Castalia, anuar de arte speculative,

vol. I (Infinitul), ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 14-30. 6 Ibidem, Digresiune matematică, p. 46-59. A se vedea şi scrisoarea lui Cantor despre mulţimile absolut infinite,

adresată lui Dedekind.

EPIFANIA


Primul paradox este cel al temporalităţii. În matematică există mulţimi care sunt infinite în act. Procesele mentale sunt însă temporale, în timp ce infinitul în act presupune o depăşire a timpului. Se pune în acest caz întrebarea: cum poate o maşină temporală (creierul) să construiască concepte supratemporale, cum sunt mulţimile actual infinite (ex. Mulţimea numerelor reale, complexe, etc.)?

Pe de altă parte, mulţimile infinit actuale nu sunt cu adevărat construibile pentru că orice construcţie matematică nu poate fi decât infinit potenţial, în timp ce aceste mulţimi numerice depăşesc infinitul potenţial. Concluzia este următoarea: mulţimile actual infinite sunt obiective şi neconstruibile. Obiectivitatea lor însă este una sensibilă, nu inteligibilă, iar Frege a fost cel care a arătat, în concordanţă cu Platon, că obiectivitatea este un concept mai larg decât cel de experienţă şi că există şi o obiectivitate inteligibilă, nu numai sensibilă. Această obiectivitate inteligibilă a fost denumită în istoria gândirii transcendentalitate.

Atemporalitatea şi identitatea numerelor arată că ele nu sunt constructe mentale şi că au o obiectivitate trancendentă.

Altă opinie logică şi matematică este dată de paradoxul celor trei lumi, inspirat din ideile lui Popper şi formulat de Roger Penrose7.

Există trei lumi: universul matematic care este universul posibilului, universul fizic, care este cel real şi universul culturii care este şi el ideal, dar uman.

Contradicţia este evidentă: dacă lumea fizică este mai restrânsă decât cea matematică şi dacă lumea culturii, implicit lumea teoriilor ştiinţifice este mai restrânsă decât cea fizică (realitatea), cum ajunge un fragment al lumii fizice, care este creierul, să construiască universul matematic la care lumea fizică este subordonată?

Dacă omul este creatorul universului matematic, înseamnă că el este şi creatorul legilor lumii fizice8, care-i guvernează şi activitatea cerebrală. Astfel, creierul şi-ar produce propriile legi, ajungându-se la o circularitate cauzală.

La paradoxul celor trei lumi există următorul răspuns: 1. Universul matematic nu este creaţia omului, nu este creaţia creierului. Creierul ascultă de

legi matematice, deci nu le poate genera; 2. Un organ material, cum este creierul, nu poate din principiu să aibă acces la universul

matematic, care este trancendental. Faptul că omul poate face matematică şi că are acces la un univers inteligibil, arată că el nu este identic cu creierul său. Cum ar putea o masă de neuroni, o bucată de carne ondulată, înghesuită într-o cutie de os, să se plimbe prin spaţiile Inteligibilului?

Lector Univ. Dr. Vasile Chira, Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu

7 Roger Penrose (n. 1931, Essex, Anglia) este fizician şi mathematician britanic, cunoscut pentru contribuţiile sale din fizica

matematică, relativitate şi cosmologie, însă a făcut cercetări şi de filosofia minţii 8 Afirmaţia lui Stephen Hawking că teoriile fizicii fac inutilă ideea de creator al Universului, Bing-Bang-ul fiind o consecinţă

inevitabilă a legilor fizice, ar putea fi corectă ştiinţific însă nu şi metafizică.

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011 80

GÂNDIREA ANTINOMICĂ LA PREOTUL PAVEL FLORENSKI

Adevărurile dumnezeieşti nu pot fi experiate în plan raţional. Ele trec dincolo de raţiune şi

de experimentele pe care aceasta le face. Toate adevărurile de credinţă sunt antinomice, făcând parte din conţinutul Revelaţiei dumnezeieşti. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca izvoare ale Revelaţiei supranaturale exprimă adevărurile dogmatice în chip antinomic şi descoperă realitatea

transcendenţei divine. Antinomia sau paradoxul (antinomos; antinomia;

para - doxa) înseamnă contradicţie, opoziţie faţă de lege, judecată contrară opiniei comune.

Adevărurile dogmatice sunt antinomice în sensul că cele două afirmaţii sunt adevărate, fiecare din perspectiva punctului ei de vedere, însă depăşesc puterea de înţelegere omenească. Exemple de antinomii dogmatice: Dogma Sfintei Treimi - Dumnezeu este o Fiinţă în Trei Persoane şi aceeaşi fiinţă se află întreagă în

fiecare Persoană ; Cele Trei Persoane încep să existe deodată, sunt veşnice deşi Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt din veci. Acest fapt nu presupune o existenţă anterioară a Tatălui. Fiul se naşte pururea şi Duhul Sfânt purcede pururea din Tatăl- atât naşterea cât şi purcederea sunt continue. Dogma hristologică afirmă că Iisus Hristos este Dumnezeu şi om, firea dumnezeiască şi firea omenească posedând toate însuşirile; Maica Domnului este Pururea Fecioară dar şi Născătoare de Dumnezeu etc.

Antinomiile dogmatice îşi găsesc rezolvarea numai făcând apel la comuniunea şi iubirea intertrinitară. Antinomiile se vor explicita în taina zilei a opta, în Ierusalimul ceresc. I. Antinomiile în reflecţia filosofică a preotului Pavel Florenski Preotul martir şi om de ştiinţă Pavel Florenski (1882-1937) dezvoltă problema antinomiilor în Scrisoarea a VI-a, “Contradicţia”, din “Stâlpul”. (Florenskii, P.A., Stolp i Utverjdenie Istinî , Moskva, Izdatelisvo <Pravda>, 1990; Stâlpul şi Temelia Adevărului, Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, în româneşte de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dumitru Popescu, Studiu introductiv, diac.Ioan Ică jr., “Polirom”, 1999). Antinomiile privesc Adevărul revelat prin Duhul Sfânt ce se comunică făpturilor raţionale. Adevărul şi făpturile se află faţă în faţă. Adevărul se trăieşte, demonstrându-şi fiinţialitatea în actul libertăţii spirituale, proprii persoanei. Întrebarea pe care şi-o pune Pavel Florenski este compatibilitatea raţiunii umane la Adevărul divin: cum Adevărul absolut, existând prin El însuşi, poate să realizeze o concordanţă cu adevărul din

EPIFANIA


noi, care este relativ, şi să-l determine să ajungă la El? Natură contingentă şi efemeră prinsă în clepsidra timpului pământesc, existând între naştere

şi moarte pe altarul fragilităţii - iată enigmatica şi tainica făptură, îmbrăcată în mărire! Ce taină este aceasta, care rupe zăgazul pentru a ajunge în Necontingent, în “Adamantul” indestructibilităţii, în faţa Celui prin care se depăşeşte timpul, unde nu este moarte şi gustă din raza veşniciei învăluită de Adevăr şi purtând pecetea nestricăciunii!

Problema antinomiei este, după părerea noastră, o problemă cheie în teologie. “Pentru raţiune, adevărul este o contradicţie şi această contradicţie devine evidentă imediat ce adevărul primeşte o formulare verbală. Fiecare din propoziţiile contradictorii este conţinută în judecata adevărului şi de aceea prezenţa fiecăreia este demonstrabilă în mod necesar cu acelaşi grad de convingere. Teza şi antiteza formează împreună expresia adevărului. Cu alte cuvinte, adevărul este o antinomie şi nu poate să nu fie astfel.”1

La nota 209 din “Stâlpul”, în “Contradicţia”, Preotul Pavel Florenski expune disciplinele speciale şi autorii lor, unde se exprimă ideea de antinomism. Astfel, sunt enumerate: lingvistica, matematica, teologia, fizica şi mecanica, logica şi estetica.2 Există antinomii ale judecăţilor şi antinomii ale conceptelor.

Adevărul antinomic are explicitare logică riguroasă. Se foloseşte algoritmul logistic care, prin metodele moderne ale logicii simbolice ce operează cu principiile implicaţiei şi incluziunii, poate ajunge la următoarea formulă logică, care este formula antinomiei: “Dacă antiteza atrage după sine teza şi, totodată, teza atrage după sine sinteza, atunci ansamblul format de teză şi antiteză, dacă nu este fals, este o antinomie”3

Schema algoritmului logic al antinomiei se poate adapta şi la antinomiile expuse de filosofie. Primul care introduce în filosofia sa cuvântul antinomie este I. Kant, în “Critica raţiunii pure”, 1781. Înainte de Kant termenul avea conotaţie juridică şi teologică. Raportarea termenului la raţiune este proprie spiritului grec, intelectului superior elen, ce excela prin combinaţiile contrarii. Pavel Florenski face o incursiune în filosofia greacă, începând cu Heraclit “primul care a simţit în mod clar că există

1 P. A. Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, “Scrisoarea a VI-a: Contradicţia”, p. 98. Metoda lui Florenski implică faptul că

experienţa este baza atât a credinţei dogmatice şi religioase, cât şi a metodologiei ştiinţifice. Implicaţiile metodologice ale “experimentului”, în matematica modernă şi fizica experimentală, în special în teoria relativităţii care se deosebesc fundamental de fizica clasică, nu se deosebesc în principiu de experimentul credinţei, în viziunea lui Florenski. Acest lucru devine în special evident în problema “antinomiei raţiunii”, problemă centrală a gândirii lui. În prelegerea sa “Antinomiile cosmologice ale lui I. Kant”, ajunge la concluzia că problema pusă de Kant a fost adâncită de matematica modernă. Problema antinomiei raţiunii o pune Florenski în teoria mulţimilor. Dar cu problema antinomiilor în poziţie modernă, nici nu te poţi ocupa fără cercetările filosofico-matematice ale lui Cantor şi ale numeroşilor săi succesori. În spatele noţiunii de “antinomie a raţiunii”, care se arată în procesul trăirilor experimentale ale credinţei sau ştiinţei, se ascunde o problematică care la noi poate fi denumită paradoxală. Pavel Florenski porneşte de la paradoxurile lui Russel, care a descoperit în teoria mulţimilor o serie de antinomii şi care au propulsat experienţele intuiţioniste, formaliste şi operaţionaliste în domeniul cercetării bazei matematice.” Von Hans Yurgen Ruppert, Vom licht der warheit, Zum 100 Geburtstag von P. A. Florenskij, în: “Kerigma und Dogma”, 28 (1982), p. 198-199

2 Părintele Serghie Bulgakov în lucrarea “Icoana şi cinstirea Sfintelor Icoane”, Anastasia, 2000, prezintă trei tipuri de antinomii: a) “antinomia teologică” (Dumnezeu în Sine); b) “antinomia cosmologică” (Dumnezeu în Sine şi în creaţie); c) “antinomia sofiologică” (Înţelepciunea lui Dumnezeu, în Dumnezeu şi în lume)

3 P. A. Florenski, Op. cit., p. 102

EPIFANIA


Dumnezeu-Cuvântul”, descoperind “pentru prima dată armonia supremă şi unitatea supralumească a existenţei”.4

Preotul Pavel Florenski îl citează în acest context pe Spinoza, filosoful contemplaţiei Unicei Substanţe şi pe Iustin Martirul şi Filosoful, care au trăit acut dualismul celor două lumi şi contrariile ce decurg din ele.

Antinomia lumii se creează din combinaţiile diverselor tensiuni sau disensiuni, atenuări sau non atenuări, consonări sau distonări, acordări sau non acordări. În concepţia lui Heraclit lumea se divizează şi se armonizează; la fel şi la Friedrich Nietzsche cu optimismul său tragic. Ceea ce este fundamental în realitatea întregii existenţe este, după Heraclit, cuvântul singur contradicţie. La nota 232 din ”Stâlpul”, Pavel Florenski prezintă o terminologie lingvistică a termenului, amintind câţiva lexicografi. În cele din urmă, termenul rămâne nerezolvat, enigmatic şi complicat. Pe firul contradicţiilor în demersul ideii de antinomie, Pavel Florenski aminteşte şcoala eleată, Platon, Nicolaus Cusanus,5 Hegel, Fichte, Schelling, Renouvier şi alţii. Referindu-se la Platon, Pavel Florenski pune în poziţie dilematică întreaga sa filosofie: “Avem de-a face cu un excelent antinomism sau cu o filosofie foarte nereuşită a filosofiei integrale”.6

Dialogurile platonice ne invită la disecarea antinomiilor “titanice, dramatizate artistic” şi dezvoltate meticulos, agravând şi adâncind şi mai mult tezele şi antitezele în sfera filosofică.

Kant, numai pentru simplul fapt că a rostit cuvântul antinomie, merită gloria veşnică. Nu contează că antinomiile lui nu sunt reuşite: esenţială este trăirea antinomiei.7

În cadrul filosofiei româneşti, Lucian Blaga îşi începe excursul “Antinomii transfigurate” din “Eonul dogmatic” printr-o analiză ideatică a dogmei Trinitare, considerând-o pentru intelect de o jenă iremediabilă şi “un corp străin pentru funcţiile asimilatoare ale intelectului”.8 Noţiunile de “persoană” şi “fiinţă” desolidarizate de dogmă sunt scindate în “dogmatismul lui Blaga”, dincolo de diferenţele lor logice fireşti.9

Filosoful şi poetul Lucian Blaga n-a pătruns în taina Revelaţie biblice şi patristice şi nici n-a cunoscut “Teologia Dogmatică Ortodoxă” a Părintelui Dumitru Stăniloae unde, la punctul III din prima parte a primului volum intitulată: “Sfânta Treime, Structura Supremei iubiri”, vorbeşte despre <Taina perfectei unităţi a Persoanei distincte, deofiinţimea divină şi umană, Fiinţa şi Persoanele în Sfânta Treime, Intersubiectivitatea divină, distincţia Persoanelor în comuniune şi iubire şi deplina bucurie a Uneia pentru Cealaltă, temeiul mântuirii> şi celelalte.10

4 Ibidem, p. 103 5 “Coincidentia oppositorum, Coincidenţa în Dumnezeu a definiţiilor opuse”, regăsite în lucrarea: Aplicaţii ale matematicii în

teologie, vezi nota 233, la Preotul Pavel Florenski 6 Pavel Florenski, Op. cit., p. 104 7 Ibidem, p. 106. La nota 238 Pavel Florenski ne îndreaptă spre lucrarea sa “Antinomiile cosmologice ale lui I. Kant”, Serghiev

Posad, 1903, publicată în “Curierul teologic”, nr. 4, cu o bibliografie, la care adaugă: L. Couturant, “De l’infini mathematique”, Paris 1896; F. Evellin, “Infini et quantité”, Paris 1880; G. Lechalas, “Etude sur l’espace et le temps”, Paris 1896.

8 Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii I, Eonul dogmatic, Structura şi justificarea dogmaticului, Antinomii transfigurate, “Humanitas”, 1993, p. 41-42

9 Ibidem, p. 42 10 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti 1987, p. 282-317

EPIFANIA


Tot pe acest “dezacord” şi relansarea raportului dintre noţiuni (concepte) şi logică ale minţii, Lucian Blaga aşează şi adevărul Întrupării Cuvântului, unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Ipostasul cel veşnic al lui Dumnezeu-Cuvântul precum şi Sfânta Euharistie, care în termenii lui Blaga este denumită “teza transubstanţializării euharistice”.

Cumulând în sinteză cele spuse, Lucian Blaga consideră dogma o antinomie transfigurată, în care se interpun raporturi de esenţialitate, sub şi în cadrul, de unul şi multiplu, de soluţii postulate, de trecere în transcendent în “de dincolo”. “Dogmele sunt antinomii transfigurate de misterele pe care vor să le exprime”11 şi, continuă Blaga: “sub unghi logic o antinomie e absurdă, ea cade prin sine însăşi, prăbuşindu-se ca o boltă sub propria tensiune interioară. Dacă totuşi se persistă în afirmarea antinomiei, ea duce inevitabil la o transfigurare”.12 “Transfigurarea” devine astfel o soluţie postulată, un “metalogic” care dintr-un zero sau nimic logic poate “să reprezinte şi echivalentul intelectual al unui mister”. Acest lucru l-a ghicit mai întâi filosofia patristică în toată profunzimea sa şi trebuie ridicat din nou în conştiinţa filosofică a timpului.”13 Lucian Blaga nu ne spune cum să îndreptăm spre Adevăr conştiinţa filosofică pe care probabil nici el n-o întrezărea atunci în ce dificultăţi conceptuale poate să ajungă. Cert este că invitaţia la izvoarele patristice, în parte, salvează “misterul” unei cvasi-cunoaşteri sau unei cunoaşteri transsubiective, din sistemul gnoseologic blagian.

Considerăm necesar acum, înainte de a trece la antinomiile teologice în gândirea preotului Pavel Florenski, să-i dăm cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae cu referire la poetul şi filosoful Blaga, în cadrul capitolului III: “O filosofie religioasă anticreştină” din cartea: “Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie”. Aceasta pentru a observa în plus determinanta filosofică în renegarea creştinismului, a Revelaţiei şi a credinţei în Dumnezeu.

“Concepţia lui Lucian Blaga este un fel de agnosticism deosebit de agnosticismul clasic prin accentul apăsat ce-l pune pe mister şi pe rostul creator al necunoaşterii; sau un fel de kantianism poetic, deosebit de kantianismul propriu prin faptul că acela a analizat sistematic legile după care subiectul cunoscător transpune realitatea în formele sale…”14 şi continuă părintele Dumitru Stăniloae:“Omul participă total la ceea ce e dincolo de graniţa fiinţei sale, la ceea ce nu face parte din ceea ce stăpâneşte sau poate stăpâni el. Această filosofie a arătat că omul ca întreg se trezeşte la ceea ce este el propriu, intim (Zu Seiner Eingentlichkeit), adică la starea de existenţă, care e şi una de adevărată şi înfiorată cunoaştere a ceea ce este, numai când îşi dă seama de graniţa sa ca întreg şi de ceea ce-i dincolo de sine, adică de transcendenţa sa. Iar o realitate de graniţă, de transcendenţă pentru om, este numai aceea care nu poate fi absorbită în cuprinsul său sau dominată de el, ci rămâne cu adevărat în afară de El ca un factor de strâmtorare, ca o opoziţie ireductibilă şi suverană faţă de propria sa persoană”.15 “Nu experienţa dubioasă şi bănuielile unui filosof sau altul stau în

11 Ibidem, p. 47 12 Ibidem, p. 49 13 Ibidem, p. 51 14 Dumitru Stăniloae, Poziţia Dlui. Lucian Blaga faţa de creştinism şi Ortodoxie, Paideea,1997, p. 29 15 Ibidem, p. 106. Critica Părintelui Stăniloae priveşte cartea lui Lucian Blaga “Religie şi spirit”

EPIFANIA


contact cu realitatea în ultima ei esenţă, ci credinţa religioasă ca mărturia cea mai neclintită şi universală”16.

II. Antinomiile în gândirea teologică a preotului Pavel Florenski

Este adevărat că în Teologia Dogmatică Ortodoxă nu există un capitol special dedicat antinomiilor. Referirile privind acest termen se fac în contextul Revelaţiei dumnezeieşti şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae îşi începe primul capitol din Teologia Dogmatică cu Revelaţia dumnezeiască, convergenţa dintre cele două revelaţii naturală şi supranaturală, explicitarea lor în Biserică şi cele două izvoare ale Revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Părintele Dumitru Stăniloae nu face o analiză amănunţită a conceptului de antinomie pentru că întreaga gândire teologică este profund antinomică, paradoxală. Ceea ce realizează fundamental Părintele Stăniloae în Dogmatic este actul dogmatic de referinţă în Teologie, explicitarea dogmelor prin credinţă, explicarea lor teologică inepuizabilă, slujirea bisericească şi caracterul definit al formulelor dogmatice, aprofundarea lor din perspectiva planului de mântuire, responsabilitatea teologiei, viaţa bisericească şi progresul ei spiritual.

Teologia Dogmatică Ortodoxă vorbeşte despre conţinutul infinit, apofatic al experierii adevărurilor dogmatice, “infinitatea lui Dumnezeu faţă de finit şi capacitatea de înaintare infinită a omului, sau infinitatea lui Dumnezeu şi capacitatea de infinit a omului finit, solidară cu infinitatea lui Dumnezeu şi în neîncetată apropiere spre ea”.17 Acestea sunt dogmele care <<delimitează>>, sunt definiţiile, “horoi” stricte.18

Din această perspectivă, “creştinismul nu e o şcoală filosofică, speculând cu noţiuni abstracte, ci înainte de toate este comuniunea cu Dumnezeu cel viu”.19

În Scrisoarea “Contradicţia” din “Stâlpul şi Temelia Adevărului”, preotul Pavel Florenski are cuvinte profunde despre contradicţie şi ideea de antinomie, cu privire la viaţa în pulsaţia ei imediată, în raportarea eului la misterul negrăit în existenţă şi trezirea lui în actul de cunoaştere adevărată.

După succinta analiză a termenului contradicţie în gândirea filosofică şi aportul Antichităţii în continuitate cu scepticismul, Pavel Florenski se opreşte la cartea lui Iov construită, condensată pe contradicţie şi antinomie. <Dumnezeu “ne aminteşte că omul nu este măsura creaţiei” şi “universul este construit după un plan care depăşeşte infinit de mult raţiunea omenească”. Dorinţele şi faptele lui Dumnezeu sunt esenţialmente incomprehensibile pentru om, şi, de aceea, îi par lui necugetate (Iov 23). “Nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră… El însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi” (Iov 37, 23-24). “Totul este taină, spune Dostoievski, în toate este taina lui Dumnezeu… şi dacă-i taină, cu atât mai bine: ea îi e inimii spre spaimă şi mirare […]. Misterul dezordinii morale îl uimeşte pe Iov cu măreţia sa, iar prietenii lui nici nu îl observă” (Iov 21).

16Ibidem, p.104 17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 95 18 Ibidem. 19 V.L. Lossky, Ocerk misticiscoe bogoslovia Vostocinoi Tzerkvi, în: “Bogoslovskie Trudî”, Izdanie Moscovscoi Patriarhii, 1972, p.

26, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit. p. 108

EPIFANIA


“Puneţi degetul pe buzele voastre”, iată un gest de tăcere şi taină, acelaşi gest, care adesea este pictat pe icoana Văzătorului întru Taină, Ioan.>20

Aici, în această viaţă, ne spune Pavel Florenski, trăim în fisurile şi clocotul antitetic, uneori inexprimabil, de negrăit al afirmaţiilor antinomice care pot fi şi “da” şi “nu”. Contradicţia, în lumina rugăciunii, a tainei sufletului, a dragostei că ne apropiem de Dumnezeu şi-L simţim în relaţia ce-o dezvoltăm cu alte persoane, devine şi mai puternică, mai amplificată. În viaţa de dincolo nu vor mai fi contradicţii. Atunci va străluci lumina şi frumuseţea cerească, Adevărul Luminii, dacă aici vom adânci şi mai mult antinomiile şi observăm acut existenţa fisurilor, propriul eu care se îmbracă în credinţă adevărată, în profunda simţire a prezenţei lui Dumnezeu în el.

Preotul Pavel Florenski consideră că, din punct de vedere dogmatic, antinomiile sunt inevitabile. Existenţa păcatului ne plasează pe noi şi lumea în stare de fisurare, de fracţionare. “Însăşi raţiunea este abstractă, scindată şi numai intelectul purificat, teofor al sfinţilor asceţi este întrucâtva mai integru; în el fracturile au început să se sudeze, fisurile să se închidă, în el bolta existenţei se vindecă, rănile lumii se cicatrizează”.21 În toate există incompatibilitate cu raţiunea, dar din unghiul purificării şi al luminării prin har, contradicţiile trec într-un plan al supra-raţionalului. Dogma din această limită ideală suprimă contradicţia, este depăşit caracterul formal specific raţiunii. În “stare de har a sufletului, ea absoarbe seva vieţii şi devine Adevărul care se demonstrează pe el însuşi. Fiind o normă ce reglementează raţiunea, pentru mintea purificată prin har a celui ce primeşte revelaţia, dogma apare ca un adevăr dat intuitiv”.22

Preotul Pavel Florenski ne pune în ipostaza determinării mistice şi analizei duhovniceşti a dogmei. Adevărul este în mine iar raţiunea cere imperativul categoric al enunţării Lui. Din orice direcţie ar fi privită dogma, raţiunea luminată de credinţă îşi susţine antinomia. Raţiunea purificată de rugăciune şi asceză consideră dogma o axiomă care se demonstrează prin ea însăşi, care-şi devine antinomică sieşi (raţiunea unui sfânt).

Pavel Florenski ne încredinţează că nu putem experia un adevăr de credinţă decât participând la acel adevăr duhovniceşte. Ce copleşitoare a fost viaţa acestui martir, care din perspectiva ştiinţei a simţit pe Dumnezeu printr-o conştiinţă, raţiune şi demnitate de preot, inimaginabile pentru noi!

Pătrunzând în gândirea harică, natura omenească, în raţiunea şi plenitudinea ei în unitate, nu mai emite postulate, ci postulatele devin daturi intuitive, embrionul făpturii reînnoite, devenită una cu Hristos. Gândirea mea trebuie să devină gândirea lui Hristos. Viaţa mea trebuie să devină viaţa lui Hristos. Să-L văd pe Hristos în toate faptele, în acţiunile şi demersurile mele existenţiale. Acest fapt mă trezeşte la propria-mi analiză sufletească, la deschiderea conştiinţei, la pătrunderea lui Dumnezeu în interiorul gândurilor. “Cât de rece şi îndepărtată, cât de atee şi aridă mi se pare acea perioadă din viaţa mea, ne spune Părintele Pavel Florenski, când consideram că antinomiile religiei sunt

20 Pavel Florenski, Op. cit. p. 105 21 Ibidem, p. 106 22 Ibidem, p. 106-107

EPIFANIA


rezolvabile, dar încă nerezolvate, când, în nebunia mea orgolioasă afirmam monismul logic al religiei!”23

Dragostea este aceea care ne face să renunţăm la raţiune, să renunţăm la noi înşine. “Renunţarea la sine este singurul lucru care ne apropie de asemănarea cu Dumnezeu”.24

Plenitudinea înţelegerii dogmelor, trăirea lor se realizează în Duhul Sfânt, în Biserică. Preotul Pavel Florenski expune o schemă, în “Scrisoarea a VI-a” din “Stâlpul”, cu exemple de antinomii dogmatice, toate scoase din Sfânta Scriptură, Carte prin excelenţă plină de antinomii.

Adevărurile de credinţă se experiază în taina rugăciunii inimii şi a minţii. Adevărurile fundamentale în Biserică devin vii, mântuitoare în urcuşul pocăinţei şi al smereniei. Dumnezeului Celui Viu ne închinăm în Tainele Bisericii, determinând sensul mântuirii personale în relaţie cu Persoana lui Iisus Hristos. Din această perspectivă sufletul se eliberează de contradicţii, filosofia şi gândirea omenească capătă valenţe noi ale vieţii duhovniceşti, iar antinomiile şi paradoxurile se trăiesc în indefinitul personal în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii.

III. Rolul simbolului în structura ontologică a creaţiei a) Întruparea Sensului şi semnificaţia frumuseţii spirituale

Preotul Pavel Florenski îşi defineşte concepţia creştină de viaţă în termeni antinomici: şi "estetism" şi religie. Fundamentul ontologic al creaţiei constă în Întruparea Sensului, Întruparea Logosului, venirea Fiului lui Dumnezeu în trup. Toate contradicţiile existente între cultură şi Biserică, între artă şi religie, între ştiinţă şi filosofie (care nu se reduce numai la interpretare hermeneutică) s-au datorat pierderii rădăcinilor cultice ale actului de cultură în sine şi afirmarea autonomă, individualizată, a diferitelor concepţii încadrate în sisteme pe baze nereligioase. În aceste sens, se poate vorbi de o tragedie a culturii "renascentiste" care a avut încă din secolul al XVII-lea urmări dezastruoase asupra conştiinţei bisericeşti. Secularizarea culturii şi orientarea occidentală postrenascentistă au afectat profund Biserica. Negarea culturii în fundamentul ei cultic este considerată "doketism", negarea Întrupării lui Iisus Hristos25, drept erezie religioasă.

Pavel Florenski afirmă cu toată puterea sensul iconoclast şi "cultoclast" al culturii din vremea sa şi consecinţele ce rezultă din aceasta. Cultura creştină şi fundamentarea ei hristică, bazată pe Întruparea Logosului au constituit argumentele "convertirii" sale din ipostaza omului de ştiinţă şi intrării în Academia duhovnicească. Acest fapt rezultă evident din "Scrisoare către mama" din 1904, explicându-i că face acest gest din dorinţa "de a realiza o sinteză între cultura bisericească şi laică, de a se uni total cu Biserica, fără compromisuri, cinstit, pentru a-şi însuşi total învăţătura pozitivă a Bisericii şi concepţia ştiinţifico-filosofică împreună cu arta..."26

Preotul profesor Dumitru Popescu avertizează în introducerea "la "Teologie şi cultură" asupra

23 Ibidem, p. 108 24 Ibidem. 25 Vezi: Florenskii P. A., Zapisi leckţii P. A. Florenskogo iz kursa “kulturno – istoricekoe mesta i predpasâlki hristiankogo

miropanimania”, în: “Florenskii P.A., “Sacinenie”, tom 2, Moskva, Pravda, 1990, p. 275 26 Egumen Andronic (Trubaciov), P. V. Florenskii, Pavel Alexandrovici Florenskii în “Literaturnaia gazeta”, nr. 48 (5218), 30 ,

1988, p. 5

EPIFANIA


pericolului secularizării considerat un factor cultural, care a "scufundat omul într-o profundă criză spirituală"27

În ciuda progreselor realizate în ştiinţă şi tehnologie de la Renaştere încoace, echilibrul unei adevărate spiritualităţi ieşită din sfera sectarismului şi prozelitismului, precum şi a violenţei şi agresivităţii, îl dă numai "legătura internă a omului cu creaţia"28, deschiderea spre transcendenţa divină, concilierea teologiei şi a culturii, a dialogului real între ştiinţă şi teologie.

Fundamentul creaţiei-de-viaţă florenskiene îl constituie orientarea spre Esenţă, spre Arhetipul ontologic <Primul Simbol>, Dumnezeiescul Chip, Care se Întrupează; Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a devenit Om. În aceasta constă ontologia creaţiei întregi - de a ieşi din individualitate şi autonomie şi a considera viaţa însăşi, dar de la Dumnezeu şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Omul devine creator pentru că este creaţie din Dumnezeu şi de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Arhetipul Divin, în virtutea "sinergiei", a împreună-lucrării, în Duhul Sfânt, în Biserică. Creaţia se luminează, devine transparentă, pentru că în centrul ei se află omul (obraz Bojii), care tinde spre actul plenar al personalităţii (licinosti), după Modelul Întreit Ipostatic, fiind un subiect creator care-şi realizează şi distinge chipul. Omul accede la Sensul Întrupat (Smslvaplaşcionîi), îşi modelează chipul, după Chipul Cuvântului Cuvântător Suprem, folosind expresia părintelui Stăniloae. Structura creaţiei creştine-de-viaţă nu se exprimă numai teoretic ci se "întrupează" în viaţa autorului. Într-o primă etapă, urmărind cartea "Stâlpul şi Temelia Adevărului", Pavel Florenski face intrarea propriu-zisă în Biserică, ca funcţionalitate vie şi investire sacramentală: preoţia sa se va solda, în cele din urmă, cu actul de jertfă, punctul culminant al personalităţii sale. Trinomul teodicee-antropodicee-cosmodicee este perfect realizat. Creaţia, ca unitate a Întrupării şi Transfigurării este determinată ascensional spre Dumnezeu în funcţie de vectorii căii duhovniceşti, teodiceea şi antropodiceea. Ascensiunea omului spre cer, transfigurarea şi "îndumnezeirea" este proprie teodiceii; coborârea lui Dumnezeu la om, a Darului în adâncul din noi şi înaintarea cu Dumnezeu pe această cale este proprie antropodiceii.29

Chipul central al "teodiceii" este chipul transfigurării făpturii; centrul "antropodiceii este hristologic, este Logosul Întrupat, care se experiază în cult. Construind "teodiceea" în jurul simbolului Transfigurării, existenţei făpturii în care se includ şi simbolurile Sofiei, Preasfintei Fecioare, Bisericii, Luminii Taborice, etc. Pavel Florenski defineşte teologia din perspectiva frumuseţii duhovniceşti. Simbolul frumuseţii, în acest punct al transfigurării coincide cu eclesiologia, cu duhul bisericesc care dezvăluie făptura nouă, perceptibilă numai în lumina harului, eliberată de orice formulare logică.30

Aceasta este taina persoanei eminamente sfântă, cuceritoare şi smerită. Evghenie Trubeţkoi şi Nicolae Berdiaev au puncte de vedere diferite faţă de cele două noţiuni puse în discuţie de Florenski. Berdiaev vede pericolul împlinirii formale a cultului, pierderea simţirii de persoană şi creaţie,

27 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, “Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române”,

Bucureşti 1993, p. 5 28 Ibidem p. 6 29 Florenskii P. A., Vstupitelinoe slovo pered zascitoi na stepeni maghistra knighi: “O Duhovnoi Istine”, Moskva, 1912, Skazanoe

19 mai 1914 g., Serghiev Posad, 1914, p. 7 30 Idem, Stolp i Utverjdenie Istinî, Moskva, 1990, p. 7- 8

EPIFANIA


considerându-l pe Florenski, un stilizator în cele ale ortodoxiei31, aducându-i o critică, după părerea noastră, nemeritată. Trubeţkoi afirmă că, ortodoxia trebuie protejată, ferită de "estetism", estetismul constituind primejdia izolării în stihia individualităţii religioase, în afara experienţei "soborniceşti". Lucrările lui Florenski, din punctul de vedere trubeţkian au o continuitate profundă cu literatura rusă, atât teologică cât şi artistică, având drept temă centrală problema transfigurării.32

Pentru Părintele Pavel Florenski, frumuseţea nu este "etalonul oficial" al sfienţeniei (Berdiaev), ci este sensul profund religios-ontologic ce îşi are izvorul în Sensul Întrupat, chipul şi simbolul existenţei transfigurate. Eclesiologia nu este determinată de o ierarhie a puterii duhovniceşti, având drept concept, la catolici: eclasiastico-juridismul, iar la protestanţi: eclesiastico-ştiinţificitatea33 ci esenţa Ortodoxiei o constituie, pentru Pavel Florenski, viaţa duhovnicească, viaţa în Duh, verificată prin Părinţii duhovniceşti, ca <arta artelor>34.

Filosoful Serghie Serghievici Horujii, gânditor de marcă al timpului actual în cercetarea lui Pavel Florenski, exprimă caracterul static al simbolului, făcând următoarea remarcă: "Filosofia lui Florenski se găseşte în totalitate în cadrul tabloului static al existenţei. Tema îndumnezeirii omului este legată de înţelegerea dinamică a realităţii, iar tabloul dinamic al existenţei a fost străin lui Florenski",35 remarcă neconcludentă. Îndumnezeirea omului este descoperirea în om a "chipului lui Dumnezeu", activarea acestui chip şi transfigurarea persoanei adevărate. Această revelaţie constituie de fapt obiectul cărţii "Stâlpul şi Temelia Adevărului", ceea ce defineşte "frumuseţea duhovnicească". Părintele Pavel Florenski trage o linie de demarcaţie între estetismul religios propriu-zis şi "estetismul religios" a lui Leontiev.36

Ceea ce îl atrage pe Leontiev la Florenski este puterea care străpunge toate straturile transversale. Dumnezeu este Frumuseţea Supremă prin cuminecarea căruia toate devin minunate; estetismul lui Florenski, definindu-se ca "duhovnicesc şi teocentric"37. Adevărul religios este antinomic. "Pentru conştiinţa religioasă superioară, antinomia devine interior unică, total integrală şi interioară Adevărului duhovnicesc".38 Revenind la simbol, elementul important al structurii acestuia este modul existenţei sensului în el. Losev evidenţiază în simbol prezenţa perspectivei semantice care se realizează în şirul infinit, analog matematic al simbolului. El consideră funcţia pusă în desfăşurare, infinită. Dar funcţia se dă ca un proces oarecare în dependenţă cu parametrii ce se schimbă. Faţă de şirul unicităţii, simbolul se arată ca modelul creator. "Simbolul este acea putere generalizatoare semantică a obiectului care, descompunându-se în şirul infinit se defineşte prin sine şi prin toată

31 Nikolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine, exerciţiu de autobiografie filosofică, “Humanitas”, 1998, p. 183. <Stilizovannoe pravoslavie>, Russkaia Mâsli, ianuarie,1914, p. 109-126

32 Ev. Trubeţkoi, Svet Favorskii i preabrajenie uma, “Puti”, Moskva 1914 33 Pavel Florenski, Stolp…, p. 7 34 Ibidem p. 8 35 Horujii S.S., Filosofskii simvolism, P. A. Florenskogo i evo jiznennîi istok, în: “Istoriko-filosofskii ejegodnik”, Moskva, Nauka

1988, p. 199-200 36 K. N. Leontiev (1831-1891). Excursul XXVII - Estetism şi religie, p. 362-363 în Stâlpul trad. rom. “Pentru Leontiev, frumosul

este aproape identic gheenei, nefiinţei, morţii… estetismul său fără har şi ateu”. Ibidem p. 363. Problema estetismului este pusă şi de Ev. Trubeţkoi în: “Svet Favorskii…” şi în: “Smîslî jizni” (1918)

37 Floreskii P.A., Stolp i Urtverjdenie Istnî, p. 585-586 38 Ibidem, p. 299

EPIFANIA


nemărginirea obiectelor particulare al căror simbol îl reprezintă.39 Analogia modelului existenţei ca simbol este întregul neoplatonic corelat cu principiul

emanaţiei introdus în el. Această înţelegere a existenţei, după Losev, este "dinamică" şi "energică", fapt care corectează în mod substanţial, chipul cosmosului antic ca fiind numai static. Unitatea este "punctul din care se desfăşoară întreg Universul”40. În antropologia creştină, un asemenea punct ontologic al centrului în om este chipul lui Dumnezeu, chip care exprimă întreaga persoană. "Teodiceea" este definită de către Pavel Florenski drept o cale ascendentă a omului la starea transfigurării. Din capitolele cărţii "Stâlpului" reiese că esenţa, ca şi simbolurile, sunt trepte ale acestei ascensiuni pe "scara lui Iacov". Neputinţa de a concepe Adevărul prin mijloace raţionale (Scrisoarea "Contradicţia") duce la problema integrităţii fiinţei omeneşti. Rădăcina antinomismului raţiunii se află nu în raţiunea ca atare, ci în deteriorarea, prin păcat, a întregului om în tulburarea înlăuntrul lui a chipului lui Dumnezeu (Scrisoarea "Păcat"). Chipul lui Dumnezeu în om este acea sămânţă a Adevărului duhovnicesc căruia trebuie să-i dai germinarea. Tema centrală a cărţii "Stâlpul", din punct de vedere al subiectului şi compoziţiei o constituie Scrisorile "Gheena" şi "Făptura". Frumuseţea dată de Dumnezeu făpturii umane care se descoperă în "lucrarea duhovnicească" este "înţelepciunea ei" (Scrisoarea "Sofia"). Dar înţelepciunea-frumuseţe este deasemenea integralitatea făpturii în Dumnezeu. În stare ideală, omul deţine caracterul de sobornicitate, proprie întregii umanităţi, întregului cosmos. De aici reiese problematica sobornicităţii, a unităţii în acţiunea sobornicească a transfigurării (Scrisorile "Prietenia", "Gelozia"). Osatura cărţii "Stâlpul şi temelia Adevărului" constă tocmai în desfăşurarea sensului noţiunii de simbol, osatură dată, mai concret, de ţesătura simbolurilor care exprimă importanţa Adevărului duhovnicesc: Biserica, Sofia, Chip şi Asemănare cu Dumnezeu, etc. Această mişcare nu se exercită liniar ci în contrapunct, în multiplele ramificaţii ale temei. O asemenea construcţie a cărţii permite să se vadă în ea concepţia autorului despre creaţia –de - viaţă creştină.

Esenţa Adevărului este unitatea Întreit ipostatică în comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi. Autoidentitatea monadei "Eu sunt Eu" este starea păcatului, existenţa în afara Adevărului, care duce la pieirea monadei. Aceasta este formula monologului. Formula dialogului este : "Eu sunt Tu". Prototipul unei asemenea unităţi a două persoane, acordul în dialog şi dragoste este dat de unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Adevărul care coboară în lume se fracţionează într-o mulţime, însă în relaţiile de iubire dialogice, El din nou se reuneşte. Actul întrupării este inseparabil de actul transfigurării celor ce se iubesc. De aceea, creaţia-de-viaţă creştină, după Florenski, este dialogică în esenţa sa. Astfel apare frumuseţea transfigurată, unde făptura începe să se pătrundă de o lumină "necreată", reflectând în sine pe Creatorul. Cu alte cuvinte, relaţiile dialogice în esenţa lor de iubire dau temeiul ontologic al frumuseţii. Dragostea contemplată în persoană exprimă frumuseţea.41

39 Losev A.F., Problema simvola i realiticeskoe iskustvo, Moskva, 1976, p. 66 40 Idem, Istoria anticinoi estetiki, Moskva , 1980, p. 163 41 Florenski P. A., Stolp…, p. 75

EPIFANIA


b) Cuvântul omenesc şi Logosul întrupat În limbaj filosofic, cuvântul (limbii) este antinomic. Preotul

Pavel Florenski dedică un studiu "antinomiei limbii", supunându-l şi cercetării lingvistice. De la Dialogul lui Platon “Cratylos”, continuând cu Wilhelm von Humboldt şi Steinhal42, preotul Pavel Forenski se opreşte la cercetătorul rus A.A. Potebnea43, care subdivizează sistemul său în următoarele antinomii particulare referitoare la cuvânt şi limbă:

1.antinomia dintre obiectivitatea şi subiectivitatea cuvântului; 2. antinomia dintre vorbire şi înţelegere; 3. antinomia dintre libertate şi necesitate; 4. antinomia dintre individ şi popor.44 Nu insistăm pe fundamentul lingvistic al analizei. Punctul

nostru de vedere se opreşte la misterul cuvântului şi încercăm să dezbatem rolul Cuvântului Cuvântător al Întrupării Logosului.

Pavel Florenski, în creaţia de maturitate aşează intuiţia Întrupării Sensului în două albii metafizice: Întruparea în Cuvânt şi întruparea iconologică. "Substanţa" primului tip al întrupării este Cuvântul, iar substanţa celei de-a doua întrupări este Chipul. După părerea logicianului Losev "noutatea lui Pavel Florenski pe linia platonismului este învăţătura despre chip şi magia numelui".45 Părintele Pavel Florenski consideră că sensul ontologic al manifestărilor firilor omeneşti, ceea ce este relevant şi pentru lumea veche, îl constituie vederea şi auzul. Ele conduc la înţelegerea platonică a "lumii ideilor" (“deducţiravati celoveka iz evo idei”)46. Vizualitatea s-a accentuat mai mult în antichitate. Pentru ontologia lui Florenski, importantă rămâne "nesepararea dintre ceea ce este exterior şi ceea ce este interior", dintre trup şi suflet, dintre văzut şi nevăzut, ultimul învăluindu-se în simbol. Din punct de vedere istoric, arta vizuală este proprie mai mult catolicismului, iar muzica şi literatura - protestantismului. Ortodoxia dezvoltă un echilibru, o armonie între vizual şi auditiv.47 Sinteza paralelismului întrupării verbale şi vizuale dezvăluie, în gradul cel mai înalt, Persoana - "Cuvântul contemplativ" şi "Chipul cuvântător". Chipul, la Pavel Florenski, nu este "duhovnicescul necopt" ci o treaptă de succesiune a Duhului ce porneşte după Cuvânt, Cuvântul fiind anterior Chipului. Cuvântul primenit de Duh în simţire şi corporalitate este transformat de Duh. Cuvântul este prioritar în faţa lumii "văzute" şi aceasta se poate vedea din "succesiunea biblică a sensurilor întrupate". Cele şapte zile ale creaţie se deschid prin crearea luminii: "Să fie lumină" - primul cuvânt creator dumnezeiesc. Lumina necreată este inseparabilă de însuşi Cuvântul dumnezeiesc: "Cuvântul era lumina oamenilor"

42 Wilhelm von Humboldt (fratele filosofului german Alexander von Humboldt 1769-1859), lingvist, filolog, filosof, creatorul “filosofiei limbajului”, limba fiind considerată una din formele de activitate ale spiritului; Heiman Steinthal (1823-1899), lingvist german care a pus bazele direcţiei psihologice în lingvistică (vezi nota 3 la “Antinomia limbii” din P.I., trad. rom., p. 236

43 A.A. Potebnea (1835-1891), filolog slavist rus de origine ucraineană, filosof al cuvântului şi al artei. 44 Pavel Alexandrovici Florenski, Antinomia limbii în: “Perspectiva inversă şi alte scrieri”, Humanitas 1997, p. 173 45 Losev A. F., Ocerki anticinogo simvolisma i mifologhii, Moskva, 1927, p. 680 46 Florenskii P. A., Zametki po antropologhii, în: “Florenskii P. A., Socinenia”, tom 2, Moskva “Pravda” 1990, p. 39 47 Idem, “Filosovskaia antropolghia”, Op. cit. p. 34

EPIFANIA


(Ioan, 1,4). În mod nemijlocit, lumina urmează după Cuvânt, văzutul, după cele spuse. "Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină. Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună." (Facerea 1,3).

Cele spuse şi cele văzute nu sunt despărţite cum se despart în Logosul întrupat Cuvântul şi Trupul. Logosul există înaintea tuturor. "La început a fost Cuvântul" (Ioan 1,1). Cuvântul este veşnic şi deofiinţă cu Tatăl prin care "toate s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1,1). Toate sensurile şi raţiunile în existenţă sunt logoi, ce transcend din Logosul divin veşnic. Întruparea prin Cuvânt are, la Pavel Florenski, două semnificaţii principale. "Gena", în înţeles semiotic, conţine în structura sa "codul" universului omenesc, deci este cheia spre om, iar în semnificaţia ei ontologică este Logosul Întrupat, taina Ipostatică negrăită a unirii dintre Sensul Suprem şi realitate ("La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (Ioan 1,1). Revenim la cuvântul omenesc ca temei al Cuvântului Suprem Întrupat. El este pecetea chipului dumnezeiesc în om, indelebilitatea, pecetea de neşters a divinului din om care-l evidenţiază dintre făpturile "negrăitoare" şi-l înzestrează cu capacitatea de a crea. "Cuvântul, scrie preotul Florenski, nu este o anexă exterioară a esenţei omeneşti, nu este un criteriu întîmplător al omului, la a cărui eliminare totul ar rămâne neschimbat, ci este criteriul (semnul) constitutiv, este însăşi esenţa omului, întrucât omul s-a autorevelat cu energia sa duhovnicească, a devenit pentru alţii şi pentru sine existent. Nu se poate vorbi: <omul şi cuvântul lui>; cuvântul este însuşi omul, în aspectul autodescoperirii."48

Evidenţa sensului încorporat vital al activităţii omeneşti şi cultura, sunt determinate de centrul de iradiere pnevmatică, esenţial cuvântătoare. Cuvântul se evidenţiază a fi lumina persoanei. Avem nevoie de prezenţa cuvântului, deci a persoanei sensibile şi transformate de duhul delicat-omenesc. Părintele Pavel Florenski vorbea încet, abia se auzea. În lumina cuvântului său se concentra gândirea, care devenise un suport al inimii propriu Sfinţilor Părinţi. Tensiunea cunoaşterii îl ridica deasupra realităţii curente şi a realităţilor: ştiinţifice, filosofice, matematice. În mintea sa, în inima sa, a concentrat ceea ce este limitat, relativ, ca un adevărat eşec existenţial, profesional determinat. Descoperindu-se în Dumnezeu la modul mucenicesc al unei jertfe inimaginabile, Pavel Florenski a învins. A învis tragismul istoriei, ispitele exilului şi gloria unei nerecunoaşteri imediate. A învins pentru Dumnezeu, depăşind ştiinţele, cercetările şi angoasele, luminând pe firmamentul unei lumi noi. A cucerit un piedestal postum care în ciuda speculaţiilor de tot felul, referitoare la sofia şi altele rămase în urmă, este o jertfă totală uman-preoţească, etalon pentru o preoţie care se clădeşte pe o iubire ce nu are margini - iubirea lui Hristos.

Îl iubim pe Pavel Florenski în temeiul acestei nevoi de a descoperi valoarea reală a ortodoxiei şi a iubirii de jertfă ce decurge din ea.

Referitor la structura cuvântului, în actul Întrupării Sensului, părintele Pavel Florenski dezvoltă semnificaţiile esenţei şi misterului (magiei) cuvântului. "Cuvântul este veşnic", scrie Florenski în "Rădăciniile general-umane ale idealismului". Cuvântul este numele. Resortul acţiunii

48 Florenski P. A., Lekţii po filosofii kul’ta, Iz bogoslovskogo nasledia în: “Bogoslovskie trudî”, XVII, Moskva, p. 194

EPIFANIA


este cuvântul, cauza cuvântului este numele. Numele lucrului (obiectului) este şi substanţa obiectului ... Obiectul (lucrul) se creează odată cu numele.49

Cuvântul este energia esenţei, energia autorevelării sale. Cum am spus mai înainte, cuvântul este însuşi omul, în aspectul autodescoperirii sale, autodefinirii în existenţă. Logosul este autodescoperirea, revelaţia Tatălui în Fiul şi a Duhului Sfânt în Fiul. Adevărul întreit ipostatic este intersubiectivitate în structura supremă a iubirii treimice, Persoanele, revelându-se unele pe altele. Revelaţia Tatălui în Fiul ne îndreaptă spre Adevărul fiinţial Unul, al întregii obârşii dumnezeieşti şi izvorul dumnezeirii în Tatăl, temei al distincţiei Persoanele Treimice. Din perspectiva acestei taine negrăite a Fiului care s-a făcut Om, "fiecare nume are în el ceva divin, dumnezeiesc, chiar dacă nu este Numele lui Dumnezeu.50

Cuvântul este Logosul întrupat, înomenit. Cuvântul este ipostasul Sfintei Treimi, Persoana Dumnezeu-Omului, "prototip", model veşnic al oricărei persoane omeneşti. Creaţia prin întrupare şi restaurare concretizează şi aprofundează sensurile persoanelor. Numele este prima treaptă după întrupare, căci numele este "cuvântul personal". Pavel Florenski expune învăţătura despre nume în două lucrări: "Slăvirea numelui ca premisă filosofică (1922) şi "Numele" (1923-1926). Prima lucrare constituie un răspuns în legătura cu învăţătura despre Numele lui Dumnezeu, apărută în Muntele Athos, la începutul secolului XX, a cărei origine se constituie în controversele palamite din secolul XIV, referitoare la distincţia dintre esenţă şi energie în Dumnezeu. Conform acestei învăţături, numele lui Dumnezeu este energia esenţei dumnezeieşti. Dacă esenţei nu i se poate da un nume, atunci în energii, ea este accesibilă, contemplată (lumina taborică). În nume activează astfel energia însăşi a esenţei. Condamnată de Sinod, slăvirea numelui a fost totuşi stimulată de gândirea "laică" a filosofiei numelui, la care face referire părintele Pavel Florenski.51

Preotul Pavel Florenski dă o definiţie cuprizătoare simbolului. Simbolul este "existenţa care trece dincolo de ea însăşi" - aceasta este definirea de bază a simbolului. Simbolul este acea esenţă sau energie ce reprezintă dezvăluirea prin sine a ceea ce nu este ea însăşi, rămânâd învăluită şi mai mare decât ea, însă esenţialul se exprimă. Deschidem această definire formală: simbolul este acea esenţă, energie care devine mai valoroasă în relaţia cu altă esenţă, dezvăluind-o pe cea din urmă."52

Simbolul se defineşte prin ceea ce simbolizează, numele este numitul cu toate că nu se poate spune invers, ceea ce se simbolizează nu este simbolul şi Dumnezeu nu este numai Numele lui Dumnezeu. Prin corelarea slăvirii numelui cu energiile esenţei se defineşte numele persoanei, "metafizica numelui". Numele este categoria construcţiei duhovniceşti a persoanei ca integritate concretă. Aceasta este noţiunea de bază a creaţiei ontologice. Numele şi persoanele sunt prototipul şi chipul ce exprimă cheia creaţie de viaţă ca întregul concret - simbolic al persoanei. Pavel Florenski face o întreagă analiză numelui Pavel, care este şi schema creaţiei de viaţă creştine, raportată la sfârşitul său mucenicesc. Lucrarea "Numele" evidenţiază rădăcinile fiinţei sale ancorate

49 Florenskii P. A., Obsceceloveceskie korni idealisma, Serghiev Posad, 1917, p. 22 50 Ibidem p. 24 51 Vezi: Bulgakov S.N., Filosofia imeni, Paris, 1957, A.F. Losev, Filosofia imeni, Moscova, 1927 52 Florenskii P. A., Imiaslavie kak filosofskaia predpasâlka în: P.A. Florenski, tom 2, U vodorazdelov mâsli, Moskva, 1990, p. 287

EPIFANIA


în voinţă ca principiu de bază al existenţei. În "Stâlpul şi Temelia Adevărului" se poate observa lupta cu "stihia dionisiacă proprie" şi învingerea acesteia. Părintele Pavel Florenski "ştie şi simte, percepe prin toată fiinţa sa puterea duhovnicească care merge deasupra beznei iniţiale şi ea însăşi este prezentare şi iluminare a haosului".53

Fiind adânc înrădăcinat în matricea pământului care l-a născut, Pavel Florenski se întoarce către el unind componentele persoanei sale, trupul şi sufletul, cele de jos şi cele de sus, pentru a sfinţi existenţa creată şi a o întrupa duhovniceşte. Chinul său existenţial se săvârşeşte "căutarea lui s-a îndreptat spre o întrupare perfectă, care este la fel de duhovnicească şi pentru trupescul din lume".54 Pavel "tânjeşte după lumea sfântă, comunitatea sfântă, existentul sfânt şi, mai ales, după trupul sfânt."55

Semnificaţia preoţiei lui Pavel Florenski este axa verticală şi vocaţia simbolică care străpunge toată latura orizontalităţii sale - ca filosof, om de ştiinţă, teolog şi preot. Experienţa preoţiei, a creaţiei-de-viaţă autentice a determinat şi deznodământul tragic şi drama vieţii lui. Suferinţa este legată de natura numelui întrupat în sensul definirii sale. Este "arhetipul" creaţiei - de - viaţă creştine.

* * * Societatea omenească “construită” pe alţi ”piloni” efemeri şi rigizi, şi în afara Întrupării

Sensului sfârşeşte lamentabil. Preotul martir şi om de ştinţă Pavel Florenski a avertizat acest fapt la timpul său. Şi gândirea sa este atât de actuală pentru noi astăzi!

Umanitatea nu se poate salva decât în lumina Adevărului Suprem întrupat în Persoana lui Iisus Hristos, Logosul dumnezeiesc cel veşnic, care devine Om din iubire de oameni.

Contradicţiile, contrariile, abaterile de la lege îşi găsesc rezolvarea prin trăirea sau norma duhovnicească a adevărurilor descoperite în Biserică. Numai din această perspectivă adevărurile antinomice cuprinse în Revelaţia dumnezeiască luminează sensul existenţei iar lumea şi implicit omul se transformă duhovniceşte prin Har. Pe acestă punte de fiinţialitate, persoana omenească descoperă iubirea şi comuniunea Sfintei Treimi.

Preot Dr. Nicolae Nicolescu

53 Florenskii P. A., Imena în: “Saţiologhiceskie issledavania”, 1989, nr. 6, p. 142 54 Ibidem p. 144-145 55 Ibidem, p. 145

EPIFANIA


Conştiinţă românească

UNIVERS LIVRESC: COGNIŢIE ŞI DEONTOLOGIE

În plină derută axiologică, apar din când în când şi semne de normalitate, inclusiv în sfera

culturii, poate cea mai afectată de tranziţie. Nu exagerez, sper, constatând că semnele ce ne vin de peste Prut, în acest domeniu, par a fi şi cele mai semnificative. Am avut ocazia să remarc aceasta, la răstimpuri, ca istoric şi ca membru al cetăţii, interesat de problematica românească a timpului1.

Un volum recent, impunător sub multe aspecte, mi-a înlesnit rememorarea unor fapte de cultură cu totul aparte, cum sunt studiile filologice (literatură, lingvistică, bibliologie etc.) şi de istoria culturii semnate de cercetătoarea Zamfira Mihail, figură proeminentă în domeniu, cu un lung stagiu şi în mediul academic ieşean. Ea ne face acum surpriza unui volum consistent, în care adună la un loc, cumva tematic, comentariile întreprinse, de-a lungul anilor, pe seama unor cărţi de interes profesional, destul de multe şi variate pentru a nutri o extensie a interesului şi spre alte zone ale cunoaşterii2. Comparatismul lingvistic i-a înlesnit abordări de cel mai viu interes în studiul culturii noastre vechi, în

spirit multidisciplinar şi cu avantajul unei bune cunoaşteri a spaţiului slav. Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde a lucrat peste trei decenii, i-a oferit şansa unor proiecte de amplitudine, pe linia marilor ctitori (N. Iorga, V. Pârvan, G.M. Murgoci) şi cu beneficiul noilor achiziţii din zona ştiinţelor umaniste.

Volumul 155 de cărţi într-o carte reuneşte analize făcute lucrărilor mai de seamă cu care s-a întâlnit pe traseul activităţii sale, din 1955, când a publicat primele recenzii, până în 2009, anul terminus al bibliografiei personale din volum.

Cuvântul preliminar, semnat de Lidia Kulikovski, subliniază amplitudinea viziunii integratoare, diversitatea tematică, rigoarea analizelor întreprinse de la primul până la ultimul text. Perspectiva axiologică a demersurilor se impun oricui, autoarea „cărţii despre cărţi” fiind preocupată să pună în lumină mereu valorile, să selecteze riguros într-un timp când selecţia a devenit un gest adesea riscant. Între înfăptuirea valorii şi cunoaşterea ei se iscă uneori un dezacord, o sincopă ce îngreunează înţelegerea şi justa evaluare. În cazul de faţă, se poate spune că autoarea a găsit soluţii optime pentru orice „piesă” din volum. Multe subiecte au fost extrase din spaţiul basarabean, cu problemele lui specifice de limbă, cultură, istorie, spaţiu de care Zamfira Mihail e legată indisolubil.

1 Cf. Alexandru Zub, Chemarea istoriei. Un an de răspântie în România postcomunistă, Iaşi, 1997; Impasul reîntregirii, ed. III,

Iaşi, 2009. 2 Zamfira Mihail, 155 de cărţi într-o carte, Cuvânt introductiv de Lidia Kulikovski, Chişinău, Prometeu, 2010, 530 p.

EPIFANIA


Alcătuit din trei părţi afine şi complementare, volumul în discuţie dă seama, în fond, nu numai de un anumit „material de construcţie”, la îndemâna filologului comparatist, a istoricului culturii, a literatului sensibil la tot ce e semnificativ pentru discursul identitar, ci totodată relevă ideile directoare, impulsurile structurante, adesea greu sesizabile. Literatura română, civilizaţia cărţii şi relaţiile culturale formează întâia parte, cu exegeze dintre cele mai diverse, conturând un câmp tematic deschis la orice nouă contribuţie istorico-culturală. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, studiul deja clasic, semnat de P.P. Panaitescu, e dealtfel şi prima carte, din cele 155, comentată de autoarea volumului. Al. Elian, M. Tomescu, V. Cândea, Al. Duţu sunt autori semnificativi pentru orizontul de interes al autoarei şi nu mai puţin pentru epoca în care i-a fost dat să activeze. Lingvistică şi etnolingvistică se intitulează al doilea compartiment, nu mai puţin substanţial ca ofertă, Al. Rosetti, Marius Sala, Grigore Brâncuş, Eugen Coşeriu, Alexandru Niculescu, B. Cazacu, Klaus Bochmann, Iorgu Iordan, V. Arvinte, H.-M. Gauger, G. Mihăilă ş.a. au fost comentaţi aici, cu grija de a sublinia partea de noutate a oricărei lucrări. Ultima secţiune a tripticului, Etnografie şi antropologie culturală, prezintă adnotări pe seama unor contribuţii subscrise de P.H. Stahl, Paul Simionescu, N. Dunăre, D. Mioc, P. Cernovodeanu, Klaus Roth, I. Taloş etc., contribuţii ce se cuvin raportate, desigur, la stadiul cognitiv al domeniului şi la contextul socio-cultural.

Atenţia e îndreptată, firesc, spre fondul problemei, spre conţinut, spre noutatea fiecărui demers ştiinţific, stabilită prin raportare cât mai riguroasă la context. Nu lipsesc însă nici sugestiile ameliorative, nuanţele de interpretare, chiar dezacordurile, acolo unde restituţia era defectuoasă conceptual, faptic sau metodologic. Cu bun temei prefaţatoarea volumului, Lidia Kulikovski, prezentă şi ea în cuprins cu două cărţi, relevă exemplaritatea operei, degajând anume din ea „o lecţie de viaţă, de acţiune, de slujire culturală”.

Sintagma de „slujire culturală” îşi dezvăluie mai bine sensul dacă amintim că autoarea este fiica preotului Paul Mihail, menţionat şi în caseta biobibliografică, unul dintre cei mai de seamă cunoscători ai culturii noastre vechi. Basarabeancă ea însăşi, a ţinut să facă dreptate românilor de peste Prut, afirmând că „generaţia de după război a ridicat din umilinţă limba – expresia primă şi ultimă a unui popor – şi a şters o pată de pe obrazul romanităţii şi a culturii europene. S-a restituit astfel limbii române demnitatea de a fi considerată, în ansamblul ei firesc, limbă folosită de românii de pretutindeni”3.

Volumul 155 de cărţi într-o carte, menit să valorifice o anumită categorie de texte personale pe seama altor texte, cumva şi cu rost bilanţier, trebuie parcurs în cheie bibliologică, evident, însă şi prin raportare la un timp istoric plin de restricţii, unul în care totuşi cărturăria autentică, precum cea probată de Zamfira Mihail în noul său volum, era posibilă şi a putut deveni pentru mulţi exemplară. Efortul cognitiv e bine servit, în acest caz, de propensiunea deontologică.

Acad. Alexandru Zub

3 Ibidem, p. 1.

EPIFANIA


Pagini de istorie

Academicianul Florin Constantiniu – DESPRE ROMÂNIA CONTEMPORANĂ

"Clasa politică post decembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României"

La 20 de ani de la marea vărsare de sânge din decembrie

1989, România arată ca un animal bolnav si hăituit. Ne uităm în urmă şi nu ne vine să credem că au trecut două decenii de speranţe zadarnice.

Nimic din ce-am visat nu s-a împlinit. În jurul nostru domnesc stagnarea şi deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Lipseşte o viziune, un proiect naţional de salvare. Lipseşte harta viitorului. Trista privelişte n-a căzut din cer. Au creat-o politicienii şi românii înşişi. Cum a fost turcul, aşa a fost şi pistolul. Nu mai putem să ne ascundem după deget. Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune în faţă o oglindă necruţatoare în care, daca avem curajul să privim, ne vom afla poate izbăvirea.

"Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre în decembrie 1989 au fost ratate"

- Cum evaluaţi, fără menajamente, cele două decenii de libertate din viaţa noastră, domnule profesor?

- Ca pe un inaugural ratat. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate şi, astfel, Romania împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste.

- Pentru un individ, 20 de ani înseamnă mult, aproape o treime din viaţă. Ce reprezintă pentru istorici aceeaşi perioadă?

- Pentru istorici sunt foarte instructive, într-un astfel de moment, comparaţiile cu alte intervale de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de doua decenii, ca aceea scursă de la căderea regimului comunist.

Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938. În primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la caştigarea

EPIFANIA


independenţei (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, în primul rând reforma agrară din 1864 şi politica de modernizare promovată după aceea de Carol I, au făcut ca statul român să se smulgă din înapoierea determinată - în principal - de dominaţia otomană, şi să se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval, apar "Junimea" şi Eminescu!

A doua perioadă: 1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o duritate nemiloasă (1929-1933), România a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcţiile, 1938 fiind anul de vârf al României interbelice.

- Vorbiţi de două perioade excepţionale, domnule profesor! Ce se întâmplă astăzi în Romania se află la polul opus!

- Într-adevăr. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. În toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: în 1859, aşa cum am spus, se aşează temelia statului român modern; în 1918, se desăvârşeşte unitatea naţională a românilor; la 22 decembrie 1989, se închide "paranteza" comunistă, deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, şi se reintră pe făgaşul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Veţi fi de acord - sper - ca la cea mai sumară comparaţie, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate.

- Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România ? Sunt, astăzi, românii mai fericiţi? Există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români?

În raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mândrie.

"Clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o".

- De ce, în ultimii 20 de ani, românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din perioadele pe care le-aţi amintit?

- Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi stimulator.

În 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), cea mai creatoare generaţie a istoriei româneşti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şi independenţa. În 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia "România Mare" şi afirmarea ei pe plan european.

Din 1989, societatea românească a fost profund divizată (vezi "Piaţa Universităţii"), lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în masură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilitaţi oferite de căderea comunismului.

- Cu alte cuvinte, putem vorbi de o "ratare" postcomunistă a României?

EPIFANIA


- Vorbim de clasa politică şi de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de imunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă.

Astăzi, constatăm că industria este lichidată, agricultura e la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional dispărută.

Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăţi şi deznădejde, clasa politică prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase locuinţe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în ţară şi străinătate, maşini de lux etc. s-au strâns în proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatul unei activităţi economice. Acum, vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire. "Un popor de oi naşte un guvern de lupi"

- Cine este vinovat de această situaţie? - Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează

perfect observaţia că "un popor de oi naşte un guvern de lupi". Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-şi bată joc,

nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să "tempereze" setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Dacă prin fin, naş, cumnat, amic etc., şi-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se ştim noi unde! Moştenirea multiseculară a lui hatâr şi bacşiş a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară, când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine şi nu la binele comun!? Astăzi, asistăm la situaţii şi mai dramatice. Românii pleacă - din nevoia de câştig - să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.

- Intrarea României în NATO şi UE a fost, totuşi, o biruinţă postdecembristă. - Să fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianţei, au vrut-o.

Aduceti-vă aminte că, în 1997, când Romania a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă, SUA ne-au închis uşa la summit-ul de la Madrid. În dorinţa de a câştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos.

După 11 septembrie 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a NATO. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor români. O situaţie similară, şi în cazul intrării în Uniunea Europeană. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii.

Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul său această extindere, şi atunci, la grămadă - iertaţi-mi expresia! - am intrat şi noi. "Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă".

- Ce-i lipseşte României pentru a fi din nou ceea ce a fost cândva?

EPIFANIA


- O "mare idee", un mare proiect naţional. Înainte de 1859, a fost Unirea; înainte de 1918, a fost desăvârşirea Unirii. Astăzi nu ne mai însuflţeşte nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică, Cioran ar fi vrut ca Bucureştiul să devină Bizanţul sud-estului Europei. Şi, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmăm. Economic, România a devenit o piaţă de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. În plan cultural, scriitorii români aşteaptă, în continuare, Nobelul... În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiinţific.

Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supus la tot felul de "reforme" şi "programe" inepte şi distructive. Dacă din rândul elevilor sau studenţilor au ieşit elemente de valoare, ele sau au plecat în străinătate sau au dispărut în mediocritatea din ţară. Aveam şansele să fim Bizanţul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.

- Mondializarea ameninţă structura fiinţei naţionale. Se poate sustrage România acestui carusel mortal?

- Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezista. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale.

În Franţa, ţara cu o atât de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl acuză că este naţionalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă. Americanii - îi am în vedere pe cetăţenii SUA - ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atâtea privinţe, rămânem indiferenţi la minunata lor pildă.

- Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre? - Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Eu unul am aderat la principiul atât de

sănătos al "Junimii": "Patriotism în limitele adevărului". Să-mi iubesc ţara şi poporul, dar să nu le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea naţională are o componentă esenţială: memoria istorică. Tradiţia se cultivă, în primul rând, prin cunoaşterea istoriei. Când monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică e pe cale de dispariţie.

- Cum credeţi că vor judeca perioada postdecembristă urmaşii noştri de peste o sută de ani?

- Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politică şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi!

Interviu realizat de Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu

EPIFANIA


Galeria personalităţilor

DIMITRIE GUSTI

Dimitrie Gusti a fost un sociolog, filozof şi estetician român. S-a

născut la Iaşi pe data de 13 februarie 1880. Şcoala primară şi liceul le-a urmat în oraşul natal. După absolvire a urmat studiile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Iaşi (1898-1899). Ulterior şi-a continuat studiile în Germania, mai întâi la Berlin (1899-1900), ulterior la Leipzig (1900-1904) ca student în filosofie şi apoi începând cu anul 1905, ca student în ştiinţe juridice, la Universitatea Humboldt din Berlin. După studii strălucite a susţinut doctoratul în folozofie la Leipzig, în anul 1904, cu teza intitulată “Egoism şi altruism.Motivaţia sociologică a voinţei practice” sub conducerea profesorului Wilhelm Wundt. Ulterior, în perioada studiilor sale de la Berlin (1905-1909) s-a perfecţionat în sociologie, drept şi economie politică. Între

1909 şi 1910 a studiat sociologia la Paris. Revenit în ţară, Dimitrie Gusti a lucrat ca profesor la Universitatea din Iaşi în „Departamentul

de Istorie antică, etică şi sociologie”, unde a funcţionat între anii 1910 şi 1920, după care a activat tot ca profesor, la catedra de Sociologie, Etică şi Politică, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1920). În anul 1918 înfiinţează la Iaşi, împreună cu Virgil Madgearu şi Vasile Pârvan, “Asociaţia pentru studiu şi reformă socială”, care va deveni in 1921 “Institutul Social Român”, o instituţie de prestigiu a culturii române din perioada interbelică.

Dimitrie Gusti va organiza în cadrul institutului o serie de conferinţe şi dezbateri asupra problemelor politice şi sociale, cu participarea celor mai proeminente figuri ale timpului. Sub egida institutului au avut loc o serie de conferinţe cu privire la partidele politice, noua Constituţie din 1923, conferinţe care vor fi grupate în culegeri de studii. În anul 1919 Dimitrie Gusti înfiinţează publicaţia “Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma socială”, o publicaţie ştiinţifică de prestigiu în perioada interbelică.

Dimitrie Gusti este întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, care a grupat în cadrul ei, o serie de personalităţi precum Mircea Vulcănescu, teoretician al Şcolii sociologice, care a elaborat fundamentele teoretice ale sistemului sociologic, H.H. Stahl un sociolog remarcabil, Traian Herseni, autor al unor lucrări şi sinteze teoretice de referinţă, Anton Golopenţia, Constantin Brăiloiu, Mihai Pop, Leon Topa, Pompiliu Caraion etc.

Între anii 1932 şi 1933, Dimitrie Gusti a ocupat funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, poziţie din care a înfăptuit o reformă a învăţământului românesc, urmărind legarea acestuia de nevoile reale ale economiei şi ale ţării. A fost ales membru al mai multor academii, societăţi şi institute de sociologie de peste hotare. Dimitrie Gusti este fondatorul Şcolii sociologice monografice de la Bucureşti.

Savantul prezintă sistemul său sociologic astfel: — societatea se compune din unităţi sociale,

EPIFANIA


adică din grupări de oameni legaţi între ei printr-o organizare activă şi o interdependenţă sufletească; — esenţa societăţii este voinţa socială; — voinţa socială depune ca manifestări de viaţă: o activitate economică şi una spirituală, reglementate de o activitate juridică şi de o activitate politică; — voinţa socială este condiţionată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic şi istoric; — schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activităţile ei şi sub înrâurirea factorilor condiţionanţi, se numesc procese sociale; — începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă şi deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendinţe sociale.

Plecând de la sistemul său, Dimitrie Gusti a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învăţători etc.

Dimitrie Gusti a iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925-1948). De asemenea a obţinut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială.

A fondat şi condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919-1921), Institutul Social Român (1921-1939, 1944-1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939-1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947-1948). Valorificâdu-şi calităţile de bun organizator, Dimitrie Gusti a creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936). A înfiinţat şi a condus revistele "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919-1943), "Sociologia românească" (1936-1944) ş.a.

Operele principale ale lui Dimitrie Gusti sunt: "Egoismus und Altruismus" (1904), "Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik" (1908), „Sociologia Războiului” (1915), „ Realitate, ştiinţă şi reformă socială.Câteva indicaţiuni asupra metodei” (1919), „ Individ, societate, stat” (1923), „Cosmologia elenă” (1929), „Sociologia monografică, ştiinţă a realizării sociale” (1934), „Sociologia militans. Introducere în sociologia politică” (1935), (vol. I, 1935; vol .I şi II, 1946), „Cunoaşterea sociologică şi acţiunea culturală-însemnătatea lor pentru viaţa naţională şi de stat” (1936), „Temeiurile teoretice ale cercetărilor monografice” (1937), „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii” (1939), Ştiinţa raţiunii” (2 volume, 1939), "Problema sociologiei" (1940), „Îndrumări pentru monografiile sociologice” (1940), "La science sociologie, d’ethique et politique” (1941), “La Science de la réalité sociale" (1941), „La sociologie des unités sociales (1943)” ş. a. A coordonat monumentala lucrare „Enciclopedia României” apărută în 4 volume între anii 1938-1944.

Dimitrie Gusti organizează la Bucureşti, cu studenţii seminarului de sociologie şi etică un fişier centralizator al tuturor cărţilor de sociologie, etică şi politică aflate în bibliotecile publice din Bucureşti (1923). A fost apreciat şi iubit de studenţi. Ion Zamfirescu, unul dintre studenţii şi colaboratorii lui afirma următoarele: „Amfiteatrul „Titu Maiorescu” — amfiteatru rezervat „filozofiei” era de regulă plin. Funcţiona, perpetuându-se din an în an, un soi de consemn tacit: „ La Gusti, deşi nu se ia frecvenţa, nu se lipseşte”. Apariţia profesorului impunea, era aşteptată; producea impresie; în sală dintr-o dată se așternea tăcere respectuoasă şi se simţea adeziune sufletească”.

EPIFANIA


În anul 1929 este numit decan al Facultăţii de Litere din Bucureşti. Ulterior înfiinţează Premiile Autorilor Tineri Needitaţi (1929), trecute apoi pe seama Fundaţiilor Regale. Sub propria influenţă şi coordonare se infiinţează Recensământul (1930), Şcoala de Asistenţă Socială (1930), Şcoala de Statistică (1930), Institutul de Conjunctură, Asociaţia Camerei de Comerţ şi Industrie. Este numit Ministru de Instrucție (1929). Întocmeşte proiectul de reformă a învățământului (1933).

Dimitrie Gusti a fost director al Casei Culturii Poporului şi apoi al Fundației Culturale „Principele Carol”. A fost organizatorul şi conducătorul campaniilor de cercetări monografice, al echipelor studenţeşti ale Fundaţiei Regale „Principele Carol”.

Dimitrie Gusti a organizat propaganda culturală a ţării, atât în interior cât şi în afara graniţelor. A coordonat participarea României la Expoziţiile de la Barcelona, Dresda, Paris şi a organizat expozițiile de la Muzeul Satului.

În anul 1918 este ales membru corespondent al Academiei Române, ca un an mai târziu în 1919 să fie ales membru titular. În Academia Română a ocupat diferite funcții fiind vicepreședintele acestui înalt for, între anii 1923-1925 și 1943-1944 și președinte între anii 1944-1946.

În anul 1929 este numit președinte al Oficiului Naţional și preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune (1929). A înființat şi a condus revistele „Arhiva pentru stiinţă şi reformă socială”(1919-1921), „Institutul Social Român”(1921-1939, 1944-1948), „Institutul de științe sociale ale României” (1939-1944), „Consiliul naţional de Cercetări științifice”(1947-1948). A fost coordonatorul revistei „Sociologie românească”.

Paralel cu activitatea sa științifică și universitară, Dimitrie Gusti a fost la intervale diferite și titular al multor alte sarcini, unele dintre acestea pe linie statală, altele în cadre superioare ale vieții și politicii culturale din țara noastră.

Sociologul Dimitrie Gusti nu a fost membru în nici un partid politic şi din acest motiv nu a fost în nici un fel dator pentru cariera sa vreunei organizaţii politice. Până la momentul interzicerii partidelor din 1938, profesorul Gusti nu a fost suspectat de partizanat decât cel mult în favoarea dinastiei regale. În activitatea sa politică, ca fost ministru tehnocrat în guvernele ţărăniste ale lui Al. Vaida-Voievod şi Iuliu Maniu, Dimitrie Gusti nu a trebuit să țină cont de disciplina de partid, iar discursurile sale politice nu trebuiau să se conformeze vreunei doctrine politice.

Concepţia politică a sociologului era concepţia sa ştiinţifică de modernizare a satului. Rolul monarhiei, ca de altfel al omului politic în general, era în gândirea mentorului Şcolii Monografice, acela de a interveni la sat acolo unde omul de ştiinţă efectuase în prealabil cercetarea şi inventariase lipsurile existente.

Analiza operei și activității teoretice și social politice a lui Dimitrie Gusti dă posibilitatea stabilirii precise a locului și rolului celui care a inaugurat o tendință nouă în sociologia românească. De-a lungul timpului, Dimitrie Gusti s-a conturat ca adept al reformelor care, după credința lui, ar fi putut îmbunătăți soarta celor mulți și săraci, ca un pacifist consecvent și umanist, ca o personalitate culturală și științifică, om politic neîncadrat însă în vreun partid politic, teoretician în sociologie, conducător și remarcabil organizator al cercetării realității sociale românești dintre cele două războaie mondiale.

Dimitrie Gusti a fost o personalitate științifică şi culturală complexă, creatorul unui sistem

EPIFANIA


sociologic original, recunoscut pe plan mondial. Marele savant a murit pe 30 octombrie 1955 la București şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu.

Bibliografie:

1. http://sociologie.dreamstyler.ro/gusti.htm 2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gusti 3. http://biblior.net/scoala-sociologica-a-lui-dimitrie-gusti.html 4. http://www.referates.ro/referate/Dimitrie-Gusti-204.html 5.htp://ww.preferate.ro/referat-Diverse-Sociologia-ca-disciplină-de-studiu-instituție-și-profesie-O-perspectivă-

românească-6-5564.html 6. http://www.scribd.com/doc/24889074/DIMITRIE-GUSTI 7. Gheorghe Pavelescu, Journal of Sociology (Revista de Sociologie), issue: 2/2006, p. 107-108 8. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/135/art12-momoc.html 9. Ovidiu Bădina, Dimitrie Gusti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965 10. Ilie Popescu Teiuşan, Pedagogi şi oameni de şcoală din România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1975, p.68-69. 11. Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Editura Eminescu, Bucureşti,1989, p.7-21 12. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, București, 1999, p.364. 13. Constantin Stroe, Etica lui Dimitrie Gusti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 14. Ovidiu Bădina, Octavian Neamţu, Dimitrie Gusti, Editura Meridiane, București, 1968

Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de Chimie, Iași

EPIFANIA


Omul de lângă noi

Cu recunoştinţă şi respect , Domnului profesor universitar academiciam dr. TOMA CONSTANTIN, la a 75 a aniversare

Nimic nu apare în timp mai răscolitor decât anii tinereţii, anii studenţiei, cu numeroasele emoţii,

insomnii în perioada sesiunilor de examen, care au rămas ca un muzeu sentimental individual pe care-l vom vizita până la sfârşitul vieţii.

La ceas aniversar este un prilej plăcut de a contura personalitatea unuia dintre profesorii eminenţi pe care i-am avut şi de a profita de acest moment pentru a ne exprima recunoştinţa ce o purtăm tuturor profesorilor emeriţi, academicieni, doctori care ne-au fost alături în anii formării noastre iniţiale şi nu de puţine ori de-a lungul carierei. Le mulţumim că ne-au ajutat să aprofundăm tainele naturii şi să credem în demnitatea meseriei pentru care am optat.

Ne temem, în schimb, că a încerca să conturezi personalitatea atât de complexă a domnului profesor, academician, doctor Toma Constantin înseamnă să apelezi prea des la epitete respectuoase şi la adjective la superlativ, care ar putea converti gândurile şi sentimentele în omagiu de complezenţă. Am dori să avem măiestria de a exprima şi descrie exact ce reprezintă fiecare dintre domniile lor în inimile noastre, dar nici cei mai buni maeştrii ai condeiului nu au reuşit pe deplin să exprime trăirile şi sentimentele.

Primul curs de Morfologia şi anatomia plantelor, prima întâlnire, prima impresie: o imagine distinsă, de aristocrat ce a rezistat timpurilor noi, cu părul grizonat, de statură mijlocie, dar impunător prin poziţia verticală şi eleganţa mersului. Cu atitudine calmă, cu voce caldă şi prietenoasă, dar cu îndemnuri ferme, a început să ne provoace în a descifra tainele ce se ascund în structura plantelor. Ulterior am descoperit ce analist de subtilitate al fenomenelor biologice este domnul profesor, câtă sete neistovită de cunoaştere, cât de mult te captiva cu vasta-i cultură biologică şi inteligenţa rafinată, ce talent în redarea grafică a structurilor plantelor pe care le modela cu măiestrie pe tablă şi o perioadă de timp nu ne înduram să le ştergem.

Dascăl de o mare probitate profesională, dedicat muncii alese, meticulos, nu concepea să se prezinte în faţa studenţilor decât dăruind ce avea mai bun, un curs atractiv ce ne fascina, cu o organizare de excepţie. Oricare dintre cursurile predate emanau pasiune, chibzuinţă, capacitate de selecţie şi de sistematizare a conţinuturilor, şi un algoritm de expert. Calitatea cursurilor era completată de talentul şi maniera de prezentare a problemelor de biologie vegetală, de logica impecabilă a expozeului condus cu o rară măiestrie. Uşurinţa cu care îi determina pe studenţi către cunoaştere şi învăţătura temeinică , în a reţine uşor fenomenele biologice , a devenit un stil didactic. Generaţiile de studenţi nu-i vor uita talentul persuasiv, rigoarea şi claritatea noţiunilor biologice predate pe care le exprima în acest stil magistral, preluat cu siguranţă de mulţi profesori de biologie.

Domnul profesor rămâne şi ca un model în justeţea evaluărilor la examene. Adeptul pregătirii temeinice a studenţilor, cu un înalt simţ de răspundere pentru cei ce intră în sistemul de învăţământ,

EPIFANIA


am fost evaluaţi prin lucrări scrise sumative, cu subiecte din aproape toate cursurile pentru ca studentul să dovedească o înţelegere unitara a disciplinei. Dovada activităţii de pedagog şi de profesor temeinic înarmat ştiinţific suntem noi, profesorii de biologie, care ne-am alăturat discipolilor noştri, încercând acelaşi joc al iniţierii în miraculoasa lume a viului şi al apărării naturii, începând cu cei de vârsta copilăriei până la vârsta opţiunii profesionale.

Dovedea o aleasă distincţie şi eleganţă nu numai în ţinuta intelectuală, ci şi în atitudinea manifestată faţă de tineri. Spiritul cavaleresc era manifestat şi în maniera de a saluta, cu o reverenţă ce-l personalizează, deseori o făcea înaintea celor tineri, lăsându-le o urmă de regret în suflet şi de reproş că nu l-au observat mai devreme pentru a fi primii în a-l saluta cu respect.

Nu putem uita că domnia sa a îmbinat în mod armonios şi eficient vocaţia de dascăl, cu pasiunea pentru cercetare şi cu aptitudinile şi capacităţile de manager instituţional cu aceeaşi eleganţă, pasiune şi chibzuită înţelepciune. A construit echipe, a format numeroşi profesori de calitate, cercetători , biologi, a lăsat urme adânci în oameni.

Tinereţea spiritului , deşi părul îi este acum complet alb, ţinuta la fel de dreaptă care sfidează trecerea timpului şi a greutăţilor întâmpinate de-a lungul vieţii impun mult respect şi admiraţie.

Vă mulţumim, domnule profesor, pentru lecţiile de dăruire şi devotament profesional, pentru energia şi talentul care ne-au fost transmise şi vă dorim în continuare ani mulţi, liniştiţi, cu împliniri şi sănătate. LA MULŢI ANI !...

Cu recunoştinţă şi respect,

Prof. NINA NEDEA, Colegiul Naţional „M. Eminescu” Prof. MIRCEA NEDEA, Colegiul Naţional „C. Negruzzi”

EPIFANIA


Artă vizuală

CETATEA ZIDIRILOR

Iaşii sunt un oraş incitant. Cetatea e privită, totuşi, cu condescendenţă, cu superioritate, ba

chiar cu un anume dispreţ de unii români. Aceste atitudini se nasc poate din lipsa de respect faţă de moldoveni, pe care în deosebi valahii îi socotesc mai înapoiaţi. Or, se ştie că urbea Iaşului reprezintă expresia sublimată a moldovenismului. În egală măsură, ba poate şi mai mult, Iaşul este adorat. Şi pe bună dreptate. Dar adoraţia aceasta se hrăneşte mult din gloria trecutului. Oraşul este o sublimă necropolă a României şi depozitar al unor inestimabile zăcăminte spirituale naţionale. Asta nu face decât să alimenteze şi să întemieze remarca răutăcioasă a inamicilor din alte părţi şi cu asupra de măsură a detractorilor dinlăuntru, că oraşul e mort şi nimic nu-l poate trezi din adormire. Astfel de judecăţi tranşante nu pot fi decât excesive şi simplificatoare. Târgul celest, cum l-au alintat unii dintre adoratori, nu a murit şi nici nu se va întâmpla degrabă lucrul acesta. Dar e fără tăgadă că însemnătatea lui a scăzut. Centralismul, de care tânărul stat român a avut nevoie vitală mai ales după Unirea cea Mare, a diminuat până aproape la anulare rolul Iaşilor şi a supradimensionat importanţa Bucureştilor. Au perceput asta la timpul respectiv marii intelectuali ai Iaşilor. Cei mai mulţi au părăsit ca nişte marinari puntea unei corăbii care a luat apă şi se scufundă. Aşa au plecat Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Sadoveanu.Topârceanu, rămas aici, cântă în clavire soarta târgului, căruia potrivit zicerii poetului, Baladelor..., nu-i mai rămăsese decât un drum, cel la Eternitate. Iaşii nu că deveniseră prea strâmţi ca să-i cuprindă pe corifeii intelighenţiei româneşti, ci nu mai dispuneau de mijloacele ce le-ar fi permis acestora dezvoltarea şi afirmarea plenară. Dintr-o astfel de pricină marile personalităţi plecau la Bucureşti în număr aşa de mare. O veritabilă hemoragie de materie cenuşie, ce nu avea cum să nu lase urme. Oraşul şi-a păstrat însă pe mai departe aura de cetate sfântă a românilor şi ţesutul de centru universitar. Această din urmă dominantă n-a fost estompată nici de industrializarea forţată din anii comunismului, ce încerca să schimbe şi profilul oraşului şi să-l transforme într-unul muncitoresc. Ceea ce uită cei care judecă cu asprime căderea Iaşilor de după Unirea cea Mică, şi cu osebire după cea Mare, e faptul că fruntaşii moldoveni au consimţit la un sacrificiu în interesul binelui naţional. Atunci, în 1859, s-a făgăduit Iaşilor o soartă mai bună şi un tratament aproape egal cu cel al Bucureştilor. Promisiunea a fost uitată repede şi şi nu de puţine ori de înşişi ieşeni ajunşi în dregătorii înalte. Însă Iaşii au rămas, în pofida nejunsurilor generate de subdezvoltare, a mutilărilor de arhitectură suferite în toate timpurile, şi mai cu seamă în anii regimului comunist, când clădiri cu valoare de simbol, precum Academia Mihăileană, au fost nemilos dărâmate, un oraş fascinant. Spre deosebire de majoritatea oraşelor româneşti desfigurate de sistematizarea urbană socialistă, Iaşul şi-a păstrat, cu toate aceste pierderi, nu puţine,identitatea şi aura de cetate nepereche. Cele mai multe dintre edificiile emblematice sunt în picioare, de la bisericile sale unice, la Palatul Culturii, Biblioteca Fundaţiilor,Teatrul National, Universitate, Primărie, Casa Pogor. Pe deasupra, datorită inspiraţiei unor

EPIFANIA


edili din defunctul regim şi chiar din cel postdecembrist, câteva dintre aceste edificii au fost puse şi mai bine în valoare prin crearea în jurul lor a unor generoase spaţii de respirare, ori printr-o iluminare feerică.

Pătimirile pe care le au de îndurat multe dintre aceste construcţii identitare şi de mare preţ, adevărate nestemate de arhitectură, par a nu avea însă sfârşit. Cum afirma cu năduf şi disperare istoricul Ioan Caproşu, poate cel mai profund cunoscător al tezaurului cel vechi al oraşului, fiinţa Iaşilor este azi mai ameninţată ca niciodată cu pângărirea. Primejdia cea mare vine,după spusa apăsată şi îndurerată a lui Ioan Caproşu, de la lansarea ediţei a doua a admirabilei cărţi Iaşii marilor zidiri,semnată de Dan Bădărău şi de Domnia Sa, de la un duşman mai feroce decât toţi cei de până acum,de la ban. Zicerea istoricului sună cutremurător. Înclini să-i dai dreptate şi te îngrozeşti la gândul că Iaşi ar putea pierde ceea ce au poate cel mai valoros, monumentele. Acestea şi amintirea faptelor marilor bărbaţi ai neamului, care au vieţuit aici, i-au adus renumele de Iaşii marilor iubiri. Datorită splendorii lor şi întâmplărilor cărora Iaşii le-au fost sălaş, Nicolae Iorga a exlamat că nu trebuie să fie român care în viaţa lui să nu fi văzut cetatea. Îmi aduc aminte cât de captivat eram de Iaşi în vremea copilăriei mele de la Fălticeni. Visam să ajung la Iaşi cum râvneşti să păşeşti în grădinile raiului. Îl admiram fără să-l fi privit, doar din cărţi şi din poveştile altora. În casa părintească exista un cult pentru Iaşi. Când am intrat în Iaşi pentru întâia oară, oraşul mi-a tăiat pur şi simplu respiraţia. Era o senzaţie cu mult mai intensă decât cea încercată atunci când m-am dus de la ţară la iarmarocul de Sfântul Ilie din Fălticeni. Iaşii erau de-a dreptul copleşitori. Simţeam,aflându-mă înlăuntrul lor, că păşisem într-o lume a urieşescului. Magnificienţa Iaşilor mă cufunda într-o emoţie ce n-o mai trăisem. Eram încă mic, elev de gimnaziu, şi ceea ce vedeam depăşea cu mult închipuirea mea. De atunci s-a născut o legătură ce s-a adâncit şi consolidat în timp. Una de viaţă şi de moarte. M-am ataşat de acest loc pentu totdeauna. M-au bucurat reuşitele sale şi tare m-au mai întristat eşecurile lui. Le-am socotit şi ale mele. Sunt aici, ca şi la Fălticeni, acasă la mine. Mi-a plăcut şi-mi place nespus de mult să trăiesc în acest burg la Moldovei. Am suferit când am auzit vorbe de ocară la adresa Iaşilor şi m-a revoltat batjocorirea aşezării chiar de unii dintre ieşeni, nu numai cu vorba, ci mai ales prin nevrednicia lor.

În Iaşi am însă scutul meu de apărare. Procedez mai totdeauna aidoma actorului Dan Nasta, fostul ieşean, omul de gust subţire care-mi mărturisea într-un interviu, la Oleacă de taifas că atunci când se află în Iaşi se simte fericit, deoarece nu are ochi decât pentru ceea ce merită privit. Şi eu, ca şi distinsul meu interlocutor, nu mă uit decât la splendorile acestui oraş sublim. Urâtul, ce se lăbărţează în atâtea dintre părţile lui, nu mai există în asemenea momente. Nu că-l ignor, dar nu-i dau dau drept la loc în cetate. Şi lupt, cât poate lupta un nevolnic ca mine, să-l înlătur. Puterea, câtă o am, se hrăneşte sufleteşte din frumosul ce sălăşluieşte neatins în aceşti sâmburi de demult ai Iaşilor. Această frumuseţe primordială e întruchipată mai cu seamă de biserici. De cele de odinoară, îndeosebi. Iaşii sunt, de altfel, prin excelenţă un oraş al bisericilor, ale căror cupole, turle şi trupuri din piatră şi cărămidă reprezintă pietrele cele preţioase ale unei monturi ea însăşi măiastră. Iaşii şi-au perepetuat duhul prin vremi tocmai prin duhul lor. Felurite alte întrupări s-au mistuit sub neprielnicia vremurilor, dar bisericile care, la Iaşi,se spune,erau cândva câte în pravoslavnica Moscovă,au

EPIFANIA


rezistat neclintite la locurile lor ca semne ale eternităţii acestor ţinuturi şi seminţiilor omeneşti ce le-au locuit. Sfântul Nicolae Domnesc, ctitorie ştefaniană zidită din voia Domnului între 1 iunie 1491 şi 10 august 1492, este expresia frumuseţi măsurate şi de adânc, la care ajunsese stilul moldovenesc în timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, prin sinteza diferitelor tendinţe ale epocilor premergătoare, filtrate de simţirea şi creativitatea meşterilor de la Moldova şi petceluite cu geniul lor. Zvelteţe şi armonie, rafinament artistic şi smerenie, măreţie fără de trufie, se regăsesc în matricea tuturor acestor monumente ce au punctat secolii de aur ai Moldovei. Atingerile veacurilor, inevitabile, între care se cere a fi amintită restaurarea arhitectului francez Lecomte de Nouy, au tulburat desăvârşirea originară, dar n-au îndepărtat ceea ce era esenţial, imaginea de osie polară, de inimă a cetăţii, de punct de întâlnire armonică a cerului cu pământul. Emoţionat de acest spectacol de arhitectură, un fin cunoscător şi interpret al acestei arte de for public, el însuşi subtil şi original exponent al acesteia, G.M.Cantacuzino glăsuia înaintea capodoperei din cuprinsul fostei curţi domneşti de la Iaşi: Când am spus că în faţa acestui monument te gândeşti la Bramante, acesta nu este rezultatul unei impresii trecătoare. Europa trăia încă din secolul al XV-lea sub prestigiul Bizanţului, cu toată înflorirea stilului gotic. În Moldova influenţele bizantine şi gotice s-au întâlnit ca şi în nordul Italiei, dând forme şi concepţiuni înrudite.

O altă perlă a Iaşilor, oraş al bisericilor, este Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu, Domnul cel mai darnic în împodobirea Iaşilor cu capodopere. A purces în 1635 la zidirea mănăstirii, săvârşită în 1639,cu dorinţa de a da la iveală o biserică a bisericilor ortodoxe. Fructul vrerii domneşti s-a dovedit cu adevărat neasemuit. Unicitatea bazilicii stă, cum remarcă cu proverbiala-i pătrundere George Călinescu, şi el locuitor pentru o vreme al Iaşilor, …în broderia fastuoasă în piatră, ce încinge în bande biserica, evitând repetiţiile.

Monumentul pare opera unui bijutier. La rândul lui, G.M.Cantacuzino subliniază:… că această biserică este o capodoperă de gust. Proporţiile cântă într-adevăr în chivotul de stâncă al Trei Ierarhilor. Trupul de piatră înflorită pare a nu avea greutate. E o navă ce pluteşte parcă pe apele cerului, pe apele pământului. Se arcuieşte spre bolta văzduhului, învârtejindu-se ca şi florile ce-i brodează pereţii , turlele,fereştile, uşile şi mai ales trupul lăuntric, sufletul cel nemuritor. Istoriile din veacurile de viaţa monahală a celor trei sute de vieţuitori de odinioară, spiritul academic statornicit aici prin Şcoala Vasiliană întemeiată de Mitropolitul Varlaam, cel al cărţii, cultivat la tipografia aşezată la Trei Ierarhi de acelaşi Vlădică al Moldovei, aducerea moaştelor Cuvioase Parascheva şi adăpostirea pentru vecie a rămăşiţelor pămâneşti ale lui Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir şi Al.I.Cuza, au împlinit şi au adăugat juvaiere la fel de preţioase măiestritei alcătuiri dintru început.

EPIFANIA


O altă splendoare a Iaşilor este biserica Bărboi. Reprezintă transplantarea vechiului spirit al Eladei în Iaşii jumătăţii a doua a veacului al XIX-lea. Atunci, la 1841, se isprăvea de către arhitecţi greci construcţia biserici ctitorite de familia domnitoare Sturza, ce-şi are aici necropola, ridicată pe locul alteia, se zice zidită de logofătul Bărboi. Palpită graţie divină în semeaţa-i alcătuire. Silueta bisericii planează parcă peste tot ceea ce-o înconjoară. Îţi atrag atenţia de îndată, impresionându-te, deschiderile îndrăzneţe, boltirile majestuoase, cupolele strânse aidoma unor căpăţâni de Golgota. Monumentalei şi elegantei zidiri bisericeşti i s-a alăturat, încununând-o, turnul cloptniţă, cu italica lui înfăţişare de campanilă. Prin săgetarea sa suie spre nevăzuturile înaltului toată superba horire de turle şi cupole a Bărboiului. E o zidire unică, dar care consonează prin particulara sa croire cu şiragul de biserici ale Iaşilor. Rostire într-un cântec polifonic.

La mică distanţă tronează voievodală basilica Mănăstirii Golia. Este cea mai veche biserică a Iaşilor. Datează din secolele al XIV-lea –al XV-lea şi a fost refăcută de Ianachi Caragea la 1625. Un faimos călător, Paul de Alep, i-a remarcat, (imediat) ce-a privit-o, originalitatea şi strălucirea diamantină. Zidirea e lungă şi simplă, notează acesta, dar ridicată pe nişte muri tari şi dubli, cu câte nouă deschizători pentru aer din fiecare parte şi cu două mari cupole turnate, după modelul celor mari din ţara noastră. Ele sunt unice în felul lor în aceste ţări.

Biserica Goliei, minunat restaurată şi resfinţită în toamna acestui an, seamănă cu un chivot ţinut în mână de un domn sau o domniţă într-un tablou votiv de ctitorie. Creşte din pământ şi atinge parcă cerul. Zidirea are masivitate de cetate, dar şi fluiditate de plăsmuire îngerească. Sălăşluieşte în trupul Goliei spiritul Renaşterii, tălmăcit de rafinata dispunere a coloanelor, a decoraţiunilor şi de lumina alb-calcaroasă a pietrei cu reflexe marmoreene. G.M.Cantacuzino crede că Vasile Lupu, cel care a început zidirea actualei biserici în 1649, spre a înlocui pe cea veche, ctitoria marelui logofăt Ion Golia, ruinată, a fost inspirat, prin arhitectul lui, de măreţia Romei. George Călinescu s-a arătat mişcat de expresia renascentistă a stilului architectonic al Goliei…caracteristic acestei fantome albe,pline de fantezie. Iaşi, oraş cu biserici şi al bisericilor. Minunatele lor întruchipări aşează o diademă pe fruntea cetăţii. Strălucirea acesteia nu s-a stins niciodată în veacurile de existenţă ale Iaşilor. E duhul etern al celestului târg. Este de sperat ca acest semn nobiliar va străbate cu aceeaşi vigoare şi cutezanţă timpul, în ciuda primejdiilor şi agresiunilor de tot felul, din care cea a banului, invocată de istoricul Ioan Caproşu, e cea mai perfidă. Este de sperat că adaosurile de arhitectură, stratul de modernitate,

EPIFANIA


de care oraşul are vitală nevoie, precum doritele edificii ale Centrului cultural, Sălii polivalente, Operei sau Bibliotecii, să se integreze printr-o expresivitate contemporană, cuviincioasă în originalitatea şi eleganţa ei, în ambianţa splendorilor cele vechi, constituind un tot organic. Din păcate, ceea ce s-a croit după decembrie 1989 nu prea alimentează speranţa. Mallurile şi aşa- zişii zgârie nori din vatra oraşului nu au nimic din fiorul capodoperelor, ci mai degrabă sunt faţete ale unei platitudini agresive. Insinuarea lor în rezervaţia de îngeri a Iaşului cel bătrân, ce-ar trebui să fie tărâmul marilor opera de arhitectură ale viitorului, este nocivă de-a dreptul. Ca să-şi perpetueze gloria trecută, cetatea Iaşilor, atât de fericit situată pe dulcile coline romane, nu are altă şansă decât să ducă mai departe, să continue neabătut duhul măiastrelor zidiri de altădată, alăturând pecetea de neconfundat a timpului respectiv. Aceste noi valori, dacă s-ar plămădi cu harul ce învăluie vechile zidiri, ar stârni cu siguranţă simpatie şi preţuire pentru Iaşi, simţăminte izvorâte din respectul pentru lucrarea frumosului. Iaşii au fost şi trebuie să rămână un tărâm al izvodirii frumuseţii, o cetate a zidirilor nepereche.

Grigore Ilisei

EPIFANIA


Carte religioasă

Părintele Theodor Damian: NOI „EXERCIŢII DE ÎNVIERE” POETICĂ

Theodor Damian face parte, fără nicio îndoială, din familia

personalităţilor proteiforme, din ce în ce mai rare astăzi: este preot al comunităţii româneşti ortodoxe din Queens, New York; profesor la Universitatea Spiru Haret, Bucureşti (la Catedra de Filozofie şi Literatură); director al centrului de învăţământ la distanţă New York al aceleiaşi universităţi şi profesor la Metropolitan College of New York; director al revistei newyorkeze de spiritualitate şi cultură românească „Lumină lină. Gracious Light” ş.a. Pe lângă toate acestea, este şi un prolific scriitor de esenţă şi expresie teologală (The Icons: Theological and Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion,”The Edwin Mellen Press”, Kingston, New York, 2002; Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, „Eikon”, Cluj, 2003; Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu, „Editura Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2008), un eseist si critic literar dedicat (Roua cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar, „Danubius”, Bucureşti, 1998; Pasiunea textului, „Universalia”, New York, 2003; Răsăritul cel de sus: De la Naştere la Înviere,”Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2006; Filozofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice, „Editura Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2008), în fine, un poet de cea mai pură fibră metafizică. Transcrisă fie exclusiv în româneşte (Lumina Cuvântului, „Libra” Bucureşti, 1995; Dimineaţa Învierii, „Axa”, Botoşani, 1999; Rugăciuni în Infern, „Axa”, Botoşani, 2000; Ispita rănii, „Limes”, Cluj, 2001; Nemitarnice, „Dionis”, Botoşani, 2005; Semnul Isar, „Paralela 45”, Bucureşti, 2006; Stihiri cu stânjenei, „TipoMoldova”, Iaşi, 2007), fie bilingv, în româneşte şi în limba ţării de adopţie (Liturghia Cuvântului, „Tremain, Klamath Falls, OR”, 1989; Calea Împărăţiei, „Timpul”, Iaşi, 2000; Poesias, „Lumină Lină”, New York, 2005), poezia lui se nutreşte, fireşte, din preocupările şi misiunea teologului. Trebuie totuşi precizat de la început faptul că fervoarea mistică a trăirii de esenţă religioasă, anunţată de intensitatea exprimării senzaţiilor, dar şi de revenirea, constantă, la topoï specifici discursului religios, nu sufocă lirismul autentic, ci doar îl înnobilează într-o manieră particulară.

Ultimul volum al poetului Theodor Damian, Exerciţii de înviere („Universalia”, Bucureşti, 2009), se naşte din aceeaşi ardoare a trăirii duhovniceşti, o ardoare care fuzionează însă cu experienţa omenescului celui mai firesc. În carte se topesc, altfel spus, şi asperităţile trăitului în ceas profan, şi lucirile diamantine ale extazelor sacre. Secvenţa a 7-a din secţiunea Ţipătul dintâi, care deschide cartea, demonstrează, spre exemplu, tocmai faptul că biograficul şi anecdoticul percepute de unii poeţi religioşi drept minore pot deveni semne ale esenţialului: „Scriu şi nu-mi vine să cred/ pe stradă apare un tractor/ cu doi funcţionari/ fără mapă/ cu volan şi furtun/ tractorul merge încet/ iar furtunul/ udă florile agăţate/ sub bec/ la fiecare stâlp de telegraf/ atâta grijă pentru detaliu/ te uiţi în jur/ şi te miri/ nicio urmă de praf/ nici în New York n-am

EPIFANIA


văzut/ în douăzeci de ani/ atâta grijă pentru culori/ miros şi cercuri concentrice/ poate acolo se face totul/ invizibil/ cum nu vezi spinul înflorind/ în pustii/ prin satelit/ sau altfel/ de nici nu vrei să mai ştii” (subl. ns.).

Ipostaza predilectă a lui Theodor Damian în acest ultim volum de versuri este aceea de homo viator. Cea de-a doua secţiune a cărţii, Scrisorile pelerinului, ilustrează tocmai figura călătorului ce traversează cu entuziasm spaţiile dintre cele mai pitoreşti (Palmierii Granadei, Am mai fost în Argentina, Spre Malmö, De la Apenini la Anzi), adăugând sensului să spunem pur fizic al drumului unul cu mult mai înalt, spiritual. Exploratorul alterităţii geografice este dublat, prin urmare, de căutătorul alterităţii radicale, care este Dumnezeu cel viu. Prin El poetul aflat, bunăoară, în drumeţie în Granada are, din nou, revelaţia că practica trupului nu este decât o treaptă înspre experienţa sufletului, şi că aceasta din urmă este, la fel ca poezia însăşi, eternă: „În Granada/ verbele la timpul trecut/ se îneacă-n prezent / Aqui esta Granada/ los Gringos n-au ştiut/ că poezia niciodată nu moare/ că între pustie şi fulger/ pustia e mai tare/ ei n-au ştiut/ dar palmierii o ştiu şi o spun/ cu crengile lor mişcând/ în direcţii dirijate/ numai poeţii pot înţelege/ de ce vântul în lumină/ nu bate// Crucea catedralei trimite lumini/ peste oraş/ In hoc signo vinces/ ne spune/ crucea mocneşte în poezia/ Granadei/ cum pustia mocneşte în dune” (Palmierii Granadei).

Sigur că, indiferent unde l-ar purta paşii, călătorul – preot şi deopotrivă poet, ştie că posedă un har şi, implicit, că are o responsabilitate: aceea de a reproduce, în textul pe care dă senzaţia că îl scrie aproape simultan cu experienţa reală, imediată, grafemele trans-senzorialului. Spre deosebire de insul comun, marcat exclusiv de experienţa pitorescului, autorul Exerciţiilor de înviere este un iniţiat, în sensul de hărăzit cu aptitudinea rară, dacă nu chiar excepţională, de a descifra, în hieroglifele vieţii de aici, rostul (de)spre viaţa de dincolo. Astfel se explică, în unele poeme ale cărţii, prezenţa unei exultanţe reale sau a unui amestec bine dozat de mysterium tremens şi mysterium fascinans, după cum în altele se percepe un vag frison al neliniştii determinate de percepţia dificultăţii acestei misiuni. Chiar şi în astfel de situaţii, dincolo de conştiinţa unei generalizări a suferinţei („Încă nu s-a descoperit/ câtă disperare este-ntr-un deşert/ şi cât pustiu într-un ceas/ de disperare/ toţi ne naştem cu o disperare-n/ deşert/şi toţi murim cu deşertu-n inimi”, ne mărturiseşte vocea care are viziunea teribilă a unui Clopot arzând), poetul îşi păstrează totuşi forţa de a crede cu tărie în iubire şi în revelaţia mântuitoare. Din această perspectivă, mai multe poeme din ultimul ciclu al volumului, Ca o piramidă jefuită, rezumă tocmai etapele unei salvatoare purificări, a unei trudnice, dar fericite ieşiri la lumină din abisul nostalgiilor sfâşietoare sau al îndoielilor de sine: „Mi-e dor de un port/ în ţările calde/ acolo unde rândunelele ajunse deja/ îmi vor prinde sufletul/ cu ambele mâini/ să nu se irosească vreo picătură// O, îngheţatul meu suflet/ sub mângâierea aripilor/ cu gust de zmeură/ şi miros de tămâie/ căuşul palmelor/ cu munţii şi râurile şi văile lor/ un alt mod de a fi/ suspin dar nu-s trist/ e noapte dar întunericul/ nu mă atinge// O nouă zi a creaţiei/ a opta zi”. La fel ca această Ziua a opta a eternei revelaţii, întreaga poezie scrisă de Theodor Damian distilează experienţa spiritualităţii în exerciţii de înviere dintre cele mai sensibilizatoare.

Lector Univ. Dr. Emanuela Ilie, Facultatea de Litere a Universităţii „AL. I. Cuza”, Iaşi

EPIFANIA


Femeia în Biserică

HARUL MATERNITĂŢII

Nu fi nepăsăto(a)r(e) față de harul care este întru tine! (I Timotei 4, 14)

Poate părea ciudat, la prima vedere, punerea la feminin a unui

adjectiv care se referă în textul biblic la primirea harului dumnezeiesc, în Sfânta Taină a Preoției. Căci la această taină, a hirotoniei, și la harul dat episcopului Timotei, se referă acest citat.

Însă acum este timpul pentru a discuta despre alt aspect, extrem de important pentru societatea de astăzi, și care se referă în principal la femeie. Este vorba despre darul maternității.

Crăciunul este prilejul cel mai potrivit pentru a aduce în atenție nu doar darul special pe care îl are femeia, acela de a fi mamă, numită în majoritate așa după naștere, ci și pregătirea pe care ea trebuie să o parcurgă din multe puncte de vedere pentru a ajunge aici, și mă refer în special la pregătirea duhovnicească.

În orice familie, apariția unui copil trebuie să fie întâmpinată de multă pregătire, uneori ani, pentru a crea cât de cât condițiile sociale și materiale pentru venirea lui. Tinerii părinți își caută o locuință, un serviciu stabil, se îngrijesc de sănătatea lor și a celor din familie, pe cât posibil, pentru ca nașterea pruncului să se facă fără probleme și să nu fie umbrită de alte probleme și necazuri. Însă cred că fundamentală pentru nașterea de prunci este pregătirea duhovnicească, acest „know – how” care te ajută de fiecare dată să te raportezi în mod corect problemelor inerente în viața fiecăruia.

Nu trebuie studii academice pentru a dovedi că un copil are nevoie de părinți, de ambii părinți, de „mama și tata”, adică mama – mamă (femeie!) și tatăl – tată (bărbat), și nu de alte aberații sociale importate recent de pe alte meleaguri, care par atât de neverosimile și aiurite, încât atunci când le vezi larg mediatizate în presă, nici nu mai știi cum să reacționezi, să te apuci să protestezi în cele mai vocale moduri, sau să închizi televizorul și să-ți vezi de treabă. Dar mai departe te gândești că în lumea aceasta va crește copilul tău, și n-ai vrea ca el să fie expus atâtor aberații bolnave ale psihicului uman care să-i distrugă sensibilitatea și normalitatea, și parcă vrei să faci ceva, totuși.

Astfel mă întorc și spun că și aici răspunsul pornește tot din familie. De la dragostea și respectul care trebuie să-i unească pe „mama și tata”, înainte de a fi mamă și tată. Și aceasta înseamnă căsătorii făcute pe baza dragostei și a respectului, nu din calcule sociale și materiale. Dragostea îi ține pe soți uniți în toate problemele, dar și în fața educației copilului. De când este mic, copilul trebuie învățat să recunoască și să anihileze ispitele neascultării de părinți și aruncării în toboganul plăcerilor. Libertinajul

EPIFANIA


sexual, relațiile de o noapte sau câteva luni afectează grav, contrar filmelor cu care suntem intoxicați, sufletul omului și puterea lui de a iubi cu adevărat. Nu se mai poate distinge între o atracție trupească efemeră și o dragoste de o viață până nu vezi dincolo de flacăra pasiunii, respectul și dragostea durabilă care te poate ține o viață lângă cineva. Tinerii care au „relații” înainte de căsătorie au mari probleme cu fertilitatea și fac, de multe ori, tratamente îndelungate pentru a putea naște. Relațiile întâmplătoare nu fac decât rău, și sufletului, și trupului. Iar dacă se iubesc într-adevăr, ce-i mai reține pe tineri să primească binecuvântarea lui Dumnezeu în taina căsătoriei, punând început sfânt vieții lor conjugale? Dar în ziua de astăzi, e foarte greu să mai reziști ispitelor, să mai gândești limpede când tot trupul fierbe, să-ți stăpânești pornirile firești, care dau curs instinctelor naturale. Pentru aceasta, copilul trebuie obişnuit de mic să țină posturile, să se înfrâneze de la cerințele trupului, punându-l sub ascultarea lui Dumnezeu. Copilul trebuie educat de mic în cultul familiei, în dragoste și ascultare. El trebuie să vadă afecțiune și respect între părinți, să-i considere într-o unitate desăvârșită, să-i simtă aproape și să poată oricând să-și deschidă sufletul în dialog cu ei. Moda de azi de a face copilului toate voile este o crimă pentru sufletul lor. Într-o convorbire duhovnicească avută mai demult la Putna cu părintele Adrian Făgețeanu, el ne întreba, testându-ne patristic: „Ce înseamnă: «Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți»? Cum poți opri un copil să vină la Hristos?” Și tot el ne-a răspuns: „Alintându-i. Făcându-le toate voile. Așa oprești copiii să vină la Hristos”. Dar pentru a înfrâna un copil trebuie să vadă și în tine, ca părinte, voința și înfrânarea. Trebuie să le dai pildă în tot lucrul bun. Având pe mama ei model, fetița va gândi cu bucurie la momentul când ea însăși va fi mamă și va avea grijă de ea să nu își atragă asupra trupului său probleme și complicații care pot greva o viitoare sarcină. Avorturile, contraceptivele, alte metode de contracepție nu fac decât să dezechilibreze organismul tânăr și să favorizeze complicații serioase, până la sterilitate secundară greu de tratat. Înainte vreme, deși igiena la țară era (și mai este pe alocuri) defectuoasă, țărăncile aveau copii mulți și sănătoși, pentru că era bine statuată de biserică starea de „mireasă” a fetei la cununie. Nu se pomenea decât arar ca cineva să încalce acest statut, regula era cea deci respectarea fecioriei până la cununie, iar rezultatul, generații puternice, viguroase și echilibrate, dăinuie până azi. Fetele urmează calea de abnegație, cinste și dăruire a mamei. Având ca model pe tatăl muncitor, demn și corect, și băiatul va urma cu onoare calea părintească. Astfel se pun bazele formării educaţiei duhovniceşti încă din copilărie, din sânul familiei.

A doua etapă a formării duhovniceşti a tinerilor părinţi începe cu întemeierea familiei în faţa lui Dumnezeu, prin Sfânta Taină a Cununiei. Ţinerea posturilor de către tinerii soţi, prezenţa icoanelor şi a unei candele în casă, spovedania regulată, participarea la sfintele slujbe, grija faţă de o casă cât mai curată, sfinţită prin aghiezme periodice fac parte din pregătirea unui cuib cât mai sfinţit şi mai neinfluenţat de duhurile malefice. Fumatul, televizorul care merge permanent, chefurile, certurile şi mizeria atrag instalarea demonilor în case şi vor afecta sănătatea trupească şi spirituală a pruncului ce se va naşte.

Tânăra femeie, proaspăt măritată, trebuie să aibă grijă să mențină o stare de bună înțelegere cu noua familie, pentru a avea ajutor în casă în perspectiva nașterii. Se leagă prietenii de viață între noră și soacră. Familia întreagă are rolul de a-și ierta greșelile unii altora, de a nu se certa membrii între ei. Rugăciunea zilnică, mersul la biserică, spovedania completă făcută cu dorința de a se îndrepta, sunt măsuri duhovnicești care veghează la echilibrul sufletesc al omului, în care se ridică puteri noi care îl ajută să treacă peste probleme.

A treia etapă a pregătirii duhovniceşti a mamei este momentul apariţiei pruncului în trupul mamei.

EPIFANIA


Odată zămislit pruncul, el are un suflet care și el participă, nevăzut, la viața casei. Orice gând al mamei, orice neliniște, orice bucurie, trece și prin sufletul pruncului. Dacă mama este liniștită, bucuroasă, și el are parte de o dezvoltare armonioasă. Dacă mama este supărată, sau face păcate, el participă nevrând, prin trupul mamei, la aceste frământări. De aceea se spune că pentru orice sfânt, a fost o mamă sfântă care l-a format. În acest mod, pregătirea nașterii de prunci începe cu viața duhovnicească a mamei, încă dinaintea apariției pruncului în pântecele ei. Totuși, formarea pruncului în mamă nu se rezumă la viața pe care o duce ea. Harul lui Dumnezeu lucrează în pântecele mamei, fără ca ea să fie conștientă de lucrul acesta. Este ca și cum în fața lui Dumnezeu ai purta o coroană de lumină cerească pe care tu, ca mamă, nu o vezi, ci doar o simți uneori că există. Comunicarea dintre mamă și copil trece de limitele firii. Harul zămislirii de către Dumnezeu a vieții în copil trece și asupra mamei, așa cum frumos ne arată Scriptura: „Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei și Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt”, adică mama a auzit, deci a auzit și copilul, iar copilul, fiind dăruit de Dumnezeu, umplându-se de har în pântecele mamei sale, a umplut-o de har și pe mama sa, care a slăvit-o pe Maica Domnului. Deci a auzit mama, a auzit și copilul. S-a sfințit copilul, s-a sfințit și mama. Această legătură este mai presus de fire și este cea care ne-a mântuit și ne mântuiește pe noi, căci prin harul Maicii Domnului, primit de la Însuși Hristos Dumnezeu, noi toți ne-am mântuit și ne mântuim prin rugăciunile ei.

Tânăra mamă are gânduri numai ale ei, împletite cu ale copilului. Deși soțul nu poate înțelege această taină, prin dragostea și atenția sa el își atrage dragostea copilului. S-a dovedit prin studii științifice că pruncul poate recunoaște din viața intrauterină vocea tatălui, dar și simțămintele nerostite ale mamei. Universul sufletului pruncului există, el încă este puțin explorat, dar se pare că prin tipul de activitate corticală, este capabil de un o comunicare aparte, care se atrofiază cu vârsta și învățarea socială. În acest context, ne întrebăm cum se plasează o viitoare mamă la tehnica fertilizării în vitro, cunoscând că pentru un embrion, un prunc viabil, este foarte posibil să moară alți cel puțin trei-patru? Ce mai înseamnă copilul atunci? O jucărie luată dintr-un raft?

Aici intră în joc alt aspect al vieții prenatale a copilului: spovedania și împărtășirea mamelor care merg să nască. Orice femeie care se pregătește să devină mamă ar trebui să înceapă cu o spovedanie generală împreună cu soțul. Nemaivorbind de prezența multor păcate care afectează chiar sănătatea copilului, ca fumatul și consumul de cafea, majoritatea femeilor nu se spovedesc nici măcar înainte de naștere, deși este știut că acum orice duhovnic este obligat canonic să dezlege și să împărtășească gravida, considerând riscul potențial de moarte la naștere, risc mic dar care nu poate fi redus la zero nici cu tot progresul medical de azi. Împărtășania dinainte de naștere nu este doar pentru situațiile de limită, ci și pentru ajutor la naștere ușoară, pentru har și binecuvântare și pentru părinți, dar și pentru pruncul ce se naște.

Recent am auzit un întreg scandal mediatic despre copiii arși din Maternitatea Giulești. Au fost voci care acuzau Biserica pentru faptul că pruncii morți nebotezați nu au fost introduși în biserică. Dar dacă acești prunci ar fi fost botezați de urgență îndată după naștere, știind că sunt prematuri și expuși morții

EPIFANIA


imediate, atunci situația ar fi fost alta. De ce părinții nu au cerut botezul de urgență, botez pe care l-ar fi putut in extremis administra și ei, urmând ca apoi să fie completat de preot, dacă acest lucru era posibil și dorit? Dreptul la asistență religioasă este un drept fundamental al omului, indiferent de locul unde omul se află. Trebuie doar cerut. Faptul că nu este solicitat decât prea târziu este atitudinea clasică a multor români care cred doar cu gura, pentru că, de fapt, nu-și pun nădejdea în Dumnezeu. Importanța mântuitoare a tainei Sfântului Botez trebuie cunoscută și asumată de toți cei care se recunosc creștini ortodocși. Poate mai important ca trupul este sufletul, și grija pentru el trebuie avută din primele momente ale existenței pruncului.

„Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei![...]Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus: Acesta va fi mare și Fiul celui Preaînalt se va chema” (Ev. Luca 1, 30-32). Iată ce Prunc a zămislit Maica Domnului! Este mărturie de arhanghel. Și iată ce mamă, ce model de existență umană, cel mai apropiat și cel mai desăvărșit, a avut Omul, Pruncul Hristos!

Este vremea Crăciunului, a Anului Nou și a Bobotezei. Suntem încă răi și lipsiți de pocăință. Mă întreb cum poate Dumnezeu să iubească și pe cel din urmă păcătos, și zic, poate Dumnezeu ne vede pe fiecare încă un copil. Mai bun sau mai rău, mai cuminte sau mai obraznic. Așa cum, ca mamă, iubești și pe copilul bun, și pe cel rău, că-s toți ai tăi, poate noi suntem priviți toți ca nişte copii în ochii lui Dumnezeu. Și cel mai mare dar al nostru este să fim noi înșine, în toată măreția, splendoarea, simplitatea și nevinovăția din ochii noștri din copilărie, când nu vedeam nicăieri răul, și nu ne trebuia decât glasul părintelui pentru un surâs.

Prezbitera dr. Laura – Magdalena Nicolescu

EPIFANIA


Mărturii

UN MARE IMPERATIV ACTUAL

Ne apropiem de Sfintele Sărbători ale iernii:

Nașterea Domnului, Botezul Domnului cu arătarea Preasfintei Treimi, îmbrățișate de sărbătorile dedicate sfinților Nicolae, Vasile cel Mare și Ioan Botezătorul, care le prefațează și, respectiv, le încheie într-un minunat grupaj. Așa cum este cunoscut din viața obișnuită, pregătirea în vederea întâmpinării unor evenimente deosebite în familie sau între rude este însoțită de un ansamblu de activități specifice, dintre care se detașează cu precădere curățenia și ordinea ce trebuie asigurate peste tot, de dorința și bucuria de a se prezenta cât mai bine și a cinsti cum se cuvine pe cei dragi. În cazul întâmpinării Sfintelor Sărbători, vom insista mai ales asupra importanței curățeniei și ordinii noastre lăuntrice, cât și asupra eliminării unui mare păcat care se manifestă acum cu mare violență și care este cunoscut încă de la primii oameni, fariseismul. Primul care a adus acest păcat în lume a fost diavolul, care i-a ispitit pe primii oameni, Adam și Eva, să guste din pomul cunoașterii binelui și răului, asigurându-i că astfel vor fi ca Dumnezeu. S-a deschis astfel calea intrării morții în lume, iar drumul spre iad a fost pavat cu intenții bune. Consecințele le cunoaștem - fiecare a încercat să se justifice în fața lui Dumnezeu: Adam, că a călcat porunca la îndemnul Evei, iar Eva, că șarpele a amăgit-o să facă acest lucru. Însă niciunul dintre ei nu a recunoscut că a greșit în fața lui Dumnezeu, că voința lor liberă ispitită de mândrie i-a condus la săvârșirea păcatului, și apoi să se roage bunului Dumnezeu pentru iertare. Totodată au realizat faptul că sunt goi în fața lui Dumnezeu, fiind cuprinși de rușine. Din păcate, ispitele și amăgirile s-au înmulțit în lume și au fost purtate în continuare de unii oameni care, dându-se binevoitori, milostivi, bine intenționați și iubitori, au dus în greșeală pe mulți naivi, creduli și nepregătiți sufletește, fără experiență de viață pentru a face față unor asemenea încercări. Și toate acestea, evident, spre bucuria, mulțumirea și satisfacerea intereselor sau orgoliilor unor asemenea farisei. Domnul Iisus Hristos nu a fost atât de aspru cu cei care pângăreau trupul: prostituate, tâlhari, vameși, pe cât a fost de intransigent cu cei care întinau sufletul – cu fariseii. Desigur că Mântuitorul, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, putea oricând să-i determine pe farisei să-și schimbe fondul lor interior, întrucât le cunoștea și gândurile, dar Dumnezeu respectă voința liberă a oricărui om, apelând la convingere și nu la constrângere. Nu întâmplător El îi face atenți pe ucenici asupra

EPIFANIA


nocivității „aluatului fariseilor”, pe care la un moment dat îl aseamănă cu mormintele frumoase pe dinafară, dar pline de necurăție și putreziciune pe dinăuntru. Dacă ne raportăm la realitățile curente pe care le trăim, observăm că avem de-a face cu munți de intenții bune exprimate de unii și alții în cei peste douăzeci de ani de democrație, dar adevărata realitate economică, socială și etică este aceea pe care o cunoaștem cu toții și care evidențiază fără îndoială fariseismul acelora, gândurile viclene. Ne vom pune, firesc, întrebările: Ce să facem? Cu ce să începem? Cu noi înșine, să descoperim și să recunoaștem gunoaiele din sufletele noastre, să le înlăturăm cu ajutorul rugăciunii, a postului și a faptelor bune făcute în numele lui Hristos și cu ajutorul Lui. Să cultivăm permanent și cu toată ființa noastră dragostea pentru Dumnezeu și aproapele nostru, precum și virtuțile creștine care ne înalță de la trup la suflet, de la pământ la cer, de la materie la spirit. Încă din lumea antică, Socrate, un atent și profund observator al comportamentului uman,

spunea: „Este mai bine să fii, decât să pari ceea ce ești”. Ca pelerini în această lume, este bine să avem în vedere mai ales unde dorim să ajungem și prin ce mijloace. Astfel, sfântul Maxim Mărturisitorul arată la un moment dat în scrierile sale că atunci când realizăm planul unei case, nu primul desen este cel care stabileşte cum va arăta casa la sfârșit, ci schițele, adică viziunea arhitectului referitoare la modul cum va fi clădită casa, sunt cele care determină începutul. Suferințele, tentațiile, ispitele diverse sunt și multe, și mari; de noi depinde dacă vrem să

urcăm sau să coborâm ca oameni, decizia ne aparține. În Cum să citim Biblia, părintele Paulin Lecca arată: „A fost necesară o singură voință pentru creație, dar e nevoie de două pentru îndumnezeire” (editura Sophia, 1999, p. 40). În Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol I, p. 283, București, 1996), părintele Dumitru Stăniloae menționează la un moment dat: „Persoana umană este cea mai înaltă creație numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, dar și a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creații ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreția sa de a putea deveni dumnezeu, omul este capabil să poată cădea”. În rugăciunea către Dumnezeu a unui erou al său, Herbert Marcuse pune și următoarea cerere: „Doamne, salvează-mă de mine însumi !”. Insistăm pentru o bună pregătire a intrării noastre în Postul Nașterii Domnului, atât trupește, cât și sufletește, să ne cunoaștem pe noi înșine, judecându-ne prin propria noastră conștiință de creștini ortodocși, să ne clarificăm propriile lumini și umbre și să punem ordine în viața noastră. Să ne apropiem de Dumnezeul nostru cu frică, credință și dragoste, de Domnul Hristos Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria pentru noi și pentru a noastră mântuire. Referindu-se la preocuparea majoră pe care trebuie să o aibă în permanență creștinul ortodox, părintele Dumitru Stăniloae ne arată: „Fără îndoială, Iisus Hristos stă în centrul preocupării religioase a credinciosului.

EPIFANIA


Creștinismul întreg este dominat de Persoana lui Iisus Hristos. Acțiunea dumnezeiască de mântuire a lumii, dialogul dintre Dumnezeu și făptură, reînceput la «plinirea vremii» se desfășoară prin mijlocirea Fiului devenit Om. La Tatăl nu se poate ridica nimeni fără a folosi «Calea» și «Scara» care este Fiul cel întrupat, iar Duhul Sfânt, cu lucrarea Sa, ne este dat tot prin Fiul. Peste prăpastia care despărțea transcendența dumnezeiască de făptură și o păstra neajunsă de toate titanicele sforțări ale omului de a o atinge, ne trece numai Fiul, care a umplut-o cu Persoana Sa, fiind Dumnezeu adevărat și, în același timp, om dintre noi, cu față concretă omenească în istorie, față netrecătoare, însă în veci și în legătură interioară frățească cu toate fețele din ciclul naturii omenești” (Dumitru Stăniloae – Ortodoxie și românism, p. 76 , reeditată de Asociația Românilor din Bucovina de Nord, 1992). Să întâmpinăm cu toată dragostea și bucuria Sfintele Sărbători și să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute în dorința și efortul nostru de a face voia Sa, și să ne rugăm din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul nostru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi, păcătoșii!”

Sărbători fericite! Prof. Neculai Iorga

CRĂCIUNUL ÎNTRE CINSTIRE CULTICĂ, PERVERTIRE ŞI POVARĂ

1. Introducere Întrucât Dumnezeu este solidar cu săracii, care au

fost sau sunt asupriţi şi, uneori, victime ale celor bogaţi şi puternici, Dumnezeu intervine cu mustrări şi reguli, deoarece această atitudine nedreaptă „rupe” drepturile lui Dumnezeu, iar legea Sa e nesocotită.

1.1. Realitatea dintre sărbătoare și legea divină Legătura între sărbătorile religioase şi

responsabilitatea socială a lui Israel, şi mai târziu a creştinilor, se poate rezuma astfel:

a) instrucţiunile privind desfăşurarea sărbătorilor cultice cuprind concret obligaţia social-filantropică într-o manieră multiplă;

b) scrierile despre înţelepciune şi cele ale profeţilor îşi îndreaptă critica lor împotriva cultului neadecvat, care nu arată deschis şi curajos situaţiile de exploatare şi de nedreptate socială, ci le tăinuieşte, le ascunde;

c) critica nu se îndreaptă împotriva complexităţii şi belşugului unei sărbători, care este simţită şi văzută cu uşurinţă în sărbătorile vechitestamentare, ci împotriva practicilor din timpul sărbătorilor,

EPIFANIA


care cimentează nedreptatea; aceste critici redate în scrierile înţelepţilor şi ale profeţilor merg mână în mână ; ambele surse cer ca desfăşurarea acestor sărbători să scoată în evidenţă dreptatea socială pe baze ale revelației divine şi „să serbeze anticipat“ o societate dreaptă;

d) reglementarea unei societăţi viitoare drepte creează un scop, un ţel şi o stare de spirit în rândul credincioşilor, la care aceştia trebuie să năzuiască, primind în schimb apelativul de „fii ai Celui Prea Înalt”, adică mântuirea.

Cu alte cuvinte, „timpul serbării religioase anticipează realizarea poruncii biblice de unitate, egalitate şi frăţietate. De aceea, cel puţin în timpul sărbătorilor biblice, trebuia să li se garanteze tuturor oamenilor din Israel accesul la toate resursele materiale”.

Deci Vechiul Testament critică acele săbători care nu se ridică la înălţimea pretenţiilor la care omul este chemat de Dumnezeu, întrucât o sărbătoare prefigurează veşnicia dragostei şi dreptăţii divine. Dacă nici măcar în sărbătoarea religioasă nu se realizează, cel puţin pe perioada desfăşurării ei, “dreptatea socială pe termen scurt”, concretizată în accesul tuturor la bunurile materiale, atunci „dreptatea socială pe termen lung” nu se va realiza niciodată din partea omului.

Iov, de exemplu, practică atât un cult corespunzător prescripţiilor biblice, cât şi unul corespunzător comportamentului social responsabil.

Între condiţiile unui cult plăcut lui Dumnezeu se număra şi alegerea rituală corectă a unei jertfe, pe care preotul era obligat a o face cu mare atenţie şi vigilenţă preoţească. El începea cu alegerea unor animale de jertfă, care trebuiau să fie fără de prihană, adică fără defecte fizice, şi continua cu urmarea strictă a prescripţiilor privind aducerea jertfelor de animale. Cu aceeaşi vigilenţă şi responsabilitate trebuia să vegheze preotul şi la probelma socială, întrucât jertfa se aducea pentru toţi, indiferent de poziţia sau starea socială.

Dacă în cartea profetului Osea se formulează o antiteză între jertfa şi mărturisirea lui Dumnezeu cu solidaritatea faţă de cei aflaţi în necaz, faţă de care trebuie să aibă milă, dacă în cartea Proverbelor se descrie întâietatea dreptăţii faţă de practica aducerii de jertfe, nu găsim nicăieri un text biblic care să îndemne la renunţarea adorării lui Iahve – JHWH – prin aducerea de jertfe. Toate jertfele aduse drept cinstire lui Dumnezeu trebuie însă să trezească vocea conştiinţei faţă de cei aflaţi în sărăcie şi nevoi. Strigătul disperat şi neliniştit al animalelor sacrificate simbolizează strigătul şi durerea sărmanilor sacrificaţi de lăcomia sau egoismul celor fără milă.

Profetul Amos arată foarte clar că nu are ca scop desfiinţarea cultului, ci împlinirea cu adevărat a sensului dat de Dumnezeu prin prescripţiile cultice. Renunţarea la sărbătorile cultice ar echivala cu renunţarea la un corectiv foarte important privind reglementarea relaţiilor celor ce sunt asupriţi cu cei ce asupresc, iar ţinerea sărbătorilor fără grijă faţă de cei săraci ar pune sub semnul întrebării sensul ţinerii şi cinstirii acestora, ba chiar s-ar perverti scopul pentru care au fost ele rânduite de Dumnezeu.

1.3. Raportul dintre dreapta serbare și dreptatea lui Dumnezeu Cine în viaţa de zi cu zi nu caută cu adevărat dreptatea, acela nu poate serba cu adevărat nici

o sărbătoare în numele lui Dumnezeu. Celor ce, totuşi, ţin aceste sărbători fără să respecte dreptatea aproapelui, Dumnezeu le priveşte jertfa şi cinstirea ca pe o povară. Între serbarea cultică şi scrierile profeţilor sau prescripţiile biblice privind sensul cultic, adică de adorare a lui Dumnezeu, există o

EPIFANIA


dependenţă reciprocă strânsă, care priveşte formarea sensibilităţii şi responsabilităţii faţă de nevoile sociale ale aproapelui, aşa cum găsim aceasta expusă în cartea Neemia. Una fără alta nu-şi au sensul. Sărbătoarea cultică dezvoltă imperativul aducerii aminte de cel sărac şi aflat în diferite nevoi. Ea extinde cultul biblic la cultura solidarităţii interumane, dând astfel omului sărac posibilitatea să mulţumească lui Dumnezeu că a rânduit astfel de sărbători, în care, în mod direct, şi săracul este serbat şi i se acordă atenţie şi un moment de respiro, pentru a supraveţui cotidianului nemilos.

2. Ortodoxia între tradiții și spiritualitate Tradițiile unui popor definesc și artă în modul cel mai concret religiozitaea și spiritualitate lui.

Felul cum se intereferază sau se opun acestea cu doctrina Bisericii este o problemă teologică amplă. De felul cum tradițiile locale sau obicieiurile legate de anumite momente din viața omului sunt

analizate doctrinar, depinde acuratețea credinței ortodoxe. Dacă acestea sunt relativizate sau încurajate mai mult decât este permis, atunci Biserica permite în mod tacit sau prin lipsa de responsabilitate și vigilență doctrinară la secularizarea societății și a Bisericii. Dacă Biserica, în cel mai fericit caz, nu provoacă secularizarea, atunci ea o poate înlesni prin lipsa luării de poziții ferme față de fenomenele tot mai agresive ale reînvierii unor obiceiuri păgâne și oculte.

2.1. Unele tradiții creștine între păgânism și secularizare Nu voi face o anliză a tradițiilor păgâne sau creștine, ci voi prezenta doar câteva din acestea și

impactul lor în viața spirituală a creștinului. Cert este faptul că noi am împrumutat foarte multe obiceiuri păgâne. Secularizarea nu este

rezultatul confruntării dintre credință și necredință, ci a parazitării credinței, care o transformă în pseudocredință, pseudotradiție sau pseudospiritualitate.

Fără să nesocotesc sau să subevaluez patrimoniul de tradiții și obicieiuri foarte bogat al țării noastre, care are caracteristicile unei moșteniri culturale și spirituale ancestrale, voi pune totuși accentul pe limita între sacru creștin și ”sacru” păgân și importanța pusă în mod normal pe dimensiunea spiritualității mântuitoare a credinței în Hristos.

2.2. Crăciunul Cântarea cântecelor de stea este o parte foarte importantă din festivităţiile Crăciunului

românesc. În prima zi de Crăciun, mulţi colindători umblă pe străzile acoperite cu zăpadă ale oraşelor şi satelor, ţinând în mână o stea făcută din carton şi hârtie, cu scene biblice pictate pe ea.

Tradiţia din România cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând cântece de stea şi recitând poezii sau legende, pe toată perioada Crăciunului.

Pentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală masură la tradiţie, ştiind să accepte şi obiceiuri mai recente. Intâmpinată cu bucurie, Naşterea Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstiţiul de Iarnă, momentul în care natura dă speranţe că va renaşte, așa cum omul prin Hristos va renaște spiritual și va învia. Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualitaţi româneşti. El s-a păstrat asociindu-se câteodată cu celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos. Există de asemenea cântece de stea (sau colinde creştine), care au ca subiect Naşterea Domnului. In ajunul Crăciunului,

EPIFANIA


pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.

Pomul de Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalaţiei electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.

Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuşi înpărţite: unii văd în el o reprezentare a “arborelui lumii’’, alţii îl consideră o referire directă la “arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roşu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai.

Până în sec. al 15-lea, crenguţele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca şi darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiţii păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.

Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Craciun, într-o piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii. In 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobeşte primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.

După 1878, decoraţiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, aşa că această tradiţie pur germană va cuceri întraga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că este vorba despre ţări din Asia, Africa, America de Nord şi de Sud sau Australia. La sfârşitul sec. al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit şi scânteietor. In 1776, prin intermediul soldaţilor germani care participau alături de englezi la Războiul de Independenţă, tradiţia pomului de Craciun ajunge şi în Statele Unite, iar în anul 1880 cucereşte şi Casa Albă.

La noi obiceiul a pătruns odată cu influenţa germană, când primii studenţi români au inceput să meargă la studii la universităţile din Berlin sau Viena, şi la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Ţările Române în 1866, unde prinţii şi prinţesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureşteană. Cântecul german de Crăciun O Tannenbaum devine în limba română O brad frumos, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.

2.3. Anul Nou Sărbătorirea Anului Nou a fost permisă şi în timpul regimului comunist, pentru că aceasta nu

avea o conotaţie religioasă. Se crede că nici o persoană nu ar trebui să petreacă această noapte de una singură, atât timp cât este noaptea în care noul an, reprezentat de copil, se naşte, iar vechiul an, reprezentat de bătrânul obosit, e înlocuit.

Pe 31 decembrie, sătenii merg cu plugul din casă în casă pentru a ura lumea de Anul Nou, dorindu-le un "prosper nou an" (La mulţi ani!). Pe 1 ianuarie, copiii aruncă seminţe de grâu peste pragul vecinilor, urându-le prosperitate şi "semănare bună".

2.3.1. Obiceiuri de Anul Nou Pentru cel mai important moment, trecerea în noul an, pregătirile se reiau. In săptămâna dintre

Crăciun şi Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se prepară pentru "urat", sistem complex de datini şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregăteşte să se nască sunt aşteptaţi să apară "Ursul", "Capra", "Bunghierii", "Căiuţii", "Malanca", "Jienii", "Mascaţii" etc.

EPIFANIA


Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociaţii rituale dintre animale şi cultul cvasiuniversal al soarelui. Există şi un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri: "mascaţii". Recuzita, măştile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măştile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginaţia şi umorul săteanului român. Anume meşteri s-au specializat în confecţionarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.

Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morţii dar şi a renaşterii ordinii cosmice. Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vitalitate. Muzica şi dansul, remarcabile prin virtuozitate şi dinamism, măştile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.

În diferite zone ale ţării, costumaţia şi interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în esenţă acelaşi. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la practici arhaice magice de alungare a maleficului, "Pluguşorul", alt obicei, este strâns legat de mitul fertilităţii. Vorbe frumoase, de prosperitate şi belşug sunt adresate de cetele care vin cu "Pluguşorul", fiecărei gospodării. Ca o incantaţie magică, textul urării se transmite din tată în fiu şi nu există român să nu-l cunoască.

Tot ajunul Anului Nou prilejuieşte practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să prospecteze viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: "Vergelul". Este un prilej de sărbătoare, la care participă mai ales tinerii necăsătoriţi şi părinţii acestora. Cei care fac "Vergelul" doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales, dacă şi cu cine se vor căsători.

În casa unei gazde, anunţată din vreme de "colceri" sau "chemători" se adună toţi cei interesaţi. Într-un căzănel cu apă, cei ce doresc să-şi cunoască viitorul aruncă un obiect personal - inel, mărgea, pieptene, ban, cuţit etc. Personajul cel mai de seamă este "Vergelatorul". El urmează să "proorocească viitorul", să-şi potrivească vorbele şi să stârnească hazul. Ajutându-se de două vergele de la războiul de ţesut, acesta bate în marginea căzănelului, intonând o incantaţie. Obiect după obiect este scos din apă la cererea participanţilor. Tâlmăcirea sensului obiectului este simplă: inel - nuntă, ban - bogăţie, pieptene - bărbat colţos, cuţit - ceartă, piatră - căsătorie amânată etc.

După ce toate răspunsurile au fost date, cu toţii, trişti sau plini de speranţă, se adună în jurul căzănelului din care apa a fost înlocuită cu vin şi petrecerea începe.

Când se apropie miezul nopţii către Noul An, ţăranii recurgând la meteorologia populară, obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe care le desprind şi le aşează în ordine, numindu-le după lunile anului. In fiecare din ele pun puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, cel ce dezleagă vrăjile şi făcăturile, ei vor verifica cât lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. Aşa vor şti, pentru că în mod misterios cantităţile sunt diferite, dacă vor avea secetă sau ploaie şi în ce lună anume. Toate acestea sunt obiceiuri păgâne.

3. Abordare canonică 3.1. Obiceiul Obiceiul care este în conformitate cu principiile de bază ale Creştinismului şi este recunoscut

de Biserică trebuie respectat. 6, 7 I; 2, 7 II; 8 III; 28, 30 IV; 3, 87, 89 etc. Vasile cel Mare. - Care este protivnic canoanelor să se desfiinţeze. 15 I; 62 VI.

EPIFANIA


- Fiecare biserică particulară îşi poate păstra obiceiurile ei, dacă sunt în consonanţă cu canoanele. 8 III; 39 VI.

- Foarte multe obiceiuri din viaţa bisericească se bazează pe Sf. Tradiţie. Ex.: «facerea semnului Crucii, îndreptarea spre Răsărit la rugăciune, binecuvântarea apei la botez, lepădarea de satana» etc. 91 Vasile cel Mare.

- În Biserica Egiptului e obiceiul ca Episcopii să nu facă nimic mai de seamă fără ştirea şi îndrumarea Arhiepiscopului din Alexandria. 30 IV.

- Obiceiul din Biserica Romei de a ajuna în sâmbetele postului Paştilor se reprobă. Clericul care practică acest obicei să se caterisească; mireanul să se afurisească. 55 VI.

- Judecătorii bisericeşti şi duhovnicii să caute să cunoască obiceiurile şi dispoziţia sufletească a păcătoşilor, pentru ca astfel să le poată da epitimiile cele mai potrivite pentru vindecarea lor sufletească. 102 VI. 21 Gangra; 91 şi 92 Vasile cel Mare.

3.2. Obiceiuri păgâne - Creştinii să se ferească de obiceiurile păgâne. 24 Ancira; 83 Vasile cel Mare. Clericii care

practică astfel de obiceiuri să se caterisească; mirenii să se afurisească. 70, 71 ap.; 24, 51, 61, 62, 65, 71, 94 VI. Clericul care practica obiceiuri superstiţioase să se caterisească; mireanul să se afurisească. 65, 79.

4. Concluzii Doresc să precizez, că dacă se subțiază prea mult sau fără discernământ conținutul

patrmoniului tradițional sau spiritual al unei nații, din dorința de a păstra cât mai pură credința creștină, atunci există pericolul să se lupte tocmai împotriva religiozității și a nevoiei psihologice de sacru și creștinul să simtă că Biserica nu mai este a lui, că preotul nu mai este parte din turma lui cu el, sau că preotul este un slujbaș al cărui limbaj nu îl mai poate înțelege. De aceea se cere mult tact pastoral, înțelepciune și vigilență pentru a da unor tradiții și obiceiuri necreștine o valoare și dimensiune hristică sau să luptăm împotriva lor pentru a fi ”izolate” cu multă pricepere duhovnicească.

Deci soluția din punct de vedere teologic nu este dezrădăcinarea și distrugerea acestor obiceiuri și tradiții, ci transfigurarea lor în dimensiune creștină, așa cum magii de la răsărit, prin știința lor astrologică au fost conduși spre Hristos și au devenit vestitori ai venirii lui Mesia. Așa cum primii creștini transformau altarele păgâne în altare cereștine, fără să le distrugă tot așa și noi să transfigurăm și să încreștinăm pe cât posibil obiceiurile păgâne, iar dacă acest lucru nu e posibil, atunci să le respingem și să respectăm cele ce ne învață sfintele canoane ale Bisericii noastre.

Unde sărbătoarea cultică nu contribuie la relaţia de dreptate între oameni şi de cinstire a lui Dumnezeu, acolo Dumnezeu Se retrage, şi astfel sărbătoarea se transformă într-una „fără Dumnezeu“. Or, la Naşterea Sa, Fiul lui Dumnezeu primeşte tocmai numele de Emanuel, adică „cu noi este Dumnezeu”...

Oare mai trăim noi, creştinii acestui mileniu, „sărbătorile cu Dumnezeu”, Îl mai simţim pe Hristos ca fiind efectiv cu noi, sau mai percepem noi dimensiunea autentică a sărbătorilor sfinte? Oare nu suntem din toate părţile asurziţi şi orbiţi de hiturile radio, de emisiunile TV şi de alte surogate „crăciuniste”, iar în goana noastră din timpul isteriei cumpărăturilor de Crăciunul devenit comercial, consumist şi chiar orgiastic, nu cumva nu-L mai simţim pe Hristos ca Mântuitor? Nu cumva nu vedem

EPIFANIA


din taina şi dragostea lui Hristos decât bradul, obiceiurile păgâne reînviate frenetic, porcul şi pe Moşul care face discount?

Şi, totuşi, chiar în acest vacarm şi haos, unde Fiul lui Dumnezeu nu mai este primit, nu mai există timp pentru El, nu mai este băgat în seamă, Hristos se naşte din dragoste pentru noi. De aceea se cuvine să-L mărim, să-I mulţumim, să-L iubim. Şi să-L întâmpinăm pe Hristos din ceruri plini de dragoste faţă de săracii cu care El, ca Fiu al lui Dumnezeu, Se indentifică personal si haric cu fiecare in parte.

Preot Prof. Dr. Mihai Valică, Vatra-Dornei

TRISTEŢEA OMULUI CONTEMPORAN „Va veni o vreme când medicul, poetul şi filosoful

vor vorbi aceeaşi limbă şi se vor înţelege” (Claude Bernard)

Trăim vremuri grăbite, fugărim zilnic nişte deziluzii, cădem în dezamăgiri, mucegăim în inimi

nişte sentimente pe care, din goana noastră, am uitat să le mai scoatem din cămară spre a le aerisi şi, văzându-le un trecător, să se bucure de ele.

Ne-am închis în carapacea grijilor cotidiene şi uităm să ne dăm seama că soarele vrea să ne salute. Planurile noastre nu numai că ne-au înnegrit zecile de pagini ale agendelor de activitate, dar s-au şi extins pe cîţiva ani înainte: azi o să-mi cumpăr o geantă nouă, de mîine într-o săptămînă renovez bucătăria, iar vara viitoare montez alte ferestre la sufragerie şi uşă nouă la intrare...

Listele schimbărilor şi renovărilor gem de povară, cele din minţile noastre cer antinevralgice... iar noi, ajunşi la birou, ne plângem colegilor că nu mai avem timp să visăm! Fenomenul este foarte bine explicat de Cuv. Paisie Aghioritul care spune că epoca noastră se caracterizează prin impresionism lipsit de sens. Adevărul e că noi avem nişte planuri, iar Dumnezeu are alte planuri cu noi; ”Gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre, planurile mele nu sunt ca planurile voastre”, zice Domnul Atotţiitorul. Dorinţele ne depăşesc puterile şi posibilităţile şi atunci, pentru a înfrâna setea exorbitantă, Dumnezeu ne mai scutură cu încercări grele.

Adevăr ascunde următoarea frază: „Începi să preţuieşti fericirea, abia când ai pierdut-o.” Încercaţi de boli şi necazuri, ajungem să ne dăm seama că din puţinul pe care l-am avut odinioară era atâta îndestulare. „Sănătatea trupului, scria Sf. Tihon de Zadonsk, îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide.”

Starea maladivă a societăţii reiese din comportamentul tinerilor, din forfota valizelor încărcate cu cele trebuincioase şi mai puţin trebuincioase care circulă zilnic prin autogări; din „viermuirea” cotidiană a pieţelor în care frunţi crispate se mişcă în „neunde”; din agitaţia spitalelor şi din însingurarea bisericilor. Dumnezeu a dat oamenilor viaţă pentru a-i face părtaşi bucuriei Împărăţiei

EPIFANIA


Cerurilor şi dacă ei nu vor să trăiască decât pentru trup, boala le aduce aminte că trupul nu este nemuritor: ea e dascălul înţelept care ne povăţuieşte să nu ne legăm de lumea în care trăim, căci este perisabilă. Şi totodată ”înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s, /adevăratele înfrângeri / sunt renunţările la vis.”(Radu Gyr) Dum spiro spero! Omul trebuie să trăiască şi bucuria împlinirilor, dar şi drama suferinţelor şi a necazurilor, ca o baie fierbinte urmată de un duş rece, spre călirea trupului, iar speranţa, îmbrăcată în straie de rugăciune, să ne însoţească mereu, să ne lumineze calea! Grijile vieţii pămînteşti sunt mari, nu zic „problemele zilei de azi”, pentru că, de am cerceta datele istorice, ne-am da seama că ele au fost diverse şi în toate timpurile! Mai grav e că omul timpului nostru, încorsetat de griji, va cădea pradă tristeţii, iar aceasta îi restrînge universul şi îl populează cu tenebre, aruncându-l în braţele disperării.

Doina este dovada că omul vechi îşi cânta necazul, iar acesta, odată cântat, îşi dispersa greutatea în sunetele muzicale şi era expulzat odată cu ele în afară. Noi ne-am dezvăţat a cânta, ba mai mult; am şi uitat a plânge. Iar lacrima s-ar preta foarte bine asocierii cu fenomenele din natură; ploaia sau ninsoarea, la căderea cărora se degajă căldură!

Toate în viaţa asta, se ştie, au un rost. Indiferent de greutăţile vieţii, omul e dator să caute, în fiecare clipă, să descopere motive pentru care viaţa trebuie trăită. „Şi e atât de trist şi ne-nţeles/ Că nu privim la cer mai des,/ Că nu culegem flori şi nu zâmbim,/ Noi, care-atât de repede murim!”, spune Magda Isanos. Experienţa demonstrează că, în relaţiile interumane, persoanele vesele, optimiste, sunt preferate celor pesimiste, pentru că, prin entuziasmul lor debordant, au puterea de a-i „re-monta” pe cei din jur. Persoanele abătute, triste, sunt greu de acceptat şi, de cele mai multe ori, sunt marginalizate. E bine să înţelegem faptul că, în viaţă şi în lume, nu toate sunt aşa cum ne-am dori noi, că există şi succes, dar şi eşec; şi progres, dar şi regres; şi bogăţie, dar şi sărăcie; şi sănătate, dar şi boală. Că, în definitiv, toate sunt schimbătoare.

Proasta raportare la realităţile vieţii interioare sau exterioare, alterarea sau demolarea adevăratelor repere morale, printre care şi religiozitatea, duc la dezechilibru, la întristare. Elocventă în această ordine de idei este relatarea în care la un medic se înfăţişează un om abătut, necăjit, mărturisindu-i cu lux de amănunte toate frământările sale interioare, neliniştile existenţiale de ani mulţi şi grei - cauzele unei tristeţi apăsătoare. Ascultându-l şi înţelegându-l, medicul îi recomandă, ca un mijloc de luptă împotriva tristeţii şi drept o cale de cultivare a bucuriei, comediile lui Moliere, la care bolnavul îi răspunde: „Doctore, eu sunt Moliere!”

De cele mai multe ori, încerc să-mi motivez aceste situaţii printr-o religiozitate scăzută. Credinţei în Dumnezeu îi ia loc încrederea în forţele prometeice ale omului, socotit măsură a tuturor lucrurilor. Ierarhia valorilor este una a lumii materiale, care nu–i aduce omului, în mod obligatoriu, fericirea. Idealurile s-au schimbat. Drama omului contemporan este lipsa de comunicare; tragediile interioare germinează, se declanşează în ascuns şi erup apoi în focuri vulcanice într-o lume care pare a nu-l mai înţelege... „la acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, / altul caută în lume şi în vreme adevăr...” (Mihai Eminescu).

Prezbitera Profesor Tatiana Scutelnic Bibica, Liceul Teoretic BP Hasdeu, Cubolta (Basarabia)

EPIFANIA


NAŞTEREA DOMNULUI ŞI STAREA DE PEŞTERĂ

„Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de fiinţă naşte, cer fiind peştera”. (Condacul praznicului)

Alegoria peşterii din scrierile platonice permit definirea

acesteia ca iluzie. Peştera este locul umbrelor, cei ce trăiesc acolo trăiesc în iluzie, iar iluzia este anti-realitate, fals, ignoranţă, moarte. Peştera este „latura şi umbra morţii” de care aminteşte proorocul Isaia (Isaia, 9, 1). Latura este marginea, centrul însă este realitatea, viaţa, adevărul. Fiul lui Dumnezeu s-a născut pentru a ne arăta adevăratul centru al tuturor lucrurilor: El însuşi. De aceea a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan, 14, 6), de aceea a atras atenţia: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan, 15, 5). El a adus lumina cunoştinţei, cum zice şi troparul praznicului: „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”, a adus periferia la centru, a făcut ca peştera să devină împărăţie aşa cum după ce a fost pus în peştera mormântului, a făcut ca aceasta să devină mormânt al nestricăciunii. Înainte de Naşterea Domnului lumea era toată o peşteră. Iluzia ţinea locul adevărului, ignoranţa locul cunoaşterii, moartea locul vieţii. Lumea fiind peştera, „sălăşluind în întunericul şi-n umbra morţii” (Isaia, 9, 1), „lumea pe El nu L-a cunoscut” (Ioan, 1, 10). Totuşi El fiind lumina cea adevărată, când a venit în întunericul peşterii, „întunericul nu a cuprins-o” (Ioan, 1, 5). Nu a cuprins-o pentru că nu a putut. Iisus s-a născut în peşteră tocmai pentru că fiind loc al umbrei şi al morţii, era punctul depărtării maxime a omului de Dumnezeu. Trăirea în peşteră înseamnă trăirea în subterane. Omul era astfel ascuns, captiv, în imposibilitatea de a vedea lumina şi căldura soarelui, fără să ştie ce este afară, crezând că umbra este realitatea şi neputând concepe umbra ca umbră. Dar aşa cum Iisus a înviat acceptând moartea, şi încă pe cea mai grea, moartea pe cruce, acceptând peştera mormântului, şi chiar mai mult, coborârea în iad pentru a învinge moartea în propria ei casă şi imperiu, şi aşa cum celebrarea Învierii Domnului în Biserica Ortodoxă se face la miezul nopţii, miezul însemnând întunericul cel mai adânc pe care Iisus îl sparge aducând acolo lumina, lucru simbolizat prin cuvintele preotului de la miezul nopţii: „Veniţi de luaţi lumina”. Astfel, prin naşterea Sa în peştera-iesle, Fiul lui Dumnezeu vine să înfrângă umbra, iluzia, ignoranţa şi moartea la ele acasă, în propriul lor imperiu, în miezul propriei lor tării. Prin aceasta Iisus transformă peştera-

EPIFANIA


mormântul stricăciunii în mormânt al nestricăciunii, ca peştera-mormântul Învierii, după cum spun cântările canonului de la slujba marelui praznic. Dacă Iisus vine să se nască în peşteră, iar peştera este lumea şi întregul pământ, înseamnă că toată lumea este chemată la opera de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat, după cum se şi spune cu privire la predica Sf. Apostoli: „În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalm 18, 4). De asemenea, Sf. Ap. Pavel precizează: că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I. Tim. 2, 3). Aşa cum prin Naşterea Domnului peştera din Betleem se face cer („cer fiind peştera”) cum se cântă în axionul praznicului, la fel întreaga lume care umbla „întru întuneric” “a văzut lumină mare” (Isaia, 9,1). Pe de altă parte, în evenimentul Naşterii Domnului un schimb paradoxal are loc între Dumnezeu şi lume, şi creaţia Sa: Dumnezeu oferă omului mântuirea în Fiul Său întrupat, iar creaţia, lumea, se oferă pe sine ca peşteră şi loc al petrecerii evenimentului. Întâi, din partea lumii, prima ofertă este cea a Sf. Fecioare Maria care la vestea arhanghelului despre naşterea cea mai presus de fire, în totală supunere, dar şi uimire totodată, răspunde Fiat! „Iată roaba Domnului” (Luca, 1, 38). Pântecele ei devine peştera vie a sălăşluirii Fiului lui Dumnezeu, a mântuirii. Apoi lumea însăşi prin Betleem se aduce pe sine ca peşteră pentru marele eveniment după cum spune condacul praznicului: „şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce”. Scriitorul polonez Stanislaw J. Lec spunea că suntem prea mulţi ca să ne mai putem întoarce în peşteri, însemnând că am ajuns prea departe pe calea civilizaţiei pentru a ne mai permite să fim primitivi în mentalităţile şi atitudinile noastre. După Naşterea Domnului în peştera din Betleemul Iudeii, dar şi în peştera lumii noastre, nu ne mai putem întoarce la peştera lumii dinainte de Hristos pentru că de la naşterea Sa încoace totul este altfel, cum zice Sf. Ap. Pavel: „cele vechi au trecut; iată noi le fac pe toate” (II Cor., 5, 17). Peştera este cer, lumea este împărăţie, omul este pus pe calea de a deveni “om ceresc” sau „înger pământesc”, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur. Hristos s-a născut „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum zicem în Simbolul credinţei; S-a născut, a venit, dar El vine mereu, cum se vede din implorarea făcută în Apocalipsă: „Vino, Doamne Iisuse”! (22, 20). Cu alte cuvinte, schimbul paradoxal dintre Dumnezeu şi om încă se face. Dumnezeu Îl trimite pe Fiul spre noi, noi oferim locul acestei extraordinare întâlniri. Acest loc este sufletul nostru. El este peştera unde Îl primim pe Cel ce vine pentru ca sufletul, întreaga noastră viaţă să se schimbe total, să treacă de la întuneric la lumină, de la ignoranţă la adevăr, de la moarte la viaţă, şi aşa, înnoiţi fiind, să putem înainta pe calea mântuirii date nouă, slăvindu-L pe Cel ce a venit, cum zice colinda, „Să se nască/ şi să crească/ să ne mântuiască”.

Preot Prof. Dr. Theodor Damian, New York

EPIFANIA


OCROTIREA DREPTULUI LA VIAŢĂ DIN PERSPECTIVĂ JURIDICĂ

Momentul Naşterii Domnului reprezintă un bun prilej de dezbatere a modului în care legislaţia

din România (stufoasă şi dinamică) se preocupă de apărarea acestui drept fundamental, şi, în acelaşi timp, natural, al omului. Drepturile naturale sunt cele care nu au nevoie de nici o consacrare juridică pentru a simţi că suntem titulari ai acestora. Se nasc de cele mai multe ori din trăirea internă a persoanei, iar legiuitorul înţelege doar să le asigure respectarea şi garantarea în faţa celorlaţi subiecţi de drept, care ar atenta la normala desfăşurare a exercitării acestora. Doctrina juridică distinge multiple accepţiuni privitoare la naşterea momentului din care produsul de concepţie devine subiect al protecţiei legale (diferitele ramuri de drept, fie că aparţin dreptului public, fie că sunt parte a dreptului privat, percep în mod diferit momentul din care trebuie protejată viaţa). Prezentul articol se structurează pe variate opinii care se desprind în primul rând din dreptul constituţional (deoarece acesta tinde să devină un drept bază a tuturor ramurilor de drept, conferindu-le legitimitate prin iradierea acestora cu drepturile şi libertăţile fundamentale înscrise în tabloul legii de căpătâi a ţării), şi din dreptul penal (întrucât este ramura de drept care aplică poate cel mai bine forţa coercitivă a statului, incriminând numeroase fapte contrare normelor ce guvernează o societate normală şi civilizată). Dreptul constituţional Articolul 22 din Constituţia României, Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (“Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”) poate fi uşor criticat poate pentru modul lacunar de consacrare a acestui drept atât de important. Însă, reglementările europene la care România este parte (ne referim aici la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), în special prin comasarea unor principii desprinse din cazuistica europeană, dezvoltă acest drept fundamental. Astfel, problemele ridicate de interpretarea normelor legale privitoare la dreptul la viaţă constau în dezbaterea a două noţiuni antinomice, poate chiar alfa şi omega: naşterea şi eutanasia. Cu privire la naştere, dreptul constituţional este destul de restrictiv, în sensul că evită interferenţa cu dreptul femeii de a dispune de propriul trup, protejând viaţa doar din momentul în care fătul a părăsit corpul mamei. Sigur, că în acest moment intervine un conflict între drept şi religie, care subzistă încă din perioada în care discutăm despre evoluţia noţiunii de stat, îndepărtându-ne de statul teocrat (unde puterea laică şi puterea religioasă se regăseau într-o formulă de identitate) şi ajungând la statul modern (care se preocupă de aspectele laice, preferând doar o colaborare cu puterea religioasă, fără însă a o îndepărta excesiv din sfera de conducere). Ajungem la momentul în care ne întrebăm dacă dreptul la viaţă poate dispune şi de un drept corelativ, dreptul la moarte. Este unul dintre aspectele care unifică punctele de vedere laice şi religioase. În vreme ce viaţa ne este un dat de la Dumnezeu, şi moartea trebuie lăsată în seama Creatorului. Interesant este faptul că în acest scop argumentativ, dreptul apelează la aceleaşi motive religioase, pentru a împiedica expansiunea fenomenului de eutanasie. Aspectele medicale ale eutanasiei

EPIFANIA


(fie aceasta activă – prin acţiunea directă a medicului sau a bolnavului sau pasivă – prin lipsa unei implicări din partea medicilor), deşi conduc la o formă de tragism, în sensul că o persoană bolnavă incurabil, aflată în ultimul stadiu al bolii, cu dureri cumplite îşi doreşte doar să pună capăt chinului, nu justifică o reglementare legală a unei astfel de manifestări. Dreptul penal Legiuitorul penal asigură o formă de protecţie a dreptului la viaţă neconsacrată expressis verbis, aşa cum se întâmplă în Legea fundamentală şi incriminează o serie de infracţiuni care au ca obiect juridic protejarea valorii sociale fundamentale. Este vorba aici despre omor (art. 174 Cod penal), cu toate formele sale agravate (omor calificat – art. 175 Cod penal sau omor deosebit de grav – art. 176 Cod penal). Viaţa nou-născutului intră şi ea în atenţia specială a legiuitorului prin infracţiunea de pruncucidere, dar şi viaţa intrauterină se înscrie în rândul drepturilor protejate, în anumite circumstanţe, prin incriminarea provocării ilegale a avortului. Ne vom opri în primul rând asupra infracţiunii de omor, deoarece raţionamentul protejării dreptului la viaţă rezidă în aceea că un dat de la Dumnezeu poate fi luat doar de El. Nimeni nu poate dispune de viaţa altei persoane; drept pentru care, indiferent de rezoluţia infracţională (la baza căreia stau inclusiv aspecte biblice, marcate de invidia şi gelozia ce l-au acaparat pe Cain, conducându-l la uciderea propriului frate) sau de latura subiectivă a făptuitorului (intenţie sau culpă), acesta devine subiect activ pedepsibil. Pedeapsa penală aplicată celor care îndrăznesc să suprime viaţa semenilor lor apare ca un coercitiv social; însă de cele mai multe ori, căinţa interioară poate fi mult mai grea şi mai profundă, decât simpla ispăşire a unei pedepse privative de libertate. Din decembrie 1989, pedeapsa cu moartea, considerată cea mai severă dintre toate şi care se aplica acestor infracţiuni (pornită din interpretarea Legii talionului: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte) a fost abolită, înlocuită fiind de detenţiunea pe viaţă. Sigur că la baza acestei schimbări a stat acelaşi raţionament: nimeni nu poate pune capăt vieţii unei alte persoane. Cu privire la momentul când începe viaţa ca obiect de ocrotire penală prin incriminarea faptei de omor, acesta a prilejuit exprimarea mai multor puncte de vedere în doctrina penală, în final doar două teorii ajungând să se confrunte. O primă teorie consideră că acest moment este cel al începerii procesului naşterii şi al desprinderii fătului de uterul mamei (chiar dacă această desprindere nu s-a realizat integral). A doua teorie este cea împărtăşită de legea penală română, dar şi de cea franceză, susţinându-se că momentul apariţiei persoanei în viaţa ocrotită prin incriminarea faptei de omor este acela al desprinderii totale a fătului de cordonul ombilical al mamei, adică momentul când produsul concepţiei nu mai este făt, ci copil, începând să ducă o viaţă independent de cea a mamei (apare respiraţia pulmonară independentă). Aspectul delicat al interferenţei dintre normele divine privitoare la dreptul la viaţă şi dreptul penal, apar în momentul în care este adusă în discuţie infracţiunea de provocare ilegală a avortului. Simplul fapt că legiuitorul ne subliniază termenul de ilegal, conduce la ideea că există şi o latură legală. Aspectul ilegal constă în întreruperea unei sarcini care a depăşit vârsta de 14 săptămâni, este efectuată de personal necalificat şi într-un mediu departe de a fi o clinică specializată. Ceea ce presupune, per a contrario, că în toate situaţiile în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii ne aflăm în postura de a nu condamna o astfel de faptă. Ori, divergenţa cu Biserica intervine nemijlocit, deoarece aceasta din urmă este împotriva oricărei forme de întrerupere a unei sarcini, pe acelaşi considerent al vieţii dăruite de Sus. Însă, statul modern a dorit găsirea unei căi de compromis între indiferenţa laică şi rigoarea morală a religiei. Practic, i se oferă celui supus ambelor tipuri de norme posibilitatea de a alege între una sau

EPIFANIA


cealaltă. Ca o concluzie, putem sintetiza că dreptul la viaţă, protejat atât de norme naţionale, cât şi de

prevederi internaţionale, reprezintă valoarea fundamentală care aduce numeroase puncte de convergenţă cu viziunea religioasă. Conştienţi fiind că legislaţia relevantă este perfectibilă, apreciem însă modul în care legiuitorul a înţeles să se raporteze la un sistem unitar (regional sau internaţional) de garantare şi protejare a dreptului în discuţie. Cu cât avansăm în cunoaştere, cu atât trebuie să preţuim ceea ce pentru unii poate reprezenta un miracol – viaţa.

Prep. Univ. Drd. Andra Iftimiei

OMUL - ÎNTRE PREZENT ŞI TRECUT

Omul în decursul existenţei sale umane descoperă că nu este singur. Pe măsura creşterii sale,

îşi dă seama că are alături nu numai semenii ci şi familia. Construieşte şi pune în operă lucrurile pe care divinitatea i le-a dăruit prin darurile sale. Aşadar îşi dă seama că este o fire raţională dar şi spirituală, desăvârşind astfel prin tainele ce poartă natura întreagă a arhitectului suprem. Descoperă că sensul existenţei sale nu este numai de a crea, deci prin virtuţile umane are un întreit rol acela de a dărui, a jertfi şi conlucra cu Dumnezeu ce i-a dat libertatea de a descoperi natura creatoare, prin spirit şi raţiune.

Evoluţia este de la micro la macro, urcă ajutat şi coboară singur, este exemplul tipic al unui copil nou născut ce se îndeletniceşte să meargă dar nu poate face primii paşi până când cineva din spate îi îndrumă paşii. Astfel în timp creşte şi învaţă singur că poate să meargă în plinul existenţei.

Simetria aflării răspunsurilor umane o face în societate, la un moment dat avem de a face cu situaţii puerile, fără să ne dăm seama conştientizam că răspunsul este în cel de lângă noi. Simţim că trebuie să împărtăşim ceea ce ştim şi la un moment dat să ni se lărgească orizontul prin răspunsurile date de către interlocutor. Urcăm trepte spre o evoluţie plină de mister, fără să ne dăm seama că la o răscruce de drumuri ce ne aşteaptă este o scară a bucuriei, a suferinţei dar în acelaşi timp a împlinirii noastre umane, care face parte din sensul propriu al existenţei. Viaţa este cântec, melodia este greu de compus pentru a fi dansată pe scena vieţii. Compozitorul trece prin multe chinuri pentru a avea o tonalitate potrivită pe partitură, dar cel mai minunat lucru este atunci când acea melodie la final devine un “best off”, visele nu au preţ.

“Dăruind vei dobândi!” este crezul marilor duhovnici, dăruim iubire ca să dobândim jertfa prin comuniune. Acest indemn este actual şi azi, pentru societatea seculară în care trăim. Visăm la o viaţă mai bună şi la mai multă iubire, dimensiunea unei iubiri se află în infinit, pornind de la “eu” şi se termină la “noi”.

Plenitudinea iubirii este în acea urcare continuă ce duce către cer indiferent de jertfă si numai întru bucurie.

Prof. Ing. Florin Onofrei

EPIFANIA


NOSTALGII DE IARNĂ “O simplă literă ne cere să punem în ea toată forţa coţinutului,ca şi cum i-am sculpta înţelesul,

pentru ca mâna care trasează liniile să oglindească sufletul celui care scrie".-Coelho Cu emoţie şi cu o nostalgie nemărginită , îmi revine din nou plăcerea şi bucuria de a-mi

transpune câteva gânduri în ceea ce priveşte Sfânta Sărbătoare a Praznicului Naşterii Domnului, şi câteva din momentele de mare încărcătură sufletească a acestei sărbători- Crăciunul.

S-a lăsat peste noi parfum de iarnă, umbră de frig. Sunt lumini de sărbătoare pe străzi şi inimile noastre se pregătesc şi de lumina Crăciunului, şi de răceala sfârşitului de an. Vin ceasuri de poezie, de melancolie, de visare, de regăsirea cu cei dragi sufletului nostru

Cred că nu doar odată, ci de mai multe ori mi-am creat o lume a mea în care am fost fericită. Un fel de glob de cristal pe care, dacă îl agiţi, cad fulgi de zăpadă. Eu am fost mereu omuleţul din mijlocul globului. Uneori oamenii m-au "zguduit" atât de tare încât fulgi mari şi reci de zăpadă au căzut pe pielea fierbinte şi asta a durut. În ultimele zile globul a fost mult prea zguduit: prieteni care te ceartă din nimic, oameni care nu au ce face şi îţi vorbesc urât colegi supăraţi, părinţi nervoşi…el, ea…dar a trecut! Dacă m-ai întreba ce îmi doresc azi, primul lucru pe care ţi l-aş spune ar fi "zăpadă". Însă în spatele acestui cuvânt se ascund alte sute de dorinţe, sute de amintiri şi alte sute de lucruri ce o să vină. Dacă m-ai fi pus să aleg azi, între trecut şi viitor, de data aceasta aş alege viitorul. Chiar dacă nu am nici cea mai mică idee de cum o să fie. Iar dacă mi-ai spune să iert azi- aş ierta, însă lucrurile ar rămâne la fel. Îmi trăiesc prezentul şi visez la viitor. Cine ţi-a spus că sărbătoarea Crăciunului e perfectă dacă e petrecută în doi? Trebuie să-ţi spun că te-a minţit. Eu îi am pe ei şi pe ele şi nimic nu se compară cu dimineaţa de Crăciun când mama şi tata vin să mă trezească şi toată casa miroase a brad.Sunt înconjurată de oameni care mă iubesc şi asta contează cel mai mult. În fiecare dintre noi există puterea de a dărui dragoste şi sprijin pentru ceilalţi, care de multe ori, te fac să te simţi că nu eşti singur. Trebuie redată speranţa, şi-mi amintesc că Arghezi, spunea:”SPERANŢA este un vis cu ochii deschişi”. Trebuie să încercăm să fim mai optimişti, mai încrezători şi mai buni!

De ce contează atât de mult perioada aceasta pentru mine? Răspunsul e simplu. Am rămas acelaşi copil care se bucură de primul fulg de nea ,acelaşi copil care mai face îngerşi în zăpadă şi acelaşi copil care îi va strânge în braţe pe cei dragi.

Să ningă peste tot ce-a fost, dar n-a fost frumos. Zăpada e frumoasă. Acoperim cu zâmbet de alb încruntări şi îndârjiri…Să ningă cu Moş Crăciun, cu Rudolf, cu colinde, cu nuci şi mere, mese pline de Crăciun şi jocuri de lumini şi culori de Anul Nou. Cu zâmbete, cu zboruri pe pârtie şi patinoar, cu globuri şi beteală, cu crengi de brad şi clinchete de zurgălăi.

Dragii mei, vă transmit din suflet tuturor să ningă cu gânduri bune, cu prietenie şi iubire sinceră, cu ambiţii, curaj şi cu speranţa unor Sărbători minunate.

Să vă dea Bunul Dumnezeu sănătate pe calea vieţii, înţelepciune în cuvânt şi oameni sinceri alături! La mulţi ani!!!

Alina Gabriela Tuţu

EPIFANIA


Rugăciune pentru sufletul lui Heisenberg Te-am întîlnit pe drumul cuanticii şi pe calea Terţului Ascuns. Dormi în pace! Profet al indeterminismului, a trebuit să înfrunţi sarcasmele lui Einstein, profetul teoriei opuse. Dar dreptate ai avut tu şi ai schimbat felul în care am privit Realitatea. Dormi în pace! Călător prin infinitul mic, te-ai înfricoşat de nebănuita energie ascunsă în el. Şi-atunci i-ai propus lui Bohr, în zilele negre dinaintea marelui masacru, ca fizicienii să-şi oprească cercetările pentru arma totală. Căci, în viziunea ta, un ucis rămîne un ucis, că e alb sau negru, că e galben sau roşu. Şi nu te-a ascultat nimeni. Şi nici n-ai răspuns la nemernicele acuzaţii. Dormi în pace! Mare precursor al transdisciplinarităţii, ai simţit adînc nevoia de a pune ştiinţa în dialog cu poezia, de a pune ştiinţa în dialog cu religia.

Căci lumea este UNA, aşa cum Dumnezeu este UNUL. Şi ne-ai spus că, în prezenţa lui Dumnezeu, suntem, în această lume, la noi acasă. Dormi în pace! Ai fost fascinat, ca şi mine, de prezenţa Terţului Ascuns între noi şi univers, zălog al demnităţii noastre în această lume. Lumina albă a Raţiunii şi lumina neagră a Terţului Ascuns sunt, pentru noi, două faţete ale luminii, una şi aceeaşi. Dormi în pace! Noi nu vrem să strivim corola de minuni a lumii, pentru că misterul este însăşi condiţia cunoaşterii depline. Cu cît avansăm în cunoaşterea raţională a lumii, cu atît misterul se adînceşte mai mult. Savant printre cei savanţi, îndrăzni-voi să te numesc fratele meu spiritual? Dormi în pace!

Acad. Basarab Nicolescu

Icoana mamei O mamă, sfântă mamă! Cu ochii tăi albaștri, Te caut printre lacrimi,

Te caut printre aștri. Căci ai plecat de mult… departe Și ochiul nu pătrunde, În nesfârșite zări albastre,

EPIFANIA


Unde doar gândul poate-ajunge. Ai fost izvorul vieții mele, Viața însăși, tu mi-ai dat, Mi-ai pus în ochi multiple stele Eu ție, oare, ce ți-am dat?! Mi-ai dat în suflet bunătatea Din inimă, mi-ai dat căldura M-ai învățat să-mpart dreptatea Să n-am nimic comun cu ura. Mi-e dor de brațele-ţi deschise, Când alergam râzând spre tine Mi-e dor de multe alte vise

Când mă simțeam atât de bine! Mi-e dor de tine, sfântă mamă, Icoană ce-mi apari mereu, Absența ta e ca o rană Și mie-mi este atât de greu! În fața voastră, sfinte mame, Ce dați viața-ntregii lumi, Bărbații toți să se închine, Stând în genunchi, vre-o… nouă luni.

Ing. Ioan Huțanu

HRANA ESTE SACRĂ ŞI NU TREBUIE SĂ FIE ÎNTINATĂ

(continuare din numărul anterior)

Codexul Alimentar este cel mai nou şi cel mai eficace mecanism de exterminare a umanităţii la

nivel mondial. La baza acestuia stă istoria puţin cunoscută a înfiinţării Trustului Mondial al Chimiei Farmaceutice. Acest cod intenţionează să pună în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii (terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor etc.) pentru a înlătura concurenţii industriei farmaceutice. Între obiectivele urmărite de Codex Alimentarius menţionăm:

- Eliminarea oricărui supliment alimentar natural. Acestea vor fi înlocuite cu produse de sinteză, farmaceutice;

- Medicina naturistă (acupunctura, medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc.) va fi interzisă; - Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei

farmaceutice, interzicând din principiu aşa-numita agricultură bio. Orice animal de pe planetă folosit în scopuri de hrană trebuie să fie tratat cu antibiotice şi cu

hormoni de creştere. Produsele care conţin O.M.G. (organisme modificate genetic) să nu mai fie etichetate corespunzător. Deşi în 2001 unele substanţe au fost interzise în 176 de ţări ca fiind cancerigene, prin Codex Alimentarius multe sunt reintroduse: hexaclorbenzen, dieldrin, aldron etc. Alimentaţia umană

EPIFANIA


certificată legal trebuie să fie iradiată cu cobalt. La începutul Mileniului al III-lea omenirea este îngrozită şi alarmată de măsurile care se impun la nivel global de unele forţe obscure care doresc să controleze populaţia umană. Ce minte sănătoasă poate accepta măsurile draconice de genocid impuse prin Codex Alimentarius? Cine sunt autorii acestui experiment diabolic? Codex Alimentarius este numele unei Comisii a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Este posibil ca tocmai o astfel de Comisie să planifice epurarea speciei umane? În spatele Comisiei stau O.N.U., O.M.S., Marele Cartel Farmaceutic şi Băncile Internaţionale. Ce prevede acest cod?

- suplimentele alimentare nu se vor mai comercializa nici în scop preventiv, nici terapeutic; - vor fi necesare reţete pentru toate medicamentele peste o doză extrem de mică; - usturoiul sau menta, alături de alte produse comune, vor fi considerate droguri de categoria a III-a,

care pot fi comercializate doar de marile corporaţii farmaceutice; - produsele modificate genetic vor fi comercializate fără avertizarea consumatorilor.

Atacul împotriva populaţiei umane a început odată cu folosirea aditivilor alimentari. Totul a pornit uşor, având la bază intenţii bune, ameliorarea gustului hranei umane. Hrana este sacră şi aşa ar trebui să rămână în societatea umană. De aceea la prepararea alimentelor se curăţă şi se elimină toate părţile care nu pot fi consumate, fie ele fructe, legume sau carne. Aşa cum nu poţi mânca o aripă de pasăre cu tot cu pene, tot aşa nu poţi consuma porumbul cu tot cu cocean. În mâncare nu se adaugă nimic altceva decât ingredienţi alimentari caracteristici, naturali. Acum a apărut o modă de-a dreptul satanică de a pune în mâncare aşa-numiţii aditivi alimentari. Aditivii alimentari sunt substituenţi care în mod normal nu se consumă ca alimente şi nici ca ingredienţi alimentari. Sunt produse introduse în mod intenţionat în scopuri tehnologice, pe parcursul procesului de fabricare, tratament, ambalare, transport sau depozitare, Cei mai mulţi aditivi alimentari sunt obţinuţi prin procedee chimice nenaturale. Sunt adăugaţi în alimente sau în băuturi în scopul de a ameliora diverse proprietăţi ale acestora: culoarea, gustul, mirosul, rezistenţa la alterare etc. Sunt etichetate cu litera „E” şi un indice numeric format din 3 cifre. Introducerea aditivilor alimentari nu a fost cerută de consumatori. Producătorii le oferă, iar consumatorii le consumă fără a şti măcar ce şi fără a-şi pune întrebări. S-a născut o industrie uriaşă a E-urilor având o cifră de afaceri de peste 20 miliarde de dolari anual, care impune folosirea acestora prin diverse mecanisme, de tipul aşa numitului Codex Alimentarius. Menţionăm câţiva dintre aditivii alimentari cei mai periculoşi: E110 – Sunset yellow, colorant galben; cancerigen; folosit în bomboane, dulciuri, sucuri, budinci; E123 – amarant, colorant roşu; cancerigen, interzis în SUA şi Rusia; folosit la dulciuri, jeleuri, brânză topită; E124 – Ponceau 4R, colorant roşu; toxic, interzis în SUA; folosit la mezeluri; E127 – Eritrozină, colorant roşu; provoacă cancer; folosit în alcool, îngheţată, bomboane, sucuri răcoritoare;

EPIFANIA


E128 – Roşu 2G, colorant; mutagen; interzis în SUA; folosit în hamburgheri; E211 – Acid benzoic şi derivaţi; cancerigen; interzis în SUA; folosit în băuturi răcoritoare; E220/E228 – sulfiţi, conservanţi; provoacă alergii; folosiţi în hamburgheri, cartofi deshidrataţi, cipsuri, fructe confiate, bere, vin; E240/E252 – nitriţi şi nitraţi, conservanţi, folosiţi în mezeluri, conserve, brânză; E621 – Glutamat monosodic – efecte neurotoxice; folosit în supe concentrate, brânză, gumă de mestecat, produse zaharoase; E953 – Acetsulfam K, îndulcitor, cancerigen, interzis în SUA, folosit în gume de mestecat, produse dulci, băuturi răcoritoare. Între cei mai periculoşi aditivi alimentari menţionăm: E123, care este interzis în SUA şi în Rusia. Se găseşte în bomboane, jeleuri, dropsuri mentolate, brânză topită şi creme de brânză. Este considerat cel mai cancerigen dintre aditivi. Tot aşa de cancerigen este şi E110, care se găseşte în componenţa tuturor dulciurilor colorându-le. Să acceptăm că un neavizat venind în România cu familia urmăreşte reclamele care se fac la televiziune pentru diferite produse alimentare. Se va simţi asaltat, cu siguranţă, de reclamele care se fac pentru diferite produse pentru copii, între care margarina se află în top, după care urmează guma de mestecat, jeleurile, sucurile răcoritoare şi altele. Ce poţi să crezi despre mass-media românească şi despre conducerea acestei ţări când afli că margarina (sub toate formele de preparate care circulă în comerţ) este cea mai toxică mâncare oferită consumatorilor. A face reclamă la margarină, mai ales pentru copii, nu este de-a dreptul o acţiune satanică? Margarina a apărut în cel de al II-lea Război Mondial, în urma raţionalizării untului. Cercetătorii americani au descoperit, accidental, că dacă se încălzeşte un amestec de uleiuri vegetale în prezenţa hidrogenului şi a unor catalizatori de nichel, la 150° C, se obţine un produs asemănător untului, cu o structură identică cu a plasticului, pe care l-au numit margarină (în cinstea doamnei Marga, soţia unuia dintre cercetători). Margarina a fost mult îmbunătăţită la gust cu numeroşi ingredienţi alimentari sintetici şi astfel a devenit cea mai toxică mâncare care circulă pe piaţă. Dorim să mai atragem atenţia şi asupra altor produse alimentare oferite consumatorilor. Supele concentrate (delicioase la gust) conţin între altele şi glutamat monosodic care este una dintre cele mai cancerigene substanţe. Se mai foloseşte în unele semipreparate în cantităţi mari: mezeluri, îngheţate, budinci, drojdie autolizată, gelatină vegetală, condimente, arome, suc de roşii, lapte, brânzeturi etc. Glutamatul monosodic este un produs toxic interzis în Australia, însă tolerat în SUA şi în alte ţări. După cum apreciază Blaylock glutamatul este „gustul care ucide”. Pentru a ne da seama cât de periculos este trebuie să aflăm doar câteva dintre simptomele pe care le provoacă: aritmie, tahicardie, angină pectorală, diaree, crampe stomacale, astm, dureri de prostată, depresii, migrene, paralizie, sciatică, vorbire inconsistentă, uscarea gurii etc. Guma de mestecat este preferată de copii, iar reclamele se întrec în a-i ademeni pe aceştia să le consume. Gumele de mestecat conţin foarte multe E-uri care sunt deosebit de periculoase: E171, E320, E330, E420, E421, E422, E950; E967 etc. Hypocrates îi sfătuia de contemporanii săi astfel: „alimentele să vă fie medicamentele şi medicamentele să vă fie alimente”. Cum putem însă înţelege unele măsuri care se iau în ţara noastră, care

EPIFANIA


sunt împotriva sănătăţii populaţiei? Al cui este interesul şi ce fac instituţiile care trebuie să protejeze consumatorii? Guvernul a emis Hotărârea 568/2002 privind iodarea universală a sării de bucătărie destinată consumului uman. Cum este posibil acest lucru când este ştiut că un consum necontrolat de sare iodată provoacă hipertiroidism, creşterea constantă a Basedow-ului, favorizează tiroidita Hashimoto, determină necroza celulelor tiroidiene, provoacă alergii şi apariţia cancerului tiroidian? Este salutară avertizarea populaţiei umane să nu consume prea multă sare, zahăr şi alcool. Consumul de zahăr este periculos nu numai pentru diabetici, ci pentru toţi oamenii. Pentru a veni în ajutorul celor care nu pot consuma zahăr producătorii au preparat multipli înlocuitori ai zahărului, între care cel mai mult sunt folosiţi aspartanul (E950, E951) şi zaharina (E954), numai că aceste substanţe sunt considerabil mai periculoase decât zahărul; aspartanul provoacă peste 70 de boli. Hrana este sacră, este natura vie care pătrunde în noi şi care se întrupează în viul nostru. Hrana este un dar de la Dumnezeu, iar acest dar nu trebuie să fie întinat, fie că este vorba de hrana fizică sau de cea spirituală. „Pâinea noastră cea de toate zilele” o primim de la Dumnezeu Tatăl. Prin ea realizăm comuniunea cu Dumnezeu. Darul său nu trebuie să fie întinat. Noi trăim zile cu adevărat apocaliptice; suntem împresuraţi de tot felul de ispite satanice care ne modifică şi ne întinează hrana. La Cina cea de Taină Iisus a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Aceasta este hrana cu care ne hrănim; este o hrană sacră şi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, de fiecare dată pentru darul pe care ni-l oferă: „Pâinea noastră cea de toate zilele”. Încheiem modestele noastre consideraţii privind Hrana Sacră cu Rugăciunea Vieţii a Părintelui Ghelasie Gheorghe:

„În NUMELE TATĂLUI şi al FIULUI şi al SFÂNTULUI DUH. VIAŢA este DARUL Tău DOAMNE. Noi din păcat l-am rupt şi distrus. Revarsă-L din nou, ca să nu piară CHIPUL Tău din Făpturile Tale. Nu există moarte, ci doar VIAŢĂ Făptura noastră este ca un „Vas”, care dacă este spart nu mai poate ţine DARUL VIEŢII în el. Noi încercăm să „reparăm” Vasul, dar fără o încă o Readucere a DARULUI Tău, VIAŢA ne lipseşte. DOAMNE Cel în TREIME IUBIRE şi VIAŢĂ, Miluieşte Zidirea Ta cu Mângâierea PALMEI Tale. Binecuvântează-ne PĂRINTE DUMNEZEU, iartă-ne FIULE MÂNTUITOR şi Tămăduieşte-ne DUMNEZEULE DUHULE PREASFINTE. Sfinţii Tăi sun Mântuirea DARULUI VIEŢII. Fă-ne şi pe noi Părtaşi acestora. Pentru Rugăciunile Preacuratei MAICII Tale în deosebi, dă-ne şi nouă SĂNĂTATEA VIEŢII. IUBIREA cea ÎNTREITĂ şi absolută, Miluieşte-ne şi pre noi păcătoşii, ca iarăşi să căpătăm ASEMĂNAREA CHIPULUI Tău, care este VIAŢA cea nepieritoare. Amin.”

Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă

EPIFANIA


Biserica, azi

BISERICA ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Unificarea lumii în Hristos este trăită în primul rând în plinătatea omului duhovnicesc, a

sfântului care în iubirea lui jertfelnică faţă de lume poartă neputinţele şi durerile ei. Bucuria duhovnicească este mereu în veacul acesta o bucurie răstignită de suferinţele semenului înstrăinat de Dumnezeu. Tragedia lumii acesteia este trăită mai intens de omul duhovnicesc, care ştie că

adevărata lipsă a omului e dată de absenţa vieţii lui Hristos. ,,În vremea noastră, popoarele au rătăcit de la Calea cea

bună, oamenii au devenit nemiloşi, s-au înăsprit cu toţii. Nu mai e iubire. De aceea nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu pentru ei. Din pricina învârtoşării inimii lor, oamenii cred că Dumnezeu e ca ei înşişi şi adeseori îşi pierd chiar în întregime credinţa în Dumnezeu. Ah! dacă ar fi cu putinţă, le-aş arăta pe Domnul şi le-aş spune: Priviţi! Iată pe Domnul. În faţa iubirii Lui, sufletul omului se topeşte ca ceara. Dar această iubire nu poate fi descoperită numai de mintea singură; ea e cunoscută prin Duhul Sfânt. Doamne, dă-mi să vărs lacrimi pentru mine însumi şi pentru întreaga lume, ca popoarele să Te cunoască şi să trăiască veşnic

cu tine! Doamne, fă-ne vrednici de darul smeritului Tău Duh Sfânt ca să putem înţelege slava Ta. Sufletul meu varsă şi varsă râuri de lacrimi. Mi-e milă de oamenii care nu cunosc dulceaţa zdrobirii inimii, şi sufletul meu are o singură mare dorinţă: ca milostivirea Domnului să fie cu toţi oamenii, ca lumea întreagă să ştie cu ce dragoste ne iubeşte Domnul” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Ed. „Deisis”, Alba Iulia, 1994, p.149).

Mărturia Ortodoxiei în contemporaneitate trebuie să plece de la experienţa duhovnicească a propriei Tradiţii şi ea nu trebuie să urmărească unificarea exterioară şi artificială a umanităţii, rămânând în felul acesta captiva schemelor ideologice ale globalizării. O concentrare pe un activism exterior riscă să subsumeze efortul Bisericii la crearea unei amăgitoare unităţi a lumii construită prin orgoliul sistemului impersonal propus de globalizare. Adevărata demnitate a persoanei se împlineşte prin metanoia şi isihie lăuntrică, autentice criterii de validare a iubirii faţă de lume.

Universalitatea creştină reprezintă adevărul în faţa himerei globalizării ideologice. Creştinismul afirmă vocaţia întregii creaţii de a se uni eshatologic cu Hristos. În condiţiile în care există riscul ca Biserica să fie angajată într-un demers exagerat socializat pentru a fi aliniată la exigenţele activismului contemporan favorizat de globalizare este obligatoriu să mărturisim că instituţiile eclesiale nu servesc exclusiv unor oportunităţi istorice (oricât de grandioase ar fi ele), ci slujesc dincolo de istorie, prin împlinirea eshatologică a lumii în Hristos.

Inclusiv instituţiile eclesiale vădesc caracterul profetic al Bisericii. ,,Toate instituţiile eclesiale

EPIFANIA


trebuie să aibă o justificare prin raportarea la ceva ultim, nu numai la o oportunitate istorică. Există, desigur, slujitori meniţi să slujească nevoilor istorice temporale, dar ei nu-şi pot revendica statutul eclesial într-un sens fundamental structural. Istoria nu poate fi niciodată o justificare suficientă pentru o instituţie într-adevăr eclesială, fie ea cu referinţă la Tradiţie, succesiune apostolică, fundamentare scripturistică sau nevoile istorice actuale. Sfântul Duh călăuzeşte dincolo de istorie şi nu împotriva ei, desigur, deşi poate şi adesea să se îndrepte împotriva istoriei aşa cum este ea de fapt, printr-o lucrare profetică a preoţiei. Prin faptul că sunt condiţionate eshatologic, instituţiile eclesiale devin sacramentale în sensul de a fi plasate în dialectica dintre istorie şi eshatologie, dintre ceea ce există deja şi ceea ce urmează să fie. Ele îşi pierd, astfel, suficienţa de sine, fiinţa lor individualistă şi există epicletic, adică depind în mod constant de eficacitatea lor în rugăciune, de rugăciunea comunităţii. Nu în istorie îşi găsesc instituţiile eclesiale certitudinile lor, ci în continua dependenţă de Sfâtul Duh. Numai Acesta le face sacramentale, adică iconice în limbajul teologiei ortodoxe” (Ioannis Zizioulas, ,,Fiinţa eclesială”, traducere Aurel Nae, Editura „Bizantină”, Bucureşti, 1994, p.154).

Dimensiunea profetică a eclesiei lui Hristos salvează Biserica de orice tendinţă istoristă, care în mod tendenţios vrea s-o reducă la o simplă instituţie socială, una printre multe altele. Fără a eluda istoria, Biserica este prezentă în istorie, dar afirmă împlinirea eshatologică a istoriei în Hristos prin Duhul Sfânt. În acest sens, Biserica este profund universală, ecumenică, deschisă către adevărata unitate în Hristos ce integrează identitatea şi distincţiile persoanei.

Condiţiile societăţii contemporane favorizează distorsionarea sensului autentic al Bisericii, prin estomparea naturii sale profetice ce subliniază condiţia eshatologică a ecleziei. Afirmarea sensului eshatologic al Bisericii este cu atât mai actuală astăzi, cu cât lumea contemporană orbecăie tot mai mult prin bezna unor concepţii pragmatice ce valorizează exclusiv imediatul. În primul rând, Biserica are menirea de a sfinţi oamenii, de a fi vehiculul prin care se împlineşte sensul eshatologic al întregii creaţii: transfigurarea ei. Sfintele moaşte sunt expresia clară a rolului eshatologic al Bisericii. Ele arată că transfigurarea omului, a materiei începe încă de aici. Biserica rigidizată de cadrele fixe ale instituţionalismului birocratic (înţeles ca o realizare în sine, fără suport eshatologic), care nu mai crează sfinte moaşte, a abdicat de la vocaţia sa eshatologică. Astăzi, conştiinţa publică receptează Biserica precum o instituţie, cu un rol important pentru viaţa socială. Se insistă mult asupra implicării Bisericii în problemele complexe ale societăţii pentru a asigura un consens social, pentru a detensiona anumite conflicte. Din această perspectivă, chiar ateii consideră benefică prezenţa Bisericii în viaţa socială şi se folosesc de ea spre rezolvarea propriilor interese.

Misiunea profetică trebuie mărturisită mai ales printr-o lume dominată de mentalitatea consumistă impusă ideologic la nivel planetar. ,,Mai mult ca niciodată, Biserica trebuie să-şi asume rolul ei de a fi în Hristos, lumină a lumii şi să poarte steagul misiunii ei profetice într-o lume secularizată care a pierdut sensul transcendenţei divine, ca să înainteze cu lumea, în lupta cu forţele ostile, către cerul nou şi pământul nou al Împărăţiei lui Dumnezeu, cu puterea crucii şi învierii lui Hristos” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, ,,Omul fără rădăcini”, Ed. „Nemira”, Bucureşti, 2001, p. 90).

Prin viaţa duhovnicească, fiecare persoană devine universală şi se deschide autentic unităţii lumii desăvârşite în Hristos. ,,Fiecare om şi întreaga lume, potrivit mărimii liberei acceptări şi a

EPIFANIA


împroprierii minţii lui Hristos, participă la edificarea universalităţii creştine. Prin smerenie şi prin iubire, care constituie cele două feţe ale aceleiaşi realităţi, omul acţionează în mod universal şi devine fiinţă cosmică. Universalitatea creştină nu se realizează în spaţii naturale sau extraistorice, ci înlăuntrul omului şi în istorie, prin strădanie şi jertfă de sine. Prin smerenie şi înaintare chenotică spre vârful piramidei răsturnate a fiinţei lumii, omul şi întreaga lui viaţă se deschid spre viaţa necreată şi spre împărăţia cerurilor. Persoana umană devine universală şi trăieşte universalitatea nu numai local, ci şi temporal, interesată fiind şi rugându-se pentru întreaga lume şi întreaga creaţie în perspectiva existenţei lor diacronice”(Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, Ed.“Bizantină”, Bucureşti, 2002, p. 28-29).

Preot Boris Răduleanu

MARTIRII NEAMULUI ÎNTRE SUFERINŢELE TEMNIŢELOR, INDIFERENŢA ACTUALĂ ŞI CRITICAREA UNUI SIMPOZION DE MARTIROLOGIE

Referitor la criticile aduse de unii cu privire la recentul

Simpozion de martirologie ţinut la Bucureşti pe data de 11 oct. 2010 şi organizat de Fundaţia Sf. Irina, la hotelul Hilton, pe unele le consider nedrepte şi subiective iar pe altele chiar răutăcioase.

Întrucât, din punct de vedere creştin, au voie să vorbească despre martiri şi martiraj nu doar cei ce au suferit, sau doar Biserica, ci şi cei care doresc să cunoască istoria martirilor pentru ca să-şi însuşească moral exemplul acestora, pentru ca istoria să nu se mai repete şi să se pregătească să meargă la judecata finală cu slava neamului şi jertfa lui, consider simpozionul o reuşită şi un semnal de alarmă pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română şi pentru întreg neamul românesc.

Referitor la referatul „Mucenicia: o perspectivă Iudeo-Creştină”, a profesorului de filosofie Dominic Rubin şi la

afirmaţia că: „soarta întregii omeniri, şi soarta omenirii în trecerea ei către metaistorie depinde de continuitatea poporului evreu”, răspunsul meu post-factum este că, destinul nostru şi soarta omenirii este Hristos şi nu un popor, iar multe alte păreri filosofice şi personale expuse de el, rămân doar la nivel filosofic şi partinic şi nu sunt în duhul credinţei ortodoxe, în ciuda faptului că se crede ortodox.

Personal am considerat inutil şi o pierdere de vreme, un răspuns la un astfel de referat,

EPIFANIA


întrucât răspunsul lui Sorin Lavric în referatul său Nevoia de martiri, precum şi intervenţia unui participant din sală, au contrapus punctual realitatea ortodoxă despre marturi şi acestea au fost suficiente pentru a corecta deviaţiile filosofice ale prof. Rubin.

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19) , doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă ”ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric. Nu era nevoie de alt răspuns mai concret şi de bun simţ la toate speculaţiile filosofice ale prof. Rubin.

Ce-i drept, organizatorii nefiind teologi, nu au reuşit să surprindă unele subtilităţi sau diversiuni teologice şi sper să-şi asume creştineşte neajunsurile şi critica corectă a unor vigilenţi creştini, însă a critica pe cei ce au organizat simpozionul, pe motiv că ei nu au fost martiri sau deţinuţi politici, este ca şi când ai hotărî de unul singur, că doar sfinţii care au suferit au voie să vorbească despre suferinţă sau martiraj.

Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni, a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria, (vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiară, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca un om plin de ură contra românilor din Ardeal), atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine noţiunea de martiraj şi o poate transforma, în acest caz, fără valoare hristică.

Alegerea locaţiei arată tocmai discrepanţa, ruptura şi neînţelegerea care există între cei ce reprezintă Biserica în mod oficial şi între cei ce trăiesc dreapta credinţă în mod responsabil şi conştient cu istoria şi neamul. Probabil a fost aleasă locaţia în mod intenţionat, tocmai pentru a sublinia neimplicarea celor în drept.

Pentru că nu s-a oferit Biserica să ofere un spaţiu, din sutele de spaţii bisericeşti doar în Bucureşti şi pentru că din peste 50 de episcopi invitaţi, au fost prezenţi doar trei, atunci s-a ales locaţia oferită de hotelul Hilton. Apoi, întrucât ”cei chemaţi la nuntă” nu au venit, s-a umplut sala cu cei de la răspântii şi ce s-a găsit prin pieţe, la garduri şi pe uliţele societăţii româneşti, adică oameni fireşti, curajoşi şi creştini sinceri, fie episcopi, preoţi, monahi şi monahii, fie laici inimoşi.

Unii au venit cu haina de nuntă a smereniei şi a dragostei, însă au intrat şi unii, la ”cina martirică” şi fără haina de nuntă (Luca 14, 23), ci cu haina lor de masoni cunoscuţi şi necunoscuţi, precum şi unii provocatori sub acoperire...

Personal pe masoni şi pe provocatori îi consider în mod egal un pericol real şi duşmani ai Bisericii lui Hristos şi ai martirilor, care au compromis un moment atât de important (şi unii încă îl mai

EPIFANIA


compromit), fără să se lepede mai întâi de satana şi de toată lucrarea lui şi de toată trufia lui şi să ia parte fără jenă, tocmai la un moment al cinstirii martirilor. Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în ei. Ceea ce un mason reprezintă tocmai contrariul.

Dar cine ştie poate unii s-au lepădat prin lucrarea aceluiaşi har, de masoneria şi rătăcirea lor după simpozion...! Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Eu mă rog ca Bunul Dumnezeu să-i ajute pe toţi masonii să se lepede de satana şi de rătăcirea lor cumplită şi să-i aducă la cunoştinţa Adevărului veşnic şi la turma lui Hristos. Nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona în acelaşi timp. Slujirea la doi domni este contraslujire şi batjocorire a lui Dumnezeu.

În contextul de mai sus s-a oferit lumea laică, pe care criticii simpozionului o consideră mai puţin vrednică decât lumea bisericeasca oficială, care păcătuieşte prin tăcere şi tărăgănare sau poate chiar tăgăduire a propriilor martiri, să ajute cu bani şi să ofere locaţie pentru organizarea unui astfel de simpozion.

Aşa cum Biserica rămâne sfântă chiar dacă în ea sunt şi păcătoşi sau nelucrători după vrednicie, tot aşa şi acest Simpozion rămâne un moment sfânt, indiferent câte iude ştiute şi neştiute au fost de faţă. Sfinţenia a venit direct de la martiri şi nu de la donatori sau de la vrednicia organizatorilor sau a participanţilor.

Dacă după 20 ani de la revoluţie nu au găsit de cuviinţă nici Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe, nici Facultăţile de Teologie, nici vreo mănăstire unde trăiesc martiri în viaţă, nici Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, nici jurnaliştii palavragii şi nici vreo instituţie a statului; s-au găsit totuşi un medic şi un actor, consideraţi pe nedrept locuitori ai Samariei, să suplinească, pe cât posibil, această enormă lipsă şi să diminueze cât de puţin din indiferenţa unei Biserici şi a unei naţii, faţă de martirii neamului nostru, fără să se substituie nici Bisericii şi nici neamului şi fără să-i critice pe cei responsabili.

Scopul simpozionului nu a fost nici acuzarea torţionarilor, nici criticarea celor responsabili şi autoîndreptăţiţi să vorbească doar ei despre martiri şi nici alte scopuri oculte, ci să arate că martirii sunt ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare; să facă cunoscut românilor că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi şi ţara noastră, ca să nu ne uscăm în deşertul uitării, al minciunii şi al nesimţirii actuale. Apoi să arate că România sub teroarea roşie a dat ”nor de mărturii”1 ai credinţei creştine şi aceştia trebuie să fie puşi în calendare şi nu în sertare sinodale sau academice şi amânaţi sine die.

În loc să mulţumească celor doi organizatori şi să continue acest gest de onoare, şi să facă ei şi mai bine decât au făcut cei doi, justiţiabilii societăţii jurnalistice şi unii justiţiabili eclesiali, îi critică, îi blamează şi aruncă cu pietre, ca unii care sunt fără de păcat. Imi pare rău pentru ei şi sper să-şi reconsidere atitudinea mai puţin creştină. 1 Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

EPIFANIA


A nu studia martirii din punt de vedere academic, instituind un centru de martirologie post comunism, ar însemna că nu trebuie să dăm importanţă nici sinaxarelor, nici patrologiei, nici teologiei şi nici persecuţiilor din istoria creştinismului, ca obiect de studiu.

Ortodoxia nu trebuie redusă doar la cler, doar la nivel de slujbe, parastase şi colivă, elemente vitale pentru Biserică, însă nu reprezintă totul. Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta trăire a faptei bune în Duhul Sfânt.

Fără răspunsul nostru la jertfa lui Hristos cu jertfa noastră, Ortodoxia se goleşte de sens. Ortodoxia nu este conservatoare şi statică, ea este radicală şi profundă şi de aceea nu critică gestul sfânt al laicilor, uneori mai responsabili şi mai conştienţi decât mulţi clerici, oricât de imperfect ar fi acesta săvârşit, ci este îndelung-răbdătoare, sfătuitoare, îndrumătoare, mustrătoare şi lucrătoare prin iubire şi într-o permanentă relaţie dinamică cu lumea la toate nivelurile ei şi mijloceşte lucrarea harului necreat al lui Dumnezeu în fapta cea bună, care lucrează sinergic cler-mirean, care mistuie orice necurăţie şi împlineşte orice neajuns, numai dacă există dorinţă sinceră de mântuire, de adevăr şi îndumnezeire.

În clipa în care nici tu nu intri în Împărăţia lui Dumnezeu şi nici pe alţii nu îi laşi să intre, atunci cred că acei oameni care au astfel de atitudini morale şi de opinie, sunt departe de o ţinută duhovnicească autentică, departe de desăvârşire, departe de mântuire şi nu au înţeles prea mult din Ortodoxie. Să ne rugăm pentru ei să-şi recunoască măcar limitele, spre îndreptare şi mântuire!

Preot Dr. Mihai Valică,

Vatra-Dornei

EPIFANIA


Probleme contemporane

BISERICA ŞI PROBLEME ALE LUMII CONTEMPORANE (continuare din numărul anterior)

3. Problema libertăţii

Dicţionarului Explicativ al Limbii Române înţelege prin termenul de libertate: posibilitatea omului de a acţiona după propria sa voinţă; posibilitatea de acţiune a oamenilor în condiţiile cunoaşterii legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii; starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat; lipsă de exploatare şi asuprire; independenţa sau neatârnarea unui stat faţă de o putere străină.

Prin expresia drepturi cetăţeneşti se înţelege: libertate individuală; sau garantarea inviolabilităţii persoanei; libertatea de conştiinţă sau dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate ; libertate de gândire sau libertatea cuvântului sau dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. Dicţionarul Noului Testament defineşte noţiunea de libertate ca starea de neatârnare sau autodeterminare. Ca fiinţă raţională, omul are libertatea ca pe una din puterile sufleteşti care alcătuiesc chipul lui Dumnezeu în om, relaţia, voinţa liberă şi simţirea în năzuinţa lui spre Dumnezeu. Omul a fost creat liber faţă de pasiunile vinovate. Prin libertatea lui de alegere însă, i s-a dat posibilitatea de îndumnezeire şi de a ajunge la nemurire, dar şi de a cădea în neascultare şi deci în moarte şi stricăciune. Răspunderea îi aparţine integral.

Prin urmare, prin cuvîntul libertate, în sensul lui general, se înţelege absenţa oricărei constrângeri a omului, dar privită în sinea ei, libertatea este expresia capacităţii înnăscute a omului ca fiinţă psiho-somatică înzestrată cu raţiune şi cu voinţă proprie de a alege în mod deliberat între două sau mai multe alternative posibile şi constă din puterea de a acţiona sau nu în favoarea binelui fără nici o constrângere sau impediment din exterior. Libertatea este un privilegiu dat oamenilor de la creaţie de însuşi Dumnezeu. În temeiul libertăţii, oamenii pot chiar să-şi imagineze că lumea este autonomă, că a apărut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber după legi pe care poate să le creeze ea însăşi. Se vede că Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea să meargă şi pe calea care duce şi spre altceva, spre ce vor ei, dar i-a pus în gardă, i-a avertizat că pe orice altă cale vor merge, îşi vor pierde viaţa. Sfatul din Raiul cel din Eden a fost prima atenţionare : « În ziua în care veţi mânca din el, negreşit cu moarte veţi muri ! » (Facere 2 : 17). Când Josua Navi aşează seminţiile lui Israel în Ţara Făgăduniţei le cere : « Alegeţi-vă acum cui veţi sluji » (Josua 24 : 15 ). Înţeleptul rege Solomon arată că : « Cine părăseşte calea (Domnului) este aspru pedepsit, ba chiar va muri » (Pilde 15 : 10). Astfel de texte nu limitează libertatea, nu constrâng, ci cultivă conştiinţa libertăţii. Ele arată că Dumnezeu a acordat libertatea în forma ideală ca omenirea să se simtă demnă şi independentă. Această libertate a aşezat-o Dumnezeu ca fond al planului Său creator. Această libertate dă voie oamenilor să aleagă să fie cu Dumnezeu, fără de El sau împotriva Lui. Cine îşi

EPIFANIA


asumă răspunderea de a nu fi cu Dumnezeu, e treaba lui. E liber să decidă, să aleagă. Oricum, Dumnezeu tuturor oamenilor le-a pus la îndemână pe lângă libertate şi mijloacele care să-i orienteze în sfera libertăţii.

În acest înţeles rosteşte şi Mântuitorul Iisus Hristos cuvintele: « Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie » (Marcu 8, 34) şi, prin ele, Hristos oferă omenirii opţiunea urmării Sale, oferă libertatea de a-L urma sau nu, oferă criteriile opţiunii pe care El o consideră a fi optimă, în perspectiva scopului şi destinului ultim al creaţiei, dar Hristos nu sileşte pe nimeni, pentru că pe oameni El îi creează spiritual liberi şi prin libertatea lor ei pot lua singuri decizii favorabile sau nefavorabile.

Hristos arată că oamenii sunt liberi, dar şi responsabili pentru integrala lor manifestare, bună sau rea, că nu-i corect să se arunce vina cum au aruncat-o primii oameni Adam şi Eva : « Zis-a Adam : Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie : Pentru ce ai făcut aceasta? Iar femeia a zis : Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat » (Facere 3, 12-13). Tocmai pentru că are acest conţinut pozitiv, libertatea constitue o valoare etică, un bun spiritual, un corolar al superiorităţii omului faţă de celelalte făpturi, o condiţie esenţială pentru împlinirea menirii şi manifestarea demnităţii fiinţei umane. Cu toate acestea, libertatea este una din aspiraţiile permanente şi majore ale tuturor oamenilor şi a popoarelor şi ea reprezintă prima condiţie a progresului uman şi drept fundamental al oamenirii care trebuie păstrat şi apărat. Libertăţii umane i–au fixat cadre legale În acest sens, de-a lungul istoriei s-au format organizaţii speciale, s-au promulgat legi, care ocrotesc şi apără drepturile omului. În decembrie 1948, la Paris, a fost aprobată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în 30 de articole, considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume. Considerând că în Cartă popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei şi că au hotărât să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari. Adunarea Generală proclamă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate popoarele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această declaraţie permament în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi a celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor (p. 219-220). Articolul 1 « Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii ».

EPIFANIA


Articolul 2: « Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări. » Prezenta Declaraţie cuprinde, pe articole, dreptul la viaţă, la libertate, la securitatea persoanei, la educaţie, la învăţătură, la muncă, la etnie, la religie, căsătorie, dreptul de a participa la activităţi culturale şi altele. În 4 noiembrie 1950 a fost semnată Convenţia (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. În 1953 a fost semnată şi a intrat în vigoare Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului. În 22 noiembrie 1969 a fost semnată Convenţia Americană pentru Drepturile Omului, şi intrată în vigoare la data de 18 iulie 1978. Toate acestea apără drepturile omului, pornind de la dreptul la viaţă, pentru ca umanitatea să progreseze şi să trăiască în pace, în libertatea ca o capacitate de a alege, de a decide şi de a trăi, socializând, în virtutea dragostei, căci capacitatea de a alege singur, de a decide între două sau mai multe alternative, face parte din însuşirile sociale cu care Dumnezeu l-a înzestrat ontologic pe om, de la creaţie. Şi, întrucât teologumena creştină monogenistă susţine că toţi oamenii au origine şi natură comună, descinzând biologic din protopărintele Adam; iar spiritual au darul de la singurul Părinte Dumnezeu, rezultă, prin silogism, că pentru toţi oamenii s-a rostit cuvântul Evangheliei lui Iisus Hristos spre mântuire, desăvârşire şi fericire veşnică şi că libertatea, ca o condiţie indispensabilă dezvoltării însuşirilor personale şi dobândirea fericirii, se constituie în dreptul fundamental al fiecărui om. Iar ceea ce constituie un drept fundamental şi o condiţie de propăşire spirituală şi materială pentru fiecare om, trebuie sancţionat ca fiind un drept inalienabil, un bun sacru şi o condiţie esenţială de viaţă pentru individ, pentru grupuri etnice, pentru popor, pentru uniune de popoare. Libertatea este un dar dumnezeiesc Libertatea, ca dar dumnezeiesc ontologic, nu este una formală, ci una reală. Vorbind despre Adam, mai înainte de căderea în păcat, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că «în libertatea de alegere, el se aseamănă Celui care are putere asupra tuturor lucrurilor, el nu era aservit nici unei necesităţi din exterior, ci gândirea lui îl conducea să decidă el însuşi şi el alegea liber ceea ce îi plăcea. Relatări vechitestamentare despre libertatea ca dar dumnezeiesc Cartea Deuteronom arată mai întâi darul libertăţii ca pe un dar inalienabil fixat prin cuvântul dumnezeiesc, dar care rodeşte numai în sfera binelui, iar în sfera răului el aduce sancţiune: Iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, sfătuindu-tei astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvinteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni. Iar de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta, ci te vei lăsa ademenit şi te vei închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor, vă dau de ştire astăzi, că veţi pieri şi nu veţi trăi mult pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu acum Iordanul. Ca martori înaintea noastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte şi benecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi! (Deuteronom 30,15-19). În acelaşi înţeles vorbeşte Duhul lui Dumnezeu prin glasul profeţilor: De veţi vrea şi de Mă veţi

EPIFANIA


asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte aceasta (Isaia 1 : 19-20); Aşa zice Domnul : Iată vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii (Ieremia 21,8). Observăm că şi profeţii îl arată pe om ca pe o capodoperă a lucrării dumnezeieşti, singura fiinţă creată cu libertatea de a alege, de a decide, de a avea discernământ, de a face deosebire dintre bine şi rău. Prin acest dar al libertăţii oamenii se deosebesc de celelalte făpturi dumnezeieşti. Origen pune pe seama raţiunii acest dar şi arată că având raţiune, avem şi prilejul de a vedea binele şi răul şi de a alege astfel binele sau a ne feri de rău, făcându-ne vrednici de laudă dacă ne dedicăm săvârşirii binelui şi din contră, vrednici de osândă, când urmăm calea opusă adică calea răului, căci raţiunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, ne arată că deşi evenimentele din exterior nu depind de liberul nostru arbitru, ne stă în putere să acţionăm într-o direcţie sau alta, după cum ne dictează raţiunea, pentru a examina ce trebuie să facem faţă de anumite stări din afară. În anii ’90, Petre Ţuţea concluziona că libertatea poate fi asemănată cu o frânghie agăţată de undeva de sus pe care te poţi urca până la cer, însuşindu-ţi mântuirea creştină, dar de pe care poţi cădea sau pe care poţi chiar coborî în întuneric, pentru că aspectele libertăţii sunt bipolare. De aceea pildele lui Hristos ne spun că libertatea poate fi un vehicul cu care, pe calea viciului, se poate coborî în întuneric. Un teolog al vremii noastre observă încă un aspect al libertăţii, cel absolut, care este activ în ritualuri liturgice şi despre acesta zice că: singura zonă în care acţionează libertatea absolută a lui Dumnezeu este ritualul creştin din Biserică Acolo nu există teroare, forţă coercitivă, ci eliberare absolută a omului de legile pământului, cărnii şi spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decât pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria. Libertatea este o stare socială În vocabularul Vechiului Testament, verbul a mântui, înseamnă a elibera (Miheia 4,10), a apăra (Ieremia 50, 34), a feri sau a izbăvi de suferinţele individuale sau colective (1 Regi 1, 29 ); Ieremia 15, 21), a ierta păcatele şi a umple de binecuvântări (Isaia 51, 11). Aceasta nu înseamnă că autorii Vechiului Testament ar neglija faptul că libertatea ca şi sclavia, depind practic de voinţa şi activitatea oamenilor, ca de altfel orice faptă şi orice stare socială. De aceea profeţii, condamnă în cuvinte aspre pe toţi aceia care nu o respectă ca stare socială, pe cei care înrobesc pe alţii, care tratează neomenos pe sclavi şi pe cei care pun piedici în calea eliberării lor. În acest context este arătat Mesia, ca cel promis de Dumnezeu, ca trimisul cerului, care va elibera pe oameni de orice asuprire. Idealul mesianic al profeţilor era atât de natură religioasă, spirituală, adică mântuirea credincioşilor din latura şi umbra morţii şi a păcatului, cât şi de natură socială, adică desfiinţarea robiei, a nedreptăţii, a violenţei, şi crearea unui climat sau a unei ere veşnice de libertate, egalitate, dreptate, pace, fraternitate şi iubire pe toată suprafaţa pământului. În viziunea profeţilor a fi om, înseamnă a fi liber, a acţiona uman, înseamnă a acţiona liber. De aceea, libertatea voinţei este un drept inalienabil al omului, la care acesta nu poate renunţa. Vechitestamentar, grija dumnezeiască este accentuată ca omul să înveţe să facă binele, să caute dreptatea. (Isaia 1,15-17); altminteri, vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, de cei care socot lumina întuneric şi întunericul lumină, amarul dulce şi dulcele amar, de cei ce dau dreptate nelegiuitului pentru mită şi lipsesc de dreptate pe cel drept.(Isaia 5, 20-23). Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne cheamă, ne dă

EPIFANIA


încredere în El, ne arată ce poate face El pentru ca viaţa noastră să fie bună; ne arată şi ce vrea să facă cu noi, dar nimic nu face fără voia noastră, Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă că viaţa aceasta este ca o gestaţie pentru viaţa veşnică. În cuvintele Noului Testament libertatea, ca dar ori dimensiune a persoanei umane şi ca stare socială, este privită în contrast cu păcatul şi cu alte religii şi cu sclavia. În termeni teologici patristici, libertatea este exprimată în forma substantivală (Romani 8, 21; 1 Corinteni 10, 29; Galateni 2, 4; Iacob 1, 25; 1 Petru 2,16); în forma verbală (Ioan 8, 22; Romani 6, 18; Galateni 5,1) şi în forma adjectivală (eliberat, liber), (Matei 17, 26; Ioan 8, 33; Romani 6, 22; Galateni 3, 28; Efeseni 6 ,8; Coloseni 3 , 11) Aceste noţiuni exprimă ideea de libertate, pe de o parte, prin prisma relaţiilor generale dintre oameni, în cadrul vieţii sociale, de pildă în textele: noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că : Veţi fi liberi? (Ioan 8, 33); ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te! Căci robul care a fost chemat în Domnul, este un eliberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos (1 Corinteni 7, 21-22); Galateni 2, 4; Efeseni 6, 8; Apocalipsa 6, 15), iar pe de altă parte, prin mijlocirea relaţiilor individuale dintre creştini şi a relaţiilor în comunitatea bisericească, în care sensul se îmbogăţeşte, prin cuvântul sfântului Pavel, care se declară pe sine liber, dar zice că : deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi (1 Corinteni 9, 19), înţelegând libertatea în Hristos Iisus (Galateni 2, 4). În contrast cu păcatul, libertatea înseamnă izbăvire de păcat, căci Hristos «ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale»( Romani 6,1; Coloseni 1 , 13); înseamnă izbăvirea de puterea morţii, pentru că «precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos» (Romani 5, 21 ); căci «boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea» (1Corinteni 15, 56) ; înseamnă însă robie faţă de dreptate (Romani 6 : 18), robi faţă de Dumnezeu : trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (1 Petru 2, 16), şi respect faţă de Evanghelia Domnului Iisus Hristos: căci legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii (Romani 8, 2). În contrast cu alte religii, libertate este înţeleasă independenţa creştinilor faţă de prescripţiile Legii mozaice, considerate ca un jug de robie pentru iudei, independenţa creştinilor faţă de ritualurile şi mesele idoleşti. Cauza morţii şi a oricărei asupriri a omului este neascultarea de Dumnezeu, adică săvârşirea păcatului, care nu este altceva decât libertatea omului aplicată în mod greşit. Dar prin credinţa în Iisus Hristos, prin harul divin şi prin săvârşirea faptelor bune, creştinul devine o făptură nouă, un om nou, asupra căruia nu mai are nici o putere nici Legea mozaică : «Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat? Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El, prin asemânarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui. Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului pentru a nu mai fi robi ai păcatului» (Romani 6,1-6; Galateni 3, 2) În cuvintele Evangheliei Domnului Iisus Hristos, libertatea este deci un aspect al mântuirii,

EPIFANIA


aşa cum anticipau, în vremea copilăriei lui Iisus, dreptul Simeon şi proorociţa Ana, care-L văd pe pruncul Iisus Hristos ca pe împlinitorul speranţelor de mântuire : «Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace; căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel» (Luca 2, 28-32); «Şi venind şi ea (Ana), în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim» (Luca 2, 38). Mântuitorul Iisus Hristos, când şi-a început activitatea Sa, a declarat solemn scopul venirii Sale în lume, citându-l pe profetul Isaia: «Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozenie şi celor prinşi în războaie, libertate; să dau de ştire un an de milostivire a Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe cei întristaţi, celor ce jelesc Sionul să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde»(Isaia 61, 1-3 şi Luca 4, 18-19). Această filiaţie divină se cere întreţinută prin colaborarea cu harul dumnezeiesc, pentru ca ceea «ce a murit, să fi murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ceea ce trăieşte, să trăiască lui Dumnezeu, socotiţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus» (Romani 6, 10-11); «Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei» (Galateni 5, 1) ; «Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 32). În relaţiile cu Dumnezeu şi cu semenii, singura limită a libertăţii omului, rămâne iubirea, care de fapt înseamnă o deschidere a omului spre comuniune, o continuă dăruire, o mai profundă reabilitare, reechilibrare, restaurare, o mai profundă cunoaştere a lui Dumnezeu şi a semenilor, dar şi o unire intimă, tainică cu aceştia. În antiteză stă egoismul ca o «negarea absolută a celuilalt, a tu-ului printr-o libertate care nu cunoaşte limita deschiderii pusă de iubire, duce la negarea însăşi a eu-lui, care nu poate exista (prin definiţie) fără relaţia cu un tu; înseamnă însă şi negarea libertăţii, ca o consecinţă firească a dispariţiei suportului ei. Ortodoxia oferă omului libertatea de a participa sau nu la actul mântuirii. Credinţa ortodoxă arată lucrarea de răscumpărare realizată de Preasfânta Treime prin Iisus Hristos, Mântuitorul ca pe un pom plin de roade ce stă lângă drumul vieţii noastre, îndemnându-ne să ne apropiem fără sfială şi să luăm din roadele lui. Aceasta este culmea libertăţii umane. Să stea răscumpărarea pe cărarea vieţii fiecăruia şi să cheme, prin harul dumnezeiesc, pe fiecare ca să guste din roadele ei. În temeiul acestei libertăţi, în ortodoxie mântuirea are pe lângă aspectul de răscumpărare în Hristos şi pe acela de îndreptare în Hristos. Această îndreptare cere participarea fiecărui individ, este vorbind teologic aspectul recapitulării personale a fiecăruia în jertfa lui Hristos, şi se realizează în sinergismul hrului, al credinţei şi al faptelor bune. În contextul mântuirii, libertatea ne încarcă cu responsabilitate etică, cu conştiinţa răspunderii faţă de noi înşine, părinţi, fraţi, semeni, Biserică, patrie, lumea întreagă. Această responsabilitate etică sau simţul răspunderii este însuşirea persoanei umane conştiente, care este chemată să răspundă cu privire la faptele pe care le-a săvârşit în mod liber şi voit, să

EPIFANIA


prezinte cauzele care au determinat-o la săvârşirea lor, precum şi de a primi sancţiunea sau răsplata cuvenită după natura şi valoarea lor. Ea presupune că persoana umană participă la judecarea propriei sale fapte. Ea este solidaritatea persoanei umane cu propriile sale acte. Rezultă aşadar că, simţul răspunderii este în funcţie de conştiinţa morală, iar funcţionarea lui corectă, depinde de starea sănătoasă a conştiinţei morale. După cum libertatea voinţei, rodeşte deplin numai în cadrul colectivităţii, tot aşa şi responsabilitatea se desăvârşeşte numai prin integrarea ei comunitatea iubirii. Relaţia dintre responsabilitatea etică individuală şi cea colectivă, trebuie concepută cu gravitate şi pondere deosebită, spre aceasta din urmă. Pentru că relaţia umanistă, care trebuie să se desfăşoare între ele, nu are numai un sens unic şi anume, de la societate spre individ, ci se impune cu deosebire conştiinţa reversului obligatoriu, cel de la individ spre societate, care constitue întruparea cea mai grăitoare a participării la responsabilitatea comună pentru propăşirea colectivităţii. În spiritul Evangheliei, libertatea înseamnă responsabilitate faţă de oameni Fiecare om este purtător al chipului lui Dumnezeu şi chemat să-şi redescopre şi recâştige asemănarea cu Dumnezeu, realităţi pentru care s-a întrupat, a murit şi a înviat Domnul Iisus Hristos. Această idee angajează pe toţi oamenii ca să se poarte unul faţă de altul după modelul lui Hristos, să jungă fiecare om la starea de desăvârşire la care a ajuns omul în Iisus Hristos. Sf. Ap. Pavel (I Corinteni 12, 25-26) arată comunitatea creştină ca pe un trup, trupul lui Hristos extins în umanitate şi sfătuieşte: «Să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună» ; «Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos» (Galateni 6 : 2); «Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor» (Romani 12, 17); «Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia» (Filipeni 2, 4); «Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos» (1 Corinteni 6, 12), iar Sf. Ap. Petru sfătuieşte: «Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu» (1 Petru 2, 16). În spiritul Evangheliei, libertatea înseamnă şi responsabilitate faţă de natură Sfinţii Părinţi arată că întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, constitue argumentul principal pentru a fundamenta, pentru a deschide şi a proiecta valorile creştine spre un universalism izvorât din libertate şi iubire, care uneşte pe toţi oamenii între ei şi pe aceştia cu întreaga natură, în aşa fel, încât să constitue o unitate. Această unitate trebuie să conste în preţuirea umanităţii şi a tuturor stihiilor, inclusiv fauna şi flora, care participă la unitatea acestui întreg. În contextul istoric actual al lumii, cu toate nevoile ei vitale şi cu toate aspiraţiile ei legitime şi nobile, Biserica contribuie la acţiunea de sprijinire a frontului universal al eforturilor pentru mai-binele lumii, mai întâi prin propovăduirea principiilor morale creştine, apoi prin angajarea unor programe cu tematică ecologică.

Preot Conf. Univ. Dr. Ştefan Pomian

EPIFANIA


Doctorul trupului, doctorul sufletului

CANCERUL TIROIDIAN – POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE VECHI ŞI NOI

Cancerul tiroidian este cea mai frecventă tumoră malignă a glandelor endocrine. Pe studii

necroptice, la decedaţi de cauze diverse, aşa numitul cancer ocult se găseşte la 3% dintre tiroidele studiate. Cel microscopic, la acelaşi tip de cercetare, frecvenţa cancerului tiroidian este şi mai mare: 10% din decedaţii de alte cauze decât boli tiroidiene prezintă o asemenea tumoră.

Din fericire, aceste situaţii necroptice nu se întâlnesc şi în clinică.

Morbiditatea prin cancer tiroidian este de circa 20-35 cazuri la un milion de persoane. Este mai frecvent în zonele geografice cu aport iodat insuficient sau în zonele unde populaţia a fost supusă unor iodări accidentale (vezi de ex. Cernobâlul, dar nu numai!). Mortalitatea prin cancer tiroidian este de 5 cazuri la un milion de persoane pe an.

Per ansamblu cancerele tiroidiene reprezintă 1,3% din totalul cancerelor, 0,3% din decesele prin cancer, 5-10% din nodulii tiroidieni solitari, 10-15% din nodulii acaptori de izotopi radioactivi (iod sau techneţiu).

Se notează o creştere lentă, dar sigură a numărului de cancere tiroidiene, din fericire, în urma profilaxiei iodate a guşii, fiind mai frecvente cancerele papilare, cele cu prognostic excelent după tratament adecvat. Cancerele tiroidiene au o variabilitate marcată în agresivitate: comportament aproape benign în cancerele papilare diferenţiate şi cu agresivitate crescută în cele anaplazice (nediferenţiate), sau medulare.

Printre factorii implicaţi în etiologia cancerelor tiroidiene se numără deficitul, dar şi excesul de iod, iradierea cervicală externă, iodul radioactiv, tiroiditele, deficitul de selenium.

Tumorile maligne tiroidiene pot avea origine foliculară (derivate din intestinul primitiv), parafoliculară, (celulele C, secretoare de calcitonină, derivate din creasta neurală), sau stromală: frecvenţa lor este diferită, ca şi agresivitate.

Există cancere papilare şi foliculo-papilare (mixte), cancere foliculare, cancere anaplazice (nediferenţiate), cancere medulare (parafoliculare, ale celulelor C), limfoame, etc.

Cele mai agresive 2 forme de tratat sunt cele anaplazice şi medulare. Diagnosticul se pune pe baza examenului clinic, al stadiului echografic, puncţiei cu ac subţire,

dozării calcitoninei şi mai ales examenului histologic, pe piesa extirpată chirurgical (examen extemporaneu şi apoi prin includere la parafină).

EPIFANIA


Mijloacele terapeutice sunt: chirurgical (tiroidectomie), iradiere cu iod radioactiv (pentru cancerele diferenţiate care captează acest izotop), chimioterapie, terapie de substituţie şi supresie hormonală (levotiroxina sau combinaţie tri şi tetraiodotironina: T3+T4). Practicăm curent la Iaşi şi în ţară operaţia, iradierea şi substituţia hormonală, cu rezultate excelente în imensa majoritate a cazurilor.

Care ar fi noile modalităţi terapeutice de care vor beneficia curând şi bolnavii noştri? Este în prezent posibil să se cerceteze alterările genetice în sânul fiecărei tumori tiroidiene:

aşa numitele tratamente individualizate, ţintite. Medicamentele folosite pot fi dirijate contra unei ţinte precise sau contra a mai multor “actori” ai căilor de semnalizare implicate în carcino-geneză, cum este cazul moleculelor zise “multikinaze”.

Expresia receptorului factorului de creştere EGFR (epidermal growth factor receptor) este crescută în cancerele puţin diferenţiate şi anaplazice, oferind calea terapiei potenţial ţintite contra EGFR. Noi terapii pot acţiona de asemeni contra angiogenezei tumorii.

Angiogeneza este primordială pentru dezvoltarea atât a tumorii primitive cât şi a metastazelor. A se vedea rolul VEGF (vascular endothelial growth factor) şi PDGF (platelet derived growth factor). Molecule dirijate contra acestor factori sau a receptorilor lor blochează formarea de noi vase sangvine şi destabilizează vasele tumorale existente.

Iată câteva din aceste noi promisiuni terapeutice pe care doar le voi cita: În cancerele papilare şi foliculare sunt în curs de studiu cu rezultate bune motesanibul,

axitinibul, sarafenibul, sunitinibul, gefitinibul, pazopanibul, wandetanibul, thalidomida, lenalidomida, ATRA (acidul all trans retinoic, varinostatul, depsipeptidul;

- în cancerul medular se testează matesanibul, wandetanibul, axitinibul, XL 184, gefitinibul, imatinibul;

- în cancerul anaplazic specialiştii testează sorafenibul, axitinibul, gefitinibul, fosbretabuline, CA4P (combrestatine A4 fosfat).

Nu voi insista deloc asupra toxicităţii, a efectelor adverse, a nenumăratelor studii clinice ce se fac în marile centre specializate. Literatura de specialitate este deosebit de bogată. Trebuie de reţinut doar că există noi posibilităţi terapeutice pentru cancerele tiroidiene diferenţiate, pentru cele medulare şi cele anaplazice. Aceste tratamente sunt promiţătoare, dar nu lipsite de efecte secundare.

Există şi mecanisme de rezistenţă la tratament ce pot apare, dar se pare că nu există rezistenţă încrucişată, ceea ce permite să se aibă în vedere posibilitatea prescrierii a unor altor molecule.

Şi, Dieux Merci, aşa cum s-a văzut există destule. Să fim optimişti! Ceea ce experimentează acum peste tot în lume, inclusiv în România, va fi curând şi în

practica medicală curentă la noi.

Profesor universitar emerit Eusebie Zbranca

EPIFANIA


PIRAMIDA ALIMENTARĂ (continuare din numărul anterior)

După ce s-a stabilit necesarul caloric şi s-a împărţit raţia calorică pe principii alimentare se

va întocmi tabelul cu alimentele ce vor fi folosite la prepararea meniului, astfel încât să se respecte piramida alimentaţiei sănătoase, care prevede ca fiecare principiu nutritiv să aibă o anume provenienţă. Piramida alimentară (Figura 1) reprezintă o exprimare grafică a recomandărilor nutriţionale privind cantităţile şi tipurile de alimente ce trebuie consumate zilnic pentru a menţine starea de sănătate şi pentru a reduce riscul de apariţie a unor boli.

Indicaţiile sunt exprimate în porţii de alimente, al căror consum zilnic va furniza toţi nutrienţii esenţiali (Figura 2). În linii generale, piramida alimentară cuprinde următoarele grupe:

1. Pâine, cereale, orez şi paste (6-11 porţii pe zi);

2. Legume şi zarzavaturi (3-5 porţii pe zi); 3. Fructe (2-4 porţii pe zi); 4. Lapte şi derivate (2-3 porţii pe zi); 5. Carne, peşte, ouă (2-3 porţii pe zi).

Fiecare grupă de alimente este etalată vizual, pentru a uşura sfatul nutriţional practic. De asemenea, este reprezentat numărul de porţii ce trebuie consumate zilnic. Variaţia dintre minim şi maxim în ceea ce priveşte numărul de porţii depinde de necesarul energetic şi de preferinţele alimentare personale.

Fiecare persoană trebuie să consume cel puţin numărul minim de porţii pentru fiecare grupă de alimente. Astfel, consumând alimente din toate „etajele” piramidei se realizează un aport adecvat de macro- şi micronutrienţi.

Alcătuirea meniului Meniul se obţine prin gruparea felurilor de

mâncare într-o anumită ordine la o masă, într-o zi sau într-o săptămână. Acesta trebuie să fie cât mai variat, atât în ceea ce priveşte tipul de aliment, cât

şi în modul de prezentare a acestora, astfel încât să se obţină un apetit cât mai bun, care să declanşeze şi să întreţină secreţiile digestive necesare transformării alimentelor în timpul digestiei.

EPIFANIA


Se vor asigura 4-5 mese pe zi, recomandându-se respectarea orelor fixe de masă pentru crearea şi întreţinerea reflexelor stimulatoare ale secreţiilor digestive. Ultima masă se va lua cu 2-3 ore înainte de culcare.

Caloriile vor fi repartizate astfel: 15-20% dimineaţa, 40-45% la prânz, 15-20% seara şi câte 10% la fiecare gustare. Primul fel (aperitive, supe, ciorbe) are rol de declanşare a apetitului, felul al doilea trebuie să fie cel mai consistent şi va fi urmat de desert, preferabil fructe, pentru a asigura saţietatea.

Gastrotehnia Gastrotehnia este o ramură a nutriţiei care se ocupă cu arta preparării alimentelor, studiind

transformările suferite de alimente în cursul preparării lor prin diverse tehnici culinare, precum şi influenţa acestor transformări asupra stării de sănătate a individului.

Pentru a fi folositor în hrana omului şi pentru a contribui la menţinerea echilibrului său biologic, alimentul trebuie să aibă următoarele calităţi: să fie salubru, nutritiv şi plăcut. Aceste calităţi sunt menţionate în ordinea importanţei lor pentru sănătatea organismului. Dacă am ţine seama de tendinţa instinctivă a omului de a acorda prioritate efectului psihosenzorial produs asupra lui de alimente, ar trebui să luăm în consideraţie, în primul rând, calitatea acestora de a fi plăcute. Crearea unei adevărate arte care şi-a propus realizarea numai a acestui deziderat – gastronomia – evidenţiază tocmai această înclinare spontană a omului.

Sursele de proteine animale (carne, lapte, brânzeturi, ouă) se vor prepara, preferabil, prin fierbere, frigere sau înăbuşire. Prăjirea în grăsime încinsă va fi evitată, întrucât rezultă produşi de

degradare a lipidelor cu consecinţe aterogene. Se recomandă, în schimb, folosirea metodelor moderne de prelucrare termică în măsură să înlăture inconvenientul amintit: fierberea în vapori sub presiune sau prepararea în tigaie de teflon pot înlocui prăjirea în grăsime.

Pentru alimentele de origine vegetală este de preferat ca acestea să fie consumate crude (ca atare sau sub formă de salate) pentru a se conserva cât mai mult din vitamine şi minerale. În cazul când este necesară fierberea lor, acest lucru se face în vapori sub presiune, care au avantajul scurtării timpului de prelucrare termică şi conservă la maximum componentele termosensibile.

În general, cu cât prelucrarea culinară este mai laborioasă şi mai prelungită, cu atât mai mult pierderile principiilor nutritive amintite este mai mare. Când cantitatea de apă folosită la prepararea unui aliment este redusă, retenţia de vitamine şi de minerale este mai importantă decât în condiţiile în

care apa de fiert este în exces. În măsura în care este posibil, apa de fiert nu trebuie aruncată, ci

EPIFANIA


folosită la prepararea meniului (se recuperează astfel o parte din vitaminele pierdute). Gustul alimentelor poate fi îmbunătăţit prin adaosul a numeroase condimente: mărar, cimbru,

tarhon, pătrunjel, leuştean, suc de lămâie, piper, ardei iute, scorţişoară, mentă etc. O alimentaţie sănătoasă va asigura creşterea şi dezvoltarea normală a organismului,

menţinerea stării de sănătate, desfăşurarea activităţii zilnice şi protecţia faţă de diverse agresiuni sau boli.

Şef lucrări Dr. Bogdan Mihai, Centrul Clinic de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Iaşi

Bibliografie

1. Societatea de Nutriţie din România. Ghid pentru alimentaţia sănătoasă. Coordonator Graur M., Editura „Performantica”, Iaşi, 2006.

2. Webster-Gandy J, Madden A, Holdsworth M. Oxford Handbook of Nutrition and Dietetics, „Oxford University Press”, 2008.

3. Mincu I. Dietoterapia la începutul mileniului III. Editura „Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2004. 4. Graur M. Nutriţie şi dietetică. Editura „Junimea”, Iaşi, 2005. 5. Moţa M. Alimentaţia omului sănătos şi bolnav, „Editura Academiei Române”, Bucureşti, 2005. 6. Mogensen CE. Rebuilding the Food Pyramid. International Journal of Metabolism by Fax, 2003. 7. Mogoş V. Alimentaţia în bolile de nutriţie şi metabolism, „Editura Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1997.

EPIFANIA


Priorităţi: educaţia în credinţă

SINERGIA DINTRE SPERANŢĂ, IUBIRE ŞI CREDINŢĂ

De 20 de ani sunt un cercetător pasionat al psihologiei credinței religioase. Din 1991 am

predat neîncetat cursuri universitare (la București și la Iași) cu acest orizont tematic. În anul 1997 am publicat volumul ”Psihologia credinței religioase. Transconștiința umană” (cu o prefață de acad. Alexandru Surdu intitulată ”Religiologia și psihologia religiei”). În anul 1999 am publicat ”Psihologia creștină a adâncurilor. Dostoievski contra Freud” (reeditată în 2008; se pregătește ediția a III a). În anul 2006 am publicat, împreună cu soția mea, Maria Tănase Mânzat ”Psihologia tăcerii. Liturghiile silențioase ale Sinelui”.

În tratarea fenomenului religios am pornit de la trei premise originale: 1. credința religioasă din perspectiva psihosinergetică; 2. ridicarea credinței la nivelul transconștiinței – un supranivel al conștienței (spre deosebire de psihologii anteriori care au căutat tainele credinței în abisalul inconștient); 3. sinergia dintre minte și inimă. Psihologia credinței religioase este disciplina care cercetează particularitățile psihologice ale credinței și experienței religioase ca și atributele și trăirile personalității credincioșilor. În problematica fundamentală a acestei discipline s-au conturat teme ca: structura și dinamica psihismului la Homo Religiosus (în opoziție cu cel ateu), rădăcinile psihologice ale credinței ca trăire multiprocesuală, rolul conștiinței în trăirea religioasă, complexitatea sentimentelor de tip religios, filiația speranță – iubire – credință, psihologia rugăciunii, consecințele fanatismului și sectarismului

religios, psihoterapia creștină etc. Acad. Alexandru Surdu scria în prefața cărții despre psihologia credinței religioase: ”Psihologia sinergetică a transconștiinței religioase se dovedește, după opinia noastră, operantă în toate domeniile credinței religioase și conduce la rezultate spectaculare... cert este că psihologia sinergetică explică factologia religioasă fără s-o infirme, în maniera generală a religiologiei și fără să o falsifice.” Dar ce este psihologia sinergetică? Este o nouă paradigmă a psihologiei pe care am fondat-o în 1991 și am dezvoltat-o permanent după aceea. Printre numeroasele sale aplicații este și domeniul credinței religioase. Psihologia sinergetică demonstrează creșterea eficienței sistemului psihic uman prin autoorganizarea proceselor psihice care sunt stimulate să lucreze ”împreună și deodată și unele

EPIFANIA


prin altele, nu unele după altele”. Astfel această paradigmă devine o speranță și o promisiune pentru descifrarea misterelor sincronismului și prin aceasta spre pregătirea armonicității și ritmicității psihice. Psihologia sinergetică a credinței studiază de pildă: sinergia om – Dumnezeu în Ființa lui Hristos, sinergia dintre Tată, Fiu și Sfântul Duh în Sfânta Treime, sinergia dintre speranță, iubire și credință. Psihologia sinergetică, la cel mai înalt nivel al său de teoretizare, devine psihologie a religiozității întrucât credința este cel mai complex și dinamic proces sinergetic din sfera psihismului uman. Este realmente cel mai înalt nivel al psihismului dacă avem în vedere că ne aflăm în orizontul transconștienței, prin care înțelegem conștiența transcenderii și cosmizării. Speranța, iubirea și credința sunt cele mai importante virtuți creștine. Virtutea este hrana sufletului (Avva Evagrie Ponticul). Omul devine asemenea cu Dumnezeu prin virtute (Sf. Grigorie de Nyssa). Toate virtuțile sunt legate între ele; ele sunt un lanț duhovnicesc: una atârnă de cealaltă (Sf. Macarie cel Mare) – iată un exemplu de sinergie. Ființa tuturor virtuților este Iisus Hristos. Speranța este încrederea în îndreptare, este curajul de proiectare conștientă a viitorului. Tot ce este viu speră, iese din închidere. În clipa în care omul nu mai speră nimic din afară, el mai speră ceva de la Sine. Prin speranță omul continuă să trăiască, continuă lupta pentru propria existență. Fundamental speranța, ca virtute creștină, este încrederea constantă, puternică și continuă în Dumnezeu. Mircea Eliade afirmă că pentru Homo Religiosus speranța este eliberarea definitivă, care implică transcenderea și cosmizarea. J. Lacroix (1966) proiectează o religie a speranței după care atitudinea creștină este adevăratul remediu al eșecului întrucât surmontează toate eșecurile și eșecul însuși. Judith von Halle (2010) afirmă că Hristos întoarce cursul evoluției spre țelul îndumnezeirii noastre. Ceea ce era mort devine viață. Hristos a ridicat din abisurile întunericului veșmântul strălucitor al viitorului, astfel încât de acum înainte moartea devine viață (impulsul lui ”mori și devino” după expresia lui Goethe) – iată marea speranță. În religia creștină Iubirea este iubirea de Dumenzeu, iubirea de aproapele, iubirea universală, caritatea creștină. Vladimir Lossky subliniează că adevărata iubire este unirea a două vieți, nu contopirea lor, nu asimilarea cu celălalt, nu absorbirea lui, ci afirmarea celuilalt. Sf. Isaac Sirul susține că iubirea față de aproapele este semnul dobândirii adevăratei iubiri față de Dumnezeu. N. Berdiaev crede că iubirea ne face părtași la ierarhia cosmică universală. Ea unește cosmic pe cei care au fost dezuniți în ordinea naturii. Comentând valoarea credinței, Kant o consideră drept un act de voință, de adeziune individuală, subiectivă, care exclude îndoiala și se lipsește de rațiunile logice comunicabile. Fr Jacobi vede în credință singura modalitate a omului de a accede spre infinit și o identifică cu sentimentul realității. Teologia răsăriteană consideră ca rațiunea și credința sunt gemene, deopotrivă divine. Credința este comunicare cu nevăzutul care-l conduce pe om în zarea libertății de a fi în Lumină.

EPIFANIA


Credința este convingerea despre existența lui Dumnezeu. Credința unește speranța cu iubirea și trimite spiritul omenesc spre o transcendență care-l înalță pe om pâna la supraomenesc. Sperața, iubirea și credința sunt trăiri psihice complexe, afectiv – voliționale și cognitiv motivaționale care trebuie studiate de psihologia omului ca trei dimensiuni care concresc și se manifestă într-un chip sinergetic, adică împreună și deodată. Sf. Ioan Scărarul spune că între cele trei există o asemennea unitate încât ele formează o singură realitate: ”Pe una o văd ca rază, pe alta ca lumină iar pe cealaltă ca un cerc”. Credința este raza care dăruiește cunoașterea celui iubit, nădejdea este lumina revelatoare a viitorului, dragostea este cercul care le cuprinde pe celelalte în eternitate. În fiecare din aceste virtuți și în toate laolaltă se stabilește adevărata sinergie, adică acordul perfect între divinitate și libertatea creștinului. Doar acolo unde este nădejde, iubire și credință se manifestă puterea divină, prin mijlocirea credinciosului. Astfel faptele creștinului se unesc sinergic cu faptele lui Hristos. Credința fără iubire degenerează în fanatism. Iubirea fără credință duce la patimă oarbă. Credința autentică este de neconceput fără speranța care proiectează viitorul până dincolo de moarte. Speranța fără credință este limitată, meschină și neputincioasă. Apostolul Pavel vorbește de credința care lucrează, de dragostea care jetfește, de nădejdea care perseverează. Aceste trei virtuți creștine împreună și deodată, într-o unitate sinergică, mărturisesc Ființa și definesc religiozitatea omului. Părintele Dumitru Stăniloae spune: ”Credința ne asigură că Dumnezeu este, dar este încă afară de noi; Nădejdea ne asigură că Dumnezeu este spre drum spre noi, și noi pe drum spre El; Iubirea este unire deplină cu Dumnezeu, Care este și Care a venit la noi, dar pe Care am început să-L iubim prin credință, înainte de a veni la noi.” Din cele arătate până acum reiese că sinergia care lucrează în cadrul religiozității este răspunsul credinciosului la chemarea Duhului Sfânt, cooperarea tainică și liberă între Harul lui Dumnezeu și voința omului. Mântuirea este un act sinergic: ”Căci nici un folos nu vine din lucrarea omului, fără înrâurirea de sus. Dar nici înrâurirea de sus nu vine peste cel ce nu o primește în chip liber. De amândouă avem trebuință: și de lucrarea dumnezeiască și de cea omenească.” (Sf. Petru Damaschinul). Principiul care pune în mișcare sinergia este Harul Dumnezeiesc, care nu este un merit, ci se dă în dar. Dar Duhul Sfânt nu cucerește cu forța închinarea voinței omului ”căci nu naște Duhul o aplecare a voii, fără voie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire.” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Psihosinergia presupune exercitarea libertății personale, un efort voluntar responsabil. Marii părinți ai spiritualității au subliniat că, de fapt, conlucrarea cu Duhul Sfânt nu este o simplă deprindere etică, ci atașarea totală față de Dumnezeu, trăirea Sa sinergică, participarea nemijlocită la viața divină, îmbrăcarea chipului lui Hristos.

Prof. Univ. Dr. Ion Mânzat, Universitatea Hyperion, București

EPIFANIA


Psihologia – o necunoscută?

TRANSFORMARE ŞI DEZVOLTARE INTERIOARĂ - Căi psihoterapeutice de schimbare eficientă

Psihoterapia este o abordare sistemică, pornind de la

supoziţia că modul în care o persoană va percepe şi evalua starea sa, precum şi strategiile adaptatative pe care le foloseşte, sunt importante în modul în care aceasta îşi gestionează impasul, iar aceste strategii reprezintă punctul de intervenţie şi schimbare, în sensul unei evoluţii favorabile. Convingerea de la baza unei psihoterapii eficiente este aceea că orice persoană se poate schimba, poate evolua, învăţând noi strategii de a percepe realitatea şi de a se comporta în raport cu ea. Paradoxal, putem considera că dacă un om a avut capacitatea de a pune în mişcare, de cele mai multe ori automat, nişte strategii dezadaptative, are aceeaşi capacitate de învăţare şi înlocuire a acestora cu nişte strategii alternative, eficiente, optimizatoare. Important este că există în fiecare din noi potenţialul evolutiv, dar la fel de importantă este direcţia lui de manifestare. În acest context, obiectivul general al intervenţiei psihoterapeutice este de a înţelege comportamentul clientului şi de a găsi căi personalizate de optimizare şi adecvare a acestui comportament şi a filtrelor cognitiv-emoţionale de raportare la realitate. Reunind rolul proceselor cognitive asupra comportamentului cu orientarea spre obţinerea unor performanţe, psihoterapia cognitiv-comportamentală este interesată de utilizarea tehnicilor de schimbare la nivel mental şi comportamental într-o manieră pragmatică, eficientă, pozitivistă, centrată pe soluţii. Persoana care reuşeşte să-şi transforme modelele negative de auto-percepere şi gândire care stau la baza stărilor emoţionale disfuncţionale şi priveşte dimensiunea viitorului într-o lumină mai realistă şi mai optimistă va obţine o imagine de sine mai bună, nu va experimenta stări de depresie, va stabili relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi şi îşi va desfăşura activitatea cu un randament sporit. Păstrând criteriile de eficienţă a psihoterapiei în timp, prin centrarea pe soluţie şi remiterea simptomelor, dar şi în intervenţie, prin calitatea serviciilor oferite, putem oferi sub titlul de axiome de lucru, câteva principii de bază care ne pot ghida travaliul terapeutic. Aceste principii provin din surse diferite: semantica generală, lingvistica transformaţională, teoria sistemelor, cibernetică, pragmatism, fenomenologie, logica pozitivistă, programarea neuro-lingvistică, terapiile scurte.

EPIFANIA


Dacă urmăm aceste principii, atunci le vom regăsi şi le vom realiza în lume, îmbogăţind sfera noastră de a gândi, simţi, acţiona, prin oferta flexibilizată de răspunsuri alternative adaptative.

Schimbarea se produce tot timpul şi e inevitabilă! Mintea şi corpul sunt părţi ale aceluiaşi sistem. Schimbarea dintr-o parte a sistemului

determină schimbări şi asupra celorlalte părţi! Harta nu e teritoriul! Comportamentul nostru nu este dirijat de realitatea obiectivă, ci de

diferitele percepţii, „hărţi” individuale formate despre realitatea „teritoriu”. În realizarea dorinţelor, oamenii nu sunt împiedicaţi de realitate, ci de limita percepţiilor lor despre lume. Consecinţa cea mai interesantă care derivă din această presupoziţie este aceea că, schimbând filtrele pe care le folosim atunci când ne raportăm la realitate, putem schimba lumea în care trăim.

Cu cât avem mai multe alegeri, cu atât mai bine! Cele mai eficiente şi mai sănătoase hărţi nu sunt mai adevărate decât altele, dar sunt mai bogate - oferă mai multe posibilităţi de alegere.

Reprezentările exterioare percepute şi reprezentările interioare create se formează pe aceleaşi canale şi influenţează la fel de mult comportamentul nostru!

Omul se află în posesia tuturor capacităţilor de care are nevoie! Omul are la îndemână, potenţial, toate capacităţile de care are nevoie. Schimbarea are loc atunci când, într-o situaţie anume, îi îmbogăţim harta şi îi eliberăm resursele, le folosim şi i le facem accesibile. Psihoterapia este un demers focalizat pe soluţie, avându-l pe client drept expert. Singura piedică este că, deocamdată, nu ştie că el este expertul propriei probleme.

Întotdeauna alegem ce este cel mai bine! Cu toate că un anumit comportament ni se pare oribil, nebun, nefolositor, admitem că acel comportament reprezintă cea mai adaptativă formulă disponibilă persoanei în momentul în care a fost iniţiat. Dacă o structură având drept consecinţă o comportare inutilă, nedorită sau gravă este modificată, instalarea unei noi structuri este urmată de noi comportamente. Lărgind harta unei persoane, ea primeşte şi alte posibilităţi pe care le va folosi la nevoie.

Focalizarea asupra pozitivului, soluţiei şi viitorului facilitează schimbarea în direcţia dorită! La orice problemă, terapeutul şi clientul pot găsi, creea excepţii care pot fi utilizate pentru

construirea soluţiei! Comunicarea înseamnă răspunsul primit! În interacţiunea nostră e nevoie să fim atenţi la

răspunsul trezit în celălalt. Clienţii cooperează întotdeauna; ei ne arată propria viziune despre schimbare. Pe măsură ce înţelegem modul în care gândesc şi acţionează, cooperarea este inevitabilă, iar ghidarea din ce în ce mai eficientă.

Interacţiunea dintre oameni se realizează prin feedback loop (bucla de feedback)! Baza comunicării umane nu este lineară, ci se realizează prin feedback loop: suntem influenţaţi şi de impactul pe care acţiunile noastre îl provoacă celorlalţi.

Sarcinile şi scopurile pot fi împărţite în componente! Dacă sarcina sau scopul este împărţit în componente adecvate, optime, suntem cababili să realizăm orice.

Cea mai eficientă schimbare este cea care se produce automat! Merită să acordăm încredere

EPIFANIA


că inconştientul nostru va alege cea mai potrivită cale de transformare. Uneori nu este necesar să lucrăm cu conţinutul şi să insistăm asupra problemei, ci e important să aflăm ce merge şi să facem mai mult din ce merge, iar dacă ceva nu merge, pur şi simplu să facem diferit. Nu avem nevoie de multe informaţii despre problemă pentru a-i găsi soluţia.

Ni se pare util să aducem în discuţie câteva dintre particularităţile relaţiei şi atitudinii terapeutice

în abordarea cognitiv-comportamentală, centrată pe soluţie, mai ales că dincolo de orice tehnică, instrumentul cel mai util de de lucru este relaţia terapeut-client.

Această relaţie este de tip contractual, implicând obţinerea alianţei psihoterapeutice înţelese ca o colaborare a două persoane. Este o relaţie de natură conştientă, raţională şi non-regresivă, în care terapeutul face apel la ego-ul de adult al clientului, pe care îl tratează ca pe un partener ştiinţific.

Alianţa terapeutică este bazată pe acordul implicit sau explicit, materializat sub formă scrisă al celor doi parteneri de a lucra împreună, un acord prin care sunt stabilite obiective şi sarcini pentru fiecare dintre partenerii relaţiei, termene şi toate condiţiile de desfăşurare a procesului. Poate lua forma unei relaţii de subordonare (tip profesor-elev) în care clientul aplează la serviciile terapeutului pentru a învăţa cum să facă faţă anumitor situaţii, cum să rezolve anumite probleme, cum să negocieze cu gândurile şi emoţiile. În fapt, clientul are la dispoziţie toate capacităţile de a face faţă impasului şi este expertul propriei probleme, având o viziune particulară legată de procesul de schimbare, terapeutul devenind, pe alocuri, ghid şi indicator directiv al procesului în raport cu cel care experimentează schimbările în congruenţă cu structura internă.

Dacă rolul clientului în procesul terapeutic este decis de variabila motivaţională, rolul terapeutic se construieşte pe atitudinea vânătorului care caută dovezi, caută excepţii, normalizează, reîncadreză, pozitivează, amplifică folosirea resurselor, observă şi apreciază schimbările mici, dă feedback, încurajează diferenţele, provoacă răspunsuri la întrebarea miracol, subliniază ce se poate face, nu ce nu se poate, stimulează stabilirea scopurilor şi derularea paşilor necesari atingerii acestora, pozitivează, orientează către viitor, către posibilităţi, catre soluţii, verifică ecologia procesului.

O astfel de abordare a procesului facilitează extinderea, flexibilizarea şi motivarea clientului în aria posibilităţilor de schimbare.

Procesul este analogic celui de învăţare şi putem spune că un client vine la psihoterapie atunci când se confruntă cu incompetenţa inconştientă cu privire la anumite laturi ale vieţii sale, cu lipsa resurselor sau a strategiilor adaptative, precum şi a oricărei idei despre cum poate fi depăşită problema.

În continuare, clientul este ajutat să înţeleagă cu ce anume se confruntă - incompetenţa conştientă, să descopere alternativele posibile şi să treacă la punerea lor în practică – competenţa conştientă, pentru ca în faza finală a psihoterapiei acesta să achiziţioneze acele deprinderi şi abilităţi care să-i permită descoperirea şi rezolvarea de unul singur a propriilor probleme, construcţia de strategii adaptative personale – competenţa inconştientă.

EPIFANIA


Atunci când un client apelează la psihoterapie, vine cu un set de convingeri limitative, iar sarcina terapeutului este de a-l ajuta să credă că lumea lui funcţionează şi altfel. Deşi credinţele nu au neapărat legătura cu realitatea, diferenţa dintre noul sistem de convingeri şi cel vechi constă în aceea că cel nou, dacă se dovedeşte eficient, îl va ajuta pe client să trăiască mai bine şi să fie mai mulţumit.

Cea mai puternică sugestie pe care o presupune psihoterapia şi care poate fi integrată în sistemul de convingeri al clientului este aceea că procesul terapeutic implică o schimbare.

În momentul când o persoană vine în terapie, este deja pregătită să se schimbe. Percepţia acesteia cu privire la schimbarea posibilă este blocată sau neclară, astfel încât ajutarea ei să-şi modifice percepţia respectivă reprezintă fundamentul schimbării. Erickson era de părere că orice client aduce cu sine un dar care poate fi folosit în procesul terapiei. Acuzele, simptomele, dificultăţile pot fi utilizate în cursul procesului, fiind deja un material pregătit să se transforme. O dată obţinut, noul mod de a percepe lumea trebuie să vizeze restructurarea hărţii interne prin intermediul căreia omul abordează lumea.

Atunci când comunicăm cu o persoană, transmitem mesaje atât emisferei cerebrale stângi, cât şi emisferei drepte, adică ne adresăm atât zonelor conştiente, cât şi celor inconştiente ale psihismului.

Sugestiile indirecte se adresează inconştientului, emisferei cerebrale drepte, caracterul indirect constând în aceea că intenţia de a comunica sau sugera ceva nu este pe deplin conştientizată de client. Avantajele terapeutice ale comunicării indirecte se referă la faptul că mesajele ocolesc rezistenţele conştiente, prejudecăţile, convingerile, ideile iraţionale în legătură cu ceea ce pot sau nu să realizeze. De asemenea, administrarea unor sugestii indirecte îi face pe clienţi să credă că schimbarea vine din interiorul lor şi nu le-a fost impusă din afară, deşi la o analiză mai atentă, demersul psihoterapeutului are un caracter directiv.

Pe terenul unor transformări sugerate, abordarea metaforică îi propune clientului un nou sistem de referinţă, care nu este identic cu cel inţial, deschizându-i perspectiva unor noi opţiuni. Noile opţiuni preced modificările pe plan perceptiv, comportamental, emoţional, cât şi modificările de rol social. Pentru ca aceste modificări să se generalizeze, trebuie ca subiectul să-şi formeze o nouă imagine de sine, care să-i permită acomodarea la schimbările respective.

Adesea ne gândim la metafore ca fiind simple ilustrări ale realităţii, dar în foarte multe feluri, propriile noastre percepţii asupra realităţii sunt influenţate de metafore profunde din noi. Ele oferă reprezentări simple, dar codate, fiind adesea cel mai eficient mod de a ne exprima cele mai profunde surse ale identităţii şi valorilor noastre.

Metafora este o exprimare sub formă de simptom, fiind cea mai bună soluţie de prezentare a unei probleme, sub influenţa mecanismelor de apărare, dar şi o tehnică terapeutică indirectă şi provocativă, una dintre cele mai elegante tehnici disponibile în asistarea oamenilor de-a lungul procesului transformării personale.

Metafora ca simptom reprezintă, în concepţia lui David Grove, descoperirea unui nivel al sensurilor simbolice care subliniază probleme şi simptome. Informaţiile din experienţele personale sunt cuprinse în interiorul nostru nu doar ca trăiri (durere, tensiune), dar şi ca metafore (o durere e resimţită ca lama unui cuţit).

În context terapeutic, metaforele sunt folosite ca instrumente ale transformării, facilitând noi

EPIFANIA


paternuri de gândire, simţire şi comportament. Este o conversaţie subtilă cu inconştientul, în care ceea ce pare o poveste misterioasă devine tema unui proces de devenire. Metafora este o fantezie care înlocuieşte realitatea la un anumit nivel. Înţelesul ei nu constă în specificul evenimentelor care compun conţinutul, ci în patternurile ei profunde ori în principiile pe care le presupune.

David Gordon recomandă 3 criterii pentru descrierea unei metafore bine construite: -izomorfismul: metafora corespunde caracteristicilor modelului intern despre lume al clientului

şi este semnificativă pentru el; -rezolutivitatea: metafora permite o reprezentare complexă a situaţiei problematice, conţinând

în sine elementele soluţiei; -generalizarea: metafora acţionează la mai multe niveluri, modificările de la un a numit nivel

antrenând modificări şi în restul sistemului. O exemplificare a modului cum funcţionează utilizarea metaforei în terapia scurtă, centrată pe

soluţie, e dată de cazul unei persoane cu simptome depresive, care se descria ca o meduză pe nisipul fierbinte, simţindu-se incapacitată de o astfel de stare din care nu vedea nici o ieşire. Printr-o simplă întrebare de genul „ De ce ar avea nevoie meduza pentru a se simţi în toate puterile?” s-a produs restructurarea contextului, cu trecerea accentului de pe stare, pe o posibilă soluţie, de pe trăirea depresivă, pe acţiune, derulată iniţial în plan imaginativ, prin transportarea meduzei de pe nisip în apa mării.

În acestă perspectivă sugestivă şi pe tărâmul exprimării metaforice, ne propunem să prezentăm în continuare structura unui scenariu care poate fi folosit într-o stare de transă sau de relaxare şi care sintetizează, la nivel inconştient, procesul schimbării din perspectiva nivelurilor neurologice cognitiv comportamentale. Acest scenariu este o modalitate elegantă de a încheia terapia şi de a ancora noua structură şi experimentarea schimbărilor în realitatea vieţii.

„Imaginează-ţi că am făcut împreună o călătorie şi că pe parcursul ei am învăţat foarte multe lucruri importante despre noi, despre cum suntem în interior... şi poate că atunci când am plecat, în ziua aceea şi la o anumită oră, ne-am întâlnit şi pur şi simplu nu ştiam ce o să ni se întâmple şi cum o să fie pe drum...aveam fiecare un bagaj şi ne-am îmbrăcat cu ce credeam noi că este potrivit pentru o călătorie. Am traversat împreună evenimente şi am participat la tot felul de activităţi. Am purtat discuţii, am căutat răspunsuri, am reacţionat la tot ce trăiam pe traseu...ai descoperit că poţi să faci foarte multe lucruri, unele de care înainte nu te credeai capabil, ai exersat noi capacităţi de a percepe, de a vedea lumea, de a relaţiona, de a vorbi, de a-i sprijini pe alţii, de a fi cu tine însuţi...poate că această călătorie te-a făcut să descoperi câteva mesaje din înţelepciunea lumii, lucrurile cu adevărat valoroase pentru tine, poate ţi-ai schimbat părerea despre multe lucruri şi ai făcut legături noi...asta te-a adus din ce în ce mai aproape de cine eşti tu acum şi aici şi te-a ajutat să te exprimi autentic, în acord cu adevăratul tu care s-a eliberat...acum poţi privi de undeva de sus, ca de pe vârful unui munte pe care l-ai escaladat cu forţele tale, la cum se leagă această călătorie de călătoriile tuturor oamenilor care caută un sens şi cum toate aceste mişcări fac parte din marea mişcare a universului care ne conţine...poţi lua cu tine toate aceste înţelesuri şi lasă-le să se aşeze inconştient în locul cel mai potrivit pentru tine...lasă ca asta să dea naştere la noi sensuri, să te completeze, să te îmbogăţească,

EPIFANIA


să te schimbe şi să-ţi permită ca de-acum să experimentezi starea de a fi pur şi simplu tu, a fi întreg, bun, una cu universul, cu iubirea...un tu care crede diferit şi ştie care-i sunt valorile, care crede că lumea este un mare joc al transformărilor...află ce posibilităţi noi au fost eliberate, ce resurse s-au trezit la viaţă, lasă să apară ceea ce deja ştii inconştient...imaginează-ţi ce poţi face în fiecare zi cu tot ce ai aflat...şi cum o parte din tot ce ai învăţat şi ai experimentat în acestă călătorie îi va ajuta şi pe cei din jurul tău, în locurile şi momentele în care va fi nevoie de experienţa ta...lasă ca procesul să se completeze de la sine, lasă imagini, credinţe, trăiri să se aşeze în mod sigur şi plăcut şi să se integreze automatic în viaţa ta...”

Bibliografie 1. Andreas, Steve, (2002) - „Transforming Your Self. Becoming who you want to be”, Real People Press 2. American Psychological Association, (1999) - „Beyond Talk Therapy”, Edited by Daniel J. Wiener, Washington,

DC 3. Dilts, Robert (1990) - „Changing Belief Systems with NLP”, Meta Publications, SUA 4. Grove J.; Panzer J.B. (1991) - „Rezolving Traumatic Memories; Metaphors and Symbols in Psychotherapy”,

Irving Publisher, Inc., NY 5. Holdevici, Irina (1997) - „Elemente de psihoterapie”, ediţia a III-a Ed. All, Bucureşti 6. Holdevici, Irina (1995) - „Sugestiologie şi psihoterapie sugestivă”, Ed. Victor, Bucureşti 7. Ionescu, George (1997) - „Tulburările personalităţii”, Ed. Asklepios, Bucureşti

Lect. Univ. Dr. Florinda Golu Universitatea din Bucureşti,

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

EPIFANIA


Plăgile ecologice (continuare din numărul anterior)

7. Terorismul şi antiterorismul Prezentam mai înainte că omul este un animal de pradă. Forţa sa, destul de modestă, a fost amplificată prin intermediul uneltelor. Fiind singura fiinţă creativă de pe Terra a reuşit să fabrice unelte din ce în ce mai eficiente intereselor sale. Numai că uneltele folosite la vânătoare au devenit treptat arme de război. Omul a transformat vânătoarea în război. Războiul este tot o vânătoare, însă nu de animale, ci de oameni. Fabricând arme de foc din ce în ce mai sofisticate şi cu putere de distrugere mai mare, omul a transformat războiul în genocid şi teroare. Treptat terorismul a devenit de sine stătător, putând fi, sau nu, asociat cu războiul. Terorismul a fost utilizat, la început, doar ca o armă politică, fiind folosit sub forma atentatelor politice. Treptat a devenit o modalitate de luptă împotriva supremaţiei unui stat. Terorismul înlocuieşte războiul şi provoacă obţinerea rapidă a unor rezultate care, practic, se pot obţine doar prin luptă armată. Terorismul este folosit împotriva civililor sau a unor obiective civile, sau constă în ameninţarea cu un atac major, în vederea obţinerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi comis de agenţi secreţi sau grupuri subnaţionale împotriva unor ţinte necombatante, având ca obiect influenţarea populaţiei sau a unei părţi a acesteia (Andrew Lloyd, Peter Mathews, 2002). Teroriştii sunt asasini. Puţini ştiu că numele de asasini vine de la teroriştii lui Hassan Sabbah, care îi droga cu haşiş pe tinerii care erau folosiţi pentru eliminarea adversarilor politici. Asasinatul s-a practicat şi se practică pe scară largă. Un val de terorism s-a revărsat în a doua jumătate a secolului al XX-lea sub forma deturnărilor de avioane sau a răpirii de persoane. Aldo Moro, primul ministru al Italiei, a căzut pradă terorismului politic. Limitele morale ale terorismului au fost depăşite, teroriştii alegându-şi ţinte din rândul femeilor şi al copiilor. În 1985 teroriştii au provocat explozia unui avion cu 363 de pasageri (Ai India) (Lloyd P., Mathews P., 2002). Megaterorismul a început din 1990, numărul morţilor fiind de zeci de mii de oameni, iar cel din 11 septembrie 2001 a fost cel mai îngrozitor. Terorismul a devenit o plagă a lumii moderne ameninţând toate statele (Sevillia J., 2004, Bernard J., 1994). Terorismul a dat naştere antiterorismului. Adunarea generală a ONU a adoptat în 2001 Convenţia privind lupta împotriva terorismului. Se pare însă că antiterorismul începe să se folosească de principii asemănătoare terorismului. Se întoarce nu atât împotriva teroriştilor cât împotriva oamenilor nevinovaţi. Chiar scopul luptei antiteroriste este deturnat, căpătând iz de hegemonie sau de ocupare necondiţionată, cu voal sclipitor de democraţie. În lupta antiteroristă au murit mai mulţi oameni nevinovaţi decât în toate atacurile teroriste. Chiar scenariul Cosovo poate fi judecat în această sferă de idei.

EPIFANIA


Încă nu dăm crezare „zvonurilor” care consideră că acţiunea teroristă din 11 septembrie 2001 ar fi fost un scenariu bine montat de unele forţe oculte, pentru a avea motiv de expansiune. Ne temem ca nu cumva setea de hegemonie să conducă la astfel de scenarii, că dezastrul va fi mai mare decât ne închipuim. Păzeşte-ne Doamne de această plagă satanică – terorismul şi antiterorismul! 8. Înarmarea demenţială Antropologii consideră că omul este un animal de pradă, şi nu greşesc. Numai că, în zilele noastre jignim animalele de pradă dacă le asemănăm omului. Chiar şi cele mai feroce animale de pradă nu ucid decât pentru a-şi ostoi foamea, însă omul atacă mânat de vanitate, de orgolii, de beţia puterii şi de ambiţia satanică de a supune pe ceilalţi. Patima înarmării a apărut din momentul fabricării primelor unelte, a uneltelor de piatră. Silexul cu cea mai mare suprafaţă de tăiş era selectat ca armă de vânat. Vârful cel mai penetrant era folosit la suliţă. De atunci şi până în zilele noastre tot ceea ce a creat mintea omenească în ştiinţă şi în tehnică a fost folosit în primul rând în perfecţionarea armelor de luptă. Numai că armele de luptă au început să vizeze nu atât animalele cât omul. Vânătoarea a degenerat în război, iar războiul a depăşit treptat legile luptei şi s-a transformat în genocid. Ca biologi am înţeles că pentru lumea animală modul de viaţă de tip prădător a constituit motorul evoluţiei, al progresului biologic. Paradoxal este faptul că acest principiu se aplică perfect şi evoluţiei sociale a omenirii. Înarmarea şi lupta pentru supremaţie au constituit motorul evoluţiei societăţilor tehnicizate, de tip prădător (Mustaţă Gh., Mustaţă M., 2002). Tot ceea ce a creat omenirea mai măreţ în ştiinţă şi tehnică a folosit în primul rând în război, împotriva omului. Puterea aburilor a fost valorificată în primul rând în construirea unor nave de război mai puternice; ridicarea de la sol şi cucerirea aerului a condus la dezvoltarea exacerbată a aviaţiei militare; descoperirea dinamitei a dinamitat liniştea societăţii umane, iar folosirea forţei atomului a generat bomba atomică, una dintre cele mai puternice arme de distrugere în masă. Au urmat bomba cu hidrogen şi alte arme de distrugere în masă, care n-au fost folosite doar în experimente, pentru a proba celorlalte puteri forţa, ci au fost folosite efectiv în nimicirea oamenilor. Înarmarea a ajuns la paroxism şi, totuşi, competiţia nu s-a terminat. De la armele terestre s-a trecut la cele aeriene şi de la acestea la cele cosmice (Reeves H., 2005). Înarmarea nu încetează deşi stocul de arme de distrugere în masă sunt suficiente pentru a distruge planeta de zeci de ori. Cea mai diabolică armă îndreptată împotriva omenirii este arma biologică. Armele biologice sunt de zeci de ori mai periculoase decât bombele atomice şi cele cu hidrogen. Pot fi fabricate pe bază de microorganisme (bacterii şi viruşi), toxine biologice, hormoni sau neuropeptide, gaze neuroparalizante etc. Bacteriile au fost armificate. Este suficient să menţionăm că sporii antraxului supravieţuiesc decenii în sol, iar decesul se instalează în trei zile de la infestare şi că un gram de toxină botulinică poate provoca moartea a peste un milion de oameni, pentru a înţelege dimensiunile acestei plăgi. Domnul Dumnezeu a lovit Egiptul cu ciuma vitelor şi cu vărsatul negru, alături de celelalte urgii. Acestea au rămas înscrise în Referatul Biblic, însă câte urgii nu s-au abătut de atunci asupra

EPIFANIA


omenirii, însă cine le-a înţeles tâlcul? Fiecare perioadă din istoria omenirii a fost bântuită de boli grave şi de epidemii care au secerat sute de mii şi chiar milioane de oameni. Omenirea a plătit tribut cu vieţi omeneşti malariei, febrei galbene, ciumei, holerei, tifosului, tuberculozei etc. Neputincioşi, oamenii au înţeles că viaţa şi moartea se află în mâinile lui Dumnezeu. Tragedia a început să capete proporţii din momentul în care, unele epidemii au început să fie provocate de oameni, folosind diferiţi agenţi patogeni ca arme de luptă. Mintea omenească devine adesea diabolică. Încă din antichitate romanii aruncau hoituri în apa de băut folosită de inamici provocând grave epidemii. În timpul asediului cetăţii Kaffa oştile tătare au aruncat peste ziduri cadavrele unor ciumaţi, provocând o epidemie care a bântuit apoi toată Europa medievală, făcând peste 25 de milioane de victime (Lloyd A., Mathews P., 2002). Mult mai recent, în perioada colonizării triburilor amerindiene, englezii le-au dăruit indienilor pături în care au zăcut unii bolnavi de variolă, provocând o epidemie care a făcut ravagii între băştinaşi. Japonezii au folosit în 1910-1911, împotriva chinezilor, bombe cu pureci contaminaţi cu ciumă. Începutul fiind pornit s-a ajuns la înarmare pe scară largă cu bombe biologice. Epidemiile provocate de virusul Ebola, de virusul gripei H5N1, de virusul Hendra (virusul rujeolei calului – Equine morbilli) sau virusul Nipah (al meningitei porcilor) se pare că au avut tangenţă cu unele laboratoare militare. Se aduc acuzaţii că virusul HIV-1 a fost prelucrat în laboratoare prin hibridarea viruşilor Visna şi HTLV-1. Argumentele aduse sunt combătute, totuşi, în ultimii 20 de ani au apărut peste 30 de boli infecţioase noi (Lloyd A., Mthews, 2002). Chiar dacă în 1972 s-a semnat Convenţia Internaţională privind Armele Biologice (Biological Weapons Convection), cercetările sunt continuate în multe ţări. Sunt ţări care continuă un program nedeclarat de fabricare a acestor arme (Iran, Libia, Siria, China, Taiwan etc.). SUA a recunoscut că încă mai fabrică arme biologice în arsenalele militare din Utah. Omul reprezintă cel mai mare pericol al omenirii prin plăgile ecologice pe care le provoacă.

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

EPIFANIA


Tradiţii

ÎN AŞTEPTAREA SĂRBĂTORII SFINTE A CRĂCIUNULUI

În lumea satelor de altădată, o dată cu intrarea în Postul Crăciunului şi, mai ales, după sărbătorilor

Sfinţilor Andrei şi Nicolae, oamenii trăiau cu nerăbdare fiecare zi, aşteptând şi pregătindu-se, din toate punctele de vedere, pentru perioada sărbătorilor Crăciunului şi Anului Nou. Starea de spirit dominantă a oamenilor era bucuria, copiii fiind cu gândul la colinde, la stea sau irozi, în vreme ce flăcăii se pregăteau intens pentru a intra cât mai bine în pielea personajelor de la capră, de la căiuţi, de la urs sau de la cetele de urători. Fetele mari aveau, se pare, o singură şi majoră grijă: să se pregătească sufleteşte cât mai bine spre a nu rata şi Câşlegii ce urmau, sperând că vor ieşi în primăvara următoare măritate.

Însă pentru aceasta trebuiau să se îngrijească, alături de mamele lor, ca gospodăriile să arate cât mai bine, astfel încât să nu ajungă de ocară prin sat, ştiut fiind faptul că erau destui aceia care veneau cu uratul şi apoi spuneau celor care le era dragă fata respectivă: „Văzu-şi bre la casa prietenei tale cum prin crăpăturile de la fereastră se dădeau şoarecii cu sania la vale!?” În această perioadă, gospodinele scoteau din casă toate lucrurile, pe care le scuturau şi, eventual, le spălau, indiferent de frigul de afară, sau le lăsau un timp anume în ger. Ba, multe gospodine chiar îşi văruiau casa şi spălau ferestrele şi uşile, astfel încât, atunci când veneau vecinele şi rudele cu pomana de Crăciun, casa lor.

Cine crede că în Postul Crăciunului de altădată nu existau petreceri se înşală. E adevărat, nu se făceau hore sau nunţi, în schimb, postul acesta era plin de şezători, clăci sau furcării, înmormântări ş.a. La şezători şi la clăci se muncea cât se muncea, însă cei mai mulţi veneau pentru a auzi şi a povesti tot felul de întâmplări, legende, glume sau jâtii, bancuri cum le-am spune noi azi. Apoi, tinerii obişnuiau să cânte, uneori fiind permis chiar şi jocul!

Nu am amintit întâmplător înmormântările ca prilej de distracţie, deoarece la priveghiul organizat cu aceste ocazii se făceau tot felul de glume, care mai de care mai hazoase, cei care nu erau tari din fire putând leşina când vedeau cum se ridica ca din senin mâna sau capul mortului. Nu intrăm acum în motivaţia acestor priveghiuri, numai aparent hazlii, însă pentru tinerii de altădată ele erau şi prilejuri de distracţie.

În aşteptarea sfintelor sărbători, oamenii deveneau mai buni, mai generoşi şi mai optimişti, sperând că Naşterea Domnului şi Anul Nou vor veni cu sănătate, bunătate şi pace.

EPIFANIA


Soarele şi Ignatul Începând cu sărbătoarea Ignatului, oamenii de altădată se considerau oarecum în perioada

sfintelor sărbători, deşi mai există câteva zile până la Crăciun. Ţinut întotdeauna pe 20 decembrie, Ignatul era şi este încă asociat cu porcul. De ce? Vom încerca un răspuns succint în rândurile care urmează, sărbătoarea de pe 20 decembrie având, după cum vom constata, o legătură intrinsecă cu sărbătoarea Crăciunului.

Înainte de a afla semnificaţia tăierii rituale a porcului în ziua Ignatului, vom prezenta câteva practici şi credinţe specifice acestei sărbători. Astfel, la tăierea porcului nu trebuia să asiste nici un milos, existând credinţa că porcul murea cu greutate, iar carnea nu va mai fi bună; se spunea chiar că cei care văitau porcul îl supărau pe Dumnezeu! După ce porcul nu mai mişca, se făcea o tăietură în chip de cruce, la ceafă, peste aceasta punându-se sare; se zicea că numai aşa … sufletul porcului va ieşi din cap. De obicei, coada, urechile şi beşica erau date copiilor, pe gospodari interesându-i în special splina, aceasta indicându-le, în funcţie de grosime, cum va fi iarna. Fetele şi femeile care îşi doreau păr lung trebuiau neapărat să mănânce din această splină. Găsirea de sânge închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stăpân, acest lucru însemnând noroc la bani. Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mânjeau cu sânge pe faţă în speranţa că vor fi mai roşii la faţă şi sănătoşi în anul care va urma. Acelaşi sânge, strâns într-o strachină cu mălai, uscat şi măcinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nălucă, spaimă ş.a. Cei care trebuiau neapărat să muncească de Ignat, o puteau face numai după ce vedeau sânge, altfel, potrivit credinţelor populare, femeile urmau a ... grohăi ca porcii sau le erau distruse bulendrele puse la uscat pe garduri de aceeaşi porci.

Deşi creştinismul a asociat porcul necumpătării şi lăcomiei, pentru comunităţile arhaice acest animal, mai ales prin sângele său, era unul dintre cele mai importante ajutoare întru revigorarea ... Sfântului Soare. Amintim că pe vremuri, începând cu echinocţiul de toamnă, oamenii observau cum soarele intră într-un aparent proces de dispariţie, consecinţa directă fiind micşorarea duratei zilei şi răcirea timpului. fiind micşorarea duratei zilei şi răcirea timpului. Oamenii credeau că trebuie să intervină în ajutorul astrului ceresc înainte ca acesta să dispară, momentul hotărâtor pentru acordarea ajutorului fiind plasat întotdeauna în preajma solstiţiului de iarnă, adică exact atunci când este cea mai scurtă zi din an. Ei bine, romanii au decis să ajute soarele, nu întâmplător, prin sacrificarea ... porcilor în cinstea zeului Saturn, sângele porcilor trebuind să întărească soarele slăbit de efortul pe care-l depusese peste an. Nu este deloc exclus ca anterior să fi fost sacrificaţi oameni, la români întâlnindu-se pe vremuri o credinţă potrivit căreia „Ignatul are rânduit să moară negreşit un om în ziua sa”. Aşadar, porcul sacrificat ritual la Ignat (etimologic provine din latinescul ignis – foc!) nu era altceva decât o întruchipare zoomorfă a soarelui, o altă ipostază, de data aceasta de natură vegetală, fiind grâul. Despre acesta, dar şi despre multe altele, în paginile dedicate Crăciunului

EPIFANIA


Ajunul Crăciunului Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi aduc aminte cu ce mare bucurie în suflet aşteptam, mai ales pe

vremea copilăriei, Crăciunul şi Anul Nou! Tocmai pentru că Crăciunul este una dintre cele mai frumoase şi mai aşteptate sărbători din calendarul popular, am ţinut să povestim pe mai multe pagini despre modul în care era sărbătorit în satele noastre.

Pentru început vom prezenta cele mai interesante practici şi credinţe specifice Ajunului Crăciunului. După cum se ştie, cuvântul „ajun” derivă din verbul „a ajuna”, însemnând „a posti”. Aşadar, activitatea definitorie pentru orice Ajun ar trebui să fie postul. Acum, în Ajunul Crăciunului, se postea tot pentru Maica Domnului, ea fiind muncită şi supărată. În această zi nu se mânca nimic cu sânge, pentru că Maica Domnului a fost plină de sânge în Ajun. În schimb, datina cerea ca oamenii să mănânce puţin din toate roadele pământului pentru ca acestea să rodească în anul care urma

Cu precădere se gusta din bob, spre a avea saţ, din perje, spre a te îndulci şi a nu te sfădi cu nimeni, din grâu, îndulcit cu miere, plăcinte cu varză, din julfă (sămânţă de cânepă pisată amestecată cu apă şi miere), din turtele numite pelincile sau scutecele Domnului, acestea închipuind scutecele ce au slujit la naşterea pruncului Iisus, din sarmalele cu păsat învelite în foi de viţă de vie, acestea fiind lăsate întotdeauna la urmă; despre ele se credea că sunt neamurile sfădăuşe, din moment ce atâta vreme cât fierb în oală „tot una clocotesc şi huiesc”… Era obiceiul ca în Ajun sau, în cazul satelor mai mari, cu câteva zile mai înainte preotul să umble pe la casele creştinilor cu dascălul şi cu o droaie de copii înaintea lui, copiii strigând din toţi rărunchii „Ni aho, ni aho”! Preotul, după ce blagoslovea bucatele şi casa, trebuia, potrivit obiceiului, să se aşeze, măcar pentru câteva clipe, pe un loc anume, unde gospodina avusese grijă să pună grâu sau grăunţe. Dacă nu şedea, era mare supărare în casa respectivă, femeile supărându-se foc pe Sfinţia Sa şi aşezându-se ele în acel loc. De ce era atât de importantă şederea în acel loc a preotului? Deoarece exista credinţa că stând preotul vor veni la acea casă peţitorii şi norocul, iar cloştile vor sta pe ouă… Dacă preotul era flămând, gospodinele aveau mâncarea pregătită, pe lângă cele amintite deja, fiind preparate şi borş cu mazăre, plachie cu hribi, tocmagi cu zahăr, pere fierte ş.a. Despre cine gustă din aceste mâncăruri înainte de a veni preotul se spunea că va face bube! Pentru a nu-i mânca puricii pe cei din casă în timpul anului ce urma, gospodina avea două variante: ori mătura casa imediat după plecarea preotului, ori arunca foc cu cenuşă după acelaşi preot, care, se vede treaba, era obligat, pe lângă îndatoririle creştineşti, să împlinească şi multe din practicile, mai mult sau mai puţin întemeiate, moştenite de săteni de la înaintaşi. În Ajun femeile groase (gravide) şi copiii aveau voie să mănânce cam tot ce pofteau, copiii fiind îndopaţi cu mult dovleac, în credinţa că vor fi graşi şi frumoşi anul viitor!

Multe practici din această zi se referă la vitele din gospodărie. Acestora li se dădea de mâncare pe săturate, că doar „s-a născut Hristos în iesle”. Pentru ca vitele să fie sătule şi să aibă spor peste an, se obişnuia să se dea câte puţin din toate mâncărurile şi lor, totuşi numai după ce gospodina înconjura casa de trei ori cu o strachina plină. În acelaşi context, despre oamenii care ieşeau afară în noaptea de Ajun şi auzeau un muget de vită se credea că vor avea parte de noroc, în vreme ce un grohăit de porc era interpretat drept un semn rău. Dintre credinţele mărunte specifice Ajunului amintim următoarele: dacă un copil va plânge în ajunul Crăciunului sau al Bobotezei e semn că va plânge tot anul şi dacă la Crăciun, adică în noaptea Crăciunului, vor fi nori, anul va fi îmbelşugat.

Spre miezul nopţii, toţi ai casei se adunau în jurul unei mese rituale, la care exista credinţa că

EPIFANIA


participă şi spiritele celor morţi. De altfel, pentru morţi se puneau blide speciale, de care nu se atingea nimeni. De la această masă nimănui nu-i era îngăduit să se ridice până nu se terminau toate bucatele. În caz contrar, se credea că fuge belşugul de la casa respectivă. Uneori, bărbatul se mai putea ridica, acesta obişnuind să încuie toate uşile pe durata servirii acestei mese sfinte. Proceda astfel în credinţa că nu i se va fura nimic din gospodărie anul viitor… Dacă o femeie se ridica de la masă, riscul asumat era acela de a nu-i sta cloştile pe ouă. Mai mult, dacă voia să aibă pui tari ca fierul, atunci trebuia neapărat să stea măcar cu un picior pe un topor. Când se termina tot de mâncat se ridicau toţi odată de la masă ca să iasă puii deodată, prin unele locuri mama cloncănind ca cloşca, iar copiii ţipând ca puii. Bineînţeles, noi fiind deja foarte îndepărtaţi de logica gândirii populare (evident, acolo unde ea există!), suntem cel mai adesea tentaţi să considerăm aceste practici şi credinţe drept baliverne, însă vă sugerez să fiţi îngăduitori şi nu degrabă judecători acolo unde moşii şi strămoşii noştri vedeau legături cauzale pe care noi nici măcar nu le mai bănuim, darămite să le mai şi acceptăm!

Ştiindu-se că în această noapte cerul se deschide pentru câteva clipe, unii oameni privegheau pentru a auzi cocoşii cântând în cer. Cei care îi auzeau credeau că vor avea noroc la bani şi vor fi sănătoşi de acum încolo. Alţi oameni, mai puţin atenţi la cocoşi, se ocupau cu ... găinării, asta deoarece exista superstiţia conform căreia cei care apucau să fure în noaptea Ajunului (şi nu-i prindea nimeni!) puteau fura tot anul care urma fără teama de a fi prinşi! E adevărat, furtul era uşurat şi de obiceiul oamenilor de a lăsa uşile şi porţile deschise toată noaptea, încuierea acestora atrăgând, se spune, dezinteresul peţitorilor pentru fetele de la acea casă…

Apropo de peţitori, fetele mari au o seară specială acum, ele punând în aplicare o mulţime de procedee de atragere sau măcar de aflare a ursitului. Amintim doar punerea unei străchini cu mâncare pe prispă sub fereastră, urmând ca ursitul să fie văzut când venea să mănânce; cele nouă păhăruţe cu apă puse într-un pahar, în funcţie de cantitatea de apă găsită a două zi, fata aceea măritându-se sau nu anul viitor Apoi, culcatul cu spelca (acul de păr) peste care păşise preotul şi, drept urmare, visarea ursitului sau, în sfârşit, cele trei mătănii făcute peste brâul în care se pusese prima îmbucătură la masa de cu seară.

Amintim că, pe vremuri, colindau numai băieţii, aceştia făcând acest lucru chiar din seara de 23 spre 24 decembrie sau din dimineaţa Ajunului, că doar nu se zice degeaba în colinde „Bună dimineaţa la Moş Ajun!” Grupul de şase până la 30 de tineri (colindători) se constituia după Lăsatul Secului de Crăciun.Acum îşi alegeau un vătaf care cunoştea obiceiurile tradiţionale şi, vreme de 40 de zile sau măcar de 18 zile, se adunau de patru-cinci ori pe săptămână într-o casă anume. Despre colindători se crede că aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate simbolic printr-o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte familii colindătorii primeau daruri constând în colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură ş.a. După ce străbăteau întreg satul, ceata colindătorilor organiza o serbare la care luau parte toţi tinerii. Oamenii primeau întotdeauna colindătorii, existând credinţa adânc înrădăcinată că atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume. Aşadar, să luăm aminte că, după aceeaşi logică a strămoşilor noştri, neprimirea colindătorilor echivala cu un mare şi grav păcat Colindele (sau colindurile) sunt nişte cântece tradiţionale româneşti, cel mai adesea felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt legate numai de obiceiul colindatului, datină perpetuată, potrivit etnologilor, din perioada precreştină. Mai

EPIFANIA


precizăm şi faptul că nu trebuie confundate colindele cu cântecele de stea, acestea din urmă fiind specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi nici cu umblatul cu steaua. Unele dintre colinde au o sumedenie de variante, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri. Iniţial, colindele aveau o funcţie rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, colindele moştenesc funcţia sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi ale lui Solis Invicti. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei). După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea celor două sărbători creştine.

În ceea ce priveşte felul colindatului, reputaţi specialişti au identificat trei mari categorii: colindatul celor mici (piţărăii sau Moş Ajunul, colind cu caracter agricol, prin care se urează belşug la grâne şi animale; de obicei, se încheia cu solicitarea darurilor; Sorcovitul, prin care se urează în special sănătate); colindatul cu mască (capra sau turca, ţurca, brezaia, se pare rămăşiţe ale cultului dionisiac; ursul, rămăşiţă a cultului totemic autohton al ursului) şi colindatul propriu-zis al cetelor de flăcăi sau fete.

Astăzi, din semnificaţia iniţială a Ajunului Crăciunului s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări. Vă sfătuiesc să primiţi întotdeauna pe colindători cu sufletele deschise, căci ei vă aduc, spre deosebire de alţii, numai veşti bune! În măsura posibilităţilor, daţi-le ceva, altfel s-ar putea să auziţi pe la fereastră: „Daţi-ne câte un covrig / Că tremurăm de frig. / Daţi-ne câte un măr / Că vă luăm de păr. / Daţi-ne câte o pară / Că vă lovim de scară. / Daţi-ne câte un şorici / Că noi nu plecăm de aici. / Daţi-ne măcar parale / Că luăm uşa-n spinare. / Ne daţi, ne daţi, or nu ne daţi / Că de noi nu (vă) scăpaţi!” Prima zi de Crăciun

Prima zi a Crăciunului era, după cum e lesne de înţeles, cea mai importantă dintre toate cele trei zile ale Crăciunului. Pe vremuri, când oamenii se întâlneau unii cu alţii în aceste zile se salutau cu frumoasa expresie „Hristos s-a născut”, expresie care, din păcate, a dispărut azi din bagajul de expresii specifice sărbătorilor noastre de iarnă.

Pe alocuri era obiceiul ca în zorile Crăciunului femeile şi fetele să plece în cimitir şi să tămâieze morţii. Pe drum, dacă se întâlneau cu feciori şi oameni însuraţi, colindau, împreună cu lăutari, un colind special numit Zori sau Zorit. Iată un scurt fragment dintr-un astfel de colind: „Mulţumescu-ţi, mulţumesc, / Doamne Iisuse Hristoase, / Că ne-ai dat zori frumoase / Şi raze luminoase. / Doamne, veşmintele tale / Dau şi raze ca un soare / Şi lumină ca din lună. / Căci din cer Te-ai pogorât, / Doamne, josu-ţi pe pământ”. După ce femeile veneau de la cimitir, înainte de a răsări soarele, făceau leşie, cu aceasta obişnuind să se spele toţi ai casei, în credinţa că nu vor face păduchi peste vară. În apa în care se spălau puneau o nucă şi un ban, crezând că vor fi sănătoşi ca nuca şi vor avea noroc la bani. Apoi, oamenii maturi mergeau la biserică. Prin părţile de sud ale ţării, când se întorceau de la biserică, era obiceiul ca oamenii să păşească

EPIFANIA


peste un fier aşezat pe pragul casei, sperând că procedând astfel vor fi sănătoşi peste an. Toţi trebuiau să aibă în mâini ceva care să ardă, mai ales lemne. Acestea erau puse, când intrau în casă, pe foc.

Gospodina avea mare grijă să pregătească o masă îmbelşugată, din care nu lipseau carnea de porc, de pasăre sau de iepure, laptele sau plăcintele. Se socotea că e bine să se mănânce mai întâi carne de pasăre, de iepure sau de vrabie pentru a fi oamenii uşori anul care urma. Alţii mâncau prima dată peşte, încredinţaţi fiind că vor fi vioi ca peştii. Interesant e faptul că, prin unele părţi, în această zi nu se mănâncă deloc carne. Motivaţia? Pentru a nu boli vitele peste an!

Înainte de a se aşeza la masă, gospodinele îşi trimiteau bărbaţii să caute prin ogradă vreun lemn cu gaură. Dacă nu găseau, aceştia trebuiau măcar să răsucească un gânj, aceste lucruri făcându-le, se zice, spre a ieşi mai repede puii din găoace şi a nu avea, aceeaşi pui, gâturile sucite! Să mai notăm că alţi oameni, pentru a fi uşori, preferau lactatele, la mare cinste în prima zi de Crăciun fiind brânza şi laptele de vacă. Despre cei care mâncau carne de porc se credea că vor fi greoi ca porcii. Alţii nici nu aşteptau să se mai spele pe faţă şi treceau direct la mâncat pâine de grâu; procedau aşa în speranţa că se vor sătura mai degrabă când vor mânca peste an. În fine, o altă credinţă interzicea categoric căutatul în cap unii la alţii în zi de Crăciun, această practică atrăgând, se spune, vara găinile spre grădini, aici, bineînţeles, acestea făcându-şi treaba lor preferată. Pentru a avea vacile frupt era bine să nu se împrumute în toate zilele Crăciunului foc şi aluat dospit, focul din vatră şi aluatul din covată trebuind să fie foarte bine păzite acum!

Pentru amatorii de prognoze meteo amintim că nori, ploaie sau ninsoare în prima zi de Crăciun înseamnă, potrivit mentalităţii arhaice, un An Nou bun, în timp ce vremea senină sau vântul anunţa un an rău. Dacă era cald încât se puteau ţine uşile şi ferestrele deschise, atunci se spunea că va fi o vreme friguroasă la Paşti. Dacă fulgeră, ferească Dumnezeu, în zi de Crăciun, e semn de război. Bătrânii de prin părţile Botoşanilor spun că acest lucru s-ar fi întâmplat înainte de a începe primul război mondial, când ar fi fulgerat în prima zi de Crăciun, o dată cu seara, iar lumea s-a spăimântat…

A doua zi de Crăciun

Altădată, în cea de-a doua zi a Crăciunului petrecerile se ţineau lanţ. Mai ales noaptea se cânta, se glumea şi se juca, oamenii adunându-se câte şapte-opt perechi la o casă, de aici trecând la alta, şi tot aşa până îi apuca dimineaţa următoare.

În această zi, tinerii căsătoriţi obişnuiau să meargă la părinţi şi la naşi, macedo-românii neluând loc pe scaune, aşezându-se pe mături făcute din ramuri de brad. Procedau aşa fiind convinşi că cloşca va scoate toţii puii teferi… După ce tinerii se întorceau de la părinţi şi de la naşi se duceau întins la hora făcută, de obicei, în faţa cârciumii sau la casa flăcăului ce era vătaful cetei de feciori din acel an, aici făcându-şi apariţia, pentru prima dată şi numai la invitaţia cetei de feciori, tinerele fete. Prin această „băgare în joc”, ele deveneau fete mari, numai bune de măritat. În spaţiul arhaic românesc, prin această horă din ziua a doua a Crăciunului se începea şirul petrecerilor, acest şir prelungindu-se în toate zilele Câşlegilor de Iarnă, până la Lăsatul Secului, adică până la intrarea în Postul Mare.

Cele 12 zile care erau între Ajunul Crăciunului şi Ajunul Bobotezei formau pe vremuri un timp ritual. Se spune că în aceste 12 zile se prefăcea practic timpul, anul vechi, socotit impur, murind, la finalul acestei perioade regăsindu-se un timp nou, Anul Nou, pur şi renovat. Se socotea că acum timpul

EPIFANIA


îmbătrâneşte, anul vechi se gârboveşte şi moare în noaptea de 31 decembrie, lumea căzând, pentru câteva clipe în haos, spre a reveni la o nouă ordine cosmică, o dată cu reaprinderea lumânărilor sau, mai nou, a becurilor electrice la miezul nopţii de 31 decembrie. De ce vorbim acum şi de 31 decembrie? Deoarece, multe sute de ani Anul Nou s-a sărbătorit o dată cu Crăciunul, de aici rămânând o sumedenie de practici şi superstiţii comune ambelor sărbători. Ba, mai mult, vreme de aproape 200 de ani, Crăciunul s-a sărbătorit pe 6 ianuarie, o dată cu Boboteaza, din veacul al IV-lea sărbătorindu-se, oficial, în perioada 25-27 decembrie.

Cât priveşte provenienţa numelui popular al sărbătorii creştine Naşterea Domnului, amintim că există mai multe opinii. Una se referă la latinescul creatio − „naştere”, alta la slavul karacun − „moarte năprasnică” sau „spirit al morţii”, iar o a treia, se pare cea mai apropiată de adevăr, la albanezul kerçum − „buturugă”. De ce ar fi cea de-a treia opinie mai întemeiată decât celelalte? Pentru că aminteşte de un element esenţial al sărbătorii de Crăciun, anume buturuga sau buşteanul. Acest buştean era adus acasă cu mai multe zile înainte şi pus pe foc în noaptea de Crăciun, jucând rolul unui buştean sacru care, aprins ritual, putea să ajute soarele slăbit de puteri acum în preajma solstiţiului de iarnă. E vorba aici, fără îndoială, de un cult dendrolatric, extrem de puternic pe vremuri, Crăciuniţa şi Crăciun, despre care vom aminti mai jos, fiind, se pare, străvechi zeităţi ale naturii.

În această zi se continua umblatul cu Steaua şi cu Vicleiemul sau Irozii, obicei început în prima zi a Crăciunului. De regulă, cu Steaua mergeau copiii timp de trei zile sau până la Sfântul Vasile sau chiar până la Bobotează. Cei care umblau cu Vicleiemul nu erau prea bine primiţi din cauza faptului că, în timpul jocului lor, unii dintre ei se răsteau cu suliţele spre icoane, poporul considerând acest fapt un mare păcat. Tocmai de aceea, despre băieţii respectivi se credea că nu vor mai fi apăraţi de îngerul păzitor timp de 40 de zile. În schimb, cei care umblau cu Steaua erau foarte bine primiţi, aceasta fiind una dintre explicaţiile existenţei acestui obicei până în zilele noastre. Se spune că atunci când se întâlneau două cete de stelari, cei mai mărunţi sau străini de acel sat trebuiau să încline steaua de trei ori către ceata cealaltă, altfel ieşeau păruieli pe cinste. Steaua biruitoare apuca încotro dorea, în vreme ce steaua învinsă era obligată să o ia în direcţia opusă. Pentru că am amintit de Stea, iată şi un scurt fragment dintr-un cântec de stea: „Să vă fie de bine / La mic şi la mare! / La toţi câţi se află / L-astă adunare. / Poftim sănătate! / La toţi totodată / Inimă întreagă / Dragoste curată!”

Moş Crăciun şi bradul de Crăciun

Vom încerca acum să aflăm mai multe amănunte despre modul în care apare Moş Crăciun în legendele românilor. Apoi, vom aminti istoria pomului de Crăciun, felul în care a ajuns acesta în casele românilor şi, spre sfârşit, vom prezenta alte câteva practici şi credinţe specifice zilelor Crăciunului.

Imaginea moşului care ne răsfaţă cu daruri de Crăciun nu a fost din totdeauna aşa, moşul care apare în ultimele decenii prin oraşele noastre sau, cu mult prea mare insistenţă, pe ecranele televizoarelor fiind o invenţie americană a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, cu o evidentă şi adesea supărătoare tentă comercială.

EPIFANIA


În legendele românilor, Crăciun este stăpânul grajdului sau staulului în care Maica Domnului îl naşte pe pruncul Iisus, soţia sa, Crăciuneasa, Crăciuniţa sau Crăciunoaia, fiind aceea care o ajută pe maica sfântă să-l aducă pe lume pe pruncul Iisus. Povestea spune că Crăciun era un om foarte rău, aşa de rău încât nu lăsa pe nimeni să doarmă noaptea, pe fetele lui şi pe nevasta-sa bătându-le cumplit, acestea fiind mai mereu betege şi pline de vânătăi. Se zice că bietele femeie apucau să se odihnească numai atunci când Crăciun îşi făcea veacul pe la crâşma din sat. Când a aflat că nevastă-sa a moşit-o pe Maica Domnului, nu a ezitat să-i taie mâinile din coate, însă Maica Precista a suflat peste mâinile schi-loade şi acestea s-au făcut de aur sau, în unele variante, mai frumoase de cum erau înainte. În alte legende, nemilosul Crăciun, în faţa minunilor Maicii Domnului, se căieşte, cerându-şi iertare şi devenind astfel primul creştin al umanităţii. Însă, în cele mai multe legende, finalul nu este deloc fericit, Crăciun rămânând în continuare acelaşi om extrem de rău.

Atunci, firesc, ne putem pune întrebarea: cum se face că noi astăzi îl aşteptam cu atâta emoţie şi bucurie pe cel care odinioară făcea atâta rău celor din preajma sa?! S-a ajuns la această situaţie prin intermediul … Sfântului Nicolae, Moş Neculai al nostru fiind practic „naşul”, strămoşul lui Moş Crăciun actual. În veacul al XVII-lea coloniştii olandezi au transportat din Europa în America imaginea unui Sfânt Nicolae darnic şi bun peste poate, ziua sa, prin schimbarea numelui în Sinter Claus, ajungând să fie sărbătorită pe 25 decembrie. Bineînţeles, a existat multă vreme o opoziţie înverşunată la acest fenomen care nu are nici o legătură cu credinţa adevărată sau cu poveştile curate, ultima chiar în anii ’50 ai secolului trecut, însă, până la urmă, pe aproape întreg pământul s-a impus imaginea moşneguţului rotofei, îmbrăcat cu haină roşie, cu barbă lungă şi albă, având asupra sa un sac cu daruri, simbol, în fond, al societăţii de consum. Această imagine a fost desenată de americanul Thomas Nast, între anii 1863-1866, la solicitarea expresă a Companiei Coca-Cola... Cum se mai leagă, nu-i aşa, lucrurile?!

Aşadar, Moş Crăciun, aşa cum arată astăzi, nu are o „vârstă” mai mare de 150 de ani, el fiind puternic mediatizat şi umflat peste măsură în ultimii 50 de ani, în special ca un mijloc, o cale prin care consumatorii, mulţi de bună credinţă, sunt prostiţi şi înşelaţi de către marile companii producătoare de orice, dar deloc interesate de latura mai profundă a acestui personaj mitologic sau de rosturile adânci ale venirii în lume a pruncului sfânt!

Pomul sau bradul de Crăciun are, cel puţin pentru spaţiul românesc, o vârstă şi mai mică, primii brazi (sau molizi) de Crăciun apărând la noi, în casele boierilor şi orăşenilor, acum o sută şi ceva de ani. Este adevărat, românii au un străvechi cult al bradului, însă până în preajma anului 1900 nu există atestări pentru utilizarea bradului la sărbătoarea Crăciunului. Era folosit, ca simbol al vitalităţii, prosperităţii şi belşugului, la popoarele din centrul şi nordul Europei, de la germani, se pare, preluându-l şi noi. Cert e că celebrul Petre Ispirescu, atunci când l-a văzut prima dată în casă unui neamţ din Transilvania, a crezut că acolo a murit un membru al familiei, la români bradul folosindu-se îndeobşte la înmormântări, dar şi la nunţi. Se ştie, pe de altă parte, că în Postul Mare ciobanii de pe munte obişnuiau să se spovedească la … brad, fiind ferm convinşi că această spovedanie era cu mult mai bună decât aceea de la preot! După cum am mai spus, pe vremuri, rolul bradului la Crăciun îl avea buturuga sacră care era pusă pe foc în noaptea Crăciunului, această buturugă simbolizând legătura cu strămoşii respectivei familii, dar şi cu soarele aflat în suferinţă, căruia îi ... împrumuta, prin arderea sa, noi puteri!

EPIFANIA


Spre final, concis şi într-o ordine aleatorie, prezentăm alte câteva practici şi credinţe specifice sărbătorii Crăciunului. Gunoiul nu era scos afară până la Bobotează, cei care îl scoteau riscând să aibă tot anul musafiri; de fapt, oamenii credeau că în acest gunoi se ascund spiritele strămoşilor, fiind bine să se păstreze spre a fi aruncat mai târziu pe ogoare pentru a fi roade multe cât gunoiul! Alţi oameni dădeau foc gunoiului şi săreau peste foc pentru a scăpa de frică. Apa ce rămânea de la spălat blidele era fiartă de mai multe ori şi păstrată într-un şâp până primăvara, acum această apă fiind bună pentru a nu fi deocheate ... albinele. Aceeaşi apă era dată de băut şi animalelor, oamenii de pe vremuri obişnuind că în ziua a treia de Crăciun să-şi stropească vitele cu această apă miraculoasă. …Aceasta este povestea unei sărbători sfinte care aducea şi ar trebui să aducă şi astăzi multă bucurie şi nădejde în suflete, o sărbătoare a unor oameni care trăiau într-o strânsă comuniune cu natura, cu animalele, cu soarele aflat acum, la solstiţiul de iarnă, într-o mare cumpănă, şi, peste toate, oameni aflaţi într-un continuu dialog cu Dumnezeu care, nu de mult, se pare că umbla, după credinţa moşilor noştri, prin lume!

„Scris e-n cer cu stelele / Şi câmpul cu florile! / Daţi crucea bătrânilor, / Busuioc nevestelor, / Măr de aur fetelor. / Intră-n casă / La cea masă. / Peste masă / Grâu revarsă / Ca să iasă / Răul din casă. / Busuioc verde rămuros / Eu m-oi duce sănătos”.

Etnograf Marcel Lutic,

Muzeul Etnografic al Moldovei

EPIFANIA


Din minunile Maicii Domnului

Un creștin, care se numea Didim, s-a născut orb.

Acesta era un om cinstitor de Dumnezeu și virtuos și atât de mult iubea biserica, încât niciodată nu lipsea de la slujbe și de la predicile ce se făceau în ea. Dobândise atât de multă cunoștință dumnezeiască, încât de multe ori îi înfrunta pe eretici și pe iudei și îi rușina. Într-o zi, după ce a spus o frumoasă cuvântare și a adus laude Maicii Domnului, necredincioșii iudei au fost rușinați. Atunci ei i-au spus:

-Nu te rușinezi, orbule, să vorbești în apărarea Maicii Domnului, așa cum o numești tu? Nu înțelegi că nu poate să dea lumină ochilor tăi, ca să vezi și tu ca și ceilalți oameni? Și mai ai și atâta evlavie pentru ea!

-Vă voi răspunde peste trei zile, le-a spus el. După ce a plecat la casa lui, a început să se roage fierbinte

și cu lacrimi Maicii Domnului trei zile și trei nopți, fără să mănânce nimic, ca să-i dea lumina ochilor, pentru a-i rușina pe rău-slăvitorii eretici și pe necredincioșii iudei.

Atunci a primit înștiințare de la Maica Domnului ca să-i cheme pe toți ereticii și iudeii într-o biserică. S-a oprit în fața unei icoane și a spus cu voce tare această rugăciune:

-„Pururea Fecioară, așa cum te-ai învrednicit să naști fără stricăciune pe Dumnezeul tuturor, încât niciodată nu s-a mai auzit un lucru mai minunat decât acesta, așa și acum fă minunea ta cu mine, păcătosul, și dăruiește-mi lumina ochilor mei, nu spre a mea mulțumire, ci pentru ca toți cei din jurul meu să creadă că tu ești Născătoare de Dumnezeu și că într-adevăr Dumnezeu S-a născut din tine și din Duhul Sfânt în chip negrăit. Și astfel să vină și aceștia la Credința Ortodoxă”. Și îndată Maica lui Dumnezeu a dăriut lumină ochilor săi. Atunci mulți eretici și iudei, care au fost martori ai acestei întâmplări minunate, au crezut în Hristos și s-au botezat în acea zi. Pe aceștia, cel ce mai înainte fusese orb, i-a luat în casa sa împreună cu mulți săraci și străini și le-a oferit o „masă a dragostei”, pentru ca toți să-i mulțumească Domnului, „Care pentru rugăciunile Preanevinovatei Sale Maici, a făcut aceste lucruri mărețe”.

EPIFANIA


Cuprins

Preot Dr. Nicolae Nicolescu ÎNNOIREA ANULUI – ÎNNOIRE ÎN HRISTOS...................................................................... 1

Sămânţa Patristică

Sfântul Ioan Damaschin CUVÂNT LA SFÂNTA NAŞTERE A LUI HRISTOS ............................................................ 4 Sfântul Atanasie cel Mare ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI – REFACERE A OMULUI ZIDIT “DUPĂ CHIPUL” LUI DUMNEZEU ŞI DAR AL CUNOŞTINŢEI MAI PRESUS DE FIRE ........................... 6

Vocea Duhovnicului Sfântul Iustin Popovici RAIUL MEU ŞI IADUL MEU ................................................................................................... 11 Arhimandrit Ioanichie Bălan SOBORUL MAICII DOMNULUI (26 Decembrie) .................................................................. 15

Cuvânt catehetic Ierod. Hrisostom Filipescu (Mănăstirea Secu) HRISTOS EUHARISTIC ........................................................................................................... 19

Sfinţenia în participare Prezbitera Dr. Laura-Magdalena Nicolescu SUFLETE VII ............................................................................................................................. 26

Popasuri duhovniceşti Prof.Univ.Dr. Ing. Graţiela Hâncu BETLEEM - BISERICA NAŞTERII DOMNULUI ................................................................. 29 Maica Antonia (Stareţa Mănăstirii Tismana) CUVIOSUL NICODIM CEL SFINŢIT DE LA TISMANA ……………………………….. 31

Din comoara inimii Preot Ioan Cârciuleanu ANUL NOU: - 1 Ianuarie .......................................................................................................... 41

Teologie Preot Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu (Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu) „FORMA BISERICII”: PREZENŢA TAINICĂ A SFINTEI TREIMI ÎN VIAŢA UMANĂ ..................................................................................................................... 45 Preot dr. Marius Daniel Profir INTERZICEREA SACRIFICIILOR UMANE ÎN VECHIUL TESTAMENT .................... 54 Preot Prof. Dr. Adrian Niculcea IMPORTANŢA UNEI MĂRTURISIRI CORECTE A ÎNVĂŢĂTURII DESPRE SFÂNTA TREIME PENTRU UNITATEA ŞI VIAŢA BISERICII ....................................... 57

EPIFANIA


Taina icoanei Archiprêtre Nicolas Ozoline, Paris ICOANA NAŞTERII DOMNULUI ........................................................................................... 67

File de pateric Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu (Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”, Iaşi) ÎNCEPUTUL SLOVEI M ........................................................................................................... 73

Ştiinţă şi credinţă

Lector Univ. Dr. Vasile Chira (Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu) TRANSCENDENTALITATEA AXIOMELOR MATEMATICE ......................................... 76 Preot Dr. Nicolae Nicolescu GÂNDIREA ANTINOMICĂ LA PREOTUL PAVEL FLORENSKI ................................... 80

Conştiinţa românească Acad. Alexandru Zub UNIVERS LIVRESC: COGNIŢIE ŞI DEONTOLOGIE ....................................................... 94 Pagini de istorie Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ACADEMICIANUL FLORIN CONSTANTINIU – DESPRE ROMÂNIA CONTEMPORANĂ ............................................................................. 96

Galeria personalităţilor Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru DIMITRIE GUSTI ……………….........……………………………................................….… 100

Omul de lângă noi Prof. Nina Nedea (Colegiul Naţional „M. Eminescu”) Prof. Mircea Nedea (Colegiul Naţional „C. Negruzzi”) CU RECUNOŞTINŢĂ ŞI RESPECT ......................................................................................... 104

Artă vizuală Grigore Ilisei CETATEA ZIDIRILOR ............................................................................................................. 106

Carte religioasă Lector Univ. Dr. Emanuela Ilie (Facultatea de Litere a Universităţii „AL. I. Cuza”, Iaşi) PĂRINTELE THEODOR DAMIAN: NOI „EXERCIŢII DE ÎNVIERE” POETICĂ........... 111

Femeia în Biserică Prezbitera Dr. Laura Magdalena Nicolescu HARUL MATERNITĂŢII ....................................................................... .................................113

Mărturii Prof. Iorga Neculai UN MARE IMPERATIV ACTUAL .......................................................................................... 117 Preot Prof. Dr. Mihai Valică CRĂCIUNUL ÎNTRE CINSTIRE CULTICĂ, PERVERTIRE ŞI POVARĂ ....................... 119

EPIFANIA


Prezbitera Prof. Tatiana Scutelnic Bibica (Liceul Teoretic B.P. Haşdeu, Basarabia) TRISTEŢEA OMULUI CONTEMPORAN ............................................................................. 125 Preot Prof. Dr. Theodor Damian (New York) NAŞTEREA DOMNULUI ŞI STAREA DE PEŞTERĂ .......................................................... 127 Prep. Univ. Drd. Andra Iftimiei OCROTIREA DREPTULUI LA VIAŢĂ DIN PERSPECTIVĂ JURIDICĂ ....................... 129 Prof. Ing. Florin Onofrei OMUL - ÎNTRE PREZENT ŞI TRECUT ................................................................................. 131 Alina Gabriela Tuţu NOSTALGII DE IARNĂ ............................................................................................................ 132 Acad. Basarab Nicolescu : RUGĂCIUNE PENTRU SUFLETUL LUI HEISENBERG ................................................... 133 Ing. Ioan Huțanu ICOANA MAMEI ....................................................................................................................... 133 Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă HRANA ESTE SACRĂ ŞI NU TREBUIE SĂ FIE ÎNTINATĂ ............................................. 134

Biserica azi Preot Boris Răduleanu BISERICA ÎN ERA GLOBALIZĂRII ..................................................................................... 138 Preot Dr. Mihai Valică (Vatra-Dornei) MARTIRII NEAMULUI ÎNTRE SUFERINŢELE TEMNIŢELOR, INDIFERENŢA ACTUALĂ ŞI CRITICAREA UNUI SIMPOZION DE MARTIROLOGIE ....................... 140

Probleme contemporane Preot Conf. Dr. Ştefan Pomian BISERICA ŞI PROBLEMELE CONTEMPORANE .............................................................. 144 Doctorul trupului, doctorul sufletului Profesor universitar emerit Eusebie Zbranca CANCERUL TIROIDIAN – POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE VECHI ŞI NOI.................. 151 Şef lucrări Dr. Bogdan Mihai (Centrul Clinic de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Iaşi) PIRAMIDA ALIMENTARĂ ...................................................................................................... 153

Priorităţi - Educaţia Prof. Univ. Dr. Ion Mânzat (Universitatea Hyperion, București) SINERGIA DINTRE SPERANŢĂ, IUBIRE ŞI CREDINŢĂ .................................................. 156

Psihologia – o necunoscută? Lect. Univ. Dr. Florinda Golu (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti) TRANSFORMARE ŞI DEZVOLTARE INTERIOARĂ – CĂI PSIHOTERAPEUTICE DE SCHIMBARE EFICIENTĂ .............................................. 159 Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi)

Plăgile ecologice (continuare) ......................................................................................... 165 Tradiţii

Etnograf Marcel Lutic (Muzeul Etnografic al Moldovei) ÎN AŞTEPTAREA SĂRBĂTORII SFINTE A CRĂCIUNULUI ........................................... 168

Din minunile Maicii Domnului ........................................................................................ 177

EPIFANIA


Aşteptăm la adresa de e-mail: [email protected]

şi numerele de telefon: 0232 437 248; 0726 332 333; 0723 232 444; 0726 257 715

sugestiile dumneavoastră.

Abonamentele se pot comanda la aceeaşi adresă de e-mail.

COMITETUL REDACŢIONAL:

DIRECTOR: Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi REDACTOR ŞEF: Prezbitera dr. Laura – Magdalena Nicolescu

REDACTORI:

Arhim. Nichifor Horea, “Sf. Trei Ierarhi”, Iaşi Prof. Constantin Bostan

Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă

Dr. Ing. Vlad Munteanu Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu

Dr. Paul Dan Sârbu Grigore Ilisei

Ec. Mihaela Bârsan Isari Ştefan Cosmin Elena Plăvănescu

Prof. Emil Alexandrescu

TEHNOREDACTARE: Florentina Vrăbiuţă

Revista EPIFANIA se deschide la adresa de internet: nicolaenicolescu.tripod.com

ISSN 2065-3794

EPIFANIA


Documents

Epifania nr14 decembrie2010