Elisabeta Bathory este unul dintre personajele care s-au

strecurat abil prin istorie ca simboluri ale, de cele mai multe ori,

decadenţei - istorie care a reţinut şi alte personaje asemenea, ca, de

exemplu, marchizul de Sade (contesa Bathory, deşi deseori asemănată

cu Vlad Ţepeş, are prea puţine în comun cu acesta; Francis Ford

Copolla, în pelicula Dracula, nu întâmplător propune ca soaţă a

domnitorului român o femeie pe nume Elisabeta). Scriitorul Andrei

Codrescu, hârşâit şi altădată prin labirintul istoriei (el mai are la activ

un roman a cărui acţiune e plasată în trecut, e vorba de Casanova în

Boemia), în Contesa sângeroasă, o scriere voluminoasă, ediţia

românească numărând 476 de pagini, nu îndulceşte, nu romanţează,

portretul unui personaj până la urmă de o cruditate extremă,

inavuabilă, aşa cum se întâmplă, de altfel, în două dintre cele mai

recente filme dedicate vieţii contesei. Autorul propune două istorii, una

aparţinând secolului al XVI-lea, alta secolului al XX-lea, dar ambele

umbrite de prezenţa contesei Dracula, ca să cităm titlul unui alt roman

al cărui personaj central este contesa Bathory. Povestea din secolul al

XVI-lea este una cu iz de cronică, inspirată de notaţiile lui Andrei de

Keresztur, prieten din copilărie al Elisabtei Bathory, erudit şi alchimist

(în acel secol, alchimia era ceva de bon tons). În narator desluşim

vocea autorului, care, ascuns în spatele unor draperii, urmăreşte şi

descrie viaţa dintr-un secol întunecat pentru Europa de Est, un secol

care a stat sub semnul contesei Bathory, un secol, pare-se, asemenea

secolului al XX-lea, de unde şi povestea (pot)modernă a urmaşului

americanizat al sângeroasei contese, Drake Bathory Keresztur.

Povestea începe cu un episod mai mult decât sugestiv pentru ceea ce

avea să devină contesa (sau pentru ceea ce devenise): într-o seară de

1

iarnă, un roi de slujnice îmbrăcate în negru („Parcă erau nişte ciori,

femeile ei, trudindu-se să îngroape vanitaea cărnii”) sparg cu lopeţile

toate oglinzile contesei: „În ultima zi a celui de al şaisprezecelea veac,

contesa Elisabeta Bathory a Ungariei, tare mâhnită de trecerea de

neoprit timpului, mâniată de trădarea cărnii şi abătută peste măsură

de ofilirea tinereţilor sale, le-a cerut slujnicelor să spargă toate

oglinzile din conacul ei din vârf de deal, în Budapesta”. „Mândria lui

Lucifer” o atinsese pe contesă care îşi afla în curgerea Timpului cel mai

mare duşman. Ironic, Elisabeta Bathory se va întoarce din lumile de

dincolo pentru a bântui lumea de sfârşit de secol XX folosindu-se de

oglinzi, sălăşind în ele, folosindu-le ca vehicule de interacţiune cu

lumea noastră. Urmaşul ei, Drake, după revoluţia din Ungaria, se va

reîntoiarce acolo fascinat mai degrabă de misterul care învăluia

cruzimele strămoaşei sale, decât din dorinţa de a contribui la

instalarea unui regim monarhic în spatele căruia s-ar fi aflat, de altfel,

structuri ale vechii Securităţi. După căderea comunismului, ţările est

europene au fost dominate de o atmosferă de haos, de teroare,

întreţinută de diverse grupări naţionalist-extremiste (grupări de cel mai

multe ori iniţiate de structurile securiste ale defunctelor regimuri

comuniste): „În partea noastră de Europă, istoria este un şir fără sfârşit

de vise de groază. Chiar în ziua în care m-am întors, sârbii au pornit în

campania lorde purificare etnică din Bosnia. În Transilvania erau

confruntări violente între români şi maghiari. Erau ameninţări cu

pogromul împotriva evreilor. Satele ţigăneşti erau arse”. O atmosferă

cu rădăcini, crede autorul, în acea perioadă plină de incertitudini şi

dominată de cruzime în care a trăit şi a ucis contesa Bathory:

„Izvoarele secrete ale acelui timp încă mai aruncă sânge otrăvit în

inima Europei”. Nu este o mare revelaţie această idee, dar ea este

puţin conştientizată aici, în estul Europei, iar meritul lui Andrei

Codrescu este că nu ezită în a o expune fără ocolişuri, atacând astfel

idiosincrazia şi cabotinismul. Contesa sângeroasă nu este un roman a

2

cărui miză este oroarea, groaza, ci prezentarea unui personaj aşa cum

s-ar putea să fi fost. Elisabeta Bathory este prezentată ca un produs al

epocii ei, prin asta nefiind absolvită însă de crimele ei (se spune că ar fi

ucis şase sute cincizeci de fecioare în al căror sânge se îmbăia pentru

a-şi păstra tinereţea). Contesa este prizoniera timpului ei pe care nu-l

poate eluda, dimpotrivă, fiind strivită de el, asemenea lui, după cum

am spus şi în rândurile de început, Sade. Ca şi pentru divinul marchiz,

durerea şi plăcerea sunt totuna pentru Elisabeta, ele se unesc întru

împlinirea plăcerii, manifestată nu de puţine ori la contesă sub forma

unei juizării intense. Preocupată de magie, atât de cea înaltă,

reprezentată de Johaness Kepler sau de Andrei Keresztur, cât şi de cea

populară, a prostimii, reprezentată de doica Elisabetei Bathory,

Darvulia, contesa nu ezită a crede în lucruri absurde (ca în mitul

tinereţii fără bătrâneţe, ilustrat de povestea fecioarei care se îmbăia în

lapte de iapă, poovestea favorită a Elisabetei). Astfel, romanul abundă

în superstiţii legate atât de magia primitivă, cât şi de cea înaltă (Andrei

Codrescu pomeneşte, de exemplu, un citat din Agrippa de Nettesheim,

care îl comenta pe Ficino, în care este vorba de Fascinaţia care

pătrunde prin ochi în inimă, idee întâlnită de mine pentru prima dată în

cartea lui I.P. Culianu Eros şi magie în Renaştere. 1484). Să nu uităm,

este vorba de o perioadă în care a domnit Rudolph al II-lea (1552-

1612), membru al dinastiei de Habsburg, un degenerat el însuşi,

patron al alchimiştilor de tot soiul. De altfel, alchimia cu asta se ocupa,

cu căutarea secretului nemuririi trupeşti. Iar această obsesie e

regăsibilă şi la Elisabeta care, în mania ei, devine o făptură canibală,

dornică de a ingera astfel tinereţea care îi era refuzată (eşti ceea ce

mănânci, nu-i aşa?). Stăpână de tânără peste domenii întinse şi,

implicit, peste o mulţime de ţărani şi mici nobili, Elisabeta se confrunta,

din postura ei, şi cu o altă dilemă: cât de mult poţi cere de la un om,

mai ales dacă ţi-a inferior?: „Ceea ce o apăsa era limita a ceea e putea

să le ceară”. În concluzie, şi cu acest roman excentric, exotic, alert,

3

bine scris, Andrei Codrescu se dovedeşte un maestru al thrillerului

(istoric), nedezamăgind nici de această dată.

4