1

ECHIPAMENT CINEGETC ŞI SALMONICOL

CUPRINS

1. Prezentarea obiectului de studiu.

2. Scurt istoric al armelor de vânătoare.

3. Clasificarea armelor de vânătoare.

4. Calibrul armelor de vânătoare.

5. Cartuşul armelor de vânătoare.

6. Părţile componente ale armei.

7. Balistica armelor de vânătoare.

8. Efectul omorâtor al proiectului.

9. Reglarea şi verificarea randamentului armei.

10. Tirul cu puşca cu alice.

11. Tirul cu arma cu glonţ.

12. Alegerea unei arme de vânătoare.

13. Arme de autoapărare

14. Accidente cu arma de vânătoare.

15. Reguli de siguranţă privind folosirea armelor de foc.

16. Echipament auxiliar în activitatea cinegetică.

17. Echipament pentru activitatea salmonicolă.

18. Echipament pentru pescuit cu musca artificială.

19. Unelte accesorii.

20. Pescuitul electric.

2

INTRODUCERE

Importanţa echipamentului. Conţinutul cursului

Ca orice activitate cu caracter specific, mai ales când aceasta se

desfăşoară

într-un cadru natural supus intemperiilor, rezultatele urmărite se pot utiliza numai

utilizând un echipament corespunzător.

În vânătoare şi salmonicultură acesta cuprinde două categorii mari. O

parte, să-i spunem tehnică constând din armele de vânătoare, aparatele de ochire,

muniţiile sau undiţele, mulinetele, firele cârligele etc. şi alta, numită echipament

auxiliar, care permite celui ce activează în acest domeniu să-şi desfăşoare

activitatea în bune condiţiuni. Deci îmbrăcăminte, încălţăminte şi o mare varietate

de obiecte şi ustensile ajutătoare.

O bună cunoaştere privind caracteristicile tehnice şi modul de funcţionare

ajută pe cel care le utilizează să le folosească cu maximum de randament şi fără

riscul unor incidente sau chiar accidente.

Cursul este structurat în două părţi mari. Prima cuprinde activitatea

cinegetică şi echipamentul necesar gospodăririi fondului de vânătoare, operaţiilor

de selecţie şi vânătoare propriu zisă. În partea doua, revenind salmoniculturii sunt

prezentate succint uneltele destinate pescuitului amator de salmonide, a

echipamentului auxiliar precum şi metode de pescuit industrial. Dar numai în

scopul obţinerii materialului biologic necesar reproducţiei sau repopulării unor

ape. În final sunt prezentate unele măsuri de protecţia muncii în activitatea

specifică.

3

Scurt istoric al armelor de vânătoare

1300 Este cunoscut praful de puşcă în Europa.

1380 –1400 Este datată prima “puşcă de mână”, numită şi “puşca din Tanenberg”.

1420 Este consemnată prima armă portativă la care aprinderea se face cu fitil.

1500 Se realizează primul vizor de ochire tip ţeavă.

1556 Se realizează prima aprindere cu cremene.

1786 Englezul Edward Howard descoperă fulminatul de mercur, exploziv care

produce flacără în urma unui şoc mecanic (percuţia)

1818 Apar primele capse mecanice cu fulminat de mercur.

1826 Francezul Lefaucheux inventează cartuşul de hârtie având capsa în interiorul

tubului (cartuşe cu “ace”).

1840 Prima puşcă cu cartuş având capsa la baza tubului.

1875

Se realizează puşca cu ţevi basculante şi sistem de închidere Greener.

Anson şi Deeley inventează mecanismul de dare a focului, cu piesele active

cuprinse în bascula armei. Foarte fiabil este larg răspândit şi în prezent.

În America se inventează forajul “choke” la ţevile armelor cu alice.

1888 Se patentează prima pulbere fără fum bazată pe invenţiile lui Nobel.

1894

Se lansează pe piaţă celebra armă Winchester 94 cu repetiţie, cu pârghie la

garda trăgaciului, o perfecţionare a modelului inventat de E. Winchester în

1886. Şi în prezent arme de acest fel sunt cele mai răspândite în S.U.A.

1898

Apare puşca militară cu închizător Mauser. Constituie punct de plecare pentru

cele mai multe modele de arme militare şi de vânătoare cu ţevi ghintuite, cu

repetiţie din sec. XX.

1905 John Moses Browning inventează prima puşcă semiautomată cu ţeavă lisă,

funcţionând prin reculul lung al ţevii.

1906

Apare cartuşul cu glonţ cal. 30-06 la Springfield în S.U.A. fiind până astăzi

unul din cele mai răspândite şi apreciate din lume, pentru vânătoare.

1910 După 1910 se aduc numeroase perfecţionări armelor militare şi de vânătoare ca :- luneta de ochire.- diferite modele de proiectile destinate atât ţevilor lise (Brenneke, Ideal etc)

cât şi celor ghintuite.- puşca semiautomată cu împrumut de gaze.- chokeul interschimbabil.- aparate de observaţie şi ochire cu amplificare de lumină, raze infraroşii,

raze laser.- cartuşul cu glonţ, fără tub, cu aprindere electrică.

4

- cartuş cu glonţ cu manta conducătoare.Clasificarea armelor de vânătoare

Armele de vânătoare se pot clasifica după mai multe criterii. Unul dintre

acesta este forajul ţevilor. Din acest punct de vedere le putem împărţi în trei grupe

şi anume : cu ţevi netede sau lise, cu ţevi ghintuite şi arme mixte.

Armele cu ţevi lise destinate tirului cu alice pot să aibe una, două sau trei

ţevi. Cele cu o ţeavă sunt cu un singur foc, cu repetiţie manuală sau cu repetiţie

automată numite corect arme semiautomate. Armele cu repetiţie şi semiautomate

sunt prevăzute cu o magazie conţinând două sau mai multe cartuşe, care pot fi

trase consecutiv. În cazul celor cu repetiţie, evacuarea tubului tras şi introducerea

unuia nou în camera de explozie (detunător) se face prin manevrarea

închizătorului de către trăgător. La cele mai multe modele operaţiunea se

realizează prin tragerea spre inapoi a antepatului. Se mai numesc arme cu

acţionare prin alunecare sau, după un termen american răspândit în toată lumea,

“puşcă cu pompă” (pump gun). Sunt foarte răspândite în America şi Australia,

mai puţin în Europa.

Diferite sisteme de arme

1. Puşcă cu repetiţie pe antepat (puşcă cu pompă)

2. Carabină cu închizător cilindric

3. Puşcă cu ţevi basculante

4. Armă semiautomată

5. Armă cu repetiţie cu levier (pârghie la garda trăgaciului)

5

Există şi arme cu ţevi lise cu repetiţie având închizător cilindric şi magazie

asemănătoare carabinelor. Sunt mult mai rare.

La armele semiautomate evacuarea tubului tras şi realimentarea cu un

cartuş proaspăt se face în mod automat, închizătorul fiind acţionat de forţa

reculului sau a gazelor de ardere.

Acest fel de arme se numesc semiautomate sau autoîncărcătoare, deoarece

la o apăsare pe trăgaci este percutat un singur cartuş. Deci pentru fiecare cartuş

este necesară o nouă apăsare pe trăgaci. La armele automate cum sunt pistoalele

mitralieră, puştile mitralieră şi mitralierele, focurile se succed unul după altul atâta

timp cât ţinem degetul apăsat pe trăgaci.

Arme cu ţevi lise cu 2 ţevi pot fi cu ţevile alăturate în plan orizontal

numite şi juxtapuse, sau cu ţevi suprapuse numite după un termen german şi arme

boc. Cu o singură excepţie cunoscută până în prezent, puşca franceză Darne care

are ţevi fixe şi închizător culisant, restul armelor cu 2 ţevi lise, atât bocuri cât şi

juxtapuse au ţevi basculante. La acestea, pentru operaţiunile de încărcare şi

reîncărcare ţevile “basculează” adică se rotesc cu un arc de cerc în jurul unui ax

din piesa numită “basculă”. Pentru menţinerea în poziţie închisă se folosesc

diferite sisteme de zăvorâre (închidere).

Arme cu 3 ţevi lise sunt foarte rare, practic pe cale de dispariţie.

Constructiv sunt identice cu driling-urile cu ţevi mixte.

În mod identic sunt şi arme cu ţeavă ghintuită având una, sau două ţevi.

Cele cu o ţeavă sunt cele mai răspândite arme cu ţevi ghintuite în întreaga lume.

Cu un singur foc sunt de regulă arme de competiţie, de sport. Sunt şi arme de

vânătoare cu un foc şi ţeavă basculantă, arme elegante, uşoare şi precise, dar

destul de rare.

Legendara puşcă Mauser M. 98 a intrat ca atare ori cu diferite modificări

în dotarea armatelor unui mare număr de state. De asemenea milioane de arme de

vânătoare cu repetiţie din lume aparţin acestui sistem.

În prezent cu un termen general le numim “carabine” deşi, la origine,

carabina era o puşcă uşoară cu ţeavă scurtă din dotarea cavaleriei.

În afară de armele cu repetiţie cu închizător cilindric rotativ, care sunt de

departe cele mai numeroase, mai există ca şi la cele cu ţevi lise, arme cu repetiţie

pe antepat (pump gun) şi cele cu pârghia de acţionare a mecanismului la garda

6

trăgaciului. Foarte răspândite în America sunt cunoscute la noi mai mult din

filmele western. În general sunt destinate cartuşelor de putere mică sau mijlocie.

Armele cu ţeavă ghintuită semiautomate sunt cunoscute încă de la sfârşitul

secolului 19, dar ele erau foarte puţin răspândite deoarece ori utilizau cartuşe de

mică putere sau, puţinele modele cu glonţ mai puternic erau foarte grele. După

descoperirea închizătorului acţionat cu împrumut de gaze şi a celui cu role au

intrat în atenţia fabricanţilor şi vânătorilor.

În prezent sunt arme cu cartuşe foarte puternice ca 7 mm R.M, 300 W.M,

338 W.M. şi chiar 9.3x62 care funcţionează ireproşabil. În cele mai multe ţări

capacitatea magaziei este limitată prin lege la două cartuşe.

Armele mixte. Pot să aibă 2, 3 sau 4 ţevi, din care cel puţin una ghintuită.

La armele mixte cu două ţevi ca şi la cele cu ţevi lise ele pot fi alăturate în

plan orizontal (juxtapuse) care sunt şi cele mai vechi sau suprapuse (boc). În

prezent aceste mixte se fabrică aproape exclusiv în sistem boc. Ca dispunere, cele

mai multe au ţeava ghintuită jos iar cea lisă sus. În mod excepţional mixta

fabricată la Brno în Cehia modelul ZH are glonţul în partea superioară, La fel este

şi puşcă americană Savage modelul 24F.

Drilingul este puşcă mixtă cu trei ţevi. Cele mai numeroase au ţevile lise

alăturate şi cea ghintuită dedesubt. Alte sisteme de dispunere a ţevilor sunt :

- 2 ţevi lise alăturate, cea ghintuită, de calibru mic, deasupra dispusă în

şina;

- 2 ţevi ghintuite alăturate în partea superioară, 1 ţeavă lisă dedesubt;

- 1 ţeavă lisă stânga sus, una ghintuită alăturată şi a doua tot ghintuită în

parte inferioară (mai rar);

- driling boc, cu ţeava lisă sus, 1 ţeavă ghintuită de calibru mare sub

aceasta şi o a treia ţeavă ghintuită de calibru mai mic alăturată, în

partea dreaptă între cele 2 suprapuse.

Arme cu patru ţevi, numite şi vierling (se citeşte “firling”) după cuvântul

german Vier = 4. În mod obişnuit aceste arme au 2 ţevi lise alăturate, una

ghintuită de calibru mare dedesubt şi a patra de calibru mic deasupra ţevilor lise în

şina care uneşte ţevile. La unele vierling-uri este situată sub ţevile lise, suprapusă

cu cea ghintuită de calibru mare.

Foarte rar se fabrică şi arme cu 4 ţevi, având ambele ţevi ghintuite de

acelaşi calibru.

7

În general armele mixte sunt destul de numeroase în Europa, mai ales în

partea ei centrală şi nordică, convenind sistemelor de vânătoare din aceste ţări şi

aproape necunoscute între vânătorii din alte continente.

SCHEMA DISPUNERII ŢEVILOR LA ARMELE DE VÂNĂTOARE

ARME MIXTE

Calibrul armelor de vânătoare

Calibrul este diametrul interior al ţevii unei guri de foc (conform DEX).

Este exprimat în diferite unităţi de măsură.

Astfel la ţevile lise calibrul este apreciat după o veche metodă engleză

printr-un număr convenţional obţinut în felul următor :

8

- dintr-o cantitate de 1 pound (453 g) de plumb se toarnă bile de mărimea

diametrului interior al ţevii căreia se doreşte să i se afle calibrul. Numărul de bile

ce rezultă din cantitatea de plumb menţionată mai sus, reprezintă calibrul ţevii

respective.

Astfel cu cât diametrul ţevii este mai mare, numărul de bile va fi mai mic.

Deci calibrul 12 este mai mare decât calibrul 16 şi acesta este mai mare decât

calibrul 20. În prezent cel mai mare calibru acceptat la vânătoare este de 10 (19,5

mm) şi cel mai mic 36 (10,4 mm). Cele mai obişnuite calibre sunt 12, 16 şi 20. În

Europa şi în special în S.U.A. există tendinţe de a se generaliza calibrul 12.

Deşi pe tubul cartuşului nu este întotdeauna menţionat, la acelaşi calibru,

cartuşele cu alice au tuburi de lungimi diferite. În trecut cel mai răspândit era

tubul de 65 mm. prin anii 1920 – 1930 s-au răspândit tuburile de 70 mm apoi, mai

recent, cele de 76 mm. În prezent se fabrică şi tuburi, chiar la calibrul 12, de 80

mm. este foarte important că dintr-o armă de vânătoare să fie trace numai cartuşe

corespunzătoare lungimii camerei. Dacă tubul este mai lung (de exemplu 76 mm

în cameră de 70 sau 65), în momentul focului partea lui terminală va intra în conul

de racordare cu ţeava, diametrul acesteia va fi micşorat şi la trecerea încărcăturii

se va produce o suprapresiune periculoasă, putând duce la inelarea sau spargerea

ţevii.

Calibrul ţevilor ghintuite se măsoară fie în sistemul metric, deci milimetri

fie în cel anglo-american în ţoli (inches).

În sistemul metric calibrul este dat printr-o cifră rotunjită apropiată de

diametrul interior al ţevii şi proiectilului. Spre exemplu la calibrul 7 mm,

diametrul ţevii între ghinturi (câmpuri, plinuri) este de 6.98 mm, între goluri 7.24

mm iar glonţul are 7.25 mm. Există calibre, de exemplu cele notate cu 6.5 mm sau

8 mm în cadrul cărora diametrul glonţului diferă în anumite limite. La 6.5 mm şi 8

mm sunt patru dimensiuni diferite ale ţevii şi glonţului.

În sistemul european pe lângă diametrul interior al ţevii este dată şi

lungimea tubului. Astfel la 7x57, cifra 7 reprezintă, cum s-a arătat, calibrul ţevii

iar 57 lungimea în mm a tubului. Diferite litere sau cuvinte adăugate acestora

contribuie la o identificare exactă a cartuşului. Spre exemplu litera R semnifică un

tub de cartuş cu margine sau ramă, destinat în special armelor cu ţevi basculante.

Deci 7x57 este cartuş care la baza tubului are şănţuleţ iar 7x57R are ramă pentru

gheara extractoare. La cartuşele de 8 mm se mai găsesc şi alte litere sau cifre

deoarece în acest calibru sunt circa 14 cartuşe diferite. Astfel 8x57I este cartuşul

9

care s-a utilizat pentru prima dată în armele militare Mauser M98 (I de la

Infanterie Gewehr). Ulterior pentru această armă au fost realizate o ţeavă şi glonţ

cu diametrul mai mare. A fost numit calibrul 8x57IS. Întrucât există şi varianta cu

ramă, dintr-o dată apar 4 cartuşe care nu sunt interschimbabile : 8x57I, 8x57IR,

8x57IS, 8x57ISR mai este şi 8x57/360 având un tub de aceiaşi lungime 57 mm

dar forma acestuia diferă de a celorlalte.

Asemănătoare caracteristicii se regăsesc la 8x60 sau 8x64. Alteori sunt

adăugate unele cuvinte. Astfel este 7x66 mm von Hoffe, 6.5x54 Manlicher

Schonauer, 6.5x55 Mauser Suedez, etc.

În sistemul anglo – american calibrul este dat în sutimi sau miimi de inch

(25.4 mm). Dacă este scris cu două cifre (.22, .30, .45) sunt sutimi, iar în cazul a

trei cifre (.222, .300, .375, .758) sunt miimi de ţol. Echivalare calibrului din ţoli în

milimetri se face înmulţind cifra în ţoli (sutimi, miimi) cu 25.4 mm cât este un

inch. Astfel calibrul .22x25.4/100 = 5.58, rotunjit 5.6. Sau calibrul .30x25.6/100 =

7.62 mm.

În această metodă de indicare a calibrului nu mai este dată şi lungimea

tubului. Identificarea exactă a calibrului şi cartuşului se realizează prin adăugarea

nor alte cifre sau cuvinte.

Astfel la 30-06 Springfield, 30 este calibrul (7.62 mm), 06 este

prescurtarea anului când a fost scos pe piaţă (1906) iar Springfield este numele

oraşului din SUA unde a fost fabricat pentru prima dată. Se mai obişnuieşte la

cartuşele americane sau engleze să se înscrie numele primului fabricant, ca 222

Remington, 300 Winchester, 280 Rem, 375 Holand – Holand. Uneori sunt

adăugate denumiri fără o specificaţie anume ca 22 Hornet, 222 Swift, etc. Atunci

când sunt două sau trei grupe de cifre, prima reprezintă calibrul ţevii, a doua

încărcătura de pulbere în grains (1grs. = 0.0648g) iar a treia greutatea glonţului tot

în grains. Spre exemplu : 30-30 înseamnă calibrul 7.62 şi o încărcătură de 30

grains (1.95g) pulbere. Sau 45-70-500 = calibrul 11.4 mm, cu 70 grains (4.5g)

pulbere şi un glonţ de 500 grains (32.5g)

Aceste notaţii aparţin obişnuit cartuşelor de tip vechi, cele mai multe

dispărute. Se mai menţin câteva ca 30-30, 30-06, etc.

În SUA se practică obţinerea unor cartuşe noi prin transformarea tubului

unui cartuş deja existent. În aceste cazuri rezultă o denumire hibridă, calibrul fiind

dat în milimetri, iar a doua cifră arată cartuşul vechi din tubul căreia provine.

Astfel 8 mm 06 este un cartuş cu glonţul de 8 mm încărcat în tubul de 63 mm,

10

modificat corespunzător, al vechiului 30-06. Asemănător este 7-08, glonţ de 7 mm

în tubul lui 308 Winchester. Unele firme americane au scos pe piaţă cartuşe al

căror calibru este dat în milimetri ca 7 mm Rem Magn, 8 mm Rem Magn.

Cuvântul Magnum (de la latinescul magnum = mare) utilizat atât în

Europa cât şi în SUA înseamnă un cartuş mai puternic decât altul asemănător ca şi

calibru. Sunt astfel 8x60S Magn, 7 mm Rem Magn, 300 Winch. Magn etc.

Diametrul interior al ţevii la diferite calibre

CalibrulDiametrul interior, milimetriminim maxim normal

4 23,35 23,758 20,80 21,2010 19,30 19,7012 18,20 18,60 18,416 16,80 17,20 16,820 15,70 16,10 15,924 14,70 15,1028 13,80 14,2032 12,70 13,1036 (410) 10,20 11,10

Cartuşul armelor de vânătoare

Cartuşul armelor de vânătoare cu ţevi lise este format din : tub, capsă,

încărcătura de pulbere, bura şi proiectilul, constituit din alice sau glonţ unic. Cu

rare excepţii (cartuşe zise de Flobert, de calibru unic) care au aprinderea laterală

(pe rama tubului), cartuşele cu alice au aprinderea centrală.

căpăcel de închidere

alice

bură de pâslă

pulbere

întăritura de la baza tubuluicapsarama

Schema cartuşului cu alice

11

Tubul este confecţionat din carton presat sau materiale plastice. În trecut

au existat şi tuburi metalice din alamă sau aluminiu dar datorită numeroaselor

neajunsuri au dispărut de pe piaţă. La bază cartuşul are o întăritură metalică

exterioară care cuprinde şi capsa. În interiorul tubului la bază se află o întăritură

de formă conică având în centru orificiul prin care intră capsa. Aceasta poate fi

din carton sau plastic. În continuare, tot în interior, pe înălţimea aproximativă a

spaţiului ocupat de pulbere mai există o întăritură sub forma unui cilindru cu

perete foarte subţire din tablă de oţel sau plastic, cu rolul de a proteja pulberea de

o presare prea puternică de către bură.

Bura joacă rolul de piston care transmite alicelor presiunea gazelor

rezultate din arderea pulberii. Bura trebuie să fie suficient de elastică pentru a

atenua şocul produs de gaze. În caz contrar alicele presate puternic unele în altele

se vor deforma scăzând randamentul de tir. De asemenea bura trebuie să asigure

etanşeitatea astfel încât gazele să nu scape între bura şi tub sau ţeavă diminuând

astfel presiunea. Burele se fabrică din pâslă gresată cu parafină sau din plastic.

Deşi au apărut bure din plastic cu avantaje importante, se mai fabrică şi astăzi

cartuşe de foarte bună calitate cu bure de pâslă. Burele din plastic apărute în

ultimii ani au forme foarte diferite, unele au şi un “pahar” care cuprinde

încărcătura de alice. În felul acesta alicele nu mai vin în contact cu ţeava, ferind-o

pe aceasta de depunerile de plumb. Alicele sunt mai puţin expuse deformării prin

frecarea de metalul ţevii. O calitate esenţială a burelor de plastic este ca materialul

din care sunt fabricate să nu se topească la frecarea de ţeavă lăsând acolo resturi

foarte greu de îndepărtat.

Capsa este formată dintr-un mic cilindru metalic care conţine materialul

exploziv destinat aprinderii pulberii. Puterea capsei trebuie să fie bine corelată cu

caracteristicile pulberii. O capsă prea slabă conduce la o ardere defectuoasă a

pulberii, cu presiune scăzută şi resturi de pulbere nearsă aruncate în spaţiu. O

capsă prea puternică poate aprinde instantaneu pulberea provocând o detonaţie

care poate sparge ţeava, sau se mai poate ca flacăra puternică a capsei să împingă

bura în afara cartuşului pulberea arzând târziu şi defectuos.

În trecut explozibilul din capsă era constituit din fulminat de mercur.

Aceasta dădea naştere prin ardere la oxizi foarte higroscopici. Aceştia aderau la

oţelul ţevii provocând ruginirea lui. În prezent se utilizează aproape exclusiv

capsele numite non corosive sau “Sinoxid” care nu lasă rezidii nocive.

12

Pulberea numită şi praf de puşcă prin ardere dă naştere gazelor a căror

forţă elastică vor propulsa alicele spre ţintă. Timp de 500 de ani a fost utilizată

numai “pulbere neagră”, constituită dintr-un amestec intim de azotat de potasiu,

sulf şi praf fin de cărbune de lemn, în proporţie de 78-10-12%. În multe ţări se

mai foloseşte şi astăzi. La noi cartuşele cu alice se încarcă numai cu pulberea fără

fum, numită şi pulbere vie, cu calităţi evident superioare celei cu fum. Sunt multe

feluri de pulberi fără fum, având la bază substanţe ca nitroceluloza, nitroglicerina,

nitroguanidina, diglicoldinitrat, etc.

Pulberea fără fum are o putere mult mai mare decât cea neagră. În mod

obişnuit un cartuş de calibru 12 se încarcă cu 1.8-2 g. pulbere fără fum şi circa 5

g. pulbere cu fum. Din această cauză la încărcarea manuală a cartuşelor pulberea

trebuie cântărită foarte exact, ¼ g pulbere în plus poate sparge ţeava.

Alicele constituie proiectilul armelor cu ţevi netede. Sunt mici sfere de

plumb având diametrul cuprins între 1.7 şi 9 mm. alicele cu diametrul mai mare

de 5 mm sunt numite şi poşte. La noi în ţară utilizarea lor la vânătoare este

interzisă prin lege. În mod obişnuit mărimea alicelor este indicată în milimetri. În

multe ţări se mai utilizează numerotarea convenţională a alicelor. Astfel în

sistemul acceptat de Germania, Franţa, SUA, Rusia, cuprinde o scală de 1 la 10

numărul 10 este dat alicelor cu Øde 1.75 mm. De aici fiecare număr în descreştere

arată o mărire a alicei cu 0.25 mm. Deci 9=2 mm, 8=2.25, 7=2.50, 6=2.75, 5=3,

4=3.25, 3=3.50, 2=3.75, 1=4 mm. Unele scări indică şi alice cu ØØ mai mare de 4

mm.

Tabel cu notarea alicelor în diferite ţări şi dimensiunea lor în milimetri.

Diametrul în mm

Sistemul de numerotareGerman

American

Englez

Austriac

Suedez

Elveţian

Francez

1,75 10 10 10 - 10 10 102,00 9 9 9 15 00 9 92,25 8 8 8 14 0 - 82,50 7 7 6 ½ 12 1 8 72,75 6 6 5 11 2 7 63,00 5 5 4 10 3 - 53,25 4 4 3 9 4 6 43,50 5 3 2 8 5 5 33,75 2 2 B 7 6 4 24,00 1 1 BB 6 7 - 14,25 0 B BBB 5 8 2 -4,50 2/0 BB - 4 9 - -4,75 3/0 BBB - 2 10 - -5,00 4/0 T T 1 11 - -5,25 5/0 - - - 12 - -5,50 6/0 F F - - - -

13

Alicele moderne se fabrică din “plumb tare” constând din plumb căruia i s-

a adăugat o cantitate mică de antimoniu, pentru a-i mări duritatea. Acest plumb

tare se depune mai puţin pe ţevi şi se deformează mai puţin la presiunea gazelor,

frecarea de pereţii ţevii şi la trecerea forţată prin choke. În unele ţari ca Anglia,

Canada, SUA, a fost interzisă utilizarea alicelor de plumb la vânătoarea păsărilor

de pasaj şi în general în zonele mlăştinoase, lacuri, ape curgătoare. Aceasta

deoarece pe fundul acestor ape s-au acumulat în decursul anilor mari cantităţi de

alice care sunt înghiţite de păsările acvatice îmbolnăvindu-le de saturnism. Aici se

utilizează numai alice din oţel moale sau mai recent din bismut. Alicele din oţel,

datorită efectului asupra ţevii nu pot depăşi mărimea de 3.2 mm iar ţeava o

îngustare de cel mult ¾ choke. Din literatura de specialitate rezultă că acestea sunt

eficace la raţe şi gâşte până la distanţa de 35 m.

Numărul de alice în funcţie de diametrul în mm al acestora şi greutatea încărcăturii în grame

Greutatea încărcăturii, g

Diametrul alicelor, mm

2 2,5 3 3,5 3,7 4

26 557 282 164 103 83 69

28 600 304 174 111 90 74

30 643 326 189 119 96 80

32 686 348 201 127 102 85

34 729 369 214 135 109 90

36 771 391 226 178 143 96

40 857 434 251 158 128 106

Cartuşul cu glonţ unic pentru ţeava lisă

Timp de secole din ţevile lise au fost trase numai gloanţe de plumb de

formă sferică. După apariţia ţevilor cu choke acestea nu au mai putut fi utilizate

deoarece deteriorau ţeava. Un prim glonţ cu efect bun şi precizie a tirului

satisfăcătoare tras chiar din ţevi cu choke pronunţat a fost inventat de germanul

W. Brenneke în 1898. Acesta este cilindric cu vârf conic şi prevăzut pe partea

exterioară cu nervuri destinate a trece prin strâmtorarea ţevii fără efecte nedorite.

Deşi nervurile au formă elicoidală acestea nu imprimă glonţului o mişcare de

rotaţie în aer. El se menţine pe traiectorie fără să se rostogolească datorită

amplasării centrului de greutate în treimea anterioară. După glonţul Brenneke a

Cartuş Brenneke

14

apărut glonţul Ideal Stendenbach de forma unui manşon,

cu nervuri inelare care facilitează trecerea prin choke. A

dat rezultate mai puţin bune decât Brenneke. În ultimii

ani au apărut şi alte forme de gloanţe destinate ţevilor

lise. Amintim modelul american de forma unui degetar

cu nervuri exterioare care nu are ataşată bură, precum şi

diferite modele de gloanţe având diametrul mai mic

decât al ţevii, încorporate într-un manşon din plastic

numit şi sabot (sabot slug). Oricare ar fi modelul acestor

gloanţe trase din ţevi lise ele nu au precizia celor ieşite

din ţevi ghintuite şi nici efectul lor la ţintă. Se vor utiliza

ocazional la vânătoarea de mistreţi în pădure, până la o

distanţă de cel mult 40 m.

Cartuşul cu glonţ pentru ţevi ghintuite

Are numai tub metalic, proiectil unic (glonţ) şi spre deosebire de cel

destinat ţevilor lise nu conţine bură. Glonţul se fixează prin presare

circumferenţială în gâtul tubului. Cartuşele de calibru redus (.22 scurt, lung,

Winchester Magn) au tubul cilindric şi capsa circulară, materialul inflamabil fiind

cuprins în rama de la baza tubului. Percutorul loveşte lateral pe această ramă o

striveşte punctual provocând aprinderea fulminantului.

Tub cilindric sau tronconic aveau şi cartuşele vechi de calibru mare 9.3-11-14

mm, ieşite din uz. Cartuşele zise de calibru mare chiar dacă glonţul lor are uneori

numai 5.6 mm, au tubul de forma unei butelii. La bază tubul este prevăzut cu un

şănţuleţ sau ramă pentru gheara extractoare. Unele cartuşe moderne, de regulă

Schema cartuşului cu glonţ pentru ţeavă ghintuită1 - capsa; 2 – pulberea; 3 – tubul; 4 - glonţul

15

numite “magnum” au o întăritură sub forma unui guler la baza tubului, în care este

practicat şanţul gheara extractoare. Capsa este amplasată central pe fundul tubului

şi are forma unui căpăcel metalic care conţine substanţa explozivă.

Praful de puşcă este de tipuri diferite la acesta cartuşe. Aceasta datorită

faptului că sunt pulberi cu caracteristici diferite de ardere. Unele, numite

“ofensive” au o viteză mare de ardere în timp ce altele “progresive” ard mai lent.

Pulberile ofensive sunt utilizate la arme cu ţevi scurte sau de calibru mic. Cele

progresive sunt încărcate în cartuşe de calibru mare trese din arme cu ţevi lungi.

Pentru o bună combustie puterea capsei trebuie să corespundă caracteristicilor

pulberii.

Proiectilul. La cartuşele moderne gloanţele sunt de trei feluri:

1) Glonţ complet din plumb. Este utilizat la armele de calibru redus.

2) Glonţ cu miez de plumb şi o “cămaşă” care îl “blindează” spre

exterior. Dacă această cămaşă acoperă şi vârful proiectilului acesta se

numeşte “complet blindat”. Este utilizat mai mult la armele militare,

dar şi la multe cartuşe destinate vânatului de talie mai mică (vulpe,

gâşte, cocoşi de munte etc.)

3) Glonţ cu vârf descoperit. La acesta cămaşa îmbracă miezul de plumb

ca un pahar. Vârful are forme diferite : semirotund, ascuţit, cu vârf

ascuţit sau ½ rotund şi o mică perforaţie în miezul de plumb, cu vârf

gol acoperit cu un capişon metalic din tablă subţire şi moale.

1

2

3

4

Diferite tipuri de proiectile1 – glonţ complet blindat; 2 – glonţ semiblindat cu vârf de plumb

3 – glonţ cu cămaşa H şi vârf gol protejat4 – glonţ cu vârf conic

16

Numărul de gloanţe utilizate la vânătoare este foarte mare. Scopul

constructorilor a fost de a realiza gloanţe cu efect foarte bun la ţintă şi o plajă de

acţiune cât mai largă. Dacă s-ar putea să aibe efect la fel de bun asupra unui

căprior de 20 kg, mistreţ de 100 kg şi cerb de peste 250 kg.

Cel mai răspândit este glonţul cu cămaşă de oţel sau tombac (aliaj de cupru

cu zinc) cu vârf de plumb. Dacă greutatea glonţului şi viteza cu care ajunge la

ţintă corespunde taliei vânatului, el are efecte foarte bune. Un alt glonţ care în

deceniile 3-6 ale secolului XX a cunoscut o mare vogă este cel numit cu cămaşă H

(hamantel). Acesta poate fi cu vârf de plumb rotund, ascuţit, perforat, cu capişon

etc. Alt glonţ modern şi care a devenit standard în SUA este cel realizat de

americanul Nosler. Acesta are miezul de plumb întrerupt la treimea posterioară.

Partea anterioară se deformează în formă de ciupercă în timp ce miezul posterior

cu cămaşa care-l acoperă asigură puterea de pătrundere.

În prezent se realizează număr mare de proiectile care au ca scop obţinerea

unui efect cât mai bun. Se urmăreşte în principal o deformare considerabilă a

glonţului în corpul vânatului dar acesta (glonţul) să îşi păstreze la sfârşitul cursei

75-90% din greutatea iniţială.

Părţile armei

Armele de vânătoare au 4 părţi principale: ţeava, patul, mecanismul de

închidere şi darea focului şi antepatul (numit şi uluc, pană sau piesa a treia).

Părţile armei1 – detunătorul; 2 – patul; 3 – trăgaciul; 4 – mecanismul de închidere şi dare

a focului; 5 – ţeava; 6 – cătarea; 7 – înălţătorul; 8 – piedica de siguranţă

17

Ţeava

Este alături de închizător partea cea mai importantă a armei, deoarece de

ea depinde precizia şi randamentul tirului, siguranţa trăgătorului şi echilibrul

armei. La bază ţeava este fixată în sistemul de închidere. In prezent ţevile se

realizează din oţeluri superioare având parametrii de calitate stabiliţi prin

standarde internaţionale. Vechile ţevi, fabricate din aşa numitul “oţel de Damasc”,

realizate dintr-un număr foarte mare de fire de oţel de calităţi diferite răsucite în

Mecanismele armei1 – ţeavă; 2 – detunător; 3 – extractor; 4 – cârlig de zăvorâre; 5 – cheie deschidere-închidere; 6 – piedică de siguranţă; 7 – antepat; 8 – basculă;

9 – trăgaci; 10 – gardă trăgaci; 11 – gâtul patului.

Schemă ţevi1 – ţeavă ghintuită; 2 – ţeavă lisă

1

2

18

jurul unui dorn şi forjate până la sudare, au dispărut din uz. Astăzi ţevile se obţin

din bare cilindrice de oţel prin diferite metode: perforare cu dispozitive speciale,

forjare la rece, electroeroziune. Teava trebuie să reziste la presiunea gazelor, care

la ţevile lise se situează la cea 700 bari iar la cele ghintuite până la 4000 bari,

deasemenea la temperaturile foarte ridicate provocate de arderea pulberii.

Există 2 tipuri de ţevi: cu interiorul neted sau lise destinate tirului cu alice

şi cele ghintuite având în interior profile în formă de spirală cu rolul de a imprima

proiectilului unic o mişcare de rotaţie ca îi sigură stabilizarea pe traiectorie.

Armele cu ţevi lise

Dintre armele cu ţevi lise cele mai răspândite la noi sunt cele cu ţevi

basculante adică acelea care la încărcare şi descărcare se mişcă cu un arc de cerc

în jurul axului numit şi şarnier. Acestea sunt cele mai răspândite şi adecvate

diferitelor feluri de vânătoare în Europa. Pe continentul american sunt preferate

puştile cu o singură ţeavă, semiautomate şi cu repetiţia pe antepat. Vânătorii

italieni, mari amatori de vânat aripat utilizează şi ei frecvent semiautomatele.

Există şi arme cu două ţevi alăturate fixe şi închizător bloc culisant, se fabrică în

Franţa (sistem Darne) deşi au calităţi de funcţionare şi ţin remarcabile sunt foarte

puţin răspândite.

Ţeava are următoarele părţi:

- camera cartuşului cu diametrul interior mai mare decât al ţevilor cu

grosimea pereţilor cartuşului. La capătul dinspre basculă are o

scobitură în care intră rama cartuşului precum şi lăcaşul ghintei

extractoare. Lungimea camerei oscilează în funcţie de cartuşele

utilizate între 65mm la armele vechi, 70mm cele mai răspândite, dar şi

76mm sau chiar 80mm la modelele “magnum”. Este foarte important

să cunoaştem lungimea camerei la arma pe care o utilizăm deoarece un

tub de 76mm tras din cameră de 70mm sau 65 va intra în conul de

racordare micşorându-i diametrul şi provocând, la trecerea încărcăturii,

supra presiuni periculoase care pot duce la inelarea sau chiar spargerea

ţevii. Utilizarea unor cartuşe mai scurte decât camera nu este

periculoasă însă poate afecta negativ împrăştierea alicelor.

19

Conul de racordare (de fapt un trunchi de con) face trecerea de la cameră

la ţeavă permiţând trecerea fără greutate şi pierderi de gaze a încărcăturii. Panta şi

lungimea conului diferă în funcţie de marca armei.

Ţeava propriuzisă are formă cilindrică şi diametru interior egal pe toată

lungimea de la conul de racordare al camerei până la intrarea în partea strâmtorată

(choke). În trecut se fabricau şi ţevi cu uşoară conicitate între cameră şi gura ţevii.

Deoarece nu ofereau avantaje faţă de forajul choke s-a renunţat la ele. În prezent

marile firme constructoare de arme experimentează diferite foraje pentru

îmbunătăţirea tirului. Lucrările de specialitate mai vechi susţin că dacă diametrul

interior al ţevii, în partea cilindrică este la limita inferioară permisă de standarde

(de ex. 18,2 la cal. 12 în loc de 18,4 sau 18,6) se asigură o mai bună etanşare faţă

de gaze şi viteză sporită. Cercetări recente par să confirme contrariul şi anume că,

la burele moderne din plastic, o mărire a diametrului ţevii de la 18,4 la 18,8mm

asigură o circulaţie mai uşoară a alicelor şi acoperire mai uniformă a ţintei cu

alice.

Forajul choke

Inventat în 1875 în America această micşorare a diametrului ţevii cu câţiva

centimetri înainte de gura acesteia duce la o concentrare a snopului de alice,

mărind bătaia eficace a armei cu cca 10m. Cheoke-ul se compune dintr-un con de

racordare care poate avea pantă uniformă (dreaptă) sau variabilă. Lungimea părţii

strâmtorate a ţevii este de 15 – 25mm rareori mai mare. Iar valoarea îngustării este

cuprinsă între 1,1mm la choke plin (full choke) şi 0,2 – 0,3mm la cilindric

ameliorat, în funcţie şi de calibrul armei.

Tipuri de choke-uri1- choke normal; 2 – choke pentru skeet; 3 – choke parabolic;

4 – choke refăcut într-o ţeavă scurtată; 5 – choke pâlnie;6 – choke pardox pentru tir cu glonţ

1

3

5

2

4

6

20

Au fost realizate şi choke-uri cu valoare variabilă obţinută prin răsucirea

unui inel exterior. Nu au dat rezultatele dorite. În prezent numeroase arme se

fabrică cu choke-uri interschimbabile. Sunt constituite din mici cilindri de oţel

care se introduc prin înfiletarea în ţeava armei. În interior au profilul dorit,

cuprinzând atât panta de racordare cât şi choke-ul propriuzis. Gradul de

strâmtorare este marcat prin mici semne convenţionale pe circumferinţa

exterioară. O mică crestătură înseamnă choke plin, 2 – choke ¾, 3= ½, 4= ¼ iar 5

crestături = cilindric ameliorat. Aceleaşi însemne, dar sub formă de steluţe pe

tăblia ţevilor au semnificaţie identică.

În prezent se realizează şi asemenea choke-uri interschimbabile care

depăşesc lungimea iniţială a ţevii. Iar pentru unele arme cu 1 ţeavă choke ghintuit

care ameliorează tirul cu glonţ unic.

Influenţa micşorării diametrului la gura ţevii al unei arme cu ţevi lise (choke)

asupra dispensării snopului de alice

Denumirea choke-ului şi marcarea pe tăblia detunătorului

Calibrul şi Ø ţevii în mm Procentul obţinut la 35 cm12 16 20

Choke maxim F *17,3 0,1

16,1 115,1 0,7

70 – 80

¾ choke I. M. ** 17,4 16,2 15,2 65 – 70½ choke M ** 17,5 16,3 15,3 60 – 65¼ choke **** 17,6 16,4 15,4 55 – 60Cilindric ameliorat

I.C. *****

18,2 16,8 15,7 35 - 40

Asamblarea ţevilor la armele cu 2 sau 3 ţevi se face prin lipirea lor cu

diferite aliaje, fie numai la detunător şi gura ţevilor fie pe toată lungimea lor. Cea

mai importantă parte este aceea de la detunător care cuprinde şi mecanismele

destinate închiderii. Sunt mai multe metode de asamblare. Dacă ţevile se introduc

şi se fixează într-o piesă realizată anterior care cuprinde camera cartuşelor şi

cârligele destinate închiderii se numeşte sistem monobloc (armele I.J. Tikka, Zoli

etc). Atunci când ţevile se realizează fiecare separat de la gura ţevii la detunător

având fiecare şi jumătate din cârligele de închidere şi se asamblează prin lipire

sistemul se numeşte demibloc. Mai sunt şi alte sisteme de asamblare.

Lipirea se face cu diferite aliaje cuprinzând argint, alamă sau zinc. Este

foarte importantă temperatura de topire a acestora. Cea mai ridicată (cca 8000C) o

are cel de alamă urmată de argint cu 620-6500C şi zinc cu 2500C. La o temperatură

de peste 6500 se pot pierde calităţile oţelului ţevii, obţinute prin tratamente

21

anterioare. Dacă asambalrea în zona detunătorului este realizată corespunzător

(monobloc) atunci lipirea ţevilor prin intermediul şinelor se poate face cu aliaj de

zinc, nedepăşind 3000C. Toate armele de bună calitate ar trebui să aibe ţevile

asamblate cu cositor, ceea ce nu este cazul întotdeauna.

Bascula

Este o piesă de mare importanţă în ansamblul armei, situată între ţeavă şi

pat cuprinzând închizătorul, mecanismul de darea focului, piedeca de siguranţă şi

asigură funcţionarea extractului. Bascula se realizează din oţel ori un metal uşor

(duraluminiu sau ergal).

În prezent sunt mai multe sisteme prin care se asigură închiderea şi darea

focului la armele basculante. Primul mecanism robust şi fiabil a fost cel realizat de

Greener în 1875. Acesta constă în existenţa în basculă a unui ax, numit şi şarnier,

în jurul căruia pivotează ţevile sprijinite pe un cârlig .

Închiderea se realizează prin 2 piese culisante care intră în lăcăşurile din

cele 2 cârlige aşezate sub camera cartuşului. În plus o prelungire a şinei intră într-

un lăcaş din podul basculei unde este blocat de un cui transversal. Există diferite

variante ale acestui sistem. Astfel închizătorul Kersten are 2 prelungiri ale ţevii

(sau ţevilor) care intră în basculă în părţile ei laterale. La modelul Purdey

prelungirea şinei are forma unui “nas” fără orificii care este blocat de o piesă care

alunecă orizontal în basculă. La armele cu ţevi suprapuse (boc) pe lângă

închizoarele Greener şi Kersten, cel mai răspândit a fost realizat de Moses

Browning şi constă în axul şarnier şi un cârlig masiv la capătul dinspre basculă al

ţeava

bascula axul şarnier

prelungirea şinei

cârligele de închidere

Închizător Greenera) închis; b) deschis

22

ţevi inferioare. Nu are prelungiri ale ţevilor care să intre în basculă. S-a dovedit

deosebit de rezistent chiar şi la arme de competiţie (talere) din care a fost trase

multe mii de cartuşe fără ca puşca să primească acel nepăcut “joc” al ţevilor în

basculă. Au fost realizate şi în acest caz numeroase variante. Merită a fi menţionat

închizorul Beretta care în locul axului şarnier are 2 role în părţile laterale

prelungirii basculei pe lângă ţevi, corespunzând celor 2 degajări semicirculare pe

tăbliile laterale ale ţevilor. În locul cârligului din partea imferioară are la ţeava de

sus 2 orificii, practicate în peretele îngroşat al ţevii. În acestea intră doi cilindri de

formă uşor tronconică ieşind din basculă şi acţionaţi de pârghia de închidere,

situată pe gâtul patului.

Mecanismul de dare a focului

Aprinde capasa prin lovirea ei de percutor. Se compune în principal din

trăgaci, cocoş, arc şi percutor. Denumirea de “cocoş” a rămas de la vechile arme

care aveau această piesă în exteriorul basculei. În prezent el se află în interior, este

dintr-o bucată de oţel şi poate să cuprindă şipercutorul. La armele de calitate

acesta este separat, fixat printr-uncilindru cu arc în basculă. Un mecanism simplu

cu puţine piese şi foarte sigur în funcţionare este cel numit Anson & Deeley După

numele inventatorilor.

La sistemul numit “cu platine laterale” piesele mecanismului de darea

focului nu sunt în interiorul basculei ci pe câte o placă numită platină. Acestea

sunt montate pe gâtul patului vertical, în spatele basculei. Echipează de regulă

Schemă mecanism de dare a focului – sistem Anson-Deeley1 – pârghie de armare; 2 – ciocan (cocoş); 3 – arc; 4 – pârghie de declanşare;

5 – locul de încastrare a pârghiei; 6 – trăgaci; 7 – pârghia trăgaciului

23

armele de calitate superioară. Au avantajul că pot fi uşor demontate şi curăţate dar

şi dezavantajul sunt mai greu de realizat şi dacă nu sunt foarte îngrijit şi din

materiale corespunzătoare lucrate, sunt mai puţin rezistente decât cele cuprinse în

basculă. O excepţie o constituie platinele laterale ale armelor cu ţevi juxtapuse

fabricate în Cehia. Acestea au un număr mic de piese, o funcţionare foarte sigură

şi sunt aproape indestructibile. Arcurile care acţionează cocoşul pot fi lamelare, în

formă de V, sau spirale.

Trăgacele sunt pârghiile care permit acţionarea, din exterior a

mecanismului de darea focului. Ele sunt aparate de o eventuală declanşare

involuntară de o gardă a trăgaciului, o apărătoare în formă de semicerc.

Tradiţional la armele cu 2 ţevi, fiecare ţeavă are trăgaciul ei. Cel din faţă

acţionează ţeava dreaptă sau cea de jos la bocuri. Cel din spate pe stânga sau de

sus la bocuri. O excepţie o face puşca ZH (Cehia) la care trăgaciul din faţă

acţionează ţeava de sus iar al doilea pe cea de jos. Acesta la o a doua apăsare

acţionează şi ţeava de sus. La drilinguri trăgaciul din faţă serveşte atât ţeava din

dreapta lisă cât şi pe cea ghintuită. Schimbarea se face cu ajutorul unui buton

situat pe gâtul patului în spatele pârghiei de deschidere a armei. La drilingurile de

bună calitate odată cu schimbarea trăgaciului la ţeava ghintuită se ridică, pe şină şi

plăcuţa înălţătorului. În felul acesta, pe lângă o ochire mai precisă, vânătorul este

atenţionat că la apăsare pe trăgaci pleacă glonţul şi nu alicele, lucru foarte

important mai ales la vânătoarea în pădure cu gonaşi.

În prezent numeroase arme cu 2 ţevi se fac cu un singur trăgaci pentru

ambele ţevi, acţionat prin două apăsări succesive. Este avantajos deoarece

declanşarea celor două focuri se face fără a mai fi necesară mişcarea mâinii pe

gâtul patului la schimbarea degetului de pe un trăgaci pe altul. Acest trăgaci poate

fi fix, adică acţionând în acelaşi sens, jos-sus, drepata-stânga, ţevile. Se utilizează

la armele de competiţie, dar este dezavantajos la vânătoare, unde este necesar să

poţi alege din care ţeavă tragi primul foc. Cele mai multe arme moderne au

posibilitatea de a schimba sensul de acţionare, printr-o pârghie aflată pe piedica de

siguranţă sau un buton la garda trăgaciului.

Trăgaciul singular acţionează succesiv cele două ţevi fiind schimbat de la

una la alta cu ajutorul unui mecanism care funcţionează inerţial, adică pus în

mişcare de reculul primului foc tras. Dacă primul cartuş nu a luat foc, la a doua

apăsare nu se declanşează focul următor decât după acţionarea butonului de

schimbarea sensului. Ceea ce la iepuri sau raţe nu este foarte important, dar la

24

mistreţ sau urs este cu totul altă situaţie. Există şi mecanisme de acest fel care

acţionează mecanic, fără ajutorul reculului (Puşca ZH Cehia).

Rezistenţa la apăsare a trăgaciului

Este foarte importantă pentru precizia tirului. Mecanismul de dare a

focului trebuie pus în mişcare printr-o apăsare suficient de uşoară pentru a nu

provoca smucirea armei. Totuşi o rezistenţă suficient de mare care să nu ducă la o

declanşare involuntară la atingerea trăgaciului sau o lovire uşoară a armei.

Rezistenţa la declanşare se măsoară cu un cântar dinamometru şi se exprimă în

kgf. Se consideră că pentru armele cu ţevi lise aceasta trebuie să fie în jurul a

2kgf. Trăgaciul din spate mai lung şi curbat este necesar să scape cu câteva sute

de grame mai greu pentru a da trăgătorului aceeaşi senzaţie de apăsare cu a celui

din faţă. Sub 1,6 kgf aceste trăgace devin periculoase iar la peste 3-3,5kgf un tir

precis devine aproape imposibil. La drilinguri şi arme mixte unde reculul puternic

al ţevii ghintuite poate duce declanşarea accidentală şi a celui al doilea foc,

trăgacele sunt reglate pentru o rezistenţă mai mare. În acest caz sunt utilizate

acceleratoarele, mecanisme cu arc. Acestea când sunt armate micşorează

rezistenţa la apăsare până la câteva zeci se grame. Sunt de două tipuri:

acceleratorul numit german, constă în al doilea trăgaci la armele cu o ţeavă. Prin

apăsarea mai energică a acestuia se armează un arc, mişcând degetul pe trăgaciul

din faţă, la o apăsare foarte uşoară este declanşat arcul care, printr-o pârghie, pune

la rândul său în mişcare mecanismul de dare a focului. La armele cu 2 sau mai

multe ţevi se utilizează acceleratorul francez. Acesta este armat prin împingerea

cu degetul mare spre înainte a trăgaciului până când se aude sau se simte la deget

că a agăţat o piedică. La apăsarea în direcţie obişnuită trăgaciul scapă foarte uşor.

Acceleratoarele se reglează cu ajutorul unui mic şurub aflat în spatele trăgaciului.

Sensibilitatea nu trebuie exagerată, în caz contrar se poate declanşa focul

involuntar. La armele cu repetiţie de ultimă generaţie acceleratorul este

dezamorsat la acţionarea piedicii de siguranţă sau a mânerului închizătorului. În

cazul acceleratorului francez, dacă a fost armat şi nu s-a tras focul el se

dezarmează astfel: piedeca de siguranţă se aduce în poziţia “asigurat”, se deschide

încet arma, după care trăgaciul prins între degetul mare şi arătător se trage încet

spre îndărăt.

Piedica de siguranţă este un mecanism indispensabil pe orice armă de foc

portabilă. Aceasta nu se găseşte pe armele cu cocoaşe exterioare şi pe cele numite

cu armare separată, a căror mecanism de darea focului se armează cu ajutorul unei

25

pârghii aflate pe gâtul patului şi care este acţionată ca şi la armele cu cocoaşe

exterioare numai cu scurt timp înainte de executarea focului. Putând fi dezarmat

cu aceiaşi pârghie.

Piedicile de siguranţă sunt de mai multe feluri, ele acţionând asupra

cocoaşelor interioare, a pârghiilor de declanşare sau a trăgaciului. Cele mai

eficiente sunt care acţionează asupra cocoaşelor sau concomitent în două sau trei

puncte.

La cele mai multe arme cu ţevi basculante piedica acţionează numai asupra

trăgacelor.

Extractorul şi ejectorul

Au proprietatea de a scoate tubul tras din ţeava armei sau cartuşul ne tras.

Scoaterea tubului se face prin deschiderea armei, la cele cu ţevi basculante şi

acţionarea închizătorului la cele semiautomate şi cu repetiţie. Unele arme au

numai extractor care scoate tubul atât cât să poată fi prins cu mâna, în timp ce

ejectorul, la deschiderea armei, acţionat de un resort puternic din antepat aruncă

tubul afară din ţeavă. Ejectorul prezintă avantajul unei reîncărcări rapide, util în

cazul unui vânat numeros (pasaj de gâşte, goane de fazani). În cazul cartuşelor ne

trase funcţionează ca un extractor normal. Dacă nu este de foarte bună calitate se

defectează foarte repede, gheara extractoare fiind din 2 bucăţi are joc şi poate sări

peste rama tubului. Făcând necesar o gheară extractoare manuală (eventual la

briceag) sau o vergea confecţionată pe loc dintr-o nuia (pe baltă mai dificil).

La armele semiautomate sau cu repetiţie, gheara extractoare, fixată pe

capul închizătorului, aruncă tubul afară din ţeavă prin acţionarea acestuia automat

sau manual. În cazul cartuşelor ne trase, la ambele sisteme se trage închizătorul

spre îndărăt cu mâna până când cartuşul poate fi prins şi scos din lăcaşul magaziei.

Aparatele de ochire

Pe ţeava sau ţevile armei se mai fixează şi aparatele de ochire care la cele

cu ţevi lise sunt mai simple, constând de regulă dintr-o cătare, având forma unei

jumătăţi de sferă cu diametrul de 4 - 5mm. Ochirea se face aşezând (vizual)

cătarea pe podul basculei, la mijlocul acesteia unde are o mică concavitate, sau pe

partea terminală a şinei (la boc).

26

Pe treimea anterioară de jos a ţevii este fixat şi inelul de prindere a bretelei

de purtat arma pe umăr. La puştile de înaltă calitate şi cele destinate tirului sportiv

acesta lipseşte considerându-se că vânătorul, respectiv trăgătorul sportiv, nu se va

deplasa pe distanţe mari cu puşca în mână.

Pe tăblia, ţevilor care vine în contact cu bascula se găsesc înscrise:

calibrul armei, inclusiv lungimea tubului, însemne de încercare la presiune, seria

numerică, eventual valoarea choke-ului. La semiautomate şi cu repetiţie acestea se

află pe ţeava armei, în aproprierea detunătorului unde se găseşte şi marca de

fabricaţie.

Patul puştii

Este piesa din lemn, material sintetic sau combinaţii ale acestora pe care

este fixat ansamblul metalic – ţeavă, închizător, trăgace. Patul permite acţionarea

“din mână” a armei dându-i caracter de “armă portabilă”. La pistoale, revolvere,

pistoale mitralieră, arme sport patul se mai numeşte şi crosă.

Importanţa primordială a patului constă din faptul că el, în măsura în care

caracteristicile dimensionale corespund cu cele ale trăgătorului, permite

executarea unui tir rapid şi precis. O expresie vânătorească spune că un pat trebuie

să-i “cadă” sau să-i „ vină” bine trăgătorului. Cu alte cuvinte în momentul când se

epolează arma, oricât de rapid, vânătorul va vedea aparatele de ochire în linie fără

să mai facă eforturi de căutare a lor prin mişcarea capului, gâtului etc.

Dimensiunile patului sunt:

- Lungimea . Se măsoară de la trăgaciul din faţă până la mijlocul tălpii

patului. La armele cu un singur trăgaci se iau câţiva milimetri în faţa

acestuia. Cel mai simplu lungimea patului se estimează aşezând talpa

patului pe braţ la îndoitura cotului, având antebraţul întins spre garda

trăgacelor. Palma cuprinde gâtul patului. Dacă degetul arătător ajunge

comod cu prima falangă pe trăgaciul din faţă lungimea patului este.

corespunzătoare. Patul prea lung îngreunează epolarea rapidă şi duc la

lovituri înalte (peste ţintă). Cel prea scurt aduc mâna care cuprinde gâtul

patului prea aproape de faţa trăgătorului. Deseori din cauza reculului,

pometul obrazului este lovit de degetul mare.

- Înclinarea patului . Se măsoară prelungind linia superioară a ţevilor. Faţă

de această linie este o distanţă mai mică până la “nasul” patului şi una

mai mare la umărul acestuia. Înclinarea trebuie să fie cu atât mai mare cu

27

cât trăgătorul are gât mai lung şi epolează mai jos în umăr. O înclinare

prea puternică duce la lovituri joase şi invers.

- Abaterea laterală faţă de planul vertical al patului numită şi „avantaj”.

Constă într-o uşoară deviere spre dreapta pentru trăgătorii dreptaci şi

spre stânga pentru cei care epolează la umărul stâng. Este mai mică în

partea superioară (călcâiul patului) şi mai mare jos, la vârful patului.

Această abatere are rolul, mai ales la persoanele late în umeri să

aducă, pe cât posibil, aparatele de ochire în dreptul ochiului trăgătorului.

De oarece în unele ţări (SUA) o parte însemnată a vânătorilor trag pe

partea stângă. Unele fabrici, la armele de seria mare fac paturi drepte,

fără acest avantaj.

28

Diferite forme ale patului unei arme

de vânătoare

Abaterea laterală (avantajul)

La paturile executate la comandă, după dimensiunile trăgătorului se mai

ţine seama şi de înclinarea talpei patului faţă de linia ţevilor. Se numeşte cu un

termen englez „ pitch” şi se măsoară aşezând puşca lipită în peretele care face

unghi drept cu duşumeaua. Se măsoară distanţa între vârful ţevii şi perete. Are

valori de 3-6cm. un unghi mare însemnă că patul va fi mai scurt în partea

superioară (la călcâi) deci epolând rapid vom avea tendinţa să tragem mai sus.

Este avantajos la tirul pe ţintă aflate în zbor. Se poate modifica uşor prin preluarea

unei părţi din talpa patului.

Părţile principale ale patului sunt constituite din patul propriu zis având la

bază talpa patului care la rândul ei are la partea superioară călcâiul sau umărul iar

la cea inferioară vârful patului. Spre basculă este gâtul patului iar în partea de sus

legătura cu patul o face „nasul”. Dacă gâtul are o formă rotunjită apropiată de

mânerul unui pistol, are „pistolet”. Pe faţa dinspre trăgător poate fi un obrăzar.

Patul numit german are de regulă pistolet şi obrăzar. Este avantajos la tirul

cu glonţ, permiţând o apucare mai fermă cu mâna şi aplicarea exactă a feţei

trăgătorului pe pat. Patul englezesc are gâtul drept, fără pistolet şi de asemenea nu

are obrăzar. Convine tirului rapid cu alice la zbor şi vânat mic pe sol.

Antepatul numit şi pană uluc sau „piesa treia” este acea parte a patului

situată în faţa gardei trăgaciului. Acesta permite trăgătorului să prindă ţevile cu

mâna stângă pentru a dirija loviturile. La armele cu ţevi basculante cuprinde

mecanismele care permit detaşarea ţevilor de pat, cele necesare acţionării

extractoarelor sau ejectoarelor. La cele cu repetiţie acest antepat nu este detaşabil

29

decât prin demontare şi cuprinde magazia de cartuşe şi piesele care asigură prin

acţionare manuală sau cu ajutorul gazelor manevrarea închizătorului.

Materialul din care se realizează patul, în mod tradiţional este lemnul, în

special lemnul de nuc. Acesta trebuie să fie atât de bine uscat încât la schimbările

normale de umiditate din atmosferă să nu îşi modifice forma şi dimensiunile.

Calitatea lemnului poate influenţa preţul unei arme. La aceleaşi caracteristici

tehnice, un lemn cu totul deosebit poate dubla preţul puştii faţă de unul obişnuit.

În prezent multe din armele de serie mare au patul din lemn de fag sau diferite

mase plastice. Acestea din urmă, deşi după gustul vânătorului european nu sunt

prea estetice, au avantaje certe. Nu sunt influenţate nici de condiţii de exploatare

foarte dificile, umiditate şi căldură mare, nu se zgârie decât foarte greu şi sunt

mult mai ieftine decât cele din lemn.

Există câteva metode de a realiza un pat potrivit staturii unui vânător. Pe

bază de dimensiuni corporale sau cu o puşcă numită „conformatoare” a cărei pat

poate fi modificat în toate direcţiile. Proba se poate face în atelier dar mult mai

corect şi eficient în poligonul de tir. Deocamdată la noi nu sunt asemenea

posibilităţi cu siguranţă că ele vor apare într-un viitor apropiat.

Arme cu ţeava ghintuită

Ţeava cuprinde în interior 4; 6 sau 8 ghinturi (în rare cazuri mai multe,

numite polighinturi) care înaintează sub forma unui şurub cu sensul de rotaţie spre

dreapta sau stânga (mai rar). În secţiune o astfel de ţeavă prezintă, pe

circomferinţa unui cerc, zone mai ridicate (4, 6, 8) numite câmpuri, plinuri sau

ghinturi şi altele adâncite în oţelul ţevii numite goluri sau uluci. Împreună

constituie ghintuirea ţevii, denumire provenită de la vechiul “ghivent”.

Caracteristicile principale ale ghinturilor sunt: numărul, profilul, lăţimea,

adâncimea şi forma lor. Distanţa pe care în lungimea ţevi ghinturile realizează o

rotaţie completă (3600) se numeşte pasul ghinturilor. Acest pas se măsoară în

centimetri sau ţoli. Pentru cartuşele moderne oscilează între 22 şi 36 cm. Toate

aceste caracteristici sunt în directă corelaţie cu glonţul care va fi tras din ţeava

respectivă, deci duritatea cămăşii, lungimea, greutatea proiectilului şi viteza pe

care dorim să o imprimăm acestuia. Este important de cunoscut faptul că prin

proiectare o ţeavă se construieşte pentru un anumit glonţ privind lungimea,

greutatea, materialul şi viteza. Cu aceasta se obţin cele mai bune rezultate. Dacă

ulterior se folosesc cartuşe cu proiectilul mai lung sau mai scurt mai greu sau uşor

30

decât cel “standard” este foarte probabil să apară probleme privind reglajul şi

precizia.

În secţiune longitudinală ţeava cuprinde: camera cartuşului sau

detunătorul, de formă uşor tronconică pentru a uşura extragerea tubului tras, conul

de racordare şi partea lungă, cilindrică şi ghintuită. La armele basculante care

utilizează cartuşe cu ramă, camera are la partea spre basculă un şănţuleţ în care

intră rama cartuşului şi gheară extractoare. Conul de racordare este porţiunea

conică ce face legătura cu zona ghintuită. Este de foarte mare importanţă pentru

precizia tirului. Aici proiectilul are un “zbor” liber înainte de a se înşuruba în

ghinturi şi începe mişcarea de rotaţie. În cazul că este prea lung faţă de lungimea

glonţului, acesta, de la ieşirea din tub până la ghinturi va primi o mişcare

oscilatorie longitudinală, va intra în partea ghintuită sub un unghi oarecare, cu

consecinţe negative asupra preciziei tirului. Standardele germane prevăd, mai ales

pentru cartuşele de la începutul secolului 20, conuri de racordare foarte lungi ca

34mm la 7x64 şi 30mm la 6,5x57. Permiţând utilizarea unor proiectoare foarte

diferite, între 9g şi 26mm lungime şi 11,2g şi 38mm la 7x64 şi 6g – 22mm şi 10g

– 30mm la 6,5x57. Din această cauză apar frecvent probleme privind precizia la

aceste calibre.

Standardele americane prevăd conuri mult mai scurte ca 5,12mm la 7mm

Rem Mag, 6,15mm la 30 – 06 şi 8,13 la 270 Winch. Acestea micşorează

varietatea dimensională a proiectilelor care pot fi utilizate (între 9,4 şi 11,5g la

7mm Rem Mag, 8,4 – 9,7 la 270 Winch) dar măresc considerabil precizia.

După conul de racordare urmează partea mai lungă, cilindrică şi ghintuită a

ţevii. În trecut au existat şi ţevi având pasul ghinturilor variabil, mai lung în prima

treime şi micşorându-se spre gura ţevii, cu scopul de a accelera mişcarea de rotaţie

a glonţului. Deoarece nu ofereau avantaje semnificative şi erau mai greu de

realizat s-a renunţat la ele.

Pe ţeavă se montează aparatele de ochire. Acestea pot fi deschise

(mecanice) sau optice. Cele mecanice constă din cătare (la gura ţevii) şi viza sau

înălţătorul în partea posterioară. La armele de vânătoare cătarea are în mod

obişnuit o formă transversală rotundă mai rar triunghiulară. Cele dreptunghiulare

echipează armele de competiţie sau militare. Crestătura de pe înălţător are o formă

corespunzătoare cătării. Se recomandă ca pentru tirul în pădure, pe ţinte

mişcătoare (mistreţi), acestea să fie mai mari pentru a uşura ochirea. Dar chiar cu

o cătare foarte fină şi o mică crestătură pe înălţător, distanţa la care se poate trage

31

în mod corect cu aparate deschise este de 80 – 100 pentru vulpe, gâscă, 100 –

130m căprior, capră neagră, 130 – 150 mistreţ, cerb lopătar şi 150 – 170m cerb

comun. Mai există şi o viză sub formă de inel, numită şi dioptru. Aceasta constă

într-un disc montat pe o tijă, fixată pe gâtul patului, având în mijloc un orificiu cu

diametrul de 1-1,5mm. Dată fiind dimensiunea mică a orificiului este suficient să

se aşeze cătarea în mijlocul acestuia. Oferă posibilitatea unui tir mai precis dar şi

mai dificil, în special pe lumină slabă. În prezent ele se regăsesc frecvent pe

armele de tir, unele arme militare şi foarte rar pe cele de vânătoare. Aparatele

optice şi optoelectronice sunt descrise detaliat în capitolul “aparate de ochire

optice şi optoelectronice”.

Mecanismul de închidere şi dare a focului

La armele cu basculante acesta este identic cu cel utilizat la armele cu ţevi

lise, cu deosebirea că este dimensionat mai robust pentru a rezista presiunilor mari

create de cartuşul cu glonţ.

Puştile cu ţeavă fixă au diferite sisteme de închidere. Cel mai răspândit

este cel cilindric care echipează majoritatea carabinelor. Acesta este format dintr-

un cilindru prevăzut cu mâner de acţionare şi un cap mobil cu un număr de 2 – 3 –

6 sau mai mulţi umeri sau sectoare de zăvoare. Acestea, pentru închidere, intră

într-un număr corespunzător de lăcaşuri realizate în cutia închizătorului, imediat

în spatele detunătorului, sau în puntea din partea posterioară a cutiei

închizătorului, în spatele deschiderii destinate încărcării armei (Steyr Manlicher,

Sauer 90). Deschiderea şi introducerea cartuşului în ţeavă se face acţionând cu o

mişcare de rotaţie a mânerului, deschiderea, apoi una longitudinală destinată

extragerii tubului tras şi introducerea unuia proaspăt în ţeavă. În tubul

închizătorului se află percutorul şi arcul care-l acţionează. La un număr foarte

mare de modele pe închizător se găseşte şi piedica de siguranţă care acţionează

asupra tijei percutorului, fiind foarte eficace. Din cauza mânuirii mai dificile a

acestei piedeci de siguranţă la armele care au montată lunetă, în prezent la cele

mai multe modele noi piedica este situată pe cutie, în spate mânerului

închizătorului şi se acţionează longitudinal sau pe gâtul patului, asemănător

puştilor cu alice. La drilinguri siguranţa este pe gâtul patului în partea stângă,

imediat în spatele basculei. La armele semiautomate sau cu repetiţie pe antepat,

siguranţa are forma unui buton în garda trăgacelor. Asemănătoare este şi piedica

armelor mixte şi cu alice ZH din Cehia.

32

La unele modele mai noi de carabine piesele de închidere sunt sub formă

de clape mobile (Sauer 90). Sunt şi închizătoare cu acţionare a mânerului

rectiliniu (Blaser R93, Heym SR30, Mauser M96).

Închizătorul armelor semiautomate şi cu repetiţie pe antepat

Se bazează mecanisme diferite. Închizătorul inerţial, utilizat la cartuşe de

mică putere, nu are umeri de zăvorâre. Masa închizătorului (greutatea) şi puterea

arcului recuperator întârzie mişcarea acestuia până la ieşirea glonţului din ţeavă.

După care impulsul iniţial şi forţa gazelor îl aruncă spre îndărăt, până se

evacuează tubul tras. Apoi puterea înmagazinată de arc îl readuc spre poziţia

iniţială, armând arcul percutorului şi introducând un cartuş nou în ţeavă. Este

modelul care echipează şi toate pistoalele semiautomate de calibru 5,6 (22 l.r),

6,35; 7,65 şi 9 scurt.

Închizător cu împrumut de gaze. În acest caz printr-un orificiu

practicat în ţeavă, o mică parte din gazele cartuşului intră într-un cilindru,

paralel cu ţeava, unde prin intermediul unui piston acţionează o pârghie

care la rândul ei deschide clapa de închidere şi execută operaţiunile de

evacuarea tubului, armarea arcului percutor, reîncăcarea armei. Acest

sistem de închidere corespunde şi celor mai puternice cartuşe cu glonţ şi

este utilizat şi pe cele mai multe arme militare semiautomate.

Un alt sistem de închizător este acel cu role, numit semiinerţial (Hekler &

Koch). La acesta pe capătul închizătorului sunt 2 role mobile în poziţie verticală,

intrate cu ½ din diametru în lăcaşuri de aceeaşi formă în cutia închizătorului şi

susţinute de un arc în această poziţie. La aprinderea pulberii aceste role frânează

reculul închizătorului până când glonţul părăseşte ţeava, după care se desfăşoară

întreg ciclul: evacuare, armare, reîncărcare, închidere. Este un închizător foarte

robust, fiabil cu puţine piese în mişcare şi expuse murdăriri cu resturi de pulbere.

Închizătorul armelor cu repetiţie pe antepat este foarte asemător cu cel cu

împrumut de gaze. Cu deosebire că pârghile din antepat nu sunt acţionate de gaze

ci de forţa exercitată de mâna trăgătorului.

33

Alte închizătoare

Mai puţin răspândite sunt închizătoarele bloc vertical la arme cu glonţ cu

un singur foc acţionate de o pârghie la garda trăgaciului.

Cu acţionare cu pârghie la garda trăgaciului sunt şi cele existente pe

armele americane a căror tip reprezentativ este Winchester-ul 94 numit şi “puşcă

de şea” foarte îndrăgit şi răspândit în America. Primele încercări cu acesta sau

făcut în ultimele decenii ale secolului 19. Permit o repetare foarte rapidă dar

având închiderea bazată pe un sistem de pârghii articulate tip “genunche” nu este

adecvat cartuşelor foarte puternice. Cel mai răspândit este calibru 30.30

(7,62x51R) de putere mijlocie.

În afară de aceasta, la astfel de arme magazia este tubulară, situată în

antepat iar cartuşele stau unul în spatele celuilalt. Din această cauză vârful

proiectilului trebuie să fie rotund şi mai mare în diametru decât al capsei celui din

faţa lui, pe care se sprijină. Altfel, dacă ar fi ascuţit, la izbitura dată de recul s-ar

produce declanşarea accidentală a cartuşelor din magazie.

Recent firma Browning a realizat un închizător acţionat cu pârghie la

garda trăgaciului, după gustul american, dar închizătorul propriu-zis este cilindric

cu 6 umeri de zăvorâre şi magazia este una obişnuită având cartuşele suprapuse.

Poate fi utilizat şi cu cele mai puternice cartuşe.

Patul armei

Este foarte asemănător cu cel al armelor cu alice. La cele cu ţevi

basculante este chiar identic. La carabinele obişnuite antepatul poate fi scurt

servind la fixarea ţevi şi prinderea cu mâna stângă sau prelungit până la gura ţevii

cu scop mai mult estetic dar şi de protejarea ţevii. În acest caz ţeava trebuie să

aibă libertatea de vibraţie, să nu fie prinsă rigid de antepat, altfel se micşorează

precizia tirului. La armele semiautomate sau cu repetiţie pe antepat acesta va

conţine şi piese mecanice necesare funcţionării mecanismului. La puştile cu glonţ

cu care se trage pe ţintă fixă dimensiunile patului sunt mai puţin importante decât

la cele cu alice. Este bine ca el să corespundă fizicului trăgătorului pentru a nu fi

necesare “ajustări” în timpul ochiri iar gâtul patului prevăzut cu pistolet să fie mai

gros pentru a permite o apucare fermă.

34

BALISTICA ARMELOR DE VÂNĂTOARE

Într-o definiţie tehnică, balistica este disciplina care studiază mişcarea

corpurilor grele (proiectile) aruncate în spaţiu într-o direcţie alta decât verticală.

Mai simplu, balistica este “ştiinţa gurilor de foc”. Aceasta se împarte în: balistica

interioară şi balistica exterioară. În unele lucrări de specialitate se adaugă

subdiviziuni: balistica fenomenelor care se petrec la gura ţevii şi a celor de după

lovirea ţintei de proiectil.

Balistica interioară se ocupă de:

- Proprietatea capsei şi pulberii.

- Bilanţul energetic.

- Evoluţia presiunii în ţeavă.

- Mişcarea proiectilului în ţeavă.

- Vibraţiile ţevii.

- Reculul.

- Acţiuni la gura ţevii.

Balistica exterioară studiază:

- Forţe care acţionează asupra glonţului în drumul său spre spre ţintă. Gravitaţia.

Rezistenţa aerului.

- Traiectoria. Forma traiectoriei.

- Viteza glonţului.

- Energia glonţului.

- Lucrul proiectilului la ţintă.

Balistica interioară

În momentul când proiectilul loveşte capsa din ea porneşte o flacără

puternică. Aceasta aprinde pulberea care arde cu o foarte mare viteză, realizând

temperaturi de 2000 – 35000C. Gazele de ardere îşi măresc instantaneu volumul

acţionând cu presiunea creată asupra fundului proiectilului (burei), tubului

cartuşului şi prin intermediul acestuia asupra pereţilor ţevii şi închizătorului.

Presiunea gazelor se măsoară cu aparate speciale şi se exprimă în bari. Până în

urmă cu 15 - 20 ani se exprima în atmosfere tehnice (1 bar = 1,019 atm).

Presiunile medii la arme cu ţevi lise este de 500 – 700 bari. Odată cu apariţia

35

cartuşelor semi-magnum şi a tuburilor de 76 mm acestea au crescut până la 900 –

1000 bari pretinzând arme dimensionate corespunzător. La arme cu ţevi ghintuite

presiunile sunt cuprinse între 1500 şi 3800 bari, la unele cartuşe (300 Winch-

Magn) ajungând la 3900 bari. Deşi armele ghintuite moderne rezistă şi la 6000

bari se consideră că depăşirea a 4000 bari este periculoasă.

Presiunea gazelor din arme depinde în afara cantităţii de pulbere de mulţi

alţi factori. În primul rând de compoziţia chimică, de forma şi mărimea granulelor

pulberii, puterea de aprindere a capsei. Mai este importantă rezistenţa care o

opune proiectilul. La cartuşele cu alice acesta depinde de greutatea încărcăturii,

felului în care este sertizat tubul. Alicele odată ieşite din tub se mişcă prin ţeavă

fără o frecare prea mare pe când un proiectil tip Brencke va opune o rezistenţă

mult mai puternică. La cartuşele pentru ţevi ghintuite datorită atât formei tubului

care se îngustează brusc spre proiectil, constituind un obstacol în calea

expansiunii gazelor, cât şi rezistenţei proiectilului, presiunea este mult mai mare.

Aceasta trebuie să învingă rezistenţa opusă de glonţ la trecerea forţată prin

ghinturi, asigurându-şi şi mişcarea de rotaţie. Cu cât cămaşa care blindează

proiectilul este mai dură (oţel) şi frecarea este mai mare. Tot aşa gloanţele lungi

de formă cilindrică trec mai greu prin ţeavă decât unele scurte, cu vârf ascuţit şi

spate tronconic.

Îndată ce proiectilul a cedat presiunii gazelor, dându-le posibilitatea să se

extindă presiunea scade brusc. Presiunea cea mai mare se realizează îndată ce

proiectilul a părăsit tubul ( în faţa detunătorului). Aceasta este considerată

“presiunea maximă”. De regulă numai aceasta se măsoară, fiind aceea care

interesează când se judecă rezistenţa ţevii şi a închizătorului. Diferenţa între

presiunea maximă şi cea existentă la gura ţevii este foarte mare. Astfel la o ţeavă

ghintuită având Pmax 3500 bari în partea terminală a acestei nu va fi mai mare de

400 – 500 bari. La o puşcă cu ţeavă lisă diferenţa este mai mică, de la 5-600 bari

la 50. Energia obţinută prin arderea pulberii destinată aruncării proiectilului în

spaţiu nu este utilizată în totalitate direct acestui scop. Studii de specialitate dau

următorul bilanţ al energiei:

- Mişcarea proiectilului 33%- Mişcarea pulberii 7%- Pierderi prin încălzirea ţevii 23%- Alte pierderi 37%Total 100%

Vibraţiile ţevii se produc atât ca efect al presiunii gazelor cât şi a mişcării

proiectilului în ţeavă. Vibraţia ţevii are o formă ondulatorie şi se supune legilor

36

cunoscute din acustică. La o ţeavă ghintuită de 60 cm lungime mărimea mişcării

vibratorii poate avea o amplitudine de câţiva milimetri. La aceeaşi armă, atâta

timp cât greutatea proiectilului şi încărcăturii de pulbere rămân neschimbate,

glonţul va ieşi din ţeavă în acelaşi punct al curbei ondulatorii. Eventualele abateri

se corectează din aparatele de ochire. Dacă însă se schimbă caracteristicile

cartuşului, pot apare schimbări importante în bătaia armei. Să luăm de exemplu o

carabină de calibru 6,5x 57 reglată cu un cartuş cu glonţ de 10,5 g şi 3 g pulbere,

având V0 = 746m/sec. Dacă schimbăm cartuşul cu unul având proiectilul de numai

6 g cu 2,85g pulbere şi V0 =1010 m/sec. puşca va avea o modificare importantă

reglajului, cel puţin în plan vertical.

Pentru trăgătorii deosebit de pretenţioşi firma Browning a realizat recent

un dispozitiv sub forma unui manşon reglabil, care se montează la gura ţevi, cu

ajutorul căruia se modifică vibraţia ţevii, astfel încât să se obţină, din aceeaşi

ţeavă, o precizie optimă, utilizând diferite cartuşe.

Reculul. Cum s-a amintit mai sus, presiunea gazelor acţionează nu numai

asupra proiectilului, ci şi a ţevii şi închizătorului. In momentul când proiectilul s-a

pus în mişcare într-o anumită direcţie (în lungul ţevii) în acelaşi moment, conform

legilor mecanicii, ia naştere o forţă egală ca mărime, dar în sens contrar, acţionând

asupra ansamblului ţeavă, închizător, pat. Cu alte cuvinte asupra armei. Acesta

este reculul, el se manifestă din momentul când glonţul s-a pus în mişcare, dar

efectul maxim este imediat după ce acesta a părăsit gura ţevii. Din acest motiv,

contrar unor păreri destul de răspândite, reculul nu influenţează precizia tirului.

Reculul este caracterizat prin două mărimi: viteza şi energia de recul. Lovitura

care o simte vânătorul în urmă, puterea ei este dată de energia de recul. Aceasta

poate fi exprimată în kgm (kilogram metru) sau Joule. Pentru micşorarea

reculului, în prezent, se realizează dispozitive sub forma unor cilindrii având fante

în partea superioară, cu scopul de a dirija gazele ieşite din ţeavă spre îndărăt. Se

montează la gura ţevii în special la arme de calibru mare şi cartuşe puternice. Scad

reculul cu cca 20%, dar măresc zgomotul detunăturii. Unele firme practică fante

antirecul chiar în partea terminală a ţevii.

Cunoscând greutatea încărcăturii care iese din ţeavă (proiectil +bură +pulbere) şi

viteza acesteia la gura ţevii (V0) precum şi greutatea armei se pot calcula cu

exactitate atât viteza, cât şi energia reculului. Astfel, o puşcă de calibrul 12,

trăgând cu o încărcătură de 32 g alice, cu o viteză de 375 m/s va avea un recul de

40 Joule. Numeroase experienţe au demonstrat că acest recul este bine suportat de

37

majoritatea trăgătorilor, în timp ce un recul care atinge sau depăşeşte 50 Joule

devine supărător, mai ales când se trag mai multe focuri consecutiv.

În rezumat, despre recul se pot spune următoarele:

- La încărcături egale reculul este mai puternic la o armă uşoară şi mai slab la

una grea.

- La aceeaşi greutate a armei, reculul este cu atât mai puternic cu cât proiectilul

este mai greu şi/sau viteza mai mare.

- Forma sau lungimea patului nu influenţează puterea reculului, ci doar senzaţia

fiziologică asupra trăgătorului, prin aplicarea loviturii în zone sensibile ale

corpului, în cazul nepotrivirii dintre dimensiunile patului şi statura

trăgătorului.

- Senzaţia fiziologică a perceperii reculului este, subiectiv, mult mai mică în

cazul tirului asupra vânatului în mişcare decât la trageri pe ţinte fixe în

poligon.

- Armele semiautomate au un recul mai redus, greutatea închizătorului în

mişcare şi comprimarea arcului recuperator consumând o parte din energia de

recul.

Acţiuni la gura ţevii. Acestea sunt constituite din: flacăra produsă de gazele

care nu au ars în totalitate în ţeavă, efectul de “rachetă” datorat acestora, care

amplifică într-o măsură reculul şi detunătura produsă de destinderea gazelor.

Flacăra de la gura ţevii este cu atât mai pronunţată cu cât ţeava este mai scurtă şi

încărcătura mai puternică. Poate deveni supărătoare când se trage pe lumină slabă,

în amurg. Din această cauză, multe arme militare au montate la gură un

“ascunzător de flăcări” de forma unei pâlnii sau cilindru cu perforaţii.

Balistica exterioară

În momentul în care proiectilul iese de sub influenţa gazelor, la

gura ţevii, intră în domeniul balisticii exterioare. Glonţul părăseşte ţeava cu o

“viteză iniţială” notată cu V0, exprimată in metri pe secundă (m/s), îşi continuă

zborul de-a lungul unei căi de formă parabolică, mai mult sau mai puţin curbă,

numită traiectorie, până se va lovi de un obstacol sau va cădea pe sol. Doi factori

influenţează forma traiectoriei: atracţia pământului şi rezistenta aerului. Dacă

aceştia nu ar exista, proiectilul ieşit din ţeavă ar parcurge o traiectorie rectilinie,

pierzându-se în spaţiul cosmic. Gravitaţia este întotdeauna egală şi se exprimă

38

prin cifra 9,81. Rezistenţa aerului depinde de forma proiectilului şi densitatea

secţională a acestuia. Modificând a ceste două elemente se poate influenţa în mod

considerabil efectul rezistenţei aerului. Cu cât proiectilul are un profil mai alungit,

in proporţie cu calibrul, vârful mai ascuţit şi partea posterioară tronconică,

înlesnind scurgerea aerului în spatele lui, cu atât forma este mai favorabilă. Pe

lângă formă, glonţul mai are nevoie şi de energie ca să învingă rezistenţa aerului.,

iar această energie este cu atât mai mare, cu cât el este mai greu în raport cu

calibrul. Cu alte cuvinte cu cât mai multe unităţi de greutate revin pe unitatea de

suprafaţă a proiectilului. Proporţia între aceste unităţi o numim “densitate

secţională”. Spre exemplu un cartuş de cal. 8 mm are în secţiune o suprafaţă de

50,2 mm2. Presupunând un proiectil de 10 g rezultă o densitate secţională de 10:50

= 0,2 g. În practică se exprimă în centigrame, fiind 0,20. Dacă glonţul ar fi de 15g

densitatea secţională este de 15:50 = 0,30 unităţi. Deci la glonţul de 10 g revine

d.s. 0,20 iar la cel de 15 g de 0,30. Cea din urmă fiind mai mare este mai

favorabilă. Rezultă de aici că un glonţ îşi păstrează cu atât mai bine viteza pe

traiectorie cu cât are o formă mai aerodinamică şi o densitate secţională mai mare.

Elementele traiectorieiAB – linia de tragere;CD – linia de ochire;AT–traiectoria glonţului;Ţ – ţintă;S – săgeata traiectoriei

Aceasta fiind egală cu proporţia între calibrul şi greutatea proiectilului

rezultată că ea se poate mări la calibre egale mărind greutatea; prin urmare

majorând lungimea glonţului. Lungimea acestuia se indică fie în milimetri fie în

calibre. Adică împărţind lungimea proiectilului cu calibru. Dacă cu glonţ de 8 mm

are lungimea de 32 mm atunci este de 4 calibre (32:8 = 4). Cu cât mai lung este un

glonte în raport cu calibrul, evident este şi mai greu deci are o densitate secţională

mai mare, mai favorabilă. Lungimea proiectilului este limitată atât de greutatea

maximă admisibilă cât şi de faptul că o lungime mare creează probleme privind

stabilizarea pe traiectorie, necesitând ghinturi cu pasul mai scurt ori nici aceasta

39

nu se poate scurta decât până la o anumită limită, mărindu-se prin el presiunea în

ţeavă.

În rezumat, gloanţele cu densitate transversală favorabilă şi formă

perfectă din punct de vedere aerodinamic, deci având un coeficient balistic

corespunzător, pătrund mai uşor prin aer, dispunând de mai multă energie

proporţională cu profilul lor secţional şi sunt frânate în mai mica măsură datorită

frecării de mediul ambiant, aerul. Astfel se obţine o formă a traiectoriei cât mai

apropiată de linia de ochire, se spune şi mai „razantă”, adică 200-300 m. Punctul

în care glonţul se ridică cel mai mult deasupra liniei de ochire între gura ţevii şi

punctul ochit-lovit se numeşte săgeata traiectoriei sau punctul de ordonată

maximă.

Pentru ca gloanţele să aibă efectul dorit ele trebuie să lovească ţinta cu o

oarecare energie. Aceasta, notată cu litera E este în raport cu greutatea şi viteza

glonţului. Un glonte mai greu şi cu zbor mai rapid va izbi mai puternic în ţintă

decât unul uşor cu viteză mai mică. Energia în Joule se calculează cu formula

. În care m este greutatea proiectilului în kilograme, v = viteza acestuia în

metri pe secundă. Să luăm pentru exemplu un glonţ având greutatea de 11 g şi

viteza de 800 m/sec.

Va rezulta . Tabelele cu date

balistice din lucrările mai vechi au energia exprimată în kilogram/metri (kgm).

Raportul între aceste unităţi este de 9,80 J = 1,00 kgm. Din acest calcul rezultă un

lucru foarte important şi anume că dublând greutatea proiectilului, energia creşte

numai de două ori, pe când dacă mărim viteza de două ori, energia creşte de patru

ori. Acest aspect este cunoscut şi în cazul vehiculelor. Un automobil care se

izbeşte de un obstacol cu 100 km/oră se va lovi cu o energie de 4 ori mai mare

decât unul circulând cu 50 km/oră.

Energia cinetică exprimată în unităţi Joule oferă vânătorului cele mai importante

date privind alegerea cartuşului şi glonţului în funcţie de mărimea şi greutatea

vânatului. Se consideră necesar pentru vânarea căpriorului un glonţ cu cel puţin 1

000 J la 100 m, iar pentru vânatul foarte puternic (mistreţ, cerb, urs), cu glonţ de

cel puţin 8 g greutate şi energia la ţintă (Eţ) egală sau mai mare de 2 500 J.

Noţiuni utilizate în balistica exterioară

40

- Traiectorie se numeşte drumul parcurs de proiectil de la gura ţevii până la ţintă

sau până cade pe sol.

- Viteza iniţială este aceea pe care proiectilul o are la ieşirea din ţeavă. Se

notează cu v0. La armele cu alice v0 = 370 – 400m/sec, la cele ghintuite, în

funcţie de cartuş între 700 şi 1200 m/sec.

- Viteza rămasă este iuţela glonţului într-un anumit punct al traiectoriei se

notează V având ca indice distanţa V100, V200 etc.

- Linia de tragere este dată de axa ţevii în poziţie de tragere, prelungită la

infinit.

- Linia de ochire este linia care pleacă de la ochiul trăgătorului trece prin

aparatele de ochire (înăţător şi cătare sau lunetă) şi se fixează pe ţintă.

- Unghiul de ochire este unghiul format de linia de ochire cu linia de tragere.

- Plan de tragere este planul vertical care trece prin linia de tragere.

- Punctul lovit este punctul unde glonţul loveşte ţinta.

- Bătaia armei este distanţa dintre gura ţevii şi punctul de cădere al proiectilului.

Bătaia maximă a armei depinde de viteza şi greutatea proiectilului şi se obţine

la o înclinare a ţevii între 280 şi 320 faţă de orizontală.

- Săgeata traiectoriei sau ordonata maximă se numeşte punctul unde traiectoria

se ridică cel mai mult deasupra liniei de ochire.

- Razanţă se numeşte calitatea traiectoriei de a fi cât mai apropiată de linia de

ochire. La un cartuş calibru 7x64 cu proiectil de 10,5g şi V0 = 880m/sec,

reglat punct ochit-punct lovit la 180m, ordonata maximă (săgeata) este de +

4cm la 100m şi o cădere de numai –2cm la 200m. Ceeace înseamnă că pentru

un vânat de talia căpriorului se poate trage fără nici o corecţie de ochire între

10 şi 200m. În schimb vechiul cartuş ieşit din uz de 9,3x72, cu glonţ de 12,5g

şi V0 = 595m/sec reglat p.o.p.l. la 110m, are o săgeată de +2,5cm la 100m dar

cade cu – 36cm la 200m.

Încercarea armelor la presiune

Datorită presiunilor foarte mari care se dezvoltă, armele sunt supuse la

probe de rezistenţă înainte de a fi date în folosinţă. Acestea dau certitudinea

utilizării lor în bune condiţiuni fără risul unor accidente. În perioada trecerii de la

pulberea neagră cu presiuni de ardere mult mai mici decât a pulberii fără fum,

multe arme mai vechi nu aveau sistemul de închidere şi chiar ţevile dimensionate

corespunzător şi era foarte important ca vânătorul să ştie dacă puşca sa a fost sau

41

nu încărcată pentru “pulbere vie”. În prezent toate armele de foc se construiesc cu

rezistenţa necesară presiunilor date de cartuşele moderne. Problema este oarecum

complicată de apariţia în ultimi ani a unor cartuşe cu încărcături mai puternice, în

acelaşi calibru, numite semi-magnum, magnum etc. De asemenea, în cal.12 pe

lângă obişnuitele camere de 70 mm se fabrică arme având camere de 76 şi chiar

80 mm şi în cal.20 camere de 76 mm, din care se trag încărcături echivalente în

greutate pulbere şi alice cu un cartuş 12/70. În aceste condiţii este foarte important

ca vânătorul să utilizeze numai cartuşe destinate armei pe care o deţine. Deci dint-

o puşcă basculantă să spunem cal. 12/70 să nu tragă nici un fel de cartuşe cu

indicativul “magnum” unele arme de fabricaţie recentă au fost supuse probei

numită “superioară” permiţând folosirea unor cartuşe semi-magnum. Acest lucru

trebuie să fie foarte bine cunoscut de posesorul armei.

Încercarea la rezistenţă se face în două etape. În prima este încercată

numai ţeava, în a doua arma complet asamblată. Se utilizează încărcături care dau

presiuni cu cca. 30% mai mari decât cele acceptate ca maxime pentru diferite

tipuri de cartuşe.

După încercare, instituţia care o realizează poansonează un semn

distinctiv, atât pe tăblia ţevilor cât şi pe basculă diferite de la o ţară la alta şi chiar

în cadrul aceleiaşi ţări se modifică în timp.

La verificarea rezistenţei armei se utilizează o presiune cu cca 30% mai

mare decât cea maximă la cartuş.

Presiuni maxime admise la diferite cartuşe cu alice

Calibre Lungimea tubului mm

Tipul Presiunea maximă în bari

Presiunea obişnuită

12 76 Magnum 1050 85012 70 Normal 740 60012 70 Magnum 1050 85016 70 Normal 780 55016 70 Magnum 1050 90020 70 Normal 830 65020 70 Magnum 1050 80020 76 Magnum 1050 850

Însemnele care atestă încercarea la presiune a armelor în diferite ţări

42

Însemne din Spania Însemne italiene

Însemne din Anglia

Încercarea cu pulbere neagră

Încercarea cu pulbere fără fum

Încercare superioară

Însemne francezePraf cu fumÎncărcătură obişnuită Încărcătură mărită

Pulbere fără fumÎncărcare normală Încărcare mărită

Însemne belgienePulbere neagră

Pulbere fără fum

Însemne din Cehia

43

Proba finală arme cu ţevi ghintuite şi pistoale

Proba finală ţevi lise Proba finală ţevi lise şi arme flobert

Însemnele din RusiaPresiunea admisibilă în detunător

Încercare cu încărcătură mărită

Diametru interior (choke) la ţeava stângă

Anul fabricaţiei

Calibru

Însemnul oraşului

Diametrul interior ţeavă dreaptă

Tăblia ţevilor cu însemnele specifice la o puşcă marca I.J.

Însemne încercare arme din Germania şi Austria

44

Încercare preliminară Viena

Încercare preliminară Ferlach

Încercare finală Ferlach

Încercare finală Viena

Încercare pulbere fără fum Viena

Încercare pulbere fără fum Ferlach

Însemne suplimentare pentru încărcare cu încărcături mărite

Proba preliminară

Pulbere cu fum

Pulbere fără fum

Încărcătură mărită

Însemn reparare armă

Arme flobert, arme de mână pentru diferite scopuri

Însemnele specifice diferitelor oraşeHannoverMunchenKoln

Ulm

Kiel

45

EFECTUL OMORÂTOR AL PROIECTILULUI

Efectul omorâtor la tirul cu alice

Puterea omorâtoare a snopului de alice constă, ca şi la proiectilul unic din

distrugerea ţesuturilor şi efectul de şoc nervos. Cu cât distanţa până la ţintă este

mai mică cu atât este mai importantă distrugerea ţesuturilor, suportul acţionând ca

un proiectil fragmentat în schije. Odată cu creşterea distanţei această putere

omorâtoare scade, şocul pe care îl provoacă lovirea terminaţiunilor nervoase de

sub piele capătă o importanţă mai mare.

Un şoc nervos suficient se obţine când energia individuală a alicelor este

încă suficient de mare faţă de mărimea animalului (cca. 1,5 Joule) şi corpul

animalului este lovit de atâtea alice încât şocul să se producă pe o suprafaţă

suficient de întinsă. Aceasta însemnând cel puţin 5 alice, fiecare fiind capabilă să

traverseze corpul animalului.

Alicele mai mari au şi o energie mai mare, dar snopul are o acoperire mai

mică, aceasta de la o anumită distanţă devenind insuficientă. Alicele mai mici au o

acoperire mai bună, dar energia poate deveni la rândul ei prea mină. Trebuie să

reţinem că odată cu creşterea distanţei porţiunea în care snopul este destul de dens

Comparaţia grupării alicelorla o ţeavă cu foraj cilindric (sus) şi choke (jos).

Cu negru este arătată zona eficace.Liniile exterioare în formă de pâlnie reprezintă împrăşiterea totală a snopului.

46

devine tot mai mică, posibilitatea unei greşeli de ochire creşte. Un trăgător

mijlociu trebuie să considere 35 m o distanţă maximă corectă vânătoreşte unde

atât acoperirea cât şi energia alicelor sunt în cea mai bună corelaţie.

Mărimea alicelor recomandată a fi utilizate la vânătoarea diferitelor

specii de vânat

Nr.

Ø mm 2.0 2.2 2.4 2.5 2.7 3.0 3.2 3.5 3.7 4.0 4.5Specia 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0

1 Talere 2 Grauri 3 Becaţine 4 Prepeliţe 5 Sitari 6 Porumbei 7 Potârnichi 8 Bizami 9 Raţe 10 Fazani 11 Gâşte 12 Cocoşi de munte 13 Iepuri 14 Vulpi 15 Viezuri 16 Lupi

Număr mediu de alice într-un cartuş

Cal. 12 (32-36g) 748 390 225 142 95Cal. 16 (29-31g) 641 335 195 122 80Cal. 20 (26-27g) 588 290 170 105 71

- Mărimea indicată - Mărime utilizată în condiţii speciale (la distanţe mai mici de 35 m sau, dimpotrivă, la limita superioară a bătăii eficace a armei)

În privinţa calibrului armei, utilizând alice de mărime potrivită speciei de

vânat, diametrul omorâtor maxim al snopului se situează între 30 şi 36 m pentru

calibrul 12 sau 20 Magnum. Cu circa 2 metri mai puţin pentru calibrul de 16 şi 4

metri pentru 20 normal. Deci 12=36m, 16=34m şi 20=32m Aceasta în capul

ţevilor cu choke maxim. O ţeavă cilindric ameliorat oferă cele mai mari şanse de

lovire între 18 şi 20 m iar una cu ½ şoc la 25 –30 m. Este de remarcat că la o

încărcătură de 32 g alice, pe distanţa de câţiva metri unde snopul are împrăştierea

optimă, cercul omorâtor nu depăşeşte 60 cm în diametru la cal. 12 şi cca. 50 cm la

cal. 20 normal.

47

Efectul omorâtor la tirul cu glonţ

Greutatea unui proiectil, forma sa exterioară, construcţia interioară,

densitatea secţională precum şi viteza cu care loveşte ţinta oferă datele necesare

pentru a aprecia acţiunea pe care o are în corpul vânatului. Puterea omorâtoare

maximă se obţine când cea mai mare parte din energia mecanică se consumă în

corpul animalului transformându-se din lucru mecanic în efect fiziologic. După

lovirea ţintei, prin pătrunderea în corp se produce un canal de rănire, de distrugere

a ţesuturilor cu diametrul mult mai mare decât al glonţului. În acelaşi timp iau

naştere unde de presiune care se propagă atât înainte cât şi lateral fată de canal,

având o viteză cu atât mai mare cu cât este mai mare şi a glonţului. Atunci când

aceasta este de 800 m/sec. sau mai mare, efectul acestor unde de şoc asupra

sistemului nervos al animalului este fulgerător. Hemoragia cauzată de distrugerea

ţesuturilor desăvârşeşte efectul omorâtor.

Gloanţele trase din armele vechi care erau grele, dar cu viteză mică, îşi

bazau efectul mai mult pe distrugerea organelor vitale decât pe şocul nervos.

Situaţia este aceeaşi şi astăzi cu proiectile unice (tip Brenneke) trase din ţeavă lisă.

Foarte importantă este şi construcţia glonţului. Unul complet blindat va trece prin

corpul vânatului fără să consume decât o mică parte din energie. Un animal chiar

lovit în organe vitale ca inimă sau plămâni va mai avea putere să fugă uneori sute

de metri. Iar lovit în intestine va muri după zile de chinuri. De asemenea, este

important ca greutatea glonţului să corespundă taliei animalului. Un glonţ de 5-6

grame chiar dacă are o viteză mare, lovind un cerb cu musculatură şi oase

puternice îşi va consuma toată energia zdrobindu-se de aceste ţesături rezistente.

Animalul va suferi un şoc puternic dar nefiindu-i rănite organele vitale îşi va

revenii curând şi este posibil să-l pierdem. La fel se întâmplă dacă tragem cu un

glonţ foarte puternic într-un animal mic. De exemplu cu 9,3x74 într-un căprior,

chiar foarte bine construit dar destinat unor animale mai mari, în acest caz el va

trece prin căprior fără să-si consume energia şi rana va fi asemănătoare celei

făcute de un glonţ complet blindat sau îl va lovi în şira spinării şi practic îl va rupe

în două bucăţi.

Un dezavantaj al gloanţelor de mare viteză şi putere trase asupra unor

animale de talie mijlocie, de exemplu un cartuş de 5,6x61 vom Hoffe tras într-un

48

căprior sau capră neagră va avea efect fulgerător dar va provoca mari distrugeri în

musculatură şi hematoame întinse.

Pentru vânatul mare de la noi cele mai bune rezultate se obţin cu gloanţe

de cal. 7-8 mm greutate de 11,3-12,7 g propulsate cu o viteză iniţială de 850-900

m/sec. Prevăzute cu un proiectil modern cu deformare progresivă acestea satisfac

cele mai multe cerinţe.

REGLAREA ŞI VERIFICAREA RANDAMENTULUI ARMEI

O puşcă de vânătoare, în ceea ce priveşte tirul, trebuie să fie precisă şi

justă. La o ţeavă ghintuită precizia înseamnă plasarea unui număr de gloanţe cu

dispersare cât mai mică la o anume distanţă. Spre exemplu se consideră că o puşcă

de calibru 6,5 - 7- 8 mm este precisă dacă la 100 plasează 5 focuri într-un cerc cu

diametrul de 4 cm. J ustă este o armă care bate exact acolo unde s-a ochit s-au a

fost reglată puşca.

Tehnic o armă cu ţeavă ghintuită se verifică şi reglează la distanţa de 100

m. Pentru alte distanţe se extrapolează traiectoria şi dispersia, în funcţie de datele

balistice ale cartuşului date firma producătoare. Ulterior, dacă vânătorul doreşte

să-şi verifice performanţele de trăgător sau nu are încredere în cifrele oferite de

firmă, poate executa trageri şi la distanţe mai mari. Ar fi greşit însă să se încerce

reglajul unei arme la 200 sau 300 m, în condiţiile tehnic modeste de care dispune

un amator. La asemenea distanţe cele mai mici greşeli de ochire sunt amplificate

şi vor trebui trase alte cartuşe aproape pentru a vedea unde şi cum bate arma.

Reglajul unei arme cu glonţ se face de un foarte bun trăgător de pe o masă

pe care se aşează un săculeţ plin cu nisip, pentru a sprijini ţeava, trăgătorul şezând

pe un scaun. Se mai poate trage, cu mai puţină precizie, de pe capota unui

automobil pe care a fost aşezată o pătură sau o saltea ori pernă pneumatică.

Direcţia de tragere va fi întotdeauna cu soarele în spate şi nu în faţă sau lateral.

Este de preferat ca trăgătorul să aibă un ajutor –asistent dotat cu un binoclu

puternic sau mai bine o lunetă de observaţie, cu puterea de mărire de 25-30 ori

prin care se urmăresc loviturile. Este foarte greşit să se meargă la ţintă după

fiecare foc tras, afectându-se astfel respiraţia, pulsul şi poziţia trăgătorului. Pentru

început, dacă arma este necunoscută, e bine ca cel mai puţin un foc să fie tras la

49

mică distanţă (30 – 40 m). În acest fel ne vom da seama dacă arma este puternic

dereglată. Astfel vom consuma mai multe cartuşe până când vom “găsi” ţinta la

100 m. Această verificare prealabilă poate fi făcută şi optic, aşezând puşca

deschisă pe suport şi dirijând-o treptat până când vom vedea ţinta prin interiorul

ţevii. Lăsând-o nemişcată, fără a mai avea mâna pe ea, privim prin aparatele de

ochire şi apreciem dacă ambele “văd” în acelaşi fel punctul negru de pe panou.

Este o metodă mai aproximativă dar, oricum, nu riscăm să tragem la un metru

alături de ţintă. Pentru început se trag 3 focuri, ochind cu maximă atenţie, exact în

acelaşi punct, fără să verificăm loviturile. In acest fel apreciem precizia armei,

adică grupajul.

În continuare, dacă ţinta nu a fost lovită acolo unde dorim se va proceda la

reglaj, acţionând asupra aparatelor de ochire în funcţie de felul lor : înălţător şi

cătare sau lunetă. Desigur cine reglează o armă, pe lângă calitatea de bun trăgător,

trebuie să posede şi cunoştinţe tehnice necesare precum şi eventualele scule pentru

aparatele mecanice : şurubelniţe, ciocan şi dorn de alamă, lupă, etc.

Un aspect care trebuie avut în vedere la reglaj este acela al temperaturii armei. De

regulă, la o ţeavă rece primul foc va avea o bătaie puţin diferită de următoarele.

Din această cauză la competiţiile de tir cu glonţ se acordă la început câteva

“focuri de încălzire”. La o puşcă cu o singură ţeavă tirul se va continua într-o

cadenţă moderată pentru a nu se încălzi excesiv. Această încălzire este cu atât mai

puternică cu cât calibrul este mai mare. Cu totul alta este situaţia la armele mixte

sau drilinguri, care au ţevile lipite pe toată lungimea şinelor. Aici orice încălzire

provoacă dilatarea în lungime a ţevii respective, cu modificarea reglajului. De

50

exemplu la un driling sau mixtă cu ţeava de glonţ jos, dacă se trag 4-5 focuri în

cadenţă rapidă este posibil ca ultimele cartuşe să bată cu 10 – 20 cm mai sus decât

primele. Din acest motiv reglajul se va face cu atenţie lăsând din când în când

arma să revină la temperatura normală. Şi aici calibrul are un rol important. De

exemplu un driling cu ţeava de glonţ calibru 9,3 x 74 va fi fierbinte după 2-3

focuri, în timp ce o mixtă cu glonţul 5,6 x 50 mm se încălzeşte semnificativ nici

după 10 –15 focuri.

În privinţa reglajului, adică unde trebuie să bată arma la diferite distanţe

părerile vânătorilor sunt şi ele diferite. Mulţi preferă ca puşca să meargă punct

ochit - punct lovit la 100 m, urmând ca la distanţe mai mari să facă diferite

corecţii din ochire. Manualele tehnice germane recomandă, cu scopul de a se

exploata la maximum razanţa traiectoriei, fără a modifica ochirea, ca arma să fie

reglată la o “distanţă optimă de reglaj” (d.o.r.). Aceasta înseamnă că, în funcţie de

caracteristicile cartuşului, el să fie reglat la o asemenea distanţă încât între acel

punct şi gura ţevii săgeata traiectoriei în punctul cel mai înalt să nu depăşească 4

cm. De exemplu un cartuş calibru 8x57 IS Cu glonţ de 12,7 g reglat punct ochit -

punct lovit la 100m va avea la 200 m o cădere de –17 cm şi la 250m de –33cm. în

timp ce reglat la distanţa optimă (d.o.r.) de 150 cm va “urca” 4 cm la 100m, va

avea 0 la 150m, -9,5 la 200m şi –23 la 250 m. Diferenţele sunt semnificative,

permiţând cu reglajul la o distanţă optimă să se poată trage cu acest cartuş, nu din

cele mai razante, pe o ţintă de mărimea unui căprior fără nici o modificare de

ochire până la 200m, ceea ce pentru pretenţii normale este absolut suficient.

Desigur un cartuş de mare razanţă cum este 7 mm Rem Magn, având d.o.r. 200m

urcă 4 cm la 100m şi coboară doar –7,5 cm la 250m şi –20 cm la 350 m.

La armele cu ţevi lise, având doar cătare, un reglaj propriu-zis nu se poate

face din aparatele de ochire. Există o părere larg răspândită că puşca cu alice vine

din fabrică astfel reglată încât la 35 – 40 m bate cu ambele ţevi exact acolo unde

se ocheşte. Eventuale mici imperfecţiuni fiind “acoperite” de mărimea snopului.

Ceea ce nu este chiar aşa. Experienţele riguroase au arătat că la armele de mare

serie, mai ales cu ţevi juxtapuse, un procent însemnat, mergând până la 40% la

unele mărci, au defecţiuni de reglaj importante, rezultând din asamblarea

incorectă a ţevilor prin lipire. Această defecţiune nu poate fi remediată decât într-

un atelier foarte bine dotat care să refacă asamblarea ţevilor. Verificarea justeţei

tirului la o armă cu ţevi lise se face destul de simplu, trăgând câteva focuri din

fiecare ţeavă la o distanţă de 12m pe un panou de 50 – 60 cm având la mijloc lipit

51

sau desenat un mic disc cu diametrul de 3 cm. Se trage cu puşca sprijinită, ochind

şi declanşând cu grijă ca la glonţ, având cătarea lipită pe podul basculei, deci fără

să vedem nimic din şină. După foc se trasează un cerc care să cuprindă cele mai

multe alice din snop, acesta nefiind mai mare de 25 –30 cm. Se marchează centrul

cercului prin 2 diametre perpendiculare. Se măsoară distanţa între centrul cercului

(snopului) şi cel al discului negru.

La o armă bine reglată această distanţă nu are voie să depăşească 5-6 cm,

mai ales în plan orizontal sau oblic. Se acceptă o asemenea abatere în sus, în acest

caz arma având o bătaie înaltă, cu condiţia să fie egală la ambele ţevi. În funcţie

de felul cum bate puşca putem face oarecare corecţii de ochire pe înălţime. Cu o

ţeavă care bate la dreapta sau la stânga nu vom lovi o ţintă în mişcare decât din

întâmplare şi nici chiar una fixă. Corecţiile din ochire în acest caz sunt iluzorii.

În privinţa modului de a lua linia de ochire cele mai multe manuale

recomandă ca vânătorul epolând să vadă şi puţină şină în spatele cătării. În felul

acesta puşca va bate ceva mai sus. Recomandarea se bazează pe faptul că, în mod

reflex, vânătorul, are tendinţa să vadă toată piesa – iepure – raţă etc. în care trage

deci va ochi sub ea. Dar nu ni se spunea nicăieri cât trebuie să fie de mare

porţiunea din şină văzută şi cum să facă vânătorul ca ea să fie de fiecare dată

identică. Astfel puşca va bate mai sus sau mai jos.

Considerăm că în mod corect vânătorul trebuie să ştie exact, verificând

arma după metoda descrisă mai sus, cum bate puşca lui. Dacă aceasta are din

fabrică o bătaie înaltă şi ochim văzând şina, vom trage mereu peste vânat şi

invers. Numai cunoscând bine bătaia armei şi făcând numeroase exerciţii pe ţinte

fixe şi mobile ( în poligon, nu pe vânat) ne vom stabili modul corect de a lua linia

de ochire.

Când este vorba de armele cu ţevi lise ele sunt judecate în privinţa tirului

aproape exclusiv în funcţie de cum şi cât “împrăştie” alicele. Gradul de dispersie

al acestora se estimează al distanţa standard de 35m (Englezii o măsoară la 40

yarzi (36 m)). Se trage pe o ţintă cu diametrul de 75 cm având în interior un cerc

mai mic de 37,5 cm. Vom utiliza cartuşe din care cunoaştem numărul de alice.

După foc vor fi numărate alicele intrate în cercul mare. Se face procentul faţă de

total. De exemplu un cartuş a avut 200 alice. Din acestea în cercul mare au intrat

130, rezultând 65%. Procentul de alice intrate va fi cu atât mai mare cu cât choke-

ul armei este mai puternic. Începând de la 45 – 50 la cilindric ameliorat până la

peste 70% în cazul strâmtorării maxime (full choke).

52

Încercarea se va face trăgând asupra unui panou alb, mare (1,5 x 1,5 m).

După foc se trasează cercul astfel încât să cuprindă majoritatea alicelor. Dacă am

trege asupra unei ţinte dinainte desenate riscăm ca dintr-o greşeală de ochire

snopul să nu fie bine centrat, dând erori de apreciere. Pe lângă cercurile de 75 şi

37,5 cm unele modele de ţinte mai sunt împărţite în câmpuri, care permit

estimarea regualrităţii reparaţiilor alicelor pe ţintă, nu numai a concentrării. Un

astfel de câmp având suprafaţa de 1 dm2 (10 x 10 cm) corespunde mărimii

corpului unei păsări de mărimea unei potârnichi.

Pentru o puşcă cu ţevi lise cel mai importantă calitate (legată şi de a

cartuşului) este de a împrăştia uniform alicele pe ţinută, fără goluri. La ţevile

choke snopul este mai concentrat spre centru, în cercul de 37,5 cm. la cele

cilindrice densitatea este aproape egală pe toată suprafaţa ambelor cercuri.

Uniformitatea snopurilor se apreciază numărând alicele intrate diferite în câmpuri

de aceeaşi dimensiune. Diferenţa nu trebuie să fie mai mare de 15 – 20%.

Aplicând pe ţinte trase la diferite distanţe silueta în mărime naturală a unui

animal (iepure, fazan, gâscă) vom determina care este distanţa la care în mod

corect putem împuşca o anumită specie de vânat. Pe silueta unui iepure văzut

lateral, având suprafaţa de cca. 550 cm2, pentru ca focul să fie socotit eficace,

trebuie să fie plasate cel puţin 8 alice de 3,5 mm uniform repartizate. Distanţa cea

mai mare la care putem obţine un asemenea rezultat este considerată bătaia

maximă a armei. Asemănător pot fi făcute încercări şî pentru alte specii de vânat,

ca alice de mărime corespunzătoare.

Conform preceptelor şcolii germane, însuşite şi la noi de cei mai mulţi

autori de specialitate, bătaia armei primeşte calificative în funcţie de cât bate de

Ţinta cu 16 câmpuri pentru tirul cu alice

53

concentrat. Astfel la un procent de acoperire de 45 – 49% tirul este calificat cu

“suficient”, la 50 – 54% bun, 55 – 64% foarte bun, 65 – 70% excelent şi superior

la peste 71%. Acest fel de a vedea lucrurile, necunoscut de alt fel în ţări cu vechi

tradiţii ca Anglia şi Franţa, nu este corect. E ca şi cum un autoturism ar calificat

cu “bun” sau “excelent” doar în funcţie de viteza maximă atinsă. În realitate

vânătorul trebuie să-şi aleagă o puşcă al cărei grad de împrăştiere a alicelor să

corespundă metodelor şi stilului să de a vâna. Recurgând la un exemplu extrem

putem spune că pentru un trăgător la talere aruncate din turn (sket) o puşcă cu

bătaie “excelentă” de 70% nu are nici o valoare. Trăgând la mică distanţă pe ţinte

foarte rapide are nevoie de o puşcă cu bătaie “suficientă’ pentru primul foc şi

“bună” la al doilea. Acelaşi lucru se întâmplă şi la vânătoare.

Cine vânează frecvent la sărite sitari sau prepeliţe cu câinele are nevoie de

o puşcă cu bătaie mai “răsfirată”, iar la pasaj de gâşte de o bună concentrare a

alicelor. Este foarte greşită dorinţa multor vânători de a avea o armă care să bată

cât mai concentrat. Dacă o au, aceştia, majoritatea trăgători de valoare mijlocie,

scapă mult mai mult vânat la distanţe mici, unde se trage în mod obişnuit, decât

împuşcă la distanţe mari. Un compromis oferit de cele multe fabrici de arme este o

ţeavă (dreaptă la juxtapuse, cea de jos la bocuri) cu ½ şoc iar a doua cu şoc ¾.

Armele englezeşti din vârful piramidei calitative au, de regulă, ¼ şi ½ choke. O

bună soluţie sunt şocurile interschimbabile, apărute recent şi la puşti cu 2 ţevi. Cu

acestea vânătorul îşi modifică bătaia armei în funcţie de felul de vânătore la care

participă. Cu condiţia ca acesta să fie bine executate şi să nu modifice, de la unul

la altul, reglajul armei.

Influenţa choke-ului asupra concentrării snopului de aliceGradulchoke-ului

Micşorarea diametrului ţevi

Procentul mijlociu realizat

Cilindric 0,06 mm 35-40Cilindric ameliorat 0,10 mm 50¼ choke 0,25 mm 55½ choke 0,45 mm 66¾ choke 0,65 mm 65Plin choke 0,8 mm şi mai

mult70 şi mai mult

TIRUL CU PUŞCA CU ALICE

54

Tirul cu puşca cu alice se execută cu foarte rare excepţii, pe ţinte afalte în

mişcare. Problemele care trebuie să le rezolve trăgătorul sunt de o mare varietate

depinzând de direcţia şi viteza de deplasare a ţintei, mărimea acesteia şi distanţa

faţă de vânător. Toate acestea trebuiesc rezolvate în câteva secunde, uneori chiar o

fracţiune de secundă. Un bun trăgor trebuie să cunoască unele date tehnice în

acest domeniu, dar mai ales să facă un lung şi continuu antrenament, să tragă un

număr mare de cartuşe atât în poligon cât şi pe terenul de vânătoare. Importantă

este şi vârsta la care se începe acest adevărat sport, cunoscând că odată cu trecerea

anilor agerimea simţurilor, a mişcărilor şi capacitatea de formare a reflexelor se

reduc simţitor. În orice caz un om sănătos, cu vedere bună, mobilitate bună a

corpului şi membrelor, poate prin exerciţii şi antrenament, atât acasă cât şi pe

teren, poate să devină un bun trăgător.

La început vânătorul îşi procură o puşcă. Ideal ar fi ca dimensiunile patului,

inclinarea longitudinală şi abaterea laterală (numită şi “avantaj”) să corespundă

caracteristicilor corporale ale trăgătorului. In prezent, la noi, acest deziderat este

aproape imposibil de realizat, lipsind acei meşteşugari de paturi care se posede şi

cunoştinţe necesare confecţionării unui pat în funcţie de vânător. Armele de mare

serie ies din fabrică cu dimensiuni oarecum standard, corespunzând unui om cu

fizic mijlociu. Dezavantajaţi în acest caz sunt cei ce sunt foarte înalţi sau scunzi,

cu braţe şi gât lungi sau foarte scurte.

Ceea ce se pot modifica relativ uşor este lungimea patului, prin scurtarea,

tăind o “felie” de la talpa patului sau prelungindu-l prin adăugarea unei tălpi mai

groase de cauciuc sau chiar dintr-un lemn asemănător. Într-o măsură mai mică

poate fi modificată şi înclinarea patului, de către un bun tâmplar prin rindeluirea

părţii superioare de la “nasul” patului spre călcâiul acestuia.

Epolarea corectă a armei

55

Epolarea corectă este un factor esenţial în reuşita tirului cu alice. Un bun

trăgător se cunoaşte la prima vedere după cum epolează arma. Ţinuta acestuia

trebuie să fie dreaptă, capul uşor aplecat pe pat, mâna stângă prinde antepatul în

treimea sa anterioară, braţul şi antebraţul formează un unghi deschis. Mâna

dreaptă prinde gâtul patului iar braţul şi antebraţul formează un unghi de aproape

900 cu verticala corpului. Cele mai frecvente greşeli sunt epolarea patului prea sus

sau prea jos, ori în loc să-I aşeze călcâiul în scobitura umărului şi talpa cât mai

aproape de corp, aceasta se află pe braţul trăgătorului învineţindu-l după multe

focuri trase. Cel mai bine se învaţă epolarea făcând exerciţii acasă, epolând în faţa

unei oglinzi mari sau în prezenţa unui “instructor” competent. După ce am deprins

o ţinută corectă continuăm cu următorul exerciţiu: epolăm arma cu ochii în aşa fel

încât să vedem bine cătarea pe podul basculei. Facem acest lucru câteva ori

încercând să memorăm exact felul cum este aşezat patul în umăr. Apoi închidem

ochii şi epolăm. Deschizând ochii, dacă am făcut mişcarea corectă, cătarea trebuie

să o vedem exact pe podul basculei. Este necesar să repetăm acest exerciţiu de

multe ori, până când reuşim să luăm bine linia de ochire cum se spune şi cu

“ochii închişi” în acest fel vom reuşi să corectăm într-o oarecare măsură şi o

eventuală nepotrivire a pantei patului cu statura trăgătorului prin fixarea ceva mai

sus sau mai jos a tălpii patului în umăr. Următorul pas în antrenamentul de cameră

se face în felul următor: privim un punct oarecare din cameră situat la câţiva metri

de noi. Spre exemplu un colţ al ferestrei sau punctul de întâlnire între tavan şi doi

pereţi. Privind acel punct ridicăm arma la umăr în direcţia respectivă. După câteva

repetiţii vor ajunge ca la terminarea epolării să avem aliniate cele patru puncte:

ochi-pod basculă-cătare-ţintă.

În ceea ce priveşte modul de a ochi, având deschis numai un ochi sau

ambii, părerile sunt foarte diferite. În general, se recomandă ochirea cu ambii ochi

deschişi, corecţiile făcându-le ochiul director. În realitate, un număr foarte mic de

vânători reuşesc fiziologic acest lucru. Mulţi trăgători sportivi şi vânători cu

experienţă aplică o metodă intermediară: urmăresc ţinta cu ambii ochi deschişi şi

ochesc aşa până cu o fracţiune de secundă înainte de a apăsa pe trăgaci, când

închid puţin un ochi pentru finalizarea ochirii şi declanşarea focului.

Desigur epolarea armei se poate face atât la umărul drept sau la cel stâng

după cum omul este dreptaci sau stângaci. Pe stânga trag de regulă aceea care

realizează şi alte activităţi cotidiene cu mâna stângă şi mar rar dreptacii care au

ochiul director cel din stânga. Sunt mai multe teste pentru determinarea ochiului

56

director, destul de relative. Cel mai simplu este ca cel care ia pentru prima dată o

puşcă în mână să încerce epolări şi pe dreapta şi pe stânga. Se va convinge în scurt

timp cum vede mai bine aparatele de ochire şi ţinta.

Corecţiile de ochire

În tirul pe ţinte în mişcare sunt necesare corecţii de ochire în faţa ţintei şi

pe direcţia de deplasare deoarece, din momentul în care au epolat şi hotărâm să

apăsăm pe trăgaci şi până când ajung alicele la ţintă trece un timp, evaluat la

distanţa uzuală de 30-40 m la câteva zecimi de secundă. Această întârziere se

compune din:

1. Timpul fiziologic necesar de la comanda dată de creier până la acţiunea

muşchilor pe trăgaci (0,170 sec).

2. Timpul necesar mecanismului de la apăsarea pe trăgaci la lovirea capsei de

percutor (0,008 sec).

3. Timpul scurs de la aprinderea pulberii până la ieşirea alicelor din ţeavă (0,003

sec).

4. Timpul necesar alicelor pentru a ajunge la ţinta aflată la 30m având V0 375

m/sec (0,106 sec.).

5. Total secunde 0,287 sec.

O ţintă care se deplasează cu 43 km/oră parcurge cca 12m/sec., iar în

0,287 sec. cca. 3,5m ceea ce înseamnă că dacă, trăgătorul ocheşte fix pe ţintă, în

momentul când alicele ovor ajunge în punctul vizat ţinta va fi la o distanţă de

3,5m. Concluzia este că pentru a o lovi va trebui să ochim în faţa ei cu această

distanţă. Luând în calcul diferiţii timpi de întârziere au luat naştere mai multe

metode de ochire, care să reducă pe cât este posibil acest devans al ţintei care cu

cât este mai mare cu atât este mai greu de estimat.

1. Tirul cu puşca fixă. Vânătorul vede un iepure trecând stânga-dreapta la 30m.

apreciază pe unde va trece acesta, ocheşte în acel punct şi când iepurele ajunge

la 3,5m de punctul ochit apasă pe trăgaci. Este mai mult o metodă teoretică,

fiind dificil de apreciat traiectoria exactă a ţintei şi însumând toţi timpii de

întârziere.

2. Tirul cu puşca în mişcare. Vânătorul urmăreşte ţinta cu arma pe care o trece în

faţa ţintei şi când consideră că are un avans suficient apasă pe trăgaci fără să

oprească mişcarea. Arma fiind în continuă mişcare, timpul scurs de la darea

comenzii şi până la ieşirea alicelor din ţeavă nu mai intră în calcul, rămânând

doar timpul necesar alicelor de a ajunge la ţintă după părăsirea ţevii.

57

3. Tirul cu puşca în balans (Swing). Se aşeamănă cu metoda anterioară cu

deosebirea că trăgătorul după ce a ajuns cu puşca pe ţintă o devansează cu o

mişcare mai rapidă decât a ţintei, deci “aruncă” focul în faţa ei fără a opri nici

un moment puşca din mişcare. Este metoda care necesită cele mai mici

corecţii şi este utilizată de cei mai mulţi sportivi de performanţă la talere.

Corecţiile de ochire la diferite distanţe pentru o ţintă care se deplasează cu

13m/sec (48,800 km/oră) şi o viteză inţială a alicelor (V0) de 375 m/sec.

Modul de a ochii cu arma cu alice în diferite situaţii

58

Distanţa Corecţie cu puşca fixă

Corecţia cu puşca în mişcare

10 m 2,70 0,3420 m 3,20 0,3030 m 3,70 1,3040 m 4,40 250 m 5,10 2,80

De foarte mare importanţă este continuarea urmării ţintei cu arma în

mişcare, atât în momentul când se apasă pe trăgaci, cât şi după aceea. Mulţi

vânători fac greşeala de a opri mişcarea armei la apăsarea trăgaciului, anulându-şi

astfel avantajul de a fi ochit înaintea ţintei.

Tirul cu arma cu glonţ

Tirul cu glonţ din ţeava ghintuită se execută de cele mai multe ori asupra

unei ţinte fixe sau în mişcare lentă. Excepţie o fac vânătorile cu gonaşi când se

ivesc ocazii de a trage cu glonţ, în special din ţeavă lisă, la mică distanţă, asupra

mistreţului în fugă.

Pentru a realiza lovituri precise este necesar ca vânătorul să ţină seama de

câteva principii. În primul rând să îşi asigure o poziţie cât mai comodă de tragere,

de preferinţă cu arma sprijinită pe un suport fix. Acesta poate fi marginea

observatorului, craca unui copac sau o stâncă în zona montană. In aceste cazuri

între suportul rigid şi ţeavă se va interpune un corp moale: un fular, pălăria sau

şapca ori chiar mâna care ţine antepatul. Pentru a nu se produce devierea loviturii,

puşca trebuie sprijinită pe treimea dinspre închizător a ţevii.

Declanşarea focului se va face lent, fără smucirea trăgaciului. Atât de

încet, încât plecarea loviturii să-l surprindă pe trăgător. La armele cu ţevi ghintuite

există 3 feluri de trăgace:

1. Trăgaci care are o “cursă moartă” după care opune o rezistenţă mai mare,

pe care învingând-o se declanşează focul. Este trăgaciul care a echipat

toate armele militare cu repetiţie.

2. Trăgaci tip “puşcă cu alice” care declanşează fără nici o cursă. Dacă este

reglat corespunzător, să scape sec la o apăsare de 0,7 – 1kgf este cel mai

indicat pentru tirul vânătoresc.

3. Trăgaciul cu accelerator. Frecvent utilizat în Europa mai ales în ţările

central – nordice (Germania, Austria, Elveţia) este aproape necunoscut pe

59

continentul nord american şi în alte părţi ale lumii. Dacă sensibilitatea

trăgaciului la 50 – 70 gf poate constitui un avantaj în tirul de precizie, la

mare distanţă, în alte împrejurări el poate provoca incidente cu urmări

neplăcute. A acţiona acceleratorul la o goană în pădure, iarna cu degetele

amorţite de frig sau cu mănuşi este o imprudenţă care poate da naştere la

declanşarea involuntară sau prematură a focului.

Modul de ochire

Diferă în funcţie de aparatele destinate acestui scop. In prezent este

tendinţa de a se generaliza aparatele optice (lunetele). Unele din marile fabrici de

arme (Remington, Wheaterby, Savage, Ruger) echipează carabinele cu aparate de

ochire mecanice (înălţător şi cătare) numai unele modele destinate pieţei europene

sau la cerere. Si la noi sunt vânători, mai ales tineri, care utilizează lunete la orice

fel de vânătoare. Cu toate acestea abecedarul învăţării tirului cu glonţ este tirul cu

aparate numite deschise sau mecanice. La exerciţiile de tir ochind peste înăţător şi

cătare vânătorul îşi poate da seama mai uşor de greşelile pe care le face.

La o vânătoare în pădure unde poate să apară şi un iepure şi un mistreţ

dacă ai lunetă pe o puşcă mixtă este practic imposibil să împuşti un iepure care

vine în fugă printre copaci ori trece din două sărituri peste drum. De asemenea un

mistreţ care iese în fugă din desiş la 7-8 paşi este greu de prins în lunetă. Iar teoria

cu trasul prin tunelul de sub lunetă (în rarele cazuri când el există) este doar o

teorie. Să vezi şi cătarea şi iepurele şi să mai şi ocheşti în faţa lui printre

picioruşele de montaj ale lunetei este numai imaginaţie. Deci pentru vânători cu

vedere bună, în pădure la goană sunt recomandabile aparatele mecanice. Când

Schimbarea modului de lovire în funcţie de distanta şi traiectoria a 3 gloanţe diferite

60

ageritatea vederii scade sensibil se poate utiliza o lunetă cu putere mai mică de

mărire (1,5 – 2x) şi câmp lung de vedere sau modernele vizoare optice cu aceiaşi

mărire şi reticul luminos.

O altă problemă în tirul cu glonţ este aprecierea distanţei la care se găseşte

ţinta. Este adevărat că în prezent cu cartuşele moderne, între care figurează şi

7x64 apărut la 1917, traiectoria are o săgeată atât de mică încât cu o puşcă corect

reglată se poate trage, mai ales prin lunetă, la distanţe vânătoreşte apreciabile deci

200m, fără nici o corecţie de ochire. Un cartuş cal.7x64 cu glonţ de 11g reglat

punct ochit punct lovit la 150 va avea la 100m + 4cm şi la 200m – 4cm ceea ce

este îndestulător chiar şi pe o ţintă de mărimea unei vulpi. Iar pentru cazurile cu

totul rare când se trage asupra unui ţap de capră neagră la 300m, căderea de

–25 cm a proiectilului poate fi uşor corectată ochind la partea superioară a

spinării. Trebuie subliniat faptul că la distanţe mai mari de 250 m şi la cele mai

razante cartuşe, traiectoria prezintă o curbă descendentă accentuată unde

proiectilul îşi schimbă punctul lovit, în mod sensibil, la fiecare 50m. În aceste

cazuri singura soluţie este măsurarea corectă a distanţei cu ajutorul unui telemetru

cu laser şi reglarea lunetei în mod corespunzător. Ceea ce pentru condiţiile ţării

noastre nu prezintă importanţă.

Mai circulă printre vânători o teorie a cartuşelor “leneşe” de mică razanţă,

utilizabile doar în pădure. Printre acestea figurează 8x57IS, 9,3x74 şi chiar 7x57

ori, dacă facem abstracţie de vechile cartuşe 7x72R, 8x72R şi 9,3x72R practic

ieşite din uz, situaţia este cu totul alta. Să luăm pentru exemplu cartuşul 9,3x74R,

utilizat de regulă la urs, mistreţ, cerb. Acesta cu un glonţ de 18,5g reglat la 150m

are ordonata maximă de +4cm la 100m şi –9cm la 200m. nu vedem de ce ar fi mai

leneş decât un 300 Winchester Magnum care la aceleaşi distanţe are +4cm şi –

5,5cm. Deasemenea un 8x57IS Sellier – Bellot cu glonţ de 12,7g reglat la 150m

are +4cm la 100m şi –9,1cm la 200m. Este adevărat că la 300 cade –47cm dar

cine merge la capre negre cu 8x57IS va avea grijă să nu depăşească 200-250m.

O foarte mare importanţă o are aprecierea distanţei la tirul cu glonţ din

ţeavă lisă, atât atunci când se trage asupra unui căprior (ceea ce nu ar prea fi

cazul) cât mai ales în pădure la mistreţi. Un cartuş cu glonţ de tip Brenneke,

cal.12x70 la o viteză iniţială de 430m/sec dezvoltă la 25m o energie de 2150J.

Ceea ce ar fi suficient, lovindu-l în torace, pentru ca un animal de 200kg. Dar la

50m sunt doar 1715J iar la 75m, 1418J. Ţinând cont de faptul că literatura de

specialitate recomandă cel puţin 2000J pentru un animal mai greu de 80kg ne

putem explica numărul mare de mistreţi care pleacă răniţi după ce s-a tras în ei cu

61

asemenea gloanţe, precum şi cele găsite închistate sub pielea ori în muşchii

acestora după împuşcare. În privinţa razanţei la o puşcă reglată la 35m glonţul va

avea o cădere de –2cm la

50m, -10cm la 75m şi –

25cm la 100m.

Corecţiile de ochire

se fac luând seama de faptul

că vânătorul mare se mişcă

mult mai încet decât cel mai

mic sau zburător. De

asemenea viteza glonţului

tras din ţeavă ghintuită este

2-3 ori mai mare decât a

celui din ţeavă lisă. De fapt,

mistreţul este aproape

singurul vânat mare în care

la noi se trage cu glonţ în

mişcare. Nimeni nu va trage

asupra unui cerb sau căprior

în fugă decât cel mult dacă

acesta pleacă rănit, iar

împuşcarea unui urs în fugă

este foarte problematică şi

poate deveni periculoasă.

Cu cât se ocheşte înainte trăgând cu arma în mişcare un cartuş standard

(7x64 gl 10,5g, V0 = 880m/sec).

Pentru glonţ din ţeavă lisă se dublează distanţele şi se trage numai până la

50m.

Corecţiile pe teren nu se apreciază în metri ci în lungimi de animal, conform

experienţei fiecărui vânător.

Distanţa în

m

Animal în

mers lent

Animal în fugă

obişnuită

Animal în

fugă mare

25 0,1m 0,3m 0,6m

50 0,2m 0,6m 1,2m

75 0,3m 0,9m 1,8m

100 0,4m 1,2m 2,4m

125 0,6m 1,8m 3,6m

ALEGEREA UNEI ARME DE VÂNĂTOARE

Luarea liniei de ochirea – corect;

b,c,d,e – incorect

a

b

c

d

e

62

În mod firesc prima puşcă a unui vânător ar trebui să fie una cu două ţevi

lise, chiar dacă trăieşte la şes, deal sau munte. Cariera de vânător nu şi-o va începe

cu cerb sau urs ci, normal, cu un iepure, o raţă sau fazan. După un timp va putea

împuşca cu ea şi primul mistreţ sau căprior.

Armele recent apărute la noi semiautomate ori cu repetiţia (cu pompă) nu

prea corespund stilului nostru de a vâna, cu vânat mai puţin dar variat. Având

deseori nevoia să alegi între două mărimi de alice sau între alice şi glonţ. La

semiautomată nu poţi alege. Şi faţă de una cu 2 ţevi ai la aceasta (legal) doar un

cartuş în plus. Dacă un vânător merge des la baltă la raţe sau gâşte îl va avantaja o

semiautomată, dar îl vor costa şi cartuşele.

Între boc şi una cu ţevi juxtapuse alegerea este mai mult o chestiune de

gust. Bocul îţi oferă mai mult câmp liber de vedere pe lângă şină. S-a răspândit în

ultimii ani din două motive, unul de “modă” deoarece toţi taleriştii trag cu boc. Al

doilea este de fabricaţie. O puşcă cu ţevi suprapuse se uzinează mult mai uşor pe

maşini cu comandă program. La aceiaşi calitate, calibru, lungime de ţevi, un boc

este mai ieftin decât o juxtapusă. Dar şi mai greu şi cu linii mai puţin elegante. În

privinţa tirului, citim şi vedem în revistele din anii 30-40 ai secolului recent

încheiat că taleriştii de frunte de la noi şi din alte ţări trăgeau cu arme juxtapuse şi

spărgeau 90-94 talere din 100.

Despre calibre. La armele cu ţevi lise există tendinţa în toată Europa de a

de generaliza cal.12

Teoretic o puşcă 12 îţi permite să tragi eficace cu 2 metri mai departe

decât cu 16 şi cu 6 m faţă de 20. Dar astăzi în magazine aproape toate armele şi

cartuşele expuse la vânzare sunt de cal 12. În America este aproape necunoscut

cal. 16. Iar cal.20 este ceva deosebit, destinat unuia care vânează mai mult la

pădure, nu trage focuri multe şi îşi doreşte o puşcă uşoară şi elegantă. Poate fi

foarte tânăr şi ambiţios sau mai spre sfârşitul carierei.

Armele mixte. Sunt în general destinate profesioniştilor. Dacă la câmpie

un paznic sau tehnician de vânătoare este satisfăcut cu o lisă, la deal şi munte se

impune o mixtă. De fapt despre o armă cu 2 ţevi, una lisă şi una ghintuită se spune

că ea este o puşcă cu glonţ având, pentru orice eventualitate şi o ţeavă cu alice.

Cele mai multe mixte existente la noi în dotarea personalului tehnic sunt arme ZH

cu ţeava lisă cal.12 şi glonţul 7x57R. S-au dovedit foarte sigure în exploatare şi

calibrele corespunzătoare. Pentru vânătorul amator a avea ca singură puşcă o

63

mixtă nu este convenabil, fiind dezavantajat în cele mai multe ocazii la vânat mic

de absenţa focului al doilea cu alice. Dacă însă are şi o puşcă cu ţevi lise, mixta îi

completează fericit echipamentul, atât la deal cât şi la munte.

Drilingul, inventat şi larg răspândit în Germania era considerat arma

vânătorului profesionist. Astăzi a devenit o armă de lux, un driling standard nou

constând (tot în Germania) aproximativ cât 3-4 arme cu 2 ţevi lise.

Un driling destul de uşor şi maniabil poate avea ţevile lise cal.16 şi cea de

glonţ 7x57R, 7x65R sau 8x57ISR. Din cauza presiunilor mari pe care le dezvoltă

în detunător şi a problemelor ce pot apare la extracţia tubului tras, cartuşele fără

ramă (30-06, 308W) nu sunt recomandabile în armele cu ţevi basculante.

Puşca cu o singură ţeavă cu glonţ, cu repetiţie este carabina. Este o armă

clasică pentru vânatul mare. Există în calibre foarte diferite, de la 5,6 la 9,3 uneori

şi mai mari. O vom alege în funcţie de vânatul pe care îl avea la dispoziţie. Si în

acest caz există calibre (aproape) universale şi calibre speciale. Între cele

universale începem cu 7x57 care în mâna unui trăgător experimental acoperă toate

speciile de vânat mare de la noi. O treaptă mai sus sunt 7x64, 30-06 şi 8x57IS.

Calibrul 7x64 unul din cele mai răspândite în Europa este considerat eficace la

orice vânat mare din această parte a lumii, dela căprior la cerb şi urs. Din cauza

conului de racordare foarte lung al ţevii are uneori probleme cu precizia, la

utilizarea muniţiei cu gloanţe de greutate diferită. Foarte asemănător este şi

americanul 270Winch (7x64,5). Două alte cartuşe cu glonţ se impun atenţei. Este

vorba de 30-06 (7,62x63) având o plaja de acţiune foarte largă pentru orice vânat

mare din emisfera nordică a lumii. Deşi au trecut aproape 100 ani de la apariţia lui

(1906) este încă unul din primele trei cele mai răspândite din America şi în toată

lumea. Al doilea este cal 308W (7,62x51). Are tubul lui 30-06 dar mai scurt cu 12

mm. Utilizând o pulbere ofensivă, cu granulaţie foarte fină are performanţe

apropiate de cele ale lui 30-06 şi cu proiectile între 9 şi 13g corespunde pe deplin

la vânatul mare, permiţând utilizarea din carabine uşoare cu închizător şi ţeavă

scurtă. Cartuşul cal. 8x57IS oarecum căzut în desuetudine în ultimii ani are în

spate o glorioasă existenţă de mai mult de 100 ani. Deşi pe nedrept acuzat că ar fi

un cartuş “leneş” este utilizabil cu succes la orice vânat mare şi proiectilul lui de

12,7g reglat la 150 m are o rezonanţă foarte convenabilă de +4 şi –9 cm între 100

şi 200 m.

Cartuşele speciale încep de la calibrul 5,6 (în versiunea americană 22 sau

222) pentru vânat mic (vulpi, gâşte, şacali) chiar căpriori. (cu excepţia lui 22

64

Hormet şi 5,6x39 care nu realizează la 100 m cei 1000J necesari acestui vânat).

Din multitudinea de cartuşe existente mai amintim pe 243 Winchester (6x52) un

cartuş de viitor (care îl va înlocui cu siguranţă pe vechiul 6,5x57) pentru căpriori,

capre negre şi alt vânat până la 120-150Kg.

Deasupra grupei de cartuşe de putere mijlocie se situează cele foarte

puternice cu destinaţie specială (mistreţ, cerb, urs, elan). Dintre cele europene se

remarcă 7mm vom Hofe, 8x68, 9,3x62, 9,3x64, iar din cele de origine americană:

7mm Remingtor Magnum (7x63) cartuş de mare razanţă, 300 Winch. magn, 300

Wheaterby Magnum (cel mai puternic cartuş din clasa 7,62mm) şi 375Holland

Holland Magn. Acest cartuş, mult elogiat este frecvent utilizat în Africa la

elefanţi, bivoli sălbatici şi rinoceri. Pentru vânatul nostru mare este oarecum

excesiv de puternic şi se justifică doar la mistreţi (foarte mari) şi la urşi. Pentru

alte specii de la noi este după o expresie americană “supra omorâtor”.

(overkiling).

În ultimii ani au fost realizate foarte numeroase alte cartuşe cu glonţ. Fiind

foarte puţin răspândite şi aproape necunoscute la noi, nu insistăm asupra lor.

ARME DE AUTOAPĂRARE (ARME SCURTE)

Legislaţia din ţările UE dar şi Anglia, SUA, canada clasifică armele de foc

destinate uzului civil în 2 categorii mari:

I. Arme lungi, având lungimea totală mai mare de 60 cm;

II. Arme scurte, cu lungimea totală mai mică de 60 cm.

Armele scurte, pistoale şi revolvere sunt numite şi arme de autoapărare. În

domeniul cinegetic, personalul cu atribuţii de serviciu în paza fondurilor de

vânătoare şi pescuit este dotat cu astfel de arme. În Franţa, gardienii oficiului

naţional de vânătoare sunt înarmate numai cu pistoale semiautomate cal. 9 mm. Şi

în România sunt prevederi legale privind dotarea paznicilor de vânătoare şi

pescuit cu astfel de arme. Din aceste motive am considerat util să includem şi un

mic capitol privind caracterizarea lor.

Pistolul semiautomat. Este constituit din:

A. Ţeavă

65

b. Închizător sub forma unui manşon culisant, având diferite modalităţi

de zăvorâre

c. Ramă sau carcasă în care se găseşte mecanismul de dare a focului

d. Crosa sau mânerul, de fapt o prelungire a carcasei. Acesta cuprinde

magazia de cartuşe. În unghiul format de ramă cu mânerul se găseşte

fixat trăgaciul protejat de garda trăgaciului. Pe manşon sau ramă este

amplasată şi piedica de siguranţă. La unele modele moderne ea este

bidextră, adică poate fi acţionată din ambele părţi (stânga-dreapta) ale

armei.

Din punct de vedere al mecanismului de dare a focului, pistoalele se

clasifică în 3 categorii:

a) Cu mecanism fără cocoş exterior cuprins integral în rama pistolului . La

acesta, odată introdus cartuşul în ţeavă mecanismul rămâne permanent

armat. Singura modalitate de a evita o descărcare accidentală este piedica

de siguranţă. Modelul browning 10 cal. 7,65 inventat în 1910 a fost primul

pistolet fiabil de acest tip.

b) Mecanism cu cocoş exterior şi trăgaci cu acţionare simplă (single action,

în engleză). Pistolul arte cocoş exterior care este armat la introducerea

cartuşului în ţeavă prin manevrarea închizătorului. În cazul când acesta nu

este utilizat imediat, el poate fi dezarmat astfel: se prinde cocoşul cu

degetul mare al mâinii cu care ţinem arma; apăsând cu atenţie pe trăgaci,

lăsăm să coboare încet cocoşul in poziţia dezarmat. Astfel, pistolul poate fi

purtat cu cartuş pe ţeavă, fără a exista riscul unei descărcări accidentale la

o apăsare involuntară pe trăgaci. Pentru a rearma cocoşul este necesar ca

acesta să fie ridicat manual. Pistolul rusesc T.T. (Tula Tokarev) are acest

mecanism.

c) Mecanism cu cocoş exterior şi trăgaci cu dublă acţionare . Spre deosebire

de modelul anterior, la acest mecanism trăgaciul declanşează focul la o

apăsare uşoară şi fără a avea cursă liberă, dacă este armat cocoşul. În cazul

când în ţeavă există cartuş, dar cocoşul este în poziţia dezarmată, la o

apăsare mai energică pe trăgaci pe o distanţă de 10-15 mm, cocoşul este

ridicat de mecanismul interior şi la capătul cursei scapă şi declanşează

focul. Toate pistoalele moderne sunt prevăzute cu acest fel de mecanism,

în diferite variante. Pistolul marca Gloch (Austria) are un mecanism diferit

de cele de mai sus. Are parţial şi dublă şi simplă acţionare, având piedica

66

de siguranţă sub forma unei mici pârghii în corpul trăgaciului, acţionată la

apăsarea cu degetul pe acesta.

Revolverul. Spre deosebire de pistolul semiautomat, revolverul are o

magazie cilindrică, numită şi butoiaş, cuprinsă în ramă, imediat în spatele ţevii.

Prin rotirea acestuia la acţionarea mecanismului de dare a focului sunt aduse

succesiv în dreptul ţevii şi percutorului cartuşele cuprinse în lăcaşurile lor din

cilindru. Şi la revolver trăgaciul poate fi cu acţiune simplă, cocoşul trebuind să fie

ridicat manual pentru fiecare foc tras. Acest sistem aparţine vechilor pistoale de la

sfârşitul secolului al XIX-lea.

Revolverele moderne au trăgaci cu dublă acţionare. Pentru un tir mai

precis, cocoşul se armează manual şi cocoşul scapă la o apăsare uşoară, fără cursă

liberă. Dacă este necesară o utilizare rapidă, e suficient să se apese mai energic pe

trăgaci. În timpul acestei apăsări butoiaşul se roteşte aducând un cartuş în faţa

ţevii. Când s-a terminat cursa,butoiaşul este fixat şi cocoşul scapă, percutând

capsa. Revolverele nu au piedică de siguranţă.

În domeniul militar sunt utilizate numai pistoale semiautomate de cal.

9 mm şi magazii de mare capacitate – 10-15 cartuşe. Prin anii ’80 ai secolului

trecut, poliţia, în special cea americană era dotată cu tradiţionalele revolvere. Ele

au fost înlocuite aproape în totalitate cu pistoale deoarece prezentau dezavantajul

unei mici capacităţi de foc (6 cartuşe) şi o reîncărcare laborioasă, necesitând

introducerea cartuşelor bucată cu bucată în butoiaş. La pistol magazia goală se

înlocuieşte rapid cu una cu cartuşe. Totuşi, în ţările unde este permis acest lucru,

revolverul este arma preferată de persoanele civile, pentru care numărul de cartuşe

nu este important. Este mai simplu de manevrat şi poate fi încărcat fără a avea nici

un resort sub tensiune.

Calibrul armelor scurte. În prezent, cel puţin în România nu poate fi

vorba decât de 4 calibre: 7,65 Browning, în pistolul Carpaţi, 7,62 rusesc (7,62x25)

în pistoalele T.T. (Tula Tokarev), 9 mm Tokarev în pistoalele cu acelaşi nume şi

9 mm Parabelum (9x19), în diferite mărci de pistoale din dotarea armatei şi

diferite unităţi ale M.I.

In dotarea personalului din domeniul cinegetic, la noi se găsesc numai

pistoale Carpaţi cal. 7,65 mm şi T.T. cal. 7,62 mm. Acestea din urmă nu se mai

67

fabrică în prezent, dar un număr mare de astfel de arme se află în depozite, scoase

din dotarea armatei, fiind înlocuite cu pistolul Carpaţi.

ACCIDENTE CU ARMA DE VÂNĂTOARE

Accidente de vânătoare se împart în 2 categorii mari:

a. Accidente tehnice care duc la deteriorarea armei (spargerea ţevilor, dislocarea

închizătorului, ruperea patului).

b. Accidente datorate mânuirii imprudente a armei având ca rezultat rănirea

oamenilor sau a unor animale care nu fac obiectul vânătorii.

În cazul accidentelor tehnice acestea au la origine numeroase cauze:

- Corpuri străine intrate în ţeavă din exterior (pământ, zăpadă, materiale

lemnoase).

- Proiectil, bură, cămaşa proiectilului, resturi din tubul cartuş tras, rămase în

ţeavă.

- Corodarea puternică prin oxidare (ruginire) a ţevii sau sistemului de închidere.

- Închizător foarte uzat sau necorespunzător cartuşului.

- “Îmbătrânirea” materialului ţevii ca urmare a unei foarte îndelungate utilizări,

în special în cazul unor oţeluri de calitate mediocră.

- Defecte de fabricaţie, realizarea greşită a suporţilor pentru montarea lunetei

sau alte reparaţii.

- Cu percutor prea ascuţit.

Cauze datorate cartuşului:

- Cartuş necorespunzător armei. Tub prea lung, încărcătura prea puternică,

cartuşe “magnum” trase din arme vechi, slabe.

- Încărcarea greşită a cartuşului.

- Alterarea pulberii datorată unei prea lungi sau necorespunzătoare depozitări.

- Aprinderea întârziată din cauza capsei sau a pulberii.

- Utilizarea ca proiectil unic a unei bile de plumb (fără a fi secţionată) sau de

oţel cu diametru mai mare decât cel al ţevii în zona îngustată (choke).

Accidente având drept cauze utilizarea necorespunzătoare a armei

- Tirul asupra unor ţinte neidentificate în mod corespunzător, asupra unui

presupus vânat care circulă prin desiş.

68

- Nerespectarea unghiului de tragere de 450 faţă de linia de vânători.

- Purtarea armei încărcate în mijloace de transport, în grupurile de vânători după

terminarea goanei.

- Lăsarea armei în casă sau mijloace de transport unde persoane neautorizate pot

avea acces la ea.

- Executarea tirului asupra vânatului zburător la mică înălţime deasupra

lanurilor de porumb sau perdele de trestie în spatele cărora pot fi oameni sau

animale domestice.

- Trecerea peste un obstacol (şanţ, gard etc) cu arma încărcată.

- Sprijinirea în timpul vânătorii a armei încărcate şi neasigurate de un capac,

atârnată de o cracă etc.

Lovirea cu patul armei a unui vânat rănit. Mai pot apare un număr

nedefinit de situaţii în care utilizarea imprudentă, incorectă a armei poate genera

un accident, deseori cu urmări tragice.

69

Reguli generale de siguranţă privind folosirea armelor de foc

1. Obişnuiţi-vă din timp cu manipularea şi funcţionarea armei. Citiţi si

înţelegeţi neapărat modul de folosire înainte de a folosi o armă.

2. În orice condiţii purtaţi arma ca şi când ar fi încărcată.

3. Asiguraţi-vă înainte de încărcarea armei că ţeava ei este liberă de

corpuri străine.

4. Încărcaţi arma întotdeauna doar înainte de folosirea ei.

5. Obişnuiţi-vă să dezasiguraţi arma numai înaintea folosirii

ei.

6. Trageţi numai când aţi recunoscut bine ţinta , şi când este exclus

orice pericol pentru zona înconjurătoare.

7. Glonţul este periculos la distanţa de 5 km şi chiar mai mult când se

trage la un unghi mai mare de 30° .

8. Puneţi degetul pe trăgaci, doar când aveţi de gând să trageţi.

9. Nu îndreptaţi arma asupra unui obiect asupra căruia nu intenţionaţi

să trageţi.

10. Utilizaţi doar muniţie produsă de ateliere specializate şi cu o

încărcătură corectă.

11. Utilizarea cartuşelor reîncărcate incorect poate provoca accidente.

12. Folosiţi muniţie care corespunde conform cu calibrul şi camera

cartuşului.

13. Evitaţi ricoşeurile pe apă, pământ îngheţat sau alte suprafeţe.

14. Gloanţele trase sub un unghi mai mic de 30° faţă de suprafeţe tari(

chiar apa) pot avea traiectorii nebănuite.

15. Dacă purtaţi o armă încărcată , aceasta trebuie să fie asigurată.

16. Nu săriţi obstacole precum garduri, gropi, râuri etc. cu arma neasigurată.

17. Dacă arma se blochează, încărcată, nu încercaţi să o deblocaţi pe la gura

ţevii.

18. Între standuri transportaţi arma numai descărcată.

19. Nu apucaţi niciodată o arma cu ţeava către dumneavoastră.

20. Vegheaţi ca arma să nu ajungă în mâna celor neavizaţi.

21. Depozitaţi arma şi muniţia sub cheie şi în afara accesului copiilor.

22. Niciodată nu folosiţi o arma ca pârghie sau ca instrument de lovire.

23. Nu predaţi arma altor persoane decât celor în drept.

24. Evitaţi băuturile alcoolice înainte şi in timpul tragerilor sau la vânătoare.

70

ECHIPAMENT AUXILIAR ÎN ACTIVITATEA CINEGETICĂ

Aparate optice de observaţie şi de ochire

Intrate relativ recent în activitatea cinegetică (primele decenii ale sec. XX),

aparatele optice destinate atât observaţiilor, cât şi facilitării procesului de ochire

au devenit în ultimii ani auxiliare nu numai importante, ci aproape indispensabile

vânătorului corect. După o primă etapă în care utilizarea prismelor optice a ridicat

substanţial calitatea binoclurilor, în prezent există tendinţa de a introduce

componente electronice în acest domeniu. Dacă la aparatele de observaţie 9

binocluri, lunete) avantajele obţinute sunt acceptabile, aparatele de ochire care

permit tirul pe întuneric nu corespund eticii vânătoreşti şi ele sunt interzise la

vânătoare în toate ţările civilizate.

Binoclul

Principalele caracteristici ale binoclului sunt:

a. Puterea de mărire

b. Diametrul lentilei frontale

c. Pupila de ieşire

d. Distanta ochi-ocular

e. Câmpul de vedere

f. Indicele de amurg

Pe binoclurile de calitate bună sunt înscrise de regulă puterea de mărire şi

diametrul lentilei frontale, sub formă de „înmulţire”: 7 x 42, 8 x 30, 8 x 56, 10 x

50 etc. în aceste cifre, prima reprezintă puterea de mărire (7,8,10) şi a doua

diametrul lentilei frontale, în milimetri. Cu cât mărirea este mai puternică, piesa

observată este văzută aparent mai aproape. Această apropiere nu poate creşte

foarte mult, deoarece la măriri de peste 8 ori vizualizarea din mâna liberă devine

dificilă, înregistrându-se tremuratul inevitabil al mâinilor, fiind necesară

sprijinirea binoclului pe un suport fix. În afară de aceasta, cu cât creşte puterea de

mărire se micşorează câmpul de vedere, îngreunând găsirea piesei urmărite.

Diametrul lentilei frontale este un element important deoarece, cu cât este mai

mare captează mai multă lumină, făcând binoclul mai „luminos”, deci facilitând

observaţii în condiţii de lumină slabă. În mod obişnuit binoclurile au lentile

frontale (obiective) cu diametrul cuprins între 30 şi 65 mm. Cele cu obiectiv de

71

18-20 mm sunt destinate mai mult scopurilor turistice, utilizate la lumina zilei.

Nici lentilele mai mari de 65 mm nu se justifică, efectul lor depăşind puterea de

acomodare a ochiului omenesc.

Pupila de ieşire poate fi observata sub forma unui cerculeţ mai luminos pe

lentila ocularului, privind binoclul de la 30 – 40 cm distanţă. Mărimea acestei

pupile este dată din raportul între diametrul lentilei frontale şi puterea de mărire.

De exemplu, la un binoclu cu obiectiv de 42 mm şi mărirea de 7 ori va fi 42 : 7 =

6 mm; la 8 x 32 – 4 mm; la 8 x 56 – 7 mm. Aceasta este importantă, deoarece

imaginea pe care o vede ochiul este cea cuprinsă în perimetrul pupilei. Deci, cu

cât va fi mai mare şi cantitatea de lumină percepută va fi mai mare. Nici în acest

domeniu nu se poate merge prea departe, deoarece şi capacitatea de dilatare a

pupilei ochiului omenesc este limitată. Astfel un ochi tânăr poate realiza o pupilă

de maxim 7 mm, pe când unul mai în vârstă nu depăşeşte 5-6 mm. Un binoclu de

8 x 56 are pupilă de 7 mm, reprezentând un maximum de luminozitate accesibilă

cu un binoclu fără componente electronice. Pupile de ieşire de 4-6 mm sunt

satisfăcătoare observaţiilor la lumina zilei şi în amurg.

Distanţa ochi-ocular este distanţa optimă la care trebuie să se situeze ochiul

faţă de lentila ocularului pentru a vedea întregul câmp vizual oferit de binoclu. În

mod obişnuit, aceasta este de 8 mm, dar în prezent se realizează şi cu distanţe mai

mari, destinate celor ce sunt obligaţi să utilizeze binoclul purtând ochelari. În

acest scop, ocularul este prevăzut cu o apărătoare cilindrică de cauciuc pentru

ochiul normal, aceasta rabatându-se în cazul utilizării ochelarilor de vedere.

Câmpul de vedere. La unele binocluri, dimensiunea acestui câmp este înscrisă

pe carcasă, fie în metri lăţime la 1 000 m distanţă (sau yarzi, la cele de origine

anglo-americană), fie mărimea nu a câmpului, ci a unghiului de vedere, exprimat

în grade. Aceste grade nu spun aproape nimic privitorului neavizat. Pe vechile

binocluri militare erau gradate scale în aşa-numitele „miimi”, cu ajutorul cărora se

apreciau distanţe între privitor şi diferite obiective. Câmpul de vedere este invers

proporţional cu puterea de mărire şi, de asemenea, este mai mic la luminozotăţi

mari. Astfel, un 8x30 are 140 m, 8x56 – 118 m, 10x50 – 99 m.

Indicele de amurg. Este în mod curent utilizat în Germania şi Austria, oferind,

între anumite limite, foarte bune indicaţii privind performanţele binoclului în

condiţii de lumină slabă. Se obţine prin formula:

I.A = .

72

Astfel, la un binoclu de 8x30, va fi 15,49 , iar la unul de 8x56 – 21,16.

Deci, un binoclu de 8x56 are un randament cu 36,6 % superior în condiţii de

lumină slabă, faţă de un 8x30. Acest indice nu mai oferă informaţii satisfăcătoare

în cazul aparatelor cu foarte mare putere de mărire. Astfel, la o lunetă de

observaţie de 30x50, având o pupilă de ieşire de numai 1,66 mm , rezultă un IA =

38,72. Este limpede că printr-un cerculeţ de 1,66 mm ochiul nu va primi aproape

de două ori mai multă lumină decât prin unul de 7 mm al binoclului 8x56.

Alegerea unui binoclu

Este bine să se facă în funcţie de scopul urmărit. Astfel, pentru o utilizare

frecventă, uneori zilnica, pentru observaţii pe lumină bună, uneori în zori sau

amurg, corespunde un binoclu uşor de 8x30 sau 7x42. Acesta este binoclul

standard, care dă satisfacţii în cele mai multe situaţii. Pentru condiţii speciale, de

exemplu observaţii în amurg târziu sau la lumina lunii, un 7x50, având pupila de

ieşire de 7,14 mm şi un indice de amurg de 18,7, oferă depline satisfacţii. În cazul

observaţiilor la mare distanţă, de exemplu la capre negre, este importantă puterea

de mărire şi nu luminozitatea. Aici este potrivit un 10x40 sau o combinaţie între

un binoclu mic şi uşor de 7 sau 8x şi o lunetă de observaţie de 30x50. Unii

profesionişti utilizează la cerbi binoclul de 10x50. Acesta are o luminozitate foarte

bună şi trofeul poate fi bine examinat la distanţe mari. Există însă riscul

supraaprecierii exemplarului datorită puterii de mărire, un 8x56 fiind de preferat.

Binoclurile mici, pliante, numite şi compacte sunt accesorii bune în excursii, în

concediu sau să se găsească în buzunarul vânătorului, când este la goane la

mistreţi, iepuri ori la raţe, pentru orice eventualitate. În nici un caz nu constituie

un instrument de nădejde pentru vânător.

Aparatele optice de ochire

Se utilizează tot mai frecvent pe armele cu ţevi ghintuite. Sunt de mai

multe feluri:

1. Lunete optice de ochire, constituite numai din lentile, asamblate într-un

tub metalic.

2. Aparate opto-electronice. Pe lângă lentile mai au şi componente

electronice.

3. Aparate cu rază laser.

4. Aparate cu hologramă.

73

Lunetele de ochire cunoscute de la începutul sec. 20 sunt cele mai răspândite

şi singurele admise la vânătoare la noi şi în majoritatea celorlalte ţări. Sunt

construite dintr-un tub metalic având în interior sistemul optic, reticulul de ochire

şi mecanismele de reglaj, eventual cele de modificare a puterii de mărire, dacă

sunt variabile.

Sistemul optic se compune dintr-un grup de lentile frontal care constituie

obiectivul un al doilea grup – lentilele redresoare cu rol a face ca imaginea să fie

dreaptă pe înălţime şi lateral. Fără acestea am vedea imaginea cu josul în sus ca la

teodolit. În partea dinspre trăgător se găsesc lentilele care formează ocularul, prin

care privim. Prin deplasarea ocularului în sens longitudinal se reglează claritatea

în funcţie de dioptriile ochiului trăgătorului. Tot din acest ocular, mai complex, cu

mai multe lentile se reglează şi puterea de mărire la lunetele variabile.

Reticulul lunetei, dispozitivul cu ajutorul căruia ochim se găseşte, la lunetele

cu mărire fixă în focarul obiectivului. Acolo unde razele captate de obiectiv se

concentrează într-un punct. Acest reticul poate să fie din fire metalice, de plastic

ori să fie gravat pe un disc foarte subţire din sticlă. Cele realizate pe sticlă sunt

mai stabile, se dereglează mai greu dar micşorează puţin lumina transmisă. Cele

metalice nu au acest dezavantaj, în schimb sunt mai susceptibile la dereglări şi

deteriorări. La lunetele cu mărire variabilă reticulul poate fi amplasat în focarul

obiectivului sau în focarul ocularului. În primul caz firele reticulare îşi schimbă,

vizual, dimensiunile în funcţie de puterea de mărire. Dacă schimbăm mărirea de la

4 la 8 vom vedea firele mai groase şi invers. În cazul când firele reticulare sunt

fixate în focarul ocularului ele sunt văzute în aceleaşi dimensiuni indiferent de

mărirea aleasă. Pentru ochire este avantajos, dar dacă sistemul nu este deosebit de

îngrijit lucrat se întâmplă frecvent ca reglajul armei să se schimbe odată cu

Schema lunetei de ochire1- obiectiv; 2 – şina de montaj; 3 – focarul obiectivului;

4 – dispozitivul pentru reglarea tirului

4

2 3

74

modificarea puterii de mărire. Numai lunetele de foarte bună calitate sunt scutite

de acest defect. El poate fi detectat fixând arma într-o menghină şi ochind un

punct situat la 80 – 100m. Privim prin lunetă şi modificăm în ambele sensuri

mărirea. Vârful firului central, punctul sau intersecţia firelor trebuie să rămână tot

timpul exact pe punctul ochit. În caz contrar este de preferat să reglăm arma pe o

mărire convenabilă (4x sau 6x) şi să nu o mai modificăm.

Caracteristicile optice ale lunetei sunt aceleaşi ca şi la binoclu: puterea de

mărire, diametrul lentilei frontale, pupila de ieşire, luminozitatea geometrică,

indicele de amurg şi indicele de transmisie a luminii, distanţa de privire ochi-

ocular, câmpul de vedere la 100m. Dintre acestea pentru lunete cele mai

importante sunt puterea de mărire, diametrul lentilei frontale, câmpul de vedere şi

indicele de amurg. Pentru scopuri obişnuite o putere de mărire de 4 sau 6 ori este

suficientă. Cu o lentilă frontală de 32 sau 42mm realizează indici de amurg de

11,3 în primul caz şi de 15,9 la 6x42, permiţând tirul în bune condiţii la lumina

zilei sau în amurg. O lunetă specială pentru tir în pragul nopţii sau la lumina lunii

este de 8x56. Aceasta este grea, incomodă şi cu un câmp de vedere de numai 5,6m

la 100m distanţă.

Diferite modele de reticule vizoare din lunete

75

Pentru a o menţine în stare bună de funcţionare şi fără dereglări, luneta trebuie

ferită de şocuri, ploaie, zăpadă, temperaturi foarte ridicate şi mai ales de

intervenţia unor persoane incompetente la sistemul optic.

Aparate optoelectronice de ochire

Exterior se aseamănă cu o lunetă obişnuită dar în interior, pe lângă partea

optică, dispune de un sistem electronic de amplificare a luminii. Acesta poate

amplifica semnalul luminos captat de lentila frontală cu valori între de 20.000

până la 50.000 ori. Aceasta înseamnă că oriunde există o lumină cât de slabă

(noapte înstelată fără lună) aceasta poate fi mărită încât obiectul vizat să poată fi

observat sau ochit. Asemenea aparate nu dau rezultate în spaţii complet închise

sau în cazul unor nopţi cu plafon gros de nori şi întuneric profund. În acest caz se

procedează la iluminarea obiectivului vizat cu o sursă de lumină în spectrul

infraroşu. Amplificatorul transformă imaginea din infraroşu în imagine vizibilă

ochiului omenesc. Posibilităţile de ochire cu amplificatoare de lumină se opresc la

100 – 150m iar iluminarea cu infraroşu la aparatele din generaţiile actuale este

eficace la 50 – 60m. Precizăm că lumina naturală în infraroşu existentă noaptea în

natură nu este niciodată suficientă pentru a fi utilizată în scopul ochirii optice.

Asemenea aparate au o putere de mărire redusă, obişnuit între 1,5 şi 4x iar

imaginea pe care o vedem în ocular este monocoloră.

Aparatele de ochire cu rază laser. Sunt mult mai simple şi constă dintr-o

sursă de rază laser montată pe armă cu posibilitatea de a fi reglată astfel încât

punctul luminat să corespundă cu cel lovit de glonţ la o anumită distanţă. În acest

caz este suficient ca trăgătorul să fixeze raza luminoasă acolo unde doreşte să

lovească glonţul. Această rază poate emisă în spectrul luminos vizibil ochiului

omenesc sau în infraroşu. Dacă este în infraroşu trăgătorul trebuie să poarte

ochelari (de fapt mici aparate) care să schimbe lungimea de undă (frecvenţa) din

infraroşu în vizibil. Este de reţinut că nici un fel de lentilă optică nu poate, fără

completarea cu un dispozitiv electronic, să facă vizibilă ochiului lumina în

infraroşu. Contrat unor păreri destul de larg răspândite.

Aparatele de ochire atât cele cu amplificare de lumină cât şi cu rază laser sunt

utilizare în scopuri militare şi de poliţie. Ele sunt complet interzise la vânătoare.

Vizoarele optice. Sunt de fapt nişte lunete mai mici şi mai simple. Au putere

de mărire redusă (1 – 4x), câmp de vedere foarte mare şi la fel distanţa ochi-ocular

este mare facilitând tirul pe ţinte în mişcare. Ochirea se face cu ajutorul unui punct

76

luminos, vizibil în centrul ocularului. Luminozitatea cât şi mărimea acestuia, la

unele aparate, pot fi modificate în funcţie de condiţia de tir (luminozitate,

mărimea, ţintă etc.). Aceste aparate sunt admise la vânătoare dar ele nu facilitează

un tir precis la distanţe mari. În schimb sunt mult mai utile decât lunetele clasice

la tirul cu glonţ în pădure pe ţinte în mişcare la distanţe de până la 100m.

Cuţitul de vânătoare . Este prin utilitate dar şi tradiţie o unealtă

indispensabilă vânătorului. În trecut era folosit şi la înjunghierea vânatului rănit.

Din acest motiv unii vânători purtau cuţite mari, cu lamă lungă. în Germania

exista un model care se numea „omorâtor de cerbi”. Acum a devenit element de

decor, de paradă.

În zilele noastre, pentru vânător, cuţitul este unealtă, nu armă. El este

folosit la eviscerarea, jupuirea şi tranşarea vânatului. Uneori mai tăiem o cracă din

potecă, ne amenajăm vizibilitatea în stand. Pentru a fi îndemânatec la executarea

acestor operaţiuni lama nu trebuie să fie prea lungă; una de 10-12 cm este cea mai

indicată. În schimb este necesar să fie suficient de groasă (3-5mm) pentru a nu se

îndoi şi confecţionată dintr-un oţel de forte bună calitate. Aceasta înseamnă să fie

dur, pentru a ţine tăişul dar şi destul de elastic încât să nu se ciobească ajungând

cu el la un os. Cuţitele făcute la noi semi-artizanal sunt inoxidabile, frumoase, dar

de cele mai multe ori oţelul este de slabă calitate şi nu ţine tăişul. Un oţel bun, de

marcă, este foarte scump mărind preţul cuţitului.

Există o infinitate de forme de lame, destinate mai bine sau cu mai puţin

folos anumitor scopuri. Un cuţit de vânătoare cu adevărat funcţional are, la 10-

Vizor optic

77

12,5cm lungime, o lamă lată al cărei vârf se află aproximativ în prelungirea

spatelui lamei. La o lungime dată tăişul este cu atât mai lung cu cât lama este mai

curbă. Un cuţit clasic “de breaslă” are mâner din corn de cerb, prins solid cu nituri

de lamă. Cele din corn de căprior, având şi 2-3 ramificaţi lungi sunt aparent

frumoase dar total nepractice. În prezent se fac şi mânere din diferite materiale

sintetice uşoare, rezistente la spălat şi folosire îndelungată.

Lungimea mânerului pentru o mână de mărime mijlocie este de 11-12 cm.

Un briceag de vânătoare având desigur şi siguranţă de fixare a lamei în

poziţia deschisă este mai compact şi poate fi preferat drept compromis,

renunţându-se la o parte din calităţile funcţionale. Briceagul are avantajul de a

avea (închis) numai jumătate din lungimea unui cuţit, deci mult mai comod de

purtat. Dar şi dezavantajul că lungimea lamei este limitată de aceea a mânerului

iar fixarea lamei este sensibilă la solicitări transversale. fabricaţia este mai

complicată şi costul mai ridicat. La aceiaşi lungime de lamă şi soliditate un

briceag este mai greu.

Există şi acele mici şi uşoare bricege de buzunar care oscilează între

instrument tăietor şi sculă multiplă. Cu cât deţine mai multe accesorii devine mai

incomod la utilizare, transformându-se într-o casetă miniaturală de scule. Pentru

utilizarea ca instrument tăietor astfel de bricege nu sunt indicate decât în mod

restrâns. Bricegele numite “ofiţereşti, elveţiene” sunt de foarte bună calitate. Ceea

ce nu se poate spune despre marele număr de imitaţii.

Deşi nu sunt cuţit dar tot ca instrumente tăioase sunt toporişca, foarfecele

numit “de vie” sau “de pomi” şi fierăstrăul. Un toporaş mic şi uşor, prevăzut cu

teacă, este recomandat să fie purtat în raniţă în primul rând de un profesionist dar

şi de vânătorul care intenţionează să facă ceva pentru gospodărirea fondului. Sau

când participă la vânătoare de animale mari – mistreţ, cerb, urs - La eviscerarea

unui mistreţ sau cerb desfacerea articulaţiei la picioarele din spate se face foarte

greu cu un cuţit, pe care putem să-l şi stricăm, dar foarte uşor cu toporaşul. Când

este vorba de tranşatul vânatului mare este aproape indispensabil.

Utilizate mai mult de pomicultori şi viticultori aceste foarfece pot fi foarte

utile şi în pădure. Bine ascuţite, purtate la îndemână de omul care calcă zilnic

fondul de vânătoare poate foarte uşor să cureţe potecile de crăcile care

îngreunează mersul, să taie iarna câteva crengi subţiri de salcie căprească pentru

hrana cervidelor sau a iepurilor. Iar la tranşarea unui căprior sau mistreţ se taie cu

uşurinţă tendoanele.

78

Fierăstrăul există şi la unele cuţite de vânătoare în mâner. sau la briceagul

de vânătoare. Cu el o cracă de 3-4 cm se taie mult mai uşor decât cu cuţitul. Dar

mult mai important este când se tranşează un mistreţ în teren şi trebuie tăiat râtul

pentru scoaterea trofeului. Dacă se utilizează toporul pot fi stricaţi colţii.

Îmbrăcămintea

În activitatea cinegetică îmbrăcămintea trebuie să satisfacă unele cerinţe

specifice. În primul rând să fie comodă, permiţând mişcări lejere. Culoarea să fie

adaptată mediului ambiant fără să contrasteze cu acesta, dar fără a fi neapărat

necesară culoarea de “camuflaj”, caracteristică mai degrabă activităţilor militare

decât vânătoreşti. Profesioniştii vor purta uniformele prevăzute de instituţia căreia

îi aparţin. Vânători amatori îşi realizează garderoba cinegetică după gusturi şi

posibilităţi. Pantalonii bufanţi sau pană permit un mers comod, iar o haină atât de

lungă încât să acopere regiunea lombară şi bazinul şi suficient de largă pentru a

permite epolarea fără dificultăţi, completează echipamentul. Materialul din care

sunt confecţionate să fie moale şi culorile mate, fără străluciri. Materialele

sintetice de tip “fâş” nu sunt potrivite la vânătoare. Desigur hainele vor

corespunde condiţiilor climatice, iarna mai groase, vara mai subţiri şi uşoare. Unii

vânători utilizează iarna pe zăpadă halate albe. Ele sunt recomandabile la pândă de

vulpi, pasaj de raţe sau gâşte. Folosirea lor la vânătorile colective este total

contraindicată, indiferent dacă sunt pe câmp deschis sau în pădure, putând da

naştere la grave accidente, prin neobservarea de către vecin. Organizatorul

vânătorii are datoria să interzică utilizarea lor.

Pentru condiţii nefavorabile, ploaie-lapoviţă vom utiliza pelerină uşoară,

din material impermeabil. Dacă purtăm cizme de cauciuc lungimea ei trebuie să

acopere cizma. Altfel toată apa scursă nu udă pantalonii şi intră în cizmă. Sunt

foarte practice hainele de ploaie din două piese, constând dintr-o scurtă

impermeabilă şi pantalonii care se îmbracă peste cei obişnuiţi şi numai în timpul

cât plouă, acoperind în partea inferioară şi cizma sau bocancul.

Încălţămintea este de mare importanţă, de ea depinzând uneori reuşita

vânătorii. Trebuie să fie comodă, potrivită pe picior, fără să ne strângă sau să se

mişte, provocând julituri.

Materialul de bună calitate şi bine lucrat ne va feri de frig şi umezeală.

Talpa elastică şi antiderapantă. Să cobori o potecă în pantă pe zăpadă sau pământ

îngheţat cu talpă fără profil şi lucioasă este nu numai un calvar dar te expune şi la

grave accidente. Dacă însă drumul este acoperit cu gheaţă netedă nu mai este de

79

folos nici talpa profilată care alunecă şi ea. Întrucât în prezent un se mai folosesc

bocanci având pe ramă crampoane, de cel mai mare folos este să avem în raniţă

nişte gheare antiderapante mici şi uşoare, lucrate din tablă presată, pe care le

legăm de încălţăminte la nevoie.

În prezent se confecţionează numeroase modele de ghete înalte, din piele

sau materiale sintetice ori combinaţii între acestea, având în interior căptuşeli

diferite care corespund foarte bine activităţii pe teren.

Cizmele de cauciuc sunt indispensabile la baltă sau în zone mlăştinoase.

Chiar şi în alte zone, când plouă sau este rouă pe vegetaţia ierboasă înaltă îşi

găsesc utilizarea. Cu menţiunea că cizma de cauciuc un este încălţămintea

potrivită drumurilor lungi, obosind piciorul. Nici iarna pe ger când nu izolează

bine de frig. Şi încă o precizare: cizma de bună calitate este confecţionată din

cauciuc nu materiale sintetice. Acestea, se întăresc la temperaturi scăzute, crapă şi

nici nu au suficientă aderenţă la terenul alunecos.

Un accesoriu al încălţămintei sunt jambierele. Acestea feresc piciorul,

între gheată şi genunchi, de scaieţi şi ciulini, apa de pe iarbă şi iarna de zăpadă, pe

care o împiedică să intre în bocanci. În trecut se confecţionau din piele. Astăzi

sunt din material textil impermeabilizat, sub forma unui burduf cu elastice la

ambele capete. În partea inferioară după ce se trece să acopere puţin gheata, se

fixează cu un şnur şi sub acesta pentru ca în timpul mersului să nu se ridice.

Pe cap purtăm tradiţionala pălărie sau una din numeroasele modele de

şepci existente. Dacă la noi acestea nu sunt prea apreciate în alte ţări ca Franţa sau

Anglia unde pălăria noastră verde este cam necunoscută sunt la mare cinste.

Iarna pe frig şi vânt vom purta o şapcă din postav gros sau îmblănită. Este

bine să aibă cozoroc şi urechi rabatabile. Cele cu blană la exterior nu sunt practice

udându-se cu zăpadă topită sau ploaie şi scurtându-si astfel existenţa.

Strămoşeştile noastre căciuli din blană de miel, oricât ar fi de elegante (uneori) nu

sunt utile la vânătoare. la un efort mai îndelungat capul transpiră abundent iar

exteriorul se urâţeşte din cauza intemperiilor.

Cartuşiera. Serveşte la transportul cartuşelor în timpul vânătoarei. Are

forma unui brâu din piele sau pânză tare având cusute mici tuburi în care sunt

introduse cartuşele. Pe timp de ploaie sau ninsoare e bine să fie purtată sub haină.

Ia după vânătoarea propriu-zisă să fie introdusă în raniţă. Nu este deloc indicat ca

vânătorul să apară în tren, autobus sau alte locuri aglomerate purtând cartuşele la

vedere. În mod obişnuit o cartuşieră cuprinde 20-25 cartuşe. Dar sunt şi unele de

80

mari dimensiuni pentru 30-40 cartuşe. Acestea sunt susţinute de nişte bretele pe

umerii vânătorului. În cazul armelor mixte cartuşiera are şi 5-10 tuburi înguste

pentru cartuşele cu glonţ. Destinate numai cartuşelor cu glonţ cartuşierele au

formă dreptunghiulară, cu 10-15 lăcaşuri şi se poartă fixate pe cureaua

pantalonilor ca şi o teacă de cuţit sau pistol.

Ciorchinarul serveşte la transportul păsărilor împuşcate. Este confecţionat

din mai multe cureluşe din piele care la un capăt sunt prinse toate într-un inel sau

manşon iar extremitatea opusă fiecare cureluşă are fixat un inel mic ori sunt

secţionate longitudinal o mică porţiune pe mijloc pentru a se putea forma un “laţ”.

În acesta este introdus gâtul păsării. Ciorchinarul se ataşează prin intermediul unei

carabiniere la cartuşieră, geantă de vânătoare sau una din curelele raniţei.

Lanterna. Este un instrument indispensabil oricărui vânător. Mai ales

lucrătorul în cinegetică nu ar trebui să plece niciodată de acasă fără a avea

lanterna în raniţă, chiar dacă nu are intenţia să înnopteze pe teren. Oricând poate fi

reţinut mai mult decât a crezut şi să vii noaptea prin pădure fără lanternă nu este

cel mai plăcut lucru. În prezent se folosesc numai lanterne electrice. Felinarele şi

lămpaşele părinţilor şi bunicilor noştri au rămas în amintire. Totuşi ele îşi mai

găsesc locul în căsuţele şi colibele de vânătoare din locuri izolate.

Lanternele moderne au putere mare de luminare şi fascicol reglabil. La

drumuri lungi trebuie să ţinem seama de durata de funcţionare a bateriilor. Una

nouă, de bună calitate nu are o durată mai mare de 3 ore, la funcţionare continuă.

Uneori drumul de la o cabană din vârful muntelui poate dura mai mult. Şi dacă

bateria nu a fost chiar proaspătă putem rămâne pe întuneric. Prudent în asemenea

împrejurări este să avem baterii şi chiar un bec de rezervă. Sau chiar o mică

lanternă care luminează prin acţionare manuală. Nu bate ea prea departe dar ne

scoate din încurcătură.

Tocul pentru armă. Legea armelor de foc şi muniţii nr.17 din aprilie

1996 prevede la art. 20 “… În localuri publice, de desfăşurarea mărfurilor,

mijloace de transport în comun, gări, drumuri publice şi în alte locuri aglomerate,

armele de tir şi de vânătoare se poartă numai introduse în toc şi neîncărcate cu

muniţie”.

Dacă în trecut utilizarea unui toc pentru armă era facultativă, astăzi avem

prevedere legală în acest sens. Pe lângă condiţiile de securitate, puşca purtată în

toc este ferită de eventuale mici deteriorării provocate de transport în portbagajul

maşinii, în autobus etc. Există o multitudine de modele, confecţionate din piele,

81

materiale textile sau plastice. În unele puşca (basculantă) este introdusă

demontată. În altele intră întreagă ca şi armele nedemontabile. Pentru a merge la

vânătoare în apropierea localităţii este de preferat un toc uşor, din material textil,

care poate fi rulat şi purtat pe timpul vânătorii în raniţă. La călătorii mai lungi cu

trenul, autobuzul sau vaporul este necesar un toc mai robust, eventual capitonat cu

un material moale. Iar cine are ocazia să transporte arma cu avionul trebuie să ştie

că aceasta nu va fi acceptată decât într-un toc rigid, suficient de rezistent pentru a

nu se deteriora la contactul, uneori brutal, cu alte bagaje. Va avea de asemenea o

încuietoare corespunzătoare. Se găsesc asemenea “geamantane” speciale cu

înveliş exterior din tablă de metal uşor.

Raniţa. Vânătorii şi profesioniştii în cinegetică poartă în activitatea de

teren raniţă sau geantă, în funcţie de mărimea bagajului. Un paznic de vânătoare

care patrulează o zi pe teren sau un vânător ieşit la o pândă de sitari sau la

prepeliţe cu câinele, vor utiliza o geantă purtată cu o curea peste un umăr,

eventual prevăzută cu ciorchinar. În ea încap cartuşele, o gustare, un bidon mic cu

apă, iar paznicul va avea şi condica de serviciu. Pentru a fi comodă la purtat

geanta trebuie să fie de mărime mijlocie şi nu prea grea. Altfel va îngreuna mersul

şi va obosi umărul purtător.

Raniţa se poartă mai uşor fiind aşezată în spate şi purtată pe ambii umerii.

Va fi confecţionată din material impermeabil sau va avea in interior un sac

impermeabil. În acest fel ploaia nu va pătrunde la alimente şi nici sângele din

vânat nu va ieşi prin ea, murdărindu-ne hainele. În exterior va avea trei buzunare.

unul mai mare la mijloc, pentru cutia cu alimente şi două laterale, mai înguste,

pentru un termos, cartuşe, lanternă etc. În cazul unei raniţe mai grele este foarte

practic ca cele 2 curele să se poată lega între ele peste piept cu o cureluşă, putând

fi mai uşor de purtat. Raniţele mari, prevăzute cu cadru metalic, utilizate în turism

şi alpinism nu sunt practice la vânătoare fiind incomode, îngreunând purtarea şi

manevrarea armei, ocupând loc mult în portbagaj chiar şi atunci când sunt goale.

Scaunul de vânătoare. Cel mai des utilizat la noi are 3 picioare pliante şi

un “şezut” din piele sau material textil rezistent. Pe el vânătorul stă la vânătoarea

cu gonaşi, la pândă (căprior, vulpe, etc), când ia masa în pădure şi când se

odihneşte după un drum mai lung. Este uşor de purtat, fie în raniţă fie în

“bandulieră” dacă îi ataşăm o curea îngustă dar suficient de lungă, prinsă fix la

partea superioară şi cu un inel detaşabil la capătul unui picior. Cu toate avantajele,

pe un asemenea scaun nu se poate sta ore îndelungate, fiind totuşi incomod şi

82

ducând la amorţirea picioarelor. De aceea pescarii la “staţionar” îl înlocuiesc cu

unul mai mare având partea pe care se stă dreptunghiulară. Există unele raniţe

care la partea din spate au un cadru metalic. Acestea prin deschidere în forma

literei X se transformă în scaun comod. Îngreunează puţin raniţa şi pentru a-l

aşeza stabil este nevoie ca terenul să fie plan şi orizontal.

Foarte răspândite în ţările din vestul Europei sunt şi scaunele-baston.

Modelul german are un singur picior pe care, la o înălţime convenabilă, este

montat un dispozitiv cu 3 braţe rabatabile. Pe acestea se fixează un şezut în formă

triunghiulară din piele sau material textil. Unul din braţele rabatabile este mai lung

şi are capătul superior în forma unui mâner de baston. În poziţie închisă cele trei

braţe sunt strânse în prelungirea piciorului şi fixate în această poziţie cu un inel,

vânătorul îl poartă ca pe un baston obişnuit. Pentru al utiliza ca scaun, cele 3 braţe

se deschid până când sunt oprite în poziţie aproape orizontală. Piciorul, care în

vârf are un disc cu rolul de a împiedica pătrunderea prea adâncă, se înfige în sol.

Vânătorul se poate aşeza pe el. Este mai puţin comod decât scăunelul cu 3

picioare, dar are şi câteva avantaje: se poate fixa şi pe un teren în pantă, vânătorul

poate să epoleze în diferite direcţii fără a se ridica de pe scaun. În plus fixându-l în

poziţie de mers, nu îl poartă în spate ci se slujeşte de el ca baston, ceea ce este

avantajos la coborârea şi urcarea unor pante, mai ales după o anumită vârstă.

Modelul englezesc are doar două braţe care se deschid în direcţii opuse

oferind între, loc pentru aşezat un dreptunghi din piele. În poziţie închisă cele 2

braţe se apropie, cuprind fâşia de piele şi se fixează. Partea superioară a braţelor în

formă semicirculară serveşte ca mâner de baston.

În trecut s-au confecţionat artizanal şi la noi unele scaune baston în

totalitate din lemn. Construcţia lor era destul de fragilă şi era foarte incomod să

stai pe o bucată de scândură.

Unelte pentru curăţirea şi îngrijirea armei

Pentru a feri interiorul ţevilor de ruginire ele trebuiesc curăţate cel mai

târziu în seara zilei în care s-a tras cu ele . În acest scop se utilizează o vergea din

lemn ori metal, făcută dintr-o singură bucată sau mai multe părţi articulate între

ele prin înşurubare. Pentru ţevile lise întrebuinţăm de regulă vergi mai groase din

lemn. La capătul lor prevăzute cu o piesă metalică filetată în care putem înşuruba

diferite accesorii ca perie din păr aspru, cilindru de pâslă pentru ulei, perie de

83

sârmă. O atenţie deosebită trebuie acordată acesteia din urmă. Peria de sârmă se

utilizează rar, pentru îndepărtarea din ţeavă a depunerilor de plumb sau material

plastic din burele moderne. Pentru ţevile lise peria va avea firele în spirală şi nu

cu capete drepte spre ţeavă, confecţionate de preferinţă din alamă. Altfel putem

zgâria interiorul ţevii, stricându-I polisajul. La utilizare această perie va fi unsă cu

ulei de armă şi eventual învelită cu un tifon subţire. După îndreptarea reziduurilor

ţeava va fi curăţată din nou cu o perie moale apoi unsă cu un ulei bun de armă.

Pentru ţevile ghintuite se utilizează vergi din oţel foarte bine polisat. Unele

vergi sunt din metal îmbrăcat cu lemn sau masă plastică pentru a nu deteriora

ghinturile prin frecare. Cu ocazia expediţiilor de durată mai lungă este bine să

avem în buzunarul raniţei o vergea metalică demontabilă pentru curăţat ţeava dacă

am tras în ziua respectivă. În interiorul ţevilor ghintuite se mai depun rezidii

metalice din materialul cămăşii glonţului. Acestea se îndepărtează cu o perie

metalică, dar mult mai bine cu o soluţie specială care dizolvă aceste rezidii. După

o astfel de curăţire ţeava se unge cu ulei de armă.

În exterior arma se şterge bine cu o cârpă moale apoi se unge uşor cu ulei.

Există uleiuri cu destinaţie specială pentru patul armei dar, unul de bună calitate

poate fi utilizat atât pentru ţevi cât şi părţile lemnoase. Tot aşa se ung şi părţile

metalice supuse frecării, anume bascula şi închizătorul, mecanismul din antepat.

Se pot curăţa şi gresa prin demontare numai acele părţi ale armei recomandate de

constructor, cum ar fi închizătorul carabinei (cel clasic), închizătorul şi antepatul

armelor semiautomate şi cu repetiţie (pump gun). În nici un caz nu se recomandă

ca vânătorul să pună mâna pe şurubelniţă şi să demonteze piesele unei bascule. În

cel mai bun caz, dacă va reuşi să le remonteze, va strica exteriorul armei prin

urmele lăsate de şurubelniţă.

Varga se va introduce în ţeavă numai de la detunător şi piesa curăţătoare

va fi oprită la gura ţevii. Dacă din întâmplare a ieşit în afară un va fi forţată să

reintre, ci ori scoatem vergeaua întreagă spre înainte sau vom demonta prin

deşurubare piesa curăţitoare. S-a constatat, mai ales la armele militare, că

deteriorarea ghinturilor şi micşorarea preciziei se datorează în proporţie mult mai

mare unei curăţiri necorespunzătoare decât a efectului cartuşelor trase.

În prezent tehnologiile moderne de fabricare atât a muniţiilor cât şi a

armelor reduc foarte mult riscul de deteriorare a acestora. Procedee noi de

cromare în interior a ţevilor atât lise cât şi ghinturile, împiedică oxidarea. La

exterior bascula cromată în negru, ţevile protejate prin fosfatare sau acoperire cu

84

teflon necesită mai puţină întreţinere. Uleiurile de înaltă calitate asigură o

protecţie foarte bună. Unele, sub formă de spray pot fi pulverizate în ţeavă pe

teren şi la armele mai vechi şi chiar dacă am uitat să o curăţim seara, când am

ajuns acasă, nu vom avea surpriza ca a doua zi să o găsim ruginită.

La ţevile ghintuite vom avea grijă ca înainte de vânătoare să îndepărtăm cu

o cârpă moale şi uscată uleiul din interiorul ţevii. Altfel primul foc va avea o

abatere de la reglaj. Unii vânători pretenţioşi obişnuiesc să tragă înainte de

vânătoare un cartuş numit şi “împuşcătura de ulei”.

Unelte de încărcat - reîncărcat cartuşe.

Obiceiul vânătorilor de a-şi face singuri cartuşe în tuburi noi sau a le

reîncărca pe cele trase s-a restrâns mult în ultimul timp. În magazine se găsesc

diferite mărci de cartuşe de bună şi foarte bună calitate. Economia de preţ

realizată prin încărcare un este mare şi faptul că vânătorul nu găseşte părţile

componente la alegere şi de bună calitate îl va împiedica deseori să-şi facă un

cartuş corespunzător. Ideea că prin încărcare se obţin cartuşe mai bune decât în

comerţ este o iluzie, neverificată prin încercări comparative în poligon.

Cine doreşte să încarce cartuşe cu alice are nevoie de următoarele

ustensile: 1) aparat de scos şi introdus capsa în tub; 2) cântar de precizie sub

forma unei mici balanţe farmaceutice sau electronic cu precizia minimă de 0,1g;

3) un păhărel metalic cu mâner pentru introducerea pulberii cântărite în tub. Dacă

este reglabil, cu el pot fi măsurate şi alicele, după câteva cântăriri de probă

prealabile. Praful de puşcă fără fum nu se măsoară volumetric deoarece prin

tasări sau umpleri diferite în păhărel pot exista diferenţe de greutate de 0,10-0,20g.

Ceea ce va duce, în cel mai fericit caz la dispersii foarte diferite ale alicelor dar şi

la suprapresiuni periculoase pentru puşcă şi trăgător; 4) un cilindru de lemn având

diametrul corespunzător calibrului, cu ajutorul căruia împingem bura în tub, încet,

până când aceasta se opreşte pe întăritura care cuprinde pulberea. O presare prea

puternică sau, mai ales, lovirea cilindrului cu ciocanul poate duce la comprimarea

pulberii dând naştere unor presiuni foarte puternice, periculoase; 5) Maşină de

sertizat. Sunt modele diferite destinate tuburilor de carton. Un aparat bun are un

cilindru conducător care împiedică umflarea tubului la mijloc în timpul sertizării.

Forma închiderii este la fel de importantă. Ea va avea o formă rotunjită spre

exterior şi dreaptă spre interior, perpendiculară pe căpăcelul care acoperă alicele.

85

Mai poate fi necesar un “calibrator” adică un inel cu mâner, având

diametrul interior identic cu cel al cartuşului. Dacă prin încărcare defectuoasă

tubul îşi măreşte diametrul în zone unde se găsesc alicele el va fi readus la o

dimensiune corespunzătoare prin presarea inelului pe cartuşul aşezat pe o

suprafaţă perfect plană. Este bine ca vânătorul care ajunge la asemenea situaţii să

renunţe la încărcarea manuală a cartuşelor. Tuburile din plastic care la fabrică se

închid în formă de stea, fără căpăcel, nu se pot sertiza cu maşinile obişnuite,

rezultatele fiind defectuoase.

În ţările din vestul europei se practică pe scară largă încărcarea şi

reîncărcarea cartuşelor cu glonţ pentru ţeavă ghintuită. Necesită aparatură

complexă şi cunoştiinţe aprofundate de specialitate. În afară de aceasta

imposibilitatea de a găsi în comerţ componentele necesare. Orice improvizaţie în

acest domeniu duce la accidente grave. În prezent la noi în ţară nu sunt asigurate

condiţiile necesare şi nici nu se practică încărcarea amatoare a cartuşelor pentru

ţevi ghintuite.

Mijloace de apărare împotriva insectelor

Unele insecte pot provoca mari neplăceri mai ales vara în timpul activităţii

pe teren. Astfel roiurile de ţânţari pot compromite o pândă la căpriori sau la raţe.

În sudul Banatului mai trăieşte o mică insectă zburătoare, o musculiţă numită

“columbacă” la fel de supărătoare. Unii vânători încercau în trecut să le alunge cu

fum de ţigări ori să-şi apere faţa cu plase protectoare, mijloace puţin eficiente. Din

fericire acum se găsesc substanţe respingătoare sub formă de sprayuri, loţiuni,

tuburi pulverizatoare sau crème. Acestea asigură o protecţie suficientă pentru

câteva ore după care, la nevoie, se repetă aplicarea. Cu câteva decenii în urmă şi

industria farmaceutică românească produce un asemenea spray foarte eficace.

Unele încercări cu mici aparate emiţătoare de ultrasunete nu au dat rezultate. Mai

mult, se pare că în loc să îndepărteze ţânţarii alarmau animalele mari aflate în

preajmă.

O insectă care a intrat recent în atenţia opiniei publice de la noi este

banala căpuşă. S-a constatat că ea transmite de la un animal la altul şi la om o

boală numită “febra butunoasă”. Deocamdată cazurile nu sunt numeroase dar

acolo unde apare câinii care circulă pe teren trebuiesc vaccinaţi preventiv. Este de

remarcat faptul că în Germania, de mai mulţi ani toţi oamenii care îşi desfăşoară

86

activitatea în domeniul forestier, cinegetic sau alte preocupări legate de natură au

obligaţia să fie vaccinaţi profilactic.

Chemători şi atrape

Chemătoare este un instrument cu ajutorul căruia imităm glasul unui

animal. Mai rar câte un glas poate fi imitat fără instrument, de oameni talentaţi.

Atrapa este o siluetă ademenitoare.

Vânătoarea cu chemătoarea se bazează pe câteva fenomene din viaţa şi

activitatea animalelor. Unul este exploatarea relaţiilor din timpul împerecherii

(motivaţie sexuală). Se utilizează la cerb, căprior, ieruncă, sitar, raţă. Instinctul de

asociere este al fenomen care poate fi explorat – la raţe, gâşte dar şi la lup. În

sfârşit imitarea glasului scos de animalul pradă poate aduce în apropiere alt

prădător, din dorinţa de a profita şi el de animalul prins de un confrate răpitor.

Chemătorile sunt de o mare varietate de la micile “fluierice” pentru

ierunci, sitari, vulpi, trecând pe la multele modele destinate căpriorilor şi până la

“scoica” pentru cerb sau “cornul” din care iese urletul lupului. O parte din aceste

chemători şi le realizează singur vânătorul cu experienţă. Multe se fac de firme

specializate. Uneori, cu destinaţii foarte diferite sunt cuprinse în casete din care

vânătorul îşi alege pe cea potrivită ocaziei avută în vedere. Din păcate industria

aparatelor electronice a scos chemători atât de perfecte încât depăşesc mult limita

sportivităţii. O astfel de chemătoare cu bandă magnetică şi staţie de amplificare

poate atrage stoluri de gâşte care trec pe o rază de câţiva kilometri. Iar una de

prepeliţe, acţionând în timpul nopţii, le adună de pe suprafeţe mari într-o parcelă

cu mirişte înaltă sau sfeclă de unde în ziua următoare pot fi vânate uşor cu câinele

pontator. Din această cauză chemătorile electronice au fost interzise în cele mai

multe ţări, inclusiv la noi, ceea ce nu înseamnă că ele nu sunt folosite clandestin în

continuare.

Atrapele sunt nişte manechine din cauciuc, plastic sau alte materiale care

imită o anume specie, de regulă gâşte, raţe şi porumbei. Se bazează pe instinctul

de asociere în cârd. Câteva raţe de cauciuc plutind liniştite pe apă, un stolişor de

gâşte sau porumbei pe mirişte atrag suratele aflate în zbor să li se alăture, văzând

un loc liniştit şi cu posibilitate de hrănire. Adăugând o chemătoare rezulatul va fi

şi mai bun. Dar adăugând la 20-30 atrape o chemătoare electronică se poate

realiza un adevărat carmagiu, ceea ce este total inadmisibil.

87

Atrape originale se utilizează în Franţa, constând din raţe de casă vii.

Pasionaţii acestei metode selecţionează raţe cu penaj apropiat celor sălbatice şi cât

mai … guralive. Acestea sunt constituite în “echipaje” de 3-5 păsări şi lansate pe

apă în locuri potrivite, ancorate cu fire sintetice, legate de un picior şi cu o

greutate la celălalt capăt. Rezulatele sunt foarte bune, raţele de casă agitându-se şi

măcăind insistent la vederea suratelor trecând în zbor. Sunt totuşi necesare

condiţii de creştere şi întreţinere a acestora şi posibilitatea de a le transporta în

cuşti speciale până la baltă.

Capcane pentru capturarea vânatului

Capcanele fac parte din cele mai vechi ustensile de capturarea vânatului.

Utilizate cu multe milenii înainte de apariţia armelor de foc. Datorită faptului că

nu fac zgomot în timpul funcţionării, pot fi uşor ascunse favorizând acţiuni ilegale

de prindere a animalelor, utilizarea lor a fost interzisă în România. În mod

excepţional se pot folosi cu aprobare specială.

Se pot folosi capcane care prind vânatul viu, fără a-l răni, în scopuri de

cercetare ştiinţifică sau acţiuni de populare în alte fonduri.

După modul de acţionare capcanele se clasifică în:

1) capcane care prind şi omoară imediat vânatul de tip gât de lebădă sau

vechi “teascuri” din lemn pentru jderi.

2) capcane care prind şi menţin vânatul viu. Din acestea fac parte capcane

tip ladă sau cuşcă precum şi plase cu ajutorul căror se prind iepuri vii

sau capre negre în scop de recolonizare.

3) capcane metalice cu arc şi pedală care prind vânatul de regulă de picior

şi este ţinut acolo până vine vânătorul să-l ucidă. Prin suferinţele pe

care le provoacă animalului sunt cele mai departe de etică

vânătorească.

Există şi o variantă specială, perfecţionată, a acestei capcane, care prinde

vânatul de picior dar nu îl răneşte nici, nu-i fracturează piciorul. Sunt utilizate la

capturarea vânatului pentru cercetări ştiinţifice. Ele sunt controlate în fiecare

dimineaţă şi animalul prins este tranchilizat de la distanţă pentru a nu fi speriat

inutil.

Una din cele mai perfide şi periculoase forme de braconaj este utilizarea

laturilor cofecţionate din fir împletit de nailon, sârmă sau cablu de oţel. Cu laţul

88

se poate prinde orice, de la prepeliţă şi fazan până la căprior, cerb şi urs. Vânatul

în special cel mare (urs) nu se prinde întodeauna de gât ci intră şi cu un picior şi

atunci se poate zbate în chinuri zile întregi până este găsit şi omorât.

ECHIPAMENT PENTRU ACTIVITATEA

SALMONICOLĂ

Valorificarea resurselor naturale oferite de apele de munte, râuri şi lacuri,

constituite din diferite specii de salmonide se face în primul rând prin pescuit

sportiv. Înţelegând prin aceasta pescuitul cu undiţe, utilizând momelile legal

acceptate. În mod mult mai restrâns şi cu respectarea unor normative stricte se

poate practica şi pescuitul electric. Cu scopul procurării reproducătorilor, în

scopuri ştiinţifice sau a recoltării peştilor de consum din bazinele păstrăvăriilor.

Principala unealtă a pescarului sportiv este numită la modul general undiţă.

De o mare varietate privind materialele din care este confecţionată, dimensiunile

şi accesoriile, are totuşi câteva elemente constitutive regăsite la toate modelele.

Acestea sunt: varga, mulineta, sfoara, strună sau forfac, cârlig şi momeală. Pentru

pescuitul salmonidelor intră în discuţie două tipuri de vergi: lanseta, destinată

pescuitului cu năluci şi vergile speciale destinate pescuitului cu muscă artificială.

Lanseta. Pentru a lansa năluca în apă, acolo unde bănuim prezenţa peştelui

avem nevoie de o vargă special construită, cu o anumită rezistenţă, elasticitate dar

şi acţiune de resort. Pescarii îi spun în termen obişnuit lansetă. Aceste vergi sunt

construite din materiale foarte diferite. Varga numită din “bambus despicat” este

realizată din fâşii de bambus, exact calibrate şi asamblate cu un clei special,

rezistent la apă. Se obţin lansete foarte bune mai ales pentru pescuitul cu năluci

uşoare de 1-6g.

Fibrele de sticlă nu putrezesc şi nu se deformează. Au o putere de resort

foarte mare şi spre deosebire de bambus au o gamă mult mai largă între greutăţi

minime şi maxime ce se pot arunca cu ele. Compoziţia plastică a vergii, mult mai

mare decât lemnul. Lansetele din acest material se construiesc în două sisteme:

- vergi din fibră de sticlă pline (în secţiune)

- vergi tubulare. Acestea sunt foarte uşoare, plăcute la mânuit dar au o

acţiune mai moale decât primele.

89

În prezent se realizează şi alte vergi având calităţi superioare din aliaje

metalice uşoare dar şi din fibră de carbon, deosebit de rezistente şi uşoare.

Puterea unei vergi este însuşirea acesteia de a lansa năluci de greutăţi

diferite clasificate în lanseu foarte uşor cu năluci între 0,5 şi 3g, lanseu uşor şi

lanseu mijlociu cu năluci între 4 şi 20g, corespunzând în general la majoritatea

peştilor de lac sau râu. La lansetele din fibră de sticlă, de carbon sau metalice

criteriul de apreciere va fi după greutatea nălucilor ce le pot arunca, înscrisă atât

pe vargă cât şi (uneori) în certificatele care le însoţesc. Lungimea vergii este între

1,50 şi 2,40m. Una de 1,80m convine acolo unde prioritară este precizia

aruncăturii. In capul vergilor puternice de mână pentru ape deschise se ajunge la

2,40m, asigurând o aruncare mai depărtată a nălucii. Mânerul poate fi rigid, din

lemn, duraluminiu sau material sintetic. Mai plăcut este unul făcut din plută,

elastic, permiţând lasetei să se îndoaie până la talon. Mulineta cu tambur fix a

înlocuit treptat toate sistemele anterioare apariţiei având incontestabile avantaje.

In general o mulinetă cu tambur fix se compune dintr-o bobină (tamburul) din

metal uşor sau material plastic, pe care se înfăşoară firul de pescuit.

- O carcasă metalică rotativă în formă de capsulă de care este prins pick-

up-ul (prinzătorul de fir).

- Prinzătorul de fir sau pick-up-ul care poate fi automat sau nu.

- Un carter conţinând piesele metalice care provoacă rotirea carcasei.

- Manivela care pune în mişcare mecanismul.

- Piciorul suport prin care mulineta se prinde de mânerul vergii.

- Frâna de fir care, reglată în prealabil, eliberează automat firul atunci

când acţiunea energică a unui peşte tinde să depăşească rezistenţa de rupere a

firului.

Firele de pecuit. In trecut materialele din care erau confecţionate firele de

pescuit erau foarte diferite: bumbac, mătase, firul de păr de cal, guta japoneză etc.

Mulinetă cu

tambur fix

90

Toate acestea au fost înlocuite cu fire din materiale plastice nylon, perlon, kapon,

relon etc. Nylonul, devenit un material comun, dă un fir suplu, rezistent, elastic,

impermeabil, nu putrezeşte şi poate fi procurat în orice lungimi. Ca grosime este

foarte diferit. Pentru pescuit sunt fire cu diametre între 0,04mm până la 1,2 mm şi

chiar mai groase. Rezistenţa firelor se exprimă în kgf şi este înscrisă pe fiecare

mosor, reprezentând greutatea pe care firul o suportă în aer şi nu în apă. Firele de

nylon şi alte materiale plastice îşi pierd cu timpul supleţea şi rezistenţa iniţială pe

măsură ce sunt supuse unor acţiuni repetate. Pescarul trebuie să verifice periodic

starea firului şi mai ales a strunei. De asemenea în afara orelor de pescuit el

trebuie păstrat la întuneric şi la o temperatură fără oscilaţii prea mari.

Struna. Este prelungirea firului propriu zis cu unul mai subţire, la capătul

căruia vom lega cârligul. Rolul ei este de a prezenta peştelui momeala departe de

sfoara groasă şi vizibilă, pe un fir cât se poate de subţire cât, se poate de nevăzut.

La pescuitul cu lasetă având de a face mai mult cu peşti răpitori, având gura

garnisită cu dinţi foarte tăioşi se poate întâmpla ca un peşte să taie cu dinţii firul

de nylon. Din acest motiv se intercalează între fir şi cârlig o strună din sârmă de

oţel. Rezistenţa ei va fi apropiată de a firului mare. Struna, de 10-15cm lungime

are la un capăt un vârtej antirăsucitor iar la celălalt o agrafă de care vom prinde

năluca.

Cârligul este arma undiţei. Pătrunzând în carnea gurii, după apucarea

momeli de către peşte, cârligul agaţă şi reţine pe peştele. El se realizează din oţel

de calitate tratat (călit) corespunzător. Un cârlig bun trebuie să fie rezistent la

presiunea executată asupra lui. El se îndoaie puţin şi apoi îşi revine la forma

iniţială. Dacă se îndoaie sau se sparge brusc este necorespunzător. În orice caz,

dacă efortul este prea mare el se rupe nu se îndoaie. Există o mare varietate de

forme şi dimensiuni a cârligelor. Părţile principale ale acestuia sunt tija, curbura,

vârful, prevăzut cu spin sau fără acesta şi locul prinderi de strună sub forma de

ochi sau paletă. Iar dimensiunile principale sunt lungimea între locul prinderii de

strună şi extremitatea curburii şi deschiderea, între vârf şi tijă. Mărimea cârligului

se exprimă în numere de la 1 la 24 în ordinea descrescătoare a mărimii lor. Cel

mai mare nr. 1 având 10mm iar cel mai mic nr. 24 de 3mm. cârligele mai mari de

nr. 1 se notează cu 1/0, 2/0, 3/0, etc.

Pentru legarea cârligului de strună el este prevăzut cu un inel (ochi) sau

paletă. Inelul oferă posibilitatea legării mai sigure de strună dar cele cu paletă

conferă o linie mai fină a cârligului cu condiţia să nu fie prea voluminoasă.

91

Din punct de vedere al numărului braţelor cârligele pot fi simple (cu un

singur braţ) duble sau triple (drilinguri). Teoretic, cu cât numărul tijelor este mai

mic vârful va pătrunde mai adânc în carne. Pescarii preferă totuşi cârlige multiple

care oferă o şansă mai mare de agăţare.

Lingura. Năluca cea mai cunoscută, mai simplă şi ieftină este aceea numită

lingură. Ea poate avea mai multe forme, dimensiuni şi greutăţi. Ca mod de

comportare în apă lingurile sunt: rotative pe ax, sau ondulante. Sunt confecţionate

din metal având culori şi străluciri diferite în acord cu specificul apei şi speciei

urmărite.

Devonul. Este de forma unui peştişor, din metal, care se învârteşte în jurul

unui ax. Deşi mai puţin utilizat în prezent devonul rămâne o nălucă cu rezultate

foarte bune la păstrăv.

92

Peştişorii artificiali. Sunt imitaţii realizate din lemn, cauciuc, masă plastică

sau combinaţii între acestea care prin formă, culoare şi felul de a se mişca în apă

lasă impresia unui peştişor viu, atractiv pentru pe peştele răpitor. Greutatea trebuie

să corespundă puterii vergii iar mărimea în raport cu talia răpitorului. Pentru

păstrăv dimensiunea şi aspectul vor fi cele ale unui boiştean. Culorile sunt

preferate cele deschise. Un albastru deschis pe spinare şi pântecele alb gălbui este

potrivit pentru păstrăv.

Echipament pentru pescuit cu muscă artificială

Una din metodele cele mai apreciate de pescari care urmăresc salmonidele

în acelaşi timp una din cele mai cu adevărat sportive este cu musca artificială.

Vergile pentru acest mod de pescuit trebuie să fie uşoare dar şi cu o

rezistenţă apreciabilă pentru a face faţă smuciturilor unui peşte cu mare vitalitate

şi greutate apreciabilă. Vergile de foarte bună calitate răspund acestor cerinţe

aparent contradictorii. Materialul din care se confecţionează vergile este deseori

trestia de tonkin prelucrată special, din care rezultă vergi din „bambus construit”

cu secţiune hexagonală. În prezent se utilizează frecvent şi undiţe realizate din alte

materiale – fibră de sticlă, carbon, metal uşor. Lungimea unei vergi oscilează între

2,20 şi 2,90m. Profilul longitudinal al unei vergi este comic foarte alungit.

Mânerul este confecţionat din plută şi prevăzut la partea inferioară cu un

dispozitiv port mulinetă. Inelele care conduc firul devin mai dese spre vârful

vergii. Ele trebuie să fie uşoare şi rezistente, realizate din ceramică sau oţel dur.

Din punct de vedere al acţiunii sunt variante multiple. Se disting vergi

mlădioase, cu mişcări lente ale vârfului, care durează mai mult spre deosebire de

altele, rigide, cu oscilaţii scurte, repezi de scurtă durată. Pentru un începător

alegerea este dificilă şi ea trebuie făcute după repetate încercări în compania unui

pescar experimentat.

Mulineta. Clasice la acest fel de pescuit sunt mulinetele cu tambur mobil,

protejat de o carcasă solidă din aliaj de aluminiu. Mulineta trebuie să fie în acord

cu vergile. Cele mai scurte necesitând una mai uşoară. Demontarea se poate face

uşor prin intermediul unui şurub, care poate acţiona şi asupra frânei, reglabilă,

funcţionând prin frecare. Destul de recent au apărut şi mulinete automate cu

ajutorul cărora recuperarea firului devine mai uşoară. Sfoara se reînfăşoară pe

tambur sub acţiunea unui arc, declanşat prin acţionarea unei clape.

93

Firul are unele caracteristici deosebite pentru acest fel de pescuit. Pe lângă

cele cilindrice cu grosime uniformă pe toată lungimea se mai utilizează şi fire care

sunt mai groase la mijloc şi subţiri spre capete (în mod simetric) sau fusiform

având pe ultimi metri în partea opusă undiţei, diametrul mai mare. Aceste profile

diferite uşurează aruncarea la distanţă mai mare şi mai precisă a muştei. Firul,

greutatea lui, va fi echilibrată cu varga. Pe vergile de calitate superioară

constructorul indică şi firul recomandat.

Muştele artificiale. Sunt de o varietate deosebit de mare. În cursul anilor

au fost cuprinse în zeci de cataloage şi le-au fost dedicate numeroase volume de

descrieri şi recomandări de utilizare.

Din punct de vedere al aspectului se grupează pe o schemă de

confecţionare care se suprapune formelor pe care le are o insectă în diferite faze

ale existenţei sale, precum şi diferite specii de insecte cum ar fi: larve sau nimfe,

insecte zburătoare de diferite forme, unele imitând o muscă având aripile

nemişcate, lipte de corp. Privind modul de utilizare, sunt muşte plutitoare şi muşte

scufundate. Iar acestea din urmă pot fi purtate pe fundul apei sau la adâncimi

intermediare.

Unelte accesorii

Minciocul. Este o plasă de forma uni sac prins la partea superioară (la

gură) pe o ramă metalică având forma unui cerc, triunghi sau triunghi cu una din

laturi (opusă mânerului) în formă de semicerc. Mânerul este dintr-o bucată sau

telescopic. Dimensiunea minciocului şi a mânerului sunt alese în funcţie de

mărimea obişnuită a peştilor capturaţi.

Juvelnicul. Confecţionat din plasă de bumbac sau nailon serveşte la

păstrarea peştilor prinşi vii până la sfârşitul zilei de pescuit. Are forme diferite şi

pentru a-şi menţine formă în apă este prevăzut cu câteva cercuri metalice.

Mulinetă cu

tambur mobil

94

Gafa este un cârlig metalic cu vârf ascuţit prevăzut cu mâner. Serveşte la

scoaterea din apă a peştilor care nu încap în mincioc. La pescuitul salmonidelor nu

îşi găseşte utilizarea decât, eventual, la pescuitul în lacurile de munte.

Cutiile pentru momeli, cârlige şi alte mici ustensile pot fi improvizate sau

procurate din comerţ, acestea din urmă fiind de preferat. Cuprind diferite

compartimente care pot fi închise pentru a nu se amesteca diferite obiecte. La

pescuitul salmonidelor, practicat în continuă mişcare ele vor fi de dimensiuni mai

mici şi purtate în raniţă ori geanta de pescuit.

Îmbrăcămintea

Trebuie să fie comodă, uşoară la purtat, călduroasă iarna şi răcoroasă vara.

Pentru timp de vreme bună să apere de vânt dar să nu împiedice aerisirea corpului.

Când plouă putem purta o scurtă impermeabilă cu glugă. Culoarea să nu

contrasteze cu a mediului înconjurător, făcându-ne vizibili de la mari distanţe. Pe

cap o pălărie uşoară cu boruri mari, să ne ferească ochii şi ceafa de soare. Sau o

şapcă prevăzută cu cozoroc.

Încălţămintea este importantă şi pentru pescuitul în mişcare de-a lungul

apelor dificil de ales. Cizma de cauciuc este impermeabilă dar incomodă la purtat,

mai ales când intrăm şi călcăm pe pietre şi bolovani. Vara se pot purta ghete de

pânză încălţaţi peste un ciorap lung din pânză cauciucată. Cizmele de cauciuc

lungi până la şold, utile în apele de şes sau în lacuri, devin deosebit de incomode

la pescuitul în mişcare pe apele de munte şi cu atât mai mult la deplasări mai lungi

chiar pe teren plan.

Pescuitul electric.

În prezent este destul de frecvent utilizat la comiterea actelor de braconaj

piscicol, fie cu mijloace improvizate dar şi cu aparatură adusă clandestin din alte

ţări.

În mod corect şi legal această modalitate de capturare a pe peştelui se face

cu o autorizare specială prealabilă. În privinţa salmonidelor se practică pentru

obţinerea unor reproducători, a peştilor pentru consum din bazinele păstrăvăriilor

şi în scopuri ştiinţifice. Dacă în mediul acvatic se introduce un câmp electric

practica a demonstrat că peştii se deplasează spre polul pozitiv (anod). Curentul se

obţine de la un generator electric de curent continuu sau printr-o staţie de

transformare-redresare de la reţeaua de medie tensiune. Tensiunea utilizată este de

220-700 volţi şi puterea de 0,5 – 1,5 KW. Se utilizează conductori electrici foarte

bine izolaţi (cauciucaţi) lungi de cca 100m. Electrodul negativ (catodul) se

introduce în apă, iar cel pozitiv se plimbă la suprafaţă mergând împotriva

curentului spre catod. Peştii aflaţi la câţiva metri de anod înoată spre el. ajungând

în imediată apropiere sunt ameţiţi şi pot fi uşor capturaţi sunt paralizaţi şi pot fi

uşor capturaţi cu minciocul. Această metodă, utilizată numai în cazuri

excepţionale, necesită măsuri foarte severe de protecţia muncii şi personal

95

specializat, bine instruit, pentru a se evita orice accident. Numeroase cazuri de

braconaj electric cu mijloace improvizate au dus la decesul prin electrocutare a

celor care îl practicau.