eBook - librariacartilorbisericesti.ro · anterioare, în patrimoniul spiritual al neamului românesc ... vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 187. Patriot român ăi om universal

eBook

Mihai EMinEscuPatriot român și om universal


Mihai Eminescu(1850–1889)

Luceafărul poeziei românești

2020


© Editura BASILICA, 2020, pentru prezenta versiune (ediţia digitală)ISBN 978-606-29-0373-2 (pdf)[email protected]

Editor:Pr. Mihai hau

Redactor coordonator:Diac. Andrei hlandan

Redactare:Filip Mihai Frusinoiu

Daniel Ionuţ GhiţulEscu

Layout și copertă:Andreea-Cătălina BodonEa-FlorEa

5

CUVÂNT ÎNAINTE

Mihai EMinEscu,patriot roMân

și oM univErsal1

† daniEl

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Luceafărul poeziei românești, cum l-a numit pentru prima dată Patriarhul Miron Cristea, Mihai Eminescu a fost și rămâne un mare cre-ator de sinteze perene, care i-au permis să fie

în același timp un mare patriot român și un om universal. În această calitate, el este mereu actual ca pildă de urmat pen-tru fiecare generație.

1 Cuvânt rostit la Academia Română, la împlinirea a 125 de ani de la tre-cerea la cele veșnice a poetului național Mihai Eminescu (16 iunie 2014).

Mihai EMinEscu

6

Din opera poetică și din publicistica lui Mihai Eminescu se desprind trei mari sinteze creatoare: iubirea față de spi-ritualitatea poporului român și pasiunea pentru cultura universală; admirația față de frumusețile peisajului natural românesc și pasiunea pentru înțelegerea universului fizic; elo-gierea istoriei poporului român și pasiunea pentru analiza critică a problemelor prezente din societatea românească.

Prima sinteză creatoare amintită anterior se vede în dorința lui Eminescu de-a cunoaște limba română din dife-rite provincii românești, dar și limba română veche, inclusiv cărțile bisericești, mai ales că patru dintre surorile mamei sale erau monahii (Fevronia, Olimpiada, Sofia și Xenia), una dintre ele fiind stareța Mănăstirii Agafton, de lângă Botoșani, unde copilul și apoi tânărul Mihai mergea adesea.

Astfel, Mihai Eminescu a recunoscut și apreciat con-stant rolul Bisericii în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului litur-gic, dar mai ales eforturile ei ca poporul să înțeleagă în graiul său Sfânta Scriptură. Pe de altă parte, studiile sale la Viena și Berlin i-au permis să cunoască bine gândirea filosofică și cultura occidentală.

Sinteza creatoare dintre spiritualitatea sa românească și cultura sa filosofică universală l-a ajutat pe Mihai Eminescu să devină făuritor al limbii române literare moderne, înțelegând că, între multele daruri moștenite din generațiile anterioare, în patrimoniul spiritual al neamului românesc cel mai mare dar este limba națională, în care se exprimă identitatea etnică și comuniunea între generații.

De aceea, Eminescu ne cheamă azi să iubim limba română, să o cunoaștem temeinic și să o cultivăm cu iubire și

Patriot român și om universal

7

respect, ea fiind Patria spirituală a identității și demnității noastre naționale.

Admirația lui Mihai Eminescu pentru frumusețile pla-iurilor românești, pentru păduri și poieni, pentru tomnati-cii „codri de aramă” și pentru pitoreștile „păduri de argint”, pentru munte și mare se îmbină cu admirația sa pentru frumusețea lunii și a stelelor, dar și cu pasiunea sa pentru înțelegerea filosofică a începutului timpului și spațiului, a universului fizic, a cosmosului, astfel încât unele dintre expresiile sale poetico-filosofice uimesc și azi prin profunzi-mea intuițiilor sale personale. Eminescu a preluat idei filoso-fice universale și le-a prelucrat artistic într-un mod creator admirabil.

De aceea, el ne îndeamnă azi să iubim frumusețile pământului românesc, să le păstrăm, să le apărăm de dis-trugeri și să le cultivăm pentru ca din frumusețile naturii să primim inspirație pentru a cultiva și frumusețile sufletului. Totodată, pasiunea lui Eminescu pentru înțelegerea univer-sului, a cosmosului, ne îndeamnă să promovăm dialogul din-tre credință, știință și filosofie, dialog pe care noi îl cultivăm în prezent împreună cu Universitățile din București și Iași și a dat roade frumoase în ultimii zece ani.

Poet romantic, Mihai Eminescu a avut și cultivat o admirație deosebită față de istoria poporului român, elogi-ind adesea pe domnitorii români viteji și demni, care și-au apărat patria și credința strămoșească în fața năvălitorilor străini. Totodată, poetul romantic care elogia trecutul glo-rios al poporului român era și un „analist politic” foarte realist și critic al problemelor acute ale societății românești în care trăia. El cunoștea bine situația socială și politică a

8

Europei, dar și starea lucrurilor din propria sa țară. A mili-tat constat pentru unitatea și demnitatea poporului român. De pildă, a dorit mult unirea Basarabiei și a Transilvaniei cu România, dar și propășirea materială și culturală a poporu-lui român. De aceea, Mihai Eminescu era un critic aspru al nedreptăților sociale, fapt care l-a făcut uneori incomod. În acest sens, publicistica sa îl evidențiază ca fiind o adevărată enciclopedie, el posedând vaste cunoștințe de sociologie, statistică, economie, istorie, arheologie, religie și altele.

Prin urmare, Eminescu ne îndeamnă să fim patrioți români autentici și în același timp români cu deschidere spre a învăța ceea ce este bun și la alte popoare. Mihai Eminescu a fost și rămâne modelul românului dornic de cunoaștere uni-versală, un fidel păstrător al identității sale naționale.

9

EMinEscu și BisErica1

† daniEl

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Ziua de naștere a marelui poet național al românilor, Mihai Eminescu, care și-a iubit deopotrivă țara și credința strămoșească, trebuie cinstită și ca Zi a culturii naționale.

În ședința de lucru din 28 februarie 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Ziua Culturii Naționale să fie aniversată prin programe speciale în toate eparhiile ortodoxe române din țară și străinătate.

1 Cuvânt adresat în cadrul Adunării Generale a Academiei Române, cu prilejul Zilei culturii naționale, ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu (15 ianuarie 2014).

Mihai EMinEscu

10

Născut și crescut în spiritul creștin ortodox al unei fami-lii evlavioase, care avea legături strânse cu Biserica și mona-hismul românesc, Mihai Eminescu a rămas, pentru toată viața, profund pătruns și inspirat de universul spiritual al locurilor natale botoșănene, presărate cu dealuri domoale și mult cer, cu mănăstiri și schituri de viață sfântă și cu tradiții populare de o mare frumusețe artistică.

Atașamentul, respectul și admirația lui Eminescu pen-tru Biserica neamului, pe care a văzut-o mereu prezentă în dezvoltarea culturii și identității naționale a poporului român, le-a dobândit din familia sa, de la surorile mamei sale care erau călugărițe, una dintre ele chiar stareță a Mănăstirii Agafton, unde copilul, apoi tânărul Mihai Eminescu mergea adesea. Așa s-a familiarizat el de foarte timpuriu cu slujbele și cântările bisericești, reflectându-le mai târziu în unele din creațiile sale, în care folosește metafore inspirate din univer-sul liturgic ortodox, ca, de pildă, în poezia „Rugăciune”.

Iubit și prețuit de oamenii Bisericii de la vârsta fragedă a copilăriei și până la sfârșitul vieții, Eminescu a fost la rân-dul său un iubitor și apărător al Bisericii. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă Română

„maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului”2; „păs-trătoarea elementului latin […] care a stabilit și a unifi-cat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”3.

2 Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, București, 1989, pp. 168-169.3 M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, în: Timpul, 2 februa-rie 1879, în Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 187.


11

Făuritor al limbii române literare moderne, Eminescu a înțeles că între multe daruri moștenite de la înaintași în patrimoniul spiritual al neamului românesc, cel mai mare dar este limba națională în care ne exprimăm identitatea și comuniunea între generații, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumusețile locurilor natale și ale sufletului românesc.

Cunoscând bine viața și istoria poporului român, pre-cum și rolul Bisericii în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului litur-gic, Mihai Eminescu a apărat adesea Biserica, spunând:

„Cine combate Biserica și ritualele ei poate fi cosmo-polit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu este!”4.

De asemenea, Mihai Eminescu, împreună cu Ioan Slavici, a fost printre primii intelectuali români care au lan-sat și susținut ideea construirii unei catedrale naționale, ca semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu după Războiul de Independență din anii 1877-1878, un edificiu bisericesc cu valoare de simbol național5.

Permanent viu în memoria colectivă ca poet, Mihai Eminescu a fost în același timp un mare jurnalist, publi-cistica lui fiind o adevărată enciclopedie în care exprimă cunoștințe din toate domeniile de activitate: sociologie, statistică, economie, istorie, arheologie, religie etc.

4 M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, p. 187.5 Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Ed. Basilica, București, 2011, p. 51.

12

Aniversarea Zilei Culturii Naționale este un prilej deo-sebit de a comemora cu recunoștință și prețuire pe marele nostru poet național Mihai Eminescu și de a mulțumi cu adâncă evlavie lui Dumnezeu pentru darul făcut poporului român prin acest geniu al literaturii române, un om cu o cul-tură vastă din domenii diferite, un patriot român autentic și în același timp un român cu o deschidere universală deo-sebită. El nu se izola temându-se de dialog, dar nici nu se pierdea în dialog dizolvându-și identitatea.

Așadar, Mihai Eminescu a fost și rămâne modelul româ-nului dornic de cunoaștere universală și în același timp fidel păstrător al identității sale naționale.

13

satul roMânEsc, laitMotiv prEzEnt

în opEra EMinEsciană

† Ieronim Sinaitul

Un sondaj realizat de Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), în anul 2011, care a avut ca obiectiv „investigarea obiceiurilor de lectură, a tipologiilor de lec-

turi, a scriitorilor preferați, precum și identificarea atitudini-lor de consum legate de cărți”1, arată faptul că poetul Mihai

1 Sondajul este disponibil la: https://www.rfi.ro/social-47833-mihai-eminescu-autorul-preferat-al-romanilor, consultat în data de 2 august 2019.

Mihai EMinEscu

14

Eminescu este scriitorul preferat al celor mai mulți dintre români. Un astfel de rezultat, care n-ar trebui să ne mire, evidențiază mai multe coordonate importante. În primul rând, aduce în prim-plan profunzimea, diversitatea tema-tică, frumusețea și delicatețea stilistică a operei eminesciene. Și ne referim aici atât la opera în versuri, la cea în proză, cât și la materialele publicistice semnate de marele poet. În al doilea rând, este evidențiată notorietatea de care se bucură Eminescu în spațiul românesc. El este „poetul nepereche”, despre care au învățat atâtea generații de tineri. Nichita Stănescu amintește că:

„Eminescu, treptat-treptat, s-a transformat într-o noțiune [...] versurile lui devenind nu numai autobiogra-fia lui, ci și spiritualitatea unei culturi [...]. Eminescu a devenit stil național, enclavă în care ne ridicăm portretul spiritului nostru individual, tărâm cucerit în spirituali-tate de către efortul de gândire al unei națiuni”2.

Literatura românească a ultimului veac abundă în lucrări, volume, studii, articole cu privire la viața și opera poetului Mihai Eminescu, dovadă că poporul român a fost binecu-vântat de Dumnezeu cu un om care a știut să își înmulțească talantul și să împărtășească tuturor, prin cuvânt, vers, ritm, rimă și metafore emoții profunde și sentimente alese.

Nu în ultimul rând, rezultatul sondajului IRES amintit mai sus confirmă că poetul Mihai Eminescu este un simbol național. Prin opera și activitatea sa, „Eminescu reprezintă

2 Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, 1990, p. 413.


15

portretul identității spirituale a românilor”3. De aceea, George Călinescu, criticul și istoricul literar care a elaborat cea mai cuprinzătoare biografie a lui Eminescu, amintește:

„Mihai Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulțimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă îna-inte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, și pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuzi-astă de a-și lepăda veșmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei. Azi, însă, când popo-rul românesc, după o lungă robire dinăuntru și dinafară, a luat conștiință de sine, chipul lunar și amar zâmbitor al poetului își regăsește puterea asupra sufletelor noas-tre; el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simțirilor moderne și românești și cu fluierul său poetic să ducă năzuințele noastre pretutindeni”4.

În contextul inițiativei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a declara anul 2019 drept „Anul oma-gial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primari-lor gospodari)” și „Anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești”, în Patriarhia Română, în rândurilor următoare îmi

3 Dumitru Irimia, „Ipostaze ale întâlnirii metapoetice între Nichita Stănescu și Mihai Eminescu”, în: Limba Română, XVIII (2008), 7-8 (157-158), p. 18.4 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Litera, Chișinău, 1998, p. 343.

Mihai EMinEscu

16

propun să prezint relația dintre marele poet național, Mihai Eminescu, și satul românesc, respectiv modul în care satul românesc se prezintă ca laitmotiv în vasta operă eminesciană.

Legătura dintre Eminescu și satul românesc

Despre Mihai Eminescu se poate spune, fără vreun dubiu, că a cunoscut și a iubit satul. În biografia marelui poet, alcătu-ită de George Călinescu, găsim multe mărturii și indicii care atestă atașamentul pe care Eminescu l-a avut față de viața la sat. În acest sens, consider că este cât se poate de firească între-barea: de unde această apropiere a lui Eminescu față de satul românesc? Este foarte probabil că dragostea lui Eminescu față de satul românesc să fi fost cultivată înainte de toate de către părinții poetului, ei înșiși fii ai satului, așa cum amintește Călinescu5. Tatăl său, Gheorghe, a fost un gospodar de seamă, care s-a remarcat prin hărnicie, iscusință și istețime.

„Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. Înalt, voinic mai mult decât gras, munte de om, de o putere her-culeană, trup sănătos, minte sănătoasă, el ne privește din fotografie cu un cap masiv, acoperit cu păr trainic și învă-luit cu barba castanie tunsă cu foarfecele, spre împăcarea tradiției cu civilizația, cu nas prădalnic și ochi albaștri-verzui, care trec, disprețuitori, dincolo de lucruri, cu falca de jos ușor obstinată și plină de sine. Înfățișarea trădează pe omul de muncă, răzbitor și cu voința de avere, în acel stadiu

5 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, pp. 16-17.


17

de înaltă liniște a omului care și-a agonisit totul prin sine și, fără slăbiciuni, este oricând gata s-o ia de la început”6.

De departe, tatăl lui Eminescu reunește calitățile românu-lui harnic și patriot, curajos, responsabil și familist, a cărui dem-nitate nu poate fi călcată de nimeni și pentru care viața la țară, dincolo de greutățile ei, reprezintă un mod sănătos de existență. Hărnicia părintelui a fost dublată de credința în Dumnezeu:

„Slugă de tânăr la boieri mai mari, el era pătruns de ierar-hia lumii, împărțită de la Dumnezeu până la prostime în trepte nemișcătoare și de principiul de superioritate ce derivă din ele. De aceea postea posturile, iar duminica și sărbătorile asculta cu evlavie și cap descoperit Sfânta Liturghie, de la început până la sfârșit”7.

De cealaltă parte, mama lui Eminescu, Raluca Iurașcu, fiică de boier, întruchipa blândețea și liniștea, calmul și dra-gostea părintească, feminitatea și evlavia.

În acest mediu s-a născut8 și a copilărit Mihai Eminescu. Familia numeroasă (11 copii, 3 băieți și 8 fete), părinții

6 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 26. 7 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 26. 8 În literatura de specialitate, unii cercetători vehiculează că Mihai Eminescu s-ar fi născut la Soleni, un sat din Moldova. Alți critici amintesc că s-ar fi născut la Botoșani. Aglae, una dintre surorile lui Eminescu, admitea că poetul s-a născut la Ipotești, iar Matei, unul din-tre frații acestuia, menționa că Mihai s-a născut în satul Dumbrăveni – G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, pp. 44-45; Corneliu Diaconovich, Enciclopedia Română, t. II, Ed. W. Krafft, Sibiu, 1900, p. 290; Dicționarul literaturii românești, de la origini până la 1900, Ed. Academiei, București, 1978, p. 312.

Mihai EMinEscu

18

responsabili și cadrul geografic pitoresc al Ipoteștilor au fost elementele care l-au sensibilizat pe Mihai încă din copilărie. Referindu-se la copilăria poetului, Călinescu afirma:

„Adevărul este că Mihai trăia țărănește. Ocolind pe frații săi, care, mai mari, se plimbau călări pe moșie, și chiar pe copiii de țărani, el bătea bucuros satele, lipsind uneori, spre supărarea părinților, câte o săptămână de acasă, căci pretutindenea în opera sa adie aerul de țară. Adesea, izgonit de cicălelile lui Gheorghe Eminovici, se refugia pe vacanță într-un bordei de țăran, a cărui icoană îi rămăsese în minte”9.

Această bucurie de a fi în mijlocul satului și al naturii avea să îl urmărească pe poet întreaga viață. Același George Călinescu, referindu-se la anii petrecuți de Eminescu la Ipotești, remarcă:

„Marele poet român a avut o copilărie firească a unui băiat crescut la țară, fără trude ce apucă degrabă pe un fiu de țăran și cu libertatea pe care o fac cu putință o familie numeroasă și un părinte mereu ocupat pe aiurea. Ipoteștii, sat sărăcăcios, sunt așezați într-o vale închisă de dealuri, odată împădurite, pe după care stau ascunse alte sate mai mari [...] aci și-a petrecut Eminescu copilă-ria până a nu fi trimis la școală la Cernăuți, și de atunci încolo pe vremea vacanțelor”10.

9 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 50. 10 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 48.


19

Această sănătoasă și vastă experiență la sat a lui Eminescu avea să fie, mai târziu, una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru poet. Atât în textele lirice, cât și în proza eminesciană, pe lângă personaje și sentimente, gânduri și speranțe, emoție și trăiri dintre cele mai diverse, găsim descrieri și nuanțări ale satului românesc, adevărate tablouri pe care Eminescu le pictează în cuvinte, oferind spre deli-ciul cititorului frânturi pastelate dintr-o realitate pitorească pe care el însuși a cunoscut-o. De pildă, în Călin-Nebunul, poetul descrie tinda sătească de odinioară, cu o măiestrie și o convingere de care doar cineva care a văzut pe viu astfel de locuri poate să dea dovadă:

„Cu băiatu-n bordei intră. Și pe capet-unei laițiLumina mucos și negru într-un hârb un roș opaiț.

Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,Un papuc este într-o grindă, celălalt este după ușă.

Prin gunoi se primblă iute legănată o rățușcăȘi pe-un țol orăcăiește un cocoș, închis în cușcă.Într-un colț este colbăită noduros râșnița veche,

În cotlon toarce motanul pieptănându-și o ureche;Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac

Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac.Pe-a icoanei policioară busuioc uscat și mintă

Umplu casa de mireasmă pipărată și prea sfântă.O beșică-n loc de sticlă este lipită-n ferestruie,Printre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie.Cofa-i albă cu flori negre și a brad miroase apa.De lut plină, ruginită stă pe coada ei o sapă”11.

11 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 51.

Mihai EMinEscu

20

Captivat de frumusețea locurilor în care a copilărit, Eminescu rememorează ori de câte ori are prilejul bucuria din copilărie, în special momentele în care, în apropierea „vreunui moș bătrân sau a unei babe”12, asculta povești, ghi-citori și născociri populare. Acestea aveau să-i devină mai târziu surse de inspirație. În poezia Trecut-au anii, poetul rememorează acele momente nemuritoare, în care se hră-nea cu poveștile, ghicitorile și doinele spuse de către bătrânii copilăriei sale:

„Trecut-au anii a nori lungi pe șesuriȘi niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcarăPovești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,Abia-nțelese, pline de-nțelesuri”13.

Însă nu doar satul natal i-a rămas poetului în minte, ci și codrul, satele vecine, izvoarele, vâlcelele. Toate acestea au fost mereu prezente în sufletul lui Eminescu, pentru că ele au format universul copilăriei sale, locul pe care poetul l-a numit casă. Satul românesc a fost „casa” în care a copilărit Eminescu și în care a cunoscut liniștea, libertatea și bucu-ria tinereții. De aceea, de la Cernăuți, acolo unde studia, sau din altă parte a țării ori a lumii, unde a poposit, Eminescu a visat mereu la o căsuță în satul lui natal. Această dorință este exprimată cel mai bine în textul poeziei Din străinătate:

12 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 51. 13 Mihai Eminescu, „Trecut-au anii”, în vol. Luceafărul. Antume, Ed. Litera Internațional, București, 2001, p. 217.


21

„Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioarăScăldată în cristalul pârâului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară,A codrului tenebră, poetic labirint;Să mai salut o dată colibele din vale,

Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,Ce respirau în taină plăceri mai naturale,

Visări misterioase, poetice șoptiri.Aș vrea să am o casă tăcută, mituticăÎn valea mea natală ce undula în flori,

Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,Ce auzi odată copila-mi murmurare,

Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut”14.

Așadar, ceea ce l-a apropiat pe Eminescu de satul româ-nesc a fost copilăria acestuia, libertatea, bucuria și farme-cul celor pe care i-a întâlnit. De la casa natală, din Ipotești, și până la chipurile părinților săi, de la bătrânii pe care îi asculta cu atâta dorință și până la codrii pe care îi cutre-iera, toate aceste realități ale copilăriei au fost transpuse de Eminescu în versuri. Ele nu sunt doar realitățile copilăriei eminesciene, ci și realitățile satului românesc, „povestea” vieții de la sat pe care mulți dintre noi am trăit-o. Eminescu a găsit resursele să preia această „poveste” a satului româ-nesc și să o transpună în versurile și scrierile sale. În opera

14 M. Eminescu, „Din străinătate”, în vol. Luceafărul. Antume, pp. 27-28.

Mihai EMinEscu

22

eminesciană satul românesc apare ca referință, ca axis mundi, pe care se sprijină, în parte, speranțele și visurile poetului. Iată cea mai mare dovadă de dragoste și respect față de satul românesc.

George Călinescu, referindu-se la copilăria lui Eminescu și la faptul că acesta a trăit la țară, amintea:

„Un copil care urlă trarara prin curte, bătând pasul prusian, cu chivară pe cap, spre panica cotețelor, care se urcă pe șură și se ascunde în casă prin rafturile de la scrin și lăzile cu lumânări, care încalecă pe câine și atacă gâștele, care se bălăcește toată ziua în iaz, înde-letnicindu-se cu capturarea verdelui neam al batraci-enilor, care fuge de-acasă cu zilele răscolind pădurile și stânele sau scăpa de la școală, venind pe jos și tre-buie să fie alergat călare pentru a fi prins, nu este nici un descreierat precoce, nici un palid trubadur solitar, ci o haimana sănătoasă, din zburdălnicia căreia talen-tul și imaginația vor scoate mai târziu un mare poet al naturii”15.

Într-adevăr, după aproape un secol de istorie, versurile și proza eminesciene încă mustesc de teme precum bucu-ria vieții la sat, libertatea din mijlocul naturii, înțelepciunea bătrânilor, simplitatea rurală, credința și patriotismul țăranilor, marele poet anticipând parcă ceea ce mai târziu avea să afirme filosoful Lucian Blaga, anume că „veșnicia s-a născut la sat”.

15 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 55.


23

Tema satului românesc în publicistica eminesciană

„Viața de sat”, așa cum o numește Eminescu într-un manuscris16, constituie o etapă importantă în biografia mare-lui poet, care și-a pus amprenta asupra ideilor și inspirației acestuia.

„Anii copilăriei, cu pădurea și râul, cu prietenii de joacă și atmosfera patriarhală a satului s-au grefat puternic pe sensibilitatea lui Eminescu. Precum la Ion Creangă, copilăria va fi învăluită într-o aureolă de basm și la această primă legătură cu natura și cu oamenii, la prima iubire, poetul se va întoarce totdeauna cu duioșie, găsind aici liniște și reculegere”17.

Exemplele prezentate mai sus, în care Eminescu face trimiteri către satul românesc, se regăsesc sub o formă sau alta și în alte poezii ale marelui scriitor. Ne rezervăm trece-rea în revistă a versurilor cu pricina pentru un material vii-tor. Ceea ce însă doresc să evidențiez este faptul că, dincolo de universul liric eminescian, atât de expresiv și profund, tema satului românesc a fost abordată de Mihai Eminescu și într-o serie de articole și materiale pe care acesta le-a publicat în unele reviste ale timpului. Astfel de materiale publicistice au un caracter preponderent politic, iar în cuprinsul lor, de cele mai multe ori, Eminescu deplânge

16 „Părea că te-am uitat, / Că-n veci nu-i mai veni / Să-mi amintești o zi / Din viața mea de sat”. Ms. 2262, f. 33, în G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 57. 17 Dicționarul literaturii românești, de la origini până la 1900, p. 312.

Mihai EMinEscu

24

situația țăranului și satului românesc din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Bunăoară, într-un articol publicat în 1876, Eminescu conturează starea socială deplorabilă a țărănimii:

„Țărănimea este, într-o țară, clasa cea mai pozitivă din-tre toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obice-iuri, purtătoarea istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului. Cum am tratat noi pe acești țărani? Am clădit un aparat greoi și netrebnic pe spatele său, aparat reprezentativ cum îl numim și care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plă-tite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o țară care n-are export industrial, țăranul muncește pentru toți: sigur și necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scriem, chi-britul cu care ne aprindem țigara, toate ne vin în schim-bul grâului nostru și acest grâu îl produce numai țăranul; grâul este produsul muncii sale. [...] Țăranul nostru este același ca și înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă este înzecită. El poartă în spatele lui câteva mii de proprietari, mii de amploiați. Pe atunci țăranul nos-tru creștea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă ușoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi muncește toată vara ca să-și plătească dările, trăiește mult mai rău decât atunci și se stinge”18.

18 M. Eminescu, „Influența austriacă asupra românilor din principate”, în Opere, vol. IX, Ed. Academiei, București, 1980, p. 143.


25

În societatea confuză a secolului al XIX-lea, pe care Eminescu o rezumă în poemul MAIO: „Cărți de joc îmi pare lumea, oamenii îmi par nebuni / O convenție știința, legea o păpușărie / Viața o monetă calpă cu surfața aurie / Sufletul este o miasmă, ochiul este foc de cărbuni”19, soarta țăranului român și a satului românesc sunt regretabile. În tot acest context defavorabil, Eminescu admite că singurul sprijin al țăranului român a rămas Biserica:

„Una, numai una, ne mănâncă pre noi țăranii, știți ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noștri săraci și n-au de unde face școale și susține pre învățători. Dară, bun este Dumnezeu și fondul nostru bisericesc. El este menit și pentru școale. Așadară, de vom rămânea pe lângă astfeli de școale, ce ni convin mai bine în împregiu-rările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susținerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre și nu străine”20.

Un aspect interesant cu privire la publicistica eminesci-ană este acela că textele semnate de Eminescu poartă cu ele un mesaj profund; criticii și istoricii literari au admis că scrierile lui Eminescu trebuie „descifrate în diagonală, multe dintre ele fiind moduri aparent retrograde de protest împotriva prezentului său”21. De exemplu, într-un scurt material publicat în anul 1877,

19 M. Eminescu, „MAIO”, în vol. Eminescu, versuri din manuscrise, Ioana Bot, Cătălin Cioabă (eds), Ed. Humanitas, București, 2015, p. 38. 20 M. Eminescu, „Se vorbește că în consiliul...”, în vol. Opere, vol. IX, p. 209. 21 Istoria literaturii române, vol. I: Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780), Ed. Academiei, București, 1964, p. 6.

Mihai EMinEscu

26

în cotidianul Timpul, Eminescu atrage atenția că, în dorința sa de emancipare, societatea românească riscă să își neglijeze și să își piardă valorile. În acest sens, el face o comparație între țăranul dacic de odinioară și țăranul lui Vodă Carol:

„țăranul dacic, care trecea în cojoc mițos Dunărea-nghețată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba și obiceiurile lui și pentru felul lui de a fi decât țăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa și nu mai găsește nimic din felul lui de a fi, ci numai așezăminte franțuzești, industrie austriecească, limbă păsărească și liberali cari nu mun-cesc nimic și trăiesc din exploatarea ideilor politice”22.

Într-un alt material publicat în Timpul, intitulat sugestiv „Cu cât trec una după alta zilele...”, Eminescu reia condiția mizeră a țăranului român și critică autoritățile care au rol de decizie:

Această subtilitate la care apelează marele poet nu poate fi despărțită de cultura lui generală și de capacitatea cu care se ambiționează să cerceteze și să clarifice anumite aspecte. „Opera lui Eminescu, cel mai mare poet român, se explică nu numai printr-o excepțională înzestra-re nativă, ci și printr-o neobișnuită aspirație spre cunoaștere, printr-o rară capacitate de asimilare a valorilor spirituale, însușiri dominate de conștiința vocației sale de creator. În structura personalității lui se includ, ca elemente de bază, cunoașterea profundă a limbii și psiholo-giei populare, a tradițiilor și obiceiurilor, a mentalității propriului său popor, impunând operei sale acea pecete națională, timbrul specific în cadrul valorilor literare europene și universale” – Dicționarul literatu-rii românești, de la origini până la 1900, p. 318.22 M. Eminescu, „Drumurile s-au troienit...”, în vol. Opere, vol. X (Publicistică, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880), Ed. Academiei, București, 1989, p. 17.


27

„Populația rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oțet și cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, și nici chiar atunci în multe cazuri, se învrednicește să mănânce carne și să bea vin; trăind sub un regim alimentar așa de mize-rabil, țăranul a ajuns la un grad de anemie și de slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui țăran român, om de la țară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp și de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găsește o familie care să aibă un copil, mult doi, și aceia slabi, gal-beni, lihniți și chinuiți de friguri permanente. Această populație, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate: administrația. De Dumnezeu nu mai are nicio teamă muncitorul de la țară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine știe ce păcate, în mâna acestei administrații, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ștrengarii și necăpătuiții de prin târguri”23.

O bună parte dintre textele eminesciene publicate în ziarele și revistele vremii preiau și dezvoltă această situație mizerabilă în care se afla țăranul român. Pe alocuri, pe lângă criticile sau aspectele dezbătute, Eminescu nu pre-getă să afirme importanța satului românesc. Bunăoară, într-un material publicat în Timpul, în anul 1880, pe când îndeplinea funcția de redactor-șef, Eminescu amintea că

23 M. Eminescu, „Cu cât trec una după alta zilele...”, în vol. Opere, vol. X, p. 249.

Mihai EMinEscu

28

„celula constitutivă a vechilor state române este republica țărănească”24, iar într-un alt articol, publicat în același an, Eminescu numea România liberă o „țărancă sprintenă”25, sugerând astfel frumusețea și simplitatea societății românești eliberată de orice constrângere străină. Nu putem trece cu vederea frumoasa caracterizare pe care Mihai Eminescu o face țăranului român, în articolul „Pare-ni-se că...”:

„Se știe că țăranul nostru este un om și inteligent și, în adâncul caracterului său, onest. Un țăran poate fi adus prin dări exorbitante la starea de-a nu mai putea munci; cu toate astea niciodată nu va tăgădui un ban ce l-ar fi luat, niciodată nu va refuza a plăti o datorie dacă are de unde. [...] Țăranul acesta onest are cea mai necinstită și mai răpitoare administrație și toată legislațiunea, cal-culată pe creare de posturi și pe căpătuire de postulanți, contribuie a îngreuia zilnic poziția lui”26.

Toate aceste mărturii culese din opera publicistică a lui Mihai Eminescu constituie tot atâtea dovezi care dau mărturie despre respectul pe care l-a purtat satului româ-nesc și țăranului român, dar și despre sensibilitatea pe care Eminescu a avut-o mereu față de lumea rurală, spațiul în care a copilărit și de care, în inima sa, nu s-a despărțit niciodată.

24 M. Eminescu, „Erodot al românului continuă...”, în vol. Opere, vol. XII (Publicistică, 1 ianuarie – 31 decembrie 1881), Ed. Academiei, București, 1985, p. 37. 25 M. Eminescu, „N-a trecut mult...”, în vol. Opere, vol. XII, p. 319. 26 M. Eminescu, „Pare-ni-se că...”, în vol. Opere, vol. XII, p. 390.


29

Concluzii

Pentru Mihai Eminescu, satul românesc rezonează cu bucuria de a fi acasă. În mijlocului satului copilăriei, Ipotești, învecinat de păduri și izvoare, Eminescu s-a simțit mereu acasă, în sânul familiei. De aceea, viața satului i-a rămas per-manent în suflet marelui scriitor. Mai târziu, când va fi ajuns la vârsta maturității, Eminescu a devenit un apărător înfocat al satului românesc și al țăranului român. În versurile sale, el își plânge dorul de copilărie și emoția pe care a trăit-o în satul natal; în proza sa, Eminescu se folosește de folclorul satu-lui românesc, de eroii legendari născociți de bătrânii satu-lui, de zona pitorească în care și-a petrecut copilăria. Mihai Eminescu devine un veritabil apărător al condiției țăranului român și un aspru critic al celor care asupresc țărănimea. El se numără între fiii satului românesc, iar opera sa, indiferent că este vorba despre versuri, proză sau texte publicistice, reprezintă dovada incontestabilă a filiației și a respectului pe care le-a arătat față de sat.

31

Mihai EMinEscu și dorurilE după cEr

† Timotei Prahoveanul

Mănăstirile au fost întotdeauna porți ale Cerului, locuri unde oamenii au pregustat încă din această viață bucuriile veșniciei prin participarea la slujbe, mărturisire, ceasuri

de liniște și meditație. Monahii ortodocși au deschis porțile mănăstirilor și celor din lume, primindu-i cu bunăvoință și îndemnându-i să meargă pe calea cea strâmtă care duce la Dumnezeu. Cei mai mulți dintre ei au păstrat mănăstirile între locurile dragi ale inimilor lor și au revenit întotdeauna ca acasă, ostoindu-și în aceste oaze duhovnicești setea după înălțimile pe care, din anumite pricini, oamenii nu pot să le

Mihai EMinEscu

32

atingă în această viață. Cei simpli, cu a lor credință nealte-rată de îndoieli, au învățat din evlavia monahilor nevoitori și au devenit în multe cazuri trăitori în duh filocalic, care și-au dus povara crucii în mijlocul lumii, în cetățile cu încercări și viață grea, alinându-și „pelinul” drumului cu rugăciunea și cuvintele vieții veșnice.

Cei care au primit mulți talanți, creatorii de valori, au găsit în mănăstiri locuri umbrite de darul lui Dumnezeu, care i-a inspirat; de multe ori opera lor a atins perfecțiunea, primind aceasta ca o picătură din izvorul cel nesecat care vine de la Dăruitorul a toate pentru toți.

Mihai Eminescu a avut o legătură specială cu Biserica, chiar dacă ea n-a fost suficient de clar reliefată. Puțini știu că el a numit Biserica Ortodoxă Română „mama spirituală a poporului român”. La vârsta maturității a citit din paginile Sfintei Scripturi, pe marginea manuscrisului care cuprin-dea poezia capodoperă Luceafărul regăsindu-se trimiteri la Evanghelia după Ioan, cu Logosul Care S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia năs-cut din Tatăl, plin de har și de adevăr.

Printre cele mai frumoase versuri ale poetului se află și cele închinate Izvorului nemuririi noastre:

„Crăiasă alegându-teÎngenunchem rugându-te

Înalță-ne, ne mântuieDin valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărireȘi zid de mântuire,Privirea-ți adorată


33

Asupră-ne coboară,O, maică preacuratăȘi pururea fecioară,

Marie!

Noi, cei din mila SfântuluiUmbră facem pământului

Rugămu-ne-ndurărilorLuceafărului mărilor,

Ascultă-a noastre plângeri,Regină peste îngeri,Din neguri te arată,Lumină dulce, clară,O, maică preacuratăȘi pururea fecioară,

Marie!”.

În copilăria sa, poetul a petrecut perioade de timp la Mănăstirea Agafton din ținutul Botoșanilor, unde mama sa avea trei surori care au îmbrățișat viața călugărească. Schimonahiile Fevronia (†1895), Sofia (†1897) și Olimpiada (†1902) Iurașcu erau călugărițe model în obștea Mănăstirii Agafton, care număra atunci până la 200 de viețuitoare. Ele au adus la mănăstire și pe o nepoată de-a lor, Safta Velisarie, devenită apoi vestita călugăriță Xenia. Având darul lacri-milor, într-o zi ucenicele au întrebat-o: „de ce plângi, maică Xenia? Plâng pentru vărul meu (Mihai Eminescu), că a avut o viață zbuciumată și a murit de tânăr”.

Olimpiada Iurașcu a fost stareță la Agafton cinci ani. O mărturie tulburătoare se află pe filele unui Pateric

Mihai EMinEscu

34

manuscris, păstrat la Biblioteca Academiei Române, care a aparținut călugărițelor Fevronia, Sofia și Olimpiada Iurașcu. Pe fila 92, jos, se află o însemnare autografă a poetului Mihai Eminescu. Este mărturia că în chiliile mănăstirii citea din paginile sfinte, așa cum arată și patericul amintit. Ce-ar fi fost, oare, dacă Eminescu s-ar fi aplecat mai mult asupra învățăturii creștine?

Frumusețea slujbelor ortodoxe, dar și rânduielile speci-fice monahilor se regăsesc în opera sa. Lumina lină a făcliilor de ceară alunga întunericul și trimitea asupra icoanelor aura zilei a opta, iar cântările călugărițelor umpleau văzduhul de parfumul unei lumi nepământene în care muritorii își croiau drum cu dorința de a trăi veșnic.

În biserica de la Agafton, ori la Ipotești sau altundeva, Eminescu va fi auzit cuvintele tânărului din Evanghelie care s-a apropiat de Domnul și L-a întrebat: „Doamne, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. Dorul acesta după vita aeterna l-a căutat și poetul, dincolo de hățișurile și capcanele care se ivesc muritorilor și care, din păcate, ne fac prizonieri pentru mult timp ori chiar pentru totdeauna. Gândul la moarte l-a învățat tot de la monahiile Agaftonului, iar rânduiala îngro-pării în rogojină o regăsim în poezia Mai am un singur dor:

„Nu voi sicriu bogatNu-mi trebuie flamuriCi-mi împletiți un pat

Din tinere ramuri”.

Viețuitoarele Agaftonului erau așezate în mormânt fără sicriu bogat, doar înfășurate în rogojini. Drumurile


35

zbuciumatei vieți a lui Eminescu au dus adeseori în mănăs-tiri cunoscute, cum ar fi Putna, Văratec ori Neamț, ca să amintim doar câteva dintre ele. Se știe că la Neamț a poposit într-o perioadă neagră a existenței sale, când era bolnav și cu mintea răvășită. Pe un Ceaslov de la Neamț, un ieromo-nah, care l-a spovedit pe Eminescu cu puțin timp înainte de moarte, făcea următoarea însemnare: „L-am spovedit astăzi pe Mihai Eminescu. Era senin și liniștit! Am stat de vorbă cu el vreun ceas și apoi l-am împărtășit”.

Locurile de la Mănăstirea Neamț păstrează în tradiție câteva amintiri legate de poetul nostru național. Acesta simțea nevoia rugăciunii și a liniștii. Ele l-au pregătit întru-câtva pentru trecerea în țara de dincolo de veac. Rugăciunile Bisericii l-au însoțit și după aceea mereu, ca o recunoștință pentru darurile primite de la Dumnezeu, pe care le-a așezat în paginile închinate Cuvântului veșnic viu. Călu gărițele de la Agafton l-au pomenit cu evlavie și au amintit adeseori de trecerea lui prin mănăstirea lor.

Primul patriarh al românilor, Elie Miron Cristea, i-a închinat lui Eminescu o teză de doctorat, de fapt întâia lucrare de acest fel dedicată geniului național. Au urmat nenumărate scrieri pe care criticii operei sale le-au dăruit literaturii române, multe dintre ele având autori apropiați Bisericii. La Sfintele Altare s-au înălțat rugăciuni pentru odihna sufletului său și au fost evocate nu doar luminile ope-rei sale, ci și legătura pe care a avut-o cu Biserica lui Hristos din ținutul locuit de români.

Mireasma de tămâie s-a contopit cu parfumul teilor înfloriți, iar seara, pe deal, buciumul sună cu jale în ținutul Bucovinei ca și în vremea când poetul, însoțit de Ciprian

36

Porumbescu, Slavici și alți români entuziaști, petrecea nopțile de vară în vecinătatea mănăsti rilor, amintindu-le celor care uitaseră că istoria noastră are ceva sfânt și vine de departe. Șoaptele tainice le-a înțeles mai bine decât alții și le-a așezat în pagini nemuritoare. Pe altele le-a dus cu sine dincolo, mărturisindu-le înaintea Cuvântului, pe Care L-a slujit cu mă iestrite cuvinte. Căutând printre tomuri colbuite, mitro-politul de pioasă amintire Antonie Plămădeală al Ardealului a descoperit opera Patriarhului Elie Miron Cristea, pe care a publicat-o sub titlul Pagini dintr-o arhivă inedită. Câți din-tre noi știu că primul român care i-a închinat lui Eminescu o lucrare de anvergură a fost un mare ierarh și că lui i-au urmat alții, care au căutat lumina înțelep ciunii?

Citind cu atenție opera poetului, descoperim înțelesuri creștine, inspirație, erudiție, dar și dorul după înălțimile unde Își are sălașul Dumnezeu, de la Care și prin Care sunt toate.

37

Mihai EMinEscu, în prEsa BotoșănEană

întrE anii 1886-19491

Gheorghe Lungu

Răsfoind cele 180 de publicații de presă apărute în orașul Botoșani între 1866 și ultima come-morare a morții sale din anul 1949, vedem că primul organ de presă din Botoșani, care s-a

ocupat îndeaproape de persoana marelui poet, este Curierul Român al prietenului său Scipione Bădescu. Niciuna dintre publicațiile apărute în orașul Botoșani până la 1886 nu au scris nimic despre Eminescu.

1 Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXV (1959), 7-8, pp. 509-515.

Mihai EMinEscu

38

Ioniță Scipione Bădescu, „vechiul dascăl în publicitate” al lui Caragiale, a lucrat împreună cu Eminescu în redacția ziarului Timpul din București. În scrisoarea sa către Bădescu din 25 februarie 1891, la doar 2 ani după moartea lui Eminescu, Caragiale scria printre altele lui Bădescu la Botoșani:

„M-ai făcut, trădătorule, să pierd o seară încântătoare (Bădescu plecase din București fără să-și ia ziua bună de la Caragiale) [...] atât mai rău pentru mine, cât și pentru tine. Ne-am fi întinerit unul pe altul cu aproape un sfert de veac prin reconstituirea acelor scumpe tim-puri trecute la Timpul, când strălucea pe scena tine-retului bucureștean celebru trio, Eminescu-Bădescu-Caragiale, când gândeam și râdeam împreună așa de mult”.

În presa botoșăneană, Eminescu nu a scris personal nimic, nici în Curierul Român al lui Bădescu. Ca vechi pri-eten al lui Eminescu, Scipione Bădescu a prezentat cititori-lor săi, ultimii 2 ani (1887-1889) din viața poetului. „Poetul Eminescu este oaspetele urbei noastre”, anunță pe cititorii Curierului Român, în anul 1887.

„Cu trenul de ieri sosi dulcele amic, iubitul poet și distinsul concetățean între noi, spre a-și vedea sora și, în același timp, și urba natală, care este Botoșanii. L-am văzut dar, l-am îmbrățișat și nu putem îndeajuns descrie bucuria noastră pentru buna stare a sănătății sale, atât de zdruncinată în anii din urmă. Marele bard


39

va petrece în mijlocul nostru câteva zile. Să salutăm deci toți acest eveniment cu un sincer, călduros și patriotic: bine ai venit între noi, între ai tăi, dulce și nemuritor poet, cel mai ilustru fiu al cetății noastre”2.

Dar starea bună a sănătății lui Eminescu era numai aparentă. El a fost nevoit să rămână în Botoșani nu doar câteva zile, cum credea Bădescu, ci aproape 4 luni. Numai după cinci săptămâni de la sosirea sa în Botoșani, Curierul Român, prin pana lui Bădescu, anunța pe cititori:

„poetul Eminescu este iar pradă crudei sale boli, ce îl ofilește și îl consumă de atâta timp. De o săptămână întreagă nu vorbește, nu umblă, nu mănâncă. Pe lângă gingașa și duioasa îngrijire a surorii sale, câțiva medici ai urbei și amici ai săi apropiați nu lipsesc de a se perinda și a sta astfel în permanență lângă dânsul. Afară de aceștia, doi prieteni apropiați din Iași se aflau și dumnealor la Botoșani, aducând un ajutor bănesc și chibzuind împreună cu sora, medicii și prietenii apropiați ai poetului, ce ar fi de făcut în interesul său pe viitor”.

Bădescu încheie disperat: „Toate aparențele noastre de reabilitare a zdruncinatei sale sănătăți par zdrobite de acest din urmă atac, mai puternic decât toate celelalte ce l-au pălit”. Aici Bădescu face aluzie la accesele de boală ale poe-tului dintre anii 1883 și 1885. În luna iunie 1887, sănătatea

2 În: Curierul Român, 22, 22 aprilie 1887.

Mihai EMinEscu

40

poetului, care era tot la Botoșani, s-a mai îmbunătățit. Bădescu publică imediat în Curierul Român o înștiințare că starea sănătății poetului s-a ameliorat:

„Nu mai prezintă nicio tulburare manifestă din par-tea sistemului nervos. Rănile de la picioare sunt vin-decate, mănâncă cu apetit, răspunde la toate întrebă-rile, întreținând șirul conversațiilor și somnul îi este liniștit, dar este nevoit a mai păzi patul câteva zile, apoi, după recomandațiile medicilor, va avea nevoie de o cură serioasă la vreunul din stabilimentele balneare”.

Din buletinul medical, dat de medicul botoșănean Palauz, în iunie 1887, reieșea că Eminescu a început iarăși să devină stăpân pe simțurile sale: „Pare conștient de tot ce îl înconjoară. Mănâncă și răspunde la unele întrebări”. Această situație satisfăcătoare a fost doar de moment. Avocatul și scriitorul botoșănean Vladimir Șardin, care l-a cunoscut personal pe Eminescu, la Iași, în 1885, ne povestește una dintre cele mai zguduitoare scene din viața lui Eminescu în Botoșani:

„În una din zile, după sosirea mea (Șardin venise de la București, unde studia Dreptul), pe la jumătatea lui iulie, trecând prin piața Birjăriei, atenția mi-a fost atrasă de un grup de persoane adunate în fața case-lor Șmelț, care aveau pe partea din față a clădirii, în stradă, o terasă mare de piatră, în preajma căreia era adunat un grup de curioși. M-am apropiat și eu intri-gat și iată ce mi se înfățișează privirilor. Un bărbat în


41

vârsta maturității, îmbrăcat cu o cămașă murdară, numai zdrențe și pantaloni la fel, prin spintecăturile cărora se vedea goliciunea trupului, ședea rezemat de zidul clădirii și impasibil, sub privirile curioase ale mulțimii care era adunată în fața lui, strivea cu dege-tul dezgustătoarele insecte de care era cotropit din pricina necurățeniei. Fața era umflată, de culoare nea-gră-arămie, încadrată de un păr lung și în dezordine, care se ridica vâlvoi pe capul lui gol. Era nespălat, cu o barbă sălbatecă de multă vreme nerasă, iar picioarele lui goale pe a căror glezne se îmbinau niște răni vinete în supurație erau încălțate cu niște galoși vechi, numai ferfenițe, adunați, probabil, de pe niște gunoaie. El își continua liniștit ocupațiunea, ridicând numai din când în când privirile adâncilor săi ochi, din care scânteia genială era stinsă. Un anonim care se oprise și el ca să privească ca și ceilalți acest spectacol dureros, îmi spune că este Mihai Eminescu. M-am cutremurat până în adâncul sufletului”.

Și Vladimir Șardin continuă îndurerat:

„Nimic din înfățișarea lui de odinioară nu îmi mai amintea de omul pe care îl cunoscusem nu prea cu mult timp înainte. Teribila lui boală, ajutată de mize-rie și privațiuni, câștigase teren și spectrul demenței așternuse vălul întunecat peste geniala minte a lui, al cărui adăpost de noapte era sub cerul liber, pe sacii de cereale din jurul magaziei gării. Și această tragedie se desfășura în timpul când în fiecare seară în cluburile

Mihai EMinEscu

42

burghezo-moșierimii din Botoșani, la masa verde, se câștigau și se pierdeau averi imense, din care o infimă părticică ar fi putut alina atâta suferință a unui om cum nu a mai fost altul în țara sa, prea mândru, chiar în sta-rea lui de nebunie, de a întinde o mână cerșetoare pen-tru a culege pomană și care se stingea în fiecare clipă tot mai mult în văzul tuturor din orașul său natal, fără ca cineva să se simtă îndurerat de atâta grozăvie”.

Credem că nu comitem o impietate față de marele poet când evocăm aceste clipe atât de zguduitoare din viața sa petrecută în orașul său natal, ci voim să facem prin aceasta o repetată acuzație unei clase ignorante, care a pierit odată cu indolența și năravurile ei.

La câteva zile după scena povestită de Vladimir Șardin, în ziua de 19 iulie, Eminescu părăsește Botoșanii, plecând la Iași și de acolo la Viena. La 11 august 1887, Bădescu anunță prin Curierul Român pe cititorii săi că Eminescu se află la Băile Hali din Austria, îngrijit fiind de doi medici austrieci și de medicul ieșean Grigore Focșa.

În septembrie același an, un articol al lui Bădescu, publi-cat în același ziar, cu titlul „Poetul Eminescu”, arăta că poetul „s-a reîntors de câteva zile de la Viena la sânul dulcii sale surori din Botoșani, zilele sale nefiind decât o tristă și dure-roasă licărire a vieții, decât o jalnică și sfâșietoare agonie”.

Eminescu s-a întors la sora sa Henrieta, bolnavă și ea, fiind paralizată de picioare. Henrieta Eminescu locuia în Botoșani prin împrejurimile Bisericii „Sfântul Spiridon”, într-o cocioabă sărăcăcioasă, trăind în foarte mari lipsuri. Nu se găsise nicăieri un loc mai bun în țară pentru el, decât


43

cocioaba sărăcăcioasă a surorii sale de la Botoșani, unde tre-buia să împartă sărăcia și să-și mărească durerea și suferința.

La intervenția dârză a lui Bădescu, Consiliul județean Botoșani propune o pensie de 120 lei pe lună, dar nu a fost aprobată de Guvern.

Disperat de această situație, Bădescu se adresează tutu-ror conducătorilor țării, scriitorilor și tuturor celor care au înțeles valoarea lui Eminescu.

La 1 octombrie 1887, Eminescu se afla tot în Botoșani, și Bădescu scrie despre el: „poetul este în starea cea mai dis-perată, neputând părăsi patul de săptămâni întregi. Și niciun ajutor de nicăieri!”.

Datorită devotatei îngrijiri a surorii sale și a medicului Isaac, starea sănătății poetului se mai ameliorează. Bădescu scrie în Curierul Român că Eminescu se află cu „desăvârșire bine, face plimbări zilnice pe jos și cu trăsura, căutătura-i senină și fața sa curată ne face a crede că marele nostru poet este redat cu totul sieși, amicilor săi, țării și poate și literaturii”.

La 17 decembrie 1887, Eminescu semnează o chitanță pentru primirea unui ajutor bănesc în sumă de 646 lei, sumă realizată în urma unui spectacol dat în Botoșani, în cinstea sa, de trupa Tardini-Vlădicescu. Un alt ajutor bănesc mai primește Eminescu de la pianista Maria Harhas, în urma unui concert dat de ea în orașul Iași.

În septembrie 1888, Curierul Român anunța:

„poetul Eminescu, genialul fiu al urbei noastre, se află tot în București pe cât se pare pe deplin restaurat. El a terminat zilele acestea o dramă de mare valoare, în

Mihai EMinEscu

44

versuri ritmate, având ca subiect pe frumoasa Larisa din Corint și care se va juca în curând pe scena Teatrului Național din București”.

Abia la 25 noiembrie 1888, Senatul a votat o pensie via-geră pentru poetul Eminescu în sumă de 250 lei lunar, de care botoșănenii vor lua cunoștință tot prin Curierul Român. În tot cursul anului 1889, Curierul Român îi va informa pe cititori asupra evoluției bolii lui Eminescu. În mai 1889, Bădescu anunța:

„o știre foarte tristă ne vine din București. Sănătatea poetului Eminescu, ilustrul fiu al județului nostru, merge din ce în ce mai rău. Este în așa stare că nu mai știe ce face; scrie și iar scrie, spunând că sunt traduceri din Cicerone. Doctorul Șuțu, în căutarea căruia se află, nu dă nicio speranță de scăpare, din contră, el spune că boala se agravează mereu și că nu poate fi departe momentul când ea va duce la deznodământul fatal”.

Și acesta nu a așteptat mult. La 20 iunie 1889, Bădescu anunță decesul marelui poet

și felul cum au decurs funeraliile sale în București. Moartea poetului este anunțată și de o altă publicație botoșăneană cu titlul Vocea Botoșanilor.

Îndată după moartea marelui poet, Scipione Bădescu va desfășura o vie activitate pentru ridicarea unui bust al lui Eminescu în Botoșani. În acest scop, organul său de publi-citate se face ecoul acestor năzuințe, la 9 septembrie 1889 făcându-se inaugurarea bustului în fața teatrului căruia i s-a


45

dat numele lui Eminescu, de unde apoi a fost luat și așezat în grădina publică a orașului, care poartă numele poetului.

Doi ani trecuseră de la moartea lui Eminescu, iar biogra-fii săi nu erau lămuriți asupra locului nașterii sale. În această privință se încheie un proces verbal la 30 martie 1891, care se publică în Curierul Român, din 4 aprilie 1891, prin care se arată că:

„locul de naștere al poetului Eminescu, după Scipione Bădescu, fost revizor școlar pentru Dorohoi și Botoșani, amic vechi al poetului, și Gr. Chiriță, proprietarul moșiei Ipotești, și din cele aflate de la moașa comunei, ar fi la Ipotești. După Gr. Cerchez, prefectul județului Botoșani, I. Franc, președintele Comitetului perma-nent, maica Fevronia, rudă de aproape a lui Eminescu, și preotul Dimitrie Stamati de la Biserica Uspenia, rezultă că poetul s-a născut la 15 ianuarie 1850 și s-a botezat la 21 ianuarie 1850 în Botoșani”.

Câteva note asupra vieții și operei lui Eminescu apar între anii 1891 și 1893 în Curierul Român, Vocea Botoșanilor și Libertatea, publicație care a apărut chiar în anul morții poetului (9 februarie 1889). O poezie cu titlul La moartea lui Eminescu, este semnată, în Curierul Român, de E.C. Calognomu în octombrie 1893. În anii următori în presa botoșăneană au mai apărut diferite articole referitoare la Eminescu.

În anul 1905, apare în Botoșani seria a doua a revistei Mihai Eminescu (seria întâi apăruse la Iași). Tot în acest an apar în Curierul (publicație deosebită de Curierul Român,

Mihai EMinEscu

46

care nu mai apărea de la 1904) diferite articole referitoare la Eminescu, despre traducerea în limba germană a pro-zei Sărmanul Dionis de H. Sanielevici în colaborare cu W. Majerschik și despre recenzia elogioasă a acestei opere pe care o face revista Neue freue Presse, în care se spune, printre altele, că Eminescu este întemeietorul direcțiunii romantice în literatura română și se numără printre cei mai buni poeți și cugetători ai României.

Menționăm interesanta comemorare a morții lui Eminescu din anul 1909 descrisă pe larg de Gazeta Botoșanilor. La serbarea organizată cu această ocazie la gră-dina publică „Mihai Eminescu” din Botoșani, iau parte activă și poeții Ștefan Octavian Iosif, Natalia Iosif și D. Anghel. Ștefan Octavian Iosif citește poezia Lui Eminescu, compusă de el și de Anghel, iar Natalia Iosif citește câteva versuri omagiale. D. Anghel citește Un basm, în care se descriu răs-coalele țărănești din 1907.

În Gazeta Botoșanilor, din 13 iunie 1909, I.P. Darie, directorul gazetei, publică două scrisori ale surorilor lui Eminescu adresate lui Scipione Bădescu, în care este vorba despre starea sănătății poetului.

În martie 1915, apare în Botoșani revista Teatrul Eminescu, număr unic în care Emil Vasiliu, redactorul revistei, scrie articolele: „Casa lui Eminescu din Ipotești” și „Teatrul Eminescu”.

La comemorarea a 30 de ani de la moartea lui Eminescu, toate publicațiile botoșănene scot câte un număr festiv în memoria poetului.

În revista Junimea Moldovei de Nord scriu despre Eminescu, Nicolae Iorga, I. Simionescu, Sextil Pușcariu,


47

Artur Enășescu, C. Oprescu. Îndrumarea, publicație edi-tată de poetul Artur Enășescu, nr. 20 din 1919, este în între-gime închinată memoriei lui Eminescu, la fel și publicația Cuvântul din 29 iunie 1919, unde se găsesc toate articolele scrise în presa locală din timpul când s-a stins Eminescu. O altă publicație din 1919, cu titlul Crai Nou, condusă de M. Ciutea și D. Șerpeanu, apare în număr festiv pe hârtie de lux, ilustrată (lucru foarte rar în acea epocă postbelică într-un oraș de provincie). În Crai Nou se publică o poezie inedită a lui Eminescu, apoi Odă lui Eminescu, de St.Oct. Iosif și D. Anghel, Pesimismul lui Eminescu, de C. Mighiu, Părerile didactice și educative ale lui Eminescu, de Natalia Pașa, Imnul în limba franceză, al lui Rene Bezin, dedicat lui Eminescu, poezia Lui, de Veronica Micle, și Eminescu cugetător și gaze-tar, de M. Ciutea. Într-un alt număr al publicației Crai Nou, I. Agârbiceanu publică articolul „O glorie națională”, în care arată că Eminescu a rămas neîntrecut în gândirea lui poetică.

În publicația socialistă Vâltoarea, tot din anul 1919, con-dusă de Vladimir Șardin, acesta publică poezia Lui Eminescu și Scrisorile unui Proletar, sub semnătura lui Vladimir Nicoară.

Un interesant articol, cu titlul „Originea etnică a lui Eminescu”, semnat de V. Gherasim, îl găsim publicat în Revista Moldovei din anul 1923. Autorul articolului spunea că Eminescu se trage dintr-o familie de țărani români, care s-au amestecat cu ucraineni.

O comemorare cu prilejul împlinirii a 45 de ani de la moartea lui Eminescu o inițiază ziarul Reformatorul din iunie 1934. În acest ziar, Barbu Lăzăreanu publică arti-colul „Mihai Eminescu, cântărețul Comunei din Paris”,

48

citând versuri din poezia Proletarul. Într-un alt număr al acestui ziar din iulie 1934, Barbu Lăzăreanu scrie despre „Eminescu și Ronetti Roman”, arătând corespondența din-tre Caragiale, Ronetti Roman și Eminescu. „Optimismul lui Eminescu” este un articol semnat de profesorul V. Tufescu din Botoșani în Reformatorul, din iunie 1936. Articolul inti-tulat „Nerecunoștința” este semnat în Reformatorul din 1 august 1937 de profesorul D. Alexa din Botoșani. Autorul arată indignarea opiniei publice față de nepăsarea pe care au arătat-o autoritățile botoșănene, neîngrijind casa lui Eminescu de la Ipotești.

În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, se mai face comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Eminescu în anul 1939. Menționăm articolele publicate cu această oca-zie: „Mihai Eminescu om al școlii”, de M. Apostol, „Copilăria în opera lui Eminescu”, de C. Buzneanu, și „Ceva despre Eminescu”, de M. Graur.

În anul 1949, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la moar-tea poetului Eminescu, acesta a fost comemorat într-un cadru festiv de amploare. Manifestațiile artistice-culturale care s-au desfășurat cu această ocazie în Botoșani au antrenat întreaga comunitate botoșăneană.

49

Mihai EMinEscu, 125 dE ani dE la naștErE1

Pr. Gheorghe Cunescu

Orice aniversare eminesciană se preface în sărbătoare obștească. Sunt manifestări spontane ale dragostei și venerației pen-tru „cel mai iubit poet al neamului nostru”,

iubire și venerație care sunt permanente în sufletul colectiv al țării. Aniversările lui Eminescu sunt erupții de lavă sufle-tească din inima poporului.

Faptul se adeverește și la aniversarea măreață de cinci sferturi de veac de la nașterea poetului (15 ianuarie 1850),

1 Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), 1-2, pp. 109-117.

Mihai EMinEscu

50

când întreaga țară pune cununi de flori și de lauri pe fruntea cu constelații de luceferi a lui Eminescu.

De la această pomenire națională nu poate să lipsească Biserica Ortodoxă Română. Poetul și operele lui sunt deopo-trivă de dragi și preoților, care au cărțile lui la loc de cinste în bibliotecile personale. Unii s-au ocupat mai de aproape, au scris despre el și au cinstea să figureze în bibliografia eminesciană2.

Viața și opera lui Mihai Eminescu sunt pildă și școală de patriotism, de conștiință cetățenească și de dăruire pentru binele țării și al poporului. Cunoașterea lor este deosebit de instructivă.

Mihai Eminescu reprezintă punctul capital al literatu-rii, istoriei și științei literare românești, trezind interes larg în multe țări. Ediții noi de cărți, cercetări fructuoase, stu-dii amănunțite, biografii documentare, exegeze riguroase, acțiuni oficiale3, toate întregesc și precizează aureola de

2 Cităm câteva nume: protopopul ortodox din Târgu Mureș, Partenie Trombițaș, l-a găzduit în casa sa pe Eminescu, când acesta, în mai-iunie 1866, a trecut spre Blaj; protopopul ortodox din Rășinari, Bratu, bunicul lui Octavian Goga, l-a ajutat să treacă Carpații, în Muntenia; Patriarhul Miron Cristea a luat doctoratul în litere cu o lucrare despre poezia lui Eminescu; preotul scriitor Gala Galaction a scris o biografie – Viața lui Eminescu (două ediții); preotul D. Furtună-Dorohoi a scris documente și articole; preotul Al. Barieru-Botoșani, documente și articole.3 În 1971 s-a înființat catedra „Eminescu” la Universitatea din București; la Iași, se organizează în fiecare an „Zilele Eminescu”; Editura Eminescu tipărește Caietele Eminescu. Câteva titluri de cărți: Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, 1962; George Călinescu, Viața lui Eminescu, 41964; Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Mihai Eminescu, 1963; László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, 1964; Dumitru Murărașu, Comentarii eminesciene, 1967; Ioan CreŢu, Mihai Eminescu, Biografie documentară, 1968; Fănică N. Gheorghe, Mihai Eminescu, Analize și sinteze, 1972; Perpessicius, Eminesciana, 1973.


51

merite excepționale și de incandescențe solare ale celui mai mare poet român.

S-a arătat și se arată că opera eminesciană, respectiv simțirea și gândirea lui Eminescu, concepția politică, socială și de viață sunt străbătute de vibrațiile și energiile unui fier-binte și viguros patriotism. Geniu al poporului, în plinătatea lui istorică, geografică, etnică, spirituală, el s-a identificat cu poporul, cu soarta sa, i-a cunoscut trecutul istoric, i-a trăit prezentul, i-a întrevăzut profetic viitorul; a cunoscut țara, cu frumusețile și bogățiile ei. Poporul se recunoaște în el, în gândirea, simțirea și scrisul lui. Eminescu reprezintă poporul și țara ridicate la înălțimile geniului. Este scriitor național.

A cutreierat țara și, față de cum era, a închipuit-o vizio-nar într-o imagine rotundă, ca luna plină pe cerul ei, a vetrei istorice strămoșești și a neamului românesc, hotărnicită geografic de ape curgătoare care se țin în horă. S-a inspirat din cronici, din fapte voievodale, din mărturiile munților și ale codrilor, din destăinuirile baladelor populare, din șoaptele râurilor, din sunetele clopotelor de la mănăstiri, din scânteile stelelor. A fost impresionat de voievozii și domnii de țară și de popor, luptători viteji pentru neatâr-nare, pentru câștigarea și apărarea libertății, pentru chiver-nisirea dreaptă și propășirea țării, pentru viață tihnită și cu mulțumiri poporului. S-a întâlnit cu umbrele luminoase ale Basarabilor și Mușatinilor:

„Descălecători de țară, dătători de legi și datini, Ce cu plugul și cu spada au întins moșia noastră de la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră”.

(Al. Davila)

Mihai EMinEscu

52

S-a întâlnit cu Mircea cel Bătrân, cu Sf. Ștefan cel Mare, cu Mihai Viteazul, cu Horea și Avram Iancu. Le-a înțeles inima, voința, solia și testamentul lor.

Înălțat pe aceste piscuri ale istoriei naționale, poetul și-a mărturisit patriotismul în una dintre primele lui poezii, cu o diademă de urări pentru „dulcea Românie”:

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,Tânără mireasă, mamă cu amor!Fiii tăi trăiască numai în frăție,Ca a nopții stele, ea a zilei zori.

Viața în vecie, glorii, bucurie,Arme cu tărie, suflet românescVis de vitejie, fală și mândrie...

Dulce Românie, asta ți-o doresc!”.

Patriotismul viguros al lui Eminescu s-a hrănit și s-a împrospătat din cunoașterea și prețuirea creațiilor spirituale ale țării.

A fost un nesățios cititor și iubitor al manuscriselor și al cărților românești vechi, respectiv al manuscriselor și cărților bisericești, „al scripturilor române din zilele de aur”, cum le-a numit.

S-a întâlnit cu ele, a început să le citească și le-a îndră-git. Tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici, era și el iubi-tor de cărți și de citit. Avea cărți românești vechi, între care Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei (1673). Pe ea ar fi notat căminarul, care „avea scriere citeață și condei cult” (cum apreciază G. Călinescu), nașterile copiilor săi, printre care și cea a lui Mihai, al șaselea copil.


53

Având în casa părintească Psaltirea în versuri a mitro-politului Dosoftei, se poate afirma că ea a fost una dintre primele cărți de versuri citite de Mihai Eminescu.

Cărți românești vechi (bisericești) a văzut copilul Mihai și în biserica de lângă conacul părintesc de la Ipotești. Aici, în biserica vecină cu casa părintească, copilul Mihai a intrat adeseori, dând peste cărțile de strană.

Cărți românești vechi a găsit și a citit Eminescu și la Cernăuți, ca elev gimnazist și bibliotecar al profesorului Aron Pumnul.

Manuscrise, copii și cărți românești vechi, mai multe a găsit Eminescu însă în mănăstiri, bogate în documente și tipărituri vechi. Pentru acestea, și desigur pentru urmele de istorie din ele, precum și pentru liniștea și singurătatea lor, lui Eminescu îi plăcea să frecventeze aceste mănăstiri, aceste „flori de piatră” ale țării, după expresia lui Gala Galaction.

A început cu Mănăstirea Agafton de lângă Botoșani, unde avea două mătuși (surori ale mamei)4 călugărițe: maica Fevronia și maica Olimpiada Iurașcu, care a fost și stareță (1888-1902). Maica Fevronia (călugărită din 1828) a asis-tat la botezul lui Mihai și a făcut mărturie că a fost bote-zat, în Botoșani, în Biserica „Uspenia”. Eminescu a vizitat Mănăstirea Agafton când era la Ipotești, cu părinții și sin-gur, dar și mai târziu. S-a stabilit că la o vizită, prin 1875,

4 Familia, cu mulți copii, a stolnicului Vasile Iurașu, bunicul după mamă al lui Eminescu, a dat călugăriei și mănăstirii și alți copii. Astfel, pe primul copil, Costache, l-a călugărit cu numele de „Calinic”, la Mănăstirea Vorona; Iancu, cu numele de „Iachint”, a ajuns arhiman-drit la Mănăstirea Socola; o fată s-a călugărit cu numele de „Sofia” (la Agafton). Murind în anul 1878, numele ei l-a luat „Safta”, o soră mai mare, rămasă văduvă. Aceasta a călugărit-o și pe fiica ei „Xenia” (A.Z.N. Pop, Contribuții documentare..., pp. 142-145).

Mihai EMinEscu

54

a stat la o șezătoare de tors lână, unde a auzit, de la maica Zenaida, povestea lui Călin, din care a scris poemul Călin, file de poveste și varianta basmului Călin Nebunul5.

S-au remarcat și alte ecouri de la vizitele poetului la Mănăstirea Agafton, bunăoară silueta schitului din poezia Făt-Frumos din tei:

„Mâne-n schit la Sfânta Ana Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieții tale Mântuirea feței mele”.

De aici fireasca întrebare: „Fost-a oare de față Eminescu la vreo juruință călugărească?”6. La Mănăstirea Putna a fost, în august 1871, la pomenirea a patru sute de ani de la târno-sirea mănăstirii (ctitoria Sf. Ștefan cel Mare), pomenire orga-nizată de el, Ioan Slavici și Societatea academică România Jună a studenților români din Viena, urmată de Congresul studențesc (luni, 16 august 1871)7.

Într-un articol a relatat amănuntul că un călugăr bătrân i-a arătat, înăuntrul bisericii mănăstirii, locul unde stătuse aninat portretul original al lui Ștefan Vodă8.

Un popas mai prelungit, de câteva luni, l-a făcut Eminescu la Mănăstirea Râșca, ctitoria lui Petru Rareș. În

5 A.Z.N. Pop, Contribuții documentare..., p. 265.6 Gala Galaction, „Silueta Mănăstirii Agafton”, în: Dimineața, 10 iu-lie 1926, p. 1.7 Pr. Gheorghe Moisescu, „Parohul bisericii ortodoxe române din Viena”, în: Centenarul Societății academice literare „România Jună” din Viena (1871-1971), Ed. Coloniei române din Austria, Viena, 1971.8 I. Creţu, Mihai Eminescu, Biografie documentară, pp. 106-107.


55

1909, călugării bătrâni își mai aminteau și arătau vizitato-rilor chilia în care a stat poetul, o chilie cu masă și scaune de brad. Destăinuiau că a scris acolo mai multe poezii, între care poezia Singurătate (1878), în care, într-adevăr, vorbește despre masa de brad, de focul care pâlpâie în sobă, de dulcea pace, de lampa care arde9.

A vizitat, fără nicio îndoială, mănăstirile Galata, Golia, Cetățuia. O perioadă a locuit, împreună cu Creangă, când acesta era diacon, într-o chilie din curtea Mănăstirii Golia.

S-ar părea că avea preferințe pentru liniștea și singurăta-tea din mănăstiri. Când, în 1877, a venit să stea în București, prima locuință a fost în curtea Mănăstirii Caimata, într-o chilie a prescurăresei10. Se crede că această cămăruță mănăs-tirească, în care a stat un an de zile, i-a sugerat strofa de poe-zie, rămasă în manuscris:

„O, chilia mea sărmană cu negritul, tristul zid,

dacă n-ați fi voi în lume, aș fi stat să mă ucid”.

În anii petrecuți la București, deși prins în febra muncii gazetărești de la Timpul, nu se poate ca Eminescu, căruia îi plăceau excursiile, să nu fi fost, în căutare de manuscrise și tipărituri românești vechi, și la mănăstirile din vecinătatea

9 A.Z.N. Pop, „Despre Eminescu. La Râșca”, în: Convorbiri literare, 1/1975, p. 11.10 La sfârșitul veacului, Mănăstirea Caimata a fost dărâmată. Un semn de piatră, închis cu grilaj, arată unde a fost mănăstirea. S-a cerut să se pună și o placă, cu inscripția: „Aici a locuit Eminescu” (A.Z. N. Pop, Contribuții documentare..., p. 384).

Mihai EMinEscu

56

Bucureștilor: Cernica, Pasărea, Căldărușani, care aveau bogate fonduri de tipărituri vechi11.

Aduna, cu pasiune de arghirofil, manuscrise și tipări-turi românești vechi. Se cunoaște că de la Episcopia Buzău-lui a achiziționat manuscrisul unui Tetraevangheliar vechi (c. 1550-1600). Prietenii și vizitatorii au remarcat, cu toții, cărțile multe pe care le avea Eminescu, dintre care Biblii, psaltiri, ceasloave. Foarte greu și cu mare strângere de inimă se despărțea de ele, vânzându-le sau amanetându-le în împrejurări grele. Promitea că le va răscumpăra.

Eminescu citea cu nesaț aceste cărți. După propria-i mărturisire, a citit aproape tot ce se tipărise în românește până la el! Și era un lector foarte exigent. Sublinia cu creio-nul roșu paginile și paragrafele care-i plăceau sau prezen-tau interes. Le transcria în caietele sale. În manuscrisele rămase de la el (c. 15.000 de foi, păstrate de Titu Maiorescu și donate, în anul 1904, Academiei Române) sunt nume-roase copieri și fragmente din cărțile citite, cu precădere din manuscrisele și tipăriturile românești. S-au întreprins și se întreprind încercări de reconstituire a bibliotecii lui Mihai Eminescu, a lecturilor și culturii sale12.

S-a observat că în biblioteca lui Eminescu și, respec-tiv, în lectura și cultura sa, un spațiu larg îl ocupă cărțile românești vechi, cărțile bisericești și de cult, cu implicații în creația literară. Se evidențiază îndeosebi două cărți: Psaltirea în versuri, a mitropolitului Dosoftei, și Cărticică

11 I.L. Georgescu, Roman Stanciu, Mănăstirea Cernica, Ed. Meridiane, 1969.12 Ion Staicu, „Biblioteca lui Eminescu”, în: România literară, 3/1975, p. 15.


57

sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțiri, a nălucirii și a inimii, a Sf. Nicodim Aghioritul, tradusă în anul 1819, de un călugăr necunoscut de la Mănăstirea Neamț, tipă-rită, tot la Neamț, în 1826. Eminescu a citit-o într-o copie manuscrisă (se păstrează la Biblioteca Academiei, Fondul Eminescu)13.

Cu Psaltirea în versuri s-a întâlnit, după cum s-a văzut, în casa părintească și a rămas toată viața un mare admirator al mitropolitului-poet. Când era bibliotecar la Biblioteca din Iași (1874-1875), în lista de cărți propusă Ministerului Instrucțiunii pentru a fi cumpărate, a trecut Psaltirea în versuri și Acatistul românesc, tipărit în 1673, de mitropolitul-poet moldovean (titlul exact este Acatistul Precistei). A trecut și alte cărți bisericești. Cunoștea bine cărțile mitropolitului tâlcuitor și poet. Pe un exemplar din Viețile Sfinților, tălmăcite și tâlcuite de mitropolitul Dosoftei, Eminescu a notat pe o filă:

„Această carte, Petrecerea Sfinților (titlul complet este Viața și petrecerea Sfinților) sau Prologul Sfinților, com-pusă de mitropolitul Dosoftei, a fost tipărită la Iași, în anul 1682, sub domnia lui Duca Vodă. Completă este în

13 I. Creţu, „Eminescu și Cărticică sfătuitoare a monahului Nicodim”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), 56, pp. 574-583. Dă și titlul complet al cărții: Cărticica sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțiri și a nălucirii și a minții și a inimii. Și pentru aceea care sunt îndulcirile acelea duhovnicești și chiar ale muzicii. Alcătuită adică mai înainte pe limba grecească și iarăși îndreptată mai pe urmă, de către cel prea mic între monahi Nicodim din Sfântul Munte. Iară acum întâia dată în tipar, prin cheltuiala cea osârdnică a Prea Sfințitului Mitropolit Kiriu Kiriu Ierotei Naxiul. Pentru carele s-au și alcătuit. Spre folosul nostru de obște al tuturor pravoslavnicilor.

Mihai EMinEscu

58

două volume. Acesta de față este volumul întâi. Mihai Eminescu”14.

Exact s-au tipărit 4 volume (1682-1686), dar s-au legat două câte două.

Pe poetul Eminescu l-a încântat mult Psaltirea în ver-suri, observându-se ecouri dosofteiene în creația poetică eminesciană15. Mihai Eminescu a citit atent și cu multă pre-ocupare și lucrarea Sf. Nicodim Aghioritul, Cărticică sfă-tuitoare pentru păzirea celor cinci simțiri, a nălucirii și a inimii. Dovadă sunt numeroasele sublinieri cu roșu, precum și transcrieri din ea. Mai cu seamă i-au trezit interes capito-lele „Pentru păzirea vederii. Ce este vederea și ochii”, „Pentru păzirea auzului”. Pentru că ochii și vederea sunt „ferestrele gândirii”, precum și ale vieții sufletești și ale păcatelor prin realitățile văzute, poetul a aprobat cele scrise de monahul aghiorit, versificând pagini întregi16. Această lectură, deose-bit de stăruitoare, se regăsește în creația poetului, cum dove-desc cercetările mai noi17.

Mihai Eminescu avea Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688); la Blaj, a văzut Biblia lui Inocențiu Micu-Klein (1795), la Sibiu, poate, și Biblia lui Andrei Șaguna (1854-1856).

14 Alexandru Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, în: Studii și cercetări de bibliologie, 1/1955, pp. 129-158.15 G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, în Opere, vol. XII, XIII, Ed. pentru literatură, 1969; Petru Zugun, „Rima la Dosoftei și la Eminescu”, în: Cronica, 2/1975, p. 6.16 I. Creţu, „Eminescu și Cărticică sfătuitoare...”; I. Creţu, „Izvoare vechi folosite de Eminescu în scrierile sale”, în: Viața românească, 10/1965; I. Creţu, Mihai Eminescu. Biografie documentară, pp. 205, 211.17 Virgil Cândea, „Glose la «ferestrele gândirii»”, în Caietele Mihai Eminescu, 1974, pp. 34-40.


59

În Memento mori pomenește de Palestina, Sion, Chedron, Ierusalim, Liban, David, Solomon. Însuși titlul inițial al poemului era Deșertăciunea deșertăciunilor, luat din cartea Ecclesiastul. În altă poezie (Iconostas), regăsim alte nume biblice: Agar, Ismail, Levi, Laban18.

În alte încercări de poezii, de pildă în versurile manus-crise de mai jos, se resimt cărțile de cult:

„Când ființele se-mbină, Când confund pe tu și eu,

E lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu”.

Poetul a închegat și a tipărit poezii religioase finali-zate: Învierea, Rugăciune, Răsai asupra mea. Reproducem mai întâi partea a doua și sfârșitul din Învierea, care atestă cunoașterea cântărilor bisericești:

„Un clopot lung de glasuri vui de bucurie Colo-n altar se uită preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător, Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântări și laude-nălțămNoi, Ție Unuia!

Primindu-L cu psalme și ramuri, Plecați-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

18 G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, pp. 456-458; Mihai Eminescu, Opere, vol. V: Poezii postume, Perpessicius (ed.), Ed. Academiei, 1958, pp. 278, 283.

Mihai EMinEscu

60

Christos au înviat din morți,Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,Lumina ducând-o

Celor din morminte!”.

„Primindu-L cu psalme și ramuri” se referă la intrarea lui Iisus în Ierusalim, iar „Hristos au înviat din morți” este cunos-cuta cântare pascală. Înțelegem că „Lumina mormintelor”, ulti-mul stih din fragmentul precedent, are în vedere pe Mântuitorul Hristos înviat, „lumina ducând-o celor din morminte”.

Plină de căldură, cu accente duioase și limbaj de acatist este minunata Rugăciune, în care poetul, invocând ocrotirea Sfintei Fecioare, spune:

„Crăiasă alegându-teÎngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuieDin valul ce ne bântuie;


Asupra-ne coboară,O, Maică prea curatăȘi pururea fecioară,

Marie!

Noi, cei din mila sfântuluiUmbră facem pământului,

Rugămu-ne ’ndurărilor,


61

Luceafărului mărilor;Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,Din neguri te arată,Lumină dulce clară,

O, Maică prea curatăȘi pururea fecioară,

Marie!”.

Rugăciune și Învierea au trecut printr-un proces de ela-borare literară specific eminescian cu numeroase variante19.

În sonetul-rugăciune Răsai asupra mea, este invocată, de asemenea, Sfânta Fecioară Maria:

„Răsari asupra mea, lumină lină,Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;O, maică sfântă, pururea fecioară,În noaptea gândurilor mele vină”20.

Bun psiholog și sociolog, lui Mihai Eminescu nu i-au scăpat însă unele situații și aspecte negative din viața reli-gioasă și morală a unora dintre slujitorii bisericești din vre-mea sa, care se reflectă în unele dintre versurile sale, mai cu seamă cele rămase în manuscris21.

Mihai Eminescu a avut, de asemenea, o largă și temeinică lectură și cultură religioasă eterodoxă, îndeosebi brahmană

19 M. Eminescu, Opere, vol. V: Poezii postume, pp. 370-371, 384-386. 20 Ms. 2276; M. Eminescu, Opere, vol. V: Poezii postume, p. 372.21 G. Călinescu, „Cultura lui Mihai Eminescu”, în: Studii și cercetări de istorie literară și folclor, V (1956), 1-2, pp. 243-377.

Mihai EMinEscu

62

și hindusă, cu repercusiuni în gândirea și în creația sa lite-rară22 (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Kamadeva). Ioan Slavici, care l-a cunoscut bine pe Mihai Eminescu, fiind buni prieteni, face despre Eminescu, sub raport religios, următoarea mărturisire:

„El cunoștea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe ale lui Platon, pe ale lui Confucius, Zoroastru și Buddha, și punea religiozitatea, oricare ar fi ea, mai presus de toate”23.

Interesul pentru vechea carte românească și pentru credința și tradiția ortodoxă a fost completată cu intere-sul pentru poezia populară, pentru folclorul românesc și pentru graiul popular. Eminescu a umblat pe meleagurile Mioriței, a auzit poezia populară și limba poporului. A notat în caiete tot ce întâlnea ca poezie și creație folclo-rică, o parte din ea a încorporat-o, prin prelucrări de geniu, creației sale literare: Fata-n grădina de aur, Călin Nebunul, Codrule.

Cât privește limba populară, Eminescu a înnobilat-o, învestind cuvintelor încărcături poetice și semantice. A prefăcut cuvinte simple în mărgăritare și nestemate, în colierele versurilor sale. Stăruința și dorința poetului erau să toarne în formă nouă „limbă veche și înțeleaptă”.

22 G. Călinescu, „Cultura lui Mihai Eminescu”, pp. 448-455; I.M. Rașcu, Eminescu și catolicismul, București, 1935.23 Ioan Slavici, Amintiri, George Sandu (ed.), Ed. pentru literatură, București, 1967, p. 16; M. Eminescu, Opere, vol. VI: Literatura popu-lară, Perpessicius (ed.), Ed. Academiei, București, 1963, pp. 585-586.


63

Fie că este vorba de poezie, fie că este vorba de proză, fie că este vorba de jurnalistică, în toate domeniile de acti-vitate scriitoricească, Eminescu a fost preocupat perma-nent să spună adevărul.

Viața lui Eminescu a fost un exemplu de muncă, poezia sa un calvar al trudei creatoare, prezidată de o intransigentă conștiință artistică.

„Faptul că Eminescu a ajuns poetul nostru național se datorează uriașei sale munci. Munca lui Eminescu și-a arătat roadele abia mai târziu, faptele lucrării lui s-au săvârșit după plecarea lui dintre noi; am putea spune că fructele s-au copt fără el, când el era retras în patria tri-umfală, iar unele dintre fructele trudei lui încă nici nu au fost gustate îndeajuns, altele însă nici nu s-au copt”24.

Deprins cu munca cotidiană, munca creatoare, Eminescu a prescris munca drept regulă, obligație și condiție de viață socială, ca datorie cetățenească. A condamnat toate formele de parazitism, de sustragere de la muncă, de parvenire one-roasă. Lui Eminescu îi aparține axioma: „Bogăția unei țări nu stă în bani, ci în muncă”. Cultul muncii este o expresie a patriotismului eminescian, a actualității lui permanente.

Ieșită din conștiința patriotică, poezia lui Eminescu conține în ea mesaje și energii de acțiuni revoluționare sociale, așa cum atomii cuprind în ei extraordinara putere nucleară. Așa sunt îndemnurile revoluționare din Împărat și proletar:

24 Ioan Alexandru, „Nobila muncă, jurnal de poet”, în: Luceafărul, 3/1975, p. 1; Șerban Cioculescu, „Cultul muncii (la Eminescu)”, în: România literară, 3/1975, p. 7.

64

„Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!

Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,Faceți c-an astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare și să trăim ca frați!”.

Mihai Eminescu și opera sa au unit și unesc, sub constelația lor de luceferi și stele, țara și poporul, trecutul, prezentul și viitorul, obidele, năzuințele și idealurile. S-a spus despre Eminescu că este cel mai național poet al nostru și de aceea și cel mai universal. Acesta se explică în felul următor:

„Cu cât glasul poetului este mai pătrunzător, adică mai general uman, fiindcă vine din străfundurile specificu-lui național, de istorie și de spiritualitate a unui popor, cu atât va pătrunde în macroritmurile culturii univer-sale, în larga respirație a acestora, integrându-se în nobilul concert al geniilor naționale reprezentative”25.

Mihai Eminescu a intrat în circuitul universal. Poezia sa s-a tradus până acum în 63 de țări. Multe adevăruri a spus Eminescu, adevăruri eterne cât Carpații și soarele de pe cer. S-a înșelat doar când s-a numit pe sine „mormânt fără de prieteni și făr-de noroc”. Poate era astfel când a închis ochii în somnul nemuririi la 15 iunie 1889, însă astăzi, după 125 de ani de la naștere, Mihai Eminescu are mormântul în inima vie a țării și a poporului.

25 Z. Dumitrescu-Bușulenga, „Eminescu, poet național și univer-sal”, în: Săptămâna, 215/1975, p. 1.

65

Mihai EMinEscu și liMBa vEchE1

Ioan Nicola

Având în vedere personalitatea poetică a lui Mihai Eminescu, care cu cheia de aur a geniului său ne-a deschis poarta și am pătruns în cultura universală, evenimentul

împlinirii celor 125 de ani de la nașterea sa nu poate fi tre-cut cu vederea.

„El a lăsat atâtea amintiri de existența lui trecătoare, încât ne silește oarecum să ne gândim la el și să îl iubim,

1 Text publicat original în: Mitropolia Banatului, XXV (1975), 1-3, pp. 66-71.

Mihai EMinEscu

66

în orice moment îi întâlnim numele înscris în mar-mura sculptorului, pe volumele cercetătorului pios, ori pe operele lui concrete, din care trăiesc și se bucură generațiile următoare. Și acel suflet, care a trăit odini-oară într-un singur focar de conștiință, se simte acum trăind în mii și nenumărate conștiințe, ca un fulger măreț care se oglindește în aceeași clipă în mii și nenu-mărate râuri, izvoare și priviri omenești”2. „Cu cât trece vremea, cu atât Eminescu se înalță. La început stătea în puterea sufletească numai a unora a pricepe lirismul atât de delicat al noului poet, care se depărta deopo-trivă de Bolintineanu, ca și de Alecsandri, însă astăzi toată lumea simte poezia lui Eminescu, toată lumea, dar mai cu seamă cea tânără”3. „Eminescu reprezintă el singur o frază a istoriei române; el este o culme. După el, o lume nouă se deschide”4.

Luceafărul poeziei românești domină și înălțimile celui mai înalt vârf.

„Astăzi însă când poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru și dinafară, a luat conștiință de sine, chipul lunar și amar zâmbitor al poetului își regăsește puterea asupra sufletelor noastre, și el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simțirilor moderne și românești, și cu fluierul său poetic să ducă năzuințele

2 Panait Cerna, „Eminescu”, în: Convorbiri literare, 6/1909.3 Duiliu Zamfirescu, „Eminescu”, în: Convorbiri literare, 6/1919.4 Marcel Montandon, „Mihail Eminescu”, în: Les Annales des Nationalites, 6/1914.


67

noastre sociale pretutindeni: «Peste ape, peste punți / Peste codri de pe munți»”5.

Iată câteva păreri autorizate, care legitimează popa-sul nostru de astăzi. La întrebarea firească de ce Eminescu este un poet mare, nu este greu de răspuns dacă îi citești opera. El aduce un fond adânc țesut din idei generale care interesează deopotrivă atât pe români, cât și pe străini, care s-au grăbit să îl traducă, aduce o intensitate de senti-mente general-omenești și o formă nouă, care stau într-o desăvârșită armonie.

„Armonia eminesciană este actul care stă la temeiul acestei uriașe prețuiri și nimic nu se mai poate integra în conștiința românească dincolo de această armonie. În decurs de două sute cincizeci de ani de scris româ-nesc, niciodată cuvintele acestei limbi n-au sunat așa cum sună în poezia lui Eminescu. Este un fapt atât de real, că pare firesc”6.

Ideile științifice, abstracte și reci, de care luăm cunoș-tință cu mintea, devin sub pana de aur a maestrului plas-tic concrete și atrăgătoare, ele adresându-se deopotrivă și sufletului nostru pentru a îl impresiona. Să ne gândim bunăoară la cele cinci scrisori, la poezia filosofică și soci-ală, câtă bogăție de idei și câtă dăruire de suflet prezintă, îmbrăcate toate „în straie de purpură și aur”.

5 George Călinescu, Opere, vol. XI, Ed. pentru literatură, 1969, p. 315. 6 Camil Petrescu, „Eminescu și esențele”, în: Revista Fundațiilor, 7/1939.

Mihai EMinEscu

68

Limba literară a vremii încă nedeplin formată, cu o slabă putere de evocare, nu putea îmbrăca o asemenea bogăție de idei, fapt care îl determină pe poet să creeze o limbă nouă, limba eminesciană, mai bogată și mai pitorească, cu o mai mare posi-bilitate de evocare și mai muzicală; numai așa se explică acea bogăție de imagini care strălucesc asemenea nestematelor, ase-menea boabelor de rouă în strălucirea soarelui de dimineață.

Totdeauna, poetul a fost preocupat de cultivarea limbii noastre. Iată ce ne spune în această privință un bun prieten al său:

„El avea multă slăbiciune pentru muzicalitatea limbii române; zicea că neologismele pocesc muzicalitatea aceasta, fiindcă ele nu pot fi rostite ca vorbele românești cele adevărate. Ceea ce îi atingea plăcut urechea erau mai ales sunetele «ea», «ie», «oa», «ă» și «i», care în neologisme adeseori se pierd. După părerea lui vorbele nu se născo-cesc, ci răsar ca firele de iarbă pe câmp, limba română nu este, cum se zice, «fiica» celei latine, ci mai veche decât aceasta și românească este oricare vorbă, de care se folo-sesc toți românii, fiindcă o rostesc ușor, le sună bine la ure-che și are pentru dânșii un înțeles bine hotărât. El nu mai cerceta doar originea vorbei, ci o prețuia după valoarea ce i-o dă întrebuințarea. Numai rar de tot se întâmplă să fie mulțumit și el însuși de ceea ce a scris, și mulțumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândi-rea. Ținea ca muzicalitatea limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și cei ce nu înțeleg vorbele”7.

7 Ioan Slavici, „Eminescu și limba românească”, în: Convorbiri litera-re, 6/1909.


69

S-a spus că Eminescu este făuritor de limbă. Niciodată limba română literară nu a atins gradul de perfecțiune pe care i l-a dat autorul Luceafărului. Bogăția fondului în idei și sentimente adânci și general-omenești nu putea fi îmbră-cată într-o limbă pe cale de formare. Era nevoie de o limbă mai bogată, mai expresivă, mai plastică și mai armonioasă. Poetul purifică vocabularul popular, vocabularul arhaic, din care aduce la lumină anumiți termeni, și limba literară a vre-mii, făurind astfel o limbă nouă, limba eminesciană, pe care o toarnă în tiparul versului.

„El a cutreierat pământul locuit de români, stând ani întregi în Bucovina și Ardeal, s-a coborât în popor ca să îl cunoască de aproape, a cules creațiile lui poetice, iar în ceasurile de singurătate, pe care le căuta într-adins, se cufunda în cronicile și cărțile bisericești cu vechea lor limbă dulce și înțeleaptă”8.

Cartea veche bisericească s-a bucurat și ea de o atenție deosebită din partea poetului9. Eminescu face mărturisirea:

„Cărții vechi, roase de molii cu păreții afumațiI-am deschis unsele pagini cu-a lor litere bătrâne”.

Poezia Strigoii începe cu un citat din slujba înmormân-tării mirenilor:

8 Octavian C. Tăslăuanu, „Mihail Eminescu”, în: Luceafărul, 12/1914.9 Ion Nicola, Influența religioasă în poezia lui Eminescu, Caran-sebeș, 1944.

Mihai EMinEscu

70

„… că trece aceasta ca fumul de pre pământ.Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,

cu pânză se înfășură, cu pământ se acoperă”.

Scrisoarea a V-a este intitulată „Dalila” și prezintă, la început, episodul biblic referitor la Samson și Dalila:

„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine”.

Se mai întâlnesc: „Egipet”, „mur” (perete), „vergină”, „vecie”, „veacuri”, „selbe” (păduri) și altele. Forma verbală la persoana întâi plural este prin analogie de la persoana a treia singular: el văzu, noi văzum (văzurăm), precum în limba veche, „acolo șezum și plânsem”. Tot sub influența limbii vechi, Eminescu folosește forma „ei-și”, o formă de pronume de întărire: „Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și”.

„Prin adăugarea lui «-și» la pronumele personal a rezultat o serie de forme care au aceeași funcție ca însumi, îns(u), astfel că limba sec. al XVI-lea era mai bogată decât cea de astăzi, pentru a exprima noțiunea de eu însumi”10.

În poezia Miron și frumoasa fără corp, poetul ne descrie atât de simplu și într-o limbă arhaică ceremonialul botezului:

10 Ovid Densușianu, Istoria limbii române, vol. II, Ed. Științifică, București, 1961, p. 118.


71

„L-au spălatu-l, pietănatu-l, La botez l-au dus pe micul,La icoane l-a închinatu-l,

Un diac citi tipicul”.

Ne întrebăm: unde a cunoscut poetul cartea veche bise-ricească sau cronicile? Cărțile vechi au fost cunoscute de el chiar în casa părintească.

„Părinții lui, mai ales mama, erau oameni evlavioși, în afară de aceasta, în familie erau multe fețe călugărești. Doi dintre frați și trei dintre surorile Ralucăi (Calinic, Iachint, Fevronia, Olimpiada, Sofia), precum și o nepoată de soră (Xenia, fata Saftei Iurașcu) erau călugări”11.

Este cunoscut că lectura bătrânilor noștri era formată din cărți bisericești, de preferință Psaltirea, Viețile sfinților și Ceaslovul, cronicile, pe lângă cărțile populare, precum Alexandria, Fabulele lui Esop, Floarea darurilor și altele.

Matei Eminescu, unul dintre frații mai mici ai poetu-lui, mărturisește că în casa părintească exista o psaltire, pe care părinții însemnau datele mai importante din viața fami-liei. Era un fel de cronică de familie, în care Matei a văzut însemnată, de către Gheorghe Eminovici, data nașterii poe-tului: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cincisprezece minute europenești, s-au născut fiul nostru Mihai”12. Data aceasta este combătută de certificatul de

11 G. Călinescu, Opere, vol. XI, p. 58.12 Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Alcalay, București, 1901.

Mihai EMinEscu

72

naștere alcătuit la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Botoșani.

Bătrânul Eminovici, care avea o frumoasă bibliotecă pentru vremea aceea, va fi avut și cronicile lui Kogălniceanu și alte cărți de istorie, pe care copilul inteligent și curios, ca toți copiii, le va fi citit. Poetul a cunoscut cartea veche în biblioteca eminentului profesor Aron Pumnul, pe care a și condus-o o vreme.

Multe cărți cu slova veche, a cunoscut pe când era directorul bibliotecii din Iași. El a fost în serviciul bibliote-cii între 1874-1875, când a condus-o. Din acești ani pose-dăm o corespondență a poetului cu Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, privitoare la cumpărarea unor cărți vechi românești din care reiese o vie preocupare pentru mărirea fondului bibliotecii, cărți a căror importanță isto-rică, literară și lingvistică ține să o facă cu insistență cunos-cută autorităților superioare.

În data de 17 octombrie 1875, înaintează Ministerului un raport cu privire la o ofertă de cărți vechi românești și manuscrise, alăturând următorul tabel cu descrierea fiecă-reia în parte, scris de el însuși:

Anul Autor Cuprins Preț1645 Necunoscut Șapte taine din vremea lui Vasile

Lupu și a Mitropolitului Varlaam. Lipsesc din ea foi nenumerotate, dintr-o scrisoare a Mitropolitului către Domn; foile din urmă ale scri-sorii domnești și din text foile pag. 249-250, 288-289, 294-295, 302-303; iar la capăt probabil că tabla materiei.

100


73

1673 Dosoftei 1. Psaltirea în versuri. Lipsește titlul, probabil că și precuvântarea nepaginată, iar la sfârșit parte din Psalmul 149 și întreg Psalmul 150. 2. Acatist din același an; pare a lipsi sfârșitul.

250

250

1698 Dimitrie Cantemir

Divanul sau Gâlceava înțelep tului cu lumea. Text românesc cu tradu-cere grecească. Lipsește titlul. Foile sunt precuvântării stricate. Stampa și foaia întâi a textului sunt lucrate cu mâna. În rest este completă.

170

1728 Necunoscut Manuscript. Viața și fabulele lui Esop. Istoria universală de la zidirea lumei până la Constantin și Iulian. În restul volumului este descrisă de o mână mai târzie domnia lui Neculai Alexandru Mavrocordat.

15

1772 Necunoscut Manuscript. Carte filozofică-religi-oasă a Sf. Grigorie Sinaitul, com - pletă.

15

1802 Necunoscut Manuscript. Numit Talmud sau Pentru sfârșitul lumii și pentru Antichrist. Lipsesc șapte foi din început.

5

1803 Manuscript, foarte bine conservat, asupra vieții călugărești.

30

Poetul poartă tratative asupra prețurilor cu antica-rul care oferea cărțile. Prin adresa din 25 noiembrie 1874, Ministerul aprobă suma de 585 lei pentru achiziționarea cărților de la anticarul Kuperman și înaintează bibliotecaru-lui mandatul nr. 8656 cu suma necesară.

Mihai EMinEscu

74

La 17 ianuarie 1875, înaintează Ministerului un raport în care arată că a obținut de la anticar o reducere de 185 lei din suma prevăzută, pe care Eminescu o numește „eco-nomie”, și arată noile prețuri:

Șapte taine 100 62Psaltirea lui Dosoftei 250 210Divanul lui Cantemir 170 100Manuscriptul Isopia 15 10Manuscriptul Gr. Sinaiteanul 15 10Manuscriptul numit Talmud 5 3Manuscript asupra vieții călugărești 30 5

__________________ 400 l.n. (lei noi)

În același timp, Mihai Eminescu înaintează un raport privind un manuscris oferit spre vânzare de Iancu Codrescu, având 282 de file, conținând un Dicționar slavo-român și Gramatica limbii slave bisericești13.

„Toți scriitorii noștri anteriori, contemporani și posteriori lui Eminescu, au îmbătrânit ori încep să îmbătrânească. Numai el rămâne pururi tânăr, rămâne eternul confident al sufletelor sensibile și visătoare. De la apariția lui Eminescu și până astăzi, s-au perindat atâtea școli literare, atâtea curente și atâtea mode, care uneori păreau că îl întunecă, dar

13 G. Zane, „Câteva știri despre Eminescu”, în: Revista Fundațiilor Regale, 6/1939, pp. 317-326.


75

el rezistă mereu și apărea din nou strălucitor ca și luceafărul lui”14.

Aniversarea a 125 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu este sigur un moment potrivit

„pentru a se inventaria încă o dată moștenirea rămasă de la acest geniu formidabil răsărit fără veste în mij-locul nației noastre și care într-o viață foarte scurtă a semănat constelații bogate și strălucitoare pe fir-mamentul aproape gol al culturii românești, unde abia scânteiau puține stele răzlețe, pe lângă alte biete luminițe, la care, pentru a le deosebi efectiv, trebuia să te uiți cu telescoape uriașe, a căror lentilă era mai mult patriotică decât științifică. Opera de poet-mira-col și de prozator-artist a lui Mihai Eminescu a fost multilaterală, posedând fațete numeroase, în fiecare dintre marile ei despărțituri”.

14 Garabet Ibrăileanu, Eminescu, Ed. Junimea, Iași, p. 98.

77

nouăzEci dE ani dE la MoartEa poEtului Mihai EMinEscu (1889-1979)1

Augustin Z.N. Pop

Eminescu și Biserica străbună

Vreme de nouă decenii după moartea lui Eminescu, exe-geza s-a extins asupra tuturor sectoarelor, temelor și motivelor operelor lui reprezentative, mai puțin însă asupra raporturilor poetului și familiei sale cu spiritualitatea ortodoxă, cu textele românești, cu concepția poetului asupra instituției naționale

1 Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), 5-6, pp. 724-744.

Mihai EMinEscu

78

a Bisericii în afirmarea comunității de origine, de limbă, de simțire a românilor pe cuprinsul geografic strămoșesc, pe care poetul îl străbătuse în multiple împrejurări și despre care ținea să dea mărturie că-i cunoscuse „în cruciș, și-n curmeziș”2.

O psihologie religioasă, pe lângă cea de independență morală și de migrare, i-a guvernat pe ascendenții lui Emi-nescu dinspre mamă. Doi unchi, Iorgu și Costache Iurașcu, se călugăriseră, primind nume monastice: Iachint și Calinic3.

Iachint Iurașcu a fost econom al trapezei mitropolitane, ocupându-se în timpul liber la Socola cu pescuitul și apicul-tura. La Mănăstirea Aroneanu, el a funcționat ca îngrijitor și, în ultima parte a vieții, a condus ca stareț Coșula4. În vremea studiilor peste hotare ale fraților eminoviceni, printre care și viitorul poet, Iachint a mijlocit obținerea pașapoartelor5. Căpitanul Matei Eminescu își amintește că arhimandritul, venit să vadă la Ipotești pe „cumnatul Gheorghieșu” și pe „țițaca Rarișa”, i-a dăruit 10 galbeni, iar surorilor sale, Harieta și Aglae, câte 15 și 20 de galbeni.

Calinic a slujit la Mănăstirea Vorona. Trei surori ale Ralucăi, „dulcea mamă” a lui Eminescu, Fevronia, Olimpiada și Sofia, primiseră metanie la Mănăstirea Agafton, din veci-nătatea Ipoteștiului6.

În Condica de qualități a petrecătoarilor din Santa Monastire Agaton della Districtul Bottoșani, înființată în anul 1874, păstrată în Arhivele Statului (Botoșani), Fond

2 Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, p. 5.3 A.Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei, București, 1962.4 Eminescu în documente de familie, București, 1977.5 În: Universul literar, XLVIII (1939), 25, p. 6.6 A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, pp. 142-146.


79

„Mănăstirea Agafton”, Dosar 4, la paginile ce se specifică în subsolul fiecărei partide, se găsește descrierea mătușilor lui Eminescu:

I.

„Fevronia Iurașcu monahie, etate 62 ani, călugărită la anul 1828, luna..., zile..., cu metania din Mănăstirea Agafton.Conduita în anul 1874 a fost meritabilă de nota opt.Conduita în anul 1875 a fost meritabilă de nota opt bună.Conduita în anul 1876 a fost meritabilă de nota opt.În 1877 a meritat nota 8.În 1878 a meritat nota 8.În 1879 a meritat nota 8.În 1880 a meritat nota 8.În 1881 a meritat nota 8.Conduita în anul 1882 a meritat de nota 8.Conduita în anul 1883 a meritat de nota 8.Conduita în anul 1884 a meritat de nota 8.În anul 1885 a meritat nota 8.În anul 1886 a meritat nota 9.În anul 1887 a meritat nota 9.În anul 1888 a meritat nota 9.În anul 1889 a meritat nota 9”.

II.

„Olimpiada Iurașcu, monahie, etatea 47 ani, călugărită la anul 1840, luna..., zile..., cu metania din Mănăstirea Agafton.Conduita în anul 1874 a fost meritabilă de nota opt.

Mihai EMinEscu

80

Conduita în anul 1875 a fost meritabilă de nota opt bună.Conduita în anul 1876 a fost meritabilă de nota opt.În 1877 a meritat nota 8.În 1878 a meritat nota 9.În 1879 a meritat nota 9.În 1880 a meritat nota 9.În 1881 a meritat nota 9.Conduita în anul 1882 a meritat de nota 9.Conduita în anul 1883 a meritat de nota 9.Conduita în anul 1884 a meritat de nota 9.Conduita în anul 1885 a meritat nota 9.În anul 1886 a meritat nota 9.În anul 1887 a meritat nota 9.În anul 1888 s-a decretat Superioară.În anul 1889 a meritat nota 10”.

III.

„Sofia Iurașcu, monahie, etatea 51 de ani, călugărită la anul 1840, luna..., zile..., cu metania din Mănăstirea Agafton.Conduita în anul 1874 a fost meritabilă de nota șapte. Conduita în anul 1875 a fost meritabilă de nota șapte bună.Conduita în anul 1876 a fost meritabilă de nota 7. În 1877 a meritat nota 8. Trecută din viață”7.

În arhiva Agaftonului, astăzi la Mitropolia Moldovei și Sucevei, se păstrează vechiul pomelnic al monahiilor

7 A.Z.N. Pop, „Adăugiri biografice”, în: Caietele Mihai Eminescu, IV (1977), pp. 292-294.


81

Iurașcu, din 1843, specificându-le la vii, iar la morți orân-duind pe înaintașii paterni și materni, continuați cu frați și surori moarte înainte de timp: Iov, Maria, Iacob, Gafița, Parascheva, Vasile, Gheorghe, Elena, Safta, Gheorghe8.

Maica Fevronia a participat la botezul lui Eminescu din Biserica „Uspenia”. La o șezătoare, Eminescu ar fi auzit, în 1868, de la maica Zenaida, povestea lui Călin. Ele au lăsat merite clericale, și și-au încheiat zilele în chinovia botoșăneană, rămânându-le acolo, potrivit pravilei, tot rostul gospodăresc și păstrându-li-se amintirea câteva generații9.

Maica Olimpiada Iurașcu a fost cea mai importantă dintre conducătoarele cunoscute în istoria Agaftonului. Una dintre coincidențe, care confruntă până la uimire împre-jurările lumești, a apărut în presa bucureșteană din 3 apri-lie 1888, pe aceeași pagină cu rezumatul ședinței Camerei Deputaților din ajun, în care se votase poetului o pensie via-geră de 250 lei pe lună, următoarea informație la „Cronica zilei”: „Cuvioșia sa monahia Olimpiada Iurașcu este numită ca stareță a Mănăstirii Agafton”10. Ea a condus obștea mănăs-tirii între 1888-1902, făcându-și rândul între starețele Agafia Vârnav (1874-1888) și Eupraxia Herescu (1902-1919).

Pe lângă priceperea administrativă și ținuta de puritate ortodoxă, ea a dăruit locașului botoșănean un policandru în 1899. Sora sa, maica Fevronia, călugărită în 1828, își sfârșește existența ca schimonahie11.

8 Eminescu în documente de familie, p. 93.9 Corneliu Botez, „Fețe bisericești în familia lui Eminescu”, în Omagiu lui Eminescu, 1909, pp. 206-208.10 În: România liberă, XII (1888), 3177, p. 2.11 A.Z.N. Pop, Contribuții documentare..., p. 145.

Mihai EMinEscu

82

Încă din 1824, altă soră, Maria, căsătorită cu banul Iordache Mavrodin, este pomenită printre donatoare. Pe un Mărgăritar din 1691 se citesc la Agafton însemnări auto-grafe ale lui Vasile Iurașcu, de la Mavrodinești, și altele din familia Cananău:

„În anul 1824, februarie, în 10 zile am cununat pe Marghiolița cu Mihalache Mavrodin, alegându-l eu din 49 ce au cerut-o până la acesta, căruia am și dat-o. Marghiolița, fiica mea, s-a născut la anul de la Hristos 1804, august în 20. Domnul să le folosească și tot binele să le dăruiască. În anul 1837, decembrie 27, s-a săvârșit părintele meu vornicul Lupu Mavrodin, s-a îngropat în biserica veche din Târgul Mihăileni”. „La 27 ianuarie 1845 s-a săvârșit din viață răposata maică mea Ecaterina Mavrodin, născută”. „În 1856 luna aprilie, în 7, la 4 cea-suri după amiază zi, după calendarul nou s-a mutat din viață domnul Mihalache Mavrodin, fiul celor mai sus însemnați cu însăși slova sa (Lupu Mavrodin, Elena Mavrodin) și al celui ce au însemnat aici și au fost ginere. Fost-au bărbat cu știință cu carte întreagă, la mulți au fost trebuitor aflând la el (povață) prin bunele lui sfaturi, cunoscut-au legile și sfaturile”12.

Din spița îndepărtată a neamului iurăscesc, de viteji și diplomați, Gh. Ghibănescu, în Surete și Izvoade (vol. XIX, Iași, 1927), a publicat adnotarea pe care un Iurașcu din

12 Alexandru H. Simionescu, Mănăstirea Agafton din județul Botoșani, Botoșani, 1929, pp. 20, 24-26, 37-38, 41.


83

secolul al XVI-lea, preocupat de un Letopiseț asupra despoților, arhiepiscopilor sârbi cum li s-a scurs viața lor, „cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh”, l-a cumpărat de la un popă Ioan cu 28 de zloți și l-a dăruit Mănăstirii Sucevița. Profesii bisericești se pot urmări documentar și la înaintașii poetului din partea tatălui: epi-tropi și dascăli-cântăreți la Călineștii lui Cuparencu13.

Sufletul mamei lui Eminescu a fost evlavios, dragos-tea ei pentru Biserică venind din tradițiile Iurăsceștilor. Lângă hotarul micii proprietăți din Ipotești, cumpărată cu bani dotali, „dulcea mamă” simte nevoia de a avea alături biserica din sat și de a o întreține pentru propriile rugă-ciuni, ale familiei și pentru cultul clăcașilor locului. Locașul fusese construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Este menționat printre ctitori Teodor Murguleț, socrul lui Constantin Hurmuzaki, de la care Gheorghe Eminovici cumpără Ipoteștiul în 184914. Dar la micuța biserică de pe deal cu hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil” nu se mai slujea și nimeni dintre cei patru coproprietari ai cătunului ipoteștean nu gândea să aducă preot.

Mama poetului a cumpărat biserica de la urmașii lui Murguleț15, pe care îl trece în pomelnicul ctitorilor, pictat pe lemn și păstrat la proscomidiarul bisericii până astăzi, cu toate că biserica a fost părăsită între timp: „Vii: Iordache, Safta,

13 Vasile Gherasim, „În satul Eminovicenilor”, în vol. Mihai Eminescu, Iași, 1977, pp. 108, 111; A.Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1969, p. 23.14 C. Botez, „Viața lui Mihai Eminescu (Date biografice inedite)”, în Omagiu lui Eminescu, p. 32.15 C. Botez, „Viața lui Mihai Eminescu...”, p. 33.

Mihai EMinEscu

84

Gheorghe, Vasile, Toader, Ilie și tot neamul său; Răposați: Alecsandru, Luca, Roman, Vasile, Gheorghe și tot neamul”.

Pe temeiul mărturisirilor unui bătrân, contemporan al familiei Eminovici, biograful Corneliu Botez susținea că mama scriitorului era „evlavioasă și înțeleaptă, cum nu mai era alta”. Moș Costache Crețu își aduce bine aminte cum dânsa ducea pe micul Mihai înfășat la biserică în zilele de sărbători16.

Numai la insistențele ei, care a înzestrat cu odoare bise-rica, trebuie să fi fost adus ca deservent preotul Nicolae Cucoranu, originar din comuna de hotar a Cucorănilor. Pentru preotul Nicolae, tatăl poetului face diligențe, îi asi-gură o parcelă de pământ ca să o cultive, condiții de trai, luptând cu coproprietarii din Ipotești să contribuie și ei proporțional cu întinderile de arătură pe care le stăpâneau.

O bogată corespondență păstrată în parte în arhiva veche a Cucorănilor arată strădaniile căminarului Eminovici în folosul preotului adus, râvnă care nu găsește înțelegere și la ceilalți proprietari, fapt care îl determină pe părintele Nicolae Cucoranu să intervină personal prin cereri în susținerea drepturilor legitime.

Se precizează că, la stăruințele soției sale, Gheorghe Eminovici a donat bisericii din Ipotești, „de bună voie”, cum arată procesul-verbal de încheiere a lucrărilor reformei lui Cuza, o parcelă apreciabilă. Pe tabela împroprietăriților din 186517, preotul ipoteștean și cântăreții de la strană sunt arătați beneficiari: „preotul Neculai, dascălul Gheorghi Sevăscu și dascălul Neculai Ciobotariu”.

16 C. Botez, „Viața lui Mihai Eminescu...”, p. 37.17 A.Z.N. Pop, Contribuții documentare..., p. 114.


85

Deși delegații comisiei de împroprietărire specifică și-au înscris loturi pentru slujitorul altarului, moșierii locu-lui nu au respectat câtimile cuvenite preotului din Ipotești. Primarul din Cucoreni îndrepta în acest sens autorității comunale o plângere, iar aceasta, la rândul ei, intervenea, la 12 februarie 1866, mai departe, la plasa Târgului:

„Nr. 64 1866 februarie 12

La Sub Prefect,În urma reclamațiilor ce s-au primit de la Preot Nico-lae Cocoranu, servitorul Bisericii din comuna Ipotești, această comună în cazul pământului ce i se cuvine după așezământul nu i s-ar da de către acea proprietate pre-cum s-au avut și în anul 1865. Subsemnatul cu onoare vi se înfățișează cu rugămintea ca să binevoiți a da res-pectuoasa dezlegare de urmare, ca lămurire în acest scop. Moșia mai sus zisă se stăpânește de 5 proprietari, și anume D. Gheorghe Eminovici; D. Iordachi Isacescu, partea Mănăstirii Gorovei, partea D. Gheorghe Mavro-din și D. Vasile Petrovici și în privire că între aceste părți de moșii urmează oareșicare nedumerire cu darea unui asemenea pământ, atare de D.Gh. Eminovici, care verbal a declarat că dacă va da și celelalte părți, apoi și Ds. îi va răspunde, iar acei cu totul se împotrivesc sub cuvânt că preotul să-și ia pământul de la cei ce i-au dat mai înainte”.

Este doar conceptul.Ce se răspunde de către subprefect edilului țăran din

Cucoreni?

Mihai EMinEscu

86

„RomâniaSubprefecturaarondismentului TârgN. 10001866 martie 16

Domnule Primar,La raportul Dv. Nr. 64 relativ la pământul de hrană reclamat de preotul Nicolai Cucoranu din satul Ipotești, că nu i s-ar dat de către toți proprietarii părțăloru din trupul acei moșii. Vi se răspunde că întru-cât Biserica de pe partea Ipotești a domnului Eminovici este pentru toate celelalte trupuri de moșie, apoi de sine se înțelege că, conform cu dispozițiile Consiliului de Miniștri din 11 septembrie 1864, aflată în Colecția dezlegărilor de aplicarea legii rurale pagina 25, bazată pe legiuirea din 1847 în privința pământurilor cuvenite preoților, tre-buind a-și avea preotul pământul de plin, la care să ia parte toate părțile, adecăte pe No. locuitoriloru. Prin Urmări Dv. nu aveți a vă conforma în totul și în toate de legea din 1847 aflată la pagina 665 din regulamentul organic art. 3, alin. 3, așa să se înțeleagă acuma că după legea rurală acele pământuri sunt ale Bisericii.

p. Subprefect D.I. Răileanu”

Pe adresa primită, primarul pune rezoluția: „Martie 17, prin adresă se va face cunoscut proprietarilor din trupul moșiei Ipotești să se conformeze”. Iar pe verso, notarul arată că prin hârtia nr. 165 din 19 martie 1866, „s-au făcut cunoscut


87

D.Gh. Eminovici”. După o săptămână, tatăl poetului, confir-mând primirea adresei, răspunde primăriei din Cucorani:

„Domnule primar,La adresa Domnii voastre cu numărul N. 165 cu onoare vă răspund: Comisia de constatare a înscris un preot pentru întreaga comună Ipotești, prin urmare de sine se înțelege că toți proprietarii sunt datori după legile vechi și noi, a da pământul legiuit pentru un preot. Bine voiți, Domnule primar, a primi încredințarea considerației mele.

G. Eminovici1866 Martie 25

Ipotești Domniei Sale

Domnului primar al comunei Cucorani”18

Această hârtie este adnotată de primar pentru rezolva-rea acestei cerințe:

„Cu pășirea subsemnatului în comuna Ipotești îi voi în - demna și pe ceilalți proprietari analogici, fiecare în parte, de a da pământul cuvenit preotului după așezământ”.

p. Primar, Voinescu”

Ceilalți proprietari nu s-au învoit, astfel încât cheltuie-lile cu altarul ortodox din Ipotești au rămas să fie suportate numai de părintele scriitorului:

18 În colecția Muzeului memorial „Mihai Eminescu” din Ipotești.

Mihai EMinEscu

88

„Subsemnatul Preot Emanoil Bercea a făcut cunos-cut prin înscris că m-am alcătuit cu D.D. Gheorghe Eminovici a-i fi preot servitor la biserica ce o are în satul Ipotești pe a D-selle proprietate pe cât timp voi avea viață și D-l Eminovici este obligat a-mi plăti pe fiecare an câte douăsprezece galbeni, două bucăți de pământ de arătură, una falce iarbă de cosă, două care nuelle și două vite varate și iarnate și eu mă îndatoresc a servi biseri-cii regulat rânduiala preoției și a nu face abateri, căci la di contra voiu fi pedepsit după pravilă. Drept care am rugat și pe Primăria locală a legaliza conform legii.

1871 9/20 Martie Emanuel Bercea”

După însemnări pe o Evanghelie și urmând tradițiile orale ale sătenilor, în 1882, la Ipotești slujește preotul Mihalache, anterior dascăl și la școala sătească din Stâncești:

„Prin decretul N. 2315, motivat pe Expunerile proto-iereului Boroianu, în anul 1882, am devenit Parohul Bisericilor din Cătămărești și Ipotești. Așa precum am mai fost în anii 1864, 1865 și 1866, profesor la Stăncești și preot în parohia din Cătămărești, am servit până în ziua de Bobotează sau Botezul Domnului în Cătămărești. Iar în acea zi, arzând Biserica „Buna Vestire”, știe Dumnezeu din ce cauză, am rămas și fără cărți, pe lângă Biserică. Am găsit numai această Sfântă Evanghelie în biserica din satul Ipotești, a domnului Gh. Eminovici, decedat și înmormântat în fața bisericii, alături de con-soarta sa Raruca. Și rugând pe d-nul Neculai Gheorghiu


89

de națiune grec, crâșmari o au legat această Evanghelie spre pomenirea părinților săi, a toată familia. Oameni bătrâni întâlniți la Ipotești cu un sfert de veac în urmă, arătau vatra unde a locuit popa Mihalache și pomeneau și pe următorii acestuia, preoții Ursachi, Scobai, spre timpul nostru pr. Constantin Amitroaie”19.

Din aceleași preocupări, descifrăm pe un Evhologhion tipărit de Veniamin Costache:

„Această carte s-a cumpărat cu propria mea cheltu-ială și am dăruit-o de bună voia mea Bisericii «Sfinților Voievozi» din această comună, Ipotești-Comuna Cuco-reni, pentru pomenirea mea și a familii mele, pentru care am iscălit cu propria mea iscălitură, punând dege-tul, eu neștiind carte.

eu, Constantin Leancă”20.

Constantin Leancă a fost vreme îndelungată epitrop al bisericii din Ipotești și numele lui se întâlnește, ca martor, pe cele mai multe dintre actele civile ale familiei Eminescu. Relicvă prețioasă până astăzi, se păstrează la Ipotești lingurița de împărtășanie a mamei lui Eminescu cu mono-gramele „R.E.”21.

Fără ca poetul să fi fost un habotnic, Ortodoxia și cadrul religios de la Ipotești au lăsat urme în scrisul său:

19 În biblioteca parohială din Ipotești.20 În biblioteca parohială din Ipotești. 21 Între exponatele Muzeului memorial „Mihai Eminescu” din Ipotești, reprodusă fotografic de A.Z.N. Pop, Contribuții documentare..., p. 179.

Mihai EMinEscu

90

„În biserica pustie, lângă arcul în perete,Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger,

Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede. [...]

Cufundat în întuneric lâng-o cruce mărmurită Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon el veghează, [...]

Ea un înger ce se roagă, el un demon ce visează;Ea o inimă de aur, el un suflet apostat;

El în umbra lui fatală stă-ndărătnic răzimat, La picioarele Madonei tristă, sfânta ea veghează”22.

(Înger și demon)

De asemenea, în poezia S-a dus amorul:

„Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie,

Ca fericirea ce-am avutSă fi putut să steie.

Prea ne pierdurăm tu și euÎn al ei farmec poate,

Prea am uitat pe Dumnezeu, Precum uitarăm toate”23.

Riposta agitatorică dată religiei în Împărat și prole-tar, presupunem că nu infirmă elementele primare ale

22 Mihai Eminescu, Poezii, Perpessicius (ed.), București, 1958, pp. 40-41.23 M. Eminescu, Poezii, p. 145.


91

conștiinței lui Eminescu. Poemul-satiră ilustrează un moment istoric în dezvoltarea omenirii iar atitudinile ce-l dezbat nu-l angajează aici subiectiv pe Eminescu. La poet nu este vorba despre o religie a silei, a negării, a pasivității budiste, despre o religie ruptă de societate și îndreptată împotriva ei, ci despre o coordonată a mesajului ei spiritual, național, despre un reazem și, totodată, des-pre o verigă solidă a confruntării cu vrednicia înaintașilor, drept pentru care scria: „precum mergi și te împărtășești cu sângele Mistuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul tău din reamintirea trecutului”. Nu întâmplător Congresul studențesc din 1871, în organizarea căruia Eminescu luase parte activă, și-a desfășurat dezbaterile în cetatea mănăsti-rească a Putnei24, lângă cripta apărătorului creștinătății de la Podul Înalt. Gazetarul va lovi în cei ce „banul îl vânează și câștigul fără muncă”:

„Civilizațiunea unui popor constă cu deosebire în dez-voltarea acelor aplicațiuni umane, în genere, care sunt neapărate tuturor oamenilor. Legislațiunea trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuințele poporului. Industria trebuie să fie a națiunii aceleia și păzită de concurență, iar purtătorul ei, comerțul, să o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrănește pe industrie și îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiași națiuni. Munca este creatoarea tuturor drepturilor. Munca este legea modernă, care nu are loc pentru leneși. Fiecine, și mare și

24 Teodor Bălan, Serbarea de la Putna – 1871, Cernăuți, 1932.

Mihai EMinEscu

92

mic, datorește un echivalent de muncă societății în care trăiește. Munca și numai munca este izvorul libertății și al fericirii. Munca mușchiulară consistă în producere de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală, în faci-litatea producției acestor obiecte. Împăcare între muncă și capital va fi foarte greu, este chiar cu neputință”25.

Sunt poeme și versuri izolate în tezaurul liricii emines-ciene, în care amintirea bisericii din Ipotești se reflectă în imagini realiste, fie că poetul se găsea acasă, fie că trăia în depărtări, peste hotare sau la București. Rămân impresio-nante perspectivele din Melancolie, poezie scrisă la Ipotești în zilele lui august 187626, curând după înmormântarea Ralucăi, trist eveniment la care poetul luase parte:

„Biserica-n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,

Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul, Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul,

Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,Abia conture triste și umbre au rămas;

Drept preot toarce-un grier un gând fin și obscur,Drept dascăl toarcă cariul sub învechitul mur,

Credința zugrăvește icoanele-n biserici, Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,

25 Dumitru Spânu, „Morala lui Eminescu și raportul ei cu religiunea creștină”, în: Candela, XLII (1931), 1-2, p. 17.26 A.Z.N. Pop, Contribuții eminesciene, vol. II, București, 1940, p. 2.


93

Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas Abia conture triste și umbre-au mai rămas”27.

Iconografia vechilor tipărituri bisericești îl stăpânește și-i dictează asocieri poetice, care se transformă în emoții de artă creștină:

„Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.

Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,

Tu, Hristoase, o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolanăAjuta numai al minții zbor de foc cutezător...

Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzătorNu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,

Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,

27 M. Eminescu, Poezii, pp. 57-58.

Mihai EMinEscu

94

Regii duc în pace-eternă a popoarelor destineÎnchinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spuneC-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare

Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoareArde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?

Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputințăOri izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,Cea durere ce-i născută din puterea mărginită

Și dorința făr-de margini?... Lăsați vorba-vă pripită,Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?... -n umilință s-a născut dar adevărul?Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?

Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntregeRăsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămileȘi pornesc în caravană după steaua plutitoare,Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,

Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsăȘi pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,


95

Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslinPovestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua

Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauăȘ-au urmat sfințita-i cale către staulul divin. [...]

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...

De a veacului suflare a lui inimă e treazăȘi în ochiul lui cuminte tu ești om – nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –Ieri ai fost credința simplă – însă sinceră, adâncă,Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”28.

(Dumnezeu și om)

Am aflat între cărțile parohiei din Ipotești o „gravură grosolană”, o vignetă de încheiere, care documentar se supra-pune poate chiar stihurilor citate.

Poezia Învierea trimite la realismul slujbei din noap-tea Paștilor. În 1878, când a fost scrisă, Eminescu locuia într-una dintre chiliile Bisericii „Caimata” din București și prospețimea imaginilor probează vecinătatea, poate chiar participarea sa la procesiunea sfântă din noaptea Învierii:

28 M. Eminescu, Poezii, p. 348.

Mihai EMinEscu

96

„Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;Un singur glas îngână cuvintele de miere,Închise în tartajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada,Din cărți cu file unse norodul îl învață

Că moartea e în luptă cu vecinica viață,Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețePătrunde tânguioasă puternicile bolți:

Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,Înveninând pre însuși izvorul de viețe. [...]

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…Colo-n altar se uită și preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,Iar inimile toate s-unesc în armonie:

«Cântări și laude-nălțămNoi, Ție Unuia,

Primindu-L cu psalme și ramuri,Plecați-vă, neamuri,

Cântând Aleluia!


Cu moartea pre moarte călcând-o,


97

Lumina ducând-oCelor din morminte!»”29.

Cine ar putea trece fără interes peste lauda închinată Fecioarei Maria?30.


Înalță-ne, ne mântuieDin valul ce ne bântuie:


Asupră-ne coboară,O, maică prea curată,Și pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila sfântuluiUmbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,Regină peste îngeri,Din neguri te arată,Lumină dulce clară,O, maică prea curată

29 M. Eminescu, Poezii, p. 486.30 I.M. Rașcu, Eminescu și catolicismul, București, 1938, pp. 8-10.

Mihai EMinEscu

98

Și pururea fecioară, Marie!”31.

(Rugăciune)

Aceeași temă se regăsește și în sonetul Răsai asupra mea, scris tot în anul 1879:

„Răsai asupra mea, lumină lină,Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;O, maică sfântă, pururea fecioară,În noaptea gândurilor mele vină!

Speranța mea tu n-o lăsa să moară,Deși al meu e un noian de vină;Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferințaAdâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie,Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de steleCa să te-ador de-acum pe veci, Marie!”32.

Asemenea declarații de credință nu exprimă pesimism33 și negație, ci dezbaterea propriei salvări morale după îndoială.

31 M. Eminescu, Poezii, p. 486.32 M. Eminescu, Poezii, p. 489.33 Ion C. Nicola, Originea religioasă a pesimismului eminescian, Caran-sebeș, 1944.


99

Eminescu a manifestat întotdeauna un cult pentru limba textelor religioase din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și care recomandă una dintre tăriile lexicului eminescian.

Poetul întâlnise tipărituri religioase din veacurile tre-cute în biblioteca tatălui său34, în biblioteca „Gimnaziștilor români din Cernăuți”, unde, printre alte cărți de frunte, se găseau Cazania lui Varlaam (1643), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673), Cheia lui Galeatovschi, tipărită de Varlaam (1678), și altele, dăruite de Aron Pumnul35. Eminescu, în perioada directoratului său aici, a arătat interes remarca-bil pentru înzestrarea colecțiilor de cărți rare ale bibliote-cii cu imprimate și manuscrise religioase, profane și istorice vechi, necesare aprofundării studiilor de istorie a limbii și culturii vechi românești. Căutările sale la anticariatele din Iași și propunerile de achiziții făcute Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice sunt documente clare pentru familiari-tatea poetului cu literatura religioasă, tot așa cum era cu cea filosofică, istorică, economică și literară36.

La sfârșitul volumului al doilea din Cărțile populare în literatura românească (Epoca influenței grecești) [București, 1938], volum care folosește între manuscrisele fondului Moses Gaster și pe cele care au fost împrumutate acestuia de Eminescu prin 1881-1882, N. Cartojan a publicat următoa-rea relatare dintr-o scrisoare primită de la Gaster în 1934:

34 Octav Minar, Eminescu. Aspecte din viața și opera poetului, Bucu-rești, 1935, pp. 9-12.35 A.Z.N. Pop, „Cămara lui Eminescu”, în: Universul literar, LI (1942), 36, p. 1.36 Alexandru Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, în: Studii și cercetări de bibliologie, I (1955), pp. 129-158.

Mihai EMinEscu

100

„El care stătea întotdeauna ca și cum ar fi visând și urma cu ochii gânduri îndepărtate, vorbind alene cum îi era obiceiul, îmi spunea: «Hai să vedem ce scrie». După ce începeam să citesc, el parcă își venea din nou în fire și asculta cu un viu interes. Când îi plăcea vreo frază îmi spunea: «Ia mai citește odată, că tare îmi place!» sau «Știi că zice bine!». Și din când în când lua câte o fițuică de pe masă și copia sau o frază sau un cuvânt care-i plăcea mai mult. Nu mă îndoiesc că pe urmă aș fi putut ușor să le găsesc în poeziile sau scrierile lui. El avea obiceiul de a copia des ceea ce a scris odată și de a tot schimba și netezi cuvintele și nicio îndoială că frumusețea limbii sale se datorează citirii textelor vechi, pe care se vede că el le citise odinioară”.

Referința se deslușește nu numai asupra textelor popu-lare, fiind prețioasă cu cât vine de la cineva care a trasat drumuri hotărâtoare în studiul literaturii noastre vechi, nu simplu contemporan, dar și apropiat poetului.

Pentru lucrările Literatura populară română (1883), Crestomația română (1891) și Geschichte der rumänischen Litteratur (1901), Gaster împrumutase de la Eminescu, pe lângă o serie de cronici și de codexuri moralistice, urmă-toarele manuscrise religioase: Tetravanghel (secolele XVI-XVII), Amartolon sotirie, adică mântuirea păcătoșilor. Dintru ceale piste fire <...> minuni a Prea Sfintei Fecioare Maria (1693), Viața și spunere petrecerii minunilor a Prea cuviosului părintelui nostru Vasilie cel Nou, Descoperirea Sfintei Liturghii, Varlaam și Ioasaf (copie din 1814) și Cuvânt


101

pentru viitoare giudecată (1815)37, texte din propria-i biblio-tecă și care nu i-au mai fost restituite liricului niciodată.

La inițiativa lui Nicolae Titulescu, ca statul român să cumpere manuscrisele menționatele (și altele) de la Moses Gaster, textele religioase numite au intrat în colecțiile Bibliotecii Academiei Române, păstrându-se în vecinătatea caietelor de concepte lirice ale poetului38.

Studiul culturii lui Eminescu vădește, cum am mai afir-mat, un puternic fond de literatură veche atestat de mărtu-riile lui Teodor V. Ștefanelli, Ioan Slavici, Gheorghe Panu, Zamfir Arbore39, glosările lui de istorie socială, religioasă și culturală întrebuințând mai ales materialele din arhiva lui Hasdeu; de aici folosirea arhaică, în lexic și în construcții de stil, a limbii din secolul al XVII-lea, precum și încadrarea admirativă în spiritul vrednicilor înaintași.

Iată date privind activitatea mitropolitului Varlaam în slujba cărții și a demnității ortodoxe prezentate de Emi-nescu în câteva articole. Cel dintâi a apărut în Curierul de Iași (125-130/1876), sub titlul „România și Austro-Ungaria”40, studiu cuprinzător și pentru conflictele dintre regimul habsburgic și așezămintele românești specifice din Bucovina și Ardeal. Printre nesocotiri se include, cu

37 Al. Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, pp. 158-129.38 Al. Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, p. 145.39 Rapoartele sale în calitate de bibliotecar la Iași, din care se desprinde interesul și competența pentru cărțile și manuscrisele vechi românești, în: Revista Fundațiilor, VI (1939), 2; Ioan Slavici, Amintiri, Ed. Minerva, 1983, p. 16. 40 M. Eminescu, Scrieri politice și literare, vol. I, București, 1905, p. 148; M. Eminescu, Opere complete, Iași, p. 515.

Mihai EMinEscu

102

durere, și biserica din Țara Fagilor, moștenitoarea, prin scaunul episcopal de Rădăuți, a vechii tradiții autoritare duhovnicești de până la 1777 din Moldova de Nord:

„Orice s-ar zice despre alte popoare, nu se poate con-testa în ele un fel de respect față de trecut, și aceasta este un semn că o nație are în sufletul său religia umanității. Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în isto-rie. Și nu a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? Nu a fost ea aceea care a dat reazimul evanghe-lic populațiilor aservite din Polonia, nu a fost ea cea care a apărat intactă creștinătatea față de agresiunea mahomedană, nu a fost ea aceea care în persoana lui Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vor-bească în limba neamului românesc, să redea în gra-iul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean?”.

În ziarul Timpul, Eminescu a ridicat problema limbii literare, așa cum trebuie înțeleasă și întrebuințată pentru temeiul evoluției sale în secolul al XVII-lea și care oglindea momente hotărâtoare pentru afirmarea specificului româ-nesc41. În acest periodic, de sâmbătă, 10 octombrie 1881, el recunoaște „însemnătatea limbii cărților bisericești”, aduce exemplul Bibliei lui Luther, prin care s-au unificat pentru germani „variile dialecte ale limbii într-o altă limbă de stat”, astfel că în cursul veacului al XVII-lea, când „averea lexicală,

41 I. Slavici, Amintiri, p. 37.


103

sintaxa limbii erau alterate și falsificate de mii de fraze franțuzești sau latinești”, Biblia a rămas „reprezentantul de căpetenie al unei limbi germane curate”.

„Epoca reformațiunii, răspândindu-se prin periferii, a ajuns în Ardeal. Calvinii începuseră a traduce cărți bisericești în românește, pentru a atrage la Reformă și poporul românesc. Ei bine, Biserica și domnii noștri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărțile bisericești în limba românească, au introdus limba poporului în Biserică și stat, în locul celor străine hieratice. Dacă ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele au încetat din momen-tul în care Biserica a creat limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit și a rămas limba și naționalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naționalitatea cu religia”. Limba cărților bisericești va fi supusă unei revizuiri în ceea ce privește slaviștii tehnici nejustificați și nepricepuți nici până în ziua de azi de popor. Cuvinte populare romanice se vor introduce în locul termenilor slavonești, cuvinte înțelese de toți; frazelor li se va da pe ici colo orându-irea ce li se cuvine după genul limbii noastre, înlătu-rându-se traduceri servile și prea ad litteram; cu un cuvânt, ferindu-se în mod egal de neologisme, dar și de barbarisme slavonești sau de altă origine, revizuitorii cărților vor avea în vedere atât avutul propriu al limbii populare, cât și arhaisme care se pot reintroduce fără alterare a înțelesului”.

Mihai EMinEscu

104

În articolul de fond din 22 ianuarie 1880 din ziarul Timpul, atacând expresia impură a oratoriei liberale, stre-coară aluzii la filologia exclusivistă a Academiei Române, Eminescu încheind ironic:

„Ne-am subțiat, ne-am civilizat, în loc de-a merge la Biserică, mergem la Café chantant, unde ne întâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba, pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuțiuni, îi cam jena pe prietenii noștri, am dat-o deoparte și am pri-mit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxă cosmopo-lită, pe care cineva, dacă știe nițică franțuzească, o învață într-o săptămână de zile. Varlaam, mitropolitul Moldovei și Sucevei, în înțelegere cu domnii de atunci și cu un sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate, care a făcut ca limba noastră să fie aceiași, una și nedespărțită în palat, în colibă și în toată românimea, și-ar face cruce creștinul auzind o păsărească, pe care poporul, vorbitorul de căpetenie și păstrul (sic!) limbii nu o mai înțelege. Dar Varlaam era un prost. În zilele noas-tre, nici membru la Academie nu ar putea să fie”.

Mitropolitul Varlaam este citat a treia oară în Timpul din 20 martie 1882. Tonul pamfletar îl împrumută convin-gerii că sub liberali, și prin mijlocirea lor, Biserica națională ajunsese batjocura unui instrument politic:

„Biserica? Creațiunea aceasta eminamente națională a unui Iuga Vodă, care în anul 1399 încă o face neatârnată


105

de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a nea-mului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic”.

Lepturariu rumânesc, din care Eminescu a învățat la Cernăuți și din care a scos caracterizările scriitorilor din Epigonii42, are, în tomul al III-lea (Viena, 1862), la cazania Duminicii a treizecea după Rusalii, următoarea notă asupra prestigiosului mitropolit moldovean:

„A păstorit Biserica Moldovei în două rânduri: 1632-1654 și 1663-1668. Sub acest mitropolit s-a făcut hotă-râre sinodală, prin care s-a scos din Biserica română limba veche slavonă, pe care nu o înțelegea nimeni dintre români, și în locul aceleia s-a introdus cea română, pe care o înțelegeau și o înțeleg toți românii. Spre aceasta a dat îndemn catehismul cel calvinesc tipărit în limba română de Giorgiu Racoti, principele Ardealului, și impus de către acest principe cu de-a sila tuturor românilor din Ardeal și din Ungaria. Varlaam a fost trimis în anul 1641 din partea domnului moldovean, Vasile Lupu, cu treabă de ale statului la Matei Basarab, domnul României la Târgoviște; acolo află la logofătul Udriște Năsturel, între

42 Dumitru Murărașu, „Din izvoarele poeziei Epigonii”, în: Preocupări literare, 1, 3, p. 135; Victor Morariu, „Glosse eminesciene”, în: Mihai Eminescu, I (1930), 1, p. 3.

Mihai EMinEscu

106

alte cărți, și numitul Catehism calvinesc racotian. Deci, judecând pericolul ce poate urma pentru români din acel catehism calvinesc, tipărit în limba românească, mai ales pentru că românii nu înțelegeau nimic din toate câte li se citeau în biserică în limba slavonă, a adunat sinod la Iași, îndată ce s-a reîntors acasă, la care au fost de față și Partenie, Patriarhul de la Constantinopol, și mitropolitul din România și toți episcopii și egumenii din principate. În acest sinod s-a hotărât, între altele, «ca limba veche sla-vonă să se scoată din biserică și să se introducă cea româ-nească». Scriptele lui Varlaam sunt: Evangeliul învottio-etoriu, tipărit la Iași, 1643, și cartea numită Răspunsuri, tipărită la Iași, 1645, prin care răstoarnă învățăturile cate-hismului calvinesc racotian”.

Că n-a cunoscut Răspunsul la catehismul calvinesc este evident, neștiindu-se până târziu decât predoslovia în repro-ducerea lui Șincai. Dar Cazania, acea minunată Carte româ-nească de învățătură dumenecale preste an și la praznice împărătești și la svânți Mari, care se găsea în Biblioteca gim-nazialilor români (exemplar păstrat astăzi în fondurile speciale ale Bibliotecii Academiei Române) și se întâlnește în rafturile Bibliotecii Mihăilene (astăzi Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu” din Iași) a cunoscut-o. Dovada este că poetul și-a lăsat semnătura pe un exemplar ieșean, fără „poartă”, căruia îi dădea la fila 109 identificarea eronată: „Viețile sfinților, tipărit probabil în prima jumătate a secolului al XVII-lea (1640)”.

Susținerea lui Octav Minar (Eminescu. Aspecte din viața și opera poetului, București, f.a.), cum că Gheorghe Eminovici a însemnat: „Fiul nostru Mihai, întru Domnul hărăzit la Ipotești,


107

în noaptea de 24 decembrie 1849 și botezat în Botoșani la 21 ianuarie 1850 la Sfânta Biserică Uspenia”, pe o Psaltire, „toc-mită de mitropolitul Dosoftei în 1673, și dăruită lui Teodor Ștefanelli de sora lui Eminescu, Aglae”, este un fals.

În fondul de texte vechi din casa lui Aron Pumnul, Eminescu a avut la îndemână Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, care purta pe pagina de gardă semnătura de dăruitor a magis-trului transilvănean. Școlarul din Ipotești ar fi putut-o răsfoi, în două etape, adăpostit în scunda cameră cu cărți din curtea magistrului.

Altă coincidență, de data aceasta pentru manuscrisul autograf al Psaltirii versificate: el s-a aflat cândva în regis-trele unui slujitor ce-și atestă vremelnica proprietate a textu-lui: „Psaltirea, această stihularnică, este din cărțile mele Ioan Dimitriu preot și psalt Ospeniei din Botoșani, 1831 iulie 10”. La aceeași biserică va fi botezat Eminescu în ianuarie 1850, iar tatăl său avea imobil lângă Biserica „Uspenia”. Manuscrisul ajunse în 1837 la G. Săulescu și de la urmașii acestuia la un anticar ieșean, de la care-l achiziționează, în 1872, D.A. Sturdza, spre a-l dona Bibliotecii Academiei Române.

În Lepturariul lui Aron Pumnul (vol. III), Eminescu cita antologat din Dosoftei, între paginile 43-52, psalmii versificați 8, 46, 48, 53, 54, 55, 132 și argumentul bibliografic de la p. 42. Dar pentru valorificarea moștenirii poetice, el nu a reținut în Epigonii, din rațiuni lexicale, nimic, preferând evocări sugestive pentru Cantemir, Alecu Beldiman, Cichindeal, Mumuleanu, Pralea, Daniil Scavinschi, Al. Donici, Iancu Văcărescu, Sihleanu, Anton Pann, Eliade Rădulescu, Bolliac, Cârlova, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Andrei Mureșanu, Costache Negruzzi, Alecsandri.

108

Psaltirea în versuri pare să-și fi prelungit totuși în timp, în amintire și cultură, cadențele:

„Peste luciu de genune Trec corăbii cu minune”.

În imaginea marină a Luceafărului:

„Privea în zare cum pe măriRăsare și străluce

Pe mișcătoarele cărăriCorăbii negre duce”.

G. Călinescu presupunea că Eminescu a împrumutat din Dosoftei, deși forma apare și în multe alte texte religi-oase, arhaicul perfect simplu abreviat „văzum”:

„M-a fermecat cu vro scânteie Din clipa-n care ne văzum”.

Studiul stilistic comparativ arată ceea ce culege consti-tutiv expresia lui Eminescu din „limba veche și înțeleaptă” a cărților și manuscriselor religioase43, ca și în cazul limbii poetice a lui Arghezi, întregind și pe această cale capitolul datoriilor artistice întru scripturile veacului al XVII-lea până în primele trei decenii ale secolului său. Soare cu veșnică lumină, conștiința lui Eminescu confesează în spațiile ei de grație lirică și de patriotism că Biserica străbună este „maica spirituală a neamului românesc”.

43 Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, Tudor Vianu (ed.), București, 1968.

109

luMina EvanGhEliEi în opEra lui EMinEscu

(lEGEnda lucEaFărului)1

Pr. Mihail Bulacu

Prin editarea operelor postume ale lui Eminescu, după propriile sale manuscrise identificate la biblioteca Academiei Române, s-au descoperit comori sufletești ce nu au putut fi cunoscute

până acum. Aceste descoperiri au scos și mai mult la iveală meritele geniale ale lui Eminescu. Între aceste descoperiri se află și multe teme religioase, din care se poate vedea cum

1 Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), 5-6, pp. 744-767.

Mihai EMinEscu

110

marele poet și-a aflat izvorul de inspirație în cărțile Sfintei Scripturi. Lărgirea orizontului și cunoașterea operelor lui Eminescu, prin descoperirea operelor nepublicate, ne ajută mult la cunoașterea și aprecierea marelui geniu român. Iată atâtea motive ce ne determină să încercăm, cu prilejul acestei comemorări, a trata documentat o importantă și inepuiza-bilă temă: ecoul „Luminii Evangheliei” asupra operei poe-tului Mihai Eminescu, cu privire specială asupra „Legendei Luceafărului”. Este o datorie de conștiință a releva adevărul, când putem descoperi documentat pe manuscrisele sale însăși cugetarea poetului, ce l-a inspirat și l-a călăuzit în fer-mecătoarea făurire a Luceafărului.

Eminescu iubea și venera Evanghelia, luminile sale divine. Evangheliarul sau Tetraevangheliarul, tipărit de diaconul Coresi la Brașov, în anul 1561, între primele tipări-turi românești, era opera religioasă mult apreciată, venerată, meditată și iubită de marele geniu român. Evangheliarul avea cuprinsul celor patru Evanghelii, adică întreaga Evanghelie după Matei, Marcu, Luca și Ioan. De aceea l-a și transcris Eminescu în întregime. Copiat astfel de Mihai Eminescu, cuprindea 314 pagini, constituind în mod special „Manuscrisul Eminescu”.

Pentru a fi publicat de M. Gaster în Crestomație Română, Mihai Eminescu i-a împrumutat din manuscrisele biblice pe care le avea și „Manuscrisul Tetraevanghelului”. Gaster însă nu i-a mai înapoiat lui Eminescu acest important manuscris. De aceea, acest manuscris al Tetraevanghelului lui Eminescu nu se află la manuscrisele eminesciene de la Biblioteca Academiei Române. Gaster amintește în lucrarea Crestomația Română despre colecționări ale „Manuscrisului


111

Eminescu”, arătându-i importanța istorică. În menționata sa lucrare, în primul volum, redă cu text chirilic fragmente din trei Evanghelii, și anume: Matei (10, 1-5), Luca (16, 1-13) și Ioan (11, 38-66)2. Dovadă că acest colecționar a avut la îndemână manuscrisul Tetraevanghelului este faptul că l-a prelucrat personal și l-a publicat mai târziu sub numele său3.

Importanța istorică și culturală religioasă a Tetraevan-ghelului lui Coresi se poate vedea din republicarea lui cu text latin, de cercetători specialiști și competenți4.

Totuși, la biblioteca manuscriselor Academiei Române, avem câteva texte după Evanghelia lui Ioan, în manuscrise eminesciene5. Pentru vremea sa, Mihai Eminescu cunoștea foarte bine Noul Testament, tipărit în limba română, la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, cu binecuvântarea mitro-politului Simeon Ștefan, care alesese cuvintele românești pe care le pot înțelege românii de pretutindeni6. De asemenea, cunoștea întreaga Biblie, tipărită în anul 1688, la București, cu sprijinul domnitorului Țării Românești, Șerban Vodă Cantacuzino, și cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie, cu aceeași grijă de a putea fi înțeleasă de românii din orice țară: „căci toți românii dintr-o fântână cură”7. Mihai

2 Moses Gaster, Crestomație română, vol. I, București, 1891.3 Tetraevanghelul Diaconului Coresi, prelucrat de M. Gaster, Imprime-riile Statului, București, 1561.4 Tetraevanghelul Diaconului Coresi, reimprimat după ediția din 1560-1561 de † Gherasim Timuș Piteșteanul, cu o prefață de Constantin Erbiceanu, 1889.5 Mihai Eminescu, Manuscrisul bibliotecii Academiei R.S.R. 2260, ff. 45-46.6 Ioan Lupaș, Istoria Bisericii Române, București, 51935, p. 62.7 Biblia de la București, 1688, p. 78.

Mihai EMinEscu

112

Eminescu cunoștea prea bine cuprinsul cărților din Vechiul Testament, din Biblia românească. Din cartea Facerea, ne-a lăsat cunoscutul său manuscris despre creație, intitulat Genaia.

Încă de la vârsta adolescenței, pe când trecea prin Blaj, în anul 1866, Mihai Eminescu era preocupat de probleme metafizice, punându-și întrebări mari:

„Ce este omul? Ce-i omenirea? Ce-i adevărul? Dumnezeirea?”.

În Scrisoarea întâi8 avea să ne înfățișeze, în versuri sublime, marele eveniment al creației universului, cum nimeni altul nu ar fi putut să sintetizeze în câteva rânduri acest adevăr universal:

„La-nceput, pe când ființa nu era, nici neființă,Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu se ascundea nimica, deși tot era ascuns...Când pătruns de sine însuși, odihnea cel nepătruns. [...]

Dar deodat-un punct se mișcă... Cel întâiu și singur. Iată-lCum din haos face mumă, iară el devine Tatăl!”.

Publicarea Sfintei Scripturi, a tălmăcirilor ei în limba română, precum și răspândirea ei în toate ținuturile locuite de români îl incitau pe Eminescu. De aceea venera memoria înaintașilor săi, poeți și scriitori, care folosiseră în operele

8 M. Eminescu, „Scrisoarea întâia”, în: Convorbiri Literare, XIV (1881), p. 405.


113

lor din Luminile Sfintei Scripturi. În poezia Epigonii, a doua poezie pe care o trimitea, ca student de la Viena, spre a fi publicată în Convorbiri literare, în anul 1870, se exprima gla-sul unei conștiințe românești și creștinești, curate și lumi-nate, a unui suflet luminat prin luminile cărților divine:

„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine,

Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri, Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele. Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu isvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări”.

În marele său entuziasm, de a vedea în Scripturile române acele „izvoare ale gândirii”, Mihai Eminescu a înfățișat, în cele 19 strofe ale Epigonilor9, nu numai numele marilor scriitori și poeți români din trecut, dar și însușirile lor sufletești, ce îi făceau mari în operele lor, nu numai „cu o limbă ca un fagure de miere”, „cu gură de aur, ca un Cichindeal din Ardeal”, dar și cu pasiuni pentru Sfânta Scriptură, ca la Heliade Rădulescu, „delta biblicelor sfinte”, autorul Biblicilor10, și traducătorul Bibliei cu text latin la Paris; sentiment religios puternic și sin-cer, ca la Grigore Alexandrescu, autorul celebrei Rugăciuni, cu „Sfânta candelă a operărei”, sentiment național, ca la Andrei Mureșanu de la Brașov, „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”, frumusețea artistică a versurilor

9 M. Eminescu, „Epigonii”, în: Convorbiri Literare, IV (1870), 12, p. 185.10 Ion Heliade-Rădulescu, Biblicele sau Notițe istorice filosofice re-ligioase și politice asupra Bibliei, Biblioteca Academiei Române, II (1858), 101.695.

Mihai EMinEscu

114

lui Vasile Alecsandri, ce străbate secole, ca într-o „minune luminoasă”.

Cugetând despre înaintași, care erau însuflețiți de „gân-duri sânte”, ce „convorbeau cu idealuri”, având rostirea „sântă și frumoasă”, căci „de minți era gândită” și „din inimi era scoasă”, sufletul lor fiind „un înger” și inima lor „o liră”, „can-delă de aur”, epigonii se întreabă „Ce este cugetarea sacră?”, spre a răspunde singuri: „Dumnezeul nostru o umbră”, „noi nu credem în nimic”. Această înaltă evocare a marelui nos-tru Eminescu a generațiilor trecute și crescute sub bineface-rile sufletești ale luminilor Sfintei Scripturi vine să ilustreze în chipul cel mai artistic, dar și foarte convingător, toate afirmațiile scrise de Sf. Ierarh Andrei Șaguna despre binefa-cerile traducerilor și tipăririlor Sfintei Scripturi.

Deși a trecut peste un veac de la publicarea poeziei lui Eminescu, declamarea acestei opere eminesciene în vremea noastră este tot atât de impresionantă ca în anul când s-a publicat pentru prima oară (1870).

Aceeași prețuire și cinstire, până la venerație, a acor-dat marele nostru Eminescu și memoriei marilor noștri ierarhi ai Bisericii, care au publicat în limba română expli-carea Evangheliei și a cărților Sfintei Scripturi pentru po - porul român de pretutindeni. Mihai Eminescu avea să publice cele mai alese aprecieri și omagii pentru Cartea românească de învățătură, tipărită la Iași, în anul 1643, de marele mitro-polit al Moldovei, care cu zel pastoral și părintesc explica dumnezeieștile învățături ale Evangheliei pe înțelesul poporu-lui în cuvinte înțelese de românii de pretutindeni. La aceasta era îndreptățit pentru tipărirea, retipărirea și răspândirea acestei opere, sub denumirea de Cazania lui Varlaam, nu


115

numai în Moldova, ci în toate ținuturile românești din Ardeal, Maramureș și Țara Românească. În fața acestui adevăr isto-ric, Mihai Eminescu avea să scrie în presa românească: „În persoana lui Varlaam mitropolitul, Biserica a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în graiul de miere al coborâtorilor armi-ilor romane, Sfânta Scriptură și preceptele blândului naza-rinean”. De aceea a afirmat că „Biserica noastră este Maica Neamului Românesc”11. După cum, tot în presa românească, Mihai Eminescu avea să repete același adevăr:

„Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, Maica spi-rituală a Neamului Românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului, ea care domnește dincolo de granițele noastre și este azil de mântuire națională a Țării și unde Românul nu are Stat”12.

Aceste exprimări eminesciene confirmau, de fapt, adevă-ruri istorice, bine documentate, nu numai de istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar și de însăși istoria românilor.

Sufletul mare al lui Eminescu, având o temeinică credință în existența lui Dumnezeu și în creația divină a universu-lui și a omului, dar și în dumnezeiasca inspirație a cărților Sfintei Scripturi, ca o binefăcătoare a sufletului omenesc, iubea Biserica strămoșească până la venerație, relevându-i toate meritele în trecutul istoric al poporului român, pre-cum am putut vedea. Pe această temelie a convingerilor sale

11 M. Eminescu, „România și Austro-Ungaria”, în: Curierul, Iași, 1876; I. CreŢu, Mihai Eminescu. Viața politică, vol. II, București, 1941, p. 176.12 M. Eminescu, „Instituțiile țării, în lumina lor istorică”, în: Timpul, 22 martie 1882; I. CreŢu, Mihai Eminescu, p. 429.

Mihai EMinEscu

116

religioase, marele Eminescu avea să-și ridice adorația sa pe dumnezeiasca Evanghelie, cu viața, învățăturile și minunile Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Îi cunoștea bine cuprinsul, o iubea din convingere și îi cânta în versurile cele mai alese momentele mari din viața și învățăturile Domnului Iisus, blândul nazarinean. Lumina Evangheliei lui Iisus era apreciată ca lumina venită de sus, de la Dumnezeu, pentru om și omenire.

Evanghelia, după Mihai Eminescu, este cartea care de mii de ani crește omenirea în luminile divine, precum afirma în presa românească:

„Iată două mii de ani aproape, de când ea a ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubi-rii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu este cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao Tse, deși asemănătoare cu învățăturile creștinismului, nu au avut atâta influență, nu au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului naza-rinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, ci pentru binele și mântuirea altora”13.

Nu se putea un omagiu mai mare adus Evangheliei, decât această mărturisire a lui Eminescu, publicată în presa românească. Pe această temelie a convingerilor sale, avea să

13 M. Eminescu, „Învierea”, în: Timpul, 12 aprilie 1881; I. CreŢu, Mihai Eminescu. Viața politică.


117

înfățișeze momentele mari ale Evangheliei, în neîntrecuta sa formă artistică. O altă latură fundamentală a convingerilor lui Eminescu era fenomenul psihologic, că sufletul omenesc reflectă lumina pe care o primește din lumina de sus:

„Sufletul omului este ca un val, sufletul unei națiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi tulburi domnește asupra mării și a valurilor ei, ea doarme monotonă și întune-cată în fundul ei care murmură; pe când, dacă senina și albastra împărăție a cerului înflorește lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa ca un soare, iar marea împrumută culoarea sa, seninul geniului său, și le reflectă în visul său cel adânc și luciu”14.

Pe lângă această lumină de sus, înălțarea sufletului ome-nesc are trebuință de a fi uns cu mirul harului lui Dumnezeu:

„O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu este în stare să formeze din oceanul cugetărilor omenești o sin-gură volbură gigantică, care să se înalțe din fundul abisu-lui mării până sus în nourii gânditori din cerul luceafăru-lui, ce se numește geniu”15.

Acestea erau premisele conștiinței marelui geniu Mihai Eminescu, care avea să devină autorul Luceafărului divin: „Lumină din lumină”, precum și al luceafărului – astru, care avea să-l consacre marele geniu în literatura română.

14 M. Eminescu, Geniu pustiu, D. Murărașu (ed.), Ed. Scrisul Româ-nesc, Craiova, 1948, p. 140.15 M. Eminescu, Geniu pustiu, p. 144.

Mihai EMinEscu

118

Cunoscător al istoriei religiilor, precum și al tuturor sis-temelor filosofiei antice și moderne, Mihai Eminescu avea să rămână credincios luminii Evangheliei. Dovada concretă ne-o face în poemul: Memento mori (Panorama deșertăciunilor)16. După ce trece cu privirea sa istorică aproape toate popoarele lumii, începând de la egipteni și asiro-babilonieni, trece la israelieni, cu ai lor regi David și Solomon, la greci, la romani și daci, la etapa modernă a Apusului, cu căderea Bastiliei și Napoleon, a ajuns la concluzia că totul este trecător și deșertăciune în istoria lumii și viața este vis, când vezi cum nasc și mor popoarele acestei lumi. Singură, „apa cea vie”, acea „aghiasmă”, ne poate da nemurirea și veșnicia:

„Din aghiasma din lacul, ce te-nchină nemurirei, E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei,

Dar o picătură numai. Decât altele ce mor, Ele țin mai mult. Umane, vor pieri și ele toate. În zadar le scrii în piatră și le crezi eternizate,

Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător”.

„Apa cea vie și nemuritoare” sau „aghiasma”, din care cel ce va bea nu va înseta niciodată, este învățătura dumneze-iască a Evangheliei, precum a rostit Domnul Hristos în mod figurat către femeia samarineancă: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 14). Evanghelia, care cuprinde învățătura cea veșnică, dacă este ascultată și urmată în viață,

16 M. Eminescu, Opere, Perpessicius (ed.), vol. IV, București, 1952.


119

duce la nemurire, precum a învățat Domnul Hristos: „Cel ce ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viață” (Ioan 5, 24). Toate aceste învățături ale Evangheliei erau bine cunoscute de Eminescu, când folosește cuvintele: „Este un lac de apă vie, cine bea din el nu moare”. Deci Evanghelia singură aduce veșnicia și nemurirea, față de cetățile trecă-toare și de popoarele acestei lumi.

Cu asemenea convingeri, marele nostru geniu român, Mihai Eminescu, vedea în Domnul Iisus Hristos și în eve-nimentele mari ale Evangheliei lumina cea adevărată pen-tru om, omenire și poporul nostru român. Astfel, Nașterea Domnului, istorisită de Sfinții Evangheliști, era înfățișată de Eminescu ca o coborâre a adevărului luminos între oameni pe pământ. Adevărul luminos din ceruri s-a coborât într-o peșteră întunecoasă. Numai lumina puternică a stelei cerului arăta oamenilor locul unde se află lumina cea ade-vărată, lumina cea dumnezeiască într-un prunc plăpând și nevinovat. S-ar părea o inspirație profetică a geniului lui Eminescu, dar pe bază științifică, când a scris poezia La steaua.

„La steaua care-a răsărit E o cale atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne ajungă”.

Domnul Iisus era o nouă stea plină de lumină, cu lumina mai puternică decât a aștrilor, pe care-i crease pe bolta cerească. Așa se explică ultimele versuri cu care-și termină

Mihai EMinEscu

120

poezia Dumnezeu și om, în care scria nemuritoarele cuvinte: „Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...”, adică exact menirea viitoare a Evangheliei.

Cu prilejul călătoriei magilor către Betleem, un mag bătrân îi aduna și le spunea celorlalți că „un nou gând se naște în oameni” și „o stea strălucitoare arde în cer, arătând calea la a evului minune”. După cum aceeași convingere o exprima în poezia sa: „în caravană după steaua plutitoare”, implorând: „Răsări o stea de fală, luminând și cerul”. Toate aceste idei sunt cuprinse în poezia, Dumnezeu și om, din care redăm o strofă caracteristică:

„În tavernă?...-n umilință s-a născut dar adevărul? Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?

Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...”.

Ca Dumnezeu și om trebuie văzut și în icoana Nașterii Domnului pruncul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, lângă Maica sa, Sfânta Fecioară Maria. Chipul Domnului Iisus trebuie privit cu evlavia credinței pentru dumnezeirea Sa, spunea Eminescu, cu adorare, iar nu cu privirea admirației pentru arta cu care este pictat și pentru materialul scump și stră-lucitor cu care este executată icoana, precum se manifestă noua generație a urmașilor bătrânilor de altă dată. Aceste mărturisiri le făcea Eminescu în poezia Christ, care avea să fie o variantă la cea precedentă Dumnezeu și om. Redăm câteva strofe din poezia Christ, din care se poate vedea ceea ce dorea Eminescu de la bunul și adevăratul creștin, care trebuie să-și păstreze credința. Admirația artei nu trebuie


121

să împiedice adorația credinței. În Domnul Hristos trebuie văzut nu numai Omul, ci Dumnezeu-Omul.

„Am luat cartea cea vechită cu păreții afumați Am deschis unele pagini cu-a lor litere bătrâne Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine Triste ca aerul bolnav de sub murii cufundați.

Dar pe pagina din urmă în trăsuri groase și reci Te-am văzut mișcând în paie fața mică și urâtă

Tu Christos în hieroglife stai cu fruntea amărâtă Tu Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci.

Era timpul aice. Doamne, când gravura grosolană Ajuta numai al minții sbor de foc cutezător,

Pe când mâna-ncă copilă pe ochiul cel arzător Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Azi artistul te concepe ca pe-un rege’n tronul tăuDară inima-i pustia mâna fină n-o urmeazăDe a veacului suflare inima lui este trează

Și în ochiul lui cuminte tu ești om... nu Dumnezeu.

Paiul criptei azi e d’aur, ești scăldat în mir ș’oleuMama ta e o regină, nu femeia cea săracă,

Azi fontasa-i bogată, dar credința este seacă, Căci în ochii ironiei tu ești om... nu Dumnezeu.

Azi ești frasă strălucită, azi ești masca cea regală,Eri ai fost credință simplă, însă sinceră, adâncăAzi în marmoră te scrie, ori pe pânză te exală”.

Mihai EMinEscu

122

Pentru Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, prin care s-a întrupat Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, marele nostru Eminescu exprima în versuri nemuritoare sentimentul său religios de supravenerare, până la înălțimea celor mai curate și vibrante rugăciuni. Cunoștea prea bine menirea divină a Sfintei Fecioare Maria, prezisă de proro-cii, din istorisirile Sfinților Evangheliști, privitoare la Buna Vestire (Luca 1, 26-39), precum și la Nașterea Domnului (Matei 1, 18-24; Luca 2, 1-20), ca și întreaga Sa viață, descrisă în Evanghelie. Lumina dumnezeirii Domnului Iisus Hristos o privea resfrângându-se asupra Sfintei Fecioare Maria, pentru a o înfățișa ca pe un Luceafăr între Dumnezeu și om, precum și purtătoare a rugăciunilor creștinului către Dumnezeu. Acestea erau convingerile lui Eminescu, când, în formă lirică, cu evlavie își îndrepta rugăciunile către Maica Domnului:

„Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor;

Din valul ce ne bântuie,Înalță-ne, ne mântuie,

Privirea adorată, Asupra-ne coboară,

O, Maică prea curată Și pururea fecioară,

Marie!”.

„Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastră plângeri,


123

Regină peste îngeri, Din neguri se arată, Lumină dulce clară,


Marie!”.

Se poate vedea cum în adorarea sa pentru Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, marele geniu român vedea nu numai o Maică preacurată și pururea Fecioară, ci și un „Luceafăr al mărilor”, cu „lumină dulce clară”, „lumină lină”, ce ne „luminează în noaptea gândurilor noastre” și care „ne înalță, ne mântuie” din „valul ce ne bântuie”. Prin această lucrare luminoasă asupra sufletelor noastre, Maica Domnului ne poate reda și întări credința, după cum și deplina noastră sănătate. În alte versuri, Eminescu vedea în Maica Domnului „limanul sărmanilor”, „balsamul răniților”.

Pasionat de folclorul românesc, ca acela ce iubea dati-nile strămoșești populare, Mihai Eminescu s-a încadrat în Societatea Orientul, alături de câțiva tineri, care culti-vau folclorul. El însuși se însărcinase cu adunarea de poe-zie populară din Moldova, preocupare cu urmări prețioase pentru toată activitatea sa poetică de mai târziu. El însuși se socotea desprins din popor, precum singur mărturisea în proza scrierilor sale: „Dumnezeul geniului meu m-a sor-bit din popor, precum soarele soarbe un nour de aur din mare”17. În această atmosferă folclorică, Eminescu a cules

17 D. Murărașu, Istoria literaturii române, Ed. Cartea Românească, București, 1941, p. 420.

Mihai EMinEscu

124

și ne-a lăsat o Colindă18, cu „Dumnezeu mititel, mititel și înfășețel”, și Colinde, colinde, în care, „de dragul Mariei, și-a Mântuitorului, lucește o stea călătorului”19. Într-o vari-antă a colindelor se menționează și aprinderea luminilor la sosirea colindătorilor, căci la Nașterea Domnului „a răsărit lumii, lumina cunoștinței”, prin Domnul Hristos, „Soarele dreptății”, venit prin „răsăritul cel de sus”.

Mihai Eminescu, în cadrul temei sale Dumnezeu și om, după ce a terminat poezia Christ, a continuat cu înfățișarea în câteva strofe a pătimirilor și suferințelor Domnului Hristos pentru mântuirea noastră. Cele două strofe se află în josul paginii, în spațiul rămas liber după transcrierea lui Christ, în anul 1872:

„Asta-i tot Iisuse dulce – pus pe Cruce pentru lume? Asta-i tot frunte de rege, cu cununa cea de spini? Eri ai fost steaua de aur – a-mpăraților creștini

Azi în gura lor profană nu mai ești decât un nume.

O? Zdrobită e coroana care secoli o măriră Trebue-n purpură și aur, Tu Christoase să Te-mbraci

Dacă vrei mulțimei grele s-o domnești sau ca să-i placi Azi numai-ntr-a artei lucruri nu te-adoră ci Te-admiră”20.

Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, avea să se înfățișeze în fața tuturor, prin cea mai

18 M. Eminescu, „Colindă”, în Manuscrisul Academiei Române 2260, f. 141.19 M. Eminescu, „Colinde, colinde”, în Manuscrisul Academiei Române 2276.20 M. Eminescu, „Christ”, în Manuscrisul Academiei Române 2250, f. 29.


125

mare minune care pecetluiește dumnezeirea creștinismului, Învierea Sa, a treia zi din mormânt. Adevărul acesta dumne-zeiesc a fost mărturisit și istorisit de Evanghelie, prin Sfinții Evangheliști Matei (28, 1-20), Marcu (16, 1-18), Luca (24, 1-49) și Ioan (20, 1-31; 21, 1-25).

Mihai Eminescu, care cunoștea tot cuprinsul Evangheliei, ca și al celorlalte cărți ale Noului Testament, nu numai că împărtășea cu profundă credință cele istorisite de Sfinții Evangheliști și Apostoli, marele eveniment istoric al Învierii Domnului, dar în anul 1878 ne înfățișa în strălucita sa poe-zie Învierea desfășurarea pe etape a sărbătoririi împărătești, cu desfășurarea cultului divin al Sfintei Învieri în Biserica noastră strămoșească, pentru ca în presa românească s-o ofere publicului românesc prin foiletoanele de ziar Paștele (1878) și Învierea (1881), în care avea să-și desfășoare ideile așternute în proză, lângă variantele poeziei Învierea.

Poezia Învierea21, care conține adevărate perle, Emi-nescu o începe cu înfățișarea atmosferei creștinești de la miezul nopții, când „un singur glas îngână cuvintele de miere închise în tratajul străvechii Evanghelii”22, după care preotul slujitor și predicator cu lumina aprinsă, „cu un muc”, „moșneagul cu barba albă ca zăpada, din cărți cu file unse, norodul îl învață”23, iar „o muzică adâncă și plină de blândețe, pătrunde tânguioasă puternicele bolți”24. Lumina Sfintei Învieri se revarsă cu putere în toată Biserica, cu candele și

21 M. Eminescu, „Învierea (1878)”, în Manuscrisele Academie Române A. 2254, f. 99; B. 2259, ff. 331-332; C. 2261, ff. 77-79.22 M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofa I, p. 358.23 M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofa II, p. 358.24 M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofa III, p. 358.

Mihai EMinEscu

126

cu lumini aprinse și în mâinile credincioșilor, „douăspre-zece păsuri ... răsună ... miez de noapte ... deodată-n negre ziduri lumina dă năvală”25. Lumina Sfintei Învieri se revarsă și alungă tot întunericul necredinței și al tuturor îndoieli-lor când toată suflarea creștinească din Biserică, în frunte cu preoții slujitori, cântă solemn și cu creștinească bucurie: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!”. Strălucirea lumi-noasă a marelui geniu român Mihai Eminescu se revarsă cu putere prin vibrația propriei sale credințe creștine, când încheie cu aceste versuri nemuritoare:

„Un clopot de glasuri vui de bucurie... Colo-n altar se uită și preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător Iar inimile toate s-unesc în armonie.

Cântări și laude-nălțămNoi, Ție, Unuia,

Primindu-L cu psalme și ramuri,Plecați-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morți,Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,Lumină ducând-o

Celor din morminte!”26.

25 M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofa V, p. 358.26 M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofele VI-VIII, pp. 358-359.


127

Eminescu dorea ca Sfânta Înviere a Domnului, teme-lia divină a creștinismului, să nu rămână numai în versurile meritate, în duioasele și în mângâietoarele cântări creștinești din Biserică, ori numai în salutul creștinesc al credincioșilor, în perioada Săptămânii Luminate, ci să pătrundă adânc în inimile creștinilor, cu iubirea aproapelui, a păcii și a bună-voirii oamenilor unul față de altul, a deplinei renașteri sufletești a creștinului. Adevărul acesta al luminării sufletu-lui prin lumina Sfintei Învieri era subliniat și argumentat de marele Eminescu în presa românească, prin foiletonul zia-rului Timpul, intitulat „Paștele”. Astfel, începând cu cântă-rile creștinești ale Bisericii la suferințele, moartea și învierea blândului nazarinean, răspunde la întrebările puse de David Strauss, scriitorul vieții lui Iisus, înfățișând îndrumările morale creștine sociale date de Sf. Ierarh Calist, patriarhul Constantinopolului, afirmând:

„Învierea Domnului trebuie să aducă renașterea vieții, spre a nu rămâne creștinul în întunericul hao-tic, în care rămăsese Faust, al filosofului Goethe, care auzea solia, dar îi lipsea credința într-însa. Mulți sunt chemați, după sfaturile patriarhului Calist, dar puțini sunt creștinii, care le urmează în comunitatea creștină. Datina strămoșească a Sfintei Învieri are chema-rea de a se bucura cei buni în Ziua Învierii, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru Înviere, strigând cu toți «Hristos a înviat!»”27.

27 M. Eminescu, „Paștele”, în: Timpul, 16 aprilie 1878.

Mihai EMinEscu

128

Ideea aceasta a iubirii dintre oameni, în sinceritate creștinească și cu profunde repercusiuni social-umane, îi era atât de scumpă lui Eminescu, încât a consemnat-o în manuscrisul din 1878, precum s-a putut identifica și publica între postumele sale:

„Tiranul, ce mână la moarte sute de mii fără niciun scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezește patimile cele mai negre și mai urâcioase ale mulțimii, sunt adesea mai credincioși decât Faust; poate că după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei și șoptesc cuvintele lui Calist, cerând iertare de la lesne-iertătorul Dumnezeu. Dar rămâne datina și înțelesul ei sfânt, așa cum este demult: și de nu va sosi niciodată acea zi, din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși este bine să se creadă la sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în Ziua Învierii, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții: «Christos a înviat!»”.

Ideea fundamentală din aceste texte avea să fie izvorul fundamental al foiletonului menționat. Evanghelia, cu textul după Sf. Evanghelist Ioan, ce se citește în noaptea Sfintei Învieri, la Sfânta Liturghie, a fost aceea care l-a impresio-nat cel mai mult pe Eminescu, nu numai prin întărirea credinței sale, dar înălțându-i inspirația cu idei mari către opere nemuritoare, ce i-au consacrat marele său geniu. Avea deplină dreptate să aprecieze cuprinsul Evangheliei după Ioan, fiindcă niciun alt evanghelist nu se ridicase cu


129

inspirația scrierii Evangheliei la înălțimea luminii divine ca acest Evanghelist.

Sunt caracteristice textele din Evanghelia după Ioan, în care Apostolul Domnului stăruie asupra lumii divine: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). „Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina în întuneric luminează și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). „Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 19). Însuși Domnul Iisus Hristos a vorbit deschis, în auzul tuturor: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5). „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46). Deci „Cuvântul” sau „Logosul divin” se conto-pesc în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum mărturisim și în Simbolul de credință ortodoxă28. Întreaga Dumnezeire este „Lumină”, căci „Lumină este Tatăl”, „Lumină este Fiul” și „Lumină este Sfântul Duh”29.

Mihai Eminescu vedea în Evanghelie revelația dumneze-iască scrisă de Sfinții Evangheliști, pe calea inspirației divine, căci au fost și martorii oculari la minunile și învățăturile Domnului Iisus Hristos. De aceea, precum am văzut din articolul său de fond, combătând ideile lui David Strauss (1808-1874), care, în lucrarea Viața lui Iisus, consideră

28 M. Eminescu, „Învierea”, în: Timpul, 12 aprilie 1881. 29 Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea a cincea despre Dumnezeu, cap. 3.

Mihai EMinEscu

130

istorisirea evanghelică un veritabil mit30, relevă dumnezeirea creștinismului față de budism, față de filosofia chineză a lui Lao Tse, precum și față de sistemele filosofice ale stoicilor31. Mihai Eminescu studiase la Viena și religiile Orientului, având cunoștință despre Confucius, Zoroastru și Buddha32.

În studiile sale la Berlin, Mihai Eminescu, pe lângă cunoștințele pe care le primea din istoria religiilor despre Brahma33 și cosmogonia indienilor34, studiase, pe lângă Kant și Schopenhauer, pe Goethe, Schiller, Shakespeare, Byron, Heine, Locke, Lamarque și alți filosofi35. La Berlin începuse traducerea operei filosofice a lui Kant, Critica rațiunii pure36. Profesorul universitar, Titu Maiorescu, care îl susținea la studii, îl invită pe Eminescu să ocupe o catedră de filosofie la Universitatea din Iași, la care Eminescu răspunde că încă nu și-a terminat toate studiile.

Filosofia kantiană a avut o puternică influență asupra cugetării lui Mihai Eminescu, precum singur o mărturisește într-un manuscris:

„Da! Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă și apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns pe Kant, când este pus

30 M. Eminescu, „Paștele”, în: Timpul, 16 aprilie 1878; I. CreŢu, Mihai Eminescu.31M. Eminescu, „Învierea”; I. CreŢu, Mihai Eminescu.32 Vasile Gherasim, „Eminescu la Viena”, în: Junimea literară, 10-11/ 1923.33 M. Eminescu, Manuscrisul Academiei Române 2257, f. 45.34 M. Eminescu, Manuscrisul Academiei Române 2276, f. 18.35 I. CreŢu, Mihai Eminescu, pp. 134-135.36 Ion A. Rădulescu-Pogoneanu, Studii, București, 1910, p. 35.


131

pe același punct de vedere, atât de înstrăinat acestei lumi și voințelor ei efemere, mintea nu mai este decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi noi, pătrunzând în inimă. Capul unui om de talent este ca o sală iluminată, cu pereții de oglinzi”37.

Fenomenul acesta psihologic, desprins din filosofia kantiană, era însușit și trăit sufletește în operele sale de Eminescu, care tot de la filosoful Kant învățase că omul, plecând de la idealitatea timpului și spațiului, își poate clădi o viață imaginară în alt cadru al existenței, în altă epocă, și să-și realizeze astfel dorul de libertate38. La aceste con-vingeri filosofice ulterioare, merită să reamintim ideile lui Eminescu, exprimate în opera Geniu pustiu, pe când se afla la studii în Viena: „că o singură frunte, unsă cu mirul lui Dumnezeu, poate să se urce în cugetare până sus, în nourii gânditori din cerul luceafărului, ce se numește geniu”39.

Avea toată îndreptățirea marele nostru Eminescu să poposească la cel mai important capitol al Evangheliei, să-l transcrie și să elaboreze din el cea mai fermecătoare poezie. Este vorba despre primul capitol al Evangheliei după Ioan, ale cărei prime versete se citesc solemn în noaptea Sfintei Învieri, la Sfântă Liturghie: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1-5). Întregul text al Evangheliei după Ioan, ce se citește în noaptea Sfintei Învieri, apreciat ca o comoară dumnezeiască, a fost

37 M. Eminescu, Manuscrisul Academiei Române 2287, f. 15; I. CreŢu, Mihai Eminescu, pp. 137-138. 38 D. Murărașu, Istoria literaturii române, p. 227.39 M. Eminescu, Geniu pustiu, p. 144.

Mihai EMinEscu

132

consacrat de Mihai Eminescu ca tezaur divin, într-un manus-cris special, păstrat la Biblioteca Academiei Române:

„Santa Evangelie quea dela Ioanu. La început era Cuvântul și Cuvântul era Domnne Dieu și Domnne Dieu era Cuvântul, Aquesta era la început la Domnne Dieu. Tote pre în într-Ensul se au făcut și fără Ensului nimic nu se-au făcutu. Întru de-Ensulu Vieutia și Vieutia era Lumina Omenilor. Și lumina întru întuneri-cul luminează și întunericul pre d’Ensa nu au cuprins. Fost-au homu trimisu de la Domnii Dieu”40.

Textul acesta a fost copiat personal, de pe originalul eminescian, de la secția manuscriselor la Academie, întru-cât nu este publicat în postume. Adică exact textul celor cinci versete, din primul capitol al Evangheliei după Ioan, menționate mai sus. Dar ceea ce este important și foarte interesant este realitatea că deasupra acestui text manus-cris stau scrise și subliniate tot de Eminescu două cuvinte: „Legenda Luceafărului”41. Aceste două cuvinte transmit, precum vom vedea, enorm de mult.

Pe temeiul convingerilor, exprimate asupra puterii luminătoare a Evangheliei lui Iisus, precum și a reflectă-rii puternice a luminii pe care o primește sufletul ome-nesc din lumina de sus, Eminescu avea să scrie o vibrantă și pioasă mărturisire în versuri: „Lumină din lumină”. Era reflexia asupra propriului său suflet a luminii Logosului

40 M. Eminescu, Manuscrisul 2260, ff. 45-46.41 M. Eminescu, Manuscrisul 2260, f. 44.


133

divin, cu cele scrise de Sf. Evanghelist Ioan și așternute în menționatul său manuscris. S-ar putea numi „Luceafărul Luminii”, după însuși textul refren la toate strofele poeziei. Dacă Maica Domnului a putut fi venerată de Eminescu ca „Luceafăr al mărilor”, cum de n-ar putea fi adorat Domnul Iisus ca „Luceafăr al Luminii”, „Luceafăr divin”?

Spre a nu părea subiectivi în argumentarea noastră vom folosi numai textele manuscriselor eminesciene și vom urmări cu toată atenția pe texte firul călăuzitor al mare-lui geniu român, de la Lumina logosului divin, la lumina Luceafărului astru, văzut pe cer, spre a-l privi în convorbire cu o ființă umană de pe pământ și va ajunge la concluzia că geniul, chiar pe pământ, este nemuritor. Să-l lăsăm pe marele nostru Eminescu să ne expună mai întâi în varianta sa la opera cea mare Luceafărul, cum a privit „Luceafărul divin” prin „Lumină din Lumină”42:

„Cum vei putea să fi supus,Să ispășești o vină,Nerăsărit și neapus

Lumină din Lumină!

Cum ai putea să fi supusSă porți a vieții vină,Făr de apus și răsăritLumină din lumină!

42 M. Eminescu, Opere, t. II, București, 1943, p. 450.

Mihai EMinEscu

134

Tu nu poți fi închipuitDin lacrămi și din tină,Făr de asfințire răsăritLumină din lumină!

Tu nu poți fi închipuitDin lacrămi și din tină,

Căci din adânc ai răsăritLumină din lumină!”.

Acesta este „Luceafărul divin”, „Lumină din Lumină”, „Logosul divin”, „Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de este de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”43.

„Logosul divin nu are de ispășit o vină” și „nu poartă a vieții vină”, fiind „Lumină din Lumină”. Iată confesiunea tradițională a marelui Eminescu, pe care a desprins-o din meditarea pioasă creștinească a textului său manuscris, după Evanghelia lui Ioan, deasupra căruia a scris celebrele cuvinte: „Legenda Luceafărului”. Așa precum a citit și a scris, așa a și cugetat: „Cuvântul era Lumina cea adevărată, Care venind în lume, luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9).

Dar de pe planul metafizic al Creatorului, expus în Evanghelie, Eminescu a coborât pe planul celor create, în lumea fizică a universului văzut, și totuși, spre a se ridica către cerul luceafărului, către geniu, clădindu-și o viață ima-ginară în alt cadru al existenței, în însuși astrul luminos –

43 Simbolul de credință, art. 2.


135

Hyperion. Luceafărul luminos și cu raze scânteietoare în mod figurat era însuși geniul luminos al lui Eminescu, pre-cum singur se plasase și avea să ne dezvăluie acest adevăr mai târziu.

În alternanță cu Luceafărul divin, Luceafărul astru Hyperion își are apusul și răsăritul său, iar razele sale lumi-noase pot fi privite de omul de pe pământ. Geniul uman nu se poate confunda cu Logosul divin, dar în mod alegoric se poate compara cu Hyperion, Luceafărul de pe cer. Deci, este vorba de astrul de pe cer, privit în mod izolat, Luceafărul:

„Căci tu în raza mea rămâiOriunde ai apune.

Căci tu Hyperion rămâiCum ochiul meu-n’apune.

Căci tu Hyperion răni îiOri unde ai apune.

Căci tu Hyperion rămâiȘi nu mai poți apune”44.

Acest Hyperion, Luceafărul astral, strălucitor și lumi-nos, care izolat pe bolta cerească își îndeplinește misiunea de a lumina pământul, după legile puse de Creator, privește și vede multe dintre realitățile vieții oamenilor muritori pe pământ. El știe multe și poate spune multe în mod figurat. În

44 M. Eminescu, Opere, t. II, p. 451.

Mihai EMinEscu

136

opera Sărmanul Dionis, Eminescu afirma că poeții și filosofii unei națiuni luminate pot să comunice în cântec și în cuget înălțimile cerului către națiunile lor:

„Când națiunea este în întuneric ea doarme în adâncu-rile geniului său și a puterilor sale neștiute și tac, iar când libertatea, civilizația plutesc asupră-i, oamenii superi-ori se ridică spre a reflecta în frunțile lor și a le arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mării întregi: se face o zi senină, se resfrânge în adâncul ei cerul. Poeții și filosofii unei națiuni luminate presupun în cântec și în cuget înălțimea cerului și le comunică națiunilor respective”.

Aceste convingeri ale lui Eminescu erau preludiul măreței și vastei sale opere Luceafărul, la care a lucrat meditativ timp de zece ani (1872-1882). Deci, lumina Luceafărului divin se transpune, motivat, în lumina Lucea-fărului cosmic.

Față de cele două variante ale Luceafărului, cu „Lumină din Lumină” și „Hyperion”, mai găsim în manuscrisele lui Eminescu câte o strofă pentru fiecare, desigur ca un refren comparativ, spre a se vedea că totuși rămâne o legătură între Creator și cele create pe tema luminii.

„Cum ai putea să fii ziditDin lacrimi și din vină

Când ești din veci nerăsăritLumină din Lumină!


137

Când tu Hyperion rămâiDe nu mai poți apune...

Cere-mi cuvântul meu de-ntâiuSă-ți dau înțelepciune!”45.

În măreața și neîntrecuta sa operă Luceafărul (Hyperion), cu 98 de strofe și 395 de versuri, Eminescu avea să încadreze în cuprinsul său și o poveste populară româ-nească, ca sursă folclorică, tradusă din limba germană cu titlul: Fata din grădina de aur. Asupra acestei îmbinări artis-tice, între un astru și o tânără muritoare, însuși Eminescu ne dă lămuriri: „Prin anul 1861, germanul Richard Kunisch a publicat un volum intitulat București și Stambul, schițe din Ungaria, România și Turcia46, în care se găsesc două basme, cel dintâi intitulat Fata în grădina de aur”47. Aceste două basme au fost traduse de Eminescu și puse în versuri, eveniment care datează din vremea când se afla la Iași. Se știe că Eminescu, care făcea parte din asociația folclorică Orientul, iubea foarte mult literatura populară românească, precum el însuși mărturisea într-un manuscris al său, în care notase: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”48.

Însuși Eminescu recunoaște folosirea basmului româ-nesc Fata din grădina de aur în Luceafărul:

45 M. Eminescu, Opere, t. II, p. 449.46 Richard Kunisch, Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumanien und der Türkei, Berlin, 1861.47 Dumitru Caracostea, Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu, București, 1926, p. 8.48 D. Murărașu, Istoria literaturii române, p. 426.

Mihai EMinEscu

138

„În descrierea unui voiaj în țările române, germanul Kunish povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu este capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”49.

Astfel, legenda Luceafărului cosmic s-a îmbinat cu o legendă folclorică. Mihai Eminescu își înălțase cugetarea către cerul Luceafărului pe alt plan al existenței, spre a înfățișa astrul cu lumina strălucitoare, în care vedea în mod alegoric geniul de pe pământ, nemuritor, prin faptul că numele lui scapă de uitarea oamenilor, dar care nu poate ferici pe cineva și nu este nici el fericit. Chiar dacă în opera sa poetică intră și povestirea Fata din grădina de aur, tema fundamentală a operei sale rămâne tot Luceafărul:

„Ce-ți pasă ție chip de lut,Dac-oiu fi eu sau altul

Trăind în cercul vostru strâmt,Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor și rece”.

49 D. Caracostea, Două basme necunoscute..., p. 6.


139

Revărsarea razelor de lumină ale Luceafărului, ace-lui Hyperion cu răsărit și cu apus, „ce izvora lumina peste a haosului văi, ca-n ziua cea dintâi”, precum și convorbirea cu o ființă muritoare, pe fondul uman, încântată de lumina sa, dând operei poetice a lui Eminescu o coloratură plină de pitoresc, fac din Luceafărul cea mai frumoasă poezie din literatura românească. Farmecul său este cu atât mai mare, cu cât este desprins dintr-o povestire românească, sursă curată a folclorului. Așa se și explică începutul acestei opere strălucitoare, în forma povestirilor noastre românești, în curățenia ei morală:

„A fost odată ca-n poveștiA fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteștiO prea frumoasă fată.

Și era una la părințiȘi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfințiȘi luna între stele”.

Luceafărul, ca astru creat de Dumnezeu și cu legi fixe în lucrarea sa cerească, în dorința de a coborî pe pământ prin-tre muritori, începuse a-și îndrepta privirile către Creator, amintindu-și cum a venit pe cer spre a alunga întunericul:

„La început, pe când ființa nu era, nici neființă Pe când total era lipsă de viață și voință,

Mihai EMinEscu

140

De-atunci negura eternă se desface în fâșii,De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii”.

Rugăciunea Luceafărului către Părintele ceresc este deo-sebit de impresionantă, fiind pătrunsă și însuflețită de însuși geniul Eminescu, care a conceput-o și a scris-o:

„De greul negrei vecinicii, Părinte, mă desleagă.Și lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă.

O cere-mi, Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soartă,Căci tu isvor ești de vieți

Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimbȘi focul din privire,

Și pentru toate dă-mi în schimbO oră de iubire.

Din chaos, Doamne-am apărut...Și m-aș întoarce-n chaos... Și din repaos m-am născut.

Mi-e sete de repaos”.

Răspunsul Părintelui ceresc a fost mustrător și îndru-mător pentru Luceafărul astral, ce vrea să devină om, să se coboare pe pământ printre muritori și să se dezbrace de


141

nimbul nemuririi, să ajungă muritor, în loc să ceară cuvân-tul cel dintâi, să-i dea înțelepciune. Luceafărul nu are pentru cine să devină muritor, pe acest pământ rătăcitor, unde nu știe ce-l așteaptă.

„Tu vrei un om să te socoți Cu ei să te asemeni?

Dar piară oamenii cu toți,Și ar naște iarăși oameni.

Și pentru cine vrei să mori?Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre acel pământ rătăcitorȘi vezi ce te așteaptă”.

Și atunci Luceafărul dând ascultare poruncii divine, s-a întors pe linia misiunii sale și și-a revărsat razele luminii sale peste codrii, peste dealuri, „călăuzind singurătăți de născă-toare valuri”.

În grandioasa și strălucitoarea operă Luceafărul, Mihai Eminescu a reușit să condenseze în mod fermecător gându-rile sale exprimate încă de pe când își făcea studiile la Viena, cu ideile filosofice ulterioare și cultura sa generală. Inspirat din Evanghelia după Ioan, al cărei text (Ioan 1, 1-9) ni l-a lăsat în manuscris și deasupra căruia ne-a lăsat scris „Legenda Luceafărului”, oferindu-ne schița pioasei meditații „Lumină din lumină”, coborând pe planul existenței create, și-a înălțat cugetarea sacră către cerul Luceafărului cosmic, ale cărui raze de lumină se revarsă peste univers și peste omul muri-tor. Drama sa sufletească, ca geniu între oameni pe pământ,

Mihai EMinEscu

142

unde se simte izolat prin superioritatea sa, a fost transpusă alegoric pe poziția unui astru de pe cer. Dacă geniul care nu cunoaște moartea și numele lui scapă de simpla uitare nu poate ferici pe cineva și nici el să fie fericit, are soarta geniu-lui pe pământ.

Reiese ideea fundamentală a înfrățirii sorții geniului pe pământ cu soarta Luceafărului, care în lumea sa se simte nemuritor și rece. Îmbinând inspirația divină a luminii de sus, după care a trecut la lumina cosmică a Luceafărului și sursa folclorică umană, Eminescu revărsa lumina propriului său geniu nemuritor în lumea celor muritori, adică printre cititorii operei sale. Este însăși confesiunea marelui geniu român Mihai Eminescu, expusă în mod alegoric, cu idei mari și sublime, dar în forma artistică grandioasă și strălucitoare, o adevărată capodoperă în literatura românească.

Deși despre poemul Luceafărul al lui Eminescu s-au putut scrie lucrări literare ce numără peste 950 de titluri50, totuși puțini au fost acei care au sesizat izvorul inspirației Luceafărului, precum și înțelesul alegoric dat poemului, exprimat de fapt de însuși Eminescu51. Distinsul critic literar G. Ibrăileanu, profesor universitar la Iași, avea să scrie:

„De la apariția lui Eminescu și până azi, s-au perindat atâtea școli literare, atâtea curente și atâtea mode, care uneori păreau că-l întunecă, dar el rezista mereu și apă-rea din nou strălucitor ca și Luceafărul lui”52.

50 Lenuța Drăgan, Eminescu, Biblioteca Centrală Universitară, Iași, 1971.51 Marin Mincu, Mihai Eminescu, Ed. Albatros, București, 1978, p. XV.52 Garabet Ibrăileanu, Note și impresii, Iași, 1920, pp. 178-179.


143

Tot Ibrăileanu, pe lângă aprecierea neîntrecutului său talent, elogia scriitorii care foloseau Biblia ca inspirație, pre-cum a procedat și Eminescu:

„Biblia este de folos și pentru scriitori, izvor de inspirație și ca rezervor de expresii, de comparații, de metafore, de aprecieri minunate. Biblia este mai presus de orice operă. Ea este întotdeauna nouă de aprecieri minunate, ca și ceea ce este etern în sufletul omenesc. În Biblie este literatură, este filosofie, este istorie morală. Este răspunsul natural și spontan al sufletului omenesc la toate întrebările puse de natură și de viață”53.

„Luceafărul își are forța sa tocmai prin eternitatea Părin-telui ceresc, a lui Hyperion și vremelnicia oamenilor”54. A fost firesc ca Ibrăileanu să omagieze strălucirea Luceafărului lui Eminescu, întrețesut cu luminile biblice ale Scripturilor române. Profesorul și criticul literar G. Călinescu vedea în Luceafărul un tratat de metafizică abstractă, iar pe lângă alte sisteme filosofice, în Luceafărul colabora, după unii, și Logo-sul revelator al dumnezeirii55. Afirmarea aceasta o făcea și în scrierea sa despre filosofia teoretică și practică a operelor lui Eminescu, fără să-și fixeze propria-i părere56. Adică se între-vedea în orizont ceea ce lăsase Eminescu în manuscrisul Evangheliei după Ioan, fără precizare.

53 G. Ibrăileanu, După Războiu, Iași, 1921, pp. 61-70.54 G. Ibrăileanu, „Edițiile poeziilor lui Eminescu”, în: Viața româ-nească, 5-6/1929.55 G. Călinescu, Opera lui Eminescu, Fundația pentru literatură și artă, 1935.56 G. Călinescu, Opera lui Eminescu, vol. I-II, București, 1969, pp. 58-59.

Mihai EMinEscu

144

Dacă scriitorul și criticul literar Al. Piru vedea în Luceafărul starea de spirit ca personalitate de geniu într-un mediu incapabil de a se ridica la înălțimea lui57, criticul lite-rar D. Popovici vedea în Luceafărul conflictul dintre uman și divin, între cer și pământ58. Iar dacă filosoful Tudor Vianu vedea în Luceafărul o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă, pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte59, scriitoarea și critica literară Zoe Dumitrescu-Bușulenga caracteriza Luceafărul astfel:

„Văzut de sus, din perspectiva absolutului spre care Eminescu a aspirat cu o irezistibilă putere și cu rezul-tate practice uimitoare, Hyperion este o făptură nemu-ritoare, aparținând primei creații, asociat într-un anu-mit fel la facerea lumii”60.

Un comentariu literar al Luceafărului lui Eminescu, cu spirit de observație mai apropiat de fondul religios al aces-tui poem minunat și care se apropie mai mult de „Legenda Luceafărului”, subscrisă de Eminescu lângă manuscrisul menționat, este al criticului literar D. Murărașu, intitu-lat Comentarii eminesciene61. Apreciind sursa folclorică

57 Alexandru Piru, „Luceafărul. Analize și sinteze critice”, în: Scrisul românesc, 1973.58 Dumitru Popovici, Poezia italiană în poezia lui Eminescu, Ed. Tineretului, 1969.59 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Ed. Cartea românească, 1930.60 Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, Ed. Eminescu, 1976.61 D. Murărașu, Comentarii eminesciene, Ed. pentru Literatură, Bucu-rești, 1967.


145

Fata din grădina de aur, care constituie elementul uman al poemului, autorul se oprește la strofele din urmă ale Luceafărului, precizând noțiunea de geniu:

„Geniul are aici numai înțelesul de duh intermediar între divinitate și lumea pământească. La adevăra-tul sens alegoric al basmului, Eminescu ajunge numai odată cu Luceafărul”.

Lumea Luceafărului este aceea a Divinității, din care emană62 geniul. „Rece” înseamnă sustras oricărei pasiuni pentru ceea ce-i muritor și trecător. Pentru „nemuritor”, adevăratul înțeles ni-l dă Platon în Dialoguri63.

La rugăciunea Luceafărului, autorul precizează: Este Tatăl ceresc Care vorbește, iar „Cuvântul de-ntăi” nu poate fi decât Logosul evanghelic: „La început a fost Cuvântul”. „Așadar Tatăl poate să acorde «Luceafărului» atribute de ale «Logosului», dar nu-i poate acorda moartea”64. Adică o legătură directă între Logosul Părintelui ceresc din rugă-ciunea Luceafărului astru cosmic și Logosul divin, Logosul creator și luminător al Evangheliei după Ioan, Creator și luminător al vieții (Ioan 1, 1-5), fără a se confunda Logosul divin, „Lumină din lumină”, cu Luceafărul astru strălucitor și luminător, creat între aștrii cerului, care poate lumina pe timpul nopții pământul și omul. Acest comentariu atent ne duce la concluzia fondului problemei, că inspirația marelui geniu Eminescu în poemul Luceafărul, confirmă afirmarea

62 D. Murărașu, Comentarii eminesciene, p. 28.63 D. Murărașu, Comentarii eminesciene, p. 3064 D. Murărașu, Comentarii eminesciene, p. 35.

146

sa din manuscris, a „Legendei Luceafărului”. Este confirma-rea deplină a ecoului luminii Evangheliei asupra celei mai strălucitoare creații poetice a marelui geniu Eminescu.

În Istoria literaturii române avea să afirme că Luceafărul este cea mai frumoasă poezie din literatura noastră. Este cea din urmă culme a genialității lui Eminescu. Raportat la Eminescu, Luceafărul are semnificația gândului ajuns la împăcare și înseninare, prin înțelegerea vieții cu micimile ei, a vieții care nu poate oferi mulțumirile geniului condam-nat la izolare, prin însăși superioritatea lui65. Cu opera lui Eminescu începe epoca formării idealului artistic în litera-tura română66. Tudor Vianu în analiza poeziei eminesciene a mers până acolo, în aprecierea Luceafărului, încât a afirmat că dacă opera poetică a lui Eminescu s-ar pierde și s-ar păs-tra numai Luceafărul, s-ar putea culege imaginea esențială a poetului, putându-se privi bogata înflorire a frumuseții sale67. Astfel, după un deceniu de elaborare și șlefuire, Luceafărul se citește pentru prima oară în anul 1882 în ședințele Junimii, văzând lumina tiparului mai întâi în Almanahul România Jună din Viena, în aprilie 1882, iar în revista Convorbiri lite-rare, în august 1883.

Biserica noastră strămoșească, venerată de marele geniu român, se asociază la această comemorare, căci niciun alt scriitor și poet nu a vădit mai mult ecoul luminii Evan-gheliei în operele sale literare ca marele geniu român Mihai Eminescu.

65 D. Murărașu, Comentarii eminesciene, p. 30.66 D. Murărașu, Istoria literaturii române, p. 220.67 T. Vianu, Poezia lui Eminescu.

147

inauGurarEa Bustului lui Mihai EMinEscu

dE la MănăstirEa putna1

Victor Macarie

Ridicarea unui bust în cinstea lui Mihai Eminescu în urmă cu 60 de ani, în incinta Mănăstirii Putna, de către Cercul studențesc Arboroasa, a fost determinată de rolul hotă-

râtor pe care l-a avut poetul în inițierea, organizarea și desfășurarea marii serbări românești și a primului con-gres al studenților români de pretutindeni, care a avut loc

1 Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXII (1986), 6, pp. 106-111.

Mihai EMinEscu

148

la mormântul Sf. Ștefan cel Mare, între 14-18 august 1871. Ideea organizării acelei serbări, al cărei suflet2 și animator3 a fost, se pare că i-a aparținut lui Eminescu4. „Timid și sfios”, o fi împărtășit poetul de la început această idee unora dintre colegii săi, așa cum arată în evocarea sa Teodor V. Ștefanelli5, „timid și sfios din pricină că realizarea ei, atât din cauze poli-tice, cât și materiale, nu era ușoară, și visul său, poate cel mai frumos, lesne putea numai vis să rămână”. Dar lucrurile erau în favoarea inițiativei mărețe și ideea sa era acceptată cu mare însuflețire de către colegii săi din toate pământurile românești. „Atunci sfiosul și puțin energicul Eminescu a început să dez-volte o deosebită activitate pentru realizarea idei sale”.

Fiind apreciat de studenții români de la Viena, reuniți în Societatea România jună, Mihai Eminescu a fost ales secre-tar al comitetului de organizare6, calitate în care va redacta apelurile publicate sau trimise comunităților de studenți și elevi din țară și din străinătate pentru a se organiza în vede-rea participării lor la marea serbare care „trebuia să devină purtătoarea ideii unității morale a națiunii noastre”7. Dacă „în trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”, scria poetul în apelul adresat studenților din Blaj, invitându-i

2 În: Glasul Bucovinei, IX (1926), 2170, p. 1.3 Șerban Cioculescu, Eminesciana, București, 1985, p. 33.4 Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Iași, 1983, p. 124; Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, p. 117.5 T.V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, p. 125.6 Ș. Cioculescu, Eminesciana, pp. 32-33. La 4 martie 1870, alături de Eminescu, președinte este ales contele E. Logothetty, fiind înlocuit în aceeași lună cu viitorul mare chimist Nicolae Teclu, iar de la 8 aprilie 1871 este ales Ioan Slavici, el prezidând marea serbare de la Putna ală-turi de Eminescu, care și-a păstrat funcția de secretar în tot acest timp.7 Ș. Cioculescu, Eminesciana, p. 34.


149

la „un pelerinaj de pietate către trecut, la mormântul Sf. Ștefan cel Mare, și la un congres al inteligenților din respect pentru viitor”8.

Ajuns la Mănăstirea Putna cu o lună de zile mai devreme, Eminescu a retipărit, alături de alți membri ai comitetului, vechiul necrolog al Sf. Ștefan cel Mare, alcătuit de Vartolomei Măzăreanu. A imprimat discursul oficial pre-zentat de A.D. Xenopol, a scris pentru această ocazie marșul La arme (căruia i-a fost preferat un Imn închinat Sf. Ștefan cel Mare, de Vasile Alecsandri, și pus pe muzică de Alexandru Flechtenmacher)9, a distribuit participanților poezia lui Dimitrie Gusti, Poemul Putnei10. Pe întreg parcursul mani-festărilor11, Eminescu a fost prezent la toate momentele importante care s-au consumat la acea mare întrunire româ-nească12. Prin amploarea și programul ei, această manifes-tare poate fi considerată ca o legitimă continuare a Adunării de la Blaj (unde din 40.000 de piepturi de români s-a strigat: „noi vrem să ne unim cu țara”) și ca o anticipare a Adunării din anul 1918, care a consfințit unitatea națională a tuturor românilor.

8 Ș. Cioculescu, Eminesciana, p. 34.9 A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, pp. 122, 125.10 T.V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, pp. 129-133; Ioan Slavici, Amintiri, București, 1983.11 A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, pp. 121, 125. „Serbarea a început sâmbătă, 14 august, anunțată cu 21 de salve și cu primirea protocolară a oaspeților sosiți cu miile [...]. Congresul își deschide lu-crările în trapeza Putnei, luni, pe seară, continuându-se a doua și apoi a treia zi, încheindu-se cu un prânz dat de egumenul mănăstirii, după care congresiștii părăsiră mănăstirea miercuri 18 august 1871”.12 T.V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, pp. 127, 139; A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, p. 12.

Mihai EMinEscu

150

Datorită importanței pe care o prezintă pentru isto-ria noastră acea întrunire din anul 1971, de la mormântul Sf. Ștefan cel Mare, era firesc ca în anii de după Unirea cea Mare să fie comemorată tot printr-o serbare națională de amploare și tot la Putna, iar mentorul ei să fie omagiat cu un bust în incinta acestui autentic panteon românesc, de unde, de-a lungul veacurilor, „au iradiat idei înălțătoare care au sensibilizat și dinamizat simțirea și acțiunea tuturor româ-nilor pentru înfăptuirea idealurilor supreme de libertate, independență și unitate politică”13. Această datorie a revenit Cercului studențesc Arboroasa, care, din cauza „nevoilor de tot felul”14, nu a putut să o organizeze în anul 1921, la împli-nirea semicentenarului, amânând-o cu cinci ani, până în anul 1926, când se împlineau 55 de ani de la marea serbare, 422 de ani de la moartea Sf. Voievod Ștefan cel Mare și 37 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu.

Evocând acele înălțătoare momente, când o mână de studenți, în frunte cu Eminescu, Slavici, Porumbescu15 și alții, au chemat pe toți românii la o serbare de înfrățire, președintele Cercului studențesc Arboroasa arată, printre altele, că acea serbare fusese „pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru, pe cât de glorios, pe atât de nefericit”, și era privită ca ocazie unică de meditație seri-oasă asupra problemelor impuse de viitorul națiunii noastre.

13 Constantin Gh. Marinescu, Alexandru Tănase, Conștiința națională și valorile patriei, Iași, 1982, p. 254.14 ***, „Sărbătoarea de la Putna (1971-1926)”, în: Glasul Bucovinei, IX (1926), 2170, p. 1.15 A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu. Acesta, alături de Grigore Vindireu, a cântat „pentru toată Dacia”, după cum îi scria marele muzi-cian și patriot tatălui său la Stupca.


151

„Așa gândise Eminescu acea serbare și acesta i-a fost ros-tul”. Români din toate ținuturile au luat parte și, încă o dată, s-a dovedit unitatea sufletească, „toți erau un neam, aveau aceeași limbă, același suflet și aceleași aspirații: toți erau conștienți de trecutul acestui neam și de viitorul către care, în chip firesc, trebuia să tindă”16. Era o datorie și o onoare pen-tru generația imediat următoare actului de voință națională de la 1 decembrie 1918 să evoce marile evenimente și marile personalități:

„Nouă ne-a fost hărăzit să vedem visul atâtor generații împlinit. Este datoria noastră să sărbătorim acum, când unitatea națională s-a făcut, pe vrednicul voievod și pe marele Mihai Eminescu. Să ne plecăm cu smerenie îna-intea generațiilor care au luptat pentru această unitate și au ținut continuu vie conștiința trecutului glorios, pregătind astfel viitorul neamului românesc”.

Luând inițiativa comemorării acelui eveniment printr-o mare serbare națională, studenții făceau apel la românii de pretutindeni și la toate instituțiile să-i sprijine spre a aduce la bun sfârșit inițiativa luată. Se pare că sprijinul a întrecut așteptările tineretului studios, dacă ne gândim că la înce-put ei își propuneau: „cu această ocazie se va pune un epitaf nou pe mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare, se va așeza o placă comemorativă lui Mihai Eminescu și se va bate o medalie jubiliară”17.

16 Teodosie Popescu, „Un apel și o datorie”, în: Conștiință națională, II (1926), 1-2, p. 26.17 T. Popescu, „Un apel și o datorie”, p. 26.

Mihai EMinEscu

152

Dacă inițial se propusese o placă comemorativă pen-tru Mihai Eminescu, datorită popularității și simpatiei de care se bucura marele poet în rândul tineretului universitar în acele momente, studenții organizatori au revenit asupra hotărârii lor, lansând liste de subscripție și realizându-i un bust lui Eminescu, „ale cărui sentimente pentru «dulcea Bucovină», în care marele poet nu avea încă niciun monu-ment, erau bine cunoscute”18. Fondurile s-au strâns relativ ușor și sculptorul Oscar Han a realizat bustul poetului în timp record.

Data dezvelirii bustului a fost stabilită pentru ziua de 8 august 1926, ocazie la care au fost invitate toate societățile culturale românești să participe în număr cât mai mare „și cu steagurile lor”. Oaspeții erau informați că vor beneficia de o reducere de 50% la călătoria cu trenul, biletul dus fiind valabil și la întoarcere, pe baza unei vize puse la Putna19. Tot în vederea atragerii a unui număr cât mai mare de participanți, pentru prima dată întâlnim ideea filmării unei manifestări populare: „întreaga serbare se va cinematogra-fia”, anunțau organizatorii prin paginile ziarelor locale20.

La chemarea arborescenilor, Mănăstirea Putna deve-nise centrul de interes al neamului românesc:

„spre Putna se îndreaptă gândurile românilor de pretu-tindeni. Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu întruchipează viziunea națiunii noastre și aspirațiile poporului român: unitatea și libertatea. Putna a devenit

18 ***, „Sărbătoarea de la Putna (1971-1926)”, p. 2.19 ***, „Sărbătoarea de la Putna (1971-1926)”, p. 2.20 În: Glasul Bucovinei, IX (1926), 2168-2170, p. 2.


153

un simbol, un loc de pelerinaj, de închinare, de slăvire și de speranțe”21.

„Veniți la Putna!”, era deviza și apelul studenților orga-nizatori, care se adresau românilor cu un vibrant patrio-tism. Se dorea ca manifestarea să fie pusă sub patronajul lui Iacob Negruzzi, participant la serbarea din anul 1871, acum președinte al Academiei Române22, dar acesta, la fel ca Octavian Goga, ministru de interne, și Vasile Goldiș, minis-trul artelor23, nu a participat, fiind doar reprezentați prin înalți funcționari ai respectivelor instituții.

Oaspeții sosiți din toate colțurile României Mari erau îndrumați, atât spre locurile de cazare, cât și acolo unde urmau să aibă loc manifestările, de către studenți energici, membri ai comitetului organizator, care purtau ca semn dis-tinctiv un ecuson tricolor la butonieră, pe care era gravată litera „A”, însemnul Arboroasei, spre a fi ușor de identificat de către cei care aveau nevoie de indicații.

La 8 august 1926, ziua stabilită pentru ceremonie, curtea Mănăstirii Putna era neîncăpătoare pentru cei peste 5.000 de participanți la acest nou pelerinaj la mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare, veniți pentru comemorarea sa, a lui Mihai Viteazul, domnul primei Uniri, și a lui Mihai Eminescu. Serbarea a început cu un serviciu religios săvârșit de către părintele Volcovschi, starețul mănăstirii, însoțit de un sobor de preoți. După acest moment inaugural, în sunetul muzicii militare, studenții au tras tricolorul de pe chipul în bronz

21 În: Universul, 181, 8 august 1926, p. 2.22 T. Popescu, „Un apel și o datorie”; în: Glasul Bucovinei, 27 iulie 1926.23 În: Glasul Bucovinei, 4, 6 august 1926.

Mihai EMinEscu

154

al lui Mihai Eminescu, în fața asistenței, care a izbucnit în prelungite urale, ovații de bucurie și entuziasm. Buciumașii, îmbrăcați în straie de sărbătoare, au vestit clipa solemnă de pe înălțimile turnului de la poarta mănăstirii și ale dealurilor din împrejurimi24.

În această atmosferă însuflețitoare, în fața operei sculp-torului Oscar Han, a început seria discursurilor omagiale prezentate de invitații de onoare și de reprezentanții unor instituții culturale centrale și din diferite orașe de pe întreg cuprinsul românesc. Printre cei care au luat cuvântul a fost profesorul Domițian Spânu, care a vorbit în calitate de prim președinte al Cercului studențesc Arboroasa25, arătând importanța congresului de la Putna organizat de Eminescu, Slavici și alții, la 1871, și semnificația reluării acestei tradiții26 de către Societatea Arboroasa. De asemenea, a caracterizat personalitatea lui Mihai Eminescu, relevând dominanta ide-alurilor sale patriotice: „unitatea tuturor românilor într-un stat unitar și independent”27. Au luat apoi cuvântul delega-tul Ministerului Artelor, delegatul sindicatului ziariștilor din

24 În: Universul, 183, 11 august 1926, p. 2.25 C. Ghibănescu, Cânta la Stupea o vioară, București, 41967. Cercul studențesc Arboroasa a fost înființat în anul 1875, primul președinte fiind Gherasim Buliga; din 1876 a fost ales președinte Ciprian Porumbescu. În urma cunoscutei telegrame de condoleanțe trimisă la Iași, în anul 1877, cu ocazia centenarului decapitării de către turci a lui Grigore Ghica-Vodă, societatea a fost desființată și reînființată la 28 noiembrie 1918.26 La acest panteon românesc a mai avut loc o adunare populară în iu-lie 1904, cu ocazia comemorării a 400 de ani de la moartea Sf. Voievod Ștefan cel Mare.27 ***, „Dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu la Putna”, în: Glasul Bucovinei, IX (1926), 2173, pp. 2-3.


155

România, profesorul Constantin Berariu, care, în numele scri-itorilor bucovineni, a adus omagiu memoriei lui Eminescu și a mulțumit Societății Arboroasa pentru inițiativa luată, pro-punând ca astfel de manifestări să se organizeze cât mai des. Au mai prezentat cuvinte de salut și mulțumire profesorul Lungulescu, reprezentantul Casei Școlilor, studentul Nicolae Dragoș, președintele Uniunii studenților români, profesorul V. Gheorghiu, în numele Societății pentru cultură, și pro-fesorul Max Hacman, în numele Universității, care a ară-tat meritele Societății Arboroasa și a îndemnat tineretul universitar la muncă rodnică și constructivă, luând pildă de la marii înaintași ai neamului. În încheiere a luat cuvân-tul studentul Teodosie Popescu, președintele în exercițiu al Cercului studențesc Arboroasa, care a mulțumit tuturor pentru participare la marea manifestare și pentru sprijinul acordat prin toate mijloacele materiale și spirituale, sublini-ind ideea organizării și în viitor a unor astfel de manifestări cu un pronunțat caracter patriotic și național.

După cuvântările rostite, toți cei prezenți au fost invitați la o masă câmpenească și a urmat un amplu program artis-tic, la care, între formații, s-au numărat corurile din Putna, atât cel școlar, cât și al căminului cultural, care au intonat cântecele patriotice: Deșteaptă-te, române!, Răsunetul Ardealului, și compozițiile lui Ciprian Porumbescu: E scris pe tricolor Unire, Trei culori. A urmat corul Societății Arboroasa, reunit cu ansamblul coral mitropolitan, ale căror cântece erau amplificate de dangătul bătrânului clopot Buga, care înălța în eter numele ctitorului acestui străvechi lăcaș28.

28 În: Universul, 181, 8 august 1926, p. 2

Mihai EMinEscu

156

Serbarea populară a continuat până seara târziu cu recitări, cântece și hore tradiționale. S-au făcut focuri pe dealurile din împrejurimi, încheindu-se printr-un pitoresc și original joc de artificii.

La reușita acestei serbări au avut o contribuție deose-bită și arcașii, bravi urmași ai plăieșilor Sf. Voievod Ștefan cel Mare, bătrâni cu plete încărunțite, alături de mândri feciori din frumoasa grădină a Bucovinei29.

Această adunare populară a fost una dintre cele mai mari și mai frumoase manifestări culturale și de solidari-tate românească din câte s-au organizat după Unirea cea Mare. Toate organele de presă, centrale și locale, au trimis corespondenți, care au publicat impresii și reportaje privind întrunirea de omagiere a lui Eminescu și pelerinajul de la mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare30. Spre amintire, celor prezenți le-a fost înmânată medalia jubiliară realizată special pentru această ocazie, pe care este înfățișat marele voievod al Țării Moldovei, Sf. Ștefan cel Mare, alături de marele voievod al limbii române, Mihai Eminescu, două dintre personalitățile strălucite ale istoriei și limbii neamului nostru. Medalia a fost bătută din aluminiu, cu diametrul de 30 mm, și prevăzută cu o tortiță de agățat pentru a fi purtată ca medalion sau breloc31.

29 ***, „Dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu la Putna”.30 În: Opinia, XXII (1926), 5760, 11 august, p. 3. Acest articol face refe-rire numai la pelerinajul de la mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare și nu amintește nimic despre dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu, care a fost principalul mobil al adunării. Medalia a fost înmânată cu o panglică tricoloră, așa cum se observă din exemplarul care a fost pus la dispoziția noastră cu multă amabilitate de către Anatolie Ciobanu.31 ***, „Dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu la Putna”.


157

Chipul în bronz al lui Eminescu, de o frumusețe cla-sică, cu fruntea largă de cugetător, cu ochii privind adânc în vreme, de parcă ar vrea să cuprindă toate tainele viitorului32, este inspirat după prima sa fotografie33, și îl reprezintă tânăr, așa cum era când a venit „la praznicul marelui Ștefan, în anul 1871”34. Ca orice operă de artă plastică, bustul lui Eminescu de la Putna a constituit obiectul unor aprecieri din partea specialiștilor sau a unor oameni de cultură și artă. Astfel, H. Blazian a arătat că Oscar Han iubește viața și-i iubește poe-zia, dar el nu face piatra (bronzul) să tresară și să respire, el nu vrea să ne dea iluzia mișcării și a vieții imediate. În cazul acestei opere, accentul grav nu cade pe ceea ce constituie personalitatea lui poetică35. Iar Ionel Teodoreanu, mai gene-ros, a subliniat că „Han este singura rimă în marmură a lui Eminescu”. O părere similară a avut și Mihail Sadoveanu36, când propunea omagierea poetului cu un bust nou, care să fie realizat tot de Oscar Han37.

Oscar Han a arătat că sculptura monumentală trebuie să reziste în cadrul naturii profilate pe arhitectură și că un monument este simultan arhitectură și sculptură, care se

32 Fotografie realizată în toamna anului 1869, la Praga, în drumul său spre Viena, în atelierul fotografului J. Tomás.33 Gala Galaction, „La Mănăstirea Putna”, în: Adevărul literar și ar-tistic, IX (1928), 104, p. 1. 34 Henri Blazian, „Oscar Han”, în: Glasul Bucovinei, VII (1926), 302, p. 5.35 Lecca Morariu, Buletinul Mihai Eminescu, X (1939), p. 88; România, II (1939), 377.36 Chipul lui Eminescu a constituit o permanență în activitatea lui Oscar Han. A realizat un număr de alte cinci busturi monumentale și două statui, alături de multe alte lucrări răspândite în muzee.37 H. Blazian, „Oscar Han”; Marin Mihalache, Oscar Han, Ed. Pygmalion, București, 1985, p. 44.

158

unesc într-un volum, într-o formă în care planurile și lini-ile sculpturii fac un tot unitar ca stil, contopite astfel încât monumentul privit din orice latură să facă o singură siluetă, „o singură încheiere arhitectonică prin armonie și unitate”38. Acest monument, așezat inițial într-o poziție inadecvată, jenantă și echivocă nu îndeplinea tocmai acele cerințe de armonie cerute teoretic de însuși sculptorul realizator.

Impresia aceasta și nevoia de a fi mutat de lângă ușa mănăstirii, arată Gala Galaction, poate că este sporită și de stihurile de blestem din Doina lui, unde conchide vizionar: „într-o zi urmașii noștri (mai subțiri) vor așeza pe marele cântăreț ceva mai departe de altar și vor săpa și alte versuri pe soclu”39.

Previziunea și dorința părintelui scriitor Gala Galaction a fost de bun augur și realizarea ei nu s-a lăsat prea mult așteptată. Astfel, bustul a fost mutat, inscripția înlocuită și dezvelită la 13 octombrie 1935, oferind ocazia unei noi adu-nări populare la acest panteon al neamului nostru.

În prezent, bustul lui Eminescu este pus în valoare atât prin locul în care este amplasat, îndeplinind acele cerințe de spațiu și lumină, cât și prin soclul de granit, „piatră din munții noștri”, pe care puteai citi versurile de cel mai pro-fund patriotism:

„Ce-ți doresc eu, ție, Dulce Românie?La trecutu-ți mare, mare viitor”.

38 Gala Galaction, „La Mănăstirea Putna”.39 Conform unor informații extrase dintr-o monografie a Cercului stu-dențesc Arboroasa, aflată în manuscris la unul dintre foștii ei președinți și trimisă nouă de către învățătorul pensionar Iancu Istrate din Rădăuți.

159

MEtaForE-siMBol dacicE în GândirEa și poEzia lui Mihai EMinEscu1

Maria Platon

Atitudinea deliberat restrictivă pe care ne-am îngăduit-o față de o temă de cercetare atât de cuprinzătoare, cum este cea a raportu-rilor dintre dacism și literatura română, ne

dispensează de obligația de a aborda teoretic conceptul de mit al originii și de a urmări, în detaliile lui, modul în care acesta își afirmă potențialul semantic și estetic în devenirea

1 Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXII (1986), 6, pp. 546-552.

Mihai EMinEscu

160

istorică a culturii naționale. Ne limităm, nu întâmplător, la o singură vârstă din evoluția scrisului nostru artistic, aceea a romantismului, și, în cadrul ei, la o singură ipostază ide-ologică și literară a motivului dacic, adăugat patrimoniului spiritual românesc prin contribuția lui Mihai Eminescu.

Mai întâi romantismul, pentru că niciunul dintre curen-tele literare, care au brăzdat câmpul culturii noastre, nu a fost mai hotărât orientat, în poetica sa, de un mod atât de particular de înțelegere a trecutului istoric și de conștiința reprezentării lui în artă ca romantismul românesc.

În această epocă a istoriei noastre active, când se refor-mulează problemele fundamentale ale existenței materiale și spirituale românești, literatura, integrată în contextul activității politice și culturale a momentului, își asumă toate imperativele mișcării de libertate și unitate națională, slu-jindu-le, prin virtuțile sensibile ale cuvântului scris, ca o excelentă armă de luptă.

Reprezentând, în mod exemplar, cauza românească și slujind-o în toate revendicările și contestațiile ei, istoria devine un obiect al studiului sistematic, transformându-se, prin contribuțiile lui Kogălniceanu, Bălcescu, Florian Aaron, G. Bariț, Odobescu și Hasdeu, într-o disciplină științifică modernă, care își adaugă erudiția, metoda și spiritul filo-sofic. Se cercetează, organizat, istoria în întregul și deveni-rea ei, în epocile de înălțare și de cădere, dar se studiază, cu justificată precădere, dacă raportăm lucrurile la spațiul social și politic particularizat al Țărilor Române, istoria ori-ginilor, „capul moșiei” și „începăturile neamului”. Nu pentru că această epocă, socotită cândva a „enigmei și miracolului românesc”, se înfățișa ca un teritoriu de liberă vagabondare


161

imaginativă, ca o atracție fascinantă pentru romanticul sensibilizat la ceea ce părea a fi mai „diferit” și mai „bizar”. Preocupările istoricilor, prin particularizarea istoricității în literatura beletristică, și a scriitorilor noștri cu privire la originile poporului sunt departe de a se fi înscris în limi-tele restrânse ale educației unui istorism superficial, avid de culoare locală și de spectacol senzațional.

Ele răspundeau, cum am amintit, unui program al conștiinței contemporane, orientat spre atestarea identității, apărarea autonomiei și definirea ființei naționale în constan-tele ei distinctive, prin valorificarea elementului local, spe-cific, existent într-o realitate etno-genetică fundamentală, multimilenară.

„Pelerinajul” spre origini, înfăptuit cu o nepotolită sete de „rădăcini”, ne-a ajutat să descoperim, din dubla, vechea și nobila noastră familie, nu doar chipul „divinului Traian”, ci și pe acela, încă atât de puțin știut, al poporului pe care Herodot îl socotea a fi „cel mai viteaz și mai drept” dintre toți tracii, chipul dacilor, „străbunii noștri de la Burebista și mai de demult”, și imaginea acelui pământ întins, plin de daruri, din spațiul carpato-pontic-dunărean, proiectat atâta vreme în aura preistoriei.

Adâncirea în autohton, „restituirea” Daciei, reactualizarea mitului Daciei, revitalizarea valențelor lui ideologice și artis-tice, reprezintă un fenomen logic al gândirii și sensibilității românești, produs pe terenul maturizării conștiinței noastre etnice, ca un rezultat al victoriilor științelor exacte și soci-ale și al mutațiilor de mentalitate. Componentă definitorie a specificului național, dacismul devine, în aceste condiții, un fapt uman și o realitate culturală complexă, păstrătoare

Mihai EMinEscu

162

a unor valori rațional-afective fundamentale, cu o multiplă funcționalitate de ordin gnoseologic, social, politic, estetic, valorificată pilduitor de romantism. Romantismul românesc coboară mitul originii în istorie, îi încorporează semnificațiile în existența cotidiană contemporană, asociind mereu ideii genezei pe cea de patrie și permanență. Secundând isto-ria, literatura, la rândul ei, exploatează sugestiile artistice fertile ale motivului dacic, demonstrând, prin producțiile artistice, calitativ deosebite de la un stadiu literar la altul, că modalitățile istorizării miturilor fundamentale rămân în matca activă a unei arte naționale, inepuizabile.

Grupului socio-cultural al romantismului românesc îi aparține și „dacistul” Eminescu. Ca orientare, el se înscrie, metodologic, în spiritul general al curentului, dar se perso-nalizează prin noi și superioare elemente de viziune și abor-dare practică a motivului. Deși marele poet a fost reținut de legitima „seducție a metaforei mitice”, nu poate fi vorba, totuși, doar de un banal atașament sentimental față de „avu-tul nostru cel mai vechi” și nici de o întâmplătoare întâlnire cu o ademenitoare temă literară. Dincolo de „expresia exte-rioară a formelor”, dincolo de „hieroglifele” mitului, el desco-perea, cum o și spune, un „profund învățământ”, o „profundă idee internă”. Din această cauză motivul dacic nu rămâne, pentru poet, un simplu „limbaj”, ci el își reintegrează un semnificant, de unde și o asumare conștientă a sensurilor motivului în ființa-i subiectivă și în viziunea asupra istoriei, culturii și progresului.

Cu înțelegere simpatetică și pătrundere intelectuală, Eminescu transforma dacismul din „motiv literar” într-un resort interior fecund, care îi justifică și angajamentele


163

ideologice și opțiunile artistice. El își depășește, în felul acesta, cu mult precursorii, iar fiabila distanțare de ordin teoretic și estetic marchează o nouă vârstă pe spirala litera-turii naționale.

Sporul acesta de asumare conștientă a sensurilor dacis-mului în gândirea și scrisul eminescian îl învederează lim-pede modul original în care poetul folosește densitatea semantică a mitului și îi complexează funcționalitatea în definirea spiritualității românești, în certificarea diferenței ei specifice în ansamblul comunităților umane, cu alte cuvinte, în structurarea conținutului specificului național.

Soluția pe care o caută, mergând spre o înțelegere dina-mică a conceptului, o găsește la noi acasă, în „însăși viața neamului”, știind că procesul de formare a conștiinței etnice și de cristalizare a acesteia într-o emblemă națională unifi-catoare s-a hrănit din experiența istorică locală, în raport organic cu dezbaterea existențială a poporului român. Acumularea, progresiv încercată, a tentativelor de definire a specificității ființei naționale trebuia să ajungă, în saltul calitativ pe care urma să-l facă, în acord cu spiritul „veacu-lui naționalităților”, la cunoașterea „naturii pământului de sub picioare și a cerului de deasupra”, a „elementelor sta-tornice” ale poporului, la descoperirea „originilor”, pentru că, motivează poetul în articolele sale din Curierul de Iași, Federațiunea și Timpul, caracteristicile sinelui național nu sunt urmări ale „penetrației de elemente străine”, ci răsar din „rădăcini proprii, în adâncime proprii”2. Cum în gândirea

2 Mihai Eminescu, „Strângerea literaturii noastre populare”, în Mihai Eminescu despre cultură și artă, Iași, 1970, p. 47.

Mihai EMinEscu

164

sa, structurată de un organicism bine articulat, totul se rânduiește după „simțul istoric” al românilor, după „simțul de dezvoltare continuitivă și organică”, Eminescu ajunge, pe firul istoriei, din treaptă în treaptă, la adâncuri, la vârsta nea-mului geto-dac, unde află forțele genuine ale spiritualității autohtone.

Nucleu stabil în concepția sa istorică și social-politică, clasicismul este pentru poet un punct de referință și un ter-men de comparație în judecarea stărilor de lucruri din vremea sa, în aprecierea gradului de civilizație și cultură al contempo-ranilor săi.

La temelia progresului social și moral al „civilizației adevărate”, el așază „elementele civilizației vechi”, tradiția și „naționalitatea”. Tot ce pornește din „obiceiurile străine, limbile străine, instituțiile străine” dă naștere „semibarba-riei”, stare „de degradare, de regres”3. În contrast cu „semi-barbaria”, „boală primejdioasă” pentru evoluția unui popor, care și-a urmărit existența, ca un bun în continuă devenire, a „propriilor puteri”, Eminescu așază „sănătoasa barba-rie” și „primitivitatea”, adică puritatea morală și curățenia fizică a strămoșilor noștri, a dacilor. „Totul trebuie dacizat de aici înainte, conchide, în prelungirea logică a ideii, poe-tul, convins că printr-o „parțială întoarcere la trecut”, „la elementele lui sănătoase, proprii de dezvoltare”, s-ar realiza premisa reală a „adevăratei civilizații”, s-ar pune fundamente solide limbii și literaturii naționale, amândouă „măsurariul civilizațiunii poporului”, și s-ar afla garanția calității acelor

3 M. Eminescu, „Despre civilizație”, în Mihai Eminescu despre cultură și artă, p. 16.


165

„note caracteristice comune unei totalități de oameni”, care, numai în acest mod, ar ajunge să dobândească și „simțământul subiectiv al națiunii, simțământul solidarității naționale”4.

Devenită un termen constitutiv al specificului național și un factor hotărâtor în stabilirea direcțiilor progresu-lui material și spiritual, ideea dacică renovează, datorită lui Eminescu, sensurile și funcțiile generatoare ale unei colectivități umane, care, cândva, într-un spațiu și timp arhetipal, acel in illo tempore, ab origine5, a dat lumii o mare civilizație și ne-a transmis, odată cu o bogată zestre de mituri, atribute de preț ale structurii intime, organice și ale spiritualității naționale.

Statutul privilegiat pe care îl cunoaște, în concepția social-politică și cultural-eminesciană, întoarcerea spre ori-ginar, determinată de o evidentă opțiune sentimentală pentru trecut, își are explicația în larga experiență personală și soci-ală a poetului. Observator lucid al realităților contemporane și judecător al lor, Eminescu condamnă cu neascunsă mânie „nevredniciile” oamenilor timpului său. Rechizitoriul este făcut în numele unor valori materiale și spirituale fundamen-tale, descoperite în umanitatea arhaică a băștinașilor acestui pământ, iar în paralela dintre trecut și prezent pe care o face, pornind de la criteriul utilității sociale, ascendența calitativă a lumii dacice este, în mod justificat, pusă în lumină.

Timpul trecutului mitizat se constituie, și la acest mare romantic, ca un ideal cu funcție compensatorie, iar acest

4 M. Eminescu, „Artele din punct de vedere economic și administra-tiv”, în Mihai Eminescu despre cultură și artă, p. 20.5 Mircea Eliade, Le mythe de l'eternel retour, Archétipes et répétition. Nouvelle édition revue et augmentée, Paris, 1969, p. 33.

Mihai EMinEscu

166

ideal este cu atât mai intens întreținut cu cât realitatea prezentului îi apare mai potrivnică. Trecutul este, în unele cazuri, cel apropiat, al copilăriei fericite, dar din vârstă în vârstă, în virtutea cunoscutului mecanism de funcționare a principiului reiterării amintirilor, este și trecutul cel mai îndepărtat, originar, păstrat în memoria colectivității, trecu-tul Daciei și al străvechii civilizații preistorice, simboluri ale unor vremuri mitice și eroice.

Că dacismul nu este un „accident” în gândirea și scri-sul eminescian, cum au socotit-o unii, că el nu este selec-tat spontan, din aspirația romantică, legitimă, către mituri, și nici nu este generat doar de mentalitatea publicistului, ținând exclusiv de domeniul jurnalisticii, ci vizează un plan adânc, legat de străfundurile eului poetului, ne-o demon-strează și creația poetică. Opțiunile ideologului Eminescu se întregesc, complementar, cu cele ale artistului, făcând loc larg și în albia poeziei sale metaforei-simbol dacice.

Elocventă pentru adâncimea la care vibrează dacismul în viziunea poetică și universul artistic eminescian ni se pare a fi, în primul rând, hotărârea mărturisită de către poet, încă din anii studiilor vieneze, de a se întoarce înapoi „uriașa roată a vremii”, pentru a o opri la Preistorie și a da o mare epopee a începuturilor poporului său. O asemenea epopee el nu a reușit să realizeze, dar mulțimea și întinderea în timp a pro-iectelor (Planul lui Decebal, Memento mori, Sarmis, Strigoii, Rugăciunea unui dac, Dachia și ursitorile, Sarmis-Gemenii), abundența aluziilor, imaginilor, metaforelor dacice, prezente difuz, în toată opera sa, reflectă, îndeajuns, măsura în care dacismul a polarizat disponibilitățile spirituale ale poetului și i-a marcat, benefic, întreaga lui experiență literară.


167

Mai elocvent ni se pare a fi, însă, modul în care Eminescu redimensionează, și în poezie, mitul dacic, amplificându-i sugestiile, adâncindu-i semnificațiile, pentru a înfățișa ima-ginea Daciei și chipul locuitorilor în tablouri gigantice și în lumini apoteotice, cu grija de a seconda polivalența seman-tică de cea a valorilor expresive. Amplul episod dacic din poemul Memento mori, unul dintre fragmentele închegate ale întinsei sale Panorame ale deșertăciunilor, adevărată demonstrație artistică a dialecticii istoriei, ne stă la înde-mână pentru a ne convinge.

Introducând în ficțiunea poetică a mitului episodul istoric cunoscut, Eminescu descrie, prin liricizarea voită a structurii esențial epice a motivului, în cadrul unor imagini fantastic dimensionate, țara de basm a vechii Dacii, intrată, încă din Antichitate, prin textele istoricilor și scriitorilor, în aura legendei.

„Lângă râuri argintoase, care mișcă-n mit de valuri A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri, Printre bolți săpate-n munte, lunecând întunecos,

Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,Codri de argint ce mișcă a lor ramuri luminate Și păduri de-aramă roșă răsunând armonios.

Munți se-nalță, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,Purtând pe-albia lor albă insula fermecătoare,

Ce par straturi uriașe cu copacii înfloriți,Acolo Dochia are un palat din stânce sure,

A lui stâlpi-s munți de piatră, a lui streșin-o pădure,A cărei copaci se mișcă între nouri adânciți. [...]

Mihai EMinEscu

168

Asta-i raiul Daciei vechi-a zeilor Împărăție Într-un loc e zi eternă-sara-n altu-n vecinicie”6.

Această țară binecuvântată, cu o natură imensă, cu o vege-tație luxuriantă, al cărei simbol este „muntele sfânt, jumătate-n lume, jumătate-n infinit”, evocată în imagini hiperbolizate, nu doar picturale și lămuritore, ci și sugestive, care surprind nuanțe, este țara zânei Dochia, un alt simbol al patriei, al ființei naționale neatârnate, „menită” să rămână, prin semnificația istorică a destinului poporului ei, în „Planul Eternității”.

Metafora continuității, a permanenței patriei este com-pletată de o imagine-simbol a umanității stăpânitoare a aces-tui întins pământ „de rai”, imaginea dacilor, „băștinașii dintru început”, străbunii noștri. Raportați la o scară „urieșească” de însușiri fizice și valori umane, Eminescu îi înfățișează în linii „ciclopice”, iar atitudinea este sentimentală, vizibilă:

„Daci-s nalți ca brazi de munte, tari ca și săpați din stâncă. Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă, Pe-a lor umeri spânzur roșii piei de tigru și de leu,

Tari la braț și drepți la suflet și pieptoși, cu spete late, Coifuri ca granit de grele au pe frunte așezate

Și-a lor plete lungi și negre pe-umeri cad de semi-zeu”.

Aceste exemplare umane, care reprezintă pentru poet apoteoza umanității, sunt sintetizate, prin generalizare și esențializare, într-un personaj hieratic-simbolic, instalat, cu atributele-i demiurgice, în mitologia istoriei românilor,

6 M. Eminescu, Opere, Perpessicius (ed.), vol. IV, pp. 123-124.


169

sub chipul lui Decebal. Regele „barbar”, marele învins al lui Traian, personificarea înțelepciunii, demnității și libertății poporului său, al cărui chip este schițat în atâtea „planuri” eminesciene7 și deplin conturat în poemul Memento mori, îi dă posibilitate poetului să transforme, din nou, mitologia în istorie și s-o solemnizeze prin evidențierea gestului suprem al eroului, rămas triumfător chiar în căderea, în moartea sa. Înmuiat în sânge, actul de naștere al poporului român este învestit, la Eminescu, nu doar cu atributele eroismului, ci și cu cele ale tragicului8. Mai mult decât atât, poetul a dat și cea mai înaltă întrupare estetică destinului literar al eposu-lui nescris al morții lui Decebal, descifrând și semnificațiile adânci ale jertfei eroului dac. „De moare Decebal”, scrie Eminescu, „nu moare Dacia”. Nu poate fi vorba, în niciun caz, de o „cădere a eroilor ce au încercat să creeze o istorie a poporului român”, cum s-a spus9, ci, dimpotrivă, de o nouă trimitere la ideea de continuitate, de nemurire și de suge-rare a unei alte metafore a dăinuirii. În acest mod, poetul a deschis patriotismului și umanismului românesc, cu pute-rea neobișnuită a minții și cu frumusețea expresiei artistice, nu doar o perspectivă înalt axiologică și politică, dar și una profund filosofică, demonstrând, încă o dată, caracterul funcțional și social al mitului originii. Interpretările roman-ticului Eminescu nu sunt silnice, abuzive, dictate de senti-mentalism și de imaginație neîngrădită de niciun criteriu.

7 Marin Bucur, „De la un monog dacic la un început de traducere din Shakespeare”, în: Manuscriptum, 1/1975, pp. 10-14.8 Paul Anghel, „Dacia, început de poezie”, în Popasuri între arme, Ed. Militară, București, 1979, p. 49.9 E. Tudoran, Eminescu, Ed. Minerva, București, 1972, p. 194.

170

Fantezia poetului face, pe terenul atât de ipotetic, în epoca sa, al preistoriei noastre, un compromis înțelept între ipoteză și rigoare științifică, și, cu o intuiție extraordinară, el crează, interpretând, imaginea paradisiacă a Daciei și chi-pul gigantic al dacului în limitele unui posibil, pe care isto-riografia contemporană l-a transformat în real, înlăturând vechile prejudecăți cu privire la modelul economic, social, etic al lumii geto-dacilor.

Cum înțelesurile unui mit nu sunt numai afective, ci și intelectuale, este vorba, în ultimă instanță, de o „acomodare” a „subiectului la mediul obiectiv”10, pentru a ni se face, la modul cel mai convingător, demonstrația că și mitul dacic, ca oricare alt mit, este alcătuit din simboluri și are „propriul său sens”11. O prefigurare mai hotărâtă a datelor importantei probleme a densității semantice a mitului etnogenezei nu ne-a dat-o, în cadrul romantismului românesc, nimeni, ci numai poetul.

Sensurile timpului istoric sunt, așadar, în scrierile de alcătuire ideatică și artistică ale lui Eminescu multiple. El înțelege să mitizeze istoria și să istorizeze mitul, contempo-raneizându-l, prin încorporarea, în structuri lirice și nara-tive de o singulară originalitate, a dimensiunilor simbolice ale unui motiv care ne personalizează, atât de particular, spiritualitatea națională. Prin înțelesurile politice și etice, încifrate în simbolica motivului dacic, poetul a dat o nouă vârstă semantică și estetică unuia dintre miturile fundamen-tale românești.

10 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Minerva, București, 1977, p. 444.11 M. Eliade, Images et symboles, Ed. Galimard, Paris, 1952, p. 80; M. Eliade, Aspects du mythe, Ed. Galimard, Paris, 1963.

171

cuGEtarEa „vEchE” rEliGioasă în opEra lui

Mihai EMinEscu1

Liviu Stoina

Opera lui Mihai Eminescu constituie o sinteză genială a celor mai sublime și profunde idei și a celor mai nobile sentimente exprimate în înțelepciunea Antichității, îndeosebi reli-

gioasă, și totodată în timpurile moderne.Opera sa a devenit nemuritoare și, la fel ca un luceafăr

de argint, strălucește pe bolta înstelată a literaturii și culturii

1 Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXIV (1988), 1, pp. 90-108.

Mihai EMinEscu

172

românești, cu scânteieri vii în fiecare dimineață, pentru eter-nitate. Și este firesc așa, deoarece opera marelui poet a avut trei izvoare principale: literatura noastră populară, tipăritu-rile religioase vechi românești și literatura romantică euro-peană, toate conferindu-i valoare inestimabilă, recunoscută în toată lumea culturală, fiind tradusă și citită alături de cea a marelui filosof-poet Lucian Blaga.

Opera eminesciană în întregime, arhaică și modernă tot-odată, exprimă istoria și spiritualitatea noastră întreagă, având ca temelie îndeosebi înțelepciunea populară, înălțându-se până la marea înțelepciune a credinței ortodoxe, deoarece cărțile sale sfinte vorbesc despre originea omului, scopul și sfârșitul vieții sale pământești, despre originea și transfigu-rarea întregului cosmos, despre epoca de aur a omenirii în illo tempore, despre unitatea neamului omenesc și căderea sa, mântuirea firii decăzute prin Mântuitorul Hristos.

În opera lui Eminescu, fără ca el să fie teolog, au pătruns fecund elemente din religia Egiptului, mitologia greco-romană, budism, dar și din religia strămoșilor noștri geto-daci. Poetul nu ne-a lăsat o autobiografie sau o autoexegeză, deci nu știm în mod concret cât asimilase din înțelepciunea antică și care este influența exactă a acesteia în opera sa. Precizăm, după cuvintele lui Nicolae Iorga, că:

„nicio influență nu a creat, desigur, pe Eminescu; dar Eminescu nu este explicabil, dacă se lasă deoparte măcar una dintre aceste influențe care au lucrat asupra sufletului lui așa de complex”2.

2 George Călinescu, Istoria literaturii române, 1929, p. 173.


173

I. Elemente din religia Egiptului antic în opera lui Mihai Eminescu

Biografii ni-l prezintă pe Eminescu însetat de cultură și înzestrat cu puteri nebănuite în munca de informare spiri-tual-culturală. Printre notițele din manuscrisele lui Eminescu s-au găsit liste cu faraonii Egiptului, ceea ce presupune că el se ocupase în vremea studenției și cu istoria Egiptului antic; între 1872 și 1873, printre diferite cursuri, audiază și Istoria Egiptului și Monumentelor Egiptului, Obiceiurile și moravu-rile egiptenilor, ale profesorului Lepsius3.

Atras de frumusețea și de misterul pe care îl produce istoria antică a Egiptului, Eminescu a scris poezia Egipetul. Îndepărtata țară a „Egipetului”, în care Nilul mișcă a lui legendă, a fost un loc de creație și de știință tainică, în care regii și preoții au căutat „al vieții înțeles nedezlegat”. Desfășurarea poeziei este uneori sumbră, alteori cu tendințe de a reînvia viața de odinioară din Egiptul antic: „Din pământ și de sub mare s-aud sunete ce cresc”.

Egiptul trăiește astăzi în istorie, în conștiința noas tră, prin construcțiile sale celebre, pline de mister, de multe enigme nedezlegate nici până în ziua de astăzi: piramidele, creație a lui homo religiosus, cu faimoasele inscripții pe pereții interiori. Cu aceste inscripții, faraonii din dinastia a VI-a stârnesc admirația omului contemporan. Totodată, piramidele conțin și sarcofage („racle”) cu inscripții valoroase.

3 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Iași, 1977, p. 192; Petru Rezuș, Mihai Eminescu, București, 1983, pp. 59, 84.

Mihai EMinEscu

174

„Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganți Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție.

Colo se ridic trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald”4.

Nilul, plin de sacralitate, amintește de vremuri antice, când a fost zeificat; misterioasele sale izvoare îndepărtate și cu binefăcătoarele sale revărsări periodice a avut un profund ecou în imaginația poporului egiptean care i-a închinat imne și i-a consacrat serbări5. Astfel poetul zice:

„Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure...”6.

Pe malul „râului sfânt”, se află piramidele, lăcaș al zeilor care sunt slujiți de preoți:

4 Mihail Sadoveanu, Opere alese, vol. I, Perpessicius (ed.), București, 21973, pp. 48-49; Mihai Eminescu, Poezii, vol. I, D. Murărașu (ed.), București, 1982, pp. 178-179. Eminescu mai exprimă monumen-talitatea Memphisului în nuvela Avatarii faraonului Tlà, dar în altă perspectivă. Despre piramide, a se vedea: Georgeta ChiŢulescu, Traian ChiŢulescu, Șapte monumente celebre ale arhitecturii antice, București, 1960, pp. 9-46; Constantin Daniel, Arta egipteană și civilizațiile mediteraneene, București, 1980, pp. 63-66; Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. I, București, 1984, pp. 145-147.5 Diac. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, București, 1982, pp. 101, 108.6 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 49; M. Eminescu, Poezii, vol. I, p. 179.


175

„Și în templele mărețe, colonade-n marmuri albe,Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe,

Și al preoților cântec sună-n harfe de argint”7.

Cetatea și piramidele Egiptului, căzute în ruină, retrăiesc

„datorită potențialului de gând și vis incorporat în ele prin strădania intelectuală și spirituală a regilor și preoților din vechime. Ca niște snopuri gigantici de lungi sulițe de argint, regii acționează prin timp, învi-ind aura de vis a locurilor asupra cărora magul a abătut pustiirea ca pedeapsă pentru decăderea tocmai a acelor regi și preoți”8.

Magul invocă o implacabilă justiție, rămas singur, „pavăză a răzbunării”, împotriva „unei ginți efeminate”, a unor „regi pătați de crime”, astupă în nisip întregi orașe: „Memfis, Teba, țara-ntreagă coperită-i în ruine”9. Acest mag are însușiri supranaturale, concentrând în ele toată puterea asupra destinului istoriei Egiptului. Magul „între-prinde un efort de centrare a lumii, efort care în ochii lui Eminescu însemna atingerea țelului celui mai înalt, demi-urgic, tentat de mintea omenească”10. Preoții la egipteni erau împuterniciții regelui și se bucurau de o mare cinstire

7 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 50.8 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, București, 1976, p. 67.9 Cezar Papacostea, „Filosofia antică în opera lui Eminescu”, în vol. D. Murărașu, Eminescu și clasicismul greco-latin, Iași, 1982, p. 75.10 Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, p. 67.

Mihai EMinEscu

176

din partea poporului. Ierarhia preoților egipteni avea în fruntea sa un mare preot11.

Piramidele din Egipt, ca monumente ale spiritului reli-gios din Egiptul antic, mai sunt menționate de Eminescu în Memento mori (Panorama deșertăciunilor), de unde reiese că la baza civilizației egiptene a stat dorința de realizare a nemuririi prin construcții arhitectonice. De fapt, acest poem are la bază tema romantică a caducității civilizaților; în concepția lui Eminescu fiecare civilizație constituie mate-rializarea unei idei prin care omenirea a căutat să biruiască moartea12. De asemenea, în poeziile Cu gândiri și cu imagini și Floare albastră, mai apar Memphis și Theba. La Memphis, întemeiată de faraonul Menes, lângă actualul Cairo, capitala Primei Dinastii, s-a articulat „teologia” cea mai sistematică, în jurul zeului Ptah13. În fosta Theba (la Luxor și Karnak) erau foarte multe temple pe vremea Imperiului Nou; unele se păstrează și astăzi14. Theba avea un mare templu și aduce aminte de cultul lui Aton, pe care l-a introdus Amenofis al III-lea (1400-1362)15. La vestul Tebei se găsește vestita Vale a Regilor, unde regii din perioada Regatului Mijlociu își săpau mormintele în stâncă (mastaba)16.

11 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 106.12 Gheorghe Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. I, București, 1975, p. 32; Răzvan Theodorescu, „Câteva însemnări eminesciene despre arta veche”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. VI, 1985, pp. 59-63.13 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, București, 1961. p. 92.14 C. Daniel, Arta egipteană și civilizațiile mediteraneene, p. 68.15 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 102.16 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 115.


177

În Odă (în metru antic), apare mitul păsării Phoenix, cunoscută și în folclorul nostru cu denumirea de „pasăre măiastră”:

„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?17.

Din această poezie reiese că poetul este atins de un foc care îl consumă, dar nu îl ucide; nu îl mai pot scăpa nici apele mării. De aceea, în deznădejde, aruncă o întrebare de o stingheră și imposibilă nădejde spre cer: „Pot să mai ren-viu luminos ca Pasărea Phoenix?”. Gândul refacerii și învi-erii păsării Phoenix din propria-i cenușă trece ca un fulger curat, ca o ieșire din focul malefic, prin refacerea naturii lui superioare, de străluciri celeste18.

În Sărmanul Dionis, eroul eminescian caută să dez-lege taina timpului cu ajutorul științelor magice ale egip-tenilor și asirienilor19. Totodată, găsim unele referințe și la metemsomatoza egipteană: Dionis se întoarce în vis la încarnarea sa anterioară, călugărul Dan. „Bine zici, meștere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsi-hoza lor”20.

17 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 194; M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 84.18 Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, p. 229.19 Amita Bhose, Eminescu și India, Iași, 1978, p. 132.20 M. Eminescu, Poezii, Proză, Petru CreŢia (ed.), 1984, p. 313.

Mihai EMinEscu

178

II. Elemente budiste și ecourile lor în opera eminesciană

În opera lui Mihai Eminescu există și unele elemente din gândirea religioasă indiană veche, care au pătruns și au fost asimilate de cultura românească; alte aspecte ale gân-dirii religioase indiene vechi le-a aflat în literatura roman-tică europeană sau în studiile de istoria religiilor, care aveau capitole speciale cu privire la India21.

Încă din primii ani de școală, Eminescu a fost fascinat de istoria antică și mitologia sa. Astfel, după obiceiul vremii și cu o sete nestăvilită de studiu, și-a însușit o cunoaștere vastă a lumii antice, inclusiv a celei indiene, având acces la biblioteca profesorului său Aron Pumnul, încât dascălii săi de la Cernăuți au fost plăcut impresionați. În perioada ani-lor 1868-1869, când se cunoaște cu Caragiale, îi vorbește despre India22. În anii de studenție la Viena (1869-1872), poetul s-a cultivat sistematic în domeniul indologiei. Atunci a citit Sakuntala, Ramayana și Mahabharata, intrând în contact direct cu religia budistă. Totodată a citit operele lui Schopenhauer, în care a găsit o sursă de informație în ceea ce privește budismul23, completându-și, însă, cunoștințele și cu alte izvoare24.

21 A. Bhose, Eminescu și India, p. 16.22 Ion Luca Caragiale, Opere, vol. IV, București, 1965, p. 11; A. Bhose, Eminescu și India, p. 16.23 A. Bhose, Eminescu și India, p. 17.24 Cicerone Poghirc, „O sursă indiană a Luceafărului lui Eminescu”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. IV, 1977, p. 50.


179

Ioan Slavici, în Amintirile sale, spune că Eminescu cunoștea la vârstă de 20 de ani învățăturile lui Buddha; împreună au citit despre budism și confucianism din publicațiile vremii25. Între 1872 și 1874 a audiat la Berlin cur-suri privitoare la India și religiile ei. Mai mult, întorcându-se în țară, în anul 1888, Eminescu a tradus o parte din grama-tica sanscrită a lui Franz Bopp, numită în original: Kritische Gramatik der Sanskrita-Sprache in kürzerer Fassung (Berlin, 1845). Totodată, a transcris câteva pagini din glosarul san-scrit latin al lui Franz Bopp, numit în original Glossarium comparativum linguae sanscritae (Berlin, 1867)26.

S-ar putea spune că Eminescu nu a avut în acest mod o cunoaștere amplă a religiei Indiei, dar trebuie să se țină cont că indicațiile bibliografice nu sunt întotdeauna direct proporționale cu actul de creație. De aceea, cultura lui Eminescu trebuie înțeleasă în contextul întregii sale creații,

„prin modul cum ea iradiază, în opera sa, după modul cum fecundează gândirea sa artistică și cum se refon-dează pe o nouă tulpină sufletească. Evidența culturii indiene o probează cu certitudine numai gândirea emi-nesciană, cristalizată în opera sa lirică”27.

25 A. Bhose, Eminescu și India, p. 17.26 A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică a lui Fr. Bopp în traducerea lui Eminescu”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. IV, p. 68; M. Eminescu, Opere, vol. XIV, 1983, pp. 509-816, 817-897. Eminescu cunoștea într-o oarecare măsură sanscrita, după cum reiese din exegeza manuscriselor. Dintr-o analiză atentă reiese că Eminescu cunoștea aproximativ 2500 de cuvinte în sanscrită (A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 76).27 A. Bhose, Eminescu și India, p. 19.

Mihai EMinEscu

180

Eminescu a îmbinat gândirea filosofică cu imaginația sa poetică înveșmântându-și viziunile filosofice cu vălul poe-ziei. Se poate conchide că Eminescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a avut posibilitatea să citească diferite lucrări care constituie izvoare ale religiilor Indiei, printre care: Rig-Veda („Veda imnelor de laudă”) și comentariile ei, Yajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale”), Manava-Dharma-Sastra („Cartea Legii lui Manu”), Upanișadele („Învățături secrete”), eposurile indiene Ramayana și Mahabharata, Lalitavistara („Viața lui Buddha”)28.

Influențe budiste, mai mult sau mai puțin sporadice, se găsesc în următoarele poezii ale lui Eminescu: Epigonii, Împărat și proletar, Rugăciunea unui Dac, Glossă, Scrisoarea I, Tat twam-asi, Luceafărul, Kamadeva, iar în proză în: Poveste indică, Sărmanul Dionis, povestea Archaeus, nuvela Avatarii Faraonului Tlà, schița Toma Nour în ghețurile siberiene.

Poezia Epigonii are în cuprinsul său și elemente budiste:

„«Moartea succede vieții, viața succede la moarte», Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană și simbol; Numesc sfânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,

Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol”29.

28 P. Rezuș, Mihai Eminescu, pp. 367-368; A. Bhose, Eminescu și India, pp. 21-30.29 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 40; M. Eminescu, Poezii, vol. I, p. 94.


181

Gh. Bogdan-Duică a arătat că versul „Moartea succede vieții, viața succede la moarte” este, de fapt, o transpunere a unui comentariu din lucrarea lui E. Burnouf, Introduction à l'histoire du Bouddhisme indien (Paris, 1844): „la mort succède à la vie, et la vie à la mort”. D. Murărașu afirmă că Eminescu a pus versul între ghilimele pentru a cita sursa30. La celelalte patru versuri din strofă, Gh. Bogdan-Duică găsește corespondența lor într-un dialog al lui Buddha, tot din aceeași lucrare a lui Burnouf, și afirmă că aceste versuri sunt „gândite tot budist”, deoarece „zugrăvesc iluzia forme-lor în fondul cărora se află suportul material-cadaveric, cor-pul supus mereu nașterii și morții”31.

Din această strofă a poeziei Epigonii, reiese că Eminescu a găsit inspirație într-un tratat budist. Din finalul poeziei se desprinde ideea zădărniciei oricărui efort uman și „pare să-și aibă originea în unele texte budiste care predică inutilitatea vieții pe pământ și falsitatea idealului de fericire”32.

Unele ecouri budiste se găsesc și în poezia Împărat și proletar (1874). Rugăciunea unui Dac (1879) conține și câteva elemente budiste, uneori contestate. De pildă: glorifi-carea autoflagelației (termen mai mult hindus decât budist), mortificarea tuturor plăcerilor, aspirația către stingere și dorința dispariției fără urmă. Această poezie „rostește filo-sofia indiană cu o intonație străină”33. Cuvintele dacului de la Sarmizegetusa sunt de fapt „o rugăciune pentru decăderea

30 A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 73.31 Gheorghe Bogdan-Duică, Despre „Luceafărul” lui Eminescu, Brașov, 1925, p. 17; A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 73.32 A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 75.33 A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 91.

Mihai EMinEscu

182

tuturor valorilor (binele, cunoașterea de sine, prietenia, dra-gostea, existența), uitarea de durere fiind uitare de existență, redare neființei, puse însă sub semnul lui poate”34. Eminescu îi dăduse titlul Nirvana, după cum ne arată o variantă a poe-ziei (Ms. 2260, ff. 229-331), dar a revenit la titlul inițial, deoa-rece, „în ultimă analiză, Rugăciunea rămâne tot a dacului, care s-a sinucis la Sarmizegetusa, cu toate căpeteniile sale”35.

În Glossă (1883), se observă o pregnantă influență budistă. Din prima strofă reiese că un om ajuns la starea de desăvârșire trebuie să rămână nepăsător la toate întâmplă-rile trecătoare ale lumii acesteia:

„Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate; Nu spera, și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece”36.

Aceeași atitudine se întâlnește în Dhammapada, carte fundamentală budistă37. Alte influențe budiste, de pildă: dorința vieții eterne, detașarea, cele opt căi, se observă în celelalte strofe ale poeziei.

34 Constantin Barbu, Rostirea esențială, Craiova, 1985, p. 48.35 A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 92.36 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 191; M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 81.37 A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 93.


183

Poezia Odă (în metru antic) ni-l descoperă pe Eminescu gândindu-se filosofic, în comparație cu filosoful rece din Glossă. Locul răcelii filosofice este luat de flacăra poetică38.

Sporadice influențe budiste se mai întâlnesc în Memento mori (simțul supremației morții), Scrisoarea a IV-a (setea liniștii eterne), Luceafărul (setea de repaos a lui Hyperion este o dorință de Nirvana)39.

S-a afirmat de multe ori că în Scrisoarea I se află o vădită influență din cosmogonia indiană. Într-adevăr, Eminescu a cunoscut și Imnul creațiunii din Rigveda, dar, următoarea strofă ne duce cu gândul la prima carte a Sfintei Scripturi, Facerea:

„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns,

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”40.

În continuare este descris procesul cosmogonic, însă Eminescu exprimă concepția cosmogonică, prin prisma pro-priei sale gândiri. Poetul se folosește aici de simbol. Mircea Eliade afirmă că omul se află „în comunicație cu lumea, pen-tru că folosește același limbaj: simbolul”41. Cosmogonia are capacitatea de a fi aplicată pe diverse planuri de referință, ceea ce este destul de semnificativ.

38 A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 96.39 A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 97.40 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 137; M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 38.41 M. Eliade, Aspecte ale mitului, București, 1978, p. 134.

Mihai EMinEscu

184

„Cosmogonia este modelul exemplar al unei serii întregi de faceri: nu numai pentru că, de fapt, cosmosul este deopotrivă arhetipul ideal al oricărei situații cre-atoare și al oricărei creații, dar și deoarece cosmosul este o operă divină, el este, așadar, sanctificat în însăși structura lui”42.

În Luceafărul (1883), capodopera geniului eminescian, privit prin prisma tuturor variantelor, observăm câteva eco-uri indiene. În două variante ale Luceafărului apar numele lui Brahma și al lui Buddha, iar legături cu temele nirvana și brahman-atman apar și în dialogul dintre Hyperion și Demiurg, care amintește de Naciketas și zeul Yama, zeul morții din Katha-Upanisad43; toate ființele sunt existente în ființa nemuritoare și toate creaturile se nasc din Brahman și se întorc în el44. Tot în Luceafărul mai apar similitudini cu aspecte din Legea lui Manu.

Subiectul poeziei Ta twam-asi (între 1877 și 1880) este tipic european și nu pare să aibă legătură cu Upanișadele. Totuși folosirea formulei Ta twam-asi ca titlu este intere-santă și dezvăluie totodată înclinația lui Eminescu spre doc-trina religiilor Indiei. Titlul nu este finisat de autor (poezia a apărut postum); corect este Tat twam-asi, dar greșeala nu aparține ignoranței poetului în limba sanscrită, cum s-a mai afirmat, ci mai degrabă lipsei de atenție45.

42 M. Eliade, Aspecte ale mitului, pp. 30-32.43 C. Poghirc, „O sursă indiană a Luceafărului lui Eminescu”, p. 51.44 A. Bhose, Eminescu și India, p. 124.45 A. Bhose, Eminescu și India, p. 129. De aceea, D. Murărașu reprodu-ce în ediția sa critică titlul corect (M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 18).


185

Asemănările cu unele concepții din religiile Indiei, fie că este vorba despre împrumuturi, fie de o apropiere intu-itivă, se manifestă într-un mod mai pronunțat în proza lui Eminescu. Astfel, Sărmanul Dionis este conceput filosofic și „prezintă o sinteză a numeroaselor idei provenite din diverse sisteme de gândire: occidentale și orientale, contemporane și moderne, științifice și oculte”46.

Elemente din religiile Indiei: cugetarea lui Dionis că lumea este visul sufletului nostru, metafora eroului, „pădu-rea într-un sâmbure de ghindă”, își au corespondența în Chandogya Upanișad, metemsomatoza (Dionis se întoarce în vis la încarnarea sa anterioară, călugărul Dan)47 și învățăturile meșterului Ruben se bazează pe concepția omo-logării dintre om și Dumnezeu, care corespunde în genere cu ideea Upanișadelor că sufletele tuturor ființelor izvorăsc din sufletul universal48. Puterea magică a meșterului Ruben stă în numărul șapte, simbol existent și în iudaism (Caballa), în învățătura creștină (simbolul perfecțiunii, Apocalipsa). Dan este însoțit de Maria prin puterea iubirii49.

Învățătura pe care o primește Dan de la înger, că Dumnezeu există în sufletul uman, aparține gândirii religi-oase a Indiei. La fel, revelația momentană a eroului, că el este Dumnezeu, se apropie de gândirea Upanișadelor, unde se spune că este în starea de transcendență și sufletul uman se identifică cu cel universal. Omul, cunoscându-l pe Brahman,

46 A. Bhose, Eminescu și India, p. 137.47 Aici este vorba de metemsomatoza egipteană; am amintit aici me-temsomatoza deoarece aceasta aparține și religiilor Indiei.48 A. Bhose, Eminescu și India, p. 133.49 A. Bhose, Eminescu și India, p. 146.

Mihai EMinEscu

186

devine și el Brahman, realitatea absolută în care există toate ființele50.

Povestea Archaeus (1873) „pare să deslușească pro-blema lui Atman și Brahman expusă în Upanișadele indiene și, în mod concret, să se inspire din episodul învățăturilor lui Prajapati către Indra, în Chandogya Upanisad”51. Semnificația conceptului de Archaeus al lui Eminescu pare a se explica astfel: „Archaeus este singura realitatea pe lume, toate celelalte sunt nimicuri. Archaeus este tot”52.

În nuvela Avatarii Faraonului Tlà53, acțiunea se desfășoară pe baza teoriei metemsomatozei, pe care Eminescu a cunoscut-o pe cale indirectă, sub influența romanticilor germani. Termenul de avatar își are originea în hinduism; zeii se nasc pe pământ în chip uman sau de animal, pentru a-și îndeplini rolul de mântuitori ai lumii de păcat. Această întrupare a zeilor se numește avatar, concepție exprimată în Bhagavagita54.

III. Elemente din mitologia greacă în opera lui Eminescu

Eminescu era încântat de frumusețile antice ale Greciei și a intenționat să le slăvească într-un întreg poem, pe care

50 A. Bhose, Eminescu și India, p. 146.51 A. Bhose, Eminescu și India, p. 138.52 A. Bhose, Eminescu și India, p. 138; C. Barbu, Rostirea esențială, pp. 132-184.53 Titlul este dat de G. Călinescu.54 A. Bhose, Eminescu și India, p. 141.


187

îl numise Grecia. Din manuscrisul rămas de la poet străbat până la noi aceste frumuseți antice:

„O! Grecie, tot pământu-ți e un Panteon, o grădinăUnde florile acopăr potolind a lor lumină

Dulce-adânc mirositoare, delicatele cugetăriA țarinei tale sfinte”55.

Eminescu nu s-a mulțumit numai cu atât, el a dorit să cunoască spiritualitatea și cultura Greciei antice în între-gime. De aceea a învățat limba greacă, pe care în școală o studiase puțin. Faptul că la Blaj se împotmolise la grama-tica elină nu înseamnă că nu cunoștea limba; unii biografi și exegeți eminescieni tind să creadă că lui Eminescu i se dăduseră și câteva forme neregulate ale unor verbe de către vreun elenist fervent! Eminescu a învățat bine limba greacă, în paralel cu latina, dar ca autodidact, fapt dovedit de unele manuscrise. Chiar el zicea:

„Să iau și Evanghelia lui Luther tot pentru grecește, dar îmi trebuie și Biblia latină. De aceea, Biblia trebuie citită în textul ei original în școală și să aibă două traduceri alături, latino-greacă. Așa se învață limbile clasice”56.

Mai mult, Eminescu l-a citit pe Homer și a încercat să traducă din Iliada și Odiseea, izvoare de bază pentru reli-gia și mitologia Greciei. Dar nu a putut să realizeze acest

55 Ms. 2259, f. 279; D. Murărașu, Eminescu și clasicismul greco-latin, pp. 125-126.56 D. Murărașu, Eminescu și clasicismul greco-latin, p. 127.

Mihai EMinEscu

188

vis din cauza felului său de viață, activitatea diferită pe care a desfășurat-o și munca istovitoare de ziarist la Timpul. Deși nu a putut să îmbogățească literatura noastră de atunci cu unul dintre izvoarele antice ale Greciei, Eminescu și-a perfecționat posibilitățile de creație. În opera sa, îndeosebi cea poetică, întâlnim zei, personaje și episoade din mitologia greacă. Din panteonul grecesc îi regăsim pe: Eol, care „cântă dulce”, silfele culcate „prin lilii”, Amor, cu săgețile înveninate, zeul Apollo, cu ghirlande și cununi de lauri pe frunte, pajul Cupidon, Menelaos, Muntele Olimp, calul troian, Ahile cel „furios”, „aprigul” Ajax, Eros, tânărul Endymion, Erato, Okeanos, Echo, Narcis.

În poezia La Heliade, este evocat Apollo, zeul grec al luminii și al artelor, care a avut ca fiu pe zeul medicinii Asklepios, patronul oracolului din Delfi. Nici Eros, divinita-tea greacă primordială, personificând dorința, născută din Haos, nu este uitat:

„Într-un cuib de turturele Ca și fluturii de-ușor,

Saltă Eros nebunește...”57.

În Sonet, apare și Okeanos, zeul grec al „fluviului Ocean”, cel mai în vârstă dintre titani, care se căsătorește cu sora sa Tethys și devine tatăl Oceanelor. Echo, zeița greacă a ecou-lui, nu este decât Oreada îndrăgostită de Narcis, silind-o fără voia lui să-și risipească vocea și oasele în lume, până când s-au prefăcut în stânci răsunătoare (O călătorie în zori).

57 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 18.


189

În Călin, apare și Narcis, care:

„...văzându-și fața în oglinda sa, izvorul, Singur fuse îndrăgostit, singur îndrăgostitorul...”58.

Narcis, un tânăr frumos, respinsese multe fete muri-toare, printre care și pe Echo. A fost pedepsit de zeița răz-bunării Nemesis să-și vadă chipul în izvor și să moară de durerea de a nu fi putut ajunge la tânărul zărit în undele cristaline.

Episoade dramatice din mitologia greacă se găsesc și în Odă (în metru antic), în strofa a treia. Autorul poeziei arată „jalnic”, „chinuit”, „înveninat”, exact ca în legenda cu Nessus și Hercule, făcând aluzie că factorul feminin este provocator de suferințe înflăcărate. Centaurul și eroul au pierit unul de mâna celuilalt, printr-o trădare de femeie.

„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării”59.

Eminescu valorifică și mitul lui Orfeu. Orfeu era fiul muzei Calliope și al regelui trac Oiagros, protejatul zeului Apollon, care îi dăruise propria sa liră când cânta, Orfeu izbutind să miște pietrele și să îmblânzească fiarele. El își iubea foarte mult soția, Euridike, după a cărei moarte a

58 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 85.59 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 194; M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 84.

Mihai EMinEscu

190

coborât în infern, la Hades, spre a o readuce pe pământ, fermecându-i pe zei cu cântecul său și înduplecându-i; dar restituirea soției este condiționată: Orfeu nu are dreptul să o privească până nu vor fi ajunși dincolo de tărâmul morții. Orfeu nu rezistă, o privește pe Euridike, iar ea se destramă ca o umbră, întorcându-se pentru totdeauna în Hades.

Tema centrală: iubirea lui Orfeu pentru Euridike, a impresionat pe artiștii tuturor timpurilor, încât a fost trans-pusă în toate artele. Eminescu, în Memento mori, episodul Grecia, schimbă perspectiva mitului: Orfeu este dovada că nimic nu se poate sustrage legii implacabile a morții60. Poetul se folosește de acest mit pentru a zugrăvi prăbușirea civilizației grecești. Dar acest mit în creația eminesciană se mai dezvoltă și pe o altă coordonată: înzestrat cu o forță ire-zistibilă, cântecul lui Orfeu atrage totul. Așa este în poezia Gemenii: cântecul lui Sarmis, atunci când este condamnat la orbire, are forță magică, orfică61. În poezia Gemenii, întâl-nim un alt motiv din mitologia greacă: cecitatea62 artistului. Acest lucru nu este lipsit de interes, deoarece motivul orbirii se înscrie pe una dintre coordonatele viziunii eminesciene: gândirea este înzestrată cu puteri creatoare. Orice creație este materializarea unor idei prin însuși actul gândirii. Sau, cum spune Călinescu, la Eminescu, „lumea este cugetare, și când Dumnezeu gândește, cosmosul se face”63.

60 Gh. Ceaușescu, „Eminescu și antichitatea clasică”, în vol. D. Murărașu, Eminescu și clasicismul greco-latin, p. 235.61 Gh. Ceaușescu, „Eminescu și antichitatea clasică”, pp. 228-239.62 Cecitate = Absență a vederii datorită unor leziuni ale mediilor trans-parente oculare, ale retinei, ale căilor nervoase sau ale centrilor vede-rii; orbire – n.red.63 Gh. Ceaușescu, „Eminescu și antichitatea clasică”, p. 234.


191

IV. Aspecte ale religiei strămoșilor geto-daci în opera eminesciană

În opera lui Eminescu este prezentă și tema originii popoarelor și a spiritualității lor, de pildă în poemul Memento mori, în care se vorbește și despre Dacia. De fapt, din întreaga operă eminesciană reies și unele aspecte privitoare la daci și la spiritualitatea lor. Astfel sunt poeziile: Rugăciunea unui Dac, Sarmis, Gemenii, Odin și poetul, precum și o serie de încercări dramatice ale poetului.

Rugăciunea unui Dac are vădite influențe budiste, deoare ce poetul vedea originea înțelepciunii dacilor în Himalaia. În strofele 4-5 nu este vorba de o dorință de auto chinuire, ci de dorințe de a avea tăria sufletească să îndure chinul. Mesagerul, ales prin tragere la sorți, care se trimi-tea odată la patru ani la Zamolxis cu doleanțele poporului prin aruncarea în cele trei lănci, trebuia să îndure acest chin pentru a ajunge nemuritor, în spațiile uraniene64. De aceea, mesagerul primea cu bucurie să fie ales pentru acest sacrifi-ciu și considera o vrednicie a merge în lumea lui Zamolxis, o împărăție plină de soare. Din primele versuri ale poeziei se simte o bucurie a vieții. Zeul creator este identificat de Eminescu cu „moartea morții și învierea vieții”. Este deosebit de interesant faptul că

„în timp ce aproape toți eminescologii români afirmă izvoarele indiene ale gândirii eminesciene expuse în Rugăciunea unui Dac, unui indian i se pare că

64 Pr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericești din epoca străromână, București, 1979, pp. 21-22.

Mihai EMinEscu

192

sentimentele de bază ale poetului au un izvor autoh-ton de inspirație, la care se adaugă unele împrumuturi din filosofiile indiene. Această deosebire de părere ne arată cât de apropiată este gândirea indiană de cea românească și cât de subtile sunt nuanțele prin care se deosebesc una de alta. Prin urmare, ea ne îndeamnă să reflectăm asupra faptului că într-adevăr concepția getică a morții se aseamănă cu filosofia Upanișadelor indiene”65.

Rugăciunea unui Dac ne duce cu gândul la soldatul dac îngenuncheat care a răspuns interlocutorului său de pe coasta Galiei: „Prin sabia aceasta transmit fraților mei rugăciunea”66.

După cum reiese din întreaga operă eminesciană, în Dacia nu avem de a face cu o civilizație ca în cazul Egiptului, Asiriei, Greciei, deoarece civilizația presupune intervenția omului asupra naturii. În Dacia eminesciană nu sunt prezenți nici omul, nici creația umană. Sarmizegetusa, din poeziile lui Eminescu, nu este o așezare umană, ci un colț natural din cadrul geografic al României antice67.

Dacia eminesciană este un rai, cu multe bogății natu-rale, o împărăție a zeilor: „Asta-i raiul Daciei veche, a zeilor împărăție”68. Din norii Daciei se formează o „domă” care se ridică până la cer. Fluviile Daciei poartă insule, adevărate

65 A. Bhose, Eminescu și India, p. 92.66 Diac. P.I. David, „Portul, rugăciunea și milostenia la strămoșii noștri”, în: Glasul Bisericii, XXIX (1970), 3-4, p. 241.67 Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, p. 33.68 Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, p. 33; M. Eminescu, „Memento mori (Panorama deșertăciunilor)”, în Poezii, vol. I, p. 196.


193

edenuri răsărite din ape, încât apar două raiuri, unul care se înalță sub lumina stelelor, altul care se adâncește în apele râurilor. Acest rai dacic pare a fi suspendat între ceruri, căci apele reflectă cerul înstelat. În mijlocul raiului dacic se înalță un munte uriaș, probabil Kogaionon (Muntele Sfânt). Din cele spuse de Strabon, reiese că marele preot al daci-lor, devenit apoi zeu, își avea reședința într-o peșteră de pe vârful muntelui Kogaionon, munte identificat astăzi în chip ipotetic cu Dealul Grădiștii din Munții Orăștiei69. Pe acest munte, în viziunea poetică a lui Eminescu, se află o poartă solară, care duce la împărăția soarelui, locuită de zei. Scările de stânci urcă la poartă; în spatele ei stau zeii daci pe stânci trunchiate ca pe tronuri și beau auroră din cupe. Este și firesc, deoarece dacii au avut ca zeitate supremă pe Zamolxis și s-a afirmat că religia geto-dacilor a fost monoteistă, teorie respinsă de cvasitotalitatea cercetătorilor români și străini. Pe lângă Zamolxis, dar într-o măsură mai mică, erau adorate și alte zeități. Este vorba de henoteismul geto-dacilor, adică „divinitatea principală este adorată ca și când ar fi singura, dar fără să fie singura divinitate”70. Dacă un egiptean, un roman, un grec, un sirian, a venit cu idolul său sau cu statuia zeificată și, din întâmplare, se descoperă pe teritoriul vechii Dacii, nu înseamnă că și strămoșii noștri s-au închinat aces-tor statui! Unele fețe ale adoratului (Zamolxis) sau moduri

69 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 322; Nicolae Gostar, Vasile Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iași, 1984, pp. 83-84.70 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 319; M. Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, București, 1980, p. 65; Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, București, 1982, p. 81; N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică..., pp. 70-74.

Mihai EMinEscu

194

de venerare au fost interpretate de unii ca zeități separate, afirmând „monoteismul” sau „politeismul” geto-dacilor71.

În împărăția soarelui descrisă de Eminescu, codrii lip-sesc față de edenul Daciei. De aceea, în împărăția soarelui „totul este lumină clară”.

Sanctuarele geto-dacilor descoperite la Grădiștea Muncelului, Costești, par să fi fost ridicate în cinstea unor divinități urano-solare72. Divinitatea supremă a panteonu-lui dacic zugrăvit de Eminescu pare să fie Soarele. Soarele este cel care hotărăște și aduce la îndeplinire sentința împo-triva lui Sarmis, în Gemenii73. Este firesc, deoarece cultul lui Zamolxis, sincretizat în perioada finală a religiei geto-daci-lor, va fi fost un cult adus ca unei divinități urano-solare, caracterizând prin aceasta religia geto-dacică însăși74.

Un important pavaj circular de andezit descoperit la Grădiștea Muncelului și numit „Soarele de piatră”, servea ca altar de jertfă. „Caracter net solar aveau, de altfel, majorita-tea emblemelor religioase descoperite de săpăturile arheolo-gice pe teritoriul patriei noastre”75.

Zamolxis apare și el ca divinitate, deoarece Eminescu nu a vrut să trateze subiectul istoric numai în cadrul imaginației poetice, ci a dorit să introducă în poem elemente proprii

71 Diac. P.I. David, „Aspecte ale vieții spirituale a geto-dacilor în tim-pul marelui rege Burebista”, în: Mitropolia Olteniei, XXXII (1980), 7-9, pp. 583-584; N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică..., p. 70.72 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 321.73 Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, p. 34.74 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 321; Jean Coman, „Zamolxis. Un grand problème gète”, în: Zamolxis, III (1939), p. 110; Diac. P.I. David, „Aspecte ale vieții spirituale...”, pp. 574-594; Diac. P.I. David, „Portul, rugăciunea și milostenia...”, pp. 240-245.75 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 321.


195

religiei geto-dacice. Zamolxis a creat lumea și nu poate fi atins de blestem. El este valorizat și de Eminescu, deoarece „întrupează geniul religios al daco-geților, pentru că, în ultimă instanță, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor, a acestor strămoși aproape mitici, învinși și asimilați de romani”76.

Eminescu a recreat civilizația dacică după propria sa viziune, deoarece cunoștințele despre aceasta, pe timpul său, erau prea puține. El a introdus în universul dac elemente de mitologie populară, pe care le-a găsit în folclor, ținând cont de faptul că basmul oglindește practici și credințe religioase vechi77. Astfel, raiul dacic va fi populat de Dochia, legendară fiică a lui Decebal, zână căreia îi aparțin zimbrii. Dar Dochia pare a fi numele ipostazei pământene a zeiței Luna. Dochia, fecioara, apare ca zeitate feminină, ca divinitate protectoare, ca imagine a unei maici eterne, din care vor coborî toți aleșii78. În împărăția soarelui, numărul zeilor se îmbogățește mereu, deoarece sufletele eroilor daci după moarte intră în rândul zeilor. Geții, „cei mai viteji dintre traci și cei mai drepți” (Herodot 4, 93), se socoteau „nemuritori”79.

În Charmides, Socrate vorbește despre un medic trac, pe care îl întâlnise, „unul dintre acei doctori ai regelui Zamolxis despre care se zice că stăpânesc meșteșugul de a te face nemu-ritor”. În peștera de pe Kogaionon, Zamolxis nu va primi decât pe rege și pe proprii lui servitori, care mai târziu i se adresau ca unui zeu80. Geții erau viteji tocmai pentru că aveau fundamen-tul moral al acestei virtuți: eroii vor merge în împărăția zeilor.

76 M. Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, p. 86.77 Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, p. 34.78 Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, p. 221.79 M. Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, p. 38.80 M. Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, p. 46.

Mihai EMinEscu

196

În poemul Sarmis, pământul dacic se formează la lumina și din imboldul lunii. Astfel, Dacia este o creație a astru-lui selenar. Aceasta ne duce cu gândul că zeul principal al geto-dacilor, Zamolxis, în perioada de înflorire a civilizației dacice, avea un caracter uranian81.

Eminescu a considerat Dacia drept o permanență și a căutat să redea aceasta prin mitul metamorfozei cetății în codru, care nu poate fi reînviată decât prin sunete de corn. Permanența Daciei și a spiritualității sale a fost deseori ame-nințată. De aceea, Eminescu face apel la ficțiune literară pentru a descrie expediția argonauților: celebrul Tezeu, învin-gătorul Minotaurului, care a urmat expediției egiptenilor82.

Mitul lui Traian și al Dochiei simbolizează unirea celor două popoare: roman și geto-dac. Amintirea Romei cre-ează premisele pentru apărarea raiului dacic și astfel Dacia este, în viziune eminesciană, „o realitate eternă printre vârtejurile mereu trecătoare”83. Dochia coboară, precum Eva, din transcendența paradisiacă în imanența plină de mister a pământului românesc. Ea rămâne cu pruncul în brațe după moartea lui Traian, soțul ei, „într-o tinerețe și o frumusețe neschimbată, legată și datorată timpului mitic, care stăpânește toposul mitic al pădurii”84.

Din planul spiritualității dacice, Eminescu a mai scos în relief pe preotul lui Zamolxis, magul, care mai apare în Strigoii și în Povestea magului călător în stele. Magul pare a

81 Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 320.82 Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, p. 31.83 M. Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, p. 42.84 Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, p. 25; Eugen Todoran, Mihai Eminescu. Epopeea română, Iași, 1981, pp. 106-107.


197

fi o ipostază imanentizată a divinității supreme la geto-daci: el avea putere supranaturală, știință adâncă, stăpânea tainele viitorului, capacitate de comunicare cu puterile supreme ale lumii85, deci însușiri supra-umane, locuind în muntele Peon, ca oarecând Zamolxis sau Deceneu în peștera de pe muntele Kogaionon.

V. Elemente din religia romană în opera lui Mihai Eminescu

Ajunși la mitul lui Traian și al Dochiei, prin care Eminescu, pasionat de istoria neamului său, a căutat, prin frumoase metafore, să expună unirea celor două popoare, roman și geto-dac, trecem la unele aspecte ale poporului roman și ale religiei sale, oglindite în creația eminesciană.

Roma are o geneză misterioasă. Poporul roman este un „popor de zei” și conferă această calitate popoarelor pe care le-a cucerit, deci și poporului geto-dac. Poporul roman constituie arborele puternic din care se dezvoltă popoarele romanice, deci și strămoșii noștri geto-daci. Eminescu a considerat că singura ramură care a mai rămas înfloritoare din acest arbore străvechi este reprezentată de poporul nos-tru. Cei care au în conștiința lor spirituală Roma, Cetatea eternă, sunt mândri de originea lor și cei care-i cugetă pe romani devin egalii lor86.

85 Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, pp. 26-27; Diac. P.I. David, „Aspecte ale vieții spirituale...”, p. 575; N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică..., pp. 80-82, 94-95.86 Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, p. 41.

Mihai EMinEscu

198

„Când îi cugeți, cugetarea sufletu îți divinizează. În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.

Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei; Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie

Auzim cetatea sfânta cu-nmiita-i armonie... Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim

pe ei”87.

Amintirea cetății eterne, a cetății sfinte, a cetății celor șapte coline, Roma, duce implicit la apărarea raiului Daciei, deoarece romanii nu numai că nu au alterat vechile virtuți dace, ci le prelungesc peste secole88.

Mihai Eminescu a avut la îndemână în preocupările sale și opera unor poeți latini unde s-a întâlnit cu panteonul zeităților romane. A tradus chiar din acești poeți și a prelu-crat traducerile făcute, după cum reiese din manuscrisele eminesciene, de pildă din Horațiu, din care a tradus și a versificat două ode: Ad Mercurium89 și Către Bullațiu. În amintirea acestui poet, Eminescu a valorificat moștenirea Antichității clasice, scriind versuri safice și adonice în dece-niul al VIII-lea al secolului trecut, când „ideea latină” se afla la momentul de vârf. În poezia lui Eminescu se găsesc nume de zei din panteonul roman, precum: Jupiter, Thetis, Venus, Marte, Saturn.

În poemul Memento mori, unde Eminescu evocă răz-boiul dacic, suprema promovare ascensională a acestuia are

87 M. Eminescu, „Memento mori (Panorama deșertăciunilor)”, p. 204.88 Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, pp. 41-42.89 Varianta completa se află în Ms. 2277, ff. 65-68.


199

loc prin transfigurarea sa ca luptă în înalt, între zei, unde fulgera Joe90. Motivul ascendent se continuă progresiv și la această altitudine. Astfel, zeul Marte, care își îndreptase arcul împotriva zeului Zamolxis al geto-dacilor, ridică spre armată semnele Cetății eterne, pe care după obținerea vic-toriei, le înfige în pământul abia cucerit91.

Eminescu prezintă Cetatea sfântă și eternă într-un tablou strălucitor, ducând-o astfel într-un timp mitic, fabu-los. Peste tot, evocarea Romei acționează orbitor: „lănci ce fulgeră”, „în zenit stau zeii Romei în auritele lor straie”92. În acest context, zeul Joe, exponent al puterii romane cuceri-toare, apare la orizont, dominându-l pe Zamolxis:

„El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale...”93.

Aici „capul lui Joe” reprezintă amplificarea uriașă a busturilor lui Jupiter din sculpturile romane. „Această amplificare nu este numai măritoare, ci și transfiguratoare. Capul lui Joe apare aurit de raze triumfale, asemenea unui pisc de munte, pe care apusul soarelui îl îmbracă într-o nebănuită strălucire. Acționează aici în chipul cel mai ori-ginal sugestia de măreție a Romei”94.

90 Edgar Papu, „Imaginea și simbolica Romei”, în vol. D. Murărașu Eminescu și clasicismul greco-latin, p. 267.91 E. Papu, „Imaginea și simbolica Romei”, p. 267.92 E. Papu, „Imaginea și simbolica Romei”, p. 268.93 M. Eminescu, Poezii, vol. I, p. 199.94 E. Papu, „Imaginea și simbolica Romei”, p. 269; E. Papu, „Modelul Romei la Eminescu”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. VI, pp. 73-77.

Mihai EMinEscu

200

VI. Credința străbună oglindită în opera lui Mihai Eminescu

Spiritualitatea ortodoxă, sublimă ca albastrul de Voroneț al cerului, nu i-a fost străină lui Eminescu. Ascendenții săi au intrat în contact în mod direct cu spiritualitatea ortodoxă. Doi unchi ai săi se călugăriseră, ca de altfel și trei surori ale mamei sale95, dar și o verișoară, maica Xenia Velisania, fiica altei surori a poetului, Safta din Ipotești96. În chilia maicii Fevronia, la o șezătoare, ar fi auzit povestea lui Călin, de la maica Zenaida97.

Dar și la ascendenții din partea tatălui se pot observa ocupații legate de Biserică; pe baza documentelor: epitropi și cântăreți la Călineștii lui Cuparencu98. Însăși mama poetului, Raluca Eminovici, avea un suflet evlavios, cu dragoste față de Biserică. Aceste sentimente alese le-a împărtășit și copiilor ei.

Poetul ar fi fost botezat în Biserica „Uspenia” din Botoșani „la 21 Ghenari 1850” (această biserică a fost zidită în 1522 de

95 Este vorba de Iorgu și Costache Iurașcu, care au primit numele de Iachint (la Mitropolia din Iași) și Calinic (la Schitul Vorona); su-rorile mamei sale erau Fevronia, Olimpiada și Sofia, cu metania la Mănăstirea Agafton (jud. Botoșani); Augustin Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), 5-6, pp. 724-726; A.Z.N. Pop, „Familia Eminescu și biserica din Ipotești”, în: Mitropolia Olteniei, XXII (1970), 5-6, pp. 830-831.96 Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Roman, 1986, p. 250.97 Gheorghe Ungureanu, Eminescu, documente de familie, București, 1977, pp. 238, 433; Gheorghe Cunescu, „Eminescu în conștiința lui Gala Galaction”, în: Revista de istorie și teorie literară, XXIX (1980), 3, p. 407.98 A.Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, p. 726; Tatăl poetu-lui era fiu de iobag din Călineștii lui Cuparencu, cântăreț bisericesc (A.Z.N. Pop, Pe Urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, p. 17).


201

Doamna Elena, soția lui Petru Rareș)99: astăzi, o inscripție cu această dată a botezului lui Eminescu se află pe peretele exte-rior de la intrarea în Biserica „Uspenia” din Botoșani, așezată în iunie 1979 cu ocazia Zilelor Mihai Eminescu, ediția a VI-a.

Cristelnița în care a fost botezat a fost strămutată în bise-rica veche de la Ipotești100. Eminescu era atras de frumusețea vieții mănăstirești. Iată cum îl descrie monahia Agafia Moisa (1886-1982):

„Venea regulat în fiecare vară la maicile Iurașcu, mătușile lui. Povestea maica Olimpiada că venea la ele, stătea câte o săptămână, se ruga în biserică și mai ales asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era întotdeauna singuratic. Venea mereu sin-gur. Apoi, se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde este o poiană frumoasă, liniștită. Medita, admira priveliștea codrilor seculari de pe dealuri, scria poezii, asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea la maicile Iurașcu, se ruga, mânca ceva și se culca. După ce s-a îmbolnăvit, nu mai venea așa des. Dar maicile Iurașcu mereu plângeau și dădeau slujbe la preoții mănăstirii pentru sănătatea lui. La fel ne povestea și vara lui, maica Xenia Velisarie. Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă și parastas la biserică, în fiecare sâmbătă”101.

99 A.Z.N. Pop, Pe Urmele lui Mihai Eminescu, p. 24; Gala Galaction, Mihai Eminescu, Iași, 1987, pp. 31-32.100 Maria Bunea, „Muzeul memorial Mihai Eminescu de la Ipotești”, în: Clopotul, XLVI (1979), p. 6.101 I. Bălan, Convorbiri duhovnicești, pp. 358-359.

Mihai EMinEscu

202

Preotul, scriitorul și profesorul de teologie Gala Galaction (Grigore Pișculescu, 1879-1961), în perioada când își făcea studiile de doctorat în Teologie la Cernăuți (1905-1908), pri-vind la șirurile de elevi care veneau la Catedrala orașului, l-a văzut aievea și pe tânărul Mihai Eminescu, căci a notat în jur-nalul său:

„Ori de câte ori văd pe acești școlari, curgând doi câte doi către Catedrală, sau unul după altul în nao-sul Catedralei, gândul meu urcă scara anilor cu câteva zecimi de ani și caută printre copiii de atunci pe copilul ce era să fie Eminescu. Și el venea așa între colegii lui, în Catedrala aceasta”102.

După moartea mamei sale, la a cărei înmormântare Eminescu luase parte, va scrie poezia Melancolie (august 1876), în care va evoca cu fior liric biserica din Ipotești:

„Biserica-n ruinăStă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,

Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul, Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul,


Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur”103.

102 Gheorghe Cunescu, „Eminescu în conștiința lui Gala Galaction”, în G. Galaction, Mihai Eminescu, p. 8.103 M. Eminescu, Poezii, vol. II, p. 102; Lângă biserica „dulcei mame” din Ipotești se află mormintele părinților și fraților poetului, Iorgu și Nicolae.


203

Desigur, versuri lirice, scrise prin prisma tragicului eveniment. Biserica din Ipotești a mai fost evocată și în alte poeme sau chiar în versuri răzlețe104. Poetul a căpătat cunoștințe de religie din cuvântările catehetului Veniamin Iliuț, apoi din Sfânta Scriptură, din diferite cărți de religie, mai ales manuale; lecturi complete a făcut însă în perioada studiilor în străinătate, citind și lucrări teologice contempo-rane105. În paginile Sfintei Scripturi el a aflat multe motive de inspirație. De pildă, din Vechiul Testament:

„Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată putereaDe l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos

ochii”106.

Sau unul dintre titlurile poemului Memento mori, la care se gândise poetul, a fost Vanitas vanitatum omnia vanitas107. Eminescu a avut un cult aparte pentru textele religioase din secolele XVII-XVIII, ceea ce ne arată clar că el a studiat cu atenție și pasiune cultura noastră veche. De aceea, el a învățat paleoslava, necesară studiului pe text ori-ginal. Eminescu a început traducerea din germană a unei Gramatici paleoslave, rămasă neterminată, gramatică deve-nită clasică în slavistica europeană108.

104 A.Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, p. 733.105 P. Rezuș, Mihai Eminescu, pp. 341-343.106 M. Eminescu, „Scrisoarea V”, în M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 158.107 Ms. 2259, f. 68.108 Gheorghe Mihăilă, „Eminescu și studiul limbii paleoslave”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. IV, p. 83.

Mihai EMinEscu

204

Pe când era bibliotecar la Iași, în vârstă de 25 de ani, avea o râvnă deosebită să achiziționeze cărți rare și vechi, de pildă un Dicționar slavo-român și Gramatica limbii slave bisericești109. El a și scris despre limba veche românească. Din numeroasele lui lucrări, în proză sau în versuri, reiese că era un admirator al limbii noastre vechi110. El întâlnește tipărituri religioase vechi în biblioteca tatălui, apoi în biblio-tecile pe unde a studiat.

Din cărțile vechi religioase rămase de la Eminescu (aproximativ douăzeci și cinci de manuscrise, unele în frag-mente, altele în întregime) se remarcă Psaltirea în versuri, a mitropolitului Dosoftei, și Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțiri și a nălucirii și a minții și a ini-mii, a Sf. Nicodim Aghioritul, tradusă în 1819 de un călugăr la Mănăstirea Neamț, unde s-a și tipărit în 1826. Ele s-au bucurat de o mare prețuire din partea poetului, fapt ușor de observat în creația sa literară111. În 1876, Eminescu a luat apărarea Bisericii din Bucovina în conflictul cu habsburgii112.

Poetul, împreună cu alți scriitori (Ioan Slavici), a par-ticipat și la serbarea de la Putna (15/27 august 1871), când

109 Alexandru Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, în Eminescu, poetul național, vol. I, 1983, pp. 229-240; D. Murărașu, Mihai Eminescu. Viața și opera, București, 1983, p. 366.110 Dan Simonescu, „Din nou despre Eminescu și limba noastră ve-che”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. I, p. 110.111 I. CreŢu, „Eminescu și cărticica sfătuitoare a monahului Nicodim”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), 5-6, pp. 575-581; Pr. Gh. Cunescu, „Mihai Eminescu”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), 1-2, pp. 112-113; Petru Zugun, „Rima la Dosoftei și Eminescu”, în: Cronica, 2/1975, p. 6.112 „România și Austro-Ungaria”, în: Curierul de Iași, 125-130/1876; A.Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, pp. 739-740.


205

s-au sărbătorit 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna (1470) a Sf. Ștefan cel Mare, de către mitropolitul Teoctist, dormind „pe fân proaspăt în tinda bisericii113. La serbare, Eminescu a împărțit un teanc de hârtii cu poemul La mor-mântul lui Ștefan cel Mare (1871), compus de el114, în cea mai mare parte.

Eminescu a fost deci unul dintre animatorii acestei ser-bări. În numele comitetului de organizare a serbării de la Mănăstirea Putna el a trimis, ca secretar, o adresă studenților Facultății de Teologie de la Blaj, spre a le cere participarea și concursul. Din documentul-autograf inedit, reiese că nimeni nu a simțit ca Eminescu în acel moment mărețul sens sim-bolic al unanimului pelerinaj studențesc român la ctitoria și mormântul Sf. Ștefan cel Mare pentru unitatea morală a întregului nostru neam115.

Limba operelor diaconului Coresi, a mitropoliților Varlaam și Dosoftei, a avut o influență binefăcătoare asu-pra gândirii poetice a lui Eminescu. El a transcris personal Tetraevanghelul lui Coresi (Brașov, 1501), ceea ce denotă că a avut un cult aparte pentru Evanghelia lui Hristos. În cea dintâi mare poezie a sa, Venere și Madonă, aflăm versul: „O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste”, care nu este alt-ceva decât Sfânta Evanghelie. Într-un articol de fond numit „Învierea”, Eminescu zicea astfel despre Sfânta Evanghelie:

113 † Miron Cristea, „Eminescu. Viața și opera”, în vol. Pagini dintr-o arhivă inedită, București, 1984, p. 254; A.Z.N. Pop, Pe Urmele lui Mihai Eminescu, pp. 117-125; G. Galaction, Mihai Eminescu, p. 65.114 Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Iași, 1983, pp. 124-139.115 Șerban Cioculescu, „Eminescu și serbarea de la Putna”, în Eminesciana, București, 1985, pp. 31-33.

Mihai EMinEscu

206

„Iată două mii de ani aproape, de când ea a ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproa-pelui, două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu este cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao Tse, deși asemănătoare cu învățăturile Creștinismului, nu au avut atâta influență, nu au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice și nu pentru El, ci pentru binele și mântuirea altora”116.

Eminescu vedea în Iisus Hristos și în evenimentele mari ale Evangheliei, lumina cea adevărată pentru întreaga omenire și îndeosebi pentru poporul român, începând cu Nașterea Domnului, adevărul luminos din ceruri s-a coborât pe pământ într-o peșteră întunecoasă117. Într-una dintre vari-antele Luceafărului, părintele Adonai este gata să acorde lui Hyperion atribute ale puterii divine. El este cuvântul dintâi (din prologul Evangheliei după Ioan), deci nu „moartea”118. În 1883, Titu Maiorescu a suprimat „cuvântul dintâi”, din cauză că era din prologul Evangheliei după Ioan119.

116 Ș. Cioculescu, „Eminescu și serbarea de la Putna”, pp. 33-34.117 În: Timpul, 12 aprilie 1881.118 Pr. Mihail Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu (Legenda Luceafărului)”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), 5-6, p. 750; Pr. Zevin Rusu, „Noi considerații cu privire la izvoarele poemului Luceafărul de Mihai Eminescu”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LIV (1978), 3-4, pp. 302-320.119 Este vorba despre varianta din Almanahul Societății Academice „România Jună” din Viena, aprilie 1883; D. Murărașu, „Luceafărul


207

În poezia Christ, variantă la Dumnezeu și om, Eminescu descrie Nașterea Domnului lângă Maica Sa, Sfânta Fecioară Maria, cu emoții artistice de artă creștină primară:

„Te-am văzut mișcând în paie fața mică și smerită Tu, Christos, în hieroglife stai cu fruntea amărâtă,

Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci”120.

Tot în această poezie poetul a reliefat faptul că Pruncul Iisus trebuie privit cu credință, cu adorare și nu cu privire admirativă pentru arta cu care este pictat. Inima artistului să trăiască ceea ce pictează121.

În cadrul temei din poezia Dumnezeu și om, Eminescu, după ce a terminat poezia Christ, a continuat să prezinte în câteva versuri pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos, așa cum sunt istorisite de Sfânta Evanghelie:

„Asta-i tot Iisuse dulce, pus pe Cruce pentru lume? Asta-i tot frunte de rege, cu cununa cea de spini?

Ieri ai fost steaua de aur, a-mpăraților creștini, Azi în gura lor profană nu mai ești decât un nume”122.

lui Eminescu la o sută de ani după apariție”, în: Flacăra, XXXII (1984), 30 martie, p. 17; Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, pp. 759-766.120 Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, pp. 759-766. Într-un caiet al său, Eminescu a notat: „Nimic nu există în lume de nu are o cauză începătoare și un timp de începere”, sau: „Orice are o rațiune de a fi, ori la-nceput era Cuvântul”.121 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, p. 201.122 Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, p. 751; Ioan Alexandru, Patria în poezia lui Pindar și Eminescu, București, 1973, p. 23.

Mihai EMinEscu

208

Evanghelia cuprinde și cea mai mare minune pe care Domnul nostru Iisus Hristos a făcut-o asupra propriei Sale persoane, arătând lumii întregi că moartea nu are putere asupra vieții: Învierea. Eminescu surprinde aceasta în poe-zia cu același nume, retrăind momentul sublim al slujbei din noaptea Sfintelor Paști. În 1878, anul în care a scris această poezie, Eminescu locuia într-una dintre chiliile Bisericii „Caimata” din București. Redăm ultima parte a poeziei:

„Un clocot lung de glasuri vui de bucurie... Colo-n altar se uită și preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător, Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântări și laude ’nălțăm Noi, Ție Unuia,

Primindu-l cu psalme și ramuri Plecați-vă neamuri,

Cântând Aliluia! Christos a înviat din morți

Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o

Lumina ducând-o Celor din morminte!”123.

Eminescu dorea ca Învierea Domnului să nu rămână doar în cântările din Biserică sau numai în salutul creștinesc, ci „să pătrundă adânc în inimile creștinilor, cu iubirea

123 Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, p. 754.


209

aproapelui, a păcii și a bunăvoirii oamenilor unul față de altul, a deplinei renașteri sufletești a creștinului”124. În ziarul Timpul, din aprilie 1878, scria:

„Învierea Domnului trebuie să aducă renașterea vieții, spre a nu rămâne creștinul în întunericul haotic. Datina strămoșească a Sfintei Învieri are chemarea de a se bucura cei buni în Ziua Învierii, când ne luminăm prin sărbătoare, și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru Înviere, strigând cu toții «Hristos a înviat!»”125.

Creștinii trebuie să fie schimbați lăuntric de Învierea Domnului, având iubire, care este mai mare ca toate. Eminescu zicea:

„De ce este Hristos așa de mare? Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voințe imposibilă. Când iubirea este, și ea este când este numai reciprocă și reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea este, cearta este cu neputință și de este cu putință ea nu este decât cauza unei iubiri preînnoite și mai adânci încă de când fusese înainte”126.

Mai mult, din întreaga operă a lui Eminescu transpare și astăzi iubirea de oameni, de desăvârșire, care își are originea

124 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, p. 385; M. Eminescu, Poezii, vol. II, pp. 203-204.125 Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, p. 755.126 Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, p. 755.

Mihai EMinEscu

210

într-un suflet nobil, „atins de aripa marii iubiri de care a fost atins Platon sau Dante, iubirea pură din Fra Angelico, cea care inundă în albul orbitor firea zidirii atinsă de priveliștea desăvârșirii”127.

Lumina dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos, Eminescu o vedea răsfrângându-se asupra Sfintei Fecioare Maria, față de care sentimentul religios de supravenerare lua formă și sens până la înălțimea celor mai curate și vibrante rugăciuni. Adevărul despre Maica Domnului îl cunoștea genialul poet român tot din paginile Sfintei Evanghelii. El o prezintă pe Sfânta Fecioară Maria ca pe un Luceafăr între Dumnezeu și om, precum și purtătoarea rugăciunilor creștinilor către Fiul Său, deci Mijlocitoare128. Iată câteva fragmente:

„Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; O, Maică Sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină”129.

„Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor;

Ascult-a-noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată,

127 Domițian Spânu, „Morala lui Mihai Eminescu și raportul ei cu re-ligiunea creștină”, în: Candela, XLII (1931), 1-2, p. 30; † M. Cristea, „Eminescu. Viața și opera”, p. 284.128 I. Alexandru, Iubirea de patrie, vol. II, 1985, p. 174.129 Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, p. 755.


211

Lumină dulce clară, O, Maică preacurată, Și pururea fecioară,

Marie!”130.

Pasionat de folclor, Eminescu a cules și ne-a dat în ver-suri Colinde, colinde! (1881), ducându-ne cu mintea, de fiecare dată, la colindul copilăriei noastre, în noaptea de decembrie a Nașterii Domnului:

„Colinde, colinde! E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde Asemeni oglinzilor.

Și tremură brazii Mișcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele.

Se bucur’ copiii, Copiii și fetele,

De dragul Mariei Își pieptănă pletele,

De dragul Mariei Și-a Mântuitorului

130 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, p. 388; M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 21.

Mihai EMinEscu

212

Lucește pe ceruri O stea călătorului”131.

În Sărmanul Dionis personajul principal este călugărul Dan.În nuvela Cezara acțiunea începe la o mănăstire. Printre

personaje întâlnim și monahi, unul tânăr, Ieronim, și duhov-nicul său. În Geniul pustiu sunt descrise unele evenimente legate de Biserică: o înmormântare, o rugăciune murmu-rată, o amintire fugară a unei slujbe. Ba mai mult, Eminescu descrie un masacru oribil din casa unui preot, făcut de hon-vezi, în timpul revoluției lui Avram Iancu.

Atât în poezie, cât și în proză apar frecvent termeni ai spiritualității ortodoxe, precum: înger, candelă, icoana Mântuitorului, carte de închinăciune, doma lui Dumnezeu, cărți bisericești.

În ceea ce privește morala care se desprinde din opera lui Eminescu, avem de spus că genialul poet a fost, în primul rând, un mare patriot care a luat atitudine față de nedreapta stăpâ-nire a habsburgilor asupra Bucovinei și a Bisericii Ortodoxe. Într-un articol din ziarul Timpul s-a ridicat împotriva pretențiilor pe care le invocau călugării de la Locurile Sfinte cu privire la averile secularizate ale mănăstirilor românești închinate, demonstrând netemeinicia acestor pretenții132.

S-a declarat împotriva epigonilor care duceau patria și credința ortodoxă la ruină. A militat pentru iubirea aproapelui prin transformare lăuntrică. Eminescu a arătat

131 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, pp. 386-387; M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 17.132 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, pp. 383; M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 59.


213

că „moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau degenerat”133. Patria se susține și se împrospătează prin muncă. El a susținut în articolele sale că „munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneși”. Munca este o datorie. Individul găsește în societatea căreia îi aparține un număr de bunuri, pe care le folosește de-a gata. Pentru aceasta, are obligația morală să răspundă cu munca sa. Munca este grea, dar este necesară, căci „nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câștigă fără muncă îndelungată. Astfel, „munca și numai munca este izvorul libertății și al fericirii”134.

Virtuos este cel capabil să înțeleagă și să făptuiască „ceea ce-i sfânt, frumos și bun”. Omul de caracter poate fi acela care corespunde virtuții; virtutea-caracter este mai de preț decât însăși truda-muncă. „Munca unui om se poate plăti; caracterul, cultura lui nicicând”135.

Demn de amintit este faptul că genialul poet, parcă prevăzând că nebunia acestei lumi poate duce la distruge-rea planetei, a lăsat câteva versuri nemuritoare:

„Nu e păcat Ca să se lepede

133 „Ziarele vorbesc...”, în: Timpul, V (1880), 99, 3 mai, pp. 1-2.134 Fragmentarium, Magdalena D. Vatamaniuc (ed.), București, 1981, p. 102.135 D. Spânu, „Morala lui Mihai Eminescu...”, pp. 17-18. Eminescu a avut și preocupări de morală generală. Pagini întregi expun comentarii la un fragment fundamental din partea principală a Tratatului des-pre esența libertății umane (1809) al lui Schelling (C. Barbu, Rostirea esențială, pp. 180-182).

Mihai EMinEscu

214

Clipa cea repede Ce ni s-a dat?”136.

Preoții, în misiunea lor, trebuie să aibă chemare, să fie pilde vii. Eminescu a criticat unele vicii ale clericilor și lipsa exemplelor personale în pastorație. Așa se explică unele strofe sau unele poezii anticlericale. Clerul se cuvine să fie „luminat” și să ferească pe alții „de vicii și de demoralizare”, dar să nu fie însuși vicios137.

Atunci când a fost cazul a arătat meritele ierarhilor ro - mâni:

„Pornind de la niște începuturi mici, dar muncind cu dezinteresare pentru ridicarea poporului lor din neștiință și sărăcie, acești bărbați se ridică încet în văzul lumii prin merite reale, prin muncă, prin iubire de adevăr”138.

Pentru catehizarea maselor, Biserica străbună se îngrijește și prin cultul său. „Arta bisericească a înălțat, prin mijloace lesne de înțeles pentru toți, sufletul omenesc”139. Am văzut că Eminescu a arătat și marile merite ale Bisericii străbune.

În baza celor afirmate se poate conchide că la Eminescu nu este vorba despre o religie a silei, a negării, a pasivității

136 I. Alexandru, Patria în poezia lui Pindar și Eminescu, p. 52.137 M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, p. 409; M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 33.138 D. Spânu, „Morala lui Mihai Eminescu...”, p. 25.139 „Din Viena ne vine știrea”, în: Timpul, V (1880), 55, p. 1.


215

budiste, de o religie ruptă de societate și îndreptată împo-triva ei, ci de o coordonată a mesajului ei spiritual, național, de un reazem și, totodată, de o verigă solidă a confruntării cu vrednicia înaintașilor, drept pentru care și scria: „precum mergi și te împărtășești cu sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți suflatul tău din reamintirea trecutului”140.

Eminescu s-a simțit „sorbit” de valoarea morală a spiritualității ortodoxe care a dat operei sale noi sensuri și semnificații.

Poporul nostru se mândrește cu opera lui Eminescu, „creată cu măiestrie, iubire de țară, de umanitate și frumos, admirată de milioane de cititori din patria noastră și de iubi-torii de literatură din lumea întreagă”141.

În opera eminesciană, privită în ansamblul ei, au pătruns în mod fecund idei valoroase din înțelepciunea antică, înde-osebi cea religioasă, și din romantismul german, care era în floare în vremea lui Eminescu. Gala Galaction l-a socotit și unul dintre cei mai mari artiști naționali din a doua jumătate a secolului al XIX-lea142.

Nicolae Iorga a vorbit despre Eminescu ca fiind „expre-sia integrală a sufletului românesc”. Constantin Noica îl con-sideră uomo universale pe linie de cultură, „un miracol al culturii românești” și „omul deplin al culturii românești”143.

În opera eminesciană se găsesc influențe fecunde din religiile Egiptului, Indiei, Greciei și Romei. Geniul

140 D. Spânu, „Morala lui Mihai Eminescu...”, p. 25.141 A.Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, p. 732.142 G. Galaction, Mihai Eminescu, p. 93143 Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al cul-turii românești, 1975, p. 20; Cultura, creația, valoarea, motive dominante ale filosofiei românești, Ed. Eminescu, 1983, p. 98.

216

artistic surprinde și elemente din religia strămoșilor geto-daci, în strânsă legătură cu Roma; la o privire exegetică atentă, se observă cum slujitorii lui Zamolxis aderă treptat la creștinism. Așa este și firesc, deoarece perioada de for-mare a poporului nostru coincide cu primirea Evangheliei lui Hristos. Suntem aici de două mii de ani singurul popor latin, dar de credință ortodoxă. Ne-am născut creștini în istorie, iar Biserica străbună a fost una cu ființa și aspirațiile poporului. De aceea, în opera eminesciană se simte vibrația credinței și a spiritualității ei. În patria noastră este destul să scormonești puțin pământul frământat de istorie și se ivește îndată piatra greacă sub piatra romană și ciobul fenician lângă cel grecesc, toate acoperite în țărâna eternă geto-dacă peste care atârnă tăblița de la Biertan, în dangătele imnurilor de rugăciune ale clopotelor de la Voroneț, Rohia sau Curtea de Argeș, care murmură pentru eternitate:

„Rugămu-ne îndurărilor Luceafărului mărilor;

Din valul ce ne bântuie, Înalță-ne, ne mântuie,

Privirea-ți adoratăAsupră-ne coboară,


Marie!”.

217

Mihai EMinEscu,o sută dE ani dE la MoartEa sa1

Adrian N. Popescu

Acum o sută de ani, la 15 iunie 1889, înceta din viață, într-un sanatoriu din București, în vârstă de numai 39 de ani și jumătate, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român de până

astăzi și unul dintre cei mai mari ai lumii. O moarte fizică pe care timpul avea să o convertească într-o nemurire spiritu-ală, aureolată de nimbul biruitor al eternității.

Principalele repere ale biografiei celui care avea să fie numit cu deplină îndreptățire „Luceafărul poeziei românești”

1 Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, CVII (1989), 5-6, pp. 70-74.

Mihai EMinEscu

218

sunt următoarele. S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, după unii cercetători, sau în Ipotești, locali-tate apropiată, după alții, fiind cel de-al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici (1812-1884), descendent dintr-o familie de țărani din nor-dul Moldovei, din satul Călineștii-Cuparencu, și al Ralucăi Iurașcu (1816-1876) din Joldești. Gheorghe Eminovici, tatăl, era un om instruit, reușind să ajungă pe scara ier-arhiei sociale a vremii la treapta de căminar. Convins de binefacerile învățăturii de carte, a ținut ca toți copiii lui, atât băieții, cât și fetele, să studieze.

Mihai Eminescu studiază mai întâi la Cernăuți, apoi la Viena și Berlin, unde se preocupă îndeosebi de filosofie, dar audiază și cursuri de economie politică, drept, anato-mie, istorie și altele. Încă din perioada în care era elev la Cernăuți își încearcă harul poetic, scriind poezia La moar-tea lui Aron Pumnul, de factură elegiacă, în memoria iubi-tului său profesor, trecut la Domnul în ianuarie 1866.

Debutul publicistic propriu-zis și-l face tot în anul 1866, în revista Familia din Pesta, condusă de cărturarul român Iosif Vulcan. Publicându-i poezia De-aș avea..., directorul revistei are fericita inspirație de a îi româniza autorului numele din Eminovici, în Eminescu, grafie pe care poetul o va adopta și o va păstra până la sfârșitul vieții. Adevărata consacrare poetică a lui Eminescu are loc însă în perioada studiilor sale vieneze, anume în anul 1870, când începe să colaboreze curent la revista Convorbiri literare din Iași, organul publicistic al Societății literare Junimea, al cărei mentor era marele om de cultură, criticul Titu Maiorescu, care intuiește în noul colaborator „un poet neobișnuit”.


219

În 1874, după perioada de studenție berlineză, poe-tul Mihai Eminescu se reîntoarce în țară, fără a fi reușit, totuși, să obțină o diplomă universitară. Ocupă la Iași, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, diferite funcții: bibliotecar, profesor secundar, inspector școlar, redactor la Curierul de Iași. În anul 1877, vine la București, unde până în 1883 desfășoară o istovitoare muncă în redacția ziarului conser-vator Timpul. În acel an, se îmbolnăvește grav și nu se va mai însănătoși deplin niciodată. Pe unde va mai lucra și ce va mai publica, din când în când, de acum încolo, va purta pecetea necruțătoarei sale boli, care se va sfârși odată cu încetarea sa din viață, în ziua de 15 iunie 1889.

Cronologic, activitatea scriitoricească a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat până la vârsta de 33 de ani, într-un răstimp de 17 ani, din 1866 până în 1883. Opera sa literară este alcătuită în special din versuri. În timpul vieții poetului a apărut un singur volum, cel publicat de Titu Maiorescu, în 1883, când poetul era în spital. Volumul cuprindea 65 de poezii, dintre care amintim: Venere și Madonă, Floare albastră, Lacul, Sara pe deal, Înger și demon, Dorința, Pe lângă plopii fără soț, O, rămâi..., Înger de pază, Melancolie, Mortua est, Glossă, Luceafărul, Cu mine zilele-ți adaugi..., Împărat și proletar, Scrisorile (I-V), Ai noștri tineri, Călin, file de poveste, Ce te legeni?, Revedere, Mai am un singur dor.

În afară de poezii, Eminescu a scris și a publicat și pro-ză poetică: Sărmanul Dionis, nuvelă filosofică fantastică, Cezara, povestire romantică, La aniversară, schiță. La redacția ziarului Timpul, Mihai Eminescu s-a manifestat și ca un mare gazetar, publicând articole cu tematică diferită,

Mihai EMinEscu

220

cu o densă încărcătură ideatică, vădindu-se un neîntrecut analist și un temut polemist și pamfletar.

La moartea poetului a rămas în manuscrise (unicate și variante), care aveau să vadă lumina tiparului postum, până în zilele noastre, un imens material, peste 15.000 de pagini, conținând poezii, nuvele, un roman, un basm cult, basme populare, încercări dramatice și traduceri.

Imensa operă manuscrisă „conține valori nepieritoare”, situate de unii critici literari, precum George Călinescu, „chiar deasupra celor apărute în timpul vieții” poetului. Dacă „antumele ilustrează prin echilibrul lor artistic și prin cultul formei [...] o ipostază clasicistă a poetului, postumele îl atașează, fără echivoc, romantismului titanic, reflexiv, pe care îl îmbogățește substanțial”, dar și romantismului senti-mental-melancolic, de tip lamartinian.

Poet extrem de cultivat, dotat cu o permanenta „volup-tate a cunoașterii” și cu un „rafinament artistic superior”,

„prestigiul dobândit de Eminescu se explică prin fap-tul că originalitatea sa are o coloratură și o substanță profund naționale. Marile teme și motive ale operei sale pot fi ușor descoperite în istoria și spiritualitatea românească, în folclor, în mitologia națională. Poetul cânta începuturile, originile patriei sale, pe care le află în lumea geto-dacică, iar felul în care apare, în poemele și încercările dramatice, figura legendară a lui Decebal este elocvent”.

„Cuibul dacic de la Sarmizegetusa este un adevărat Olimp de titani”, care se impune, în primul rând, prin valorile


221

morale, prin dârzenia și demnitatea cu care apără țara în fața expansiunii dușmanului cotropitor. În prelungirea acestui context, Eminescu elogiază marile personalități ale istoriei românești de după întemeierea Principatelor: Alexandru cel Bun, Sf. Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș. Se oprește, în egală măsură, la evenimentele istoriei moderne, fiind fascinat, îndeosebi, de Revoluția Română de la 1848 din Transilvania. Ecouri și imagini ale Revoluției transilvane se găsesc în romanul Geniu pustiu.

Fără a fi un descriptiv, un peisagist consacrat, nimeni altul ca Eminescu nu a prezentat, în versuri mai inspirate, natura patriei, adânca ei legătură cu sufletul românului, frumusețea ei de basm. Poeziile: Călin, file de poveste, Freamăt de codru, La mijloc de codru des, Floare albastră, Lacul sunt adevă-rate perle lirice pe această temă. Frumusețile naturii patriei au la Eminescu rolul de cadru, de decor pentru mărturisirea sentimentelor.

În poeziile: Luceafărul, Miradoniz, Povestea magului călător în stele, La steaua, Cugetările sărmanului Dionis, Eminescu este un veritabil „poet al sferelor astrale”, neîntre-cut atât pe plan național, cât și pe plan universal.

O latură aproape necunoscută pentru cei mai mulți a scrisul poetic eminescian este cea religioasă-bisericească, domeniu în care marele poet și-a găsit o valoroasă și atrac-tivă sursă de inspirație. De aici, ca dintr-un tezaur de mare preț, și-a scos Eminescu o bogată și substanțială încărcătură ideatică și a împrumutat inegalabile frumuseți expresive de grai românesc, cărora, prelucrându-le cu măiestria-i cunos-cută de neîntrecut artizan, le-a dat conținut și forme proprii în marea sa creație literară laică.

Mihai EMinEscu

222

Biblia, cărțile de doctrină și filosofie religioasă creștină sau necreștină, cărțile de morală și de cult, de folclor, pare-miologie și înțelepciune populară, cărțile de literatură religi-oasă veche și de istorie bisericească, apocrifele, mitologiile, toate îl interesau, toate îi erau familiare poetului și i-au servit, când a considerat necesar, ca surse de inspirație, ca modele și mijloace de exprimare.

Cu toate că a avut la dispoziție un atât de bogat și variat material de factură religioasă, Mihai Eminescu a scris, totuși, puțină poezie religioasă în accepțiunea proprie a cuvântului.

Repertoriul scrisului religios eminescian ar cuprinde următoarele lucrări: poemul Dumnezeu și om, publicat pos-tum, inspirat din referatul biblic al Nașterii Domnului; poezia de factură populară Colinde, colinde; poemul Christ, publicat postum; poemul Înviere, inspirat din pericopele evanghe-lice ale Pătimirilor, Morții și Învierii Domnului; Lumină din lumină, scurtă meditație la capitolul I din Evanghelia după Ioan, având ca temă dumnezeirea și eternitatea Logosului.

De menționat că Învierea Domnului Hristos a făcut obiectul a două foiletoane din coloanele ziarului Timpul, unde lucra poetul. Într-unul dintre aceste foiletoane, intitulat chiar Învierea, într-un context de idei pe tema marii sărbă-tori creștine, Eminescu vorbește despre vechimea, superio-ritatea și rolul istoric și social-educativ al Evangheliei:

„Iată, de două mii de ani aproape, de când ea (Evan-ghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui; de două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu (Evanghelia) este cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha,


223

viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre vir-tute a lui Lao Tse, deși asemănătoare cu învățăturile creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, ci pentru binele și mântuirea altora”.

Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, Eminescu i-a închinat două bijuterii lirice, poeziile: Rugăciune și Răsai asupra mea, în care, după opinia noastră, sunt exprimate poate cele mai sincere, mai curate și mai pline de admirație sentimente față de Maica Domnului, din întreaga lirică românească.

În manuscrisele eminesciene, se mai găsesc câteva rugă-ciuni în limba latină: Pater noster, Ave Maria, rugăciunea Mariei Stuart, regina Scoției, înainte de decapitare, copiate de poet în vederea cristalizării din ele a unor rugăciuni în versuri românești.

Dacă la acestea se reduce repertoriul poeziei religi-oase a lui Eminescu, factorul religios-bisericesc, ca obiect de referință și utilizare, se întâlnește la tot pasul în scrie-rile marelui poet: fie sub formă de idei, aserțiuni, sintagme, cadru, imagini și atmosferă, terminologie proprie sau figu-rat-simbolică, fie ca tropică, metafore, alegorii, comparații, epitete.

Am adăuga, în completarea celor de mai sus, faptul că Biserica Ortodoxă Română, în ansamblul ei, și Mitropolia Moldovei, îndeosebi, ca instituții cu rol de seamă în viața poporului român, au făcut parte din preocupările majore ale

Mihai EMinEscu

224

marelui poet. Eminescu socotea Biserica drept o păstrătoare a ființei naționale și a graiului românesc unitar. Ea era defi-nită de poet ca „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”; ea „domnește puternică și dincolo de granițele noastre”, ea este „azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat”. Despre spiritul tolerant în materie religioasă al poporu-lui nostru, Eminescu făcea următoarele aprecieri:

„ni se pare că niciun neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa ca româ-nul, pentru că nimeni nu este mai tolerant ca dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care, din vre-muri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit și să vorbească ce limbă i-a plăcut”.

Subliniind rolul unificator de neam și grai al vechilor cărți bisericești în limba română, Eminescu scria în coloa-nele ziarului Timpul:

„Biserica și domnii noștri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărțile bisericești în limba română, au introdus limba poporului în Biserică și în stat, în locul celor străine, hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele ar fi încetat din momentul în care Biserica a creat limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat”.

Poet în egală măsură național și universal, prin înaltul mesaj al operei sale, Eminescu a fost făcut cunoscut în multe


225

limbi străine pe calea traducerilor. Însemnăm titlurile câtorva traduceri: Poems of Eminescu (Londra, 1930); Gedichte (Jena și Leipzig, 1937); Poesie scelte (Modena, 1941); Poesie (Florența, 1950); Gedichte (București, 1957); Stihi (Moscova, 1958); Quatre poemes (Paris, 1958); Poesias (Buenos Aires, 1958); Der Abendstern Gedichte (Berlin și Weimar, 1964); Poesie d’amore (Torino, 1964); Válogatott művei (Budapesta, 1967); Poesias (Barcelona, 1971); Poésies (București, 1974).

Perfect cunoscător al limbii române autentice, pe care o prețuia atât de mult și o apăra cu dârzenie împotriva tuturor „stricătorilor de limbă”, arta rostirii poetice a lui Eminescu este fără egal.

„Bogăția, naturalețea și expresivitatea lexicului și a imaginilor în care formele vechi, arhaice, culese din folclor, din cărțile populare ori bisericești, se întâlnesc cu cele noi, dobândite prin familiaritatea poetului cu speculația filosofică și cu ansamblul disciplinelor gân-dirii moderne [...]. Nimeni ca Eminescu nu a realizat, în acest sens, o sinteză atât de cuprinzătoare și de o forță plastică atât de originală”.

Eminescu reprezintă în materie de rostire poetică „nos-talgia eternă a artei în ipostaza desăvârșirii”.

Bibliografie selectivă:Bhoșe, Amita, Eminescu și India, 1978;Bulgăr, Gh., De la cuvânt la metaforă în variantele liricii emi-

nesciene, 1975; Călinescu, G., Viața lui Mihai Eminescu, 1964;

226

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1982;

Del Conte, Rosa, Mihai Eminescu o dell’ Assoluto, 1962; Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu. Cultură și creație, 1976; Guillermou, Alain, La genese interieure des poesies d’Eminescu,

1963; Munteanu, G., Hyperion. Viața lui Eminescu, 1973; Murărașu, D., Comentarii eminesciene, 1967;Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al

culturii românești, 1975; Rezuș, Petru, Mihai Eminescu, 1983;Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, 1964;Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, 1930.

227

Mihai EMinEscu în viaţa „Maicii spiritualE

a poporului roMân”, BisErica ortodoxă roMână,

iEri și azi1

Arhim. Casian Crăciun

Mihai Eminescu își găsește locul „ca acasă” și în paginile prestigioasei noastre reviste, Biserica Ortodoxă Română, acum când numărăm 100 de ani de la mutarea lui la

Domnul. Pomenirea lui, din neam în neam, din generație în generație, acoperă anul acesta [1989] nu numai tot spațiul


Mihai EMinEscu

228

românesc inundat de unda versului său nemuritor, ci și sufletul românesc la prispa căruia bate raza de dimineață a prospețimii graiului strămoșesc, ridicat de Eminescu pe cele mai înalte culmi.

Motivați de aceste simțăminte, și slujitorii „Cuvântului întrupat”, ai altarelor strămoșești din tot cuprinsul spațiului românesc eminescian, ierarhii, preoții, călugării și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române se alătură ace-lora care înscriu anul acesta, pe filele „calendarului de inimă românească”2, numele cel mai mare al creației noastre lite-rare românești.

Deopotrivă cu cei care și-au pus pe hârtie gândurile în prestigioasele periodice și reviste literare3, găsim oportună zugrăvirea și în presa noastră bisericească a icoanei aceluia care a înscris pagini de neuitat în presa vremii și în viața Bisericii Ortodoxe Române, pe care a socotit-o „maica spi-rituală a poporului român”.

Fără a pleda în favoarea chipului hieratic eminescian, fără a încerca a face din el un credincios activ în înțelesul de astăzi al cuvântului4, în cele ce urmează vom căuta să amintim credincioșilor că Eminescu ne-a aparținut și ne

2 † Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988.3 Toată presa literară și periodicele au înscris pagini închinate mare-lui poet: „Centenar Mihai Eminescu”, în: Manuscriptum, XX (1989), 1; „M. Eminescu 100”, în: Astra, XXIV (1989), 6; „Centenar Eminescu”, în: Contemporanul, 16 iunie 1989; Eminescu, sens, timp și devenire isto-rică, Gh. Buzatu, St. Lemny, I. Saizu (coord.), Iași, 1988; Poesii (ediție princeps), 1884.4 † Bartolomeu Anania, „Ipostaze ale liricii eminesciene”, în: Telegraful Român, 21-24/1989.


229

aparține și că n-a fost absent nicidecum de la frământările devenirii noastre.

Să îl lăsăm pe Eminescu să mărturisească, măcar doar câteva momente și episoade ale vieții bisericești din vremea sa, crezul apartenenței sale „trup și suflet” la obștea orto-doxă, care în istorie s-a identificat cu cele mai înalte aspirații ale neamului.

Ca fiu al plaiurilor botoșănene, îi era bine cunoscută situația umilitoare a locuitorilor care se aflau sub ocupație austriacă în Bucovina. Influența străină se resimțea până în cele mai mici detalii ale vieții. Nici Biserica nu era scutită. Iată-l pe Eminescu apărând-o cu condeiul nu numai în numele obligației civice, ci ca un profund cunoscător al lucrurilor dinlăuntru:

„Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în istorie. Și n-a repre-zentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? Nu a fost ea aceea care a dat reazimul evanghelic populațiilor aservite? Nu a fost ea aceea care în perioada lui Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redea în graiul de miere al colaboratorilor armatei române Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean”5.

Apără, cu argumente istorice, canonice și de viață bise-ricească ortodoxă, dreptul sacru al moldovenilor de a își alege mitropolitul, care era impus, pur și simplu, după bunul interes al Vienei:

5 Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ed. Academiei, 1980, p. 259.

Mihai EMinEscu

230

„Arhiereii, după Scriptură și canoanele Bisericii Răsăritene, se aleg. În Bucovina arhipăstorul este numit de-a dreptul, pe când, în aceeași țară, lipove-nii își aleg pe vlădicii lor de la Fântâna Albă. Dacă va întreba cititorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administrației sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creștinătăți. Mitropolia Moldovei și a Sucevei este ab antiquo suverană, neatârnată de nicio Patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei și Sucevei se datorează introducerea limbii române în Biserică și stat, ea este mama neamului românesc”6.

Mai mult, apărând cetatea, limba, neamul și credința, Eminescu avea conștiința că apără, ca și neamul biblic, ceta-tea Ierusalimului, „Ierusalimul Moldovei”, cetatea Sucevei, „scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo este Ștefan, zidul de apărare al creștinătății”7. Deopotrivă cu suferințele îndurate în Moldova cotropită, Eminescu se face părtaș și apărător al suferinței transilvănenilor, cunos-când foarte bine lupta lor pentru glie, credință, limbă și pentru lege8.

Nu s-a oprit numai la Blaj, unde trimite o scrisoare de invitație la ceremoniile prilejuite de comemorarea Sfântului

6 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 429.7 M. Eminescu, Opere, vol. IX, pp. 257-259; Pr. Gheorghe Cunescu, „Eminescu apărător al Ierusalimului Moldovei”, în: Telegraful Român, 21-24/1989.8 M. Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei, 1985, pp. 354-355.


231

Ștefan la Mănăstirea Putna, o adevărată perlă, pledoarie pentru dreapta învățătură privind mariologia ortodoxă și unitatea Bisericii Ortodoxe pe tot cuprinsul și spațiul româ-nesc9, ci pretutindeni în zbuciumata existență a Ardealului, în viața de zi cu zi, în speranța de a deveni liber sub streașina Bisericii mame și la căldura căminului străbun.

Îl pomenește cu venerație pe Sf. Andrei Șaguna, publică materiale încurajatoare înmulțirii școlilor românești în paro-hii10 și reproduce o scrisoare a fruntașului ortodoxiei tran-silvănene, Partenie Cosma, privitoare la editarea cărților bisericești cu litere latine în Ardeal, după modelul editării lor dincolo de munți, în Principate. Eminescu pledează pen-tru cointeresare și înțelegere „în fața acelei nobile misiuni între Mitropolia românilor din Transilvania și mitropolitul Bucovinei și întreg episcopatul românesc”11.

Cunoscător al situației spirituale a românilor din Transilvania, mai ales după scindarea lor din voințe străine unității de credință, limbă și neam, Mihai Eminescu cheamă pe toți frații la orientarea sănătoasă spre „răsăritul credinței ortodoxe”, fără a ignora legătura culturală cu Apusul:

„Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit. Aceasta o simțim noi înșine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim [...]. Oricât de adânci ar fi dezbinările care s-au produs în timpul din urmă în țara noastră, când este vorba

9 Eminescu, sens, timp și devenire istorică, pp. 543-544.10 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 257.11 M. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 364.

Mihai EMinEscu

232

despre legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și despre aspirațiile noastre, care ne leagă de Occident, vrăjmașii, oricare ar fi ei, ne vor găsi uniți și tot atât de tari în hotărârile noastre ca și în trecut”12.

Am amintit doar câteva aspecte ale implicării mare-lui poet al neamului în unele dintre cele mai importante momente ale vieții noastre bisericești, contemporane lui. S-ar putea adăuga un argument din însăși viața care nu a fost atât de departe de streașina Bisericii, de clerici, de rân-duielile creștinești înaintea sfârșitului13.

Așa cum Eminescu s-a implicat activ în viața Bisericii, după ce a trecut dincolo, Biserica l-a adus necontenit în con-temporaneitate. Eminescu viază prin nemuritoare-i operă care a devenit un fel de diplomă de maturitate culturală pen-tru orice român.

Și-n viața de astăzi a Bisericii noastre, numele Eminescu stă în atenția tuturor celor care slujesc altarului strămoșesc. Încă de pe băncile seminariilor teologice, unde viitorii preoți adună cunoștințe din nectarul dulcilor cazanii, se familia-rizează și cu opera marelui Eminescu, prin care descoperă tainele izvorului, codrului, lacului, serii de vecernie, lunii și „Luceafărului” de-a pururi aprins pe firmamentul literelor și vredniciilor culturii românești, care, prin el, marele poet, a atins culmile cele mai înalte.

Preoții noștri păstrează cu venerație în bibliotecile parohiale și personale operele lui Eminescu și la momente

12 Eminescu, sens, timp și devenire istorică, p. 446.13 † Bartolomeu Anania, „Ipostaze ale liricii eminesciene”.


233

potrivite îl fac viu, prin cuvânt, în fața credincioșilor. Comemorarea celor 100 de ani [1889-1989] de când s-a mutat de la noi a fost în centrul atenției Bisericii noas-tre. L-a însoțit, ca și la plecare, tot cu dragostea de „maică spirituală”.

Fiindcă a intrat de mult în conștiința fiecărui colțișor de suflare românească, în seminariile și institutele teolo-gice s-au organizat simpozioane, iar în bisericile parohiale unii preoți au săvârșit parastase la sorocul unui secol. Chiar în ziua împlinirii celor 100 de ani, în data de 15 iunie, la Institutul Teologic Universitar din București s-a oficiat un parastas în Biserica „Sfânta Ecaterina”, după care s-a organi-zat un simpozion în aulă, la care au participat și oameni de cultură din oraș.

Cinstirea lui Eminescu a stat de mult la inima ierarhilor Bisericii noastre ca o sfântă datorie. Primul omagiu în câm-pul literelor românești, la nivelul de teză de doctorat, l-a adus cel ce avea să devină întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Elie Miron Cristea. Începutul cinstirii lui Eminescu de către un viitor patriarh al României a fost semnul de netă-găduit al permanenței marelui poet în viața Bisericii.

La 100 de ani, poetul, în ziua comemorativă, 15 iunie 1989, s-a bucurat de cinstire chiar sub cupola Patriarhiei Române, în cadrul Sfântului Sinod, condus de întâistătăto-rul Bisericii, Patriarhul Teoctist Arăpașu, care în mișcătoare cuvinte izvorâte din adâncul inimii, dar și din conștiința vecinătății eminesciene a dat glas simțămintelor ierarhiei, clerului și credincioșilor la un asemenea popas de evocare.

Cuvintele Patriarhului Teoctist, rostite cu vădită emoție, pe care le redăm în continuare, sunt mărturia vie a prezenței

Mihai EMinEscu

234

lui Eminescu și astăzi, ca și ieri, în viața Bisericii Ortodoxe Române și totodată implicarea activă a Bisericii în avântul cultural al neamului românesc:

„Ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, deși are o agendă bine cunoscută, capătă astăzi, 15 iunie, un caracter festiv de omagiere și de cinstire a celui mai mare poet al neamului românesc, Mihai Eminescu, de la a cărui mutare în lumea veșniciei s-au împlinit 100 de ani. Această comemorare coincide cu ofranda dragostei pe care întreg poporul românesc de pretutindeni i-o trimite astăzi Luceafărului poeziei și creativității noastre literare. Biserica noastră, cin-stindu-l astăzi pe Eminescu, nu face altceva decât să își continue un statornic obicei, acela de omagiere a fiilor ei. Ne îndreptățesc chiar cuvintele rostite de Eminescu în acest sens. El considera Biserica drept maică spiri-tuală a poporului român: «Biserica Ortodoxă Română este maica spirituală a neamului românesc, care a năs-cut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și refugiul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat»14. Eminescu a dovedit din viață nu numai o cunoaștere a aspectelor canonice, dogmatice și litur-gice ale vieții bisericești de pe tot spațiul românesc, dar a luat atitudine în scris, apărând Biserica și credincioșii ortodocși de valurile asupririi care veneau fie în Ardeal, fie în Bucovina din Imperiul Austriac. Cultura

14 În: Strana românească, Bruxelles, iunie 1989, p. 4.


235

sa dovedește din plin migala pe bătrânele cazanii, pe cronici bisericești și, de bună seamă, pe paginile Bibliei de la București, care poate fi considerată drept sursa principală de inspirație privind curăția și frumusețea limbii în creația eminesciană. Pentru toate acestea se cuvin adăugate, pe lespedea unde doarme poetul nos-tru național, și florile recunoștinței Bisericii ortodoxe reunită astăzi în Sfântul Sinod”.

Asemenea celor din vechime, ca și Iosua, să-L rugăm pe „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul” să oprească de-a pururi lumina „Luceafărului Eminescu” peste toată suflarea românească.

237

BisErica ortodoxă roMână în viziunEa lui Mihai EMinEscu1

Pr. Gheorghe Cunescu

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), întrunită în sesiune în data de 10 iunie 1988, la Paris, a hotărât, cu unanimitate de voturi, printr-o

rezoluție specială, ca în anul 1989 să se comemoreze, pe plan mondial, centenarul morții poetului român Mihai Eminescu, ca omagiu al întregii umanități, „pentru grandoa-rea și frumusețea operei sale”2.

1 Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, CVII (1989), 5-6, pp. 80-97.2 „Centenar Eminescu”, în: România literară, 16 iunie 1988, p. 24.

Mihai EMinEscu

238

Ca urmare a acestei hotărâri, chiar din prima lună a anu-lui 1989, au început manifestări de omagiere a „Luceafărului culturii românești”, prin festivități comemorative și publi-cistice, prin articole, studii și cărți. De la această apoteoză universală a geniului poporului român nu se poate să lip-sească, cum n-a lipsit niciodată, Biserica Ortodoxă Română, al cărei fiu excepțional și credincios a fost Mihai Eminescu.

Geniu absolut al poporului și al spiritualității românești, Mihai Eminescu s-a manifestat și a formulat opinii în toate situațiile și problemele contemporane lui, care s-au ade-verit dintre cele mai salutare, mai judicioase, mai lucide, mai temeinice, fundamentate documentar pe o vastă și diversă cultură, acreditate de girul și nimbul genialității incontestabile.

În acest fel a acordat atenție și participare activă și pro-blemelor religioase și bisericești, cu ecouri în creația sa poe-tică și, mai direct, în publicistică, cu intervenții prompte, ferme, competente, justițiare și exprimate prin formule axiomatice.

Primise o încărcătură ereditară religioasă. Înaintașii dinspre tată, căminarul Gheorghe Eminovici, au fost transil-văneni, emigranți de dincolo de Carpați, ca mulți alți români ortodocși transilvăneni, care s-au împotrivit uniației și n-au voit să își lase legea lor românească. Bunicul din Călinești (Suceava), Vasile Eminovici, om deosebit de credincios, a fost dascăl bisericesc. Un băiat al său, Ioan Eminovici, a fost epitrop al bisericii și primar3. În amintirea bunicului

3 Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1962; Gheorghe Ungureanu, Eminescu în do-cumente de familie, București, 1977, pp. 58-59, 279.


239

dascăl, Gheorghe Eminovici a dat prenumele de Vasile ulti-mului său copil4. Din partea „dulcei mame”, Raluca Iurașcu, fiica stolnicului Vasile Iurașcu, i-a venit, pe lângă trecutul unui șir de comiși, jitniceri, paharnici, spătari, și cel al unei tagme de monahi, precum arhimandritul Iachint și Calinic, călugărițele Fevronia, Olimpiada, Sofia și Xenia, toate la Mănăstirea Agafton, starețe sau în conducerea chinoviei5. Maica Fevronia a asistat, în ziua de 21 ianuarie 1850, la botezul copilului Mihai Eminovici, în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Botoșani6. În anul 1979, deasupra ușii bisericii, afară, s-a pus o tăbliță cu textul: „În această biserică a fost botezat, în ziua de 21 ianuarie 1850, Mihai Eminescu”.

Nepotul dascălului de strană de la Călinești, cămina-rul Gheorghe Eminovici, sub raport religios, avea sufletul poporului, „om de modă veche, cultivat la Biblie și tradiții”, cum l-a caracterizat un biograf eminescian7. Mama, Raluca,

4 A.Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, pp. 13-19, 58-59, 279; Petru Rezuș, Mihai Eminescu, București, 1983, p. 444. 5 Corneliu Botez, Fețe călugărești în familia lui Mihai Eminescu. Omagiu lui Mihai Eminescu, Galați, 1909, pp. 208-209; A.Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, p. 611; Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, p. 487; Augustin Z.N. Pop, „Familia Eminescu și biserica din Ipotești”, în: Mitropolia Olteniei, XXII (1970), 5-6, p. 832; Augustin Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună – 90 de ani de la moartea poetului”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), 5-6, pp. 728-732; Augustin Z.N. Pop „Conduita mătușilor”, în: Caietele Mihai Eminescu, 4/1977, pp. 292-294.6 I. CreŢu, Mihail Eminescu. Biografie documentată, București, 1968, p. 10.7 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1964, pp. 18-19. Referitor la căminarul Gheorghe Eminovici, a se vedea: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, București, 1963, p. 9; Vasile Gherasim, Mihai Eminescu – Studii și articole, Iași, 1977, pp. 115-120; Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, pp. 17, 43-47.

Mihai EMinEscu

240

era „mai evlavioasă”8. La stăruințele ei, probabil, Gheorghe Eminovici a cumpărat, cu altă tocmeală, și biserica vecină, „o bisericuță fără turn, cu clopotniță de lemn”9. Căminarul a adus preot și i-a asigurat întreținerea, împroprietărindu-l cu pământ și oferindu-i onorariu în bani10. A rămas în memoria sătenilor contemporani cum mama Raluca adu-cea la biserică, duminica și de sărbători, pe copilul preferat, pe Mihai11.

Aluviunile ereditare, fondul religios incipient, contribuțiile părintești au fost consolidate și fructificate și de alte împrejurări biografice personale. Părinții s-au mutat la Ipotești, un sat la șapte kilometri de Botoșani, unde au cumpărat o moșie răzășească (de cca. 300 hectare), cu locuri pitorești, un lac („Lacul lui Leon”), dealuri cu păduri și codrii pe ele, „guri de rai”. Copilului, ursit a fi poet, i-a plăcut să își petreacă anii fericiți ai copilăriei în mijlocul naturii prodi-gioase, îndeosebi în pădure și în codrii. „Fiind băiet păduri cutreieram”, a destăinuit într-o poezie intitulată astfel, iar în anii maturității a întrebat cu nostalgie: „Unde ești, copilărie / Cu pădurea ta cu tot?” (O, rămâi). Pădurea și codrul au predominat în amintirea, psihologia și creația literară. S-a calculat și s-a constatat că, în poeziile sale, Eminescu s-a

8 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, pp. 26-27.9 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 18; Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, pp. 56-57.10 A.Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, pp. 89, 261, 281; Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, pp. 56-57.11 C. Botez, „Viața poetului Mihai Eminescu (Date biografice inedite)”, în Omagiu lui Mihai Eminescu, pp. 70-75.


241

referit și a scris de 61 de ori cuvântul „pădure” și de 168 de ori cuvântul „codru”12.

Prietenia trainică cu pădurea și codrul a avut asupra copilului sensibil și receptiv și o repercusiune de natură religioasă. Liniștea din pădure și codru, tainele lor șoptite de freamătul frunzelor, ca „o mistică cântare”, cum a și spus, „poienele cu luminișuri” și „bolți de cer”, care sugerau biserici, au trezit în el înmuguriri religioase (fapt petrecut și la alți poeți și scriitori cu copilării umbrite și tutelate de păduri)13.

Pe această linie a formării fondului religios, se poate atribui o contribuție adiacentă din partea bisericuței vecine, cu tot ceea ce semnifica ea din punct de vedere istoric, cul-tural, patriotic, religios. Eminescu a înțeles acest aspect încă de pe atunci14. Copilul, care avea curiozități nepotolite, intra în biserică și în afara serviciului religios. A cercetat cărțile vechi bisericești, a contemplat icoanele cu chipuri de sfinți

12 Dumitru Murărașu, „Împărat slăvit e codrul”, în vol. Comentarii eminesciene, București, 1967, p. 224; Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – Cultură și creație, București, 1976, p. 77.13 Un alt scriitor-poet (deși prozator) a mărturisit: „În pădurea din co-pilărie dacă ai stat și ai ascultat mai atent, ai auzit pașii lui Dumnezeu. Aici am visat și am preamărit pe Dumnezeu” – Gala Galaction, „În satul meu natal, după treizeci de ani”, în: Calendarul Minerva, 1926, p. 76; Gala Galaction, „În județul de obârșie”, în: Dimineața, XXII (1926), 27 iunie, p. 1; G. Galaction, „În ziua de Armindeni”, în: Jurnalul de dimineață, VIII (1946), 2 mai, p. 1.14 Pentru o situație similară autobiografică, Gala Galaction, cunoscut pentru credința sa fierbinte, a declarat că „Biserica din copilărie, o bi-serică de schit (pe care o avea în imediata vecinătate a casei părintești și o frecventa din pruncie), a fost stâlpul sfânt de care se leagă tot ce-am visat și am clădit mai târziu” – Gala Galaction, „Biserica din copilăria ta”, în: România, II (1939), 31 ianuarie, p. 3.

Mihai EMinEscu

242

zugrăvite de pictori populari, corelând cu cele pe care le auzea de la căminar sau le citea el însuși în cărți de istorie și ecleziastice. A înțeles cele pe care le-a spus un alt poet des-pre o asemenea bisericuță sătească:

„Bisericuță din Albac, Tu ești al vremurilor semn,

Tot bietul nostru plâns săracE-nchis în trupul tău de lemn,

Din ce-am cerut, din ce-am gândit,Atâtea rugăciuni cuprinzi,

Și-atâta vis neizbândit,Subt vechiul tău tavan de grinzi”15.

Mihai Eminescu a prezentat bisericuța care i-a străjuit copilăria în poezia Melancolie, pe care a scris-o în august 1876, la Ipotești. Venise de la Iași la vestea morții „dulcei mame”, în data de 13 august 1876. A mai rămas câteva zile. Răscolit și copleșit de amintiri la revederea locurilor natale și ale copilăriei, a scris poeziile: Lacul, Dorința, O, mamă și Melancolie. În acestea, face referire la bisericuța lângă altarul căreia a fost înhumată „dulcea mamă”. Poetul i-a suprapus o imagine și o stare de fantezie poetică bisericuței, diferită de cea reală:

15 Octavian Goga, „Bisericuța din Albac”, în vol. Poezii, București, 1941, p. 355. Se cunoaște faptul că această bisericuță a fost făcută de Horea din Albac, care era cioplitor, conducătorul Răscoalei din 1784, tras pe roată. Bisericuța a fost strămutată dincoace de Carpați și fixată, întâi la Florica (Pitești), apoi în stațiunea balneoclimaterică Olănești, unde se află și astăzi, pe o coastă de deal.


243

„Biserica-n ruinăStă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,

Și prin fereste sparte, prin uși țiuie vântul Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul


Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur”.

(Melancolie)

Biserica a supraviețuit până în veacul acesta. Astăzi este cuprinsă în Complexul Muzeal „Mihai Eminescu” de la Ipotești. În anul 1979 s-a adus și se păstrează în ea cristelnița în care a fost botezat poetul16. În partea de la altar, au fost înhumați căminarul Gheorghe Eminovici, decedat la 9 ianu-arie 1884, și, înainte de el, fiii Iorgu și Nicolae, cu morminte împrejmuite cu garduri de fier forjat, bine îngrijite17.

Referitor tot la fondul religios al poetului, se cuvin menționate vizitele dese pe care le-a făcut Mihai Eminescu, în anii copilăriei și ai tinereții, la Mănăstirea Agafton, la mătușile călugărițe. Drumurile le făcea pe jos, căci mănăs-tirea se afla la doar 5 km de Botoșani. Într-un popas la Mănăstirea Agafton, a auzit la o clacă de tors lână, de la o călugăriță bătrână, Zenaida, o poveste populară, care i-a fost sursă de inspirație pentru Călin (file din poveste). S-a mai afirmat că tot la Mănăstirea Agafton ar fi găsit inspirația pentru poezia Făt Frumos din Tei (1875) și s-a presupus că a

16 Maria Bunea, „Vă prezentăm Muzeul Memorial «Mihai Eminescu» de la Ipotești”, în: Clopotul, XLVI (1979), 15 iunie, p. 6.17 Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, p. 47.

Mihai EMinEscu

244

asistat la depunerea unor voturi monahale18. Tot aici a auzit și notat poezia populară Frunză verde mărăcine19. Acum și de aici a deprins predilecția pentru mănăstiri, pentru cadrul lor pitoresc, pentru liniștea, singurătatea, reveria, meditația prielnice creației literare și tihnei odihnitoare din ele, pen-tru comorile lor de documente și cărți vechi românești. În Mănăstirea Râșca, ctitoria lui Petru Rareș, a stat câteva luni, în anul 1909, călugării bătrâni arătând vizitatorilor chilia în care a stat poetul și a scris poezii, o chilie cu masa și scau-nele de brad. Ar fi scris aici poezia Singurătate (1878), în care vorbește despre o masă de brad, despre o dulce pace, despre focul care pâlpâia în sobă20. A locuit pentru o perioadă de timp împreună cu Ion Creangă în Iași, într-o chilie din curtea Mănăstirii Golia. Când a venit la București, prima gazdă a avut-o în curtea Mănăstirii Caimata, în chilia prescurăresei21.

Școala primară a făcut-o în două locuri: primele două clase în Botoșani (deci aproape de casă și într-un habi-tat neschimbat, doar că a stat la nașa sa, băneasa Maria Mavrodin-Marghioala)22; clasele a treia și a patra le-a urmat în Cernăuți, la Școala primară Greco-Orientală „National Hauptschule”. După absolvirea ei (1860), a urmat Liceul

18 G. Galaction, „Silueta Mănăstirii Agafton”, în: Dimineața, XXII (1926), 10 iulie, p. 1; Eusebiu Camilar, „Făt-Frumos din tei”, în: Gazetă literară, I (1954), 7 iunie.19 Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Perpessicius (ed.), București, 1963, pp. 173-176.20 Augustin Z.N. Pop, „Despre Eminescu la Râșca”, în: Convorbiri lite-rare, I (1975), 1, p. 1.21 A.Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, p. 384.22 P. Rezuș, Mihai Eminescu, p. 29.


245

german „Kaiserlich-Königlich Ober-Gymnasium”. Aici se mai aflau încă trei frați mai mari: Șerban, Niculae și Iorgu. Căminarul Gheorghe Eminovici, iubitor de carte și de cul-tură, a stăruit să dea copiilor săi o pregătire școlară cât mai temeinică. A adus acasă, în Ipotești, pentru copiii săi, profe-sor de limba germană, astfel ca aceștia să deprindă limba ofi-cială de mici, iar în Cernăuți au fost înscriși la școli germane.

Nu termină însă cursurile gimnaziului, iar după o experiență de copist la Tribunalul și Primăria din Botoșani, la stăruința părinților, Mihai Eminovici se reîntoarce la Cernăuți și continuă gimnaziul ca „privatist”, în anul 1865. A locuit în casa profesorului de limba română, transilvănea-nul Aron Pumnul, care dădea elevilor mai distinși adăpost și întreținere și îi punea să lucreze la catalogarea cărților din biblioteca sa. Astfel a procedat și cu elevul Mihai Eminovici. Lucrând la înregistrarea cărților, el le-a și citit. A găsit și a citit Evanghelia învățătoare și Cazania Sf. Ierarh Varlaam, Psaltirea slavo-română și Psaltirea pre versuri tocmită ale Sf. Ierarh Dosoftei, Cheia înțelesului, tradusă de episcopul Varlaam al Râmnicului, tipărită la București în 1678. A găsit și a citit cărțile Sf. Ierarh Andrei Șaguna. A citit cele cinci tomuri ale Lepturariu rumînesc cules de-n scriptori rumîn, din care a luat nume și materiale literare pentru poemul Epigonii, îl interesau religiile orientale și a citit cărți ce-i depășeau cu mult vârsta, precum Mythologie für Nichtstudierende, scrisă de G. Reinbeck, profesor la Gimnaziul German din Sankt Petersburg.

În ianuarie 1866, s-a stins profesorul protector Aron Pumnul. Elevul poet a scris poezia La mormântul lui Aron Pumnul, declarând:

Mihai EMinEscu

246

„Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare, Col? unde te-așteaptă toți îngerii în cor,

Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântareȘi-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare,

Cununi de albe flori!”.

În luna mai a anului 1866, a trecut munții în Transilvania ca să își caute strămoșii neamului, cum se presupune23. A poposit mai mult la Blaj și a încercat să dea câteva examene școlare. Într-o biserică din Alba Iulia a asistat la Adunarea Generală Anuală a ASTREI, ctitorită și condusă de Sf. Ierarh Andrei Șaguna, despre care auzise și pe care acum l-a văzut și auzit, mitropolitul obișnuind să participe la Adunările Generale Anuale. În luna septembrie a ajuns la Sibiu, unde avea un frate, Nicolae, student la Drept, dar nu l-a găsit, acesta plecase la Timișoara ca secretar al unui avocat. A stat câteva zile, a fost cazat de Nicolae Densușianu, colaborator al revistei Familia, care îi aparținea lui Iosif Vulcan, acesta fiind primul om care a tipărit poezii eminesciene. În Sibiu, a citit Telegraful Român, pe care îl edita Sf. Ierarh Andrei Șaguna din ianuarie 1853, poate să fi fost și la mitropolie, căci Nicolae Densușianu locuia pe o stradă din apropiere24. Protopopul Bratu din Rășinari, bunicul lui Octavian Goga, i-a înlesnit trecerea prin Vama Cucului. În acest an, 1866, revista Familia, condusă de cărturarul Iosif Vulcan din Oradea, membru al Academiei Române, i-a publicat primele poezii, românizându-i, inspirat,

23 D. Vatamaniuc, „Să fie Blajul vatra strămoșilor lui Eminescu?”, în: Manuscriptul, VII (1976), 22, pp. 127-138.24 Pr. Gh. Cunescu, „Mihai Eminescu la Sibiu”, în: Îndrumătorul bise-ricesc, misionar și patriotic, 1989, pp. 23-26.


247

și numele, din Eminovici în Eminescu. Avea 16 ani și îl preo-cupau probleme metafizice capitale:

„Ce este omul? Ce-i omenirea?Ce-i adevărul? Dumnezeirea?”25.

A urmat întâlnirea cu omul providențial pentru el, profesorul universitar de filosofie, omul de cultură și dem-nitarul de stat, Titu Maiorescu, care a intuit posibilitățile literar-culturale ale lui Eminescu, i-a dat o bursă de stat și l-a trimis la universitățile europene din Viena și din Berlin, ca să își completeze cultura, să obțină titlul de doctor și de profesor universitar. Eminescu l-a dezamăgit în această privință, însă l-a satisfăcut, în chip genial, ca poet și publi-cist. La universitățile europene, Eminescu a citit extraordi-nar de mult, formându-și astfel o cultură uimitor de vastă și de diversă. Eminescologul G. Călinescu, biograf și editor eminescian, a încercat să stabilească sursele lecturii și cultu-rii lui Mihai Eminescu26. A constatat că „răsfoise des Biblia”. Iată un lucru cert. Chiar versurile, a documentat Călinescu, „Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea, / Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea” (Scrisoarea a V-a), sunt o mărturie a consultării directe a Scripturii. A arătat, în continuare, elementele biblice din scrierile emines-ciene: cărți biblice, personaje, reproduceri și citate27. Într-un

25 Ms. 2259, ff. 7-9.26 G. Călinescu, „Cultura lui M. Eminescu”, în: Studii și cercetări de istorie literară și folclor, V (1956), 1-2, pp. 244-377.27 G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, în: Opere, vol. XII, București, 1969, p. 456.

Mihai EMinEscu

248

alt capitol, „Biserica”, istoricul literar G. Călinescu a decla-rat că Mihai Eminescu a avut întotdeauna „stimă pentru Biserica Ortodoxă”, cu precizarea:

„Atitudinea favorabilă a poetului față de Biserică nu por nește din vreo rațiune spirituală. În comunitatea creștină Eminescu vedea realizarea spiritului gregar natural, pe temeiul unui principiu moral care se con-funda în fapte cu principiul național. Biserica păstrează limba și națiunea și este prin aceasta cea mai înaltă instituție de cultură”.

A reprodus un lung citat din articolul în care Eminescu a proclamat Biserica Ortodoxă Română, „mama neamului românesc”28.

După întoarcerea de la studiile universitare, fără să obțină titlul de doctor, apele sufletești și cele religioase ale lui Mihai Eminescu, învolburate de audieri de cursuri și lecturi de cărți diferite, ezoterice și eterodoxe, s-au liniștit. Gândirea și simțirea lui au ancorat în portul salvator și sigur al vieții istorice și obștești a poporului, s-a identifi-cat cu sufletul colectiv al poporului, cu tradiția, datinile și credința poporului. Stânca destinului său mesianic a fost lovită de Îngerul de pază (titlul unei poezii eminesciene) și a început să curgă din Carpații României, un fluviu de aur, un Iordan sfânt, atât pentru țară, cât și pentru uni-vers. Eminescu devine geniul tutelar al țării, solul și cuvân-tul reprezentativ al poporului, „poetul național”, cum l-a

28 G. Călinescu, Opere, vol. XIII, București, 1970, pp. 214-215.


249

proclamat George Călinescu29, și cu cât este mai național, cu atât este și mai universal30, paradoxal, însă adevărat.

Despre credința religioasă a lui Mihai Eminescu s-a scris în chip diferit și contradictoriu31. Evident este că el și-a menținut interesul și prețuirea pentru cărțile și manuscrisele vechi românești bisericești. Ca bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași (1875), oferindu-i-se o ocazie să achiziționeze manuscrise și cărți românești vechi, el a propus să fie cumpărate Psaltirea pre versuri tocmită a Sf. Ierarh Dosoftei și alte cărți religioase32. A adunat în biblio-teca sa multe manuscrise și cărți vechi bisericești dintre cele mai rare33. Dintr-un astfel de manuscris, Mărturie pentru Sfântul Calist al lui Meletie al Athinilor din bisericeasca istorie, scris de Teofan monahul în 1796, a făcut extrase,

29 G. Călinescu, „Mihai Eminescu”, în Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, București, 1982, pp. 443-475. 30 Tudor Arghezi, Eminescu, București, 1943, pp. 7-8. „Fiind foarte român, Eminescu este un european. Într-un fel, Eminescu este sfân-tul preacurat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Iisus”; Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „Eminescu, poet național și universal”, în: Săptămâna culturală a Capitalei, 17 ianuarie 1975, p. 1.31 Pr. Mihail Bulacu, „Mihai Eminescu și credința strămoșească”, în vol. Educatori creștini ai neamului românesc, București, 1944, pp. 71-105; Pr. Mihail Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu (Legenda Luceafărului)”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (l979), 5-6, pp. 744-762; Pr. Zevin Rusu, „Contribuții noi cu privire la gene-za Luceafărului lui Eminescu”, în: Revista de istorie și teorie literară, XXVII (1978), 4, pp. 508-523; Pr. Petru Rezuș, Mihai Eminescu. Mit și adevăr, București, 1983, pp. 340-371.32 Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, București, 1989, pp. 65-69; I. CreŢu, Mihail Eminescu. Biografie documentată, p. 163.33 Alexandru Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, în: Studii și cercetări de bibliologie, 1/1955, pp. 129-158.

Mihai EMinEscu

250

cu ecouri în poezii (precum în poezia De-or trece anii). Iar dintr-un alt manuscris, Cărticică sfătuitoare pentru păziră celor cinci simțuri și a nălucirii și a minții și a inimii, tra-dusă în română la 1819, și-a notat pasaje întregi pe care a încercat să le versifice34. Foarte greu, numai la mare nevoie, le înstrăina, iar atunci provizoriu, cu nădejdea recuperării (cum s-a întâmplat în Viena cu un Tetraevangheliar și cu un volum din Viețile Sfinților, pe care l-a amanetat la un anticar, cu hotărârea de a îl răscumpăra35).

Mihai Eminescu și-a mărturisit, răspicat și sintetic, simțirea și credința religioasă, în articolele „Paștile” și „Hristos a înviat”, dar și în poezia Învierea. A încheiat pri-mul articol astfel:

„Învierea Domnului trebuie să aducă renașterea vieții, spre a nu rămâne creștinul în întunericul haotic, în care rămăsese Faust al filosofului Goethe, care auzea solia, dar îi lipsea credința într-însa. Datina strămoșească a Sfintei Învieri are chemarea de-a se bucura cei buni de «Ziua Învierii», când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pre altul și zicem frați celor ce ne urăsc pre noi și iertăm pe toți pentru Înviere, strigând cu toții «Hristos a înviat»”36.

34 I. CreŢu, „ Contribuții la cunoașterea scrierilor lui Eminescu”, în vol. Studii eminesciene – 75 de ani de la moartea poetului, București, 1965, pp. 574-575; I. CreŢu, „Eminescu și Cărticica sfătuitoare a monahului Nicodim”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXII (1965), 5-6.35 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, pp. 458-461. A dat pri-etenului său M. Gaster o seamă de cărți și manuscrise vechi pe care acesta le-a tipărit în: Crestomația română, Leipzig, 1890.36 M. Eminescu, Opere, vol. V, p. 367; Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, pp. 134-135.


251

A repetat, identic, acest sfârșit și în articolul „Hristos a înviat”, sfârșit inspirat de cântările bisericești pascale, ceea ce denotă că le-a auzit și le-a trăit prin prezența sa perso-nală37. De asemenea, în poezia Învierea (1877), după ce pre-zintă interiorul unei biserici, în miez de noapte, cu străvechi evanghelii și cărți cu file unse, folosește teme religioase:

„Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...Colo-n altar se uită și preoți și popor,




Cântând Aleluia!



Celor din morminte!»”.

Un exeget eminescian a observat:

„În aceste versuri ale lui Eminescu, regăsim bise-rica noastră strămoșească, pe preotul bătrân citind

37 M. Eminescu, Opere, vol. V, p. 367; M. Eminescu, Opere, vol. XII, pp. 134-135.

Mihai EMinEscu

252

Evanghelia și predicând, vedem noaptea de Paști, cu toată tradiția creștină a cultului nostru tradițional pentru Sfânta Înviere. Aceasta a fost credința mare-lui poet creștin Mihai Eminescu. Acesta este cate-hismul plin de geniu al credinței sale creștine, care coincide întru totul cu catehismul credinței noastre strămoșești”38.

Geniu plenar și reprezentativ al poporului român: „Suflet în sufletul neamului / Și-i cânt bucuria și-amarul; inimă-n inima neamului / Și-i cânt iubirea și ura”, cum l-a definit un alt poet credincios39, Mihai Eminescu nici nu se putea să fie altfel. Ar fi trădat adevărul istoric, ar fi trădat poporul, s-ar fi trădat pe el însuși. O personalitate cu autori-tate, care a studiat științific creștinismul românesc și struc-tura etnică religioasă a poporului român, l-a dat exemplu pe Mihai Eminescu:

„Cazul lui Eminescu este cea mai bună dovadă. El s-a ridicat deasupra tuturor, nu numai prin facultățile sale geniale, dar și prin împrejurarea că a întrupat, mai mult decât toți, câteva dintre elementele fundamentale: dacismul, limba veche și înțeleaptă și creștinismul”.

38 Pr. M. Bulacu , „Mihai Eminescu și credința strămoșească”, în vol. Educatori creștini ai neamului românesc, p. 100: „Pentru a înțelege creștinismul lui Eminescu ne trebuie o inimă tot atât de creștină, în care să poată să prindă razele iubirii sale pentru Dumnezeu, pentru Providența divină, pentru Domnul Hristos, pentru Sfânta Fecioară Maria, pentru Ortodoxie și pentru Biserica Ortodoxă Română, «maica cea bună și sfântă a neamului românesc», precum o numea Eminescu”.39 George Coșbuc, „Poetul”, în vol. Poezii, București, 1951, p. 445.


253

A adăugat apoi: „religiozitatea poporului român s-a reflectat, global, în folclor și, analitic, în sufletul atât de clar-văzător al lui Eminescu”40. Cu astfel de baze și cu acest fel de coordonate sufletești, etice, religioase, culturale și-a început Mihai Eminescu publicistica sa prodigioasă, căreia i-a dăruit carate maxime de gândire, simțire, patriotism, înălțime și forță de geniu.

Actualitatea i-a oferit situații și probleme confesio-nale bisericești. Nu s-a arătat indiferent față de acestea. A intervenit prompt, competent, lucid, justițiar, patriotic. A căutat să afirme, să declare, să impună și să apere adevărul și „cuvântul ce exprimă adevărul”, după deviza sa ireduc-tibilă. Intervențiile sale impresionează, până la uimire și admirație, prin imensa sa lectură și cultură, diversă și puțin zis enciclopedică, cu date precise de istorie civilă și biseri-cească (ortodoxă română și universală), de cultură și litera-tură, de legislație profană și canonică, de doctrină (ortodoxă și a altor confesiuni), de ritual și cult. A confirmat ceea ce a declarat pro domo, că a citit și cunoaște aproape tot ce s-a scris în limba română41 și nu numai.

Ocaziile nu au întârziat, chiar de la începutul activității sale de gazetar la Curierul de Iași, într-un studiu cuprin-zător a prezentat situația Bisericii Ortodoxe Române în Bucovina, după anexarea ei de către Austro-Ungaria în anul 1775. Administrația austriacă i-a suprimat autonomia, cum fusese până la ocupație, și a prefăcut-o în biserică subor-donată statului: „o atârnare eretică, contrară canoanelor

40 Simion MehedinŢi, Creștinismul românesc adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, București, 1941, p. 165.41 Mihai Eminescu, „Pro domo”, în: Opere, vol. IX, București, 1980, p. 318.

Mihai EMinEscu

254

ritului răsăritean și cea mai nedreaptă înrâurire asupra credințelor poporului”. A scris, referindu-se la „anomalia atârnării bisericești”:

„Istoria românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel: 1. Deși libertatea oricărui cult este garantată prin constituția austriacă, deși credincioșii fiecărei biserici sunt îndreptățiți a-și administra averile școlare și ecle-siastice, numai românii din tot imperiul sunt supuși unui regim excepțional. 2. Deși Gimnaziul din Suceava, Școala reală din Rădăuți, Școala normală din Cernăuți și altele sunt plătite din Fondul Regional Bisericesc, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de către ministerul din Viena, precum nu se întâmplă la niciun popor, la nicio școală confesională. Numai românii sunt supuși, în privința școlilor lor, unui regim excepțional și aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba germană. 3. Arhiereii, după Sfânta Scriptură și după canoanele Bisericii Răsăritene, se aleg, în Bucovina arhipăsto-rul este numit de-a dreptul42, pe când, în aceeași țară,

42 Într-adevăr, după anexarea abuzivă a Bucovinei, ierarhii ortodocși ro-mâni din Bucovina au fost numiți direct de la Viena, nu aleși de organe-le bisericești ca până atunci. Primul ierarh ortodox român bucovinean a fost Daniil Vlahovici (1822-1789); predecesorul său, Dosoftei Herescu, a fost mutat, în decembrie 1781, cu sediul în Cernăuți, și i s-a dat titlul de episcop al Bucovinei sau episcop exempt al Bucovinei, iar ultimul a fost mitropolitul Vladimir Repta (1924-1892). Ierarhii au fost ridicați la treapta de mitropolit, înființându-se Mitropolia Bucovinei și Dalmației. Între primul și ultimul au fost încă 6 ierarhi ortodocși români bucovineni numiți de Viena: Isaia Băloșescu (1834-1823), Eugenie Hatman (1873-1825), Teofil Bendela (1875-1874), Teoctist Blajevici (1879-1877), Silvestru Moraru Andrievici (1895-1880),


255

lipovenii își aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă. Și evreii își aleg rabinii, numai românii, și în această pri-vire, sunt tratați în mod excepțional”.

A intrat, în continuare, în istoria bisericii și a precizat cu date:

„Și dacă va întreba cititorul ce Biserică este aceea pe care guvernul de la Viena o supune administrației sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creștinătăți, căci atât mitropolitul transdanubian și al țărilor tătarice, din Proilabum (Brăila), cât și cel al Ungrovlahiei, din Târgoviște, erau supuși patriarhului de Constantinopol, iar cel de-al doilea era exarhul acelui patriarhat (și) continua puterea centrului constantino-politan până în Munții Apuseni, sfințea pe mitropolitul de Alba Iulia, stătea în legătură întinsă a organismu-lui eclesiastic greco-bulgar. Mitropolia Moldovei și a Sucevei este ab antiquo neatârnată de nicio Patriarhie, acestei Mitropolii a Moldovei și a Sucevei se datorează introducerea limbii române în Biserică și în stat, ea este mama neamului românesc. […] Va să zică, Episcopia Rădăuților, supusă celui mai neatârnat mitropolit, exarh și în rang cu un patriarh, această episcopie este astăzi administrată de beamteri. În școlile acestei epi-scopii se propun obiectele în limba germană, cu profe-sori străini!”.

Arcadie Ciupercovici (1902-1896) – Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, 1981, p. 530.

Mihai EMinEscu

256

A înșirat, interogativ, meritele istorice, culturale, religi-oase ale Mitropoliei Moldovei și Sucevei:

„N-a fost ea aceea care a dat reazemul evanghelic populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea cea care a apărat intactă creștinătatea față de agresiunea maho-medană? N-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redea în graiul de miere al cobo-râtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean? N-a fost ea cea care s-a ridicat cu putere contra naționalizării bisericii creștine prin Luther și Calvin? Patriarhi și mitropoliți au făcut față cu propășirea rapidă a Reformei și dezbinării; Mitropolia Moldovei și a Sucevei a ridicat glas contra lui Luther și a arătat totodată că Reforma era în sine de prisos”43.

În același studiu, a numit Telegraful Român „foaia cea mai moderată (nu modernă, cum greșit s-a reprodus44) de peste Carpați, care urmărește cu stăruință, modestă și sigură, pe neuitatul Sf. Andrei Șaguna”45.

A luat direct apărarea Sf. Ierarh Andrei Șaguna în împre-jurarea următoare: în ianuarie 1877, revista Transilvania a publicat scrisoarea pe care a trimis-o Lajos Kossuth, guver-natorul general al Ungariei, din Debrețin, la 26 aprilie 1849, lui Ioan Dragoș, delegatul său la negocierile cu Avram Iancu.

43 M. Eminescu, Opere, vol. IX, pp. 257-259, 662-663.44 Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Șaguna, monografie istorică, 1919, p. 16; Istoria Literaturii Române, vol. III, București, 1973, p. 531.45 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 126.


257

În scrisoare, Lajos Kossuth a proferat critici aspre și injuri-oase la adresa Sf. Andrei Șaguna, cu învinuiri de „trădător și amăgitor al patriei și al poporului român, fățarnic și minci-nos” și l-a amenințat cu pedeapsa și răzbunarea. Telegraful Român a reluat și a publicat fragmente din articolul din revista Transilvania și scrisoarea lui Lajos Kossuth, unde le-a citit Mihai Eminescu. A retipărit-o în Curierul de Iași și a însoțit-o cu un comentariu de apărare a mitropolitului ultragiat atât de grav, pe care îl admira46. L-a numit pe Lajos Kossuth „faimosul agitator”, referindu-se la cele scrise în scrisoare despre Sf. Andrei Șaguna:

„Acestea toate Kossuth le scrie despre unul din cei mai moderați oameni. Mai interesantă este această scrisoare din alt punct de vedere. Șaguna a fost trădat de un par-tid românesc din Transilvania ca vânzător al interese-lor românești și ca maghiarofil. Acum se vede care erau adevăratele lui simțiri. În faptă, mitropolitul transilvan, politic de la creștet până în tălpi, își cunoștea atât de bine poporul, oamenii inteligenți, încât nu s-au simțit capa-bili de a rezista la 186647, cu efect la introducerea dualis-mului. Ca toți politicienii talentați, Șaguna era pesimist și a calculat totdeauna cu împrejurările cele mai rele, nu cu cele mai bune. De altfel, lipsa lui de încredere nu era

46 Pr. Gheorghe Cunescu, „Eminescu despre Șaguna”, în: Telegraful Român, CXXXVII (1989), 3-4, pp. 2-3.47 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul uni-tar român, București, 1983, p. 352; Pr. Mircea Păcurariu, Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în peri-oada dualismului 1867-1918, Sibiu, 1986.

Mihai EMinEscu

258

în energia, dar în judecata sănătoasă a fost în parte ade-verită de vreme”48.

Într-un scurt reportaj despre vizita la Iași a țarului Rusiei Alexandru al II-lea, relatând despre primirea ce i s-a făcut în gara din Iași de către mitropolitul Moldovei Sf. Ierarh Iosif Naniescu, îmbrăcat în veșminte de ceremonie, a notat și amănuntul că țarul și-a descoperit capul când a fost prezen-tat mitropolitului, în semn de deosebit respect; a publicat textul alocuțiunii rostite de mitropolit49.

În luna octombrie a anului 1877, Mihai Eminescu a trecut în redacția ziarului Timpul din București, care era oficiosul Partidului Conservator, aflat în opoziție. Ziarul era tutelat de Titu Maiorescu, care i-a fost câțiva ani director. În redacția ziarului se mai aflau Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale. Până la urmă a rămas numai Eminescu, redactor unic și universal. Era, teoretic, remunerat cu 300 de lei lunar, îi primea însă cu întârziere și intermitență. A lucrat la Timpul din data de 4 noiembrie 1877, până la 28 iunie 1883. A fost „epoca de fier a vieții lui Eminescu”, de muncă, de încordare până la istovire și îmbolnăvire.

„Îmi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în care Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din viața și inteligența lui pentru o mize-rabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesufe-rite ale verii, patronii ziarului plecau la băi. Eminescu

48 M. Eminescu, Opere, vol. IX, pp. 322-323, 703.49 M. Eminescu, Opere, vol. IX, pp. 365, 730.


259

stătea neclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit”50.

Și la Timpul a fost același ziarist integru, drept, inde-pendent, a elogiat și pe adversarii politici, însă numai pe cei care meritau.

„El credea în patriotism, în ideal, în viitorul neamului. Eminescu nu era nici diplomat, nici subtil, nici bogat în rezerve mintale, nici precaut în polemicile lui. Ura și iubea în politică, fără prefăcătorie și nu înțelegea deloc, deși fusese atâta timp sufleor de trupă, histrionismul politic. El se consuma scriind articole politice, cum se consuma când scria poezii. De aceea atacurile lui sunt impetuoase ca o șarjă de cavalerie. De aceea invectivele și blestemele țâșnesc ca din izvoarele psalmistului!”51.

La fel s-a comportat și în problemele bisericești. În anii următori, după cucerirea independenței politice și de stat, cu redobândirea Dobrogei și fixarea temeliilor României moderne, la ordinea zilei erau numeroase și serioase pro-bleme politice, culturale, patriotice. Eminescu a reafirmat, a declarat cu tărie, a revendicat pentru Biserica Ortodoxă Română misiunea istorică inalienabilă de a fi școală poporu-lui, școală de instruire și educare etică, culturală, patriotică a poporului, precum și contribuțiile Bisericii la dezvoltarea

50 Alexandru VlahuŢă, „Amintiri despre Eminescu (1899)”, în vol. Scrieri alese, București, 1963, p. 365.51 G. Galaction, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1924, p. 83.

Mihai EMinEscu

260

culturii și a limbii române, la întărirea unității ei, prin tipări-rea de cărți și circulația cărților tipărite52.

A arătat acestea și în nota introductivă la raportul epi-scopului Romanului, Melchisedec Ștefănescu (1879-1892), despre cărțile bisericești, pe care l-a prezentat în fața Sfân-tului Sinod, raport pe care Mihai Eminescu l-a publicat, in extenso, în Timpul în mai multe numere din decembrie 1880, stăruind asupra contribuției cărților bisericești la păstrarea și întărirea unității limbii române53.

A scris despre alegerea, în martie 1880, a arhimandri-tului Simeon Silvestru Morariu Andrievici ca mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1880-1895). I-a cunoscut bine bio-grafia și activitatea. L-a prezentat, în primul articol dintre cele două, astfel:

„Unul dintre bărbații cei mai de caracter și mai învățați dintre românii din Austro-Ungaria, căruia școala populară românească (a scris și tipărit manuale școlare românești) și Biserica Ortodoxă îi datorează foarte mult (s-a distins și prin talentul de organizator)”54.

La festivitatea de întronizare a dat și alte date biografice și aprecieri, precum că mitropolitul Andrievici a fost întot-deauna un adevărat binefăcător pentru cei săraci, fără a căuta sau aștepta altă mulțumire decât cea resimțită în sufletul său după orice faptă bună55. L-a pomenit și pe mitropolitul

52 M. Eminescu, Opere. Publicistică, 1878-1879, București, 1989.53 M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1880, București, 1984, p. 589.54 M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1880, p. 69.55 M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1880, pp. 86, 502.


261

Teoctist, cavaler de Blajevici (1877-1879), și el autor de manuale școlare, de limba română și de religie. Scrisese la înscăunarea acestuia ca mitropolit al Bucovinei că s-a făcut cu o solemnitate într-adevăr princiară, cu prezența tuturor autorităților înalte ale Bucovinei. „Bătrânul călugăr a avut o zi de glorie omenească”. I-a urat:

„Fie ca aceste ovații oficiale și neoficiale, aceste slă-viri, care pier fără de urmă și cărora Scriptura le zice «umbră fără ființă, vis al înșelăciunii», să fie noului mitropolit îndemn mai mult către poporul său româ-nesc, către școală și către biserica lui, decât la ademeni-rile și lingușirile oficiale”56.

A comentat faptul demografic al creșterii populației românești în epoca lui Matei Basarab (3 milioane aproape numai în Muntenia), implicând în acest fenomen și întărirea unității limbii române. Ca o încununare a acestei dezvoltări, vedem stabilindu-se definitiv o limbă literară comună între-gii naționalități române, operă la care au contribuit Teofan mitropolitul Ardealului57 și Sf. Varlaam al Moldovei. O uni-tate ideală, cel puțin, a răspânditului popor românesc58.

În alt articol constata că „a început a se recunoaște însemnătatea limbii cărților bisericești”. A dat exemplu Biblia lui Luther, ca bază a limbii germane moderne. A precizat:

56 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 388.57 Nu a existat în Transilvania un mitropolit cu acest nume. Contem-poranul Sf. Ierarh Varlaam al Moldovei era, în Transilvania, Sf. Ierarh Simion Ștefan (1643-1656), cel care a tipărit Noul Testament de la Bălgrad, probabil pe acesta avându-l în vedere Mihai Eminescu.58 M. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 268.

Mihai EMinEscu

262

„La noi lucrurile s-au petrecut într-un mod analog”. A expli-cat procesul istoric cultural: calvinii au ajuns în Ardeal și au început să traducă cărți bisericești în limba română, pentru a atrage la Reformă și poporul românesc. Ei bine, Biserica și domnitorii noștri au combătut Reforma cu armele ei pro-prii. Au pus a se traduce cărțile bisericești în limba română, au introdus limba poporului în Biserică și stat în locul celor străine. Chiar dacă ar fi existat înclinări spre formarea dia-lectelor, ele au încetat din momentul în care Biserica a creat limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hie-ratice și de stat. Mihai Eminescu a îndemnat ca Sfântul Sinod să retipărească aceste cărți bisericești cu caractere latine și chirilice, care se găseau cu greu.

„Este o operă într-adevăr națională aceasta, o operă care va face gloria celor ce o vor fi întreprins-o, dacă va ieși bine, dar și stigmatizarea lor dacă vor păși cu ușurință la o lucrare pe cât de măreață și sfântă, pe atât de gingașă”59.

A răspuns unui articol din ziarul Românul, care se refe-rea la neînțelegerile din veacuri dintre munteni și moldoveni, cauză a rivalităților dintre domnitori și familiile boierești. Eminescu a citat și cazuri pozitive de bună înțelegere și aju-tor reciproc, precum cel al lui Radu cel Mare, domnul Țării Românești (1495-1508), „om pașnic, după mărturisirea tutu-ror; a împăcat pe turci cu ungurii, s-a împăcat cu Moldova”. A menționat și meritele domnitorului în sfera bisericească,

59 M. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 364.


263

punctând că acesta a înființat două episcopii60 și a chemat pe Sf. Ierarh Nifon în țară61, fiind predecesorul lui Neagoe Basarab62.

A dat în vileag și apoi a protestat energic împotriva acțiunilor guvernului de la Budapesta de maghiarizare a românilor ortodocși din Transilvania. A arătat că rezistența lor subzistă în unitatea etnică, de limbă și de credință.

„Până ce domnii maghiari vor pretinde a-i maghiariza cu de-a sila, zece milioane de guri și zece milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politic putem fi despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă este o realitate atât de mare și de energică, încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta șaptezeci63 cu eroii și cugetătorii ei, vă puteați bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Astăzi limba este una de la Sătmar până în Cetatea Albă, de la Hotin până în granița militară, azi datina este una, rasa este una și etnologic este unul și același popor, care nu mai doarme somnul pământului și al veacurilor”64.

60 Pr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, pp. 440-444.61 Mai târziu a fost nemulțumit și dezamăgit de prezența și activitatea lui diversionistă și de învrăjbire: „În loc să-și caute de biserică, a înce-put să facă politică, să-și creeze partidă între boieri, să facă uneltire și să învenineze și mai mult dușmănia dintre Dănulești și Drăculești” – M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 228.62 M. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 42.63 Se referă, probabil, la Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan.64 M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, București, 1985, p. 90.

Mihai EMinEscu

264

S-a bucurat și l-a felicitat pe mitropolitul Miron Roma-nul (1874-1898) „al românilor răsăriteni din Ardeal”, cum l-a prezentat pentru acțiunea sa împotriva maghiarizării româ-nilor ortodocși transilvăneni prin maghiarizarea școlilor românești. Mitropolitul a înaintat conducerii de stat un Memoriu-protest:

„Felicităm pe înaltpreasfinția sa pentru acest ton demn și energic față de încercările pe cât de puerile, pe atât de neputincioase ale fraților maghiari. Ceea ce am avea de observat fraților maghiari este că, dacă elementul lor etnic ar fi avut o putere înnăscută și firească de asi-milare, această maghiarizare atât de mult dorită s-ar fi întâmplat fără nicio îndoială cu sute de ani înainte. Dacă de la anul 1000 după Hristos până în ziua de astăzi n-au putut s-o facă, în curs de nouă sute de ani aproape, cu sângeroasele încercări ale regilor de a topi într-o religie și într-o limbă toate naționalitățile, vor face-o astăzi în chiar epoca naționalităților, vor face-o astăzi amenințând cu pumnul cele trei mari grupuri etnice ale Europei, latini, germani și slavi, a căror creație este Europa însăși, cu toată cultura și civilizația ei? Oricât de mari oameni ar fi maghiarii, și desigur vom fi cei din urmă de-a nu recunoaște calitățile acestui popor, în inima sa drept și generos, față de marea mișcare națională a secolului nostru ne este permis să ne îndoim în mod absolut de succesul tendințelor de maghiarizare și, precum orice acțiune trezește reacțiune, maghiarii ni se pare că nu fac, în aceste momente de cumpănă pentru Europa, decât a își crea pericole de prisos acolo


265

unde ele nu existaseră și-a ignora pericole adevărate, care vin din cu totul altă parte”65.

Peste câteva zile, a citit în Telegraful Român textul inte-gral al Memoriului-protest al mitropolitului Miron Romanul, l-a redat și a comentat: „În fața unui limbaj atât de clar și de hotărât nu credem să se afle român care să nu felicite pe înal-tul prelat pentru solicitudinea și energia cu care a procedat în apărarea intereselor Bisericii sale”66.

A intervenit prompt, hotărât și justițiar, împotriva încer-cărilor de politizare și de introducere a moravurilor și intere-selor politicianiste în Biserica Ortodoxă Română dincoace de Carpați. La conducerea țării se afla guvernul liberal, condus de I.C. Brătianu, guvernul cel mai longeviv, fiind la conducere timp de 12 ani (1876-1888). Partidul Liberal, prin oamenii și partizanii săi, pentru interese politice și personale, au tins și au încercat să introducă în Biserica strămoșească influențe, practici, presiuni și ingerințe profane, politicianiste. Astfel, s-a propus, în anul 1882, să se introducă în Sfântul Sinod și reprezentanți ai preoților și ai cetățenilor, oameni poli-tici și de partid. Promotor al acestor inițiative și acțiuni de reforme în toate sectoarele țării era C.A. Rosetti (1816-1885), personalitate politică cu merite culturale și patrio-tice67. Mitropolit Primat era Calinic Miclescu (1875-1886), fost mitropolit al Moldovei (1865-1874), „care nu era un

65 M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, p. 63.66 M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, pp. 68, 442.67 Constantin A. Rosetti, Mic dicționar enciclopedic, București, 21978, p. 1674.

Mihai EMinEscu

266

om de acțiuni îndrăznețe”68. A intervenit vehement Mihai Eminescu. A întrebat revoltat de ce se gândesc să corupă și să degradeze politicianist Biserica:

„Biserica? Creația aceasta eminamente națională a unui Iuga Vodă69, care la anul 1399 încă o făcea neatârnată de nicio ierarhie bisericească sau lumească70, Biserica lui Matei Basarab71, a lui Varlaam72, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului73, ea care domnește puter-nică dincolo de granițele noastre și este azilul de mân-tuire națională în țări unde românul nu are stat”.

Eminescu urmărea atent situația Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Într-un articol s-a oprit asupra unei circulare a mitropolitului Miron Romanul prin care

68 Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 134.69 Iuga Vodă („Ologul”), domnitor al Moldovei, cu o domnie foarte scurtă, numai de câteva luni (noiembrie 1399 – februarie 1400), a fost luat ostatic de Mircea cel Mare – Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, București, 1973, pp. 275, 288, 699.70 La 1399, la Rădăuți, episcopul Meletie (1386-1400), și la Suceava, episcopul Iosif (1386-1408). Episcopii numiți de patriarhul de la Constantinopol, Teodosie (1386-1391) și Ieremia (1392), n-au venit și n-au funcționat – Pr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 523.71 Matei Basarab (1632-1654), domn al Munteniei, bine ales de către Mihai Eminescu în această înșiruire, fiind cel mai generos ctitor de biserici și mănăstiri – C.C. Giurescu, Istoria românilor, p. 40.72 Sf. Ierarh Varlaam (1632-1653), la fel bine ales, fiind autorul istorice-lor cărți: Carte românească de învățătură sau Cazania și Evanghelia Învățătoare.73 M. Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul unitar ro-mân, p. 138.


267

acesta a oprit pe preoții să participe la adunările românilor ortodocși de protest împotriva măsurilor de maghiarizare, deoarece a protestat și mitropolitul însuși printr-un memo-riu. Mihai Eminescu a încercat să motiveze, realist, circu-lara mitropolitului: „Știm că, din nenorocire, mitropolitul românilor este o persoană prea oficială pentru a se putea sustrage de la influența guvernamentală”. Și simili simili-tudinis s-a referit la Sf. Ierarh Andrei Șaguna, care „punea ordine ministeriale ungurești ad acta, fără a le învrednici măcar de-un răspuns și care, când dreptatea era de par-tea poporului său, o susținea în contra a orice și a oricui”. Privitor la mitropolitul Miron Romanul, pe care am văzut că l-a elogiat când a meritat, a mai explicat: „Se prea poate așadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de unde i s-a și administrat mitropolitului, prin ziare ungare, amenințarea de trimitere la mănăstire”74.

A mai amintit de Sf. Ierarh Andrei Șaguna, într-un articol viitor, în care s-a ocupat de circulara mitropolitu-lui Miron Romanul, încă o dată, provocat, de data aceasta, de un ziar maghiar de la Budapesta, Pester Lloyd, din care a reprodus un lung citat. Eminescu a încercat să justifice atitudinea și opțiunea de pasivitate a românilor ardeleni ca armă de luptă și rezistență împotriva dualismului austro-ungar, explicând că:

„Această atitudine a românilor se întărește încă prin aceea că cei care conduc astăzi o arată ca sfânt patri-otism al marelui mitropolit Șaguna. Acest întâi

74 M. Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul unitar român, pp. 268-270, 405-406.

Mihai EMinEscu

268

arhiepiscop și mitropolit român ortodox, care a murit în anul 1873, a lăsat (după cum arată domnul Slavici) următorul testament poporului său”75.

A fost ultima referire documentară a lui Mihai Eminescu la situații și probleme ale Bisericii Ortodoxe Române, pen-tru că la 15 iunie 1889 a trecut la Domnul. La 17 iunie, i s-a făcut prohodul în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din București, ctitoria Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu. A participat corul mitropoliei, condus de C. Bărcănescu. A interpretat, cu profunde emoții publice, și cântecul de jale pe textul poeziei Mai am un singur dor. A fost apoi înhu-mat în Cimitirul „Șerban Vodă” (Bellu) din București.

Biserica Ortodoxă Română i-a ținut continuu aprinsă candela amintirii și a glorificării „Luceafărului culturii românești”. În această privință, este semnificativ faptul că, în anul 1895, când poetul era încă „mormânt fără prieteni și fără noroc”, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, atunci student la Facultatea de Litere și Filosofie din Budapesta, a obținut doctoratul cu lucrare Eminescu. Viața și opera76.

A fost un început binecuvântat și providențial. Șirul biografilor, comentatorilor, admiratorilor și cel al cititori-lor, clericilor și credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române,

75 M. Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul unitar român, pp. 277-278.76 Elie Miron Cristea, Eminescu. Viața și opera, Budapesta, 1895 [re-edit: Patriarhul Miron Cristea, Eminescu – viața și opera –, Ed. Basilica, București, 2018 – n.red.].


269

a fost continuat în secolul al XX-lea, cu contribuții dintre cele mai notabile.

La pomenirea universală a împlinirii primei sute de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, Biserica Ortodoxă Română, al cărei fiu fidel și devotat a fost și rămâne, depune la mormântul său cununa de-a pururi înflorită a recunoștinței ei și a dragostei ei de „maică spirituală a neamului”.

271

patriotisMul în opEra lui EMinEscu1

Pr. Mihai Mocanu

În conștiința românească, Mihai Eminescu rămâne poetul național care ne-a tălmăcit în marea sa operă toate aspirațiile, dorurile și vrerea noastră prin timp și spațiu. El este, va spune Tudor Arghezi, „sfântul

preacurat al ghiersului românesc”.Despre Eminescu se poate vorbi astăzi, după o sută de ani

de la trecerea sa la Domnul, nu numai ca „Luceafăr al versu-lui românesc”, ci și ca o personalitate polivalentă, complexă


Mihai EMinEscu

272

și adânc înrădăcinată în istoria culturii noastre. Acestea l-au determinat pe Constantin Noica să îl prezinte pe Eminescu drept „omul deplin al culturii românești”2. Simion Mehedinți afirma că Eminescu „este mintea cea mai cuprinzătoare pe care a produs-o pământul nostru de la Zamolxis încoace”3.

Eminescu a avut, fără îndoială, o cultură enciclopedică, cultură pe care și-a alcătuit-o nu doar din pură curiozitate intelectuală, nu pentru a brava în fața oamenilor, ci din acea dorință pornită din adâncul inimii de a cunoaște tot ce se poate cuprinde de mintea omului într-o viață, atât cât a fost și în condițiile pe care i le-a oferit, culegând ca o albină har-nică adevăruri pe care le-a pus în slujba poporului pe care l-a iubit cu inimă curată și dezinteresată.

Poetul cugetărilor înalte, prozatorul de mare valoare, redactorul harnic, ziaristul bine informat și documen-tat, omul de istorie, cunoscătorul economiei politice, gânditorul sacru, pedagogul iscusit, revizorul neostenit, colecționarul cărților de valoare, iubitorul limbii, toate s-au întrupat, într-un mod fericit și cu totul aparte, în omul Eminescu. După opinia celui mai autorizat exeget al operei sale, George Călinescu, Eminescu ar fi fost ales „apt pen-tru lucrările filosofice și, după o mai temeinică pregătire, pe care moartea timpurie l-a împiedicat s-o aibă, și pentru cercetările istorice”4. Astăzi cunoaștem suficiente docu-mente care ne dovedesc că marele istoric Nicolae Iorga

2 Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al cul-turii românești, Ed. Eminescu, București, 1975.3 Corneliu Vadim Tudor, Mândria de a fi român, Ed. Sport-Turism, București, 1986, p. 212.4 Alexandru Zub, Biruit-au gândul, Ed. Junimea, Iași, 1983, p. 206.


273

avea dreptate spunând: „Drumurile istoriei acestei națiuni trec prin inima lui Eminescu”5.

Aplecarea atentă asupra întregii creații eminesciene ne arată că poetul are considerații adânci asupra patriei și a tot ce se poate ascunde sub acest înțeles.

„Iubirea de țară este pururea și pretutindeni iubirea tre-cutului; originea cuvântului «patrie» este cuvântul latin pater; numai oamenii care țin la instituțiile părinților lor, la peticul de pământ sfințit de sângele părinților lor, pot fi patrioți”6.

Un urmaș al lui Eminescu, care vine din aceeași constela-ție, Ioan Alexandru, vorbind despre iubirea de patrie, spunea:

„Întrebarea despre patrie premerge tuturor celor-lalte întrebări. Întâi se întreabă omul despre părinți, apoi urmează celelalte: ce este, ce este firea și ce este adevărul”7.

Nu poți ieși în lume fără să știi cine ești, de unde vii, cui datorezi existența și ce obârșie ai. A-ți iubi patria și a-i cunoaște trecutul echivalează cu o autocunoaștere în primul rând. Locul unde ai văzut lumina zilei pentru prima dată te urmărește și trebuie să te urmărească toată viața. O poruncă

5 I.M. Ștefan, „Dragostea pentru trecutul țării”, în: Magazin istoric, II, p. 8.6 Mihai Eminescu, Cugetări, Ed. Albatros, București, 1979, p. 68.7 Ioan Alexandru, Iubirea de patrie. Eseuri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 9.

Mihai EMinEscu

274

tainică ne îndeamnă să revenim mereu la obârșie, spre a nu ne pierde identitatea. Pământul patriei pentru fiecare dintre noi este sfânt, fiindcă din el am apărut și pe el ne desăvârșim și ne împlinim; acest pământ fără de care am fi știrbiți în ființa noastră, împuținați și fără putință de a da mărturie altora despre noi, fără de care am fi ai nimănui, fără părinți, dezmoșteniți. Acest gust amar îl încearcă toți cei care își uită trecutul și își părăsesc patria. „Trecutul e în mine și eu sunt în trecut / Precum trăiește cerul în marea ce-l respiră”8, va spune Eminescu, știindu-se atras irezistibil spre zările înde-părtate ale neamului său, „însetat de origini în toate întrebă-rile de existență și de gândire pe care și le punea”9.

Iubirea pentru patria strămoșească, pentru pământul moșilor și al strămoșilor, ca orice sentiment, poate degenera, fie prin înstrăinare, prin știrbire, fie prin exagerare, care con-duce la naționalism, la ură față de alte neamuri și popoare. Eminescu sesizează acest pericol și avertizează:

„Cu cât ne iubim patria și poporul nostru, cu atât va tre-bui să ne înarmăm mintea cu o rece nepătimire și să nu surescităm cugetarea, căci ușor s-ar putea să falsi-ficăm vederea acestei călăuze destul de credincioase și să ne agităm cu vehemență prin întuneric, în luptă cu fantasme”10. [...] „Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, și fanatismul iubirii patriei, cel mai aprig fanatism, nu-l oprește încât creierul să rămână rece și să-și îndrepte

8 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 208.9 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 208.10 M. Eminescu, Cugetări, p. 68.


275

activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului și să o stârpească cu statornicie de fier”11.

Românii au fost întotdeauna ospitalieri, deschiși, îngădu-itori cu toți aceia pe care împrejurările i-au făcut împreună cu noi trăitori pe aceste plaiuri de doină și cântec românesc. Am știut să respectăm pe alții și n-am adus știrbiri tradițiilor celor care și-au găsit adăpost sub cerul Carpaților. Se știe și se apre-ciază astăzi, la justa valoare, ecumenismul din țara noastră, bunele relații dintre cultele existente pe teritoriul țării noas-tre. Se mai știe că aceste bune relații nu sunt de astăzi, ci au o tradiție bogată și adâncă, care coboară până în adâncul istoriei noastre, tradiții care se pierd în negura vremii. Această reali-tate nu putea să îi scape lui Eminescu și să nu o mărturisească.

„Niciodată nu am fost element stăpânitor; niciodată nu s-a manifestat în noi chiar nici tendința de a supune pe alții, ci totdeauna românul s-a mulțumit a fi adăpostit și a se dezvolta pe pământul său; dacă vom urma și în vii-tor tot astfel, lăsând în pace pe cei care ne lasă în pace și trăind în bună înțelegere cu cei care nu ne jignesc, vom aduce societății europene și îndeosebi statelor vecine serviciul pe care niciun alt stat nu-l poate aduce, deoa-rece niciunul nu are cu popoarele dimprejur legăturile pe care le avem noi”12.

Este cunoscut faptul că poporul român nu a râvnit pământ străin în cumințenia și înțelepciunea sa. După

11 M. Eminescu, Cugetări, p. 68.12 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 216.

Mihai EMinEscu

276

expresia atât de grăitoare a genialului poet, noi ne-am apărat „sărăcia și nevoile și neamul” și n-am amenințat pe nimeni cu oștile cele mari și puternice. Însă, când împre-jurările ne-au forțat și când hotarele erau amenințate, am găsit întotdeauna acel suflu sănătos, plin de vitejie întru apărarea gliei strămoșești: „N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” (Scrisoarea a III-a). La mica oștire a lui Mircea cel Bătrân, ca și mai târziu la cele ale Sf. Voievod Ștefan, Mihai Viteazul și a tuturor celor care au păzit neatinse hotarele țării, s-a adăugat acea forță morală a vitejilor noștri ostași care au știut într-un mod ingenios a se înfrăți cu codrul, cu apele:

„Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste”.

(Scrisoarea a III-a)

„Căci să știi iubite frate, Că nu-s codru, ci cetate,

Dar vrăjit eu sunt de multPână când o să ascult,

Răsunând din deal în dealCornul mândru triumfal

Al craiului Decebal”. (Mușatin și codrul)

„De-i suna din corn odatăAi s-aduni Moldova toată;


277

De-i suna de două ori,Îți vin codri-n ajutor”.

(Doină)

Soarta a făcut ca noi să fi fost așezați în „calea răutăților”, iar încercările de a fi cotropiți n-au fost nici puține și nici ușoare. Țara frumoasă, mândră și bogată mereu a fost în atenția cotropitorilor, dar am rezistat la toate, fiindcă „româ-nul stă în locu-i, ca muntele de fier”13. Mihail Kogălniceanu spune despre români că sângele lor este tânăr pentru că este înnoit prin nefericiri. „Răul ce-i vine din afară este un rău trecător și sfârșește, paradoxal, prin a-i spori vitalitatea”14. Mihai Eminescu medita și el cu tristețe „la ce loc rău ne-a așezat Traian împăratul pe această muche de lume, la acest vad de popoare”, care:

„Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apăȘi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ”.

Cu mult patos și cu mare durere în suflet evocă acele tim-puri de furtună prietenul lui Eminescu, Alexandru Vlahuță:

„Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate am ținut piept și nu ne-am dat ș-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Și-am rămas stăpâni pe moșia noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am

13 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 213.14 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 213.

Mihai EMinEscu

278

plătit noi pământul acesta scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut pe el”15.

De aceea, Eminescu va arăta multă înțelegere și considerație marilor ctitori de țară: basarabii și mușatinii. Au fost momente cruciale în viața poporului nostru, momentul de geneză al statelor feudale românești și al marilor lupte pentru păstrarea ființei naționale. Dacă timpul nu s-ar fi grăbit cu el, ne-ar fi lăsat încă alte perle pentru literatura noastră istorică, având în prim plan pe Decebal și Traian, pe Dragoș și Bogdan, pe Alexandru cel Bun și Sf. Ștefan cel Mare, pe Matei Basarab și Mihai Viteazul, pe Sf. Constantin Brâncoveanu, pe Horea, Tudor și alți eroi ai neamului nos-tru16. Născut și crescut în mijlocul poporului, cunoscând și interpretând corect destinele istoriei, Eminescu a scris întot-deauna cu respect față de mulțimea celor mulți și tăcuți, oameni simpli, care au răspuns la chemările țării. Iar ca cel care i-a fost dat să trăiască și să vadă împlinit un vis de veacuri al poporului nostru, independența de stat arată rolul deter-minant al maselor de țărani, care au luptat vitejește întru realizarea ei. El consideră că marile evenimente, care deter-mină și schimbă cursul vieții unui popor, vin de departe, din adâncul istoriei. Sunt acumulări tainice ale istoriei, fiindcă, va zice el, în sens hegelian, și „istoria lumii cugetă, deși încet, însă sigur și just; istoria omenirii este desfășurarea cugetării

15 Alexandru VlahuŢă, Din trecutul nostru, Ed. Militară, București, 1974, p. 119.16 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 214.


279

lui Dumnezeu”17. Pe politicienii și demagogii care încercau să-și asume meritele Independenței, Eminescu îi atenționa:

„Ar fi un act de adâncă ingratitudine către strămoșii noștri, dacă ne-am închipui că începând cu noi se începe lumea, în genere, și România, îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatârnării, când, la drept vorbind, n-am făcut decât a menține, cu mai mult ori mai puțin succes, ceea ce ei au câștigat, fie prin sân-geroase lupte, fie prin dezvoltarea unei istețimi extra-ordinare, puse amândouă adeseori în serviciul acestei unice preocupări, a păstrării neamului și țării”18.

Mergând pe aceleași considerații, opinia că nu celor de sus li se cuvine dreptul de a conduce, ci poporului și înde-osebi țăranilor, ca cei care în decursul vremii au păstrat vechile tradiții și care manifestă o prudență și rezervă față de orice înnoire bruscă19. În gândirea lui Eminescu înnoirea bruscă ar fi însemnat ruperea firului istoriei, uitarea trecutu-lui, jertfirea tradițiilor.

Eminescu a dovedit permanent un cult aparte pentru: carte veche, cronici, urice, izvoare, letopisețe, manuscrise, cărți de înțelepciune și, nu în ultimul rând, cărți de cult, din care culegea și a cules tot parfumul cuvintelor potrivite. În calitate de director al Bibliotecii Centrale din Iași intervine în două rânduri pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, pentru a se aloca o sumă în vederea achiziționării

17 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 221.18 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 220.19 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 223.

Mihai EMinEscu

280

unor cărți care se ofereau spre vânzare de către anticarul Israil Kuperman. Din lista pe care o prezenta nu lipseau Psaltirea lui Dosoftei și Acatistierul aceluiași autor, manuscrisul Carte filosofică religioasă a Sf. Grigorie Sinaitul, un manuscris, cu autor necunoscut, referitor la viața monahală20, apoi cărți publicate în tiparnițele de la Buzău, Râmnic, Iași, Neamț, București, cărți din secolele XVIII-XIX21. Raportul înaintat cuprinde și aprecieri asupra acestor scrieri de mare valoare:

„Importanța scrierilor acestora nu se poate stabili teo-retic și dinainte, ea se vede abia în curgerea vremii și se schimbă după punctele de vedere, care predomină la studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică și lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influența limbilor moderne și se găsesc în ele locuțiuni care încep să dispară din limba de astăzi și se înlocuiesc cu șabloane de fraze, străine dezvoltării de până acum a limbii noastre, prin mulțimea de cuvinte originale, pe care scriitorii bisericești și laici, siliți să recurgă la pro-prii mijloace, le întrebuințează în compunerile lor”22.

Poetul este pasionat de trecutul nostru și trăiește perma-nent o stare de nostalgie pentru „zilele de aur ale Scripturilor române”. Asemenea lui Costache Negruzzi, el „șterge pra-ful de pe cronice bătrâne”, spre a reînvia vechi icoane23.

20 Eminescu în documente de familie, Gheorghe Ungureanu (ed.), Ed. Minerva, București, 1977, p. 293.21 Eminescu în documente de familie, pp. 202-303.22 Eminescu în documente de familie, pp. 301.23 Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 211.


281

Ioan Slavici l-a cunoscut bine, iar amintirile lui poartă girul fidelității în creionarea chipului transfigurat al poetului.

„El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la București, în multele lui cutreierări, mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii și multe cărți bisericești, cunoștea literatura romană în toate fazele ei. În destul de lunga mea viață n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Încântat de trecutul românilor și de marile lor destoinicii, el era scârbit de prezentul, după părerea lui, urât, admira pe bătrâni și se uita cu însuflețire la viitorul luminos”24.

Nu doar o dată și-a exprimat poetul rezervă față de tine-rii contemporani lui, care se lăsau prinși în influențe străine și arătau rezerve și oarecare jenă în a înțelege paginile de glorie ale trecutului nostru. Tot Slavici ne va spune:

„El combătea cu multă îndârjire orice înrâurire cultu-rală străină, nu admitea ca oameni străini de neamul nostru să ia parte la lucrarea noastră intelectuală și stăruia să luăm inspirație din viața sufletească a popo-rului, care este pretutindeni același, și să creăm astfel încât toți românii să ne înțeleagă. El socotea pretutin-deni stricată clasa culturală română, așa-numita pătură superioară, și nu-și făcea iluzii în ceea ce privește dez-voltarea noastră politică. Vom înainta cu toată ticăloșia

24 Ioan Slavici, Amintiri, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 14.

Mihai EMinEscu

282

noastră, căci n-avem încotro: iarba crește fără nicio purtare de grijă, dacă dă Dumnezeu ploaie. Despre un avânt în viața politică a românilor nu putea să fie vorba decât după ce se va fi restabilit unitatea culturală și va fi urmat renașterea morală pe care el o visa”25.

Dragostea pentru cartea veche românească la Eminescu se explică și prin faptul că poetul era nepot de dascăl, după tată26, iar în familia mamei poetului erau patru viețuitoare în Mănăstirea Agafton: Sofia Iurașcu, Olimpiada Iurașcu, devenită stareță în 1887, Fevronia Iurașcu și Xenia Velisari, nepoata maicilor Iurașcu. La Biserica Aroneanu din Iași era custode fratele mamei poetului, arhimandritul Iachint Iurașcu, în anul 1885, care a devenit apoi stareț la Mănăstirea Coșula, unde moare în anul 1886. Este cunoscut faptul că poetul poposea la mănăstiri și purta discuții cu viețuitorii de acolo. Mănăstirile, cu zidurile lor de cetăți, cu clopotele lor, cu sunetul prelung în depărtările munților, cu viețuitori plecați și adânciți în rugă și gândire, cu slujbele solemne și preoți îmbrăcați în straie luminoase, cu făcliile de ceară și mirosul de tămâie și busuioc, au lucrat tainic asupra sensibilității poetului și au fost cinstite de poet în litera-tura sa, oferindu-le poporului cu gândul nemărturisit: „ale tale dintru ale tale”. A fost conștient de rolul Bisericii și al oamenilor crescuți în tinda Bisericii în formarea conștiinței naționale, în formarea limbii române27.

25 I. Slavici, Amintiri, pp. 591-592.26 G. Călinescu, Istoria Literaturii Române, Ed. Nagard, București, 1980, p. 385.27 Eminescu în documente de familie, pp. 417-420.


283

Deplângând situația românilor din Bucovina austria - că, poetul arată nedreptățile care se făceau. Dacă pentru alte confesiuni preotul era numit de autoritățile bisericești, pentru români preotul era numit de curtea din Viena. Arată, documentat, că legile în vigoare prevedeau că „fie-care Biserică recunoscută de stat are dreptul de a-și exercita cultul după credința ei, a-și conduce școlile sale, a stăpâni și a întrebuința fondurile și averile sale bisericești și școlare după trebuința și dorința ei”28. Despre Episcopia Rădăuților, Eminescu spunea:

„Supusă celui mai neatârnat mitropolit, cel al Moldovei și Sucevei, este, astăzi, administrată de străini. Abia se mai găsește câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munților, câte un dascăl de școală urbană sau rurală și arareori câte un protopop, care, întemeiat pe trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte episco-pii a Rădăuților, să zică: «stăpân peste această bucată de pământ este strălucita roadă a lui Mușatin și cobo-râtorii ei». Orice s-ar zice despre alte popoare, nu se poate contesta în ele un fel de respect față de trecut, iar acesta este un semn că o nație are în sufletul său «reli-gia umanității», iar religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în isto-rie. Dar nu a reprezentat Mitropolia Sucevei un prin-cipiu moral? Nu a fost ea cea care a dat reazimul evan-ghelic populațiilor aservite din Polonia; nu a fost ea cea care a apărat intactă creștinătatea față de agresiunea

28 M. Eminescu, Opere, vol. IX, Ed. Academiei, București, 1980, p. 254.

Mihai EMinEscu

284

mahomedană, nu a fost ea aceea care, în persoana lui Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vor-bească în limba neamului românesc, să redea în gra-iul de miere al coborâtorilor legiunilor romane Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean? Și nu mai arde candela veșnică la capul binecredinciosului și de Hristos iubitorului Ștefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină, iar de Mitropolia Sucevei, cu moaștele Sfântului Ioan, cine se îngrijește?”29.

Atunci când i se oferea un motiv de bucurie, se grăbea să o împărtășească și altora. Se bucura de știrea că pe scaunul mitropolitan al Bucovinei va fi un om destoinic și cu merite deosebite, mitropolitul Silvestru Morariu Andreievici, pe care ni-l prezintă astfel:

„Unul dintre bărbații cei mai de caracter și mai învățați dintre românii din Austro-Ungaria, căruia școala populară și Biserica Ortodoxă îi datorează foarte mult. Într-adevăr, era un timp în care aproape toate cărțile învățământului primar, de la abecedar începând, câte erau scrise conform științei pedagogice, se datorau pre-otului de mir pe atunci, Samoil Morariu Andreievici. I se mai datorează manuale pentru învățământul reli-gios secundar, precum și o colecție de frumoase pre-dici duminicale și la alte sărbători de peste an. Meritul pedagogic de căpetenie al noului mitropolit este că,

29 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 259.


285

într-adevăr, cel dintâi a scris cărți pentru învățământul primar în limba română, după un sistem bine definit, conform cu experiențele pedagogice ale timpului său, pe când cărțile scolastice ale altor autori erau lipsite de sistem și făcute numai după o rutină. Pe lângă aceasta, înaltpreasfințitul s-a distins întotdeauna printr-un rar talent de organizare”30.

Eminescu apreciază corect aportul Bisericii Ortodoxe Române la menținerea unității neamului, la slujirea popo-rului și a limbii literare. Este o Biserică a poporului și pentru popor. Ierarhii noștri au fost făuritorilor de cuvânt, preoții modești de la țară au predicat cuvântul Evangheliei și în pridvor de biserică au făcut școală și au luminat poporul, smeriții viețuitori în mănăstiri au copiat cărți, au făcut bro-derie, miniatură, sculptură, artă în toată puterea cuvântului.

„Biserica Ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu este numai o comunitate religioasă, ci totodată națională. La români, ea a fost dintru început o comunitate reli-gioasă care îmblânzea prin iubire inegalitățile sociale și care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, este un drept. Liniamentele orga-nizării democratice ale Bisericii Ortodoxe Române se arată ab antiquo. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordonare, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizarea politică și economică.

30 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 29.

Mihai EMinEscu

286

Astfel, întâmpinăm în orașele mari biserici care aparțineau fiecare unei bresle, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează și întreține învățământul primar, cel secundar cla-sic, ba chiar și cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învățat numai canoanele, ci și disciplinele econo-miei de câmp; el este învățător și sfătuitor în intere-sele morale și materiale, ba chiar în cele juridice ale enoriașilor săi. Cu toată toleranța care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu este de tăgăduit că îngăduința ei răsare din tăria ei organică. Firele vieții religioase se teșeau în tot organismul social: în fami-lie, în școală, în relațiile economice chiar. Mănăstirile cele mari erau atelierele de industrie: se turnau litere, se țeseau materiale de lână, se lucra lemnărie, se tur-nau metale. Pe când egumenul și ceilalți cărturari ai soborului traduceau literatură teologică în limba română, în același timp călugării se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începând cu cele agricole, sfârșind cu manufactura de lux: adevărate comunități de credință și de muncă”31.

Cine ar fi putut aprecia mai bine contribuția Bisericii la formarea limbii noastre literare decât cel mai mare făuritor al cuvântului românesc? Prin traducerile care s-au făcut de către ierarhii noștri, pe de o parte, s-a apărat Ortodoxia de influențele străine, iar pe de altă parte, s-a șlefuit limba scrisă. Reforma a fost sabie cu două tăișuri. Pe de o parte,

31 M. Eminescu, Opere, vol. XI, Ed. Academiei, București, 1984, p. 325.


287

oferea poporului cuvântul sacru în limba vorbită de el, pe de altă parte, prin astfel de traduceri căuta să îl îndepărteze de credința strămoșească. Mihai Eminescu va spune:

„Ei bine, Biserica și domnii noștri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărțile bisericești în limba română, au introdus limba poporu-lui în Biserică și stat în locul celor hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinările de a se forma dialecte ale limbii noastre, ele au încetat din momentul în care Biserica a creat limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit și a rămas limba și naționalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naționalitatea cu religia”32.

Cu totul remarcabilă și vrednică de reținut este și evoca-rea personalității domnitorului moldovean Grigore Ghica, asasinat din ordinul celor două mari puteri, Turcia și Austria, ca urmare a protestului său împotriva răpirii Bucovinei de către austrieci în anul 1775. Evenimentul acestei aniversări a fost marcat la Iași prin ridicarea unei statui pe locul unde a fost asasinat domnitorul. Eminescu, în încheierea articolu-lui care descria acest eveniment, îndemna la unirea tuturor românilor:

„Popor român! Mari învățături îți dă ție această întâm-plare. Dacă fiii tăi ar fi fost uniți totdeauna, atunci și

32 M. Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei, București, 1984, p. 363.

Mihai EMinEscu

288

pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la slăbiciune, te-au adus să-ți vezi rușinea cu ochii. Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânța dezbi-nării în inimă, ci precum mergi și te împărtășești cu Sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul tău cu reamintirea trecutului, fără patimă și fără ură între fiii aceluiași pământ, care oricât de deosebiți ar fi în păreri, frați sunt, fiii aceluiași nume sfânt”33.

Poetul a rămas profund impresionat și emoționat de serviciul religios ținut întru pomenirea domnitorului-mar-tir. După serviciul de la Mitropolie, o mulțime nenumărată de oameni, cu arhiereii în frunte, s-a pus în mișcare:

„Ajunși în piață, în mijlocul căreia se înălța în cunună de laur bustul de marmură al martirului, clericii au început cu citirea acelor molcome și tânguitoare ver-sete bisericești, scrise în dulcea limbă a trecutului, pline de sfințenie și pace sufletească, prin care se cere de la stăpânul lumii repaosul de veci, veșnica amintire și orânduire a sufletului martir în corturile drepților”34.

Răpirea Bucovinei de către austrieci provoacă în sufletul poetului accente de adâncă revoltă. La împlinirea a o sută de ani de la asasinarea domnitorului Grigore Ghica, poetul scrie în Curierul din Iași, din data de 30 noiembrie 1877,

33 M. Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, Ed. Eminescu, București, 1974, p. 80.34 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 220.


289

articolul „Răpirea Bucovinei”, în finalul articolului arătând că, într-o discuție cu un călugăr de la Putna, acesta i-ar fi arătat locul unde se păstra portretul original al Sf. Voievod Ștefan cel Mare. Întrebat fiind ce s-a făcut cu originalul, călugărul povestește:

„Într-una din zilele anului 1777, la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de la sine, întâi încet, apoi cu totul mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn s-au uitat în ograda mănăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului care creștea treptat, biserica s-a luminat de la sine înăuntru de o lumină stranie și nemaivăzută. Călugării au coborât într-un șir treptele chiliilor, unul a deschis ușa biseri-cii. În acea clipă clopotul tăcu, în biserică fiind întu-neric des. Candelele de pe mormântul lui Ștefan Vodă se stinseră de la sine, deși aveau untdelemn destul. A doua zi portretul Voievodului Moldovei era atât de mohorât și de stins, încât pentru păstrarea memoriei lui, un călugăr, care nu știa a zugrăvi, a făcut copia care există astăzi. Aprinde-se-vor candelele pe mor-mânt? Lumina-se-va vechiul portret?”35.

Momentul istoric din anul 1877, anul Independenței, este determinant în istoria țării noastre. A fost o izbândă care de secole era așteptată. Dar istoria nu se oprește aici, ea trebuie continuată și aceasta este datoria fiecărei generații, să contribuie la devenirea permanentă a patriei sale.

35 M. Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, p. 96.

Mihai EMinEscu

290

„Țărișoarei noastre îi sunt strâmte hotarele, greutățile vremurilor au știrbit-o, dar această țară mică și știrbită este țara noastră, este țara românească, este patria iubită a oricărui suflet românesc, într-însa găsim toate putințele dezvoltării întocmai ca într-una oricât de întinsă. S-o facem mare pe țărișoara noastră prin roadele muncii noastre și prin măreția vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jicnește în lucrare și dacă nu putem să ne urmăm în pace dezvoltarea, atunci este bine să știm că nu mai sunt copitele sălbaticelor cete de vrăjmași care strivesc sămânța abia încolțită, ci hula și vrajba pe care ne-o facem noi înșine [...]. Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării, aceasta este singura misiune a statului român, și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmașilor noștri și calcă în picioare roadele muncii străbunilor noștri. Legăturile de sânge și iden-titatea individualității naționale față de unii, comunita-tea tradițiilor istorice și identitatea vederilor religioase față de alții ne deschid și ne netezesc calea înrâuririi pașnice și binefăcătoare pe care trebuie să pășim cu cea mai deplină bună credință”36.

Vorbind despre epoca de înflorire a culturii române, din perioada lui Matei Basarab, Eminescu conchide că unitatea de limbă se dovedește prin preexistența unei unități etnice. N-ar fi fost posibilă o unitate culturală fără o unitate etnică, care s-a păstrat în ciuda tuturor încercărilor ce-au venit peste

36 M. Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, pp. 134-135.


291

noi. La vremea când s-a putut vorbi despre o cultură la noi, prin scris românesc, noi eram deja un popor unitar în gândire și simțire. Scrisul în grai românesc a venit ca o consecință logică, ca un atestat documentar a aceea ce exista ca unitate etnică, un popor bine închegat. Era o nouă etapă de afirmare a noastră, pe care Eminescu o înregistrează ca atare.

„Cărțile tipărite în timpul lui Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popoarele germanice; un reactiv care a făcut din popo-rul românesc un popor deosebit, incapabil de a se con-funda cu altele, și care, cu toată împrăștierea politică, rămâne unul și același. Unitatea noastră de rasă și de limbă este o realitate atât de mare și de energică încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui. Să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a șaptesprezecea cu eroii și cugetătorii ei, vă puteați bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Astăzi, limba este una de la Sătmar până-n Cetatea Albă, de lângă Nistru, de la Hotin până în granița militară, astăzi, datina este una, rasa este una și etnologic este unul și același popor, care nu mai doarme somnul pământului și al veacurilor”37.

Se știe că în legătură cu etnogeneza noastră, cu conti-nuitatea noastră și dăinuirea pe aceste plaiuri, au fost și mai sunt istorici străini, care, din lipsă de înțelegere sau din rea credință, au țesut fel de fel de ipoteze. Eminescu recapitula

37 M.N. Rusu, „Eminescu și istoria patriei”, în: Săptămâna, 3/1989, p. 3.

Mihai EMinEscu

292

aceste teorii cu ocazia apariției lucrării lui Julius Jung, Die Anfänge der Romänen, Historisch-kritische und ethnologis-che Studien, apărută la Viena, în anul 1876, pe care o reco-mandă ca respectând adevărul istoric. Autorul, va spune Eminescu, argumentează și explică continuitatea noastră, prin analogie cu alte popoare, care și-au păstrat teritoriul de baștină, chiar după ocupație străină.

„Strălucite prin argumentare sunt concluziile din ana-logia unor evenimente asemănătoare. Autorul citează Noricul, Raetia, ba tot Imperiul Roman din vremea inva-ziei popoarelor germanice și arată cum nicăieri popoa-rele nou venite aspra celor așezate, nu le-au nimicit pe acestea, ci le-au cucerit numai”38.

În atenția poetului sunt românii, care, din diferite pri-cini, sunt trăitori dincolo de hotarele țării. Acești oameni nu trebuie să ne fie indiferenți nouă, celor de acasă, ci se cuvine a le urmări evoluția, modul de a trăi și a se manifesta sub aspect cultural. Ne vorbește într-un articol, din anul 1876, despre românii care roiesc în munții Moraviei și care se pare că „și-au pierdut limba, păstrează însă vechile obiceiuri, precum și portul”39. Autorul spune că nu își mai amintește dacă cineva s-a mai ocupat de ei și acest lucru ar fi de dorit. Recomandă în acest sens o lucrare a unui preot morav, în care sunt expuse cântecele lor „pline de jale”. Reluarea filo-nului cercetării obârșiei unor grupuri care s-au desprins de

38 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 244; Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 214.39 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 246


293

populația băștinașă, ne face să ne gândim că astfel a procedat în zilele noastre un sincer cercetător, Dumitru Mărtinaș, care a arătat că ceangăii din Moldova sunt români adevărați40. În același sens, Eminescu susținea reînființarea vechii mitro-polii a Proilabului pentru toți românii din dreapta Dunării, cunoscuți sub numele de găgăuzi.

„Forma cea mai cuviincioasă ni se pare reînființarea vechii Mitropolii a Proilabului, care prin organizarea ei bisericească pe bază democratică, cu sinod compus din preoți și mireni, să îngrijească de bisericile și școlile românești din tot cuprinsul Turciei europene. Această mitropolie a fost în trecut mai cu seamă pentru româ-nii din dreapta Dunării, iar reședința mitropolitului nu trebuie să fie neapărat în Brăila, cum era înainte, deși ar fi bine să fie pe pământul nostru. În fața cererilor tuturor naționalităților din Turcia, credem că cele ale românilor sunt cele mai modeste dintre toate și că nimeni nu va îndrăzni a tăgădui românului un drept de care se bucură deja și grecii, și bulgarii, și sârbii, și de care românii s-au bucurat ab antiquo. Căzut în desue-tudine în vremea fanarioților, reînvierea lui din cenușă va fi un titlu de recunoștință pentru generația actuală, dacă va ști să fie la înălțimea chemării sale istorice”41.

Epoca lui Cuza, cu toate reformele sale, nu putea fi trecută sub tăcere de iubitorul de istorie națională. În anul

40 Dumitru Mărtinaș, Originea ceangăilor din Moldova, București, 1985.41 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 276.

Mihai EMinEscu

294

1859, anul Unirii Principatelor, Eminescu avea doar 9 ani. Cu trecerea anilor, tânărul Mihai Eminescu va descifra cu mintea sa atât de iscoditoare înțelesul adânc al evenimen-telor petrecute în puținii ani de domnie ai lui Cuza Vodă, domnie pe care o considera „ca cea mai însemnată de la fanarioți încoace”42. În anul 1870, în ianuarie, Eminescu, fiind student la Viena, împreună cu colegii săi, L. Năstase și V. Burlă, face o vizită lui Cuza la Döbling, locul unde și-a petrecut Cuza ultimii ani din viață. După afirmațiile docto-rului Samuil Iosipescu, „tinerii au fost foarte bine primiți de Cuza”43. Pornind de la un discurs ținut de un fost sfetnic al domnitorului, V. Bourescu, din data de 14 februarie 1882, în sala Ateneului, Eminescu scrie în Timpul, în data de 27 februarie, un comentariu în care înfierează actul necugetat al celor care au determinat abdicarea lui Cuza44, iar în data de 11 februarie 1866 numește răsturnarea „o infamie și o lașitate”45. Eminescu nu făgăduia că domnitorul Cuza n-ar fi săvârșit greșeli, dintre care cea mai mare era, după el, „pripa”, dar „orbi am fi și răi români, dacă am tăgădui meritele lui”46. În data de 18 martie 1881, gazetarul Eminescu scrie:

„Să se țină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai și în scris tuturor, absolut tuturor, numai colone-lului Lecca și altor câtorva nu, nu pentru el personal, ci

42 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 181.43 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 182.44 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 343.45 Ana IoniŢă, „Eminescu și Alexandru Ioan Cuza”, în: Luceafărul, 3/1989, p. 6.46 A. IoniŢă, „Eminescu și Alexandru Ioan Cuza”, p. 6.


295

pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul țării”47.

În ceea ce privește secularizarea averilor mănăstirești, Eminescu arată că această reformă era inevitabilă. Secularizarea s-a făcut în toate țările Apusului european. El arăta că în Țara Românească s-a greșit din capul locului că nu s-a mers pe soluția lui Roman Vodă din Moldova, care, „din momentul în care a organizat Biserica țării sale, a și declarat-o autocefală”48. Prilej de înviorare a dragostei pen-tru trecutul nostru a fost pentru Eminescu și generația sa organizarea serbării de la Putna din ziua de 15 august 1870. Mănăstirea Putna și mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare au reprezentat pentru Eminescu simbolul redeșteptării noastre naționale. Nu poate vedea cu inima împăcată mor-mântul Sf. Ștefan Vodă acela care, într-un fel sau altul, ar greși ceva împotriva voinței poporului român. A te atinge de mormântul Sf. Ștefan cel Mare, înseamnă să ai conștiința curată că ești cu adevărat fiul acestui popor.

În manuscrisele lui Eminescu s-a găsit și un apel tri-mis de comitetul central, în luna martie a anului 1870, instituțiilor de cultură și învățământ, prin care se cerea spri-jinirea în organizarea serbării de la Putna, al cărei secretar era însuși poetul. Președintele comitetului central era con-tele Emanuil Logotheti, coleg mai mare al lui Eminescu la liceul din Cernăuți. Având în vedere bogăția de idei, stilul elegant în care a fost redactat, patosul cu care a fost scris și

47 A. IoniŢă, „Eminescu și Alexandru Ioan Cuza”, p. 6.48 A. IoniŢă, „Eminescu și Alexandru Ioan Cuza”, p. 6.

Mihai EMinEscu

296

faptul că este foarte puțin cunoscut, îl reproducem în între-gime, mai puțin proiectul de program:

„Viena 4 mart. 1870Domnilor și fraților,În ziua de 15/27 august anul curent, românii în genere serbează ziua Sfintei Mării, mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertății, pe martirul ome-nirii înlănțuite, pe Christ. Această zi s-a întâmplat să fie patroana Mănăstirii Putnei, fondată de către eroul națiunii românești, Ștefan cel Mare. Puternic și înfricoșat în război, el era pios și blând în pace, căci câte războaie, atâtea aziluri ale rugăciunii și ale inimii înfrânte, atâtea mănăstiri. Fraților, am proiectat a serba cu toții ziua acelei sfinte care a conceput în sânul ei curat tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegația a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: libertatea!Dar acea serbare, deși va avea caracter religios, prin omogenitatea de naționalitate și limba acelora care vor serba-o și prin împrejurarea că se va ține lângă mor-mântul lui Ștefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, și un caracter național. Adepți ai Bisericii creștine, fie ea de orice nuanță, noi cu toate acestea n-am încetat de-a fi români, de aceea vom ști să dezvoltăm această zi într-o serbare națională în memoria lui Ștefan cel Mare. Din sine însăși această serbare religioasă este și națională, căci locașul dum-nezeiesc, Mănăstirea Putna, este fondat de erou și acolo zac oasele sale sfinte, apoi pentru că o serbare a


297

creștinului este prin excelență o serbare românească, căci trecutul nostru nu este decât înfricoșatul coif de aramă al creștinătății, al civilizației. Christ a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirii, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apă-rătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, a românului mare.Dar asta nu este tot. Serbarea trebuie să devină și purtătoarea unei idei. Ideea unității morale a națiunii noastre este ceea ce ne-a însuflețit să luăm inițiativa unei serbări în care inima va fi una a priori, în care însă cugetele se vor unifica, astfel încât pe viitor lucră-rile noastre toate să aibă una și aceeași țintă, astfel ca unificarea direcției noastre spirituale să urzească de pe acum unitatea destinelor noastre. Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate fap-tele, să pătrundă toată viața noastră națională. Să fim conștienți de situația noastră față de lumea, de datori-ile către ea și către noi înșine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”49. Mai clar și mai frumos nici nu se putea. Autorul apelului

a știut să îmbine frumos, într-un tot unitar, cele două serbări. Poetul nu a dat frâu liber avântului său puternic, când este vorba despre trecutul țării spre a nu compromite reușita ser-bării, care ar fi putut fi împiedicată de autoritățile curții de la

49 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 443; Eminescu în documente de familie, pp. 294-296.

Mihai EMinEscu

298

Viena. Să ne rămână ca un imperativ pentru toate generațiile viitoare cuvântul poetului: „în trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi!”.

Lui Eminescu nu îi scapă nimic din ceea ce interesează ființa neamului nostru. Pe unde trece, el își poartă pașii cu evlavie pe urmele strămoșilor și leagă firul istoriei. În anul 1874 adresează o scrisoare lui Ioan Al. Samurcaș, secretar al Agenției diplomatice din Berlin, în care îl informează:

„Am aflat că documentele arhivei de acolo au înce-put a se publica și că a apărut până acum și al treilea volum, editat de însuși directorul arhivei. În Liov aș fi vrut să scot fotografia bisericii Movileștilor și a portre-telor dinlăuntrul ei (familia lui Ieremia Movilă și por-tretul unui armaș din Țara Românească, care cu vre-mea a fost ajuns mare cancelar al Poloniei), dar lipsa de mijloace m-a oprit de-a angaja un fotograf pentru o asemenea lucrare. Biserica în cauză se numește până astăzi «Biserică românească»”50.

Opera lui Eminescu este colosală, voluminoasă; este aproape incredibil cum omul acesta, într-o viață atât de scurtă și nesigură, supus grelelor încercări, a putut să cuprindă atâ-tea domenii în care a excelat, în care și-a mistuit din plin gândul său, simțirea sa totdeauna atingând înălțimile. Cât de nepotrivită și nedreaptă a fost părerea că genialul poet a trăit într-o lume a ideilor pur platonice, într-o sferă și un univers gândit doar de el!

50 M.N. Rusu, „Eminescu și istoria patriei”, în: Săptămâna, 3/1989, p. 3.


299

La Biblioteca Academiei Române se păstrează două scri-sori ale poetului din 1 decembrie 1874 și 18 iunie 1875, din care rezultă că fusese însărcinat să revizuiască toate articolele des-pre România din cunoscuta enciclopedie germană Brockhaus. Mai mult, a elaborat chiar o serie de articole pentru a fi intro-duse în respectiva enciclopedie51. Cele 44 de caiete-manus-cris, predate de Titu Maiorescu Academiei, cuprind circa 10.000 de file, din care 1.300 sunt consacrate științelor exacte sau celor umaniste. În acest „vis încremenit”, cum numea Constantin Noica manuscrisele poetului, sunt și numeroase pagini închinate trecutului istoric: domnii din țările române, dregători, despre luptele purtate de aceștia pentru neatârnare. În Ms. 2257, fila 421, descrie poporul român astfel:

„Viteaz în războaie, muncitor și liniștit în timp de pace, apărător de adevăr, glumeț și senin, drept și bun la infamie”52; fila 65: „Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomați cro-iesc harțe și rezbele, zugrăvesc împărății despre care lui nici prin gând nu-i trec”53.

Toate au fost cuprinse în mintea lui, dublată de un suflet mare, înțelegător. Precum ghinda cuprinde în ea, potențial, stejarul sub care se adăpostesc cei mulți, așa sunt adunate în mintea lui toate cele care s-au petrecut în pământul părinților noștri.

51 I.M. Ștefan, „Dragostea pentru trecutul țării”, în: Magazin istoric, II, p. 6.52 I.M. Ștefan, „Dragostea pentru trecutul țării”, p. 7.53 I.M. Ștefan, „Dragostea pentru trecutul țării”, p. 7.

300

„Prin fața lui Eminescu trece toată slava acestui topos român din cele mai vechi vremuri, până astăzi. Nimeni, până la Eminescu, în graiul român, n-a auzit trecerea vremii, perindarea firii lucrurilor lumii, vremelnicia lor și misterioasa lor frumusețe, farmecul lumii în extazul clipei în care-i este dat să licăre. Nimeni, de la Eminescu până la noi, n-a auzit atât de limpede originile, atât de organic, n-a străbătut cu atâta ardoare drumul spre ori-ginile lumii în firea lucrurilor”54.

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor,

Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor!”.

54 I. Alexandru, Iubirea de patrie. Eseuri, pp. 70-71.

301

Mihai EMinEscu, o sută dE ani

dE la trEcErEa sa în nEMurirE1

Gavril Istrate

Anul 1989 a fost decretat „Anul Eminescu”. La 15 iunie s-au împlinit o sută de ani de la trecerea poetului la Domnul. Literatura română cunoaște mulți poeți mari, însă

Eminescu stă deasupra tuturor. El este, fără nici o contestare, cel mai mare. El este „Poetul”. El nu a avut și nu are concu-rent. În opera lui se oglindesc calitățile spirituale și morale

1 Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXV (1989), 3, pp. 45-52.

Mihai EMinEscu

302

cele mai alese ale poporului nostru, pe care el îl reprezintă, cu toată strălucirea, în lume. Această operă a crescut, zi de zi, în ochii și în conștiința cititorilor. Fiecare epocă nouă a pus în lumină noi fațete ale ei. Pe măsură ce cunoștințele noastre asupra acestei opere se adânceau, poetul se bucura de tot mai multă prețuire și, astăzi, când îl avem editat aproape în întregime, ne surprinde actualitatea ideilor lui și faptul că nu găsim nimic care nu ar corespunde vremii noastre, fiindu-ne profund contemporan.

Primele poezii ale lui Eminescu au fost publicate în revista Familia, a lui Iosif Vulcan, începând cu anul 1866. Printre cele mai cunoscute dintre ele, amintim: La Bucovina, La Heliade, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie. În ianuarie 1866, mai publicase, la Cernăuți, poezia La moartea lui Aron Pumnul, într-o broșură ocazională intitulată Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști.

În 1870, Eminescu devine colaboratorul revistei Convorbiri literare, în paginile căreia îi vor fi publicate aproape toate poeziile antume, de la Venere și madonă și Epigonii, apărute în primul an de colaborare, până la Doina și Luceafărul, în vara anului 1883, și până la Sara pe deal, La steaua, De ce nu-mi vii și Kamadeva, din anii 1885-1887. Luceafărul apăruse mai înainte, în Almanahul „România Jună”, în aprilie 1883, de unde a fost reprodus, trei luni mai târziu, în ziarul Dunărea.

În Convorbiri literare, au fost publicate și bucățile în proză Făt-Frumos din lacrimă și Sărmanul Dionis, în vreme ce La aniversară și Cezara au apărut în Curierul de Iași.

Poezia Nu mă înțelegi a apărut într-un Album literar, în anul 1886, după cum Mănușa, traducere a cunoscutei poezii


303

a lui Schiller, a fost reprodusă în Telegraful Român, din Sibiu, și în Amicul Familiei, din Gherla, în anul 1881.

Două poezii, și anume Din noaptea și Iar când voi fi pământ, au fost publicate în Familia (1884), iar altele patru (Trecut-au anii, Iubind în taină, Mai am un singur dor și Nu voi mormânt) au apărut în volumul din decembrie 1883, editat de Titu Maiorescu.

Receptarea lui Eminescu nu a fost prea ușoară. Publicul, obișnuit cu Alecsandri, cu Bolintineanu, cu Heliade și cu Andrei Mureșanu, l-a descoperit destul de târziu. După aprecierile făcute de Maiorescu, în anul 1872, în artico-lul „Direcția nouă în poezia și proza română”, a trebuit să treacă o bună bucată de vreme până când alți oameni de autoritate să-i acorde atenția cuvenită. Este adevărat însă că într-un Conspect asupra literaturii române și literaților ei, datorat lui Vasile Gr. Pop și apărut la București în anul 1875, citim:

„Unul dintre cele mai frumoase talente, și am putea zice chiar cel mai important talent ivit pe scena noi-lor mișcări ale literaturii noastre este fără îndoială Mihai Eminescu. [...]. Eminescu are farmecul limbaju-lui (semn al celor aleși), o concepție înaltă și, pe lângă acestea (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea artei antice”.

În Transilvania, poezia lui Eminescu a pătruns mai greu decât cea a lui Alecsandri ori Bolintineanu. Ardelenii con-tinuau drumul deschis de pașoptiști. Ei erau încredințați că Unirea Principatelor (1859) nu poate reprezenta decât un

Mihai EMinEscu

304

prim pas din programul în care ținta supremă era unirea tuturor românilor. Un asemenea ideal nu putea fi realizat decât cu mijloacele întâlnite, din abundență, în poezia lui Alecsandri și Bolintineanu. Nu este oare semnificativ fap-tul că prima poezie a lui Eminescu, reprodusă în presa din Transilvania, în anul 1876, este Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, ea fiind cea mai apropiată de modul de gândire și de întreaga concepție literară a ardelenilor? După ea a urmat traducerea Mănușa (după Fr. Schiller). Aceasta nu mai este o poezie patriotică, dar nici nu se integrează în categoria creațiilor pesimiste ale poetului. Pasivitatea publicului avea să provoace în rândul tineretului de după 1880 o reacție oarecum justificată. Generația lui Delavrancea și Vlahuță, dornică să popularizeze poezia idolului ei, a început să for-muleze critici la adresa lui Alecsandri care, după părerea lor, era socotit, pe nedrept, mai mare decât Eminescu. A inter-venit în discuție Maiorescu, omul cu cea mai mare autoritate în materie, dar el nu ne-a dat un răspuns categoric.

În articolul „Poeți si critici” (1886), Maiorescu pune mai întâi la îndoială veridicitatea judecăților formulate de creatori asupra realizărilor obținute de confrații lor. Orice creator, spune Maiorescu, vede lumea prin ochii lui și nu se poate transpune în lumea creată de altul; nu se poate obiec-tiva. În al doilea rând, Maiorescu spune că nu se poate face comparație între doi scriitori atât de diferiți: Alecsandri, care a creat o întreagă literatură, în toate genurile, a descope-rit poezia populară, a creat limba literară și teatrul în limba patriei, și Eminescu, autor al unui singur volum de poezii, ca Leopardi, în Italia. Alecsandri seamănă, mai degrabă, cu Victor Hugo.


305

Răspunsul acesta, „diplomatic” oarecum, i-a nemulțumit pe unii cititori, de atunci și de mai târziu, care au mers până acolo încât au afirmat că nici Maiorescu nu și-ar fi dat seama de valoarea lui Eminescu. Dar lucrul acesta poate fi ușor combătut cu spusele lui Maiorescu din scurta prefață a ediției din 1883, precum și din scrisoarea pe care i-o tri-mitea, la Iași, surorii sale, Emilia Humpel, puțin înainte de apariția cărții:

„Trebuiau să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumusețe de forme sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”. „Poeziile sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în românește și unele chiar în alte limbi”.

Maiorescu ne-a lăsat și alte caracterizări vrednice de reținut, cu atât mai mult cu cât sunt voci care se ridică împo-triva lui chiar astăzi, când toată lumea ar trebui să știe că nimeni în epocă nu l-a apreciat mai mult pe Eminescu decât el, după cum nimeni nu l-a ajutat, absolut dezinteresat, în toate împre-jurările și în toate chipurile, înfruntând criticile și dușmăniile contemporanilor, care nu au lipsit. Iată două aprecieri făcute în chiar anul morții poetului, în 1889. Cea dintâi a fost provocată de o vizită a lui Eminescu la Palat, când s-a pus problema unei medalii pe care Eminescu a refuzat-o. Faptul este relatat în felul următor de Maiorescu: „Rege el însuși al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?” (Convorbiri literare, 1889).

Mihai EMinEscu

306

În același articol din Convorbiri literare, Maiorescu făcea o apreciere comparabilă cu o adevărată profeție, așa cum a apreciat-o, de altfel, Geo Bogza:

„Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poe-tică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.

Un moment hotărâtor în receptarea poeziei lui Eminescu îl constituie, fără îndoială, apariția volumului de Poesii, în decembrie 1883, prin grija lui Titu Maiorescu. Faptul coin-cide, după cum se știe, cu îmbolnăvirea poetului, ceea ce nu a făcut decât să mărească interesul publicului pentru opera lui.

Cele 64 de poezii din ediția lui Maiorescu au fost difuzate, așa cum am spus, mai întâi prin intermediul Convorbirilor literare. Prima imagine de ansamblu a poeziei lui Eminescu ne-a fost dată, prin urmare, de Maiorescu, prin însumarea sub o singură copertă a antumelor sale. Concepția funda-mentală, care se desprinde din acest volum, este una pesi-mistă și se concretizează, cu deosebire, prin versuri ca:

„Toate-s praf... Lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi”. (Epigonii)

„Ca vis al morții eterne e viața lumii-ntregi” (Împărat și proletar)


307

Activitatea de editor a lui Maiorescu nu se rezumă la volumul din decembrie 1883. Cartea respectivă a cunos-cut unsprezece ediții în timpul vieții criticului și alte vreo șapte după moartea lui. Încă de prin 1890, aceste ediții au început să fie concurate, în sensul că alți editori au ținut să-și lege numele de difuzarea poeziei lui Eminescu: V.G. Morțun, cu un volum de Proză și versuri (Iași, 1890), Frații Șaraga, cu trei ediții de Poezii (1893, 1894, 1895), cu unul de Nuvele (1893) și altul intitulat Diverse (1895), toate la Iași, Matei Eminescu, fratele poetului, cu două ediții de Poezii, apărute amândouă la București, fără indicarea anului. Este interesant de subliniat faptul că atât Morțun, cât și frații Șaraga merg pe ideea îmbogățirii sumarului din ediția Maiorescu; și unul și ceilalți, aduc, într-adevăr, câteva titluri în plus.

În anul 1887, au fost publicate, în volum, două dintre cele mai cunoscute poezii dedicate lui Eminescu, și anume: Lui X, de Veronica Micle, și Lui Eminescu, de Al. Vlahuță (Poezii, Tipografia Curții Regale).

După anul 1900, de când Maiorescu a donat Academiei manuscrise ale poetului, opera lui Eminescu intră într-o zodie nouă. Se descoperă piese în care concepția lui Eminescu nu mai este dominată de sentimentul zădărni-ciei ori de cel al nimicniciei. Poetul se dovedește îndrăgos-tit de trecutul de glorie al poporului nostru și preocupat de ideea unității spirituale și politice a românilor. Istoria națională și frumusețea producțiilor populare au dat acestor poezii un caracter optimist, în concordanță cu sentimentele generației, care tocmai se pregătea să cin-stească amintirea celui mai mare dintre voievozii țărilor

Mihai EMinEscu

308

noastre, Sf. Ștefan cel Mare, de la a cărui moarte se împli-neau, la 2 iulie 1904, patru sute de ani. Nicolae Iorga pregătea Istoria lui Ștefan cel Mare, Alexandru Vlahuță volumul de evocări istorice Din trecutul nostru, iar Șt.O. Iosif poemul Din zile mari. Barbu Ștefănescu Delavrancea își fixa coloanele pentru trilogia: Apus de Soare, Viforul, Luceafărul, ale cărei motive de inspirație erau legate de același eveniment.

În aceste împrejurări, prezentarea unor versuri ca urmă-toarele, din manuscrisele lui Eminescu, puteau lăsa impresia că au fost scrise atunci, în vederea evenimentului mare care se aștepta:

„Ascultă,Nu mi-i ști spune ce face țara

Ce Dacia se numea – regatul meu?Mei stă-nrădăcinată-n munți de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”.

(Odin și poetul)

Ideea, formulată puțin altfel, se găsește în Momento mori:

„Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,Rapezită ’nalt în aer din prăpastia adâncă,

Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colți;Și prin arcurile-nguste, făclii roșii de rășină

Negrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină,Rănind asprul întuneric din a halelor lungi bolți”.


309

Și exemplele sunt numeroase și din ce în ce mai frumoase:

„Aice e fântâna cea plină de mărire,De sânta pietate, de-al patriei amor;

Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozireFu dușmanilor țării sfărâmând trufia lor”.

(Închinare lui Ștefan Vodă)

„Când de mănușa lungii sabiiMă răzimam să nu mă clatin,Cântau cu toți pe Basarabii,

Pe domnii neamului Mușatin,Pân’ ce-ncheiau în gura mare

Cu Ștefan, Ștefan domnul sfântCe nici din ceriuri seamăn n-areCum n-are samăn pe pământ!”.

(Umbra lui Istrate Dabija-Voievod)

Și încheiem șirul acestor citate cu două strofe, dintre cele cinci, ale poeziei La arme, și anume prima și ultima:

„Auzi departe strigă slabiiȘi asupriții către noi,

E glasul blândei BasarabiiAjunsă-n ziua de apoi.

Și sora noastră cea mezinăGemând sub cnutul de calmuc

Legată-n lanțuri a ei mână,De ștreang târând-o ei o duc.

Murit-au... poate numai doarme

Mihai EMinEscu

310

Ș-așteaptă moartea de la câniLa arme,

La arme, dar români! [...]

Din laur nemuritorii ramuriO, țară pune-n frunte azi

Și-n tricolorul mândrei flamuriSă-nfășuri pieptul tău viteaz.Și smulge spada ta din teacăȘi-ți cheamă toți vitejii tăi.

Și la război ea demnă pleacăCu pui de șoimi și fii de zmei

În rânduri, rânduri ea să farmeCalmuci, tătari, dușmani, stăpâni,

La arme, la arme,La arme, frații mei români”.

Un nou editor, din această vreme, ardeleanul Ion Scurtu, studiază cel dintâi manuscrisele poetului și, pe baza acestora, scoate vreo șapte ediții din Poezii, corectând o serie de lecturi eronate, strecurate în textele publicate în Convorbiri literare și în edițiile Maiorescu. El publică și romanul neterminat Geniu pustiu, stârnind nemulțumirea lui G. Ibrăileanu, și, de asemenea, publică Nuvelele și povestirile, după cum ne dă și un prim volum din Scrierile politice (1905), care, de fapt, fusese pregătit de G.I. Kirileanu, căruia nu știm de ce Scurtu nu i-a dat numele.

Editorii poeziilor lui Eminescu se înmulțesc în deceniul al treilea și al patrulea cu Gheorghe Adamescu, care avea să îngrijească, până în 1946, nouă ediții, cu Lucian Blaga


311

(două ediții), Gh. Bogdan-Duică, George Murnu, Octav Minar (două ediții), Eugen Lovinescu, G. Ibrăileanu (patru ediții), Constantin Botez (două ediții), M. Dragomirescu (două ediții), V. Demetrius, Ludovic Dauș, iar Perpessicius inaugurează, în anul 1939, la cincizeci de ani de la moar-tea poetului, o ediție monumentală, integrală, din care au apărut, până acum, paisprezece volume, însumând în total peste 10.000 de pagini. Această ediție, din care urmează să mai apară doar două volume, este pe punctul de a se încheia, acum, cu ocazia centenarului morții poetului.

Dintre editorii de după 1950 vom mai pomeni, pe lângă Perpessicius, care nu s-a mulțumit numai cu ediția monu-mentală, pe D. Murărașu și Petru Creția și vom conchide că numărul edițiilor prin care a fost difuzată poezia lui Eminescu, de la 1883 până azi, numai în limba română, fără traducerile efectuate în limbi străine, se apropie de două sute.

În cursul acestui an s-au publicat mai multe cărți des-pre Eminescu, la editura Junimea din Iași, în cunoscuta colecție Eminesciana. Sub auspiciile Universității din Iași și a Institutului de istorie „A.D. Xenopol”, s-au pus la dispoziția cititorilor importante articole cu caracter istoric, din activi-tatea de ziarist a lui Eminescu.

Un eveniment deosebit, pe linie editorială, l-a constituit, la sfârșitul lunii iunie, difuzarea ediției Maiorescu (1883), reprodusă prin mijloace fotografice. Ea repune în circulație poezia Doina, care nu a mai fost reprodusă din 1946 (ediția a IX-a Adamescu) decât în ziarul Glasul, de la Chișinău (15 februarie 1989), încât devenise necunoscută nu numai pen-tru cei tineri, ci și pentru numeroși cititori trecuți de vârsta de 60 de ani. Tipăritura din 1883 devenise atât de rară încât

Mihai EMinEscu

312

numai foarte puțini o cunoșteau. Înainte de război ea nu exista nici în fondul Bibliotecii Universitare din Iași și nici în a celei din Cluj. În vremea studenției mele, știam de un sin-gur exemplar, în Iași, în proprietatea colegului de facultate, poetul Florea-Rariște, pe baza căruia am putut „controla” textul primei ediții Călinescu (1938).

Mihai Eminescu se ridică, dintr-odată, la ideea unei Românii întregite, care nu exista atunci decât în visul celor mai aleși fii ai ei și, la 17 ani, scrie poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie. Cu toată admirația pentru Sf. Ștefan cel Mare, a cărui memorie nimeni nu a cinstit-o mai mult decât el, Eminescu și-a luat subiectul pentru Scrisoarea a III-a din istoria Țării Românești, din Muntenia epocii lui Mircea, realizând, așa cum aveau să sublinieze și Nicolae Iorga și Lucian Blaga, cele mai frumoase pagini de evocare istorică din întreaga noastră literatură.

„Niciodată puterea de evocație a lui Eminescu nu a fost mai mare decât în vrăjirea luptei de la Rovine, cu Baiazid, așa de puternic și de mândru, venit să măture din cale-i Domnia Țării Românești și cu înfruntarea calmă, senină, creștinește de smerită și împărătește de mândră a lui Mircea” (Eminescu, Iași, 1981). „Trecutul plin de măreții ce privesc întrebătoare prin veacuri nu și-a găsit în literatura noastră o mai învingătoare învi-ere de vis decât în icoana clocotitoare a luptelor lui Mircea cu Baiazid” (Poezii filozofice, București, 1923).

Din istoria Transilvaniei, Eminescu a împrumutat atât subiectul marelui poem Mureșanu, cât și pe cel al lui Horea:


313

„Trecut-au secoli negri, cu coasele de foc Cosit-au generații... Națiunea stă pe loc! Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger, Românul stă în locu-i, ca muntele de fier! Și-n planu-Eternității Români-s un popor Cum e un soare numai prin mările de nor, Cum e-un principiu numai în firele adânci,

Cum sunt în fundul mării tari creștete de stânci”.

„Horea pe-un munte falnic stă călare; O coroană sură munților se pare,

Iar Carpații țepeni, îngropați în nori, Își vuiau prin tunet gândurile lor.

Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu, Dar mai mare suflet bate-n pieptul său; Fruntea-mi este albă, ca de ani o mie,

Dară a lui nume mai mult o să ție. Nalți suntem noi munții, zise un Carpat,

Dar el e mai mare, că ni-i împărat”.

Și în Geniu pustiu, carte în care se reflectă situația poli-tică din Transilvania anilor 1848, eroul principal, Toma Nour, este tot ardelean.

Eminescu a avut, pentru provincia de peste munți, un adevărat cult. Transilvania nu era, pentru el, numai vatra pe care s-a născut poporul român, ci și sufletul care a alimentat și a susținut mai multe sute de ani unitatea de limbă și de cuget a neamului nostru. Nu putem încheia fără a sublinia semnificația cu totul deosebită pe care au avut-o unele mani-festări de amploare prilejuite de centenar. Nu putem să le

Mihai EMinEscu

314

luăm nici pe acestea, pe toate, în discuție, mai ales că ele s-au desfășurat în aproape toate orașele țării; au fost, deci, foarte numeroase, dar nu vom putea trece peste cele de la Botoșani și Ipotești, care s-au impus în ochii și în conștiința contem-poranilor. Ele s-au soldat cu importante câștiguri spirituale și materiale. La Ipotești a luat ființă un centru documentar Eminescu, dotat cu o clădire nouă, care dispune și de câteva camere pentru cercetătorii veniți din țară. Centrul respectiv dispune deja de un fond de cărți rare obținute, prin donație, de la cunoscutul bibliofil bucureștean Ion Rogojanu. La inau-gurare, în luna iunie, a fost organizată și o expoziție cu peste o sută de desene realizate de graficianul Spiru Vergulescu, privind locurile pe unde a trecut Eminescu: Ipotești, Iași, București, Viena și Berlin.

Cunoscut ca poet, până la începutul secolului nostru, Eminescu apărea, după 1902, și sub alte aspecte, în primul rând sub acela de prozator propriu-zis, creator al prozei noastre fantastice, dar și ca ziarist. A trebuit să treacă însă o bună bucată de vreme până când aceste două laturi ale activității sale aveau să fie apreciate la dreapta lor valoare, mai ales că o bună parte din activitatea sa politică, de ziarist, nu a fost difuzată și, deci, a rămas total necunoscută.

De o cunoaștere integrală a activității lui Eminescu nu s-a putut vorbi, până în vremea noastră, tocmai din cauză că ne-a lipsit o ediție integrală a operei lui. Ea este pe punctul de a se realiza abia acum, în cadrul manifestărilor dedicate centenarului.

Cunoașterea întregii lui activități ne duce spre încredin-țarea că am avut în Eminescu „unul dintre cele mai splen-dide exemplare pe care le-a produs umanitatea”, cum spunea


315

Ibrăileanu, că el este, pentru noi, ceea ce este Homer pen-tru greci, Dante pentru italieni, Shakespeare pentru englezi, Goethe pentru germani. El reprezintă o sinteză a tuturor eforturilor de mai înainte în probleme de cultură și artă, după cum prin el s-a realizat o fuziune perfectă între aspirațiile unui popor tânăr și cultura europeană. El a creat o limbă artistică cu nimic mai prejos de limbile marilor popoare europene, capabilă să exprime toate gândurile care ne fră-mântă și toate sentimentele care ne dirijează acțiunile.

317

GândirEa lui Mihai EMinEscu dEsprE BisErică1

† Pimen Suceveanul

Ca fiu credincios al pământului și al Bisericii strămoșilor, poetul nostru național, prin pana sa inspirată, ne-a lăsat nemuritoare pagini scrise despre Biserica noastră strămoșească,

arătând în modul cel mai cuprinzător chipul Bisericii noas-tre Ortodoxe, autonomia, rostul și contribuția ei în viața, cultura și istoria poporului nostru, chipul în care ea împle-tea firul vieții ei cu cel al poporului în care ea s-a integrat permanent și plenar.


Mihai EMinEscu

318

„Idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este menținerea unității reale a limbii strămoșești și a Bisericii naționale”2. Acest ideal frământa cel mai mult pe românii din cele două provincii românești încorporate în Imperiul Austro-Ungar, iar pentru întruparea lui, românii erau pe deplin încredințați că numai Biserica și școala sunt factorii principali, și aceasta pentru că numai acești doi factori garantau păstrarea celui de-al treilea: limba.

„Așadar, Biserică și școală, atât cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor, și prin aceasta și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult [...]. Nu veleitățile unei vieți de stat mai mult sau mai puțin precare, nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim [...]. Dar ceea ce voiesc românii să aibă, este libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vor pe deplin. Și nu sunt așa de multe condițiile pentru păstrarea naționalității. Căci mai mulți oameni nu sunt meniți de a-și apropia rezultatele supreme ale științei, de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei și durerii, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai i se

2 Gheorghe Buzatu, Ștefan Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, vol. III, Iași, 1988, p. 46.


319

lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi”3.

Eminescu cere în numele tuturor românilor ca în Imperiul Austro-Ungar să se respecte drepturile naționale și religioase așa cum se respectă cele ale celorlalte religii din imperiu față de care românii s-au purtat cu respectul cuvenit:

„Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoșești, pe care nimeni nu le stăpânește jure belii, am avea drep-tul să ni se respecte limba și Biserica, precum le-am res-pectat-o noi tuturor. Ce va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptru austro-ungar, cutare sau cutare Biserică are mai multă autono-mie decât Biserica românului? Căci dacă străinul are șef de cult, și-l alege singur, dacă are școala sa, își caută sin-gur de dânsa. Dacă îi trebuie românului preot, îl numește (mediat) guvernul de la Viena; dacă Biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are școală, profesorii sunt numiți tot de guvernul de la Viena. Și cu toate acestea Bucovina nu a fost luată cu sabia, ci, din con-tră, prin bună învoială și cu condiția ca starea de lucruri în treburile bisericești și politice să rămână intactă”.

Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat și consi-derând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în cazul dat să se sacrifice pentru „civilizație”, ni se va da

3 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 47-48.

Mihai EMinEscu

320

voie să întrebăm dacă civilizația austro-ungară, în forma în care ni se arată, merită să ne ridicăm brațul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăși peste trei milioane de români, îi tra-tează într-adins și întruna cu disprețul celui mai elementar simț de justiție; căci românii, să fie bine stabilit, nu cer pri-vilegii și prerogative, ci ei cer în Ungaria cel puțin aplicarea conștiincioasă a legii pozitive a naționalităților, în Bucovina nu cer decât exercițiul liber al confesiei lor, autonomia Bisericii lor; o autonomie pe care o au celelalte religii [...] potrivit prevederilor Constituției:

„Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-și exercita cultul după credința ei, a-și conduce școlile sale, a stăpâni și întrebuința fondurile și averile sale bisericești și școlare după trebuința și dorința lor”.

Și, într-adevăr, acest articol se aplică pentru toate cul-tele, dar pentru români nu. Unii lipsiți de simțul instinctului respectării proprietății au răspuns într-un rând bucovineni-lor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al Bisericii, ci al guvernului”.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm, scrie Eminescu, în acest fel:

„Deși libertatea oricărui cult este garantată prin constituția austriacă, deși credincioșii fiecărei Biserici sunt îndreptățiți a-și administra averile școlare și ecle-siastice, numai românii în tot imperiul sunt supuși unui regim excepțional. Deși gimnaziul din Suceava, școala


321

reală din Rădăuți, școala normală din Cernăuți și altele sunt plătite din fondul religional, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de către ministeriul din Viena, pre-cum nu se întâmplă la niciun popor, la nicio școală con-fesională. Numai românii sunt supuși în privirea școlilor lor unui regim excepțional, și aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de predare: germană. Arhiereii, după Scriptură și canoanele Bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina, arhipăstorul este numit de-a dreptul, pe când în aceeași țară lipovenii își aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă. Numai românii în această privire sunt tratați în mod excepțional [...]. Și dacă va întreba citito-rul ce biserică este aceea pe care guvernul de la Viena o supune administrației sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creștinătăți, căci atât mitropolitul transdanubian și al țărilor tătare din Proilabum (Brăila), cât și cel al Ungro-Vlahiei (din Târgoviște) erau supuși patriarhului de Constantinopol, iar cel de-al doilea era exarhul acelui patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan până în Munții Auriferi, sfințea pe mitropolitul de Alba Iulia, stătea în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Doar Mitropolia Moldovei și a Sucevei este ab antiquo suverană, neatâr-nată de nicio patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei și a Sucevei se datorează introducerea limbii române în Biserică și stat, ea este mama neamului românesc. De aceea, extragem din Îndreptarea legii lui Matei Basarab (tipărită la Târgoviște, 1652). Aflăm în pravila lui Matei Vlastare și că Moldo-Vlahia a fost supusă Ohridanilor; iară acum nici ohridanilor se pleacă, nici Țarigradului, și

Mihai EMinEscu

322

nu știm de unde au luat această putere. Între mitropoliții care țin sub mâna lor episcopii se zice: între exarhi se citează: «moldoveanul», al «Sucevei și a toată Moldo-Vlahia», «iară ceilalți mitropoliți numai preacinstiți se scriu, iară nu si exarh». Va să zică Episcopia Rădăuților, supusă celui mai neatârnat mitropolit, exarh sua sponte și în rang cu un patriarh, această episcopie este astăzi administrată de beamteri (străini – n.n.). În școlile aces-tei episcopii se propun (predau – n.n.) în limba germană, cu profesori nemți și elevi de altă naționalitate. Abia se mai găsește câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munților, câte un dascăl de școală urbană sau rurală, și arareori câte un protopop care, întemeiat pe trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte Episcopii a Rădăuților, să zică: «Stăpân peste această bucată de pământ este strălucita roadă de Mușatini și coborâtorii ei, nu străinii veniți din Galiția sau Bavaria». Orice s-ar zice despre alte popoare, nu se poate contesta în ele un fel de respect față de trecut, și acesta este un semn că o nație are în sufletul său «religia umanității». Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui prin-cipiu moral în istorie. Și nu a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? Nu a fost ea aceea care a dat reazimul evanghelic populațiilor aservite din Polonia, nu a fost ea cea care a apărat intact creștinătatea față de agresiunea mahomedană, nu a fost ea aceea care în per-soana lui Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redea în graiul de miere al coborâtorilor armiilor române Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean? Nu a fost


323

ea cea care s-a ridicat cu putere contra naționalizării [...] bisericii creștine prin Luther și Calvin? Patriarhii și mitropoliții au făcut față cu propășirea repede a reformei și dezbinării, Mitropolia Moldovei și a Sucevei a ridicat glas contra lui Luther și a arătat totodată că reforma era în sine de prisos [...]. Această mitropolie are astăzi în fapt mai puțină autonomie decât oricare altă Biserică din cuprinsul imperiului. Biserica lui Alexandru cel Bun, în Suceava, stă de 80 de ani în ruină; iar Mitropolia Sucevei, cu moaștele Sfântului Ioan, cine se îngrijește de ea? Cât despre Episcopia Rădăuților, ea a devenit mitropolie, austriacă-internațională [...] mai are perspectiva de a deveni mitropolia indienilor țulu sau a creștinilor din Maroc. De aceea nu este nimic mai serios decât cuvân-tul boierului moșnean Hurmuzachi, care a pronunțat memorabilele cuvinte, că românii din Bucovina au ajuns să apere de „liberalii” din Austria ceea ce nu au fost în stare să răpească turcii și tătarii, autonomia Bisericii, limbii și școlii”4.

În sufletul lui Eminescu stăpânesc aceleași simțăminte ca ale întregului nostru popor din toate timpurile; pana sa inspirată din tezaurul viu și adevărat al sufletului neamu-lui nostru românesc nu face altceva decât să tălmăcească în cuvinte necuprinderea sufletului nostru în revărsarea sa nestăvilită de a fi stăpân pe moșia strămoșească, indepen-dent și liber în trăirea credinței strămoșești și mărturisirea

4 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 48-57.

Mihai EMinEscu

324

simțămintelor și vrerilor sale în limba poporului, iar știrbirea drepturilor sau a moștenirii fiind o rană de nevindecat până ce nu își redobândește ce este al său. Scriind despre răpirea Bucovinei, Eminescu ne face să trăim cele mai adânci și sfinte sentimente față de pământul strămoșesc, conturându-ne chipul sufletului neamului nostru.

„Vânzarea Bucovinei va fi o veșnică pată pentru împărăția veșnică, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noas-tre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme și șirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta întru aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo este sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang și neatâr-nare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri. Acolo Alexandru întemeietorul de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății [...]. Cu toate că mitropolitul Moldovei își ia blagoslo-venia de la patriarhul de Țarigrad, dar nu este supus lui, ci cei trei episcopi moldovenești pun mâinile lor pe deasupra celui ales și după aceea Vodă roagă pe Patriarh ca să întărească în vrednicie pe cel de curând mitropolit, lucru pe care patriarhul neapărat trebuie s-o facă. Mitropolitul nu dă nimic patriarhului și nu este nicidecum îndatorit ca să înștiințeze pe el pentru pricinile bisericești de la Moldova sau să-l întrebe de


325

vreo socoteală de acestea, ci el are asemenea volni-cie ca și patriarhul. Din toate acestea, conchide Mihai Eminescu, scrise de mâna bătrânească, se vede curat că statul și Biserica erau neatârnate, iar clasele societății erau libere [...]. Și ce a devenit astăzi obârșia Moldovei? Și ce au făcut din țară? Mlaștină de scurgere a tuturor elementelor corupte. Fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligență, fără inimă, o rasă pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a cărui apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră, toate mișcările cele mai sfinte ale inimii noastre”5.

„Biserica este o instituție a naționalității”6. „Roman Vodă al Moldovei, spre deosebire de voievodul Țării Românești, din momentul în care a organizat Biserica țării sale, a și declarat-o autocefală”7. Iar aceasta nu fără îndreptățire, ci pentru considerentul că „Biserica răsăriteană, ortodoxă, este națională; ea nu numai admite, ci îndeamnă ca servi-ciul în biserică să se facă în limba grăită de popor”8. Numai datorită acestui statut Biserica noastră strămoșească a putut să-și aducă nemăsurata ei contribuție la unitatea limbii și a poporului.

5 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 67-69.6 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 419.7 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 232.8 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 414.

Mihai EMinEscu

326

„Biserica? Creația aceasta eminamente rațională a unui Iuga Vodă, care la anul 1399, încă o face nea-târnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spi-rituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și este azilul de mântuire națională în țări unde românul, nu are stat”9. „Varlaam, mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care în înțelegere cu domnii de atunci și cu un sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă uni-tate, care a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită în palat, în colibă și-n toată românimea [...]. Cărțile bisericești, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu; acesta primește prin cărți o normă unitară de rostire și în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii și scriitorii ori-ginali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al româ-nilor, cel vorbit în Țara Românească, și într-o parte a Ardealului, căci cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele care încercau a se forma pe atunci”10.

„Molcome și tânguioase versetele bisericești, din cărțile de slujbă, scrise în dulcea limbă a trecutului, sunt pline de

9 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 376.10 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 204, 409.


327

sfințenie și pace sufletească”11. Cercetând documentele bisericești privitoare la Mitropolia Proilaviei, în care constată că ea cuprindea o populație românească pe o întreagă întin-dere a unui pământ strămoșesc, Mihai Eminescu conchide:

„Să mulțumim Bisericii noastre care prin dumneze-iasca liniște și statornicie, pe care a avut-o în vremile cele mai tulburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor (arătarea fiecărei localități și zone componente ale eparhiei) față de orice subtili-tate diplomatică. Întrebarea posesiunii legitime nu mai poate fi controversată”12.

Ca fiu al pământului și al Bisericii strămoșilor, Mihai Eminescu a intuit foarte bine în ce constă unitatea Bisericii Răsăritene Ortodoxe: „Unitatea Bisericii răsăritene consistă în identitatea canoanelor”13. „Noi, poporul latin de confesi-une ortodoxă, suntem în realitate, elementul menit a încheia lanțul între Apus și Răsărit”14.

Referindu-se la atitudinea poporului nostru de-a lun-gul veacurilor față de străinii veniți și așezați la noi, Mihai Eminescu arată că noi nu ne-am gândit niciodată să facem prozelitism, atrăgându-i la credința noastră, ci le-am cerut ca

11 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 35.12 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 29.13 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 232.14 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 446.

Mihai EMinEscu

328

„să ne respecte limba și Biserica, precum le-am respectat-o și noi tuturor”15; întotdeauna am manifestat față de străini o atitudine ecumenistă.

Între lecturile de căpetenie ale lui Eminescu a fost, firește, și Sfântă Scriptură, la care se referă în nenumărate rânduri în scrisul său. El încearcă și o exegeză: „Blestemul din Biblie”, „În sudoarea frunții tale îți vei câștiga hrana”, nu a fost un blestem, ci o binecuvântare.

„În sudoarea frunții tale te vei cunoaște pe tine însuți, zice cercetătorului pe terenul istoriei și al lingvisticii. Dumnezeu nu poate blestema, motivează poetul, în acea muncă era viitorul poporului românesc, în acea muncă numărul lui mare, sănătatea sufletului și a tru-pului. Prin muncă și-a cucerit ținuturile, prin muncă a ajuns a se cunoaște pe sine însuși”16.

Cinstirea strămoșilor trebuie să fie înveșmântată în duhul iubirii creștine și al unirii, al împăcării, asemenea mer-gerii noastre la biserică pentru a primi Sfânta Împărtășanie, așa cum a învățat de la mama sa:

„Nu merge la mormintele domnitorilor tăi cu sămânța dezbinării în inimă, ci precum mergi și te împărtășești cu sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufle-tul tău de amintirea trecutului; fără patimă și fără ură

15 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 48.16 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 384, 386.


329

între fiii aceluiași pământ, care oricât de deosebiți ar fi în păreri, frați sunt, fiii aceleiași mame”17.

Și tot mama este aceea care a sădit în sufletul nemuri-torului poet iubirea nu numai de Biserică, „mama neamului românesc”, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului, ci și față de Maica Domnului, chipul Bisericii, căreia i-a închinat versuri de o frumusețe poetică și sensibi-litate sufletească fără egal.


Înalță-ne, ne mântuieDin valul ce ne bântuie:


Asupră-ne coboară,O, maică prea curată,Și pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila sfântuluiUmbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

17 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 34.

330

Regină peste îngeri,Din neguri te arată,Lumină dulce clară,O, maică prea curatăȘi pururea fecioară,

Marie!”.(Rugăciune)

Mihai Eminescu, așa cum desprindem din cele de mai sus, în scrisul său despre Biserică ne-a lăsat cuvinte de adâncă simțire și înaltă gândire fundamentată pe documen-tele istoriei Bisericii și ale poporului nostru. Unitatea vieții noastre românești și bisericești, independența și autonomia poporului nostru și autocefalia Bisericii noastre Ortodoxe au fost mărturisite și apărate de poetul nostru național cu o înflăcărată și temeinică argumentare în lumina adevărată a realității contemporane și a documentelor istoriei cum numai el a putut s-o facă cu gândirea, simțirea și rostirea sa românească, care-l fac să rămână nepereche nu numai ca poet, ci și ca istoric, mărturisitor și apărător al adevărului vieții poporului și Bisericii noastre strămoșești.

331

Mihai EMinEscu, pErManEnţa dEFinitoriE a dEvEnirii roMânEști1

Gheorghe I. Florescu

Postumitatea lui Eminescu nu a urmat întot-deauna un curs rectiliniu, cum s-ar putea crede după o investigație care nu și-ar propune son-darea profunzimilor, ci doar delimitarea ori-

zontului de ansamblu al vieții și operei celui care a ajuns să se identifice cu o galaxie. Între o idolatrie care nu putea eluda accentele onctuoase și o reticență care a traversat uneori


Mihai EMinEscu

332

și perioade caracterizate de ecouri ocluzive, posteritatea geniului tutelar al spiritualității românești s-a confruntat cu o inerentă stare de așteptare, determinată de circumstanțe complexe, relevate nu o dată. Această expectație însă nu s-a transformat niciodată într-o atitudine inerțială, atât timp cât generație după generație și-a revendicat, în chip manifest, firește, extracția eminesciană, însușindu-și, ca pe un privile-giu, credo-ul mărturisit de atâtea ori de poetul național.

Actualitatea lui Eminescu, peremptorie în fiecare moment al devenirii românești moderne, a avut de înfrun-tat tendințe și acte ale căror consecințe s-au repercutat asupra receptării efigiei aceluia care ne-a afirmat, peste ani și meridiane, identitatea națională. Încă din 1894, Mihail Dragomirescu observa că:

„sunt două categorii de scriitori care, ocupându-se cu Eminescu, i-au întunecat, cu voie sau fără voie, perso-nalitatea lui artistică. Sunt, mai întâi, aceia care, contes-tându-i valoarea poetică și morală, acuză pe amicii lui literari că l-au ridicat pe un piedestal nemeritat, pentru ca astfel să se ridice ei înșiși. Sunt apoi admiratorii lui post-mortem, care, recunoscându-i marele talent poe-tic, susțin că el ar fi putut fi un poet și mai însemnat, dacă aceiași amici nu i-ar fi sfărâmat iluziile și nu i-ar fi istovit puterile prin indiferența lor”2.

Așadar, contemporaneitatea lui Eminescu, care se va evidenția ca o permanență ineluctabilă, a avut de întâmpinat

2 M. Dragomirescu, Mihai Eminescu, Iași, 1976, p. 31.


333

și atitudini reducționiste, care, departe de a influența dimen-siunea unei opere exemplare, exprimau o realitate simpto-matică, al cărei epigonism poate fi sesizat și în zilele noastre. Prin reiterarea unor agresiuni deghizate sau acțiuni subte-rane, sunt reluate, în anumite împrejurări, vechile insinuări, avansându-se ierarhizări false ori exhibându-se unele dena-turări profanatoare3. Mai mult decât atât, s-a impus, chiar și pe plan universal, și s-a acceptat, tacit, cum remarca Edgar Papu, că „Eminescu ar fi un «romantic întârziat», formulă care ni se pare cum nu se poate mai greșită”, întrucât „la el romantismul este mai puțin o expresie a timpului și mai mult una a spațiului, adică a pământului care l-a zămislit, pământul moldovenesc”4. Alții au încercat să-l prezinte ca poet al seco-lului al XIX-lea, diminuându-i, intenționat sau nu, nu numai durabilitatea temporală, ci și cea spirituală. Netemeinicia și uneori efemeritatea acestor opinii, care i-au făcut pe unii să conchidă că Eminescu „a scăpat (sic!) practic oricărei critici negative”5, au fost învederate, de-a lungul anilor, de cei mai iluștri reprezentanți ai spiritualității românești.

Primul care s-a exprimat tranșant în această dispută a fost Titu Maiorescu, acela care întrevedea, încă din 1884, că autorul Luceafărului „este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”6. La rândul său, Nicolae Iorga, exponentul generației care intra în viață călăuzită de

3 Vladimir Streinu, Eminescu, Iași, 1989, pp. 244-245; Petru Rezuș, Mihai Eminescu, București, 1983, p. 436; M. Drăgan, Mihai Eminescu. Interpretări, Iași, l982, p. 6.4 Edgar Papu, Lumini perene, București, 1989, p. 134.5 Ion Pop, „Mișcarea românească de avangardă și Eminescu”, în Eminescu după Eminescu, Dimitrie Păcurariu (ed.), Iași, 1978, p. 330.6 Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. II, București, 1937, pp. 231-232.

Mihai EMinEscu

334

jertfa pilduitoare a celui care reprezenta „întruparea cea mai deplină a geniului românesc”, va declara încă înainte de dispariția poetului: versul său „ne ridică spre ideal, în iubire”7. În momentul trecerii poetului în neființă, contemporanii săi vedeau în el pe „cel mai ilustru bard al României și unul din-tre însemnații poeți ai Europei actuale, gloria țării și a nea-mului românesc”8. Tot atunci, mentorul Junimii preciza:

„tânăra generație română se află astăzi sub influența ope-rei poetice a lui Eminescu [...]. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăp-tuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”9.

Deci, nu numai generația poetului, ci și cea care l-a succedat se considera contemporană cu el, recunoscându-i astfel reprezentativitatea. De altfel, studiile întreprinse au revelat faptul că în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, s-a manifestat „o mare admirație pentru opera acestuia, devenit îndată mit, întruchipare a genialității supreme în poezie [...], mit care s-a prelungit, amplificându-se, în veacul nostru”10.

7 Nicolae Iorga, Eminescu, Iași, 1981, p. 109.8 Mihaela Carp, Ioan Saizu, „Moartea poetului reflectată în presa tim-pului”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, Gh. Buzatu, Ștefan Lemny, I. Saizu (eds), Iași, 1988, p. 983; Perpessicius, „Eminescu și contemporanii”, în Eminesciana, Dumitru A. Panaitescu (ed.), Iași, 1983, p. 169.9 T. Maiorescu, Critice, București, 1984, pp. 516, 531.10 D. Păcurariu, „Eminescu în primul deceniu după Eminescu”, în Eminescu după Eminescu, p. 79.


335

Pompiliu Constantinescu, născut în primul an al seco-lului cu care se sfârșește acest mileniu, mărturisea că, „în pragul veacului al XX-lea, Eminescu este mărturia mândră a sensibilității române în fața literaturii universale”, recunos-când astfel actualitatea aceluia pe care îl va numi „cel mai falnic arbore al poeziei naționale”11. În 1903, Nicolae Iorga, semnalând descoperirea unui „nou Eminescu”, observa că respectivei generații care abia se arunca în vâltorile vieții, i se oferea icoana „celui mai strălucit reprezentant al minții românești creatoare, în timpurile moderne”12. Permanența geniului eminescian, judecată ca o condiție sine qua non a propășirii românismului, era relevată cu pregnanță și de A.D. Xenopol, care, în 1909, continuând un gând al lui Maiorescu, întrevedea că „după efectul tot mai covârșitor pe care îl au plăsmuirile lui, noi credem că el va stăpâni toate veacurile cât se va mai vorbi pe pământ limba românească”13. La fel cugeta și Sextil Pușcariu, care observa că prin „el am trecut pragul la vremile noi”, iar „glasul lui răsună și va răsuna tot-deauna în operele urmașilor săi”14. Odată cu trecerea ani-lor, convingerea avansată cândva de Titu Maiorescu apărea tuturor ca o concluzie cu semnificații axiomatice. În anul declanșării primei conflagrații mondiale, C. Rădulescu-Motru recunoștea că pentru contemporanii săi una dintre convingerile cu valoare de credo spiritual era aceea că „sub influența operei poetice a lui Mihai Eminescu se vor afla,

11 Pompiliu Constantinescu, O catedră Eminescu, Iași, 1987, pp. 4, 129.12 N. Iorga, Eminescu, p. 86.13 Alexandru D. Xenopol, „Cinste vouă, gălățenilor”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 568.14 Sextil Pușcariu, „Mihai Eminescu”, în Eminescu poetul național, vol. I, București, 1983, p. 87.

Mihai EMinEscu

336

de acum înainte, nu numai generațiile care l-au apropiat, ci toate generațiile care îl vor urma, și prin aceasta întreaga cultură românească”, iar „frumusețea «verbului» eminescian va sta încrustată deasupra, între podoabele sufletului româ-nesc, cât timp acesta va exista”15.

O perspectivă nouă a înțelegerii actualității eminesci-ene o oferea, în 1919, Garabet Ibrăileanu, atunci când, explo-rând vremurile de început ale galaxiei eminesciene, care i se păreau estompate de orizonturile „unui trecut foarte îndepăr-tat”, conchidea că „Eminescu este tot așa de nou și de actual ca și acum cincizeci de ani”, adăugând imediat că „este și mai actual, pentru că atunci abia era înțeles”16. Fără a eluda actu-alitatea temporală, îndrumătorul Vieții Românești sugera că noutatea lui Eminescu trebuie privită ca o prezență spiritu-ală, evidențiată de perenitatea operei sale. În cel de-al treilea deceniu al secolului nostru, Pompiliu Constantinescu (1926) și Nicolae Iorga (1929), dar nu numai ei, învederau imua-bila contemporaneitate a operei poetului național român17. Vorbind despre mutația valorilor estetice, Eugen Lovinescu remarca, în 1929, că „valoarea de sugestie a expresiei emines-ciene subzistă neatinsă” și, mai mult chiar, această expresie „se încarcă, poate, pentru generațiile care vin de sugestii noi, trezite și de cultul eminescian”. Cu tot tonul dubitativ care o însoțea, credința că viabilitatea poetului va spori odată cu

15 Constantin Rădulescu-Motru, „Unicitatea operei”, în Eminescu poetul național, vol. I, p. 85.16 Garabet Ibrăileanu, „Mihai Eminescu”, în: Studii literare, Iași, 1986, p. 84.17 Pompiliu Constantinescu, O catedră Eminescu, p. 8; N. Iorga, Eminescu, p. 132.


337

trecerea anilor începea să dobândească statutul unui prin-cipiu intrinsec spiritului operei sale. De altfel, patru ani mai târziu, același Lovinescu observa că „actualitatea poetului nu numai că nu a scăzut, ci a sporit”, întrucât valoarea sa literară „nu se schimbă cu generațiile și modele, rezistând înnoirilor și consolidându-se chiar cu timpul sub forma unei demnități estetice, pe care nimic nu o mai poate clinti din loc”. În anul următor, Hortensia Papadat-Bengescu remarca și ea că „poe-tul de geniu, Aed al contemporanilor și urmașilor, a venit și a rămas etern ca substanță divină a spiritului, ca vocile misteri-oase ale naturii care prin el își vorbise așa de minunat taina”18.

Perpessicius, care își va face din restituirea celui mai mare poet român o profesiune de credință, constata, în 1936, încer-când să explice actualitatea lui Eminescu, că „el este veșnic prezent în mijlocul nostru, cu marea pildă a scurtei lui vieți de trudă și cu marile lecții de artă și de gândire, înscrise la locul de frunte și de vază perpetuă, al fastelor noastre literare”19. Vladimir Streinu sublinia, după cinci decenii de eternitate a poetului, popularitatea poeziei sale20, transformată într-o stea polară a devenirii românești. Tudor Arghezi declara că „dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri”21, având în vedere bineînțeles atât dimensiunile valorice, cât și cele temporale. Într-o manieră asemănătoare se pronunța și Geo Bogza când nota că, dincolo de vânturile istoriei, „atât timp cât pe aceste pământuri soarelui i se va spune soare,

18 Hortensia Papadat-Bengescu, „Prin prisma unei generații”, în Eminescu poetul național, p. 337.19 Perpessicius, „Actualitatea lui Eminescu”, în Eminesciana, p. 517.20 V. Streinu, Eminescu, Iași, 1989, p. 73.21 Tudor Arghezi, „Mihai Eminescu”, în Eminescu poetul național, p. 1.

Mihai EMinEscu

338

iubirii iubire și poeziei poezie, pe el nimeni nu îl va tăgădui”22. Reluând, în 1970, o întrebare pe care și-o pusese și în urmă cu trei decenii, Vladimir Streinu recunoștea încă o dată actuali-tatea lui Eminescu, adăugând că „pe numele ei adevărat actu-alitatea lui se cheamă însă permanență, opera sa compunând decisiv conștiința literară a fiecărei generații”23. Concomitent, Dan Zamfirescu, confruntându-se cu aceeași întrebare, glosa:

„ceea ce uimește pe oricine se apropie de personalitatea și opera lui Mihai Eminescu, este extraordinara capaci-tate a geniului său de a fi mereu «actual», de a acționa răscolitor și fecund asupra unor generații și epoci succe-sive care, marcând fiecare în parte un alt moment istoric și cultural, o altă sensibilitate, alte aspirații intelectuale, se regăsesc, totuși, în proteica simțire și gândire”24.

Constantin Noica îl va numi „omul deplin al culturii românești”25, adică omul a cărui permanență este subsumată oricărei forme de manifestare a identității noastre spiritu-ale. Mai aproape de noi, în 1975, Ștefan Augustin Doinaș, scriind despre poetul național, releva că „actualitatea lui izvorăște din conștiința mereu înnoită, de a trăi adevăru-rile sale ca adevăruri neclintite ale ființei spirituale căreia-i aparține”26. Pentru Mircea Eliade, permanența lui Eminescu

22 Geo Bogza, „Istorie literară”, în Eminescu poetul național, p. 333.23 V. Streinu, Eminescu, p. 241. 24 Dan Zamfirescu, Accente și profiluri, București, 1983, p. 285.25 Constantin Noica, „Eminescu, sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”, în Eminescu poetul național, p. 160.26 Ștefan Augustin Doinaș, „Poetul național”, în Eminescu poetul național, p. 278.


339

se reflectă în comuniunea statornică a poetului cu neamul său, circumstanță în care „se deslușește setea de nemurire a comunității întregi”27. Un avizat exeget al eminescianismu-lui, după ce sesiza că actualitatea poetului crește odată cu înaintarea în timp, revenea nu demult asupra aceleiași teme, semnalând că parcurgându-i opera

„distingi o «voce» dotată cu uluitoarea capacitate de a se metamorfoza fulgerător în vocea propriei conștiințe, în murmurul venind parcă de foarte de departe a ceea ce are ea mai pur, mai elevat, mai pătruns de «dorul» plenitudinii, mai înzestrat cu însușirea de a renaște din cenușa decepțiilor ca pasărea Phoenix”28.

În zilele noastre, Valeriu Râpeanu sesiza cu îndreptățire că „el singur păstra privilegiul de a fi al unui tâmp concret și de a fi etern”29. În sfârșit, pentru Edgar Papu, poetul este contemporanul fiecăruia dintre noi, întrucât

„numai noi am putut realiza că Eminescu rămâne nu doar cel mai mare poet român, ultima cucerire posibilă a vre-mii sale, ci că este și cel mai mare om pe care l-a dat, de când există ea, întreaga cultură românească de orice fel”30.

27 Mircea Eliade, „Deasupra tuturor gloriilor efemere”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 610.28 George Munteanu, „Ce este eminescianismul?”, în Eminescu după Eminescu, p. 33; G. Munteanu, Eminescu și eminescianismul. Structuri fundamentale, București, 1987, p. 279.29 Valeriu Râpeanu, „Privilegiul eternității”, în: Flacăra, 24, 16 iunie 1989, p. 9.30 E. Papu, „Integrarea lăuntrică”, în: Luceafărul, 23, 10 iunie 1989, p. 3.

Mihai EMinEscu

340

Prin urmare, el, „zeul cărui plecăm a noastre inimi” (Rugăciunea unui dac), a fost și a rămas contemporan cu toate generațiile, indiferent de mode și modele, iar timpul, judecător implacabil, i-a conferit privilegiul eternității.

Neîntrerupta actualitate a lui Eminescu s-a constituit, de-a lungul anilor, într-un subiect care a suscitat investigații plurilaterale și de durată. Cu toate acestea, fiecare generație ajunge să se confrunte în mod inevitabil cu o întrebare care are semnificația unei confruntări cu sine: de ce și prin ce este Eminescu mereu actual? Un răspuns posibil ni-l sugerează chiar poetul însuși, atunci când se arăta convins că: „În orice minte lumea își pune întrebarea / Din nou: de unde vine și unde merge?” (Împărat și proletar). Rânduindu-și existența în virtutea acestei perpetue interogații, Eminescu a înțeles că răspunsul, adică „adevărul” (De vorbiți mă fac că n-aud), va trebui să îl caute în sine. Procedând astfel, a ajuns să se întrebe „Care-i scopul vieții mele”? (Ondina), întrebare relu-ată, cu o pilduitoare obstinație, în forma: „E scop în viața noastră, v-un scop al mântuirii?” (O, stingă-se a vieții...). Judecat din perspectiva unei asemenea întrebări fundamen-tale, repetată și reformulată în funcție de înaintarea în timp, dar și de nevoia clarificării conținutului ei, rostul căutări-lor sale l-a constituit aflarea adevărului izbăvitor. În această înverșunată căutare rezidă drama creației eminesciene și a poetului însuși. Adevărul pentru care Eminescu a scrutat toate zările istoriei nu era unul particular, care să nu reziste timpului. S-a subliniat de altfel că, în cazul său,

„drama omului este văzută [...] din două ipostaze, tim-pul cosmic, cu uriașele sale cicluri de miliarde de ani, și


341

timpul pământean, pe măsura limitelor microscopice umane ori, altfel spus, omul în raport cu infinitul și cu semenii săi contemporani ori viitori”31.

Răspunsurile la întrebările pe care și le-a pus cândva poetul aveau în vedere umanitatea, dar și omul, căci, așa cum singur nota, „în arătarea lui definită, mărginită, el aparține unei părți a omenirii, care, vrând să-și împlinească misiunea în lume, el este îndatorat de a-și depune puterile sale pentru împlinirea acelei misiuni”32. Situarea lui per-manentă „într-un univers al depărtării”33, ne demonstrează faptul că „problema adevărului depășește, în cazul său, sfera cognitivă, implicând dimensiunea morală, totalitatea existenței umane”34. Durata apare în scrisul eminescian ca o dimensiune a condiției umane35, a adevărului care guver-nează destinul individual sau colectiv în eterna competiție cu timpul, acel adevăr care „De față-i pretutindeni și puru-rea aieve” (Ca o făclie...). După ce „a concentrat în sine, cum observa Ibrăileanu, viratele omenirii și vârstele omului”36, Eminescu s-a înfățișat posterității ca „tiparul formei”, ca arhetip al permanenței românești. De aceea, în adevărurile

31 Gabriel Țepelea, Opțiuni și retrospective, București, 1989, p. 193.32 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 529.33 E. Papu, „Noi suntem adevărații contemporani ai lui Eminescu”, în: Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului, XXI (1989), p. 3; Alexandru Melian, Eminescu, univers deschis, București, 1987, p. 5.34Alexandru Zub, „Eminescu: patosul veracității”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 635.35 Al. Zub, „Sensul duratei la Eminescu”, în Cunoaștere de sine și inte-grare, Iași, 1986, p. 21.36 G. Ibrăileanu, „Mihai Eminescu”, p. 93.

Mihai EMinEscu

342

sale descoperim răspunsurile întrebărilor pe care și le-au pus atâtea generații. Eminescu este o permanență imanentă a neamului său deoarece numai el, poetul, „Trece peste nemărginirea timpului” (Numai poetul...).

Creația eminesciană, în întregul ei, se vrea parcă o demonstrație a acestui gând, a gândului aceluia care, dialo-gând cu întunericul, cu haosul, mărturisea: „Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele / Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele?” (Întunericul și Poetul). Contemporaneitatea lui Eminescu, nu cea temporală, desigur, o realizăm de fie-care dată când simțim că acele „oi de aur” din „turma visuri-lor” sale (Memento mori), ne iluminează clipa de față și cea viitoare. Lumina pe care o răsfrânge opera sa asupra vremu-rilor noastre, mai intensă decât la începuturi, aserțiune care ne reamintește imediat un celebru stih eminescian: „El n-a fost când era, el e când nu e” (Mușat și ursitoarele), transgre-sează realitatea prezentă, înseninând-o37. Pentru Vladimir Streinu, „poezia lui Eminescu este în primul rând un specta-col cosmic”38, imaginat în jurul a ceea ce poetul numea „sâm-burul luminii de viață dătător” (Rugăciunea unui Dac). „În spațiul poetului, nota Tudor Arghezi, din bolta lui cea mai de sus, lumina inundă din toate părțile, divergentă”39. Prin sine, în totul, poetul este dadoforul unui neam, continuând încă și astăzi să-i lumineze căile tainice ale istoriei, cu un verb care scânteiază ca o torță veșnică și miraculoasă, pen-tru a despica întunericul nopții și a revela un drum anume. În scrisul său, așa după cum s-a evidențiat,

37 Silvia Chiţimia, „Centrele luminii”, în: Luceafărul, 22, 3 iunie 1989, p. 3.38 V. Streinu, Eminescu, p. 78.39 T. Arghezi, „Mihai Eminescu”, p. 103.


343

„o lumină mirifică și, în același timp, materială unifică realul cu fabulosul, clipa cu eternitatea, dând existenței o nouă rotație în care triumful este al bucuriei de a trăi. Lumina vine însă și din interior, ca expresie a unui Stimmung, a unei dispoziții morale și sufletești, ducând la un fel de osmoză de substanță de la poet către lume”40.

Întrepătrunderea aceasta a clipei cu eternitatea și a poe-tului cu lumea, favorizată de acea lumină ezoterică prezentă pretutindeni, conferă discursului eminescian atributele unei actualități reclamate de ființa noastră etnică. Nu numai noi, cei de astăzi, implicăm lumina versului eminescian în dialo-gul cu noi înșine, ci și contemporanii poetului, care se arătau convinși că asemeni unui astru care nu mai este, el „ne va tri-mite încă multă vreme razele inteligenței lui”41. Și așa s-a și întâmplat. Razele aurorale care au străluminat sfârșitul seco-lului trecut continuă să strălucească și să însenineze cerul Luceafărului, astfel încât patria poetului a devenit ea însăși, adică țara românilor dintotdeauna și de pretutindeni42.

Permanența poetului național, așa cum am mai amin-tit, este conferită de faptul că „schimbarea cea mare care se întrupează în Eminescu nu este un fenomen de viață artifici-ală, teoretică, care s-ar fi coborât într-o realitate disciplinată, ci avem de-a face cu una dintre acele mari mișcări care iese

40 Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Iași, 1973, p. 144.41 M. Carp, I. Saizu, „Moartea poetului reflectată...”, p. 999.42 Ioan Alexandru, „Patria lui Eminescu”, în: Flacăra, 23, 9 iunie 1989, p. 11; Elena Tacciu, Eminescu. Poezia elementelor, București, 1979, p. 258; P. Rezuș, Mihai Eminescu, p. 436.

Mihai EMinEscu

344

din adâncul viu al unei națiuni, din tot ce se poate conține în prezent, ca și dintr-un foarte lung trecut. Este unul dintre momentele fericite, cu unul dintre oamenii predestinați care rezumă o literatură și o îndreaptă, aruncând puternice lumini către viitor, deschizând drumuri și mai departe generațiilor care vor veni pe urmă”43. Desigur, Nicolae Iorga nu era primul care observa că geniul modelator al spiritualității românești reprezenta un nou stadiu al unei tradiții propulsate, prin el, pe o traiectorie universală. O asemenea aserțiune s-a impus cu timpul ca o axiomă, întrucât nu se putea altfel. Dar până la recunoașterea unanimă a acestui postulat, nu au lipsit, bineînțeles, acele puncte de vedere potrivit cărora:

„el este, cum nota bunăoară Ibrăileanu, o apariție aproape neexplicabilă [...]. El a căzut în sărmana noas-tră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi”44.

La jumătatea celui de-al treilea deceniu al veacului nos-tru, Pompiliu Constantinescu mai credea încă, asemeni altora, că „pentru literatura română, Mihai Eminescu a fost, cum spune undeva Carlyle, un trăsnet picat din cer. S-a întrupat deodată, fără ca un lanț de vestitori să-i fi netezit calea”.

Plecând de la această judecată, pe care timpul nu a obliterat-o în totalitate, deși rămâne în permanență una emendabilă, criticul care își făcuse din Eminescu nu numai un subiect de studiu, ci mai ales o temă de meditație,

43 N. Iorga, Eminescu, p. 186.44 G. Ibrăileanu, „Mihai Eminescu”, p. 85.


345

considera că lipsa tradiției a fost evidențiată de faptul că poetul „a străbătut cu anevoință sângeroasă drumul de la indiferență la admirație uimită. Eminescu, conchidea el, ne-a făcut un dar pe care nu îl meritam, iar noi l-am întâmpinat cu totul nepregătiți”45. Oricât de inoportună și chiar surprinzătoare ar apărea astăzi o asemenea opinie, trebuie să recunoaștem că ea nu este lipsită în întregime de adevăr. Însă, acceptând o asemenea judecată, nu trebuie și nu putem eluda tradiția. Procedând așa, nu vom diminua în nici un fel monumentul poetului, monument pe care îl purtăm cu noi, și în care ne regăsim mereu. Indiferent de valoarea literaturii române până la Eminescu, literatură pe care ei au recunoscut-o întotdeauna, un poet național nu putea apărea fără nicio legătură cu ceea ce fusese înaintea lui. „Tradiția, cum observa recent M. Drăgan, chiar fără să fie omogenă și de o valoare egală, a fost pentru Eminescu un punct esențial de plecare”46. Încorporându-l tradiției, cum este și firesc, dar fără a respinge de plano nuanțările nece-sare, ne vedem obligați să recunoaștem însă că Eminescu a rămas, în epocă, singur, întrucât niciun alt poet nu s-a ridicat până la înălțimea sa, pentru a-l însoți47.

Actualitatea lui Eminescu a devenit, cu unele excepții, când din concluzie a fost transformată în pretext ori pre-misă, o chestiune: acceptată odată pentru totdeauna, fără a mai fi reluate vechile demonstrații. Firește, problema nu

45 P. Constantinescu, O catedră Eminescu, p. 3.46 Mihai Drăgan, „Eminescu, sinteză a spiritului național”, în: Scânteia, V (1989), 24, p.4.47 E. Papu, „Noi suntem adevărații contemporani ai lui Eminescu”, în Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului, 19, 13 mai 1989, p. 3.

Mihai EMinEscu

346

s-a pus astfel în întreaga posteritate a poetului. Idolatria și imitația de început au căzut în desuetudine, dar nu s-a ajuns și la eradicarea lor. Treptat, permanența creației eminesci-ene a dobândit dimensiuni și semnificații noi, renunțând în acest fel la vechile șabloane interpretative. Eminescu a fost redescoperit mereu, de fiecare dată de pe o altă treaptă, intrând astăzi într-o etapă distinctă a contemporaneității sale valorice și temporale.

În 1929, când Eugen Lovinescu afirma că „fenomenul eminescian rămâne și acum încă nou, unic”48, epigonismul declarativ fusese depășit în favoarea excursurilor interpre-tative. Judecățile de valoare nu mai erau formulate în virtu-tea unor circumstanțe temporale sau sentimentale, ci totul era raportat la creația eminesciană. De altfel, recunoscând unicitatea eminescianismului, Lovinescu se referea înainte de toate la opera poetului, „a cărei valoare nu este numai istorică, ci și actuală și, probabil, și viitoare”49. Cu timpul, recurența eminescianismului a fost învederată de investiga-rea creației sale poetice. Deși nu s-a renunțat la ideile uzate de prea multă folosire, „cel mai mare poet român al secolului XIX”, „romantic întârziat” sau „ultimul mare romantic”, este privit altfel astăzi, când modernitatea sa se întemeiază, îna-inte de toate, pe criterii de ordin valoric, care nu îl izolează într-un timp anume.

„Natural că poezia are o latură de eternitate a ei, declara un avizat exeget al fenomenului eminescian,

48 E. Lovinescu, Mihai Eminescu, p. 67.49 E. Lovinescu, Mihai Eminescu, p. 73.


347

tot așa cum are și o latură a stilului de epocă și a împre-jurărilor de epocă. În aceste sensuri, se aseamănă și se deosebește poezia de astăzi de poezia din vremea lui Eminescu. Dar predomină latura de esență a poeziei, care se transmite de la o epocă la alta, ca o permanență, și care constituie însăși perenitatea poeziei. Putem vorbi, deci, despre o asemănare, despre o identitate chiar între epoca lui Eminescu și epoca noastră atunci când este vorba de poezia adevărată”50.

În zilele noastre, când Eminescu a fost integral restituit, circumstanță care oferă posibilitatea unei viziuni de ansam-blu asupra operei lui, s-a văzut că actualitatea poetului este cu mult mai complexă decât se credea, fiind una structu-rală, deci de profunzime. Fără a se eluda vechile interpre-tări, astăzi se acceptă că necunoscându-i pe Kierkegaard (Tratatul disperării) și Georg Büchner (Wozzek), Eminescu a creat „poate prima valoroasă piesă lirică a existențialismului”, existențialism „difuzat abia în veacul nostru”51. Dar nu numai atât. Mergând mai departe cu investigația sa, Edgar Papu conchidea că un alt fapt care „îl prezintă pe Eminescu într-o lumină actuală este cultivarea versului liber, anume nu în forma incipientă inaugurată de unii simboliști, ca Gustave Kahn, ci în cea avansată și radicală de astăzi”52. Același remarca apoi că „o altă trăsătură de precursor se mai des-prinde pronunțat la Eminescu din zona minus a grotescului

50 E. Papu, „Noi suntem adevărații contemporani...”, p. 3.51 E. Papu, Lumini perene, p. 131.52 E. Papu, Lumini perene, p. 132.

Mihai EMinEscu

348

său”53. Pe aceeași linie, cineva releva că poetul poate fi înca-drat „printre precursorii unui spirit în raport cu care poeții de avangardă se voiau reprezentanții cei mai dinamici”54. O asemenea opinie nu numai că nu mai surprinde pe nimeni, dar pare subînțeleasă, dacă nu uităm desigur ce a reprezen-tat Eminescu pentru cultura română din momentul afirmă-rii sale.

Întreaga noastră literatură din ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, și apoi din secolul al XX-lea, s-a rapor-tat la paradigma eminesciană. În acest caz, poetul s-a impus, reclamat de imperative temporale și valorice, ca model total, stare de fapt care i-a conferit și ipostaza de precursor, iar mai târziu pe cea de etalon în funcție de care ne particula-rizăm identitatea națională și devenirea istorică55. Simbol și matrice a spiritualității românești moderne, „Eminescu, care alimentase, prin ani, orgoliul tradiționaliștilor, poate servi, cum s-a remarcat nu o dată, drept steag poeților celor mai puțin dispuși să omagieze statuile”, întrucât, „rămânând unic și de neconfundat, un astfel de poet și o astfel de poezie sunt mereu în stare să-și reînnoiască ecourile de-a lungul infinitei repetiții niciodată monotone, care constituie destinul mari-lor opere”56.

Sondajele interpretative efectuate în ultimul timp au evidențiat de fiecare dată noi elemente ale modernității și ale perenității operei eminesciene. Între altele, a fost reliefat și faptul că printr-un acut „titanism al depărtării, Eminescu

53 E. Papu, Lumini perene, p. 131.54 I. Pop, „Mișcarea românească de avangardă...”, p. 336.55 M. Drăgan, Mihai Eminescu. Interpretări, vol. I, p. 6.56 I. Pop, „Mișcarea românească de avangardă...”, p. 338.


349

aduce la cele mai neverosimile înălțimi o poezie inaugurată odată cu profeții biblici și cu Hesiod”57. Pe de altă parte, permanența creației poetului național este garantată de „pendularea între mythos și logos, între metafora poetică și rigoarea științifică”, considerată a fi „una dintre manifestările de esență ale geniului creator”58.

Un alt aspect al creației eminesciene care a rămas și va rămâne mereu actual este acela reprezentat de profetismul scrisului său, profetism pe care și l-a asumat întotdeauna ca pe un sacerdoțiu, transformându-l în militantism. Prin întreaga activitate, Eminescu a repudiat acel spațiu inefa-bil al izolării creatorului59, acea „sainte solitude” a lui Vigny, care îi sugerase lui Villemain plăsmuirea ezotericului „tour d’ivoire”. Nu a existat, în epocă, un alt scriitor care să se fi angajat cu atâta obstinație, dublată de o înaltă și nobilă res-ponsabilitate, în soluționarea problemelor fundamentale ale vremii sale. Iar vremea pe care o avem în vedere, a fost aceea a trasării fundamentelor României moderne. Tot ce s-a rea-lizat apoi a fost clădit și în funcție de edificiul gândit și pre-figurat de Eminescu. O minte genială ca aceea care a reușit să imagineze o poezie în care „orice sunet rămâne enigma-tic fără concursul conștiinței”60, nu se putea menține canto-nată între orizonturile unui timp, indiferent cât de generos și înnoitor s-ar fi arătat acela. Scrisul său ni-l înfățișează ca

57 E. Papu, Lumini perene, p. 42.58 Traian Dinorel Stănciulescu, „Viziune și previziune eminesciană”, în: Contemporanul, 24, 9 iunie 1989, p. 6.59 George Călinescu, Istoria literaturii române (Compendiu), București, 1963, p. 11.60 Henri Zalis, „Fosforescența unei poetici geniale”, în: Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului, 22, 3 iunie 1989, p. 10.

Mihai EMinEscu

350

pe un vizionar care „are conștiința inițiativelor mesianice. Măreția de a crede în ceva o unește cu respectul naturii, grație căreia omul are veșnic un interlocutor”61.

Permanența semnificațiilor și a facturii operei emines-ciene este mult mai profundă decât pare la prima vedere. De aceea, universul poeziei sale, scrutat în timpuri și pe meri-diane diferite, continuă nu numai să fascineze, ci să și sur-prindă, să suscite noi și noi întrebări. Eminescu nu poate fi definit printr-o formulă, oricât de cuprinzătoare ar fi aceasta. Totodată, el nu poate fi subordonat unui curent anume, unei școli sau epoci absolut delimitate. Toți cei care au scris des-pre el au descoperit un nou Eminescu, deși toți îl recunosc a fi mereu același, egal sieși, dar deasupra tuturor. Cu fie-care generație, ne apropiem puțin de adevăratul Eminescu, realizând în același timp cât de departe suntem de descope-rirea lui integrală. Opera sa rămâne mereu același univers deschis, iar „fiecare monografie eminesciană se sfârșește cu începutul”62. Întru totul îndreptățit s-a subliniat că „există o dimensiune a operei eminesciene a cărei fascinație și putere de iradiere sporește în timp și posibilitățile noastre de cuprindere par tot mai neputincioase de a sesiza esența”63. O asemenea reflecție, formulată astăzi, ne amintește de acele considerații avansate în momentul trecerii poetului în eter-nitate, considerații potrivit cărora „el este veșnic în mijlocul nostru” și va rămâne printre noi atât timp cât va exista limba română, pe care a modelat-o în așa fel încât a putut:

61 H. Zalis, „Fosforescența unei poetici geniale”, p. 10.62 P. Rezuș, Mihai Eminescu, p. 442.63 Mircea Popa, „Eminescu azi”, în: Cronica, 26, 30 iunie 1989, p. 1.


351

„Eminescu cuprinde în versurile cele mai măiestrite ideile cele mai înalte, pe cât timp vor exista codrii și teii, favoriții poetului, cât timp vor exista doinele și baladele românești [...] și cât timp va exista poezia lirică, pe care a ridicat-o la cel mai mare grad de înălțime”64.

Așadar, permanența lui Eminescu este incumbată de permanența limbii române, nu numai datorită faptului că opera sa a fost înnobilată în veșmântul acestui idiom, ci și pentru că el „este cel dintâi scriitor român care scrie către toți românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaște ca al lor”65. Această particularitate era reve-lată în 1909, atunci când exegeza eminesciană se afla încă la începuturile ei. Nu era, desigur, prima referire la limba poeziilor lui Eminescu. În 1883, de pildă, încheindu-și suc-cinta prefață care însoțea volumul de Poesii, Titu Maiorescu observa că Eminescu „a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”66. Cu timpul, s-a ajuns să se recunoască faptul că spiritul limbii române este acela în care a scris Eminescu, iar „limbajul poetic eminescian situează definitiv poezia româ-nească în contemporaneitatea poeziei moderne, europene”67. Cu șase decenii mai înainte, Mihail Dragomirescu arătase că „limba poetică a lui Eminescu este [...] un fel de unicum în

64 M. Carp, I. Saizu, „Moartea poetului reflectată...”, p. 1000.65 N. Iorga, Eminescu, p. 101; Gheorghe Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice și stilistice ale operei, Iași, 1980, p. 83.66 T. Maiorescu, Opere, vol. II, București, 1984, p. 424.67 Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iași, 1979, p. 458.

Mihai EMinEscu

352

literatura lumii”68. Actualitatea limbajului poetic eminescian este o temă mereu abordată nu pentru că cineva s-ar îndoi de veracitatea ei, ci pentru că vechilor demonstrații li se ală-tură mereu noi argumente, care confirmă că el

„a pătruns înlăuntrul cuvântului, unde i-a surprins ca nimeni altul toate tonurile posibile, cu întreaga bogăție de sensuri, sub-sensuri și semnificații, pe care le-ar putea scoate din adânc fiecare vibrație a sa”69.

Eminescu este o permanență definitorie a devenirii românești, întrucât, așa cum s-a recunoscut nu o dată, el „dez-văluie în viziunea integrală a operei sale expresia romanității”70. Nici nu se putea altfel, deoarece el a fost „omul care a cunos-cut mai bine ca oricine țara lui”71. Cunoașterea aceasta nu se rezuma însă numai la o anumită epocă, ori la diferite aspecte ale înaintării românești. Puțini dintre contemporanii săi erau la fel de informați asupra realităților timpului lor, iar istoria de odinioară nu ascundea pentru el, cum singur mărturisea, vreun secret, întrucât: „Trecutul este în mine și eu sunt în trecut, / Precum trăiește cerul în marea ce-l respiră”72. Nici

68 M. Dragomirescu, Mihai Eminescu, p. 152.69 E. Papu, Lumini perene, p. 157; M. Drăgan, „Eminescu este un model absolut în toate”, în: Cronica, 21, 26 mai 1989, p. 2; Luiza Seche, „Azi, după 20 de ani, lucrarea nu a pierdut nimic din interes, prospețime și utilitate...”, în: Suplimentul literar-artistic al Scânteii ti-neretului, 26, 1 iulie 1989, p. 10.70 Nicolae Orăviceanu, „Romanitatea eminesciană”, în: Familia, 5, mai 1989, p. IV.71 N. Iorga, Eminescu, p. 134.72 Ms. 2254, f. 40.


353

una dintre marile întrebări ale istoriei naționale, și nu numai ale acesteia, nu i-a rămas străină. Ideea unirii românilor de pretutindeni, independența tuturor provinciilor românești, continuitatea românească pe pământul Daciei traiane, uni-tatea etnică și lingvistică, apărarea drepturilor naționale, au fost doar câteva dintre temele care s-au constituit în întrebări permanente cu care s-a confruntat poetul73. Confruntarea aceasta nu a fost însă numai una de principii, ci a reprezentat o constantă a activității sale. Încă înainte de a publica Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, credo-ul lui patriotic, Eminescu a fost preocupat, până la obstinație, de propășirea neamului său, propășire de care s-a simțit întotdeauna răspunzător.

Angajarea sa la soluționarea marilor probleme ale deve-nirii naționale, a considerat-o ca pe o înaltă îndatorire civică, întrucât, mărturisea el, :

„cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsu-rilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau

73 Dimitrie Vatamaniuc, „Istoria națională în însemnările din manus-crise și în proza politică”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 643-651; Al. Matei, „Trecutul românesc în publicistica eminesciană”, în: Tribuna, 23, 1 iunie 1989, pp. 1-2; 23, 8 iunie 1989, p. 3; 24, 15 iunie 1989, p, 4; 26, 29 iunie 1989, p. 3; I. Saizu, „Vocația independenței”, în: Luceafărul, 17, 29 aprilie 1989, p. 6; 18, 6 mai 1989, p. 6; 20, 20 mai 1989, p. 3; Ștefan Pascu, „Gândirea social-politică a lui Eminescu”, în: Tribuna, 24, 15 iu-nie 1989, p. 3; Achim Mihu, „Conceptul eminescian despre societate”, în: Tribuna, 24, 15 iunie 1989, pp. 1-2; Grid Modorcea, „Eminescu și Ideea Unității”, în: Contemporanul, 49, 2 decembrie 1988, pp. 8-10; I. Saizu, Gh. Buzatu, „Rostul românilor în istoria universală”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 683-700; Pompiliu Teodor, „Scena politică austro-ungară și românii. Opinii eminesciene”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 701-714; Dan Gh. Teodor, „Eminescu și etnogene-za românească”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 807-821.

Mihai EMinEscu

354

deja în ele intenția unei zidiri monumentale care este menită de a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor munca generațiilor trecute, care pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fie-care secol din viața unui popor complet de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă este cuprinsă ideea stejarului întreg”74.

Judecându-și, în funcție de aceste principii, rosturile sale cetățenești, Eminescu s-a implicat fără rezerve în trasa-rea fundamentelor viitorului națiunii sale, adică a prezentu-lui nostru și a acelora care ne vor urma. Cineva care a stăruit îndelung asupra vieții și a operei poetului, sesiza că el a fost

„un gânditor aplecat peste toate tainele neamului său, atent la toate zvonurile trecutului, solicitat de toate semnele viitorului. Ideologia lui patriotică, așa de impropriu denumită «ziaristică», se vădește cu fiecare zi una dintre pietrele de boltă ale așezărilor românești, de azi și de mâine. Nici una dintre problemele politice, sociale și economice, care dirijează un popor, nu i-a fost absentă, și nimeni nu a adus în judecarea lor o vizi-une mai adâncă, mai profetică, mai actuală”75.

Nici nu se putea altfel, atât timp cât „puțini oameni, sem-nala Iorga în 1892, au iubit vreodată mai sincer, mai adânc și mai dezinteresat România politică și România națională,

74 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 10.75 Perpessicius, „Actualitatea lui Eminescu”, p. 518.


355

decât Mihai Eminescu”76. Patriotismul său nu a fost niciodată conjunctural, ci unul exemplar, care cuprindea în sine toate aspirațiile și gândurile frumoase ale neamului său. După ce în iulie 1880, scria că, „fără cultul trecutului nu este iubire de țară”, în primăvara anului următor relua vechea reflecție, care nu era deci una întâmplătoare, întrebându-se, nu fără neliniște: „oare nu am uitat cumva că iubirea de patrie nu este iubirea brazdei, a țarinei, ci a trecutului?”77. Scrutând perma-nent trecutul, în care căuta remediile unui prezent îngrijoră-tor, marele patriot se arăta mândru de a fi român, căci, dincolo de vicisitudinile secolelor și de nedreptățile istoriei, „această țară mică și știrbită este țara noastră, este țara românească, este patria iubită a oricărui suflet românesc”78. Discutând pro-pensiunea eminesciană către trecut, se cuvine să precizăm că în cazul său cultivarea trecutului se voia o osteneală de a-l actualiza, nu de a-l diviniza, deoarece orice efort de îndrep-tare se cere a fi descifrat și în funcție de realizările anterioare79.

Fascinat de trecut, deci de istorie, Eminescu a încercat să le demonstreze contemporanilor lui că „istoria este voință și nu teorie”, întrucât altfel cei interesați ar fi învățat ceva din istorie, pe care o știau și atât80. Așadar, valoarea istoriei nu rezidă în înregistrarea pasivă a unor fapte și fenomene

76 N. Iorga, Eminescu, p. 51.77 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 252, 305.78 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 200.79 Gh. Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice..., p. 115.80 Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, p. 530; Gabriel Țepelea, „O dominantă a publicisticii emi-nesciene: istoria națională”, în: Luceafărul, 49, 3 decembrie 1988, p. 7.

Mihai EMinEscu

356

trecute, ci mai ales în tâlcuirea lor în vederea sugerării îndreptărilor pe care le reclamă, deopotrivă, prezentul și vii-torul81, căci „Una-i lume-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur, / Alta unde cerci viața s-o-ntocmești precum un faur” (Memento mori).

Explorarea trecutului, în accepțiunea poetului, însemna cunoaștere, pentru că numai astfel putea fi înțeles prezen-tul și întrevăzut viitorul, ale căror edificii poartă amprenta istoriei dintotdeauna. Din această perspectivă, scrisul emi-nescian ni se înfățișează într-o exemplaritate imanentă82. Timpul nu numai că nu i-a estompat modernitatea, ci, dim-potrivă, i-a potențat-o. În anii din urmă, lui Eminescu i-au fost tot mai clar conturate preocupările circumscrise isto-riei, evidențiindu-se, de fiecare dată, preocuparea lui de a sonda soarta umanității și a individului, dar mai ales destinul neamului său, destin care îl entuziasma atunci când scria:

„de când este suflet de român pe fața pământului, românul a fost mândru de a fi român [...]. Sămânța din care a răsărit acest popor este nobilă, și poporul nu va pieri decât atunci când românii vor uita noblețea seminției lor”83.

81 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, București, 1576, p. 14; Al. Zub, „Viziune și desfășurare istorică la Mihai Eminescu”, în: Revista de istorie, 6/1980, pp. 1099-1117; Damian Hurezeanu, „Mihai Eminescu, un pasionat al istoriei”, în: Revista de istorie, 1/1982, pp. 115-136; 2/1982, pp. 313-338; M. Drăgan, „Conștiință națională și cultură la Eminescu”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 735-746; Șt. Lemny, „Mic curs de istorie națională în viziune eminesci-ană”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 715-734; I. Saizu, „Eminescu despre istorie și istorici”, în: Cronica, 22, 2 iunie 1989, p. 2.82 T.D. Stănciulescu, „Viziune și previziune eminesciană”, p. 6.83 Gh. Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice..., p. 115.


357

În fiecare pagină semnată de el și care avea tangență cu istoria, Eminescu ne apare ca un sfetnic al neamului său, pen-tru care istoria este, în același timp, prima carte de învățătură și primul îndemn la faptă84. Actualitatea lui o recunoaștem deci și de această dată, deoarece el „a izbutit, într-un uriaș efort de convergență, sinteza unui moment istoric, al său, unic și nerepetabil, cu o întreagă devenire, cu un întreg pro-ces istoric, al poporului român”85.

Permanența lui Eminescu este atât de manifestă și pildu-itoare, încât a o releva nu este o dificultate. Dar nu este nici ușor să fixezi coordonatele contemporaneității eminescianis-mului, evitând formulele stereotipe la care s-a apelat într-un anumit interval istoric. Durabilitatea ideilor sale, nealterată de trecerea anilor, nu numai că o realizăm ca pe ceva firesc, dar ea ni se impune ca o consecutivitate stringentă. Explicația acestei stări de fapt o descoperim în aceea că poetul și-a depășit timpul, „printr-un deosebit tip de vizualitate activă, cum remarca Edgar Papu, care îl face uneori să primească intuițiile lucrurilor parcă prin ochiul veacului nostru”86.

Concomitent, „în gândirea lui Eminescu nu este premisă care să nu fie totodată concluzie, și nu este concluzie care să nu fie premisa următoare”87, în genialitatea lui, unanim recunos-cută ca expresie desăvârșită a întrupării specificului național, poetul a reușit să confere „ideilor utilizate anterior de alții

84 Al. Zub, Sensul duratei la Eminescu, p. 29; Livius Ciocârlie, „Despre Eminescu”, în: Orizont, 21, 26 mai 1989, p. 6.85 Z. Dumitrescu-Bușulenga, Itinerarii prin cultură, București, 1982, p. 57.86 E. Papu, Lumini perene, p. 132.87 V. Streinu, Eminescu, p. 225.

Mihai EMinEscu

358

un centru polarizant nou”88. Reluând, pe un alt plan, aceeași reflecție, cineva atrăgea atenția asupra faptului că „a existat în spiritul eminescian o extraordinară putere de a «contamina» tot ceea ce gândul atingea, un uluitor mod de «transmutare» alchimică pe care l-am putea numi eminescianizarea lumii”89. Această eminescianizare nu trebuie privită ca o încremenire temporală a unui teritoriu abandonat sau depășit istoricește. În cazul său, etalonul duratei a fost și a rămas

„timpul poetic, pe care arta și mai cu seamă poezia și muzica îl plăsmuiesc, un prezent ale cărui calități sunt de asemenea natură încât poate înlocui timpul comun, fizic și sufletesc, și posedă, în același timp, virtuți de permanență, devenind un prezent imuabil”90.

Existența aceluia, care alături de puțini alții în lume, s-a numărat printre „oamenii predestinați care rezumă o literatură”91, a rămas pentru noi, peste timp, „un mit al genezei”92, dar și „mitul scriitorului național al cărui geniu, ca expresie sublimată a geniului nației, se află deopotrivă în istorie și împotriva ei și apăsat de tragismul vieții”93.

88 Constantin Ciopraga, „Eminescu și literatura engleză”, în: Ateneu, 11, noiembrie 1983, p. 18.89 Theodor Codreanu, „Organicitatea operei”, în: Luceafărul, 46, 12 noiembrie 1988, p. 10.90 George Popa, Prezentul etern eminescian, Iași, 1989, p. 10; M. Drăgan, „Eminescu este un model...”, p. 2.91 N. Iorga, Eminescu, p. 186.92 A.E. Baconsky, „Eminescu în poezia universală”, în: Contemporanul, 24, 12 iunie 1964, p. 8.93 M. Drăgan, „Conștiință națională și cultură...”, p. 746.


359

Eminescu este, așa cum a observat Constantin Ciopraga, o „personalitate sinteză, spre el se întorc toate privirile, așa cum pe vitraliul en rosace, de pe fațada unei catedrale, toate petalele rozei simbolice converg spre centru”94. În același timp, opera lui este „actul de identitate universală al neamu-lui nostru”95, iar el, în totul, s-a impus ca o prezență ideală, ca unul dintre „acele spirite devenite stele polare și tovarăși de drum ai umanității”96.

Spiritualitatea românească este de neconceput fără prometeica personalitate a lui Mihai Eminescu. În 1928, Mihail Dragomirescu declara, și nu era primul, că prin Eminescu „ajungem la o culme”, că el însuși „este manifesta-rea directă cea mai înaltă a sufletului poporan românesc”97. Opt ani mai târziu, Perpessicius arăta că poetul național este acela „al cărui duh călăuzește și va călăuzi de-a pururi spiritualitatea românească”98. Mihai Drăgan, la rândul său, scria, nu demult, că „omul acestui spațiu geografic și sufle-tesc dobândește astfel, prin creația eminesciană, rostul lui spiritual deplin, acela de creator, situându-se deopotrivă, prin faptele culturii, în orizontul istoriei lui și în lumea universalității”99. Încă o dată, Eminescu ni se înfățișează ca o permanență ineluctabilă, pe care o descoperim în tot ceea ce ne particularizează ființa națională, afirmându-ne

94 C. Ciopraga, „Eminescu și literatura engleză”, p. 143. 95 V. Streinu, Eminescu, p. 73; 96 M. Drăgan, „Eminescu este un model...”, p. 4.97 M. Dragomirescu, Mihai Eminescu, p. 280.98 Perpessicius, „Actualitatea lui Eminescu”, p. 517; Gh. Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice..., p. 157.99 M. Drăgan, „Eminescu este un model...”, p. 2; C. Ciopraga, „Eminescu și literatura engleză”, p. 152.

Mihai EMinEscu

360

ca români și implicit ca martori și arhitecți ai unui timp și ai unui spațiu planetar. Prin Eminescu, model și dimensi-une a eternității spiritualității românești, fiecare dintre noi încercăm sentimentul veșniciei, uitând sau sfidând timpul de pe baricada acelora care înfruntă istoria. Suzeranitatea lui Eminescu, înțeleasă nu ca o servitute ci ca un sacerdoțiu, este atât de prezentă în fiecare clipă a existenței noastre, trecătoare și eterne în același timp, încât despărțirea de poet a fost și a rămas imposibilă”100.

Permanența lui Eminescu, temporală sau valorică, este așadar un dat al devenirii românești. Gândurile lui, gânduri care seamănă cu „egiptenele piramide” (Cu gândiri și cu imagini), eterne și tainice, au prefigurat fundamentul isto-riei românești și de aceea gândurile și faptele noastre se cer a fi pe măsura etalonului stabilit de el. „El singur priveghează încă, releva Vladimir Streinu, istoria culturii române ca o clopotniță pusă la începuturi, cum priveghează, de aseme-nea, Dante, Shakespeare și Goethe, tot de la începuturi, isto-ria unei culturi naționale”101. Eminescu este ofranda adusă de neamul lui la zidirea acelei cetăți care, asemeni poetului însuși, va rămâne în permanență un spațiu inițiatic, dincolo de infinitatea timpului și de zările nesfârșire ale univer-sului102. El va dăinui acolo, în empireu, drept „clopotul de aramă” (Se bate miezul nopții) ce ne va vesti fiecare înce-put de zi, chezășia propriei năzuințe, pe care o visa ca pe o piramidă.

100 Mihai Ungureanu, „Despărțire imposibilă”, în: Contemporanul, 25, 16 iunie 1989, p. 10.101 V. Streinu, Eminescu, p. 245.102 D. Murărașu, Mihai Eminescu. Viața și opera, București, 1983, p. 420.


361

„Ivit din nemargini și reîntors în haos, sub întruchipa-rea fulgerului neîntrerupt rătăcitor, Eminescu a zămis-lit un spațiu în măsură să-i cuprindă nu doar pribegia prin efemer, ci și statornicia în eternitate”103.

Însemnele perenității lui pot fi descifrate în fiecare clipă a definirii românești, pe care, veghind-o și îndrumând-o în permanență, a modelat-o după sine, stabilindu-i o traiectorie ce pleacă din prezentul uman, pământesc și trecător, pentru a ajunge în eternul sublim și neîntinat. Din înălțimile lui tainice, geniul eminescian, exemplar și modelator, înnobilează simțirea românească cu ecoul său veșnic, individualizându-o, dar și armonizându-o cu universalitatea. Permanența lui Eminescu sau nevoia de Eminescu, acela „pururi tânăr” și român, repre-zintă nu doar dimensiunea, ci și esența românismului, el fiind:

„farul prim al permanenței și duratei noastre în cul-tură, pilda prin excelență a angajării totale a unui poet în destinul poporului, în tradițiile, suferințele, luptele și izbânzile acestuia, în direcțiile devenirii sale istorice”104.

Pe orice meridian al globului, verbul eminescian, unic și veșnic, poartă cu sine gândurile și faptele unui neam, afir-mându-ne istoria, cu strălucirea ei aurorală, și sincronizând-o cu ritmul înaintării universale. Permanență definitorie a devenirii istorice românești, Eminescu este deopotrivă o permanență a devenirii umanității.

103 Alexandru Melian, Eminescu, univers deschis, București, 1987, p. 231.104 Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, p. 301.

363

Mihai EMinEscu și hraMul juBiliar

al Mănăstirii putna1

Paul Leu

Odată cu oficierea solemnă a actului de la 2 iulie 1504, s-a îndătinat în inima și conștiința urmașilor Sf. Ștefan cel Mare, ca an de an, prin arșița și gerurile istoriei, să

vină în pelerinaj la Mănăstirea Putna pentru a se închina și a cinsti pe acela care s-a identificat cu vrerea poporului român dintotdeauna.


Mihai EMinEscu

364

În momentele de cumpănă ale existenței locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic, gândurile tuturor au alergat către acel simbol al unității, continuității și nea-târnării românești, care se odihnește în prima sa ctitorie, situată între obcinile împădurite ale Țării de Sus. Conștiința colectivă s-a manifestat, de-a lungul secolelor, prin crearea a numeroase legende și tradiții care au în centrul lor per-sonalitatea și faptele lui Ștefan Vodă. Umbra acestuia, erou național, așa cum și-a închipuit-o marele anonim, o aflăm ilustrată masiv, începând cu Ion Neculce, în O samă de cuvinte, și continuând cu alte file de istorie nescrisă, imagi-nate de popor, pe care, parțial, S.F. Marian2, Tudor Pamfile, Gh.T. Kirileanu și Teodor Bogdan le-au consemnat, cu hăr-nicie de albină, în culegerile lor.

Mihai Eminescu, în articolul „Răpirea Bucovinei”, apă-rut în Curierul de Iași, la 30 septembrie 1877, a consem-nat, printre altele, și una dintre legendele care circulau pe această temă. El povestește că, în noaptea de 12 octom-brie 1777 (data decapitării domnitorului Grigorie al III-lea Ghica de către turci, pentru că s-a opus anexării nordului Moldovei la Imperiul Austriac), chipul Sf. Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna s-ar fi întristat, iar la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare al mănăstirii,

„a început să sune de la sine, întâi încet, apoi mai tare și mai tare. Călugării, treziți din somn, se uitară în ograda mănăstirii [...]. Biserica se lumină de la sine înăuntru

2 Simion Florea Marian, Legende istorice din Bucovina, Paul Leu (ed.), Iași, 1981.


365

de o lumină stranie și nemaivăzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul deschise ușa bise - ricii [...] în această clipă clopotul a tăcut și în biserică era întuneric des. Candela de pe mormântul lui Vodă se stinsese, deși avusese untdelemn îndestul. A doua zi Voievodul Moldovei era atât de mohorât și de stins, încât pentru păstrarea memoriei lui, un călugăr, care nu știa a zugrăvi, a făcut copia care există astăzi”3.

De mai bine de o jumătate de mileniu, în momentele lor de deznădejde, speranță sau bucurie împlinită, românii, de pe întreg cuprinsul vechii Dacii, au alergat cu sufletul des-chis la Mănăstirea Putna. Ideea sărbătoririi de către întreaga suflare românească a apărătorului perenității poporului nostru a fost emisă la Putna, în 1856, cu ocazia deshumării rămășițelor pământești ale Sf. Ștefan cel Mare și ale familiei sale, iar cel dintâi care a adus-o la cunoștința românilor de pretutindeni (prin intermediul publicațiilor: Calendarul pen-tru români pe anul 1857, Albina, Sfinte oseminte de la Putna) a fost preotul patriot Iraclie Porumbescu4. În reportajul său Mănăstirea Putna, 12 noiembrie 1856, scriitorul pașoptist, care avea să fie numit egumen al mănăstirii cu puțin timp înainte de a muri (13 februarie 1896), asistând la deshuma-rea osemintelor și făcându-se exponentul comisiei de cerce-tare a relicvelor străbune, propune ca înhumarea lor să aibă loc în luna mai sau la 2 iulie 1857, în fața reprezentanților români din Bucovina și din celelalte țări românești.

3 Mihai Eminescu, „Răpirea Bucovinei”, în: Curierul de Iași, 106/1877.4 A. Vasiliu, „Iraclie Porumbescu, inițiator al serbării de la Putna”, în: Bucovina literară, III (1943), 46; D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, București, 1968, p. 103.

Mihai EMinEscu

366

În acest sens, printre multe altele, Iraclie Porumbescu pune în dezbaterea publicului și următoarele probleme:

„Să se proiecteze pentru reconsacrarea și reașezarea relic-velor Sf. Ștefan cel Mare și ale familiei lui, în locul unde se va ordona de înaltele instanțe, o celebrare solemnă! Să se cheme la aceea întregul cler al Bucovinei! Să se invite și alte notabilități ale nației române din Bucovina și din cele-lalte țări românești! Și în ce mod să se urmeze invitarea acestora: circulare oficiale, în Principate, prin consulate sau prin jurnale publice, și care să fie acele notabilități?”5.

Ideile celebrării solemne și a convocării reprezentanților națiunii române din Bucovina și din celelalte țări românești, pentru a sărbători pe cel care a ridicat însângerata spadă a lup-tei pentru dreptate, neatârnare și libertate căzută din mâna lui Decebal, au continuat să plutească în atmosfera socio-poli-tică a timpului fără a se înfăptui. Abia după treisprezece ani, ea a reapărut public la Viena, în ambianța unor discuții care au avut loc la Societatea literar-socială România. În ședința din 4 decembrie 1869, după dizertația lui C. Aronovici, inti-tulată Despre geniul lui Ștefan cel Mare, s-a făcut propunerea organizării unei serbări naționale la Putna.

Printre adepții fervenți ai înfăptuirii actului istoric, care a avut loc la hramul Mănăstirii Putna, în august 1871, s-a numă-rat și Mihai Eminescu. Când a ajuns la Viena, în toamna anu-lui 1869, a găsit tinerimea română grupată în două asociații,

5 Iraclie Porumbescu, „Mănăstirea Putna, 12 noiembrie 1856”, în: Calendar pentru români pe anul 1857, XIV (1857), p. 83.


367

care nu se înțelegeau în privința unor probleme de formă. Eminescu s-a înscris în ambele societăți pentru a milita, din interior, în vederea realizării unei uniri necondiționate. Pentru a-i convinge, tânărul „auditoriu la filozofie”6 a recurs, cu înțelepciunea senectuții, la următoarea pildă:

„Domnilor! Un comerciant are un capital de 1.000.000. Firma sa este Z! Capitalul său nu ar fi același, dacă el s-ar numi Y sau Z! Noi suntem o societate cu un capital de principii și de inteligențe, firma noastră este România. Presupunem că firma noastră ar fi de exemplu românis-mul, fondul nostru, ființa noastră morală nu ar fi aceeași? Comerciantul de sub firma X presupunem că bancro-tează, oare caracterul firmei lui, cu toate că numele lui a rămas același, nu se schimbă? Dovadă dar că numele nu este lucrul, ființa însăși, cum haina pe care o poartă un om nu-i omul însăși, cum zdreanța unui nume obscur poate acoperi un geniu, cum purpura unui nume regal poate învesti pe un idiot. Cine conspiră contra legii fun-damentale a României, acela este mai conspirator decât cel care conspiră contra numelui, a hainei, pentru că acea haină este strâmtă și noi vrem să-i croim tot aces-tei societăți o haină largă, în care să încapă toată lumea românească din Viena”7.

Nereușind de la prima încercare să realizeze unitatea necondiționată a tuturor studenților români din capitala

6 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 857 Biblioteca Academiei Române, „Fondul Eminescu”, 2257, f. 67.

Mihai EMinEscu

368

imperială, Eminescu a susținut unitatea în cuget și simțiri și pe alte căi, așa încât abia la sfârșitul anului 1870 se ajunge la hotărârea definitivă de unificare, iar în primăvara lui 1870, cele două asociații s-au contopit în România jună, sub deviza: „Uniți-vă în cuget, uniți-vă în simțiri”.

Ideea comemorării a patru sute de ani de la ctitorirea lăcașului de veci al marelui voievod moldav a avut un pro-fund ecou în rândurile tinerilor care studiau la Viena, dar și în alte părți. La sfârșitul anului 1869, cele două asociații vieneze au ales un comitet provizoriu și au lansat un pro-iect de program pentru serbarea națională la mormân-tul Sf. Ștefan cel Mare, iar la 15/27 august 1870, un apel către „frații comilitoni” de la universitățile și academiile din București, Paris, Iași, Viena, Torino, Berlin, Pesta, Pisa și altele, prin care sunt chemați tinerii să se adune „din toate unghiurile spre a ne cunoaște unii pe alții, a ne uni în cuget și simțiri, a ne înțelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem și existăm, pentru progres și pentru cultivarea națională”. La Proiectul de program, Mihai Eminescu a mai adăugat un paragraf nou prin care cerea ca după desfășurarea serbării să se întrunească un congres al tuturor tinerilor:

„A doua zi, [...] se va improviza afară din mănăstire un congres al studenților români academici de pretutin-denea; programul congresului îl va avea să-l statorni-cească comitetul aranjator al serbării”8.

8 A.A. Mureșianu, Eminescu, Aurel Mureșianu și serbarea de la Putna, Cernăuți, 1935, p. 24.


369

Cele două documente, publicate în revista Traian, con-dusă de B.P. Hasdeu, și reluate de alte gazete românești, au avut un efect mobilizator deosebit. Tinerii din principalele centre universitare au alcătuit comitete locale de acțiune, au lansat liste de subscripții pentru strângerea fondurilor nece-sare acțiunilor care se vor întreprinde. Studenții români de la Paris vedeau în inițiativa vienezilor un act care urmează să șteargă granițele arbitrare pe care vrăjmășiile istoriei le ridicase în acel moment.

„Nivelarea Carpaților politici, Carpaților ce despotis-mul a voit să îi pietrifice pentru eternitate între părțile aceluiași tot; formarea unui lanț indisolubil între toate țările române: iată scopul suprem către care trebuie să jurăm că vom tinde”9.

Necesitățile organizatorice și imperativele economice, sociale și politice au determinat asociațiile de tineret ca, în primăvara lui 1870, să aleagă un Comitet central de pregătire a serbării de la Mănăstirea Putna, care să continue acțiunile inițiate de Comitetul provizoriu și să înlăture numeroasele piedici care se ridicau în cale. Sub influența ideilor poli-tice ale lui Eminescu, noul apel adresat tinerilor de la toate universitățile și academiile române și străine, se încheie cu următorul îndemn: „Să demonstrăm lumii că geniul popo-rului nostru viază, să-i arătăm că națiunea noastră înțelege misiunea sa”. Conținutul articolelor și al mesajelor, agitația provocată de febra pregătirii serbării de la Mănăstirea Putna,

9 În: Traian, II (1870), 12, 15 februarie.

Mihai EMinEscu

370

a alertat pe guvernatorul ducatului Bucovina. Într-un raport către Ministerul de Interne vienez, el scria că studenții români vor să folosească sărbătoarea religioasă de la 27 august ca „să demonstreze legăturile românilor din Bucovina cu cei din Principatele dunărene și din Transilvania și, în urmă, să aranjeze, pe această cale, o serbare națională”10. Că acesta era scopul nemijlocit al serbării de la Mănăstirea Putna, o explicita și Mihai Eminescu în Convorbiri literare, din sep-tembrie 1870, unde scria:

„exteriorul acestei festivități are să fie de un caracter isto-ric și religios; interiorul ei, dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta, are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o voiesc din toată inima”11.

Consistoriul mitropolitan din Cernăuți ignora delibe-rat scopurile politice, iar egumenul mănăstirii le încuraja cu multă diplomație, pentru a nu irita autoritățile imperiale și pe mitropolitul E. Hacman.

Deoarece izbucnise războiul franco-german, cu urmări grave asupra Franței, și atenția opiniei publice era atrasă de această situație internațională complexă, banca la care Comitetul central depusese vreo 5.000 coroane a dat fali-ment. În acest context, autoritățile Imperiului Austro-Ungar au înăsprit politica față de naționalitățile negermane și nemaghiare, manifestația patriotică nemaiavând loc la Putna în august 1870.

10 T. Bălan, Serbarea de la Putna – 1871, Cernăuți, 1932, p. 13.11 În: Convorbiri literare, IV (1870), 14, 15 septembrie.


371

După acest eșec temporar, Mihai Eminescu și Ioan Slavici, pentru a asigura înfăptuirea țelurilor propuse și a unității de acțiune, intervin energic în adunările studențești și în presă. Deși Comitetul coordonator era convins că ser-barea nu va mai avea loc, în „Instrucțiunea” de funcționare a Comitetului central al serbării, întocmită în mod judicios de Slavici, se prevedea, printre altele, că serbarea „are să se țină tot la Putna, de este cu putință, în 27 august 1871”12. Venind în întâmpinarea acestei idei, Eminescu, la aduna-rea din 25 mai 1871 a României june, cere cu însuflețire: „Azi este momentul să facem un pas rezolut, să realizăm dorința noastră comună! Pierdem un an din viața noastră comună, dacă mai amânăm serbarea pentru anul viitor”13, iar Slavici, cu aceeași ocazie, vorbind despre luptele eroice ale înaintașilor Traian, Decebal, Ștefan și Mihai, le spune celor de față că stăpânirea austriacă nu îi va împiedica să organizeze serbarea proiectată, iar dacă vor încerca, „avem să mergem la Putna cu desagii în spinare, cum s-au dus moții în ziua de 3/15 mai 1848, la adunarea de la Blaj”14.

Poliția vieneză, sesizată de agitația făcută de Eminescu și Slavici, îi cheamă pentru a da socoteală despre corespondența pe care o purtau cu „întreaga Europă”. Deoarece Eminescu era plecat în „țară” pentru a conduce campania „de presă”, la chestură s-a prezentat numai Ioan Slavici. În urma discuțiilor avute, după câteva zile, i se aduce la cunoștință că guvernul austriac nu se va amesteca, însă totul va depinde de autoritățile locale ale ducatului Bucovina, căruia îi ordonă să

12 În: Federațiunea, IV (1871), 57, 26 mai/7 iunie.13 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 110.14 Ioan Slavici, Amintiri, George Sanda (ed.), București, 1967, p. 49.

Mihai EMinEscu

372

le supravegheze toate mișcările. În iulie 1871, Comitetul cen-tral de organizare, format din Ioan Slavici, președinte, Mihai Eminescu, secretar, V. Morariu, secretar, și Pamfile Dan, casier, s-a deplasat la Cernăuți pentru a pregăti desfășurarea serbării, însă:

„fruntașii bucovineni se declarară împotriva ținerii serbării și a făcut studenților, spre marea surprindere a acestora, o primire lipsită de entuziasm. O atitudine diferită are Silvestru Andreievici-Morariu, al cărui fiu, Vasile Morariu, făcea parte din comitet. Comitetul decide, la sfatul lui Silvestru Andreievici-Morariu, să nu ceară permisiunea autorităților austriece pentru serbare, ci să le pună în fața unui fapt împlinit”15.

Tot acum, Eminescu și Pamfile Dan publică în paginile ziarului Românul, de la București, din 15 august, o scrisoare deschisă către D. Brăteanu, făcând referiri la atitudinea orga-nizatorilor față de evenimentul trăit.

„Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică, pe care i-o doriți dumnea-voastră, dacă ar trebui să însemne piatra de hotar, ce desparte, pe plan istoric, un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aran-jatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul aces-tei idei nu ni se cuvine nouă. Dacă o generație poate avea un merit, este acela de a fi aginite ale istoriei, de a

15 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., pp. 112-113.


373

purta sarcinile cu necesitate de la locul pe care îl ocupă înlănțuirea timpilor”16.

În drum spre Putna, pentru a-și asigura sprijinul populației, Slavici și cu Dan au vizitat mai multe localități din Țara de Sus.

„Ne-am oprit pretutindeni unde speram să ne găsim agenți, scria Slavici în Amintiri. Toți se bucurau că serba-rea se va face și, mai ales la Șiret, unde Teodor Ștefanelli făcuse o vie propagandă, am ținut chiar o mică întrunire”17.

Nu știm dacă tinerii organizatori, în călătoria lor „cu mare înconjor”, vor fi trecut și prin parohia lui Iraclie Porumbescu, dar am aflat că fostul participant activ la Revoluția din 1848 nu a rămas indiferent la noile forme de manifestare ale vechilor sale idei și sentimente, deoarece el credea, la patruzeci și opt de ani, că unde este inima tineri-mii, acolo sunt și ideile viitorului.

Un contemporan, bun cunoscător al istoriei Țării de Sus, nu demult, remarca locul principalilor organizatori:

„Contribuția lui Eminescu și Slavici la pregătirea și desfășurarea serbării a fost dintre cele mai importante, și intervenția lor în momentele de impas a fost salva-toare. Eminescu își aduce contribuția și pe tărâm teore-tic; Slavici mai ales pe tărâm organizatoric”18.

16 În: Românul, XV (1871), 15 august.17 I. Slavici, Amintiri, p. 55.18 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 120.

Mihai EMinEscu

374

Ajuns la capătul călătoriei sale, Slavici găsește, la Mănăstirea Putna, pregătirile pentru serbare în toi. Egumenul Arcadie Ciupercovici, unul dintre cei mai entuziaști susținători, dă studenților un sprijin nelimitat. Erau mobilizați, printre alții, elevii din Cernăuți și Suceava, între care se număra și Ciprian Porumbescu, însoțit de un grup de colegi de la Gimnaziul greco-oriental din fosta Cetate de Scaun a Moldovei. Ei au lucrat, alături de dulgherii și zidarii plătiți cu ziua, la ridicarea porticului festiv, a arcu-lui de triumf, la zidirea cuptoarelor și a vetrelor, la împleti-rea ghirlandelor, la confecționarea lampioanelor, la turnarea seului topit în ulcele, și a rășinei în știubeie, la căratul provi-ziilor, la adunatul celor necesare festinului care urma să aibă loc. Amintindu-și de toate acestea, Slavici exclama:

„Zece vieți de-aș trăi, tot n-aș uita niciodată zelul neo-bosit, îndelunga răbdare și spiritul de disciplină al aces-tor muncitori care adeseori se mulțumeau cu mămă-liga goală, căci pâinea eram nevoiți s-o cumpărăm de la Rădăuți și adeseori ne lipseau banii. Pe când unii purtau socotelile ori scriau în biroul comitetului, alții făceau muncă de salahor, iar alții cutreierau satele ca să angajeze căruțe pentru ziua de 14 (26 august), ori să adune celnițe, cearșafuri și perne pentru așternuturi, farfurii, tacâmuri, fețe de masă pentru banchetul festiv. Până în ziua de astăzi mi-a rămas inexplicabilă încre-derea cu care românii din Bucovina ne-au încredințat avutul lor”19.

19 I. Slavici, Amintiri, pp. 56-57.


375

La munca de organizare, pregătire și primire a oaspeților veniți la importantul eveniment național, au participat cu entuziasm și dăruire tineri din celelalte provincii românești. Rememorând zilele fierbinți ale lui august 1871, Slavici scria:

„Eminescu, venit cu vreo opt zile înainte de serbare, a luat și el parte la mulțumirile noastre. Tot acum a sosit și delegația colegilor noștri din București: G.Dem. Teodorescu, Ioan Brăteanu și Grigore Teodorescu, toți trei băieți inimoși, plini de focul sacru al tinereții. Neprețuit ne-a fost însă ajutorul pe care ni-l dădea I. Brătescu, care știa să con-ducă lucrările și să pună mâna când era nevoie! Mai ales în seara de 14 (26 august), când publicul a dat năvală asupra mănăstirii, cel mai activ dintre membrii comitetului de primire era el. Răposatul G.Dem. Teodorescu, pe atunci un tânăr foarte simpatic, vioi și zelos, alerga iute ca piperul de ici până colo, observa cu ochi ageri toate neajunsurile, nu trecea cu vederea nici un amănunt și astfel se făcuse în curând indispensabil. Tocmai de aceea ne supăram pe el, căci ne pomeneam că a dispărut și stă ascuns în vreun colț retras ca să-și scrie dările de seamă pentru Românul. Abia azi am ajuns să-i dau dreptate, căci fără dările de seamă făcute de dânsul, multe dintre cele petrecute atunci ar fi fost date uitării, și avea Gr. Tocilescu dreptate când zicea că abia peste o sută de ani va putea să ne spună dacă au sau nu vreo valoare steagurile noastre. Ieșenii au sosit mai târ-ziu, dar la timp și mai numeroși. N-au luat parte la lucră-rile de pregătire, dar au ostenit cu atât mai vârtos în seara primirilor și în ziua serbării. Stâlpul lor era Maroneanu, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Eminescu, și

Mihai EMinEscu

376

C. Istrati, tânăr înalt nu numai la făptură, ci totodată și la fire, și om pe care timpul îl lăsa neschimbat în trecerea lui. Deasupra tuturor se ridicau doi oameni scurți și îndesați, pe care toți îi socoteau mai chibzuiți decât noi, T. Nica și A. Xenopol, atunci cu treizeci și doi de ani mai tineri decât astăzi. Împrejurul nostru stăteau, în sfârșit, adunați vreo cinzeci de băieți împărțiți în secțiuni, fiecare cu ros-tul lui”20.

Toți lucrau de zor ca să poată hrăni și adăposti circa o mie cinci sute, două mii de persoane, timp de mai multe zile. În acest scop, organizatorii au angajat măcelari, bucătari, au cumpărat douăzeci de vite mari, mai mulți saci de făină de grâu pentru a face pâine, două cazane mari pentru preparat bucatele, au confecționat un grătar lung de cinci metri, pen-tru a rumeni fripturile și multe altele.

Pictorul transilvan Carol Pop de Szathmáry a fost invitat pentru a imortaliza momentul cu penelul său, iar Epaminonda Bucevschi pentru a se ocupa de ornamenta-rea cadrului în care se vor desfășura festivitățile. Pictorul vienez născut la Ilișeștii Sucevei, încă din 1870 avea pregă-tit un plan în acest scop. Sub conducerea lui Bucevschi s-a construit și ornat porticul, cu o capacitate de circa două mii de locuri. Noua lucrare arhitectonică a fost împodobită cu cetină și ghirlande, iar pe frontispiciu au fost puse: „stema României libere și, la dreapta și la stânga, stemele celorlalte țări românești. Între steme s-au fixat flamuri”21. Aleea care

20 I. Slavici, Amintiri, pp. 59-60.21 T. Bălan, Serbarea de la Putna – 1871, p. 39.


377

ducea de la portic până la arcul de triumf a fost împodobită cu brazi aliniați de o parte și de alta. Poarta mănăstirii era ornată cu cetină de brad și străjuită de două mari steaguri tricolore. La hotarul dinspre Vicov s-a ridicat un arc de tri-umf, ai cărui stâlpi erau acoperiți cu ghirlande de cetină. Iată cum înfățișează acest aspect Mihai Eminescu, în calitatea sa de organizator și animator, participant activ și gazetar, în Curierul de Iași, din 22 august 1871:

„Din sat până la mănăstire, de amândouă părțile șoselei, pe lângă arborii naturali, erau implantate în pământ cetini de brad în două șiruri paralele. Ici și colo, în direcția aces-tor alei artificiale, erau așezate lampioane mari și mici pentru luminăție. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de tri-umf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se citeau cuvintele: Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se ridică mult peste nivelul drumului, era situat colosalul portic, o construcție într-adevăr minunată, încăpătoare, de 1500 de persoane. În lăuntrul acestei clădiri erau așezate mese și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau emblemele țărilor române și o sumă de flamuri mici. În fine, aranja-mentul dinaintea porticului, făcut din mai multe șire de cetină implantate în pământ și împodobite cu drapele, era de o frumusețe rară”22.

22 M. Eminescu, „Serbarea de la Putna întru memoria lui Ștefan cel Mare”, în: Curierul de Iași, IV (1871), 92-93, pp. 1-2.

Mihai EMinEscu

378

Dacă stranele erau pictate de mâna lui Epaminonda Bucevschi, pentru scrierea inscripțiilor, pentru confecțio-narea ghirlandelor și a celor cinci sute de lampioane roșii, galbene și albastre, pentru umplerea celor cinci mii de can-dele și a celor o sută de stupi cu rășină, pe lângă călugări, pictorul a folosit elevii și studenții bucovineni, printre care se aflau și cei de la gimnaziul din Suceava.

Lângă portic a fost amenajată o bucătărie, în care bucă-tarii și ajutoarele lor lucrau sub îndrumarea unei inimoase și destoinice gospodine, delegată de Asociația doamnelor române. Aici s-au pregătit pentru sătenii care veniseră la hramul mănăstirii, numai în prima zi, două cazane cu tocană și s-a fript un vițel. Pentru invitații sosiți de pe întreg cuprin-sul vechii Dacii, la mese frumos aranjate, s-au pus o mie șase sute de tacâmuri, care s-au dovedit a nu satisface cerințele.

Curtea mănăstirii, poienile din jur, pădurile bătrâne care împrejmuiau odinioară această oază de verdeață și lumină, fremătau de voie bună, de munca neobosită a celor adunați ca să serbeze hramul mănăstirii și pe ctitorul ei. Zarva bucu-riei colective a fost întreruptă, pentru o clipă, de venirea unei unități a jandarmeriei imperiale care a ordonat sista-rea lucrărilor care se aflau în toi. Comandantul lor primise ordin, de la prefectul de Rădăuți, ca să ocupe satul și împre-jurimile Mănăstirii Putna și să aresteze pe acei care nu vor înceta pregătirile. Seminariștii și gimnaziștii de la Suceava și Cernăuți, care veniseră aici fără consimțământul conducerii școlilor respective, s-au risipit de îndată prin desișul codrilor din preajmă.

Slavici, alertat, a plecat de îndată la Rădăuți și, în urma unor tratative duse cu prefectul Orest Renney, a obținut


379

contramandarea ordinului dat. Autoritățile centrale și ducale ale statului multinațional habsburgic erau speriate de amploarea pe care o luaseră pregătirile de la Mănăstirea Putna, mai ales că printre sătenii bucovineni circula zvonul că, după serbare, locurile lor de baștină vor trece la Patria mamă. Despre această dorință a românilor a aflat și Slavici, chiar de la sosirea sa la Putna, deoarece oamenii locului i se destăinuiau: „Știm de ce ați venit. Acum se împlinesc o sută de ani de când țara a fost luată de la Moldova și ați venit ca s-o întoarceți!”23.

Constatând că ideea sărbătorii de la Putna luase proporții de masă și era prea târziu pentru a stăvili avân-tul colectivității, prefectul a fost nevoit să accepte garanțiile oferite de Slavici, că manifestarea se va menține la nivelul sărbătorii religioase, fapt pentru care funcționarul superior imperial nu a admis ca să se desfășoare sub președinția lui Mihail Kogălniceanu, care se afla printre oaspeții de seamă.

Bunăvoința autorităților districtuale era dictată de rațiuni politice statale. Era preferabil, ca în conjunctura internațională în care se afla Austria, să nu provoace ostilita-tea românilor. Pentru un imperiu, format dintr-un amestec exploziv de popoare, era mai potrivit ca unele manifestări, care nu îi erau pe plac, să se desfășoare într-un sat de la mar-ginea răsăriteană a împărăției și nu în capitala ei, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi oprit serbarea. În acest caz, România jună ar fi organizat manifestări de protest în alte centre universitare ale Europei și, mai ales, pe străzile Vienei, iar efectele ar fi fost cu totul altele. Agitația studențească ar fi

23 În: Timpul, III (1878), 119, 1 iunie.

Mihai EMinEscu

380

solidarizat în jurul ei și pe unii dintre muncitorii vienezi, care erau și așa ațâțați după izbucnirea revoluției pariziene.

După reîntoarcerea lui Slavici de la Rădăuți forfota pre-gătirilor hramului jubiliar de la Putna a fost reluată „cu zel îndoit, dar și cu inima îndoită”24, deoarece conflictul era aplanat doar pentru moment. Conducerea era timorată de faptul că unitatea de reprimare a manifestației patriotice era cantonată în cel mai apropiat sat, Vicov. Atmosfera de lucru s-a mai destins după apariția articolului „Das Säkularfest im Kloster Putna” („Sărbătoarea seculară de la Mănăstirea Putna”), în oficiosul guvernamental Czernowitzer Zeitung, prin care se comunica publicului că la Sfânta Maria, hra-mul bisericii de la Putna, va avea loc tradiționala sărbă-toare religioasă la care va lua parte și o delegație de studenți români care vor depune o urnă de argint și două învelitori pe mormântul Sf. Ștefan cel Mare. Sfaturile date de Silvestru Andreieviciu-Morariu se adeveriseră.

Deși norii incertitudinii nu se risipiseră complet, vestea confirmării oficiale a desfășurării serbări de la Putna a dat naștere la un nou avânt general și a dezlănțuit dorința de a înfăptui cele hotărâte de Comitetul central de organizare al studenților de la România jună.

În momente de răgaz sau în cele de activitate febrilă, Eminescu și Slavici se retrăgeau împreună sau însoțiți de câțiva colaboratori în clopotnița mănăstirii, unde, de fapt, își aveau și sălașul de noapte, și aici se odihneau în fânul adus de ei pentru a le fi șederea mai lesnicioasă, sau discutau și rezolvau treburile organizatorice și politice ale momentului istoric pe care îl trăiau.



381

De îndată ce lucrările pregătitoare se apropiau de sfârșit, comitetul de coordonare lărgit a stabilit programul serbă-rii care urma să înceapă în seara zilei de 14/26 august 1871 și să dureze până luni, 16/28 august, după care urma să se țină primul congres al studenților români, propus de Mihai Eminescu.

În decursul zilei de 26 august, invitații au început să sosească. O parte dintre membrii comitetului de primire, format din G.Dem. Teodorescu, L. Luța, M. Ciurea și Stere, împodobiți cu mari eșarfe tricolore, au întâmpinat călare pe oaspeții care soseau cu trenul în gara Hadikfalva (Dornești) și s-au îngrijit de transportul lor la destinație. Eminescu a imortalizat principalele momente ale desfășurării serbă-rii de la hramul jubiliar al Mănăstirii Putna mai sugestiv ca oricare altul. În reportajul nesemnat: „Serbarea de la Putna întru memoria lui Ștefan cel Mare”, apărut în Curierul de Iași (22 și 25 august1871), poetul român crede că este în inte-resul publicului „ce nu a avut norocirea să călătorească la Mănăstirea Putna, a-i face, întrucâtva, cunoscută poziția topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și duioasă suvenire a timpului depărtat”25, ca un bun cunoscător al locurilor pe care le îndrăgise atât de mult în numeroasele peregrinări făcute cu căruța, pe jos sau cu trenul.

„Când pleci de la Hadikfalva către Putna, drumul, dotat de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și îți dez-miardă sufletul! Ziceam, când pleci spre Putna zărești în

25 M. Eminescu, „Serbarea de la Putna...”, p. 1.

Mihai EMinEscu

382

depărtare înălțându-se către cer falnicele coame și spete ale munților Carpați. Pe de o parte, ți-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte, ai dori să treci perpetuu printre aceste holde înflorite, printre aceste dumbrăvi răcoritoare, unde ochii nu se satură de privi-rea impozantelor alei de plopi și a mănoaselor țarini din Bucovina cea drăgălașă. După o călătorie de patru-cinci ore, în fine, regiunea vegetației bogate dispare, poalele munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă te împresoară și puțin câte puțin te trezești adâncindu-te în creierii munților. Aici, la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei maiestoase. De toate părțile împresurată de munți sfâșiați de crăpături și văi adânci și înguste, în apropierea unor mici plaiuri de verdeață încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de lăcașul etern al acelui ce nu a avut răgaz să se odihnească toată viața sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o bise-rică destul de spațioasă, care, într-una din despărțiturile sale, cuprinde mormintele Sf. Ștefan cel Mare [...] și a mai multor doamne din epocile gloriei noastre. În jurul bisericii sunt ridicate, în formă pătrată, odăile destinate pentru călugări, odăi, dintre care cele mai multe sunt ade-vărate saloane. La intrare, deasupra zidului, este așezată clopotnița cu un turn înalt, înlăuntru, în partea dreaptă, o altă clopotniță mai mică ce conține clopotul Sf. Ștefan cel Mare, numit Buga. Spațiul dintre biserică și edificiul dintre chilii este acoperit cu verdeață și de o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun”26.



383

După călătoria încântătoare de mai multe ceasuri, căruțele cu invitații ajung la hotarul satului Putna. La arcul de triumf noii veniți erau întâmpinați de o altă parte a comitetului de organizare, care le ura bun venit. Vreo patruzeci de studenți îi așteptau ceva mai încolo, la poarta mănăstirii, pentru a-i con-duce la locurile dinainte stabilite pentru cazare. Oamenii de vază din Moldova, cum a fost cazul lui Mihail Kogălniceanu sau al primarului orașului Iași, H. Cerchez, al delegației Mitropoliei Moldovei, formată din F. Scriban, I. Bobulescu, I. Buțureanu, M. Apostol și al altora, au fost găzduiți la arhonda-ric, iar celelalte încăperi, amenajate cu paturi rustice, au fost repartizate doamnelor. Restul oaspeților au fost „adăpostiți parte pe la săteni, parte într-un mare pătul, pe care băieții îl prefăcuse într-un vast și foarte frumos dormitor”27. Rând pe rând, la Mănăstirea Putna s-au adunat tineri de pe tot cuprin-sul vechii Dacii, precum și din satele învecinate și mai înde-părtate. Odată cu lăsarea serii, aleea de brazi, care se desfășura de la portic și până la intrarea în mănăstire, era iluminată de lampioane roșii, galbene și albastre.

Când bubuiturile de treasc au vestit că primele căruțe cu oaspeți au ajuns la arcul de triumf, Eminescu și Slavici au lăsat primirea de la poartă în seama altora, care știau să o facă mai bine decât ei, și s-au urcat pe un muncel învecinat. Privind în liniște rezultatul strădaniei lor, au rămas mulțumiți și încântați.

„Treascurile bubuiau, steagurile fâlfâiau, vestitul taraf de la Suceava, vreo treizeci de lăutari îmbrăcați în


Mihai EMinEscu

384

anteriu, cânta marșul lui Mihai Viteazul, lampioanele și miile de candele ardeau, mulțimea izbucnea în urale la sosirea fiecărei trăsuri și ni se cuvenea, scria Slavici, lui Eminescu și mie, să ne bucurăm în toată liniștea de priveliștea pe care nu ar fi putut nici ceilalți s-o aibă dacă noi am fi fost tot atât de slabi în credință și tot atât de puțini stăruitori ca dânșii. Peste puțin ne-am încredințat că va veni prea multă lume, și nu o să găsim adăposturi destule. La poarta mănăstirii învălmășeala era din ce în ce mai mare, căci toți dădeau năvală asu-pra mănăstirii, toți protestau contra dispozițiunilor luate de comitet”.

Adevărații vinovați erau însă, cum zicea G.Dem. Teodorescu, în darea de seamă, „numai cei care veniseră fără ca să fi anunțat”. În mijlocul acestei gălăgii au sosit și deputații din Moldova. Pe drum, membrii deputațiunii afla-seră că unii dintre fruntașii bucovinenilor stăruiau și acum în hotărârea lor de a nu lua parte la serbare. V. Alecsandri s-a despărțit la Hadikfalva de deputațiune și a urmat drumul spre Cernăuți, ca să se întâlnească cu Hurmuzachi. Sosind la Putna, Kogălniceanu era neliniștit și „dorea să vorbească cu mine, ca să afle cum stăm cu stăpânirea și dacă poate ori nu să ia parte la serbare”, scria Slavici.

„Alergau băieții în toate părțile ca să mă găsească și alergătura acestora a produs un fel de panică. Nu are prostia omenească margini, de mintea multora fiind aproape gândul că, văzând primejdia, Eminescu și cu mine am fugit. Iar noi făceam filozofie la marginea


385

pădurii de brad. Îl știm cu toții pe M. Kogălniceanu, omul totdeauna scurt și clar, vioi și tânăr până la adânci bătrânețe. Nu îl mai văzusem, dar îl știa Eminescu și îl aveam sus în gândul meu. I-am spus cu inima deschisă că amicii săi din Bucovina văd lucrurile rău, guvernul nu ne face nici o greutate și căpitanul districtului va asista și el la serbare și va închina la masă pentru popo-rul român. A rămas28, V. Alecsandri nu a mai venit, fiind reținut de Hurmuzachi. La orele douăzeci și două, în lăcașul de veci al slăvitului Ștefan, s-a vestit deschi-derea sărbătorii de la Mănăstirea Putna. Atunci, în tân-guios dangăt de clopot, oaspeții din incinta sfântului lăcaș și din afară s-au îndreptat, cu o pioasă reculegere în suflet, spre locul unde se aflau osemintele marelui voievod pentru a asista la seara de priveghere”.

De abia preoții intrase în altar, abia începuse sfintele ceremonii, când, la pomenirea numelui neuitatului erou, clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de pe vârfurile munților. „Este imposibil de exprimat bine prin cuvinte acea impresie înălțătoare, care te pătrunde la auzul acelor vuiete”, își continua Eminescu reportajul său.

„Sunetele clopotelor, împreunate cu trăsniturile bu - buitoare ale săcălușelor, străbăteau munții departe, departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile. Mai adaugi la aceasta splendida luminăție din mănăstire și strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile din împrejur,

28 I. Slavici, Amintiri, pp. 62-63.

Mihai EMinEscu

386

și o fericită iluzie te răpește și te transportă în tim-purile când viteazul, pe care îl celebrăm după patru secole, stătea cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creștinătății contra furiei musulmane. Târziu în noapte oaspeții se retrag, reprezentanții și doamnele în odăile mănăstirii, iar cealaltă parte a publicului pe la casele țăranilor”29.

A doua zi, duminică, 27 august, la opt dimineața, prin trei rânduri de salve de treasc30, publicul este anunțat să pof-tească la marea adunare care se va desfășura la porticul fes-tiv. În uriașul torent uman care se ridica la aproximativ trei mii de persoane, se afla și cel care propusese pentru prima oară înfăptuirea unei asemenea manifestări patriotice, pre-otul Iraclie Porumbescu, însoțit de fiul său Ciprian și alți tineri suceveni.

Într-o asemenea zi memorabilă oaspeții purtau pan-glici care simbolizau culorile drapelului României libere. Deschiderea adunării festive a fost făcută de Ioan Slavici. În scurtul său cuvânt inaugural, după ce a evocat pe Negru-Vodă, Dragoș-Vodă, Mircea cel Bătrân, Bogdan, Mihai Viteazul, pe care-i consideră „temelia existenței noastre”, și amintește tinerilor participanți că datoria lor este să militeze pentru trezirea conștiinței colective și împlinirea „aspirațiilor comune”, președintele Comitetului de organi-zare urează tuturor un bun venit, salutându-i: „Vă salut dară fraților! Vă salut surorilor! Vă salut românilor din cele patru

29 M. Eminescu, „Serbarea de la Putna...”, p. 2.30 Treasc = Tun mic, primitiv, folosit în trecut pentru a produce focuri de artificii sau pocnituri la petreceri, la serbări – n.red.


387

unghiuri! Vă salut la mormântul Sf. Ștefan cel Mare, umbra eroului să privegheze peste noi și să ne conducă la adevărul speranțelor noastre!”31.

În acest timp, din inițiativa lui Eminescu, s-a împărțit participanților o foaie volantă care cuprindea poezia La mormântul lui Ștefan cel Mare, de Dimitrie Gusti32, tipărită la Iași din inițiativa poetului român, și în care se declama că alături de Moldova și Muntenia și alte teritorii sunt „româ-nesc pământ”.

Mulțimea adunată la porticul festiv, în frunte cu comi-tetul de organizare și oamenii de vază de pe cuprinsul vechii Dacii, s-au îndreptat spre lăcașul de veci al voievodului comemorat. Mormântul Sf. Ștefan cel Mare era împodobit cu ghirlande, făclii și străjuit de o gardă formată din patru tineri care reprezentau patru provincii românești.

„Aici, în decursul serviciului divin, patru tineri acade-mici stau lângă mormântul Sf. Ștefan cel Mare, detalia Eminescu în reportajul său. Pe la priceasnă, părintele egumen al mănăstirii, domnul Arcadie Ciupercovici, ține o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot a știut atât de bine să vorbească sufle-telor auditoriului sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit suflatul de sentimente religioase, nu mai puțin

31 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 116.32 T.V. Ștefanelli, „La mormântul lui Ștefan cel Mare”, în Amintiri despre Eminescu, pp. 111-112. Poezia este publicată fără să indice au-torul, din această cauză fiind atribuită lui Eminescu. Perpessicius, în lucrarea Alte mențiuni de istorie literară și folclor, rectifică eroarea; D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 115.

Mihai EMinEscu

388

am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”33.

După Liturghie, participanții au revenit la portic, unde erau expuse darurile aduse. Pe o masă se afla urna votivă de argint, pe care stau încrustate următoarele: „Eroului, Învingătorului, Apărătorului existenței române, Scutul creștinătății, lui Ștefan cel Mare și Bun, Junimea academică română. Anul MDCCCLXX”34.

Mai erau două învelitori de catifea, una roșie și alta albastră, mai multe steaguri care aveau brodate pe ele nume, precum: Traian, Dragoș, Radu Negru, Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, precum și chipul Sf. Ștefan cel Mare.

După ce darurile au fost binecuvântate de egumenul Mănăstirii Putna, studentul A.D. Xenopol a rostit dis-cursul festiv pregătit cu mult înainte, sub îndrumarea lui V. Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor. Printre altele, oratorul sublinia că adunarea de la Putna nu are menirea numai de a cinsti trecutul glorios al eroului de la Războieni, ci

„venim aici, spunea Xenopol, și pentru viitorul după care năzuiește orice suflet mai nobil al poporului nos-tru, venim aici pentru a sugera puterea ce susține pen-tru bine și adevăr, puterea ce izvorăște de la mormintele oamenilor mari [...]. Cu patru sute de ani aruncăm noi

33 M. Eminescu, „Serbarea de la Putna...”, p. 2.34 O copie a urnei votive se află turnată în plumb la Muzeul județean din Suceava.


389

gândurile și simțirea noastră înapoi, și totuși, de vom privi bine sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă în cel îndepărtat trecut, farmecul viitorului, cum fie-care faptă a Sf. Ștefan cel Mare este cu atât mai măreață cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simțim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viață, ce pot să ne întărească în propășirea pe calea dreptului și a ade-vărului, care susține și înalță pe popoare. În această împreunare a amintirii trecutului cu năzuințele și speranțele în viitor, figura Sf. Ștefan cel Mare încetează de a fi eroul unei părți a țărilor locuite de români, și devine un centru pentru același neam”35.

Spre a dinamiza într-un torent unic toate forțele românești, Xenopol își arată încrederea în potențialul bio-logic și spiritual al poporului, exprimându-și totodată și credința fermă că se va afirma în concertul internațional al valorilor.

„Avem acea putere, spunea oratorul, avem acea încre-dere, pentru că sufletul acelei părți a omenirii, ce se numește poporul român, încă nu și-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se mișcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în cea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii. În acea fierbere interioară a cărei urmări stau încă ascunse, în

35 În: Românul, XV (1871), 23-24.

Mihai EMinEscu

390

sânul viitorului stă dreptul nostru la trai, îndreptățirea speranțelor ce ne încântă”36.

Printre noile vlăstare și caractere despre care vorbea Xenopol, care trebuiau să iasă la iveală din sânul poporului, printre armoniile embrionare din sfera frumosului uman, care se pârguiau la dogoarea zilelor de la sfârșitul lui august 1871, se afla și viitorul artist cetățean de la Stupca, pe atunci elev la Gimnaziul greco-oriental din Suceava. Spiritul său a înmugurit la iradierea profesiunii de credință a României june: „Uniți-vă în cuget, uniți-vă în simțiri”.

Referindu-se la același moment al prăznuirii, Mihai Eminescu, în reportajul său, relata următoarele:

„Săvârșindu-se Liturghia, publicul, cu preoții în frunte, se aranjează într-o procesiune maiestoasă care se oprește la portic. La mijlocul porticului, pe o masă se vedeau: urna consacrată, epitaful lucrat pe catifea albas-tră al doamnei Maria C.A. Rosetti, epitaful lucrat pe catifea roșie al doamnelor din Bucovina, iar lângă masă, rezemate de stâlpi, străluceau în toată pompa lor: fru-mosul stindard al doamnelor din Iași și mărețele flamuri ale doamnei Haralambie și al Școlii de Belle Arte din Iași, prevăzut cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornat cu diferite simboluri de aspirații și glorii în viitor, și înzes-trat cu inscripții minunate și demne de memoria mare-lui domn. Toate aceste odoare se sfințesc de către clerul oficiant, în urmă lumea se stropește cu agheasmă și apoi,

36 În: Românul, XV (1871), 23-24.


391

în mijlocul unei tăceri adânci, domnul Xenopol rostește cuvântarea festivă. Această cuvântare întrunește în sine, aprecia Eminescu, toate elementele ce constituie un adevărat om de elocință, și nu este mirare dacă min-tea fiecăruia era fixată, cu toată puterea, asupra pasa-jelor instructive, ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite care oratorul făcea să se reflec-teze din faptele Sf. Ștefan cel Mare, asupra stării noastre de față. După aceasta a venit corul compus din teologii bucovineni și au intonat, în quartet, imnul religios al lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine, lumea se înturnă în ordinea de mai înainte la biserică pentru a se continua și sfârși Sfânta Liturghie”37.

Quartetul bărbătesc a trezit în sufletul lui Ioan Slavici emoții de neuitat:

„Întâia oară românii din cele patru unghiuri s-au adunat la un loc, ca să preamărească împreună numele unuia dintre marii susținători ai neamului românesc, să se îmbărbăteze unii pe alții și să-și întărească credința în viitor, și mulți ochi s-au umplut de lacrimi când corul a intonat imnul:

«Etern, atotputernic, o, Creator sublim, Tu dai lumii viață și omului cuvânt,

În Tine crede, speră întreaga românime: Glorie Ție-n ceruri, glorie pe pământ!»”38.

37 M. Eminescu, „Serbarea de la Putna...”, p. 2.38 I. Slavici, Amintiri, p. 61.

Mihai EMinEscu

392

La vremea prânzului, masa festivă a fost servită de studenți. Pentru desfășurarea ceremonialului impus de acest moment solemn, Mihail Kogălniceanu a fost procla-mat președinte de onoare. Prefectul Renney s-a împotrivit și a cerut ca masa să fie prezidată de Ioan Slavici, deoarece împotriva lui, ca supus austriac, putea oricând folosi jandar-mii pe care îi avea cantonați la câțiva kilometri de Putna.

Slavici, având de o parte pe Kogălniceanu, iar pe de alta pe reprezentantul puterii imperiale, a dat curs ceremonialu-lui de rigoare. Pe timpul festinului s-au rostit multe toasturi. I.G. Sbiera a vorbit din partea Academiei Române. El a feli-citat pe acei care au inițiat, sprijinit și desfășurat o asemenea manifestare memorabilă, care are meritul de a fi împrospă-tat, în sufletele tuturor, gloria străbună, în vederea înfăptui-rii unității culturale a românilor de pretutindeni. Profesorul Sbiera îndemna generațiile să-și dea mâna „ca să dezvolte, ca să cultive și să ridice la un grad mai înalt, prin știință, prin artă și industrie, ceea ce străbunii ne-au păstrat pe câmpul luptelor cu sabia-n mână”.

Au mai vorbit Bosie, Lupașcu, Mureșan și alții. Prefectul Renney a pretins lui Slavici ca discursurile să îi fie prezen-tate în scris înainte de a fi expuse în public, dar când Bosie, delegatul Societății Românismul, nu s-a conformat, repre-zentantul oficial imperial a hotărât să fie amânat pentru a doua zi. Cu toate restricțiile impuse s-au rostit:

„o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice și naționale, scria Eminescu, din care se revelau senti-mentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, care nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului


393

patriotic, pe lângă toată supravegherea riguroasă a comisarului rânduit din partea guvernului. Cele mai mari emoții au produs discursurile înfocate și adânc simțite ale d-lor Silași, prefect la seminarul greco-cato-lic din Viena, Sbiera, redactorul foii Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu, reprezentant din Transilvania, și Procopeanu, preot din Dorna”39.

Grigore Silași, om studios și cumpătat, sobru, trecut de vârsta entuziasmului juvenil, a emoționat până la frenezie prin următoarea alocuțiune:

„Onorabilă adunare! Ca pe un român din Transilvania, ca pe unul din reprezentanții din centrul și inima Daciei traiane, la acest festin etern, memorabil pentru întreaga româ-nime, inima mea română nu mă lasă să nu vă rostesc, înainte de plecare, la toți și la toate, un frățesc și cordial rămas bun! Noi ne-am adunat aici din toate unghiurile românești, de pretutindeni, unde răsună dulcea limbă strămoșească, unde palpită o fibră a inimii române. Am peregrinat, conduși de vii simțăminte patriotice, la sfântul mormânt al românilor, pe care vărsăm o lacrimă de recunoștință și dăm onoare acelui care cu onoare și mărire a încoronat numele românesc. Am peregrinat la locul de repaus al acelui principe erou, despre care nu numai simțământul nostru românesc ne


Mihai EMinEscu

394

măgulește, ci și scriitorii străini contemporani atestă, cum că singur ar fi fost demn să fie ducele, să poarte sabia Europei întregi contra inamicului comun al creștinătății. Însă noi nu am celebrat prin prezenta ser-bare măreția Sf. Ștefan cel Mare, ci, înainte de toate, pe principele român, național și patriotic. Da, frați români! Patriotismul, naționalitatea sau românismul [...] sunt marile virtuți care strălucesc și se răsfrâng din toate fap-tele, din întreaga viață a Sf. Ștefan cel Mare. Totdeauna, când cerul s-a îndurat spre bunul nostru popor, i-a trimis din când în când atare meteori, atare străluciți bărbați și principi, care, înzestrați cu acele virtuți alese, s-au năzuit a înălța ginta noastră românească la acea poziție în concertul popoarelor, după însemnătatea și multele însușiri eminente, ce cu frunte înălțată putem zice că le posedăm. Și acum, la despărțire, ce să luăm de suvenir de la sfântul nostru mormânt? Ce altceva decât aceea ce ne-a lăsat ereditate Sf. Ștefan cel Mare: decât patriotismul, românismul! Asta să luăm și să ducem cu noi întru memoria acestor zile neuitate, să le nutrim cu scumpătate și piepturile noastre să le lățim în tot modul între conaționalii noștri, să le plantăm, de s-ar putea, până și-n inimile românilor din leagăn. Credeți, fraților, că numai pe temeiul acestora vom putea ajunge la ținta dorită de noi: drept pentru care să și tindem în acest mod a ajunge la ea, pentru a ridica cultura inte-lectuală și buna stare materială a poporului român [...]. Deschideți istoria și veți vedea că gintele cele mai glo-rioase și mai puternice ce au nesocotit morala [...] au vestejit, s-au uscat și au căzut din culmea măririi lor,


395

ca stejarul de pe piscuri, pe care viermele stricăciunii a început a-l roade din rădăcină. Însă, condiție nu mai puțin necesară, este și iubirea de patrie și naționalismul. Ideea naționalității a fost, este și va fi de-a pururea una dintre miezurile cele mai puternice, care sunt în stare de a oțeli forțele unui popor în totalitatea sa luată, sunt în stare a i le potența spre o activitate corespun-zătoare marii probleme de cultură, prosperare și înflo-rire, pe care dânsul năzuiește a le rezolva. Din această cauză aflăm la cele dintâi națiuni ale vechimii, la greci și la romani, ideea naționalității și a patriotismului nutrindu-se cu atât de mare grijă în familie și stat, prin scrieri și prin fel de fel de așezăminte publice. Da, să nu ne amăgim, iubiții mei confrați! Niciodată vreun popor nu a trăit altă viață, decât o viață națională. Un popor, la care orice împrejurări fatale ale timpului au reușit a întuneca conștiința naționalității, acel popor ori s-a șters din cartea vieții popoarelor și încet s-a stins de pe fața pământului, sau dacă a mai viețuit câtva, viața aceasta nu a fost decât o nefericită dormitare, un somn premergător al morții. Facă cerul ca după ase-menea dormitare, mai mult sau mai puțin generală a românimii, solemnitatea prezentă să fie de bun augur al deșteptării noastre universale, să aibă pentru româ-nimea întreagă rezultatele cele mai îmbucurătoare. Facă cerul ca bătrânii noștri, părinții patriei române, care cu atâta generozitate au sprijinit realizarea acestei festivități, și în parte au contribuit la ea, să aibă a se bucura încă de numeroase manifestări de acestea ale concordiei frățești dintre români și să ajungă a vedea cu

Mihai EMinEscu

396

ochii lor proprii, mântuirea traianizilor. Facă cerul ca națiunea română să posede totdeauna o junime așa de bravă și fidelă chemării sale, cum este junimea acade-mică, care a conceput și realizat, cu atâta înțelepciune, astă frumoasă și memorabilă serbare. Veniți, sfinți părinți, dulcilor frați români și dulci surori române! Veniți să ridicăm cu toții împreună pocalul nostru, dar să ridicăm și să înălțăm totdeauna și vocea inimii noas-tre române și să strigăm în armonie: Să trăiască în vecii vecilor românismul!”40.

Alocuțiunea lui Gr. Silași a stârnit un entuziasm de nedescris, iar oratorul a fost purtat pe umeri de mulțimea dezlănțuită, care cânta Deșteaptă-te, române!, supranumit de atunci și „Marseilleza românilor”41. După ospăț a început petrecerea populară.

„Așa erau de înveseliți cu toții, scria Eminescu în cali-tate de martor ocular, încât nici ploaia, ce picura din când în când, nu putea să întrerupă cursul danțului42. Oaspeții s-au amestecat în învălmășeala multicoloră de pe tăpșanul înverzit de lângă porticul festiv și s-au prins în horă de-a valma cu sătenii, sătencele, cu studenții și elevii veniți de la Suceava și de aiurea, iar taraful lău-tarilor suceveni a desăvârșit atmosfera sărbătorească. Când hora înfrățirii tuturor se învârtea mai cu foc pe

40 În: Românul, XV (1871), 9-10 septembrie; Andrei Moldovan, „Grigore Silași la Putna”, în: Pagini bucovinene, VII (1988), 6, pp. I-III.41 În: Telegraful, I (1871), 125, 3 septembrie.42 M. Eminescu, „Serbarea de la Putna...”, p. 2.


397

plaiul înverzit de la Putna, elevul Ciprian Porumbescu, entuziasmat de măreția momentului istoric, ia vioara din mâna prietenului său obosit, Grigore Vindereu, starostele lăutarilor, și continuă să conducă taraful. Terminând de cântat, cu ochii scăpărând de bucurie că a contribuit și el cu ceva în acest înălțător moment din istoria poporului său, se aruncă în brațele deschise ale lui Iraclie Porumbescu, exclamând: Tată, am cântat astăzi Daciei întregi!”43.

Gestul spontan, izbucnirea adolescentină sinceră, neo-bosită, determinată de un moment de euforie, atestă începu-tul orientării sale etice și estetice, care se va desfășura plenar în activitatea de artist cetățean și patriot militant. Din cele ce au urmat ne putem da lesne seama că serbarea de la Putna a constituit, pentru Ciprian Porumbescu, și pentru mulți alții, un moment educațional crucial care a cimentat dragostea de popor, tradiție, istorie și folclor, atașamentul față de rea-lizarea unității culturale și politice a românilor de pretutin-deni. Voia bună, cântecul și jocul au ținut până seara târziu, când participanții fericiți, obosiți și mulțumiți au plecat să se odihnească la gazdele unde fuseseră repartizați.

A doua zi, luni 16/28 august, pe la ora opt dimineața, publicul iarăși se adună în portic și pleacă ca în ziua prece-dentă la biserică pentru ascultarea Liturghiei.

După Liturghie, procesiunea cu preoții oficianți, reîn-torcându-se la portic, iau darurile, adică urna, epitafurile și stindardele și le transportă în biserică, unde se depun pe

43 Paul Leu, Ciprian Porumbescu, București, 21978, p. 42.

Mihai EMinEscu

398

mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a ridica darurile din portic, egumenul mănăs-tirii se sui la tribună și dă citire Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare44.

Această orație funebră este un monument literar găsit în Basarabia de Hurmuzachi, scria Eminescu. Când și de cine s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la înmormântarea Sf. Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este consacrat. El te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic. Bună idee a avut comitetul să îl pună în program, căci cel care l-a ascultat a trebuit să mărturisească că a fost unul dintre momentele cele mai impresionante ale serbării. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decât în acest necrolog? se întreba Eminescu.

„Ca fulgerul de la Răsărit la Apus a strălucit: martori sunt leșii, care cu sângele lor au rotit pământul nostru, mar-tori sunt ungurii, care își văzură soțiile și cetățile potopite de foc, martori sunt tătarii, care cu iuțimea fugii nu au scăpat de fierul lui, martori sunt turcii, care nici în fugă nu își puteau afla mântuirea [...] martori sunt toate nea-murile de pe împrejur, care au cercat ascuțișul sabiei lui”. Unde se face mai departe și mai deplin panegiricul iubi-

tului erou, ca în aceste cuvinte:

„Ce minte este atât de bogată de gânduri, ce limbă este așa îndestulată în vorbe, ce meșteșug așa de iscusit la

44 Aron Pumnul, Lepturariu românesc, t. IV, Viena, 1864, p. 253.


399

împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărmări de cetăți, atâtea ziduri de lăcașuri sfinte și atâta înțelepciune, și încă a trăit și a înflorit și voinicia și fericirea noastră, și pe care toate lucrările sale și le-a pecetluit cu credința în Iisus Hristos, în războaie biruitorul smerit”.

Iată ce spune necrologul despre Ștefan pe când se afla țara în zile de pace, încheia prezentarea discursului lui Arcadie Ciupercovici:

„Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strâmbătatea împlinită de tot, dreptatea împărțită pe scaun; și nu ea lui, ci el era supus ei și șerb! De apuca armele, de ea se sfătuia, de judeca, pe dânsa o asculta, de cinstea ei îi urma și toate le făcea ca un șerb din porunca ei! Cei vechi bănuiau că dreptatea a fugit dintre oameni, iar noi putem adeveri că la noi stăpânea, o, viață fericită! O, obicei de aur! O, dulce stăpânire”45.

După acest moment evocator și profund emoționant, în dangăt de clopot, membrii comitetului și invitații se aliniară pe două rânduri, deoparte și de alta a drumului. Convoiul, în frunte cu preoți și călugări care purtau prapuri, icoane și evanghelia, a urmat steagurile primite de la Iași, Vaslui, Arad și din alte localități. Urna votivă, cu pământ din toate provinciile românești, așezată pe un piedestal negru, era


Mihai EMinEscu

400

purtată pe umeri de patru studenți, cele două învelitori erau duse fiecare de câte patru fete îmbrăcate în alb și urmate de stindardul care avea brodat pe el chipul Sf. Ștefan cel Mare. Cortegiul se încheia cu oficialitățile, invitații și oamenii locu-lui veniți la hramul Mănăstirii Putna.

„În biserică, urna a fost așezată la căpătâiul mormântu-lui. Cele două epitafe, adică învelitorile, au fost întinse pe mormânt, iar stindardele sau flamurile au fost legate de stâlpii bolții de marmură. Patruzeci de salve date de pe dealurile învecinate au acompaniat depunerea daru-rile pe mormânt”46.

În acest moment solemn, când întreaga asistență înge-nunchease în fața rămășițelor pământești ale eroului național înhumat la Putna,

„un ofițer român, maiorul Boteanu, care se întorcea din Franța, unde luase parte la război, a rostit plin de o vie emoție câteva vorbe, apoi și-a descins centurionul de la brâu și l-a lăsat drept prinos din partea tinerei oștiri române pe mormântul marelui căpitan. Acest act de spontaneitate a dat nota întregii serbări; oricine a putut să-și manifeste în toată libertatea simțămintele”47.

Imnul Sf. Ștefan cel Mare, intonat în surdină de un cor de teologi, a contribuit și mai mult la sporirea tensiunii

46 T. Bălan, Serbarea de la Putna – 1871, p. 47.47 I. Slavici, Amintiri, p. 62.


401

emoționale provocată de gestul ofițerului aromân. Versurile bardului de la Mircești, create anume pentru acest moment, dublate de muzica lui Flechtenmacher, vin, parcă, să culmi-neze semnificația politică a momentului istoric trăit:

„Ca sentinele falnice,Carpații te păzesc

Și de sublima-ți glorie,Cu seculii vorbesc...

În timpul vitejiilor,Cuprins de-un sacru dor,

Visai Unirea DacieiC-o turmă și-un păstor.

O, mare umbră, eroică! Privește visul tău:

Uniți suntem în cuget, Uniți în Dumnezeu!”.

În vremea amiezii a avut loc un mare praznic dat de orga-nizatori oamenilor veniți la hramul mănăstirii. A fost un nou prilej de manifestare patriotică. Prefectul Renney, văzând că spiritele se înfierbântă din ce în ce mai mult, a dat ordin ca serbarea să ia sfârșit, punând în acest sens afișe peste tot. Spre indignarea multor participanți, la 16/28 august 1871 adunarea istorică de la Mănăstirea Putna a luat sfârșit.

Dacă contribuția lui Mihai Eminescu și Ioan Slavici la pregătirea și desfășurarea serbării de la hramul jubi-liar al Mănăstirii Putna a fost capitală, iar intervențiile lor,

Mihai EMinEscu

402

în momente de criză, au fost salvatoare, cea a egumenului Arcadie Ciupercovici a fost decisivă.

G.Dem. Teodorescu, membru al Comitetului de orga-nizare și corespondent la gazeta bucureșteană Românul, înființată și condusă de C.A. Rosetti, relata:

„Arcadie Ciupercovici, superiorul mănăstirii, erudiție și inimă cu excelente simțăminte românești, se poate numi, pe drept cuvânt, patronul serbării. Fără puterni-cul său sprijin și luminatul său concurs, nu știu ce am fi putut realiza în privința serbării”48.

Cea de-a doua parte a activității asociației România jună, din august 1871, a constituit desfășurarea primului congres al studenților români. Mihai Eminescu, fiind conștient că numai prin unire se pot realiza revendicările social-politice, a inițiat și pregătit minuțios acest important moment din viața organizației pe care o reprezenta. El „arăta în toate împreju-rările, pentru aspectele și formele vieții, politice naționale, un interes de adevărat om politic”49, remarca George Călinescu.

Chiar de la apariția sugestiei de a se sărbători patru sute de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna,

„Eminescu îmbrățișează cu aprindere proiectul, găsin-du-l ca prilejul cel mai potrivit pentru un congres al studenților români din toate părțile, care să imprime o singură direcție a spiritului românesc, și să găsească de

48 În: Românul, XV (1871), 25 august.49 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 41964, p. 16.


403

comun acord mijloacele pentru aceasta. Când I. Negruzzi a venit la Viena la găsit pe Eminescu înfierbântat de această idee și nereceptiv pentru orice propunere care ar fi putut să-l împiedice de la participarea la Congres”50.

Într-o ședință secretă a asociației studenților români de la Viena, Eminescu, împreună cu alții, au stabilit un proiect de program al viitorului congres național de la Putna, având următoarele obiective:

„1. Prin ce s-ar putea întreaga junime academică dez-volta omogen?2. Prin ce ar putea generația prezentă contribui la gene-ralizarea culturii?3. În ce direcție să preceadă junimea română spre a putea crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente?4. Care ram al dezvoltării trebuie să atragă mai cu deo-sebire atenția junimii?5. Când și unde să fie viitorul congres?”51.

Tot cu aceeași ocazie, au fost formulate și eventualele răspunsuri pentru proiectul de program:

„1. Înființarea unui organ literar-științific al junimii române academice.2. Formarea de comitete locale și în fiecare provincie românească câte un comitet central.

50 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 165.51 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 117.

Mihai EMinEscu

404

3. Combaterea cosmopolitismului și lupta pentru drep-turi naționale.4. Dezvoltarea economică, cu întărirea de clase pozi-tive, ca cea a meseriașilor.5. Viitorul congres să se țină la Turda”52.

Așadar, cel de al II-lea Congres al studenților români urma a se ține, după opiniile lui Eminescu, la Turda, unde Mihai Viteazul, întemeietorul primului stat român centra-lizat, a fost ucis prin trădare. Principala direcție politică a activității asociației proiectate urma să fie cunoașterea vieții poporului. Fiind sub influența principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în „Introducția” revistei Dacia literară, ei cereau:

„să se studieze înclinările, datinile, obiceiurile, poporul român în general și în special. Să ne năzuim a fi conduși de trebuințele, convingerile și situațiile generale, în loc de cele speciale. Să deșteptăm în popor conștiința despre trebuințele sale latente, arătându-i calea spre a le îndestula. Să ne însușim cugetarea originală româ-nească, de la popor, în loc de a ne cugeta după calapod străin”53.

Proiectul programului de creare a unui „organ literar-științific al junimii române academice” a fost ținut secret până în momentul când Comitetul central de organizare a

52 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 117.53 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 117.


405

serbării a sosit la Putna. Discutarea lui a început în momen-tele de răgaz ivite în timpul organizării și desfășurării ser-bării. Ele aveau loc după împrejurări, la „domiciliul” lui Eminescu și Slavici din clopotnița de la poarta mănăstirii, în plimbările prin pădure, și au dat naștere la aprige contro-verse. Eminescu și Slavici, reprezentanți ai studenților din Viena, erau de părere ca un birou permanent să propage stă-ruitor și continuu ideea de

„restabilire a unității în viața culturală a poporului român, un gând pe care l-am exprimat cu toată clari-tatea și în apelul adresat publicului, își amintea Slavici. Mijloacele de propagandă aveau să fie o bibliotecă poporală, ieftină și bine aleasă, o foaie literară ilustrată, un ziar național, concerte date de celebrități române, reprezentații teatrale date de cei mai buni actori români, întruniri și serbări naționale ca cea de la Putna, toate acestea fără nicio tendință politică”54.

Organizatorii intenționau ca congresul să se desfășoare în trei ședințe, după o ordine de zi scurtă și înainte de toate să se aleagă un birou permanent, care va coordona activi-tatea dintre două congrese. Delegații veniți de la București și Iași, „în special Grigore Tocilescu, G.Dem. Teodorescu, Iancu Brătescu, C. Istrati și Dunca, naționaliști excesivi, pre-conizau nici mai mult, nici mai puțin decât unirea politică înaintea celei culturale”55.

54 I. Slavici, Amintiri, p. 66.55 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 170.

Mihai EMinEscu

406

Discuțiile contradictorii au avut ca rezultat întocmirea unui alt proiect:

„1. În ce direcție trebuie să pornească generația prezentă, pentru a contribui la generalizarea culturii naționale?2. În ce fel se poate pune baza unei dezvoltări econo-mice la români?3. Când și unde va trebui, în viitor, să se întâlnească tinerimea academică”56.

Astfel, dezbaterile începuseră înainte de a se deschide congresul, însă ele vor continua, tot așa de furtunoase, și în cele două ședințe care vor avea loc. Proiectul de program de mai sus a fost prezentat împuternicitului imperial care supraveghea manifestarea de la Putna, însă acesta, pentru a câștiga timp în vederea plecării participanților de la ser-bare, îl respinge. El pretextează că printre organizatori se află străini, iar unul dintre paragrafe este ambiguu, nu indică locul unde se va ține viitorul congres. Refăcut, la sugestia prefectului Orest Renney, noul proiect de program, care se va supune dezbaterilor, va fi următorul:

„1. Prin ce s-ar putea întreaga junime română dezvolta omogen?2. Prin ce ar putea generația prezentă contribui la gene-ralizarea culturii?3. În ce direcție să preceadă junimea română spre a crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente?

56 T. Bălan, Serbarea de la Putna – 1871, p. 53.


407

4. Care ram al dezvoltării trebuie să atragă cu deosebire atenția junimii?”57.

După plecarea participanților de la serbarea jubiliară de la Putna, prefectul de Rădăuți a aprobat ca lucrările primu-lui congres al studenților români să se desfășoare luni seara (16/28 august), în trapeza mănăstirii, la adăpost de priviri indiscrete și astfel putea raporta superiorilor că congresul nu a avut loc.

„Când ne-am adunat însă în sufrageria mănăstirii, dispozițiile nu erau deloc potrivite pentru o discuție chibzuită, își amintea Slavici. Oameni tineri cu toții, eram oarecum amețiți de viile emoții prin care trecuse-răm în timpul zilei, porniți mai mult spre ceartă decât spre sfat și cu desăvârșire indisciplinabili. Ținea fiecare să-și spună, în toată libertatea, părerea și să-i dea pe față simțămintele și iluziile, mai ales iluziile. Ne înghesuiam în sufrageria prea strâmtă pentru noi, bâjbâind, ca roiul de albine în stup, și era parcă peste putință ca cineva în lumea aceasta să ne mai poată potoli. Ca prin farmec ne-am astâmpărat însă când s-a ivit în mijlocul nos-tru comisarul, pe care trebuia neapărat să-l invităm la congres, deși țineam mult ca discuțiile să urmeze ca în colțul știut al cafenelei. D-l Renney înțelegea și el lucrul acesta. Și-a exprimat dar mulțumirea pentru silințele ce ne-am dat în timpul zilei să-i ușurăm sarcina, ne-a sfă-tuit să păstrăm și acum buna rânduială, apoi a încheiat:

57 În: Românul, XV (1871), 144, 28 septembrie.

Mihai EMinEscu

408

«Deși nu sunt preot, binecuvântez lucrările dumnea-voastră și vă las să discutați în toată libertatea». Rămași noi între noi, ne-am constituit sub conducerea unui birou ales ad hoc, apoi am început discuțiile”58.

Ca și în zilele precedente, discuțiile au continuat furtu-nos. Delegații, „stând care la masă, care urcați pe scaune, ori în picioare, înecați în fum de tutun, se pierdeau în vorbe gălă-gioase fără să ia vreo hotărâre”59. Duelul verbal era nuanțat de ironii și acuzări reciproce atât din partea celor care veneau din România, cât și a acelora care studiau la Viena. Datorită lui Eminescu, „cel mai activ, încrezător și modest dintre toți”60, care pregătise congresul cu minuțiozitate, studenții vienezi erau mai orientați asupra celor care trebuiau făcute. Discuțiile au continuat până după miezul nopții. Din trapeză s-au desfășurat în clopotniță, în pădure, în mănăstire, „dar nu se votă nici programul de propagandă, nici comitetul care să conducă lucrările și să convoace un viitor congres”61. A doua zi, rămânând mai puțini, s-au continuat lucrările însă tot fără nici o hotărâre directoare.

În tot acest timp, Eminescu stătea pe gânduri.

„Ascultase retras într-un colț întreaga discuție, adunase mereu în el și acum trebuia neapărat să răsufle. Măi, mi-a zis el, acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează, își amintea Slavici. Să vezi că nu o să ajungem

58 I. Slavici, Amintiri, p. 65.59 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 168.60 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 167.61 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 170.


409

la alegerea biroului central permanent. O să rămânem tot noi și este mai bine așa. Mergem înainte, îi lăsăm să discute; facem ce știm și lumea vine după noi! Dacă alții ți se pun în cale? Dai fără milă în el!”62.

După aproape un secol de la furtunoasele dezbateri de la Putna, George Călinescu, meditând asupra primului con-gres al studenților români, conchidea:

„Dacă efecte imediate ale acelui congres nu au fost, el a lăsat totuși anume dispoziții în sufletul unora și de nu ar fi decât rolul, pe care Eminescu l-a avut în pregătirea lui și adâncul spirit patriotic pe care l-a derivat din el, și ar merita totuși să umple câteva pagini din istoria culturii noastre”63.

Marți, 29 august 1871, egumenul Mănăstirii Putna a dat un ospăț în cinstea membrilor comitetului de organi-zarea spre a-i îmbărbăta. Trăsătura caracteristică „a stării sufletești în care ne aflam, mărturisea Slavici, nu o pot da mai bine decât mărturisind că eu, persoană atunci impor-tantă, am adormit în jețul care mi se destinase alături de stătuții casei”64, adică de egumenul Arcadie Ciupercovici.

Miercuri, 30 august, comitetul a părăsit Putna, lăsând doar pe Pamfil Dan și Vasile Morariu ca să achite toate dato-riile contractate și să încheie socotelile financiare. Pentru asi-gurarea bazei materiale a jubileului de la Putna, ei au cheltuit

62 I. Slavici, Amintiri, p. 67.63 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, pp. 170-171.64 I. Slavici, Amintiri, p. 68.

410

peste 35.000 de florini, proveniți din donații venite din țară. După serbare au mai rămas de achitat peste 8.000 de florini unor antreprenori, măcelari și brutari. Pamfil Dan intrase în panică, însă „Eminescu și-a dat silința să-i încredințeze că mulți au întârziat cu trimiterea sumelor încasate, fiindcă stăteau la îndoială dacă nu cumva serbarea va fi oprită, dar acum, după ce serbarea a reușit atât de bine, ei vor grăbi tri-miterea banilor”65.

În cele din urmă s-a făcut lista restanțierilor, și Eminescu a plecat în țară ca să grăbească expedierea banilor. Până la sfârșitul lui octombrie, casierul nu numai că a achitat toate datoriile, „dar a mai și despărțit mormântul de restul bisericii printr-un geamlâc așezat în cercevele de fier ciocănit, un fel de cutie pentru conservarea urnei și a celorlalte prinoase”66. Din banii care mai rămăsese și din cei care vor fi încă dați prin vinderea celor două medalii comemorative, urma a se tipări o gazetă românească tribună a „culturii naționale omogene a generațiilor noi”. Este vorba despre Almanahul Societății academice România jună, apărut la Viena în 1883, cu scopul de „a pregăti aniversarea a 500 de ani de la înte-meierea Mănăstirii Putna, unde se află mormântul Sf. Ștefan cel Mare, și de a întruni pe cei mai de frunte reprezentanți ai literaturii române”67. În primul număr al periodicului editat de România jună, a apărut, pentru primă oară, capodopera eminesciană Luceafărul.

65 I. Slavici, Amintiri, p. 69.66 I. Slavici, Amintiri, p. 70.67 Almanahul Societății academice social-literare România jună, Viena, 1882; I. Hangiu, Dicționar al presei literare românești (1790-1982), București, 1987, p. 35.

411

Mihai EMinEscu și Ţara FăGăduinţEi,140 ani dE la naștErE1

Arhid. P.I. David

Orice creștin și orice român, ca de altfel orice om de cultură, are cunoștință într-o măsură sau alta despre Țara Sfântă, despre Ierusalimul pământesc și cel ceresc. Cultura,

în general, își are compartimentele ei, iar aceste comparti-mente sunt pline de cărți, de studii, de reviste, de icoane, de tablouri biblice, de amintiri. De la prunc și până la vârstnic,

1 Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, CVIII (1990), 1-2, pp. 63-67.

Mihai EMinEscu

412

pașii petrecuți prin muzee și expoziții, prin locașuri de cult sau prin monumente istorice îl duc pe om cu gândul la ori-gini, îi maturizează gândirea, i se limpezește inima, îl deter-mină la studiu și cercetare:

„Sunt credincios pentru că trebuie să fiu în granițele umanității. În aceste granițe s-a descoperit Dumnezeu omului și ne-au rămas dovezile sau criteriile Revelației Sale: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Nu îl putem înțelege pe Mihai Eminescu, nu îl facem prezent pururea printre noi dacă nu îl vedem aplecat asupra izvoarelor curate ale credinței noastre mântuitoare în Hristos-Dumnezeu”.

Nu trebuie „să îmbrăcăm” pe Eminescu în Teologie, ci să arătăm prin propria mărturie că el era smerit, cre-dincios și cunoscător al legii strămoșești, interesat de cele sfinte. Bunicul său fusese cântăreț bisericesc, dezvol-tându-i nepotului aptitudinile muzicale. Doi unchi ai săi au fost călugări: Iacint, la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, și Calinic, la Mănăstirea Vorona; iar trei mătuși au fost călugărițe: Fevronia, Olimpiada și Sofia. Însăși mama sa, Raluca (Rărească), fusese soră de mănăstire, iar muza poetului, Ana-Veronica, și-a găsit sfârșitul în Mănăstirea Văratec.

Cugetul poetului la Locurile Sfinte era purtat de pagi-nile Sfintei Scripturi. „În Lege, în umbră și în Scriptură închipuire vedem noi credincioșii”, era irmosul său prefe-rat. De pe masa de lucru nu îi lipseau Biblia și alte cărți sfinte care descriu istoria poporului ales.


413

Pe lângă Zamolxis, zeul luminii la daci, poetul vorbește despre religia strămoșilor noștri în raport cu cea a popo-rului biblic. Pentru el, Moise este legiuitorul Vechiului Testament, dar și descoperitorul lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Moise, cel scos din apă, a trăit la curtea faraonilor, de unde a învățat atâtea în misterioasele locașuri:

„Și în templele mărețe, colonade-n mărmuri albe Noaptea, zeii se preumblă în veșmintele lor dalbe

Și al preoților cântec sună-n harfe de argint”.

Mergând spre Țara Făgăduinței, spre pământul patri-arhilor, Moise, la porunca lui Dumnezeu, dă Legea (Ieșirea 20) și alcătuiește Pentateuhul. Poetul trăiește aievea acele evenimente, evocându-le ca nimeni altul, de la facerea lumii și până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Mihai Eminescu pătrunde în tainele Scripturii, preaslăvind pe Dumnezeu și prinzând în harul versului lucrarea mântui-toare a fiecărei Persoane Treimice.

Despre Dumnezeu-Creatorul din cartea Facerii poetul comentează ca un exeget (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeronul) ziua întâi a Facerii sau a luminii, dar și ziua luminii veșnice, a Învierii:

„Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,Căci unul erau toate și totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toatăErau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?”.

Mihai EMinEscu

414

Despre Dumnezeu-Răscumpărătorul, ermeneutica emi - nesciană surprinde Simbolul apostolic. Nașterea Fiului din veșnicie: „El este al omenirii izvor de mântuire; și născut în Betleem, în ieslea cea de paie, luminată de Steaua călă - torului”2.

Vindecările miraculoase, semnele, dar mai ales Jertfa și Învierea, toate dau sensul nemulțumirii operei încercatului poet: „Sus inimile voastre cântare aduceți-I, El este moartea morții și învierea vieții!” (Ioan 11, 25; Catavasia I, Irmos la Nașterea Domnului). Și înainte de pătimire, Hristos intră în Ierusalim triumfal:

„Cântări și laude-nălțămNoi, Ție unuia,

Primindu-l cu psalme și ramuri,Plecați-vă neamuriCântând Aliluia!”.

Adevărata glorie și slavă veșnică este „Praznicul prazni-celor și Sărbătoarea sărbătorilor”, Învierea lui Iisus și Paștile Domnului:

„Hristos a înviat din morți,Cu cetele sfinte,

Cu moartea pe moarte călcând-o,Lumina ducând-o

Celor din morminte!”.

2 În: Învierea, 12/1986.


415

Iată numai câteva prezențe și simțiri ale marelui poet din Cetatea Sfântă, în vremea Mântuitorului. Desigur, pe lângă mărturiile Scripturii, Eminescu participa la slujbe și asculta cu mare atenție istorisirile părinților și marilor pele-rini la Locurile Sfinte.

A treia persoană a Sfintei Treimi, „Domnul de viață dătător, de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul, Care împre-ună este închinat și slăvit, Sfântul Duh, Care S-a coborât la Cincizecime întemeind Biserica cea adevărată”, este invocat de poet ca împreună făcător-răscumpărător și simțitor:

„Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,

Pe când totul era lipsă de viață și voință,Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”.

Insuflarea Scripturii și tot ceea ce este viață în slujba omului și chiar trăirea și inspirația poetului, Mihai Eminescu le simte ca lucrare a Sfântului Duh.

Între Dumnezeu în Treime și oameni se află, cu o misi-une specială, îngerii buni, dar și cei îngăduiți pentru ispitire, demonii. Poetul cunoștea bine toate acestea, punându-le în vers și rimă:

„Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

Voiu, când mi-or duce îngerii săiPalida-mi umbră în albul munte”.

Mihai EMinEscu

416

Când este vorba despre stăpânitorii morții, diavolii, Eminescu cunoștea și simțea ispita lor personal, pentru că duhurile rele ademenesc:

„Cu nopți senine-n stele, cu soare auros.În sâmburii durerii eu pus-am fericire,

În vicii am pus miere și în păcat zâmbire”.

Maicii Domnului, Împărăteasa cerului, poetul i-a închi-nat nenumărate versuri, fie indirect, „cum e Fecioara între sfinți”, fie direct, când se referă la etapele Răscumpărării, la Buna Vestire în cetatea Nazaretului, unde arhanghelul aduce Fecioarei Maria mesajul divin:

„Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe – Deși vorbești pe înțeles,

Eu nu te pot pricepe”.

Acum intervine „agrăirea”:

„Da, mă voi naște din păcat, Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege”.

Abia acum „taina cea din veac ascunsă” (Coloseni 1, 26) este dezlegată.

„Rugămu-ne-ndurărilorLuceafărului mărilor,


417

Din valul ce ne bântuie,Înalță-ne, ne mântuie...

Noi, cei din mila SfântuluiUmbră facem pământului”.

Poetul amintește despre evenimentul de la Betleem, magii, steaua, păstorii:

„Colinde, colinde!E vremea colindelor,

Căci gheata se-ntindeAsemeni oglinzilor [...]

Se bucur copiii,Copiii și fetele,

De dragul Mariei și MântuitoruluiStrăluce pe cer

O stea trecătorului”.

Chiar dacă nu este prezent fizic în Cetatea Sfântă, duhul poetului este împreună-rugător, martor și mărturisi-tor la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din mănăstirile românești, în special de la Mănăstirea Neamț. Această icoană este cinstită și de poet prin simțirea sa îmbrăcată în evlavie străbună. Mihai Eminescu ia martor pe Rafael, Arhanghelul și protectorul artelor, chemându-ne la rugă:

„Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri,

Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer”.

Mihai EMinEscu

418

Preacinstitei Doamne, pururea Fecioarei Maria, i se atri-buie de către poetul simțirii noastre, cultul care i se cuvine (supravenerare), ceea ce nu se găsește la poeții clasici uni-versali, dintre aceștia, unii exagerează, alții diminuează rolul Maicii Domnului în istoria mântuirii și civilizației umane. Și fiind la priveghi la Mănăstirea Neamț, își urzea în cuget cunoscutul poem:

„Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite […],Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede”.

Deși stăpână a cetelor îngerești, Maica Domnului mijlocește înaintea Fiul său și Dumnezeul nostru în condiția sa de Mamă cerească și pământească a creștinilor:

„Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,

Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne”.

Multe alte mărturii se mai pot aduce în legătură cu înțelegerea supravenerării Maicii Domnului, ne oprim însă la „axionița eminesciană”:

„Privirea-ți adoratăAsupră-ne coboară,O, maică prea curatăȘi pururea fecioară,

Marie!”.


419

Păcatul, ca germene al nefericirii omului, este urmărit de poet la poporul ales. Mihai Eminescu alege două personaje biblice care reprezintă nelegiuirea: Cain (ucigașul) și Dalila (desfrânata). Pe Cain îl leagă de toți ucigașii strămoșilor noștri și de toți aceia care au vrut să distrugă credința cea adevărată, ortodoxă și românească:

„Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți,Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat,

Ce seminția Cain în lume-o a creat”.

Cunoscând bine situația Țării Făgăduinței din vremea judecătorilor, după consemnările biblice, Eminescu reține:

„Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea”.

Opusă păcatului este virtutea. Poetul cunoștea morala creștină, care este, de fapt, despătimirea omului prin virtute:

„Am jurat de la-nceputPe Hristos să-l iei de mire”.

Aici, Mihai Eminescu face mărturisirea sufletului său în raport cu „muza”, Veronica, încredințându-ne:

„Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi.Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt”.

Poetul era convins că împlinirile din Țara Sfânta, prin Mântuitorul, sunt valabile „pentru toți oamenii de

420

pretutindeni care vor crede în Hristos”, în plinirea Legii și a profeților (Matei 5, 17). Și această credință trebuie să fie aceeași ca în timpul trăirii Sale pe pământ, nu modificată, confesională și regională:

„Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –Ieri ai fost credința simplă – însă sinceră, adâncă,Împărat fuși omenirei, crezu-n tine era stâncă...Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.

Poetul, ca și înaintașii săi, credea în viața veșnică, moar-tea fiind doar o trecere de la o stare la alta:

„Moartea succede vieții, viața succede la moarte,Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte”.

Multe alte referiri biblice și imitații se găsesc în opera sa și chiar în viața poetului, cazul obsedant al dreptului Iov, dar și multe toponime și hidronime, mai ales Iordanul, atât de cântat în imnurile liturgice:

„Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gureDe-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure”.

Din toate acestea reiese faptul că Mihai Eminescu a înțeles textul Sfintei Scripturi, că a fost inspirat de duhul biblic și, în același timp, poetul trăiește evenimentele reve-late, făcându-ne și pe noi contemporani cu acestea, martori, prezenți cu el în Țara Făgăduinței.

421

EMinEscu și cuGEtarEa sacră1

Tudor Nedelcea

Personalitate de geniu, cercetător al tuturor laturilor cunoașterii umane, lui Eminescu nu îi putea scăpa un domeniu atât de fascinant: reli-gia. Informarea și acumularea cunoștințelor de

istoria religiilor și de doctrină religioasă este impresionantă. Preocupările „omului deplin al culturii românești” pentru problematica teologică au fost constante și decisive pentru formarea concepției sale despre lume și om, viață și univers, despre „religie ca teologie”, ca să folosim propria-i expresie.

1 Text publicat original în: Mitropolia Olteniei, XLIII (1991), 1, pp. 29-44.

Mihai EMinEscu

422

Acumulând și preluând critic întreaga problematică religi-oasă, el și-a format o dogmatică personală, chiar dacă nu și-a expus-o într-un sistem bine conturat, despre: creația divină, Dumnezeu, Iisus Hristos, Fecioara Maria, îngeri, demoni, moarte. Era atât de informat și inițiat asupra creștinismului sau altor religii, încât a surprins și pe unii clerici2.

Oricât de mult s-ar scrie despre Eminescu, tot nu ar fi suficient. Cu toată explozia informațională din ultimii ani, nu toate fațetele personalității lui Eminescu au fost redate cititorului. Între acestea, preocupările și concepția sa religi-oasă au făcut obiectul unei minimalizări sau au fost privite superficial. Doar D. Spânu3, Lucian Blaga4, Amita Bhose5 și, în special, Petru Rezuș6 stăruiesc asupra acestui aspect din problematica eminesciană, care nu este de neglijat.

Teolog de profesie, autorul Cursului de Teologie Funda-mentală7, Petru Rezuș, intitulează un capitol din monogra-fia sa, cu un nume fericit ales: „Cugetarea sacră”. Comentând critic încercările anterioare ale lui Gala Galaction și ale Rosei del Conte de definire a trăsăturilor spirituale ale operei

2 Amintim aici pe Alexandru Grama (1850-1896), care, în broșura Mihai Eminescu, studiu critic (Tipografia Arhidiecezană, Blaj, 1891), neagă va-loarea estetică a creației eminesciene, sau pe Aron Densușianu, Istoria limbii și literaturii române (Tipografia Goldner, Iași, 21894, pp. 301-303).3 D. Spânu, Morala lui M. Eminescu și raportul ei cu religiunea creștină, Institutul de Arte Grafice „Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1931.4 Lucian Blaga, „Spațiul mioritic”, în vol. Trilogia culturii, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1945.5 Amita Bhose, Eminescu și India, Iași, 1978.6 Petru Rezuș, „Cugetarea sacră”, în vol. Mihai Eminescu, Ed. Cartea Românească, București, 1983.7 Petru Rezuș, Curs de Teologie Fundamentală, Tipografia diecezană, Caransebeș, 1942.


423

eminesciene, consideră că „în biografia poetului trebuie insta-urată o ordine și în această privință, dacă vrem să ne apro-piem de omul așa cum a fost și de concepția sa de viața”8. Spirit metodic, Petru Rezuș umple un gol în cunoașterea integrală a problematicii religioase, prin deconspirarea cur-surilor de filosofie la care a participat tânărul Eminescu, a lecturilor sale, deosebit de vaste, a însemnărilor din manus-crise și a ideilor din publicistică, sesizând „topirea” impeca-bilă a acestor cunoștințe în creația artistică.

Primele cunoștințe despre religie le-a primit, fără îndo-ială, chiar din familie. Eminovici, ca orice familie creștină, a căutat să insufle odraslei sale preceptele biblice. În familia părinților săi a existat o persoană care a ales calea monahis-mului, este vorba de maica Fevronia de la Mănăstirea Agafton, sora mamei poetului. Mama sa, evlavioasa Raluca, l-a dus, nu o dată, în noaptea Învierii, la bisericuța din sat, momente emoționante, transpuse mai târziu, în 1878, în versuri :

„Cântări și laude-nălțămNoi, Ție Unuia,


Cântând Aleluia!Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-oCelor din morminte!”.

8 P. Rezuș, „Cugetarea sacră”, p. 340.

Mihai EMinEscu

424

Din perioada preuniversitară, cunoștea Biblia, inte-res deosebit manifestând pentru Cântarea Cântărilor, Psalmi, Pildele lui Solomon și Evanghelii. Pentru inițierea în tainele religiei creștine s-a folosit de cartea episcopului Melchisedec Ștefănescu, Teologia dogmatică a Bisericii Ortodoxe Catolice de Răsărit (Iași, 1855), și de cartea mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici, Învățătura ortodoxă din religiunea creștinească a unei sfinte catolice și apostolice Biserici pentru clasele liceale (Viena, 1862). Acumularea de cunoștințe din această perioadă este anar-hică; ea va fi sistematizată prin studiile universitare de la Viena (1869-1872) și Berlin (1872-1874). Asemenea sihastrului Iosif, din povestirea cu același titlu,

„el citise încă din tinerețe scrierile enciclopediștilor, dar ei îi insuflase apatie. Dovezile lor îi păreau silite, căci se-ndreptau toate contra unei axiome, pe care el nu permitea nimănui s-o nege: atotputernicia lui Dumnezeu. El își închipuia că nu trebuie să fie bolnav sau foarte nenorocit pentru ca să compună cărți contra Bibliei”9.

Eminescu „trădează” o informare deosebit de bogată și de exactă în gândirea teologică a vremii și în studiul Bibliei. Astfel, „Biblia era sâmburul întregii maniere de a privi lumea și a cugetărilor lui”, afirmație pusă în seama aceluiași sihastru10. Eminescu era informat și în

9 Mihai Eminescu, Proză literară, Ed. pentru Literatură, București, 1964, p. 308.10 M. Eminescu, Proză literară, p. 307.


425

domeniul descoperirilor științifice, în astrologie, astro-nomie. Lucrările fundamentale ale lui Leibniz, Kant, Schopenhauer, Hegel, cursurile profesorului său vie-nez Robert Zimmermann (1824-1898) sunt puse într-un taler al balanței, iar în celălalt, cunoștințele din Cartea Sfântă. De aici impactul dintre cele două sisteme de gân-dire, filosofia și cultura germană, pe de o parte, și Biblia, pe de altă parte; impact din care s-au născut povesti-rile și nuvelele cu implicații filosofice: Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii faraonului Tlá, Moș Iosif, Cezara; pre-cum și poeziile din care răzbat aceleași idei: Scrisoarea I, Scrisoarea a V-a, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glossă, Dumnezeu și om, Colinde, colinde, Învierea, Rugăciunea, Răsai asu-pra mea, Antropomorfism, Demonism, Mortua est, Mai am un singur dor, Ce suflet trist, Povestea magului călă-tor în stele, Strigoii, Viața, Preot și filosof, Melancolie, Mureșanu, O, adevăr sublim, Înger și demon, Confesiune, O, chilia mea sărmana, Luceafărul, ca și o seamă de cuge-tări din manuscrisele: 2254, 2255, 2261, 2262, 2275, 2276.

Cum să nu îl fi tulburat pe tânărul student „călător în stele” polemica vremii despre teoria monadelor din-tre Leibniz și Zimmermann? În timp ce profesorul său afirma că Dumnezeu este un atom, Leibniz îl considera pe Dumnezeu ca monada supremă. Sufletul este, după Zimmermann, tot un atom, afirmație tulburătoare, care l-a făcut pe studentul Eminescu să nu îi mai audieze cursurile. Poetul transpune artistic, la modul magistral, aceste idei, cu numeroase cunoștințe astronomice, punând mai presus de orice îndoială Biblia, care avea pentru el un înțeles adânc.

Mihai EMinEscu

426

„După el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adică al nemărginirii, și fiecare stă în legătură cu toate lucrurile lumii. Fiecare, după ideea lui, este urmărit de ochiul Domnului și neapărat în existența sa [...] și unul din lume și toată lumea se tulbură și cade”11.

Între știință și Biblie nu era un conflict antagonic, „știința pozitivă știa s-o împreuneze cu învățăturile Bibliei foarte ușor și cu multă istețime”, astfel încât „Biblia era sâm-burele întregii maniere de a privi lumea și a cugetărilor lui”12. Dorința tânărului Eminescu de a cunoaște totul este sacră, uneori dramatică, prin căutări și îndoieli.

„Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea și atunci nici nu mergea seara la cină”, iar „când nu scria, citea foarte mult, tot felul de cărți”, își amintește prietenul său din studenție, T.V. Ștefanelli. Ce citea? Opera lui Schopenhauer, dăruită de Iacob Negruzzi, directorul revistei Convorbiri Literare, traduceri din limba germană, din literatura indică și persană și, „când avea cu cine, discuta mult asupra acestor literaturi, și mai cu seamă asupra principiilor religiei budiste, despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă și mai profundă reli-gie de pe lume. Citise Ramayana și Mahabharata, apoi Sakontala, din literatura indică, și frumoasele versuri ale lui Hafez, din literatura persană. Studiase pe Kalidasa, era interesat de Confucius, Zoroastru, Brahma. Studierea filosofiei și religiei Indiei era o preocupare permanentă și

11 M. Eminescu, Proză literară, p. 306.12 M. Eminescu, Proză literară, p. 307.


427

organizată, dată și de audierea cursurilor universitare de la Berlin: Ebel, De iusta tatione linquae sancritae în liquarum cornparatione (miercuri, 11:00-12:00); Weber, Kalidasae Malakagnimiira (luni, 10:00, și joi, 15:00-16:00); Zeller, De natura religiorus (miercuri și sâmbătă, 09:00-10:00); Beller-man, Historia musicae sevi medii, inde ab initie doctrinae Christianae usque ad Franconem de Coloma13. Utile i-au fost lucrările teologilor școlii din Tübingen: David Friedrich Strauss, Ferdinand Christian Baur, Bruno Bauer, ca și cărțile lui Johannes von Kuhn, Katholische Dogmatik (Tübingen, 1857); Franz Xaver Dieringer, Lehrbuch der Katholischen Dogmatik (Mainz, 1865); Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Vorlesungen über die Philosophie der Religion (Berlin, 1832); Immanuel Kant, Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels oder Versuch von der Verfassung und dem mecanischen Ursprung des ganzen Weltgebäudes nach newtonischen Grundsätzen abgehandelt, (1755); Robert Zimmermann, Leibniz’s Monadologie (Viena, 1847); Edu-ard Zeller, Geschichte der deutscher Philosophie seit Leib-niz (Berlin, 1873); Artur Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung. Desigur, lista bibliografică este departe de a se încheia. Mai cităm, dintre lucrările consultate de Emi-nescu, pe cele scrise de sanscritologul Franz Bopp, Eugène Burnouf (Introduction à l’histoire du buddhisme indien, Paris, 1875), Albrecht Weber (Academische Vorlesungen über indische Literatur-geschichte, Berlin, 1852); Max Mül-ler (A history of Ancient Sanskrit Literature. The primitive religion of the Brahmans, Londra, 1860).

13 Ms. 2289, f. 34; P. Rezuș, „Cugetarea sacră”, p. 341.

Mihai EMinEscu

428

Prin prietenii săi, învățații evrei Moses Gaster (1856-1936) și Heimann Hariton Tiktin (1850-1936), pe care efectiv i-a sprijinit, Eminescu cunoaște Tora, Cabala și Talmudul și implicit tradițiile filosofice, mistice și istorice ale poporu-lui evreu, teoria și practica din care a luat naștere instrui-rea (Mișna) și practica religioasă a popoarelor babilonian și palestinian (Ghemara).

Nu numai că a consultat, dar a și tradus în perioada petrecută la biblioteca din Iași: Franz Bopp, Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kürzerer Fassung (Berlin, 1868) și Glossaium comparativum linguae sanscri-tae (Berlin, 1867). Din Rig Veda, din limba germană, traduce un Imn al creațiunii14.

Marea sa putere de asimilare, de sinteză și de redare artistică a concepțiilor religioase poartă pecetea geniului. Căutarea adevărului absolut îl duce la cunoașterea religiei și divinității. „Ce este cugetarea sacră?”, se întreba poetul la 15 august 1870, când scria Epigonii. Teologia, își răspunde el, este „combinare măiestrită a unor lucruri neexistente”. Biblia este „carte tristă și-ncâlcită”, cu cifru, care necesită o exegeză textuală („Cel mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra”). „Ce este Dumnezeu?” se întreabă, tot el răspunzând:

„Surdele nebunii (filosofii) a mii de mii de oameni pe care o frunte senină sau încinsă-n aur o modelează într-o uriașă volbură de foc mirele universului”15.

14 „Atuncea neființa, ființa nu erau / A aerului mare, boltitul cort din ceriu / Ce acoperea atuncea?... / Pe-atunci nu era moarte, nimic nemu-ritor…/ La început pătruns-au iubirea pe-acel unul / O sete sufletească a facerii sămânță” (Ms. 2262, f. 116).15 Ms. 2254, f. 18.


429

Dumnezeu este o idee abstractă, dar o idee a ideilor, „istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu”, cum îi scrie Eminescu lui Dumitru Brătianu în preajma ser-bării de la Mănăstirea Putna (1871). Excelenta sa inițiere în istoria religiilor a dat naștere unor interpretări șablonizate, de suprafață. Desigur, filosofia și religia indică, cea budistă mai ales, l-au interesat în mod deosebit, fără să își mani-feste însă apartenența sa la filosofia lui Buddha. Prin cultura, structura psihică și prin creație, Eminescu este un demn precursor al mișcării ecumenice. O caracterizare pe măsură o face, peste ani, filosoful și scriitorul (aidoma lui Eminescu) Lucian Blaga.

„Schopenhaurismului și budismului li s-au dat în schimb, în opera lui Eminescu, proporții uriașe. Prea puțini și-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci rămân elemente de conștiință suprapuse, prin natura lor poate tocmai contrare substanței sufletești intime a poetului. Eminescu cel adevărat este accesibil numai unei analize mai reverențioase. În fața operei lui Eminescu trebuie să ținem seama, ca în fața operei niciu-nui alt român, de «inconștient» și de «personanțele» acestuia. De aici trebuie abordat fenomenul”16.

În ceea ce privește doctrina hristologică și soteriolo-gică, Eminescu pornește de la considerentele hegeliene privind natura divină a „blândului nazarinean”, „învățător

16 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944, p. 324.

Mihai EMinEscu

430

al umanității, martir al adevărului”, la care adaugă valoarea de simbol a martirajului deplin al lui Iisus în comparație cu cel al altor martiri ai omenirii: Buddha, Socrate, Lao Tse. Învățăturile și viața acestora,

„deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, nu au avut atâta influență, nu au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blân-dului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice pentru binele și mân-tuirea altora”.

Jertfa Mântuitorului este supremă și înălțătoare, neum-brită de nepăsare sau dispreț, ci de iubire, cerând, la înche-ierea vieții pământești, de la Tatăl Cel din ceruri, iertarea prigonitorilor.

„Astfel, a se sacrifica pe sine pentru oameni, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sentiment de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență, ce bântuie natura întreagă”.

Aceste sclipitoare considerații îi sunt prilejuite de sărbă-torea Paștilor anului 1881, an în care iarăși bat la poartă cu degetele moi florile primăverii,

„iar duiosul ritm al clopotelor ne vestește vechea și trista învățătură că astăzi încă Hristos este în mormânt,


431

că mâine se va înălța din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-și fruntea Sa radioasă la ceruri”17.

Caracterele crescute sub influența vieții lui Hristos, pre-ceptele morale izvorâte dintr-o asemenea biografie exem-plară îl fac pe om mai bun, mai curat sufletește: „Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune după care să își modeleze caracterul și faptele”. Iată o recoman-dare validată în timp.

„Căci precum arta modernă își datorează renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii noi se dato-rează prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el, încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă combătând instinctele și pornirile pământești din sine”18.

Însuși procesul educațional, misiunea școlii ar trebui să se bazeze, după afirmațiile fostului revizor școlar, nu în „cul-tivarea excesivă a minții”, ci în „creșterea caracterului”. De aici rezultă importanța cunoașterii vieții lui Iisus și a religiei în sine: „Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și a-și veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”19. Știința este utilă îmbunătățirii stării materiale, facilitării luptei pen-tru existență, iar religia se constituie în hrana spirituală.

17 Timpul, VI, 12 aprilie 1881, 82, p. 1, apud Mihai Eminescu, Opere, vol. XL, Ed. Academiei, București, 1985, p. 134.18 Timpul, VI, 12 aprilie 1881, 82, p. 1, apud M. Eminescu, Opere, vol. XL, p. 134.19 Timpul, VI, 12 aprilie 1881, 82, p. 1, apud M. Eminescu, Opere, vol. XL, p. 134.

Mihai EMinEscu

432

După această pledoarie emoțională, Eminescu trece la pro-blemele de organizare statală, în care religia poate și trebuie să îndeplinească un rol major, deosebind structural vechiul stat păgân de statul creștin, condus de o „monarhie creștină”, a cărei menire „e a modera asprimea legilor inerente statului prin apăra-rea celui slab de exploatarea celui puternic, prin compensație”20. Eminescu cunoaște, din propria-i experiență amară, existența unor oameni puternici care „caută să compenseze prin o activi-tate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora”. Evoluția pro-cesului politic trebuie să fie condiționată de o „mare inteligență sau un mare caracter, care să compenseze munca societății ce-i susține pe cei puternici”. Clasele superioare sunt datoare să își sporească, cantitativ și calitativ, orizontul cultural spre a ușura munca celor de jos, pentru a le lumina și „a le conduce spre binele lor moral și material”. Acesta este idealul monarhiei creștine propovăduit de gânditorul politic Eminescu, Biserica având misiunea nobilă, de o deosebită importanță socială, de a răspândi aceste idei în întreaga societate:

„Dacă sâmburele veșnicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit a căutat să se-mbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare noblețe artelor, lăsându-le în serviciul ei, asupra formelor religi-oase, asupra datinii frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume este, în mare, fapta altora, și că posesiunea lui trebuie răs-cumpărată printr-un echivalent de muncă”21.

20 Timpul, VI, 12 aprilie 1881, 82, p. 1, apud M. Eminescu, Opere, vol. XL, p. 134.21 Timpul, VI, 12 aprilie 1881, 82, p. 1, apud M. Eminescu, Opere, vol. XL, p. 134.


433

Munca, iată singura modalitate de progres material și spiri-tual, munca, o idee majoră prezentă în majoritatea studiilor emi-nesciene. În motivarea acestei idei prețioase și utile din punct de vedere social se face apel, cu îndreptățire, la „suferințele de moarte ale dascălului și modelului nostru”, Iisus Hristos.

„Dar, întrucât ne permite imperfecțiunea naturii ome-nești, oricine trebuie să caute a compensa prin muncă și prin sacrificiu bunurile de care se bucură. Atunci numai, Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri străbuni”22.

Modelarea asprimii legilor inerente statului, ca produs al naturii, supus unor legi mecanice, caracterizat printr-un „com-plex de lupte pentru existența individuală și colectivă”, apăra-rea celui slab de exploatarea celui puternic, apelul la muncă, singurul izvor al fericirii umane, sunt idei care și-au dovedit perenitatea în timp și care sunt astăzi de o stringentă actua-litate. Religia sa „de acasă” l-a urmărit în întreaga-i activitate artistică și publicistică, documentarea sa în Dogmatica creștină este impresionantă. Mai puțin îl preocupau deosebirile con-fesionale între diferitele Biserici, dar atunci când problemele interconfesionale ating interesele naționale ale poporului său, strigătul său nu este unul în deșert.

De la problemele teoretice doctrinare, de dogmă, Emi-nescu coboară în realitatea imediată, ocupându-se de Bise-rică, instituție fundamentală a oricărui organism statal,

22 Timpul, VI, 12 aprilie 1881, 82, p. 1, apud M. Eminescu, Opere, vol. XL, p. 134.

Mihai EMinEscu

434

și de slujitorii ei. Așadar, eclesiologia nu a rămas în afara preocupărilor sale. Dimpotrivă, pe acest teren, Eminescu s-a simțit imbatabil, fiindcă, pe lângă buna sa credință și excepționala sa putere de înțelege a întregii problematici a „cugetării sacre”, a apelat la argumentele istorice, folclorice, statistice ale neamului său, care îi stăteau la dispoziție. Cu precădere se oprește la rolul și menirea Bisericii Ortodoxe Române. Dintru început, Eminescu lansează o axiomă: „Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în istorie”23. Acest princi-piu moral în istorie a fost reprezentat, cum nu se poate mai bine, de Mitropolia Moldovei și Sucevei, care s-a ridicat împotriva „naționalizării Bisericii creștine prin Luther și Calvin”:

„N-a fost ea aceea care a dat reazimul evanghelic populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creștinătatea față de agresiunea maho-medană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redea în graiul de miere al coborâtorilor armatelor romane, Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean?”24.

Răspunsul se află în însuși modul de a pune întrebarea. Eminescu reușește performanța de a sintetiza într-o singură frază istoria dramatică a Bisericii poporului său. Toleranța,

23 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 259.24 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 259.


435

atât de specifică românilor, trebuie să fie compensată de res-pect, căci „nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa, decât tocmai românul”25. În aproape toate țările europene, naționalitatea majoritară a făcut prozeliți, „prin presiune, cu de-a sila”, din conlocuito-rii săi de altă religie sau de altă limbă: hughenoții în Franța, maurii în Spania, polonii cu rutenii, ungurii cu românii din Transilvania. Cu toate acestea, românului „nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali”. Mai mult, lipovenii, armenii, calvinii, protestanții, evreii au fugit din țările lor de baștină și „trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc”, pentru că niciun guvern român nu le-a închis vreo școală sau biserică. O singură doleanță, legitimă de altfel, au românii: „Ni se pare deci că pe pământurile noas-tre strămoșești, pe care nimeni nu le stăpânește jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și Biserica, precum le-am respectat-o tuturor”. Deziderat firesc, onorat doar sporadic și inechitabil. Țările românești sunt acelea în care din vremuri străvechi „fiecare a avut voie să se închine la orice dumnezeu a vrut și să vorbească ce limbă i-a plăcut”26.

Pentru Eminescu, problema Bisericii Ortodoxe Române era una vitală, referitor la prozelitismul agresiv al Bisericii Romano-Catolice, care sub masca confesională, urmărea, de fapt, averile națiunii române din Bucovina. Pe bună drep-tate, cu o logică imbatabilă, Eminescu sublinia că:

„Națiunea, sub numele de confesiune, este proprietară de drept a unor averi întinse, deoarece confesiunea este

25 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 253.26 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 253.

Mihai EMinEscu

436

garanția dreptului și numele în care te bați, și, apărând confesiunea proprietară de fapt a averilor, aperi averile drepte din moși-strămoși ale națiunii, pe care domnii politici pe picior mare ar vrea să le vândă secularizate, deși secularizarea, de ar fi posibilă, nu este decât în dreptul Guvernului României”27.

Pentru a demonstra drepturile Bisericii Ortodoxe Române, care „nu este numai o comunitate religioasă, ci tot-odată națională”, elaborează un studiu comparativ, consta-tând că „Bizanțul a avut veleități de papism, Biserica Rusă are veleități periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul sabiei pentru argumentarea puterii statului”. În contrast evident cu acestea, Biserica națională a românilor a fost (și este) „o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalitățile sociale și care făcea pentru oameni o dato-rie din ceea ce în lumea modernă este un drept”. Mai mult, „liniamentele organizării democratice a Bisericii Ortodoxe Române se arăta ab antiquo. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordonare, ea a înlocuit la români orga-nizarea politică și economică”28. Rolul Bisericii este imens, mai ales în Ardealul ocupat, cu o populație românească majoritară oprimată, unde preotul trebuie să substituie pe învățător, iar mănăstirile sunt ateliere de mică industrie, în care se traduc cărțile religioase pe înțelesul tuturor.

Toată această argumentație are o motivație subtilă, refe-rindu-se la religia moștenitorului tronului. Ceea ce trebuie

27 M. Eminescu, Scrieri politice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1931, p. 66; P. Rezuș, „Cugetarea sacră”, p. 363.28 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 325.


437

să facă alții, oameni politici sau instituții guvernamentale, iată că se încumetă să spună Eminescu și să îi vorbească lui „Carol îngăduitorul” despre obligația sa statutară de a menține spiritul național al Bisericii poporului peste care stăpânește. Religia moștenitorului domnitorului Carol I nu trebuie să fie indiferentă, întrucât „numai aparținând Bisericii naționale, el va cunoaște însemnătatea acestui fac-tor considerabil în viața unei nații”29. Plin de semnificații este faptul că Eminescu nu vorbește despre „legea ortodoxă”, ci despre Biserica națională, deosebirea fiind nu în dogme, ci „în spiritul și atitudinea ei”. Pentru a demonstra acest fapt, face un excurs istoric, arătând că, de pildă, clerul grecesc, existent în mănăstirile închinate, nu s-a confundat cu cel autohton, deși erau de aceeași lege. Prin firea lor și prin spi-ritul de dreptate, care i-au călăuzit în istorie, românii resping orice veleități de supremație a bisericilor vecine, dar Biserica lor n-a manifestat și nici nu manifestă tendințe de universa-lism, ea este o instituție națională (ca atare, Eminescu cere pregătirea clerului superior în țară și nu în străinătate), care corespunde aspirațiilor enoriașilor ei, fiind sesizabilă deo-sebirea „între spiritul democratic, de muncă și iubire de adevăr” și „formalismul gol al altor biserici și de atârnarea acestora de puterea politică a statului”30. Revelatoare este, și pentru acea vreme, „exploatarea credințelor religioase pen-tru scopuri politice”31.

Condamnând încercarea mitropolitului țării de a îl con-vinge pe I.C. Brătianu să rămână prim-ministru, Eminescu

29 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 329.30 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 329.31 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 329.

Mihai EMinEscu

438

are un câmp larg de desfășurare a ideilor: „Biserica ar tre-bui să fie deasupra partidelor și ar avea datoria de a apăra interesele ei proprii, iar nu a se face sprijinitoare cutărui sau cutărui partid politic”32.

Și sfaturile sale, înțelepte și de bun simț, se extind și asupra ierarhilor, pe care trebuie să îi preocupe învățătura (creștinească): „apatia cu care Biserica stă în fața chestiuni-lor sociale, păgânizarea instituțiilor, legilor și a organizării muncii, camătă și desfrâul moravurilor”33. Din această per-spectivă, gestul mitropolitului se pare necugetat, Eminescu deplângând amestecul Bisericii, prin acest gest, în viața politică.

Stăpânit de un patriotism manifestat în marginile ade-vărului, cum îi stă bine românului, Eminescu face uz de vas-tele sale cunoștințe, de stilul său inconfundabil, ieșind în arenă, cu armele omului de știință, spre a contesta necesita-tea înființării unei Mitropolii Romano-Catolice la București, ai cărei membrii erau toți străini, cu preoțime din alte țări, „al cărei scop atârnă de o putere străină și nu are datoria de a se supune legilor țării”34. Analizând politica de catolici-zare a Vaticanului, în context istoric, insistând pe toleranța poporului român, sentiment speculat de Vatican, Eminescu devine tranșant, căci nici nu se putea altfel:

„Interesul nostru național este ca noi și numai noi să ne sporim în țara pe care noi și numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi și numai noi am pregătit-o prin



439

cultură. Românii au identificat religia cu naționalitatea, și-i socotesc străini pe toți cei ce nu sunt de legea nea-mului românesc”35.

Înființarea unei astfel de mitropolii în capitala unei țări ortodoxe este comentată malițios: ori s-au înmulțit străinii, ori s-ar înființa în speranța că ei se vor spori în viitor. Aluzia este evidentă la adresa domnitorului, care nu-i de aceeași religie cu cea a supușilor săi, la „spiritul public al poporului român”, care va fi nevoit să atace tronul din punct de vedere confesional, avertizând că între „țară și dinastie este un abis de netrecut”36. În replică la încercarea de înființare a Mitropoliei Catolice, Eminescu aduce argumente istorice privind expec-tativa Scaunului Papal în fața abuzurilor politice și religioase ale Imperiului Austro-Ungar (catolic) în Ardealul nostru: dezbinarea românilor, prin înființarea, la cumpăna secolelor XVII-XVIII, a uniților, desființarea Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia, înființată de domnitorul unificator, Mihai Viteazul.

Pertinent observator al fenomenului politic european al vremii sale, Eminescu sesizează intenția politică a Occiden-tului și, mai ales, a Ungariei, mitropolitul romano-catolic de la București fiind „întocmai ca președintele Comisiei Mixte (a Dunării), un agent al puterii austro-ungare”37, exempli-ficând cu politica oficială a guvernanților unguri, făcută în presă și în Parlament, politică agresivă sprijinită tacit de papă. „Toleranța noastră are limite”, se vede nevoit să avertizeze din nou Eminescu:


Mihai EMinEscu

440

„Din ziua în care s-au făcut complicii unei acțiuni îndreptate contra dinastiei și contra neamului româ-nesc a pierit orice drept la simpatiile noastre, ne sunt deopotrivă cu păgânii și cu toți cei fără de lege”.

Critica sa continuă:

„Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în țara noastră, când este vorba des-pre legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și de aspirațiile noastre, care ne leagă de Occident și pe care sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmașii, oricare ar fi ei, se vor găsi uniți și tot atât de tari în hotă-rârile noastre ca și în trecut”38.

Această virulentă și motivată diatribă se vede că a deranjat în anumite cercuri politice europene, întrucât acest material este adus la cunoștința Biroului de Informații vie-nez, care îi urmărea, de o bună bucată de vreme, și activitatea poetului desfășurată la Societatea Carpați. Să ne mai mirăm că genialul nostru compatriot a fost lăsat să îndure, aidoma blândului nazarinean suferințele și umilințele atotputerni-cilor europeni! Și aceasta pentru că și-a iubit, la modul sin-cer și plenar, poporul său, iar țării sale i-a dorit, la trecutu-i mare, un mare viitor.

Cununat cu suferința, sfidând orice încercare de intimi-dare, prin polemici agresive, fără obiect sau prin alte mij-loace, Eminescu reia, peste numai nouă zile, discuția despre

38 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 301.


441

oportunitatea întemeierii la noi a unei Mitropolii Romano-Catolice, respingând, punct cu punct, învinuirile de agitație anticatolică ale ziarului La Gazette de Roumanie, nefiind de acord cu măsurile conducerii Bisericii Ortodoxe Române în lupta contra ofensivei catolice. Din nou se vede nevoit să apeleze la fapte istorice, arătând că uniții nu se înstrăinează de comunitatea națională, iar „cei mai mulți dintre preoții români uniți sunt încă și mai buni români”39. Imperiul Austro-Ungar face propagandă catolică, ofensiva catolică contribuie la colonizarea noastră, evidențiind lipsa de tact a papei, care ne împinge, vrând-nevrând, spre Imperiul Țarist. Cât privește tronul regesc, care manifestă în această privință o inexplicabilă expectativă, „îndeosebi astăzi nu vom avea niciun interes particular de a susține această dinastie, o susținem numai pentru că soarta țării noastre este legată de dânsa”. Mitropolitul romano-catolic, monseniorul Paoli, recent întors de la Roma, este acuzat că este agent al Biroului de Informații din capitala Imperiului Austro-Ungar și că „primește din Viena o însemnată subvenție anonimă”40.

După o „tăcere îndelungată”, Mihai Eminescu revine asupra acestei probleme deosebit de spinoase, polemizând cu ziarul oficial Românul, condus de marele său rival, C.A. Rosetti, acuzându-i de prea multă tăcere într-o asemenea chestiune de interes național. Românul se ocupă de această înființare a Mitropoliei Romano-Catolice, în editorialele sale din 29 mai și 1 iunie 1883. Argumentele lui Eminescu sunt imbatabile. La București n-a existat niciodată o episcopie

39 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 306.40 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 306.

Mihai EMinEscu

442

catolică, iar Paoli a fost episcop de Napoli. Așadar, încă o dată, Eminescu constată că oficiosul Partidului Liberal fal-sifică adevărul istoric. Din neștiință? Greu de răspuns. Fiind prea mare pericolul pentru însăși ființa noastră națională, pentru tânărul nostru regat, devenit independent doar de șase ani, autorul Cezarei insista pe lângă liberali, ca, din acest punct de vedere, „politică de partid să nu facem”, în această situație, dezbinările, din motive potrivnice, nu își au locul, între religie și naționalitate trebuie pus semnul egalității, ambele partide având „în statul român rolul de a apăra tradițiile neamului nostru”41. Dezvăluie pentru citito-rii săi ceea ce trebuie știut: „îndărătul înființării Mitropoliei Catolice este mâna politicii orientale a Austriei”42.

Noi, ca popor mic, „voim să trăim în sfera noastră proprie de activitate”43. O propoziție simplă, care sinteti-zează principiile de bază ale politicii noastre externe, de la Burebista, Decebal, Menumorut, Neagoe Basarab, până la Nicolae Titulescu și diplomații noștri contemporani.

Despre însemnătatea și meritele Bisericii Ortodoxe în păstrarea unității lingvistice și etnice a poporului român, des-pre rolul cărților bisericești în introducerea limbii române, presa vremii, la care marele poet a slujit cu devotament (în special ziarul Timpul, al cărui redactor-șef era), păstrează aceste inestimabile valori ale spiritualității românești:

„Biserica? Creația aceasta eminamente națională a unui Iuga Vodă, care la 1399 încă o face neatârnată de

41 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 311.42 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 311.43 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 311.


443

orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a nea-mului românesc, care a născut unitatea limbii și uni-tatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și este azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic”44.

Ca și în poezie, Eminescu și-a exprimat cu claritate și convingere opiniile sale despre fenomene de cultură, în cadrul căruia un loc important acordă Bisericii ca instituție polarizatoare a năzuințelor de veacuri ale poporului român, opinii care au pornit dintr-o necesitate lăuntrică care nu-i permitea să stea departe, pasiv față de evenimentele trecu-tului și prezentului.

Preocupat de „măsura progresului intelectual la un popor”, evident la poporul român, Eminescu aduce în actua-litate vechea noastră literatură religioasă, subliniindvaloarea ei stilistică și lexicală, pe lângă cea morală. Dintr-un raport adresat de poet la 16 martie 1875, pe când era director al Bibliotecii din Iași, ministrului Cultelor și Instrucțiunilor Publice, face o caldă pledoarie în favoarea oportunității achiziționării pentru bibliotecă a unor cărți și documente vechi, pledoarie care demonstrează în subsidiar cunoștințele sale competente în acest domeniu.

„Literatura română din secolele XVI, XVII și XVIII este reprezentată prin 2690 opusuri tipărite, dintre care cele

44 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 78.

Mihai EMinEscu

444

mai multe bisericești. Sfertul întâi al secolului nostru poartă, de asemenea, caracterul secolului al XVIII-lea”.

Periodizarea este aproximativ aceeași ca la autorii lucră-rii Bibliografii românești vechi, Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu. „Cărțile bisericești, ca trebuință generală a poporului, prevalează”45, și poetul continuă: „Importanța scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic și dinainte, ea se vede abia în curgerea vremii și se schimbă după punc-tele de vedere, care predomină la studiul lor”, argument adeverit de cei peste 100 de ani scurși de la exprimarea lor. Preocuparea poetului pentru îmbogățirea bibliotecii cu opere vechi, intrând în relații cu un anticar și întocmind o listă de cărți tipărite și manuscrise care merită a fi cumpă-rate de stat, este astfel comentată de G. Călinescu:

„Cu un lăudabil simț de cultură, el își dă seama că, fără o colecție de manuscrise, o operă serioasă de istorie lite-rară veche nu se poate întreprinde, deoarece producția mireană din secolele XVI, XVII și XVIII a circulat netipă-rită, și nu numai că face un raport în acest sens instituțiilor responsabile, dar el însuși își dă ultimul ban să își procure o carte veche”46.

Dintre cărțile vechi asupra cărora s-a oprit Eminescu exemplificăm: Șapte taine (1646) și Psaltirea (1643), ambele tipărite de mitropolitul Varlaam, ultima purtând unele

45 M. Eminescu, Despre cultură și artă, Ed. Junimea, Iași, 1970, p. 72.46 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Ed. pentru Literatură, București, 1966, p. 184.


445

adnotări ale poetului, Psaltirea în versuri și Acatistul (1673), ale lui Dosoftei, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698), de Dimitrie Cantemir, manuscrisele Isopiei, Istoriei universale de la zidirea lumii până la Constantin și Iulian (1728) și altele47. Spirit polemic, adesea necruțător, dar obiec-tiv, bazat pe argumente incontestabile, Eminescu considera limba vechilor cărți bisericești demnă de luat în seamă în comparație cu „ciripitura de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită”, promovată de unele cercuri contemporane lui. Indignat de „stricarea” limbii române cu franțuzisme de tot felul, comentează sarcastic, dar îndreptățit:

„Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care, în înțelegere cu domnii de atunci și cu un sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate, care a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită în palat, în colibă și în toată românimea, și-ar face cruce creștinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie și păstrătorul limbii, n-o mai înțelege”.

Încheierea este demnă de pana unui adevărat pamfle-tar, cu o ironie mușcătoare: „Dar Varlaam era un prost. În zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie”48. În opoziție cu „bieții domni din vechime”, Petru Șchiopul, Dimitrie Cantemir, Matei Basarab, cu cronicarul Miron Costin, care „și-au pus viața la mijloc”, punând mai presus

47 Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-Turism, București, 1978, p. 167; Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu, Ed. Junimea, Iași, 1987, pp. 51-53.48 M. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 363.

Mihai EMinEscu

446

de ei interesele țării, în România, „America Orientului”, domnește teoria „om și om”:

„Au trecut vremurile acelea, comentează cu asprime Eminescu, ne-am subțiat, ne-am civilizat. În loc de-a merge la biserică, mergem la Café chantant, unde ne întâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Pentru că limba noastră, cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuțiuni, îi cam jena pe prietenii noștri, am dat-o de o parte și am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă știe nițică franțuzească, o învață într-o săptămână de zile”49.

Tipărirea cărților bisericești în limba română cu efecte benefice pentru destinele culturii românești este salutată cu satisfacție:

„Biserica și domnii noștri [...] au pus a se traduce cărțile bisericești în limba română, au introdus limba poporului în Biserică și stat, în locul celor străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noas-tre, ele au încetat din momentul în care Biserica a creat limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat. Din acel moment trăsătura de uni-tate a devenit și a rămas naționalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naționalitatea cu religia”50.

49 M. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 363.50 M. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 363.


447

În acest sens, propune retipărirea fără întârziere a cărților bisericești cu caractere latine și chirilice, căci tipă-riturile vechi au început a se găsi cu greutate în acest sens; salută hotărârea Sfântului Sinod de retipărire a vechilor texte religioase, considerând-o ca o acțiune de importanță națională, realizându-se o veche dorință a sa de a găsi mijloacele adevărate spre aducere în actualitate a aces-tor monumente de limbă română și de artă tipografică. Retipărirea unor astfel de texte este o operă care va pro-duce glorie celor care au întreprins-o, dar, avertizează el, „pe cât de măreață și sfântă, pe atât de gingașă”, mai trai-nică decât legile civile și politice, decât formațiunile sta-tale și dinastiile, „temelia zilelor de glorie, scăpare în zilele de cădere”. Eminescu consideră tradiția literară întreruptă la 1830, limba română părăsind la această dată evoluția ei firească. De aici preocuparea sa pentru recultivarea unei limbi autentice, apelând la textele religioase, fără însă a manifesta tendințe conservatoare, ci prin „împrospătarea continuă a fondului și păstrarea formelor”51. Conștient că un asemenea demers „este o operă cu adevărat națională, o operă care va face glorie celor ce vor fi întreprins-o”, Eminescu face unele recomandări privind editarea unor asemenea cărți.

Patriot român, Eminescu nu se conducea decât după un singur principiu: cel al adevărului. Propășirea patriei, îmbogățirea vieții materiale și spirituale trebuie să își aibă propriile rădăcini, originea nobilă a poporului român fiind o garanție în acest sens:

51 M. Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu, pp. 46-54.

448

„Da, de la Roma venim, scumpi și iubiți compatrioți, din Dacia Traiană. Se cam ștersese diploma noastră de noblețe, limba, însă au transcris-o din buchile voastre gheboșite de bătrânețe, în literele de aur ale limbilor surori”52.

Iar Biserica se numără, în concepția sa, între instituțiile care și-au adus, din acest punct de vedere, un rol deosebit. „Bunele opinii ortodoxe ale poetului”, comentează biograful său cel mai însemnat,

„au, fie un substrat social, fie unul cultural, și anume, în cazul din urmă, constatarea că Biserica Ortodoxă păstrează limba națională. Va să zică, limba este unicul element specific normativ din gândirea eminesciană, dar și aceasta de o specificitate cu totul teoretică, ase-menea aceleia a albiei ce dă fluență unui râu”53.

Traiectoria geniului, miracolul eminescian se dez-văluie, cu fiecare filă citită, în toată splendoarea sa. Orice contribuție eminescologică devine „o participare la un cult literar și o desprindere de tine”.

52 M. Eminescu, Opere, vol. IX.53 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. III.

449

chipul Mântuitorului iisus hristos în GândirEa

lui Mihai EMinEscu1

Pr. Constantin Galeriu

Fiecare personalitate își poartă și își revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său și în comunicarea, într-un mod propriu, cu „Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile și temele

supreme ale existenței, care dau conștiinței noastre umane și vieții un sens. Mihai Eminescu a aparținut și el vremii în care s-a născut, format și afirmat ca geniu al spiritualității neamului și a fost, totodată, un fiu al veacului al XIX-lea.

1 Text publicat original în: Studii Teologice, XLIII (1991), 1, pp. 45-54.

Mihai EMinEscu

450

Ca geniu deosebit de sensibil și receptiv la prodigioasa emi-sie de idei din vremea sa (filosofice, artistice, științifice), a receptat neîndoielnic o anume influență a lor, dar nu s-a lăsat, și nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa, care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renașterii și perioadelor care i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe într-un fel de eclectism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile și valorile epocii, ca și pe cele ale trecutului, a surprins esența, partea de adevăr din fiecare și le-a adunat în visti-eria inimii și a cugetului său. Acest „om deplin al culturii românești” ne pare a întruchipa și el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi” (Matei 13, 52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu și studenție și în toți anii vieții sale, Mihail Eminescu s-a dăruit cu har și pri-nos, îndemnând: „Ce este rău și ce este bine / Tu te-ntreabă și socoate”, păstrând ceea ce este bun.

Este de la sine înțeles că în formarea lui s-au întrepă-truns mai multe influențe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire și creație, între acestea și în consonanță cu Zeifgeist-ul sfârșitului veacului trecut sunt cele schopenha-uriene și cele ale filosofiei orientale: hinduismul și budis-mul. Dincolo de toate influențele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă este moștenirea ancestrală, purtată genetic și transmisă în copilărie și adolescență ca Tradiție sacră și dar al străbunilor. Fondul acestei moșteniri este acela creștin ortodox. De aceasta a fost conștient și poetul atunci când nota pe una dintre paginile caietelor sale: „Dacia a fost colo-nizată de creștini”. Mai mult, în biblioteca sa s-au găsit, pe


451

lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian2, și opere ale Sf. Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul și ale Fericitu-lui Augustin, într-un consistent studiu al profesorului Virgil Cândea3, pornind de la sugestiile prezente în comentari-ile lui Alexandru Elian și F. Crețu, înfățișează generos cum Mihai Eminescu, îmbogățindu-se prin lectura unor cărți sfinte, a făcut să transpară idei și imagini în poezia sa. Astfel, inspirat din lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțuri a Sf. Nicodim Aghioritul, poetul a zămislit ver-suri cărora alți comentatori, mai puțin informați, le-au găsit izvor și semnificații de altă natură. Asemenea înrudiri și înrâuriri le găsim în poemele: Pentru păzirea auzului, Călin (file din poveste), Când te-am văzut Verena, Gelozie, unde întâlnim termeni și expresii comune, precum: nălucire, idol, împătimire, împietrit, „cămașa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”.

În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup”4 reia imaginea Sf. Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele o mie de mâini fără trup”5. Un cercetător atent al manuscri-selor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniu-nea lui cu Sfinții Părinți și, fundamental, cu Biblia. Astfel, se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii Tatăl nos-tru6 urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după

2 Alexandru Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, în: Studii și cercetări bibliologice, 1/1955, pp. 132-133.3 Virgil Cândea, „Glosse la Ferestrele Gândirii”, în: Almanah, 1989, pp. 45-50.4 Ms. 2277, f. 331.5 Ms. 3074, f. 40.6 Ms. 226, ff. 45-46.

Mihai EMinEscu

452

Ioan: „La început era Cuvântulu și Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu și Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanță profundă cu persoana sa: „Iisuse Hristoase / Izvor mântuitor / Și Domn al oștirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule”7; „Iisuse Hristoase Mân-tuitorule / Învingătorule / Prealuminate”8. Din adâncul ființei sale, care este cea a neamului, auzim, parcă strălucind, invo-carea perenă: „Dumnezeul Păcii și al Luminii”9, invocare izvo-râtă din fiorul profund și mereu neliniștit al poetului pentru care s-a și vorbit despre pesimismul lui. De aceea, spunem și noi ca Titu Maiorescu:

„Dacă ne-ar întreba cineva: «A fost fericit Eminescu?», am răspunde: „Cine este fericit?”. Dar dacă ne-ar întreba: «A fost nefericit Eminescu?», am răspunde cu toată convingerea: «Nu!». Ce este drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, prin urmare era pesimist. Acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulțumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobște [...] seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie și în veselie”.

Noi am putea înțelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh și orizont mioritic, transfigurând realul

7 Ms. 2276, f. 19; Ms. 2254, f. 104.8 Ms. 2276, f. 118.9 Ms. 2255, f. 793


453

așa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creștin nici nu putea fi pesimist. În consecință am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său, evocate deja, credința profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreție, iar din izvorul ei, o cultură teologică temeinică și o conștiință limpede a menirii ziditoare pe care o are credința creștină în viața omului și în istoria umanității. Toate au dat valoare fără egal vieții sale închinate, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său și al omenirii.

Mărturiile de credință care se ivesc și sclipesc uimi-tor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară și de complexă a personalității sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările și răs-punsurile ei, precum și dintr-o trăsătură proprie poporu-lui nostru, pentru care reținerea discretă, neostentativă în manifestarea credinței este semnul sigur al profunzimii ei. La interferența, paradoxală numai în aparență, dintre tradiție și romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiția este cea ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format și afirmat, într-un mediu care l-a îndemnat la „înmulțirea talanților”. Acest mediu l-a sen-sibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăi-neze de sine. Romantismul lui direct mărturisit: „Eu rămân ce-am fost, romantic”, a fost un fel de altoi, rodnic și feri-cit, pe trunchiul cel de viață dătător al tradiției. Tristețea și neliniștea, profund metafizică, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine la rugăciune:

Mihai EMinEscu

454

„Străin de toți, pierdut în suferințaAdâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie,

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credințaSi reapari din cerul tău de stele

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”10.

„Redă-mi credința”, acesta este glasul care ne face să înțelegem cel mai bine conștiința unui timp în derivă, un timp al epigonilor, când credința a fost înlocuită cu o „convenție”. Distanța întru spirit față de înaintași este mai mică decât cea în timp. Pentru ei, înaintașii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, și bătrân, și tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi, trist și rece”: „Noi nu credem în nimic”(Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să îl revi-goreze. Este un timp existențial al căutărilor în momente de dorință ființială. O asemenea confesiune o aflăm și în poezia Dumnezeu și om (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresându-se Mântuitorului Însuși, așa cum era înfățișat în vechile icoane:

„Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...

Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sunt și arzătorNu putea să-l înțeleagă, să-l invite în icoană”.

10 Mihai Eminescu, „Răsai asuprea mea”, în vol. Poezii de M. Eminescu, Perpessicius (ed.), Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 489.


455

Erau vremurile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, se arăta sufletului creștin ca darul divin suprem și ca un etern „acum”: „Te-am văzut născut în paie”. Este darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea și cerul”. Felul în care este descrisă noaptea Nașterii sfinte, descoperă emoția celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Dialogul continuă, pornind și din orizontul secularizat al timpului său, când:

„Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –Ieri ai fost credința simplă – însă sinceră, adâncă,Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”11.

Ajunși aici, o întrebare se rotunjește parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie și fermi-tate și ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Și precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual, ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine și întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiți, Chipul lui Dumnezeu. Vom începe însă, emblematic pentru gândi-rea și simțirea eminesciană, în care Iisus și Fecioara Maria sunt de nedespărțit, cu un colind scris în 1876:

11 M. Eminescu, „Dumnezeu și om”, în vol. Poezii de M. Eminescu, p. 348.

Mihai EMinEscu

456

„De dragul MarieiȘ-a MântuitoruluiLucește pe ceruri

O stea călătorului”12.

Este neîndoielnic „steaua” crezului lui, care l-a lumi-nat și pe care a urmat-o mereu și tot mai stăruitor. Încă din tinerețe, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei din generația sa la marele praznic al Mănăstirii Putna, în ziua de 15 august. Preasfânta Fecioară fiind protectoarea mănăstirii construită de Sf. Ștefan cel Mare, în această zi de praznic poetul spu-nea: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, fecioară, castă și totuși mamă, care din sânul ei a născut pe reprezen-tantul libertății, pe martirul omenirii înlănțuite, pe Hristos”13. Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă și națională”, pentru că, observă el, „trecutul nostru nu este decât înfricoșatul coif de aramă al creștinătății și civilizației”. În conștiința lui, credința în Iisus Hristos și iubirea de patrie sunt de nedespărțit.

„Christ a învins cu litera de aur a adevărului și iubi-rii, Ștefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare”.

Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligențelor din

12 M. Eminescu, „Colinde, colinde!”, în vol. Poezii de M. Eminescu, p. 486.13 M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Ed. Academiei, București, 1989, p. 32.


457

respect pentru viitor”, și adaugă: „În trecut ni s-a impus o isto-rie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conștiința de sine a neamului, așezat cum spune cronicarul: „în calea tuturor răutăților”. Era o conștiință animată de ideea unității morale a națiunii noastre, al cărei temei este Ortodoxia.

Vom trece, deși cu sentimentul unui parcurs fugar, peste piscuri și profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei, s-ar cuveni să insistăm asupra poeziei Rugăciunea unui dac, scrisă în anul 187914, atât de viu și contradictoriu discutată și în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credințe creștine. Am putea începe chiar cu titlul, Rugăciunea unui dac, acesta trimițându-ne cu gândul la anii de început ai zămislirii credinței creștine la noi, la faptul că poporul nostru s-a năs-cut creștin, aici propovăduind Sf. Apostol Andrei, cel întâi chemat.

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,Nici sâmburul luminii de viață dătător,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,Căci unul erau toate și totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toatăErau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur”.

Începutul poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig Veda, cu existența unui singur principiu fundamental numit Unul, Unicul sau Întâiul, care însă nu poate oferi omului

14 M. Eminescu, Opere, vol. XVI, p. 92.

Mihai EMinEscu

458

posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între princi-pii, el este posibil numai între persoane. De aceea, o persoană divină, Fiul Părintelui ceresc, trebuia să se întrupeze, să ia chip și față omenească personală, să vedem „slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

În acest poem-rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe când erai Tu singur”. Este, în consecință, mărturisirea unui crez care invocă un „Tu” personal, pe care Îl numește încă și mai direct în versurile următoare:

„Altfel numai, Părinte, eu pot să-Ți mulțumesc! Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!”.

Inima poetului Îl înțelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare, nu Îl numește aici pe Iisus Hristos, dar Îi evocă opera de mântuire:

„El este-al omenimei izvor de mântuire:Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,

El este moartea morții și învierea vieții!”.

În Sfânta Liturghie Ortodoxă, există un moment când preotul, stând în fața altarului, dintre ușile deschise, înalță Sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile”. Nefericirea vieții proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din ființa lui, iar prin această taină esențială se des-chide înțelegerea și mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacri-ficiului, a jertfei, care poartă în ea taina Învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existențială se poate ruga lui Dumnezeu astfel:


459

„Iar celui ce cu pietre mă va lovi în față, Îndură-Te Stăpâne, și dă-i pe veci viață”.

Rugându-se pentru viața altuia, se ruga pentru propria lui viață, care s-a mistuit jertfelnic. Apare o întrebare funda-mentală pentru conștiința creștină: a înțeles Mihai Eminescu misterul jertfei și al răscumpărării lui Hristos, al morții Lui ca jertfă și al Învierii, iar prin aceasta, al iubirii și înnoirii vieții noastre prin Învierea Lui? A înțeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viața fiecărui om, a unui neam și a umanității? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o rară maturitate de gândire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostru: credința creștină originară și dragostea pentru pământul strămoșesc, pe care le dorea împreună, proiectând neamul într-un „mare viitor”. Un răs-puns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Și iarăși bat la poartă”15, publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturități. Articolul este scris pentru marele praznic al Învierii, când, precum scrie Mihai Eminescu:

„Duiosul ritm al clopotelor ne vestește că astăzi încă Hristos este în mormânt, că mâine Se va înălța din giul-giul alb ca floarea de crin, ridicându-și fruntea Sa radi-oasă la ceruri”.

Se impune dintru început să observăm că timpurile folo-site în exprimarea poetului sunt la prezent și viitor. Învierea lui Hristos, deși fapt istoric, nu aparține doar unui trecut, nu

15 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, 1985, pp. 134-135.

Mihai EMinEscu

460

este o amintire pioasă, ci un eveniment care „astăzi” are loc, iar „mâine” este prezent și viitor. Este un fapt care se trăiește într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mântuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu tine, Hristoase / Astăzi mă scol împreună cu Tine, învi-ind Tu”.

Într-adevăr Hristos, Domnul nostru, moare și învie, Se jertfește descoperindu-ne și dăruindu-ne o nouă viață. De aceea, orice act creator are la temelie jertfa și iubirea jert-felnică. Un gânditor creștin scria: „Dacă filosofia învață omul să moară, religia îl învață cum să învie”. Domnul jert-fei este deodată al dăruirii și al primirii înmulțite, într-un plan superior de existență. Eminescu a înțeles desigur această taină a lui Hristos, care Se descoperă ca Model supe-rior de viață, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă și ne înnoiește viață: „Iată, două mii de ani aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu este cartea după care se crește omenirea”. Biografie divină care întrupează și descoperă iubirea, precum mărturisește poetul că: „aceasta a ridicat popoare din întuneric și le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui”16. Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul, cu excepțională înțelegere, face o scurtă și esențială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice și religioase pentru a pune în lumină ființa Revelației lui Hristos:

„Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao Tse, deși

16 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, pp. 134-135.


461

asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului naza-rinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, ci pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de seme-nii lui; și Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a Antichității. Nu nepăsare, nu dispreț; suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima Mielului simțitor și, în momen-tele supreme, au încolțit iubirea în inima Lui și și-au închinat viața pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pen-tru existență, care bântuie natura întreagă”17.

Această mărturie este adânc revelatoare și neechivocă. Înțelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin iubire, este profundă, deplin umană. Toate așa-zisele înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevă-rul ultim, care determină mereu sensul existenței prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea „Calea, Adevărul și Viața” prin iubire. Mihai Eminescu a înțeles cum nu se poate mai bine acest mesaj divin:


Mihai EMinEscu

462

„Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune după care să își modeleze caracterul și faptele. Precum arta modernă își datorează renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii noi se dato-rează prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, combă-tând instinctele și pornirile pământești din sine”18.

Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, care poartă chipul divin dintru începuturile sale, și Iisus Hristos, Care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat și S-a făcut Om pentru a descoperi concret modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul:

„Chiar dacă dezvoltarea cunoștințelor naturale se îndreaptă adeseori, sub forma filosofemelor, în con-tra părții dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluții filosofice ale problemei existenței iau locul soluției pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influența biografiei lui Hristos și care au încercat a se modela după al Lui, rămân creștine [...]. Pentru a se îmbogăți, pentru a-și îmbunătăți starea materială, pentru a ușura lupta pentru existență, dând mii de ajutoare muncii brațului, oamenii au nevoie de mii de cunoștințe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și a-și veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”19.

18 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, pp. 134-135.19 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, pp. 134-135.


463

În viziunea lui Mihai Eminescu, viața lui Hristos ca model și modelare a vieții noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci unul mai profund, existențial. Acesta conduce la transformarea în profunzime a vieții, a caracterului, are valoarea întregii vieți. Opera acestei trans-formări se împlinește în Biserică, locul sfânt al harului în care lucrează semănătorul divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens:

„Dacă sâmburele veșnicului adevăr semănat în lume de Nazarinenul răstignit a căutat să se îmbrace în for-mele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare noblețe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra forme-lor religioase, asupra datinii frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucu-răm în lume este, în mare, fapta altora și că posesiu-nea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”20.

Într-o lume a creației și jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de chip al Creatorului. Eminescu încheie această expunere, învățându-ne:

„Suferințele de moarte ale Dascălului și Modelatorului nostru nu ni se cer decât în momente excepționale, nu se cer decât de la eroi și de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecțiunea naturii omenești, oricine tre-buie să caute a compensa prin muncă și prin sacrificiu


Mihai EMinEscu

464

bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri străbuni”21.

Dacă Eminescu arată o atât de adâncă înțelegere a jert-fei, în primul rând a Mântuitorului, și îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că și pentru el chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finali-zează doar în Răstignire. El vede mai departe, trece prin con-templarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa ușor legătura profundă între acest poem pascal în proză: Și iarăși bat la poartă..., evocat până acum, și poemul Învierea22.

Amândouă răsar din aceeași inimă a poetului și la vre-mea maturității sale creatoare, deși poemul Învierea este cu trei ani mai vârstnic, fiind scris în anul 1878. Însă, această vocație divină a existenței noastre plinite în doi timpi: moarte – înviere, este deopotrivă prezentă mai mult sau mai puțin diafan în ambele texte. Dacă în evocarea pascală din anul 1881, Și iarăși bat la poartă..., apare lin icoana lui Hristos: „Astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să Se înalțe din giulgiul alb”; în poemul Învierea, tabloul este de-a dreptul zguduitor:

„Că moartea este în luptă cu vecinica viață, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada”.

21 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, pp. 134-135.22 M. Eminescu, „Învierea”, în vol. Poezii de M. Eminescu, p. 486.


465

Ultimul cuvânt îl are „Veșnica Viață”, cum o numește poetul. Unica luptă și unica biruință cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morții. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruințe:

„Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...Colo-n altar se uită și preoți și popor,




Cântând Aleluia!



Celor din morminte!»”.

Pentru Eminescu, ca și pentru noi, Hristos a înviat și este viu în veci. A înviat pentru că este Fiul Părintelui ceresc și pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înțeleptul Vechiului Testament „iubirea ca moartea este de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu și om, iubirea este mai tare decât moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte și o mărturisește când afirmă importanța biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veșnic

Mihai EMinEscu

466

renăscânde”23; veșnic renăscând tocmai în puterea Învierii Lui. Încă și mai mult, el invocă prezența vie a Domnului în viața spirituală a sufletelor mari și credincioase. Ca într-o omilie, așa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gân-duri pascale din anul 1881:

„Întrucât ne permite imperfecțiunea naturii omenești, fiecare trebuie să caute a compensa prin muncă și prin sacrificiu bunurile de care se bucură. Atunci numai, Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adese-ori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri străbuni”24.

Domnul a petrecut și petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20), dă această încredințare istorică, iar poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simțire extremă și lucidă a prezenței în istorie, în viața neamului nostru a Mântuitorului și a mesaju-lui iubirii Sale, a întipărit mai mult în inima poetului icoana divino-umană a lui Iisus Hristos. Eminescu a înțeles cu o intuiție și o profunzime de neîntrecut atât ființa și puterea creatoare și mântuitoare a iubirii, cât și întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin, unicitate care îi și conferă calitatea de Model suprem și totodată de posibilitate a unității noastre, a tuturor, în El. Există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziția ei fundamentală

23 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, pp. 134-135.24 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, pp. 134-135.


467

în existență, precum și definiția ei singulară ca principiu al vieții, al salvării și al înnoirii ei?

Într-adevăr, precum a fost caracterizat drept „om deplin al culturii românești”, Mihai Eminescu ne dezvăluie în ființa lui intimă și în minunata expresie a creației lui literare că dimensiunea creștină reprezintă fondul adânc al operei și al vieții lui, operă închinată iubirii și viață mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos. De subliniat este mărturia deplină a crezului său creștin, pentru că odată cu excepționala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu”, invocarea lui se înalță în Duhul până la ultima instanță a Dumnezeirii, la Părintele ceresc, apelul suprem.

În luna martie a anului 1889, poetul Alexandru Vlahuță îl vizitează la spital. Deși bolnav, Eminescu descoperă și acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung șir de versuri, Vlahuță reține și încredințează posterității acest catren:

„Atâta foc, atâta aurAtâtea lucruri sfinte

Peste-ntunericul viețiiAi revărsat Părinte!”.

Sublimă recunoștință și mărturisire pentru „marea trecere”, iar acum un modest act de cinstire. Precum ne încredințează înscrisul de pe o veche carte bisericească,

„Mihai Eminescu, după ce, de Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil (în 1886), s-a împărtășit cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului:

468

«Părinte, să mă îngropați la țărmul mării și să fie într-o mânăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină»”25.

Considerăm că Biserica Ortodoxă strămoșească, pe care Eminescu a slujit-o cu darul lui, i-ar aduce un omagiu și în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui și să o ducem la Mănăstirea Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie așezată sub o cruce purtând încrustat numele lui. Seara la Vecernie să asculte mereu, așa cum și-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici: Lumină lină, iar la Sfânta Liturghie să se facă mereu pomenirea numelui său.

25 Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania, „Ipostaze lirice eminesciene”, în: Telegraful Român, 21-24/1989.

469

Mihai EMinEscu (1849-1889),

o sută cincizEci dE ani dE la naștErE1

Arhid. P.I. David

Sunt convins că afirmațiile mele vor surprinde pe mulți și se vor ivi nedumeriri. Voi fi pus în situația de a fi contestat cu vehemență de către cei care au acceptat un „Eminovici” mai tânăr

cu un an2: „Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. Însă lumina nu stă sub obroc (Matei 5, 15) și numai „adevărul ne face liberi” (Ioan 8, 32).

1 Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, CXVII (1999), 7-12, pp. 274-276.2 Cuvânt aniversar și omagial la Mormântul lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie 1999.

Mihai EMinEscu

470

Desigur, acum 150 de ani nu existau înregistrări civile oficiale, ci numai preotul cunoștea data (probabilă) și ora (incertă) venirii pe lume a vreunui prunc. Înregistrarea sau confirmarea era convențională, declarativă, ambiguă. Singura confirmare a celor de pe pământ, a frământărilor familiei și a cerului era Botezul pruncului. Taina sfântă avea, are și va avea mărturia nașilor, garanția părinților, prezența rudelor și a preotului răspunzător. În cazul Eminovici se mai adaugă unele complicații: calendarul îndreptat (stil nou) și neîndreptat (stil vechi).

În această situație se află și „controversata” dată a nașterii lui Mihai Eminovici, prin translație și bunăvoință, acceptată de posesor.

Dar cum stau lucrurile și cum s-au săvârșit faptele, să ne întoarcem în timp și nicidecum să ne înclinăm spu-sei: magister dixit, ca în Evul Mediu. Orice creștin știe că Taina Sf. Botez se săvârșește între 8-40 de zile, iar în cazuri de necesitate, oricând. Numai că „biografii” domnului Eminescu, fiind de alt neam, au confundat, nu fără viclenie, botezul creștin cu nașterea firească. Or, una este „lumina zilei” (nașterea trupească) și alta este „lumina Iordanului”, Epifania Iordanului, nașterea de Sus, în Duh și apă. Este greu, dar nu imposibil să revenim la ceea ce a fost.

Părintele Petru Rareș a îndrăznit să dovedească, dacă mai era cazul, că Mihai Eminescu a fost botezat la 15 ianu-arie stil vechi3 (adică 2 ianuarie, calendar îndreptat), dar nașterea a avut loc cu câteva săptămâni înaintea Botezului.

3 Bănuiala nu s-a lăsat așteptată. Un oarecare C.S. critică fără să audă și scrie fără să cerceteze la rubrica culturală a cotidianului Adevărul arti-colul „Predica din cimitir” (nr. 2698, Sâmbătă-Duminică, 6-7 Februarie).


471

Botezarea pruncului Mihai a avut loc în Botoșani, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, unde preot era o rudă a familiei. Pe lângă nașul oficial, la slujbă au partici-pat și alte rude. Amintim doar trei: Maica Olimpiada, de la Mănăstirea Agafton, care a fost și nașa pruncilor familiei, sora mamei lui Eminescu, și maicile Fevronia și Sofia.

Al doilea registru de rudenie este format din călugări. Cei mai cunoscuți sunt cuviosul duhovnic Iachint de la Cetățuia (Iași) și Calinic, ieromonahul de la Vorona, din partea tatălui marelui poet.

Se mai știe că, după botezul lui Mihai, părinții lui Emi-nescu și rudele sale au zidit o biserică. Aici au adus colim-vitra (cazanul de botez) de la Biserica „Uspenia”, vas în care fost creștinat pruncul, și o pânză cu tricolorul.

Tot aici, după 1918, la inițiativa marelui istoric Nicolae Iorga și a arheologului Vasile Pârvan, din aceeași regiune, s-a ridicat o frumoasă biserică în cinstea Sfinților Arhangheli, ocrotitorii poetului.

Și încercăm să mai răspundem la o întrebare: de ce a fost însemnat cu numele Mihai și nu altfel? Dorința a fost expri-mată de rudele după tată! Considerăm că unchii săi, monahi, au sugerat numele care înseamnă: conducător, dârz, întâi-stătător al oștilor cerești. De aici fabulația unora că s-ar fi născut chiar de 8 noiembrie 1848 și a fost botezat la un an! Este interesant că însuși poetul a lansat o asemenea idee, la Viena, la o onomastică între prieteni.

Încă din gimnaziu, el își serba ziua de naștere la 14 decembrie, mai târziu, în cadrul prietenilor (Creangă, Sla-vici și Ciprian Porumbescu) și în familia Veronicăi Micle,

Mihai EMinEscu

472

la această dată „făcea ospăț”, cu „îngăduință” (probabil dez-legare la pește), de ziua „vederii luminii lumii”, cu zece zile înaintea Crăciunului.

Titu Maiorescu și toți junimiștii îl serbau pe Mihai pe 20 decembrie, cu vădită ironie a pomenirii martiriului Sf. Ignatie al Antiohiei.

Și iată că timpul pe toate le descoperă. La toate popoa-rele civilizate există tradiții și obiceiuri milenare. La poporul biblic, atunci când avea loc nașterea unui prunc, apoi circumcizia sau închinarea, părinții sau rudele adu-ceau jertfe de expiere, de iertare sau arderi de tot, care constau din animale domestice (întâi-născuți): miei, iezi, viței, păsări (porumbei sau turturele). S-a moștenit acest obicei de la cele mai vechi popoare, între care armenii și dacii. Aceștia ofereau și aduc și astăzi urmașilor, în cali-tate de nași (sau moși), finilor sau nepoților, o oaie cu miel sau o vacă cu vițel (la întâia naștere). Finii, la rândul lor, oferă păsări (cocoși, curcani, gâscani). Așa era și pe vre-mea lui Eminescu. Și mai târziu, la înălțarea la grindă, sau frângerea turtei (tăierea moțului), finii primeau de la naș „daruri ale vieții”. Dintre acestea nu lipsea, la cei cu stare, cum era familia Eminescu, cărți, hrisoave, manus-crise, răbojuri, tăblițe. Nu ne surprinde, așadar, că părinții poetului, au primit în dar o Psaltire, cea mai răspândită carte din lume, fie separat, fie în cadrul canonului biblic al Vechiului Testament. Se reține că pe carte stă scris: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinci-sprezece minute, s-a născut fiul nostru Mihai”, consem-nează Gheorghe Eminovici.


473

Iată ce ne îndreptățește să credem că Dumnezeu i-a dat viață pământească lui Eminescu o jumătate de secol, dar el, la 15 ianuarie 1850 s-a „încorporat” în Hristos4.

Mihai Eminescu nu a murit, ci doarme, așteptând, ca și strămoșii, trâmbița de apoi a Învierii și Judecății. Ca de obicei, la 15 ianuarie și la 15 iunie, vom fi în adâncă meditație și smerită plecăciune la mormântul poetului din cimitirul Bellu. Iar noi, cât vom trăi, îl vom cinsti cu tot neamul său cel adormit întru nădejdea Învierii.

Veșnică-i va fi pomenirea!

4 Ziarul Telegraful român, la care Eminescu a colaborat, scria: „Mihail Eminescu a încetat din viață [...] în cea mai frumoasă etate 50 de ani. El s-a născut la Botoșani în anul epocal 1849, unde a și terminat clasele elementare” (Telegraful român, 67/1889); Ion Filipciuc, „Înspre alt Eminescu”, în vol. Noi și clasicii, 1999; Lumina Lunii, VIII (1999), 8.

475

CUprINs

Cuvânt înainteMihai Eminescu, patriot român și om universal

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 5

Eminescu și biserica† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 9

Satul românesc, laitmotiv prezent în opera eminesciană† Ieronim Sinaitul 13

Mihai Eminescu și dorurile după cer† Timotei Prahoveanul 31

Mihai Eminescu, în presa botoșăneană între anii 1886-1949Gheorghe Lungu 37

Mihai Eminescu, 125 de ani de la nașterePr. Gheorghe Cunescu 49

Mihai EMinEscu

476

Mihai Eminescu și limba vecheIoan Nicola 65

Nouăzeci de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu (1889-1979)

Augustin Z.N. Pop 77

Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu (legenda Luceafărului)

Pr. Mihail Bulacu 109

Inaugurarea bustului lui Mihai Eminescu de la Mănăstirea Putna

Victor Macarie 147

Metafore-simbol dacice în gândirea și poezia lui Mihai Eminescu

Maria Platon 159

Cugetarea „veche” religioasă în opera lui Mihai Eminescu

Liviu Stoina 171

Mihai Eminescu, o sută de ani de la moartea saAdrian N. Popescu 217

Mihai Eminescu în viaŢa „maicii spirituale a poporului român”, Biserica Ortodoxă Română, ieri și azi

Arhim. Casian Crăciun 227

Biserica Ortodoxă Română în viziunea lui Mihai EminescuPr. Gheorghe Cunescu 237

Patriotismul în opera lui EminescuPr. Mihai Mocanu 271


477

Mihai Eminescu, o sută de ani de la trecerea sa în nemurireGavril Istrate 301

Gândirea lui Mihai Eminescu despre Biserică† Pimen Suceveanul 317

Mihai Eminescu, permanenţa definitorie a devenirii românești

Gheorghe I. Florescu 331

Mihai Eminescu și hramul jubiliar al Mănăstirii Putna

Paul Leu 363

Mihai Eminescu și Țara Făgăduin�ei,140 ani de la naștere

Arhid. P.I. David 411

Eminescu și cugetarea sacrăTudor Nedelcea 421

Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu

Pr. Constantin Galeriu 449

Mihai Eminescu (1849-1889), o sută cincizeci de ani de la naștere

Arhid. P.I. David 469

TIPOGRAFIA CăRŢILOR BISERICEșTIIntrarea Miron Cristea nr. 6, 040162, București

Tel.: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00E-mail: [email protected],

[email protected], [email protected]. librariacartilorbisericesti.ro

Documents

eBook - librariacartilorbisericesti.ro · anterioare, în patrimoniul spiritual al neamului românesc ... vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 187. Patriot român ăi om universal