Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de

Henriette Yvonne Stahl

Dana RADLER

Keywords: Henriette Yvonne Stahl; womanhood; identity; violence; social

novel

În peisajul literar interbelic, proza Henriettei Yvonne Stahl a suscitat interes

dar şi o recepţie mai mult sau mai puţin favorabilă, pornind de la temele care au fost

considerate tipic feministe, aparent aliniate unor preocupări similare ale altor autoare

din perioada respectivă.

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze coordonatele existenţiale ale

personajelor şi faptelor prezentate în romanul de debut Voica (1924), considerat ca

una din lucrările de mare valoare ale romancierei. În plus, tehnicile narative

nuanţează semnificativ personajele-cheie sau trăsăturile celor secundare, astfel încât

analiza de față pornește de la următoarele întrebări: cum afectează relațiile

interumane evenimentele în romanul respectiv?; cum se manifestă identitar

personaje din clase sociale distincte și din spații diferite: lumea satului/mediul urban

sau mediul de conviețuire dintre sat și urban?; care este traseul generațiilor (copil,

adult, vârstnic) și al relațiilor intra- și extra-familiale?; care este poziția autoarei față

de evenimentele și personajele cuprinse în roman? Textul de față propune explorarea

ficțiunii în strânsă relație cu mărturiile autoarei din volumul de memorii (Cristea

1996).

Istoricii și criticii literari au fost, în general, mai degrabă prea puțin preocupați

de scrierile acestei autoare, de temele sale, de imaginarul din lucrările poetice și

proza sa. Nici traducerile acesteia din engleză sau franceză sau adaptările inspirate

de operele sale, precum dramatizarea romanului Lena (regia Dan Puican, 1979) de

exemplu, nu au suscitat interesul cercetătorilor, cel puțin deocamdată, sau acest

demers a fost ocazional, eventual a vizat un grupaj specific scriitorilor perioadei

inter- și post-belice. Marcel Cornis-Pop menționează în minuțioasa și ampla serie

editată cu John Neubauer (2004: 233) tipologia feminină pe care se axează

scriitoarea de la volumul său de debut, remarcând pentru operele ulterioare că

tipologia feminină este prezentată în contextul mediului urban, cu mutări psihologice

inerente, caracteristice unui spațiu dominat de pretenții, dar și vulgaritate și

narcisism. O posibilă includere a autoarei într-un topos literar al marginalității este

indirect propusă de Dan Ţăranu (2018: 358–9) care definește preocupările

scriitorilor perioadei interbelice în relație cu o serie de formule binare (centru –

Academia de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Departamentul

de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri, România.

365

Dana RADLER

periferie; eu – societate; trecut – prezent). Țăranu subliniază trăsăturile ambițiilor

intelectuale, dar și aspectele dezrădăcinării de tip sămănătorist ale personajelor

născute la sat și atrase de spațiul urban. Într-o incursiune promițătoare, Valentina

Todoran (2016: 237–240) explorează rolul descrierii în ficțiunea lui Stahl, punctând

combinarea elementelor descriptive cu cele de ordin psihologic, contribuind la o

reprezentare autentică a dilemelor sau dramelor eroilor și la construcția unui

personaj-reflector, capabil să impună o tonalitate și dinamică aparte scrierii. În

articolul său dedicat ipostazelor feminității în romanul Voica, Daniela Nagy (2014:

617–621) discută fragilitatea protagoniștilor, dar și dezamăgirea, dorința (de putere,

de celălalt) ca linii definitorii ale căutării identitare. Deși nu o include în lista

autorilor pe care îi analizează în studiul său, Tibor Hergyán abordează scrierile de tip

confesiv în epocă pornind de la perspectiva lui Garabet Ibrăileanu privind dozarea

creației și analizei (2013: 18). Hergyán investighează preocupările scriitorilor

vremii, subliniind efortul acestora în direcția afirmării nemulţumirii „faţă de poziţia

naratorului omniscient” (Hergyán 2013: 23). Periodizarea propusă de Nicolae

Manolescu (1998: 25–27) – epoca dorică sau biblică a romanului românesc, cea

ionică concentrată pe psihologie și reflecție, apoi cea corintică de dominație a

protagoniștilor – confirmă efortul scriitorilor moderni de a căuta noi teme, dar și noi

mijloace de expresie. Din acest punct de vedere, romanul lui Stahl se înscrie în linia

ionică, dar reflectă totuși o moștenire dorică prin poziția asumată de narator: o

disciplină a emoției și a acțiunii care nu exclude empatia față de personajele cu care

interacționează și un dozaj echilibrat al subiectivității. O trecere în revistă a

contribuțiilor anterioare deschide analiza romanului Fratele meu, omul propusă de

Dana Radler (2018). Un bogat și excelent documentat articol, inclusiv fotografic, al

Irinei Stahl prezintă perioada în care tatăl viitoarei scriitoare, dar și al treilea copil al

familiei, Henri Stahl fiul, s-au aflat pe front în timpul primului război mondial

(2018: 357–383). Deşi relativ puţin numeroase, studiile recente indică deschideri

semnificative față de aprecierile critice consacrate, cum ar fi aceea a lui George

Călinescu care dedica la momentul redactării istoriei literaturii române doar un scurt

rezumat al lucrărilor tinerei romanciere (2001: 293) în care observa că personajele

feminine ale lui Stahl se preocupă de găsirea fericirii.

Popularitatea romanului Voica s-a manifestat nu doar în rândul cercurilor

intelectuale ale epocii, ci a avut ecouri și printre membrii familiei, chiar a celor mai

în vârstă. Încântată de succesul nepoatei, bunica paternă, baroana Stahl, a tradus

romanul în franceză mot à mot, fără a reuși să redea amploarea și complexitatea

experiențelor prezentate, după cum se confesează Stahl: „Nu se înțelegea absolut

nimic. I-am mulțumit călduros, iar ea m-a asigurat că nu a făcut o muncă zadarnică”

(Cristea 1996: 208).

1. Timpul trăirii, timpul confesiunii

Romanul debutează sub semnul unor scurte interogații adresate de cea numită

„domnișoara”, adică adolescenta dintr-o familie de intelectuali, adăpostită în timpul

primei conflagrații mondiale într-un sat plasat în roman la poalele Argeșului.

Conștientă că nu se cunoștea suficient de clar interesul pentru problematica

țăranului, romanciera prezintă scurt contextul autobiografic din care s-a născut prima

366

Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne Stahl

sa operă literară: tatăl său, Henri Stahl, fusese rănit pe front în timpul primului

război și purtat de-a dreptul în spate de țăranul Iordache, botezat Dumitru în roman,

putuse fi salvat. La rândul ei, Voica, soția acestuia, s-a refugiat mai târziu în locuința

familiei Stahl deoarece gospodăria familiei Iordache fusese ocupată de bulgari. Cele

două femei și mame, Blanche Boeuve, căsătorită Stahl și Voica Iordache,

împărtășeau grija unui soț și a rudelor apropiate: „Voica s-a împrietenit cu mama, și

amândouă așteptau știri de pe front, de la bărbații lor” (Cristea 1996: 28). Cu toate

acestea, condiția extrem de gravă a sănătății adolescentei Stahl nu a permis

reîntoarcerea tinerei imediat după încheierea ostilităților. Cu bunătatea firească

pentru un seamăn, dar care în roman e contrazisă de unii protagoniști, atât principali,

cât și secundari, care se poartă indiferent dacă nu agresiv cu unii membrii ai propriei

familii, cuplul Iordache a găzduit familia Stahl în gospodăria lor, oferindu-i fiicei

suferinde alimente naturale și sprijinind-o să-și recapete puterile în satul Fălăștoaca

(Giurgiu), căminul familiei (Stahl 2018: 373). În cursul scurtelor sale vizite, Henri

Stahl a încurajat-o pe adolescentă să treacă de la relatarea poveștilor de viață ale

țăranilor la transpunerea acestora într-un text care să reflecte viziunea sa. Ulterior,

tânăra Stahl, proaspătă absolventă a Conservatorului de artă dramatică, avea să-și

dea seama că pudoarea și simțul intimității personale nu se potriveau cu domeniul

artei dramatice pe care o studiase (Cristea 1996: 33). La distanță de aproape șase

decenii, mărturia tinerei vădește o clară dezamăgire față de senzualitatea actorilor

afișată public, în contrast vădit cu comportamentul ei discret față de cei pe care i-a

iubit. De aceea, reiese indirect din dialogul cu Cristea, reia cu avânt lucrul la

manuscrisul pe care aproape îl uitase într-un sertar timp de doi ani, fiind chiar

motivată de anunțarea unui premiu pentru o lucrare de debut de către ziarul

„Dimineața”.

Poziția sa față de cele trăite este exprimată cu franchețe încă de la începutul

volumului de confesiuni realizat de Mihaela Cristea, căci personalitatea naratoarei

aproape că se confundă cu cea a autoarei:

Cred că nu sunt nici optimistă, nici pesimistă, ci pur și simplu asist cu maximă

atenție, încercând să mă lămuresc asupra întâmplărilor pământului și ale locuitorilor

lui. (…) Cum aș putea fi pesimistă sau optimistă, când sunt mai grav decât atât: sunt

participantă, mă aflu cuprinsă în puterea vieții și a legilor ei (1996: 305).

Stahl caută prin urmare să ajungă la înțelegerea experiențelor umane, ceea ce

a făcut de-a lungul întregii vieți, precum și în scrierile sale. În confesiunea sa,

romanciera notează: „nu mă pot împiedica să încerc să fiu lucidă” (Cristea 1996:

305), calitatea de participant confirmând voința de a păstra obiectivitatea înțelegerii

oamenilor. La începutul dialogului cu Cristea, prozatoarea declară ceea ce a desprins

din experiența de viață înregistrată la sat:

Psihologia țărănească este cu totul altă psihologie decât cea a orășenilor. Sunt

bucuroasă că am avut prilejul să cunosc bine și în timp util autentica psihologie a

țăranilor români, dându-mi seama și că actualmente trăim un punct crucial al

dispariției țăranilor, așa cum au fost ei, devenind beneficiari ai mecanizării

agriculturii, deci o fundamentală răsturnare (26).

Stahl devine de la debut un autor interesat nu doar de experiența și

mentalitatea diferită a unor indivizi de care fusese apropiată sufletește, ci și de

367

Dana RADLER

schimbările economice pe care le aducea noua orânduire politică instaurată în țară.

Romanul Voica a avut la început o receptare la fel de neașteptată precum multe din

propriile experiențe personale ale scriitoarei. Rememorând întâlnirea extraordinară

cu Mihail Sadoveanu, tânăra autoare reînvie nu doar personalitatea unui mare

scriitor, ci luminează rolul acestuia în propria-i carieră: Stahl realizează în cursul

conversației că potențialul său creativ se poate împlini doar în literatură, deși

cochetase cu ceea ce numește „secundar, frivol”, adică încercările sale anterioare în

pictură, balet și teatru (30). Mărturia sa confirmă rolul de formator al lui Sadoveanu

și de autor care acceptă sarcina scrisului ca misiune existențială asumată deplin

conștient:

În clipa aceea, Sadoveanu, care a creat atâția eroi în cărțile lui, crea încă un

om, căci îmi dau seama că, prin cuvântul său, el mă crea pe mine, adică aducea la

suprafața conștiința responsabilității mele, ca scriitor (29).

Întrebarea simplă adresată Voicăi în incipit: „Voică, ce ai? De ce plângi?”

(Stahl 1972: 7) indică două personalități diferite, dar unite de franchețea simțirii:

tânăra domnișoară dorește să afle cauza suferinței femeii mature de care s-a apropiat,

cu blândețe dar cu gesturi și întrebări clare. Spre deosebire de adolescentă, Voica se

află într-o stare de confuzie fizică și mentală: ridică încet capul, buimăcită, ochii îi

sunt tulburi de plâns dar și de starea pe care o trăiește, gonită de acasă de propriul

bărbat. Spre deplina uimire a tinerei care încearcă să o ajute, țăranca apare resemnată

după prima izbucnire în plâns. Povestește cu obidă cum o tratează bărbatul:

… m-a bătut și astă-noapte și mi-a zis: „Na și mai na până ai să te saturi și o să

pleci”. Și eu: „Dă, câine, dă! Că nu dai în mine, dai în vită, că vită să fi fost și nu

munceam atâta pentru tine!” (Stahl 1972: 7)

Dialogul scurt dar sugestiv între Voica și Dumitru indică diferența între rolul

bărbatului și al nevestei: Voica îl provoacă pe acesta, își manifestă nemulțumirea –

în mod contrastant cu resemnarea ulterioară – insistând pe încăpățânarea care, speră

ea, va învinge voința soțului. În perspectiva ei complet diferită de a celorlalte

țărănci, supuse în comunitatea rurală patriarhală, Voica crede că munca îi conferă

dreptul la egalitate asupra roadelor proprietății. Dar recunoaște că nu știe, de fapt, de

ce a alungat-o bărbatul. În fața unei situații neclare, adolescenta o liniștește,

sugerând un acces nervos de moment care va putea fi depășit într-un răgaz scurt de

timp.

Așa cum relația între cele două femei este neobișnuită, la fel debutează și

secvențele descriptive: opoziția între imaginea Voicăi resemnate care plânge

molcom până ce vocea ei se stinge în înserarea care cuprinde totul și cea a flăcărilor

luminoase care umplu odaia când țăranca amestecă energic mămăliga. Silueta femeii

se suprapune pe fondul roșu al flăcărilor sobei, iar membrele agile ale femeii așezate

pe sol susțin ceaunul, aburul clocotit al mămăligii amestecându-se cu respirația ei

sacadată, o ilustrare trepidantă a preparării zilnice a alimentului de bază.

Adevăratul Dumitru, sursa inspirației lui Iordache în roman, e descris indirect

prin reacția mamei care nu deprinsese încă subtilitățile limbii române vorbite neaoș,

portret construit într-o formulă anecdotică:

368

Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne Stahl

Țăranul, Dumitru îl chema, intra în odaie, înalt, masiv. Întâi își scotea căciula

de pe cap și o trântea cu năduf pe podea și spunea cu glasul lui răgușit, înfundat și plin

de furie: „Căca-m-aș în gura lor.” Asta era la adresa nemților și invariabil începutul

oricărei povestiri. Fraza asta revenea ca un leitmotiv. Mama, franțuzoaica, nu știa

chiar atât de bine românește și ne întreba cu mare seriozitate: „Mais qu’est ce qu’il a

parlé tout le temps de sa chemise?” Fratele meu și cu mine, umflați de râs, nu

îndrăzneam să îi explicăm mamei că nu era vorba de o cămașă, ci de o înjurătură

(Cristea 1996: 130).

În acelaşi volum memorialistic de dialoguri, scriitoarea îşi afirma interesul

pentru ceea se numea „chestiunea ţărănească”. Într-un scurt flashback al răscoalei de

la 1907, ea povesteşte cum, după un dialog relativ scurt între tatăl romancierei

(sociologul Henri Stahl) şi Nicolae Iorga, privind evenimentele (revolta ţăranilor şi

reacţia moşierilor), cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat şi au decis să nu urmeze exemplul

altora: represalii asupra ţăranilor (Cristea 1996: 39). Din episod transpar hotărârea

de a nu răspunde cu violenţă, ca şi reacţia Henriettei: copilă zguduită de

manifestarea emoţională a celor doi bărbaţi adulţi. În afara afectivităţii manifestate

deschis, se desprinde interesul familiei Stahl pentru ţăranii care trăiau în condiţii

prea modeste sau chiar luptau să supravieţuiască.

2. Spaţiul rural: identitate şi (dez)echilibru

Pe soții Dumitru și Voica îi unește munca fizică aspră, iar duritatea stării

conflictuale – de durată în cuplu – e atenuată doar de felul în care curge narațiunea:

naratoarea alege în mod calm și deliberat ca violențele să fie povestite direct de către

protagoniști, plasându-se prin urmare în perspectiva unui personaj care încearcă să îl

înțeleagă pe fiecare, fără a deveni părtinitor. Cuvintele sunt simple, dar gesturile

descrise de Voica privesc o lume în care bărbatul își pedepsește frecvent femeia: „i

s-a urcat mânia la cap și a dat turbatu în mine, a dat ca în câini” (Stahl 1972: 8).

Onomastica folosită curând după experiența „marelui război” îl indică pe

Dumitru drept un tată preocupat de alegerea numelui noului născut. După preluarea

băiatului de la mama biologică, rodul unei alte relații, cu gândul de a-l crește drept

fiul său, Dumitru explică tinerei domnișoare, naratoarea faptelor, alegerea numelui

fiului față de cel care va fi de fapt folosit în familie: „Victor, că e al războiului, și așa

se cheamă, că am învins. Dar noi o să-i zicem Ion, că-i nume mai curat…” (Stahl

1972: 34). Vorbele sale nu arată vreun dubiu asupra contradicției alegerii

onomastice în familie: Ion față de Victor.

Principala încercare existențială a Voicăi, urmărită de la bun început de

povestitoare, este efortul de a obține un lot de teren pe numele propriu. Inițial,

cererea ei e justificată de apariția copilului făcut de Dumitru cu alta, copil care,

nefiind și din sângele ei, ar face-o complet dependentă de voința bărbatului: „și

rămân pe drumuri la pomana lui…” (Stahl 1972: 14). Din punctul de vedere al lui

Dumitru, pământul trebuie, însă, să rămână viitorului bărbat, care poate lua, la

vremea lui, propriile sale decizii. În mintea Voicăi, pământul trecut pe numele ei o

poate ajuta să depășească munca epuizantă, violențele domestice obișnuite sau

conflictele cu alt personaj feminin care ar putea râvni la soțul ei (Floarea). Existența

ei nu este de conceput în afara muncii și recunoașterii pentru care luptă de-a lungul

anilor, cum o declară după ce-și părăsește casa, crezând că Dumitru va ceda în fața

369

Dana RADLER

voinței ei: „Nu se poate! Nu se poate! Dumneata nu știi ce înseamnă pământu! Dar

nu se poate, nu se poate fără pământ!” (Stahl 1972: 45). Cerința ei, de a primi două

pogoane din câte deținea bărbatul, se lovește de un refuz tranșant, deși Voica

încearcă să-l convingă că lipsa proprietății determină un statut social inacceptabil,

asimilabil unui servitor. În sufletul personajelor, celelalte ființe sunt creionate

adeseori aspru, în vorbe puține, localnicii fiind obișnuiți oarecum cu munca fizică

intensă și slaba recunoaștere din partea celorlalți. Atunci când nevasta revine în

sfârșit acasă, Dumitru își arată mulțumirea printr-un gest violent îndreptat către

propriul fiu pe care naratoarea-martor îl citește corect: „Și numai din palma aceea,

dată așa de iute, înțelesei că e mișcat de sosirea Voicăi” (Stahl 1972: 78).

Refuzul pe care îl întâmpină Voica în acceptarea acordării celor două pogoane

determină o reacție similară a eroinei față de orice ființă asociate celei pe care o

consideră posibila uzurpatoare a rolului ei de stăpână gospodăriei, Floarea.

Respingerea Voicăi ajunge până la violența sistematică îndreptată împotriva câinelui

Floricăi, pe care îl chinuie fără regret, mirându-se de mila arătată de naratoare

animalului. Violenței i se răspunde ușor cu violență, iar jelitul sau resemnarea sunt

felurile de a fi în care individul renunță la duritatea sa îndreptată împotriva celor

considerați inamici. Povestitoarea, echilibrată de obicei pe parcursul narațiunii, este

arareori contaminată de brutalitatea personajelor lângă care trăiește, reacție reflectată

succint dar sugestiv când câinele Floarei este literalmente strâns cu ușa și urlă în

miezul nopții: „Ies alergând din odaie și în tindă dau un țipăt de revoltă și mă reped

la Voica, o apuc de rochie și o smucesc în lături (…) Și, ridicând un scăunel, o

amenințai” (Stahl 1972: 99). Gestul acesteia salvează animalul, dar tânăra cu greu își

stăpânește durerea provocată de brutalitatea țărăncii. În lumea satului descrisă de

Stahl, echilibrul și dreptatea nu sunt valori stabilite de partea unei singure ființe sau

a unui grup. În fiecare situație, care adeseori implică confruntări și decizii dure,

inacceptabile pentru unele personaje, intervine o dinamică complicată, un șir de

sentimente care alternează cu hotărâri și motivații personale sau tradiționale și pe

care ceilalți le trăiesc, acceptându-le sau respingându-le. Viața Voicăi depinde de

lupta pentru pământ, de recunoașterea statutului ei de către bărbat, care îi refuză cu

încăpățânare autonomia și egalitatea. Pierderea unei căruțe pe care Dumitru o

dăruiește fratelui său Stoian declanșează un acces la fel de violent ca bătăile

bărbatului care ezită de această dată să o pedepsească. Înfuriată și îndurerată,

protagonista aproape că își pierde rațiunea: „Cu trupul drept, cu capul dat pe spate,

cu furia în ochi, Voica era într-adevăr înfricoșătoare. Ar fi lovit fără cruțare” (Stahl

1972: 86). Hotărârea celor doi frați de a rămâne nepăsători la opinia și suferința ei

determină o scurtă lamentație, după care femeia trece cu calm la acțiunea justițiară

pe care o consideră potrivită: incendiază căruța ca gest extrem față de lipsa de

considerație a celor doi. Dar violența nu este singura caracteristică rămasă vie în

amintirea scriitoarei: la fel de pătrunzătoare se dovedește observația tradițiilor rurale,

care evidențiază înțelegerea profundă a relației țăranilor cu moartea:

Nu mă pot împiedica să-ți povestesc un obicei al satului de care n-am scris în

romanul Voica. În dosul bisericii se află cimitirul, ai văzut. Un cimitir în plin câmp,

cu morminte sărace, dar pline de flori. A doua zi de Paști, înainte ca soarele să răsară,

femeile satului și numai femeile merg să tămâieze mormintele. M-au luat și pe mine.

Când am ajuns acolo, soarele imens răsărea roșu în orizont și lumina decorul.

370

Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne Stahl

Cimitirul întreg părea că luase foc, din pricina soarelui și a atâtor lumânări aprinse, iar

fumul de la tămâie se înălța luminat de soare. Când am plecat din cimitir, la ieșire, era

un maldăr de nisip plin de lumânări și tămâie fumegând. Am întrebat: „Asta ce e?”

Mi-au răspuns: „Asta-i pentru morții care n-au mormânt și pentru care nimeni nu

aprinde nimic. Fă-ți pomană și aprinde câteva lumânări, de vrei! (Cristea 1996: 37)

Amintirea confirmă părerea declarată a romancierei că gândirea țărănească

funcționa în tipare complet diferite față de cele al claselor sociale educate. De fapt,

așa cum afirmă în același volum de mărturii (Cristea 1996: 34), Voica este din

punctul ei de vedere un roman social de factură autentică, în care elementul literar e

menit doar să potențeze personajele și evenimentele extrase din realitatea

autobiografică.

Deși se dovedește stearpă și acceptă să crească băiatul adus de Dumitru acasă,

fiul născut din conviețuirea cu o femeie de statut inferior sieși, Voica trăiește la un

interval relativ scurt experiența marcantă a vieții ei: prinsă de o viitură în care

încerca să salveze recolta pământului, Voica se găsește în apropierea Neajlovului cu

băiatul Ion, sub amenințarea fatală a apelor necruțătoare. Dorința de a se resemna în

fața stihiilor este anulată și direcționată către acțiunea salvatoare declanșată afectiv

de către fiul „țigăncii”. Grija față de copilul pe care ar putea să-l abandoneze viiturii,

ca să se salveze doar pe sine, răzbate la fel de pregnant din invectivele pe care i le

adresează și prin care Voica caută să-și mascheze impulsul ocrotitor: „Fir-ai tu să fii

de râsu neamului de te făcu… Fir-ai tu să fii… fir-ai tu să fii… țiganule, străinule,

corcitură spurcată, lepădătură…” (Stahl 1972: 107). Reacția ei verbală se înscrie pe

aceeași linie, în acest caz, cu palma lui Dumitru dată băiatului prin care își ascundea

bucuria de a-și revedea soața. Sentimentul matern se concretizează într-o senzație

fizică nemaiîntâlnită în momentul în care Voica traversează pericolul iminent: „Ceva

fierbinte îi trecu prin pântec, în pântecele ei sterp, o durere, ca atunci când te apucă

durerile facerii” (Stahl 1972: 109). Strigătul „mamă… mamă!” determină

inconștient în firea Voicăi schimbarea pe care nu și-o putea imagina: revine la copil,

se agață de coada boilor și cu greu ajung cu toții la liman. Realismul scenei pare a fi

contrazis de afirmația romancierei care nu s-a bucurat de sentimentul maternității în

viața personală: „Vezi, maică, dacă n-am rămas în viața mea gravidă, n-am

sentimentul acesta deloc. Mă amuză când îi văd pe alții, dar nu cred că aș fi fost în

stare să nasc și să cresc unul. Eu sunt puternică pe dinăuntru, nu și pe dinafară”

(Cristea 1996: 52). În ciuda acestei declarații, Stahl redă cu acuitate și siguranța unui

adult experimentat emoțiile, spaimele și grijile materne ale protagonistelor sale.

Singurul personaj conturat mai sumar în roman este Axenia, soția lui Ion, ale cărei

trăsături fizice, dar și reacții emoționale sunt minime.

Între personajele principale și secundare există o linie de demarcație în

violență ca și în jale, în confruntare ca și în afecțiune. Deși prezentat în treacăt, Ilie

Pirpirie, nebunul satului, ilustrează cum dezechilibrul provocat de potop îl face să-și

piardă chiar instinctul de conservare, dorind să oprească forța cotropitoare a

elementelor naturale, cum îi povestește Dumitru nevestei: „A vrut să oprească apa

revărsată, așa cum îi era obiceiu, ca pe-o așchie l-au luat apele și l-au înecat” (Stahl

1972: 111).

Portretele și descrierile satului argeșean capătă adeseori tușe impresioniste:

oamenii depind de bunăvoința soarelui, a apei, dar și de furia necontrolată a

371

Dana RADLER

acestora. Privit de la distanță, satul, care rămâne fără nume în roman, precum

identitatea naratoarei, e surprins în mișcări ample ale elementelor naturii:

S-a ridicat deodată vântul puternic și cald. În goana lui, apleca trupul copacilor

înspăimântați și ridica pe cer, din capătul celălalt al câmpului, ca din pământ, nori

negri și grei. Apoi, când a fost cerul cuprins de ei, picături mari și rare de apă căzură

cu zgomot. Departe, tunetul, din ce în ce mai puternic, se rostogolea în norii sfâșiați

de șerpi de foc (Stahl 1972: 95).

Pe alocuri, frazele devin lirice, asemenea unor versuri albe cu o linie melodică

simplă, regulată: „Miroase a pământ ud, e liniște, e bine. Cu răbdare, ploaia cade

mărunt” (Stahl 1972: 96). În schimb, revărsarea necontenită care se transformă în

inundație devine o reprezentare apocaliptică care pecetluiește soarta ființelor vii,

imagine plină de enumerări și exclamații puternice:

Acum ploaia nu mai contenește. De trei săptămâni plouă. Între cer și pământ,

ca o pânză, țesută din fire de apă, stă legătura asta neînduplecată a ploii. Când mai

măruntă, când mai grea, când mai deasă, când mai rară, când mai caldă, când mai

rece, cade neîncetat. Totul este ud: casele, pomii, câinii, găinile, claiele de fân, iar

oamenii, cu picioarele goale în noroiul moale și rece, umblă acoperiți pe cap și pe

umeri cu saci mari, groși, făcuți glugă. Cuprinși de spaima inundației, cu sufletele

încremenite în piept, forfotesc fără rost de colo-colo, și ce muncesc, muncesc ca să

uite de ploaie. Nu le mai arde de nimic. Mai mult spre cer le stă fața întoarsă, de are

timp ploaia să le-o ude cu lacrimile ei mărunte și reci, iar de privesc în jurul lor,

privesc repede și cu spaimă. Știu ce-i poate aștepta. N-ar fi întâiași dată că Argeșul și

Neajlovul revărsându-se din matcă le-ar dărâma și le-ar lua casele, omorî copiii și

neamurile, îneca vitele și ogoarele. Tăcuți, întunecați, cu glugile pe cap, merg spre

câmp, să vază de au crescut sau poate au scăzut apele. Apropiindu-se, pot auzi,

amenințător, viu și uriaș, mugetul apelor înfuriate care încearcă să scape de

încătușare, cu o putere crescândă, urlând, gemând, umflându-se, azvârlindu-se fără

preget și lovind cu îndârjire malurile clisoase și din ce în ce mai moi, mai obosite ale

pământului răbdător. Bubuituri surde și gemete, și deasupra cerul, din care curge apă

(Stahl 1972: 101).

Descrierea naturalistă pune în evidență nu doar forța năvalnică a stihiilor, ci și

atitudinea oamenilor în fața ploii neîncetate și psihic epuizante: încercarea de a lupta

cu timpul care se scurge greu, apăsător, în timp ce speranţa oricăror fructe sau

legume scade drastic pe măsură ce ploile îneacă ogoarele.

3. Generaţii la răscruce: prefacerea unei lumi

Mărturia nevestei luminează parțial sfârșitul violent al unei confruntări

domestice: după una din certele soților, Dumitru se rănește la cap, dar felul în care s-

a produs rănirea rămâne estompat în amintirea Voicăi atunci când adolescenta

naratoare o întreabă ce s-a întâmplat: „Da eu mai știu!... iată… s-a mâniat și s-a

repezit cu secera la mine… da știu eu? i s-a întors mânia… și în loc să dea în mine, a

dat în el… Asta a fost...” (Stahl 1972: 92). Pentru Stahl, gândirea localnicilor este pe

alocuri întortocheată, dincolo de percepția ei ca orășeancă, ca în incidentul de mai

sus. Într-o declarație care devine paradoxală pentru cea care îl ascultă, localnicul

Costică îi cere să procedeze cum ar face în mediul bucureștean al elitei intelectuale,

idee a cărei motivație rămâne de neînțeles pentru autoare:

372

Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne Stahl

Mi-a spus Costică, într-o zi: „Doamnă, avem o rugăminte la dumneavoastră”.

„Da, Costică, ce este?” „Vă rugăm să veniți și dumneavoastră la primărie și să ne

vorbiți și nouă despre ce oţi crede de cuviință, despre ce oţi vrea. Să stăm și noi de

vorbă”. „Bine, Costică, vin”. „Doamnă, vă rugăm, când ne-oţi vorbi, să ne vorbiţi aşa

cum vorbiţi între dumneavoastră la oraş, să nu înţelegem nimic” (Cristea 1996: 37).

În anii care urmează celui de-al doilea război, în ajunul nunții lui Ion cu

Axenia, pețită chiar de Voica, fiul lui Dumitru ajuns adult încearcă să-și înduplece

părintele să treacă „niște cirice” (Stahl 1972: 144) pe numele mamei adoptive, dar

Dumitru gândește ca cei de-o generație cu nevasta sa: pentru el, chestiunea nu lasă

loc vreunui compromis, iar oamenii nu se răzgândesc de fel. Definiția lui Dumitru,

conform căreia „femeia îi fire apucătoare” (145) este, de facto, confirmată de

comportamentul Voicăi care adună din ce în ce mai mulți bani după război și îi

ascunde de întreaga familie, încercând să echilibreze valoarea sa ca individ în sânul

familiei printr-o acumulare financiară care îi oferă o mulțumire de sine: „Alerga și

făcea rost de toate cele, le așeza în rafturi și le da apoi cu câștig. În sat i se dusese

vestea că face avere. Seara își pitea banii pe lavița unde dormea, sub țoale” (Stahl

1972: 160). De fapt, așa cum afirmă bucuroasă după ce se întoarce Ion de pe front,

deținerea pământului, pentru care mica ei afacere e doar un mijloc de a-l achiziționa

dacă Dumitru nu i l-a dat, reprezintă o legitimare a propriei existențe, a anulării

fricii ei din tinerețe de a putea fi alungată deoarece era stearpă. Ritmul

evenimentelor se precipită după război, reflectând o stare de spirit diferită față de cea

dinaintea războiului: „tot... una vorbeau, nu ca înainte, lucruri mărunte, necazuri

întunecate și încăpățânate, de zi de zi, cu sărăcia, boala oamenilor și vitelor, certurile

cu vecinii, de ploaie și de secetă, ci de viața nouă vorbeau acum” (Stahl 1972: 174).

La fel cum Ilie Pirpirie nu știe să gestioneze nebunia apelor și să reziste în fața

viiturii, Voica nu are limită și putere de înțelegere față de schimbările politice după

război, pe care Ion le primește treptat cu mare speranță. În cele din urmă, acceptă cu

îndoială schimbarea pe care o aduc anii deceniului cincizeci. În credința sa fermă că

schimbările politice implică nu doar colectivizarea pământului, ci o șansă la educație

și bunuri pe care satul nu o putea nicicând obține, Ion își convinge mama să facă

efortul desprinderii de pământ ca valoare supremă. Pe un ton optimist, dar parțial

triumfalist, romanul se încheie cu o împăcare a principalilor membrii ai familiei

tradiționale și cu o retragere a naratoarei, din stăpâna respectată de odinioară, într-o

voce estompată pe fundalul noii rânduiri, care înlocuiește neverosimil de lin sistemul

social și economic anterior: în afara Voicăi, nu există opoziție față de colectivizare.

Partea a doua a romanului a fost scrisă la distanță de doisprezece ani, așa cum

relatează în dialogul cu Cristea, fiind inițial publicată în 1958 în „Viața românească”

(1996: 138) și în volum în 1966 (Cristea 1996: 38) și a fost receptată mult mai puțin

favorabil, fiind încadrată în literatura angajată care pleda pentru instruirea și

exprimarea vocii maselor (Luca 2009: 36). Referindu-se la personalitatea lui Ion,

romanciera susține că acesta nu e un simplu produs al imaginației, ci se desprinde,

ca și majoritatea celorlalte personaje principale, din experiența sa directă de viață:

Cu această parte a doua am avut dificultăți care nu țineau de mine. De pildă,

mi s-a reproșat că eroul Ion e comunist și că probabil am dat acest caracter eroului din

motive politice, ca să facilitez apariția romanului. Lucrul era complet fals. Eroul Ion,

comunist convins, a existat ca o realitate cunoscută de mine și pe care am vrut să o

373

Dana RADLER

descriu, dar se făcuse la un moment dat atâta falsă reclamă asupra comuniștilor, încât

nici cei reali nu mai erau valabili (Cristea 1996: 38).

Voica simte treptat că Ion are alte năzuințe decât generația ei și a lui Dumitru,

dar aceeași percepție în direcție inversă are loc în mintea fiului adoptiv care caută

neobosit mijloacele convingerii semenilor săi: „Oamenii aceștia nu numai că nu

înțelegeau ce li se spunea, dar nici nu ascultau ce li se spunea. Asta îi era spaima cea

mare” (Stahl 1972: 177). În ciuda diferenței de opinii, Ion dovedește o receptivitate

mai mare comparativ cu Voica care refuză să privească în direcția unei noi societăți

la care țăranii să ia parte. Deși manifestă multă răbdare față de mama sa, Ion are

propria limită de răbdare față de schimbarea opiniei mamei sale. Există un punct

dincolo de care și el devine inflexibil, practic la fel cum era Voica: „Nu pot să-mi

calc sufletul… pentru gândurile ei bătrâne!” Din punct de vedere psihologic,

personalitățile celor trei, Voica, Dumitru și Ion, prezintă granițe peste care nu doresc

să treacă chiar și când nu doresc răul celuilalt. Invectiva „ptiu, mucosule” (Stahl

1972: 228) adresată fiului care discută schimbarea ordinii sociale ilustrează diferența

de gândire: personajul în vârstă (Voica) care nu mai are mult timp la dispoziție

pentru a-și împlini dorințele față de un tânăr ambițios (Ion) care vrea să pună în

aplicare ideologia pe care și-a însușit-o și în care crede cu tărie. Schimbarea

emoțională a Voicăi nu este realmente valabilă pentru generația și comunitatea din

care protagonista făcea parte, dar Stahl utilizează breșa unui gol psihologic care

urmează așteptării propriei morți, ca ultim gest de revoltă: obosită și derutată,

bătrâna cedează în fața voinței fiului tânăr căruia îi transmite în cele din urmă

dreptul de a înfăptui promisiunile făcute țăranilor, abandonând definitiv și ideea

obținerii pământului în nume propriu.

Concluzie

Primul volum al lui Stahl dovedește o scriitoare pasionată de viața țăranilor pe

care îi cunoscuse în satul Fălăștoaca, de unde era originar Iordache (Dumitru), cel de

care familia a rămas apropiată în cursul primul război mondial. Față de opiniile

exprimate în memoriile publicate în 1996, narațiunea deplasează evenimentele în

zona Neajlovului-Argeș, iar personajele împrumută considerabil trăsăturile

indivizilor întâlniți de tânăra prozatoare în adolescență. Așezat pe tiparul unei

structuri clasice, dar cu evidente interferențe realiste, volumul se constituie ca un

întreg echilibrat, cu descrieri de tip impresionist, ușor idealizate, cu personaje

puternic conturate și trăiri preponderent dramatice. Dacă scriitoarea privise propria

lucrare drept un roman social, elementele parcurse în contribuția de față confirmă

încadrarea Voicăi în categoria romanului social și de analiză psihologică, o

combinație aparte în peisajul literar românesc interbelic.

Bibliografie

Călinescu 2001: George Călinescu, Istoria literaturii române, compendiu,

Bucureşti/Chişinău, Editura Litera.

Cornis-Pop, Neubauer 2004: Marcel Cornis-Pop, John Neubauer (editori), History of the

literary cultures of East-Central Europe: junctures and disjunctures in the 19th and

374

Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne Stahl

20th centuries, vol. IV, Types and streotypes, Amsterdam/Philadelphia, John

Benjamins Publishing Company.

Cristea 1996: Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl

/ About the Reality of Illusion. Talking with Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti,

Minerva.

Filote (Panait) 2014: Elena Filote (Panait), „A treia femeie” din proza românească

interbelică. Ipostaze; dinamica reprezentării în „Philologica Jassyensia”, 1(19,

supliment), p. 307–317.

Hergyán 2013: Tibor Hergyán, Confesiunea în romanul românesc interbelic, ediţia a 2-a

revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Tracus Arte.

Luca 2009: Daniel Luca, Dinamica prozei în perioada interbelică, Iaşi, Editura Lumen.

Manolescu 1998: Nicolae Manolescu, Arca lui Noe: eseu despre romanul românesc,

Bucureşti, Editura 100+1 Gramar.

Mihăilă 2013: Constanţa-Valentina Mihăilă, Literary Returns: Henriette Yvonne Stahl or the

Fate of an Exceptional Woman to the Backdrop of Dramatic History în „Studii de

Ştiinţă şi Cultură”, 1(32), p. 93–102.

Mihăilă 2014: Constanţa-Valentina Mihăilă, Henriette Yvonne Stahl, între mistică şi

modernitate, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române.

Nagy 2014: Desdemona Nagy, Instances of Femininity in the Novel “Voica” by Henriette

Yvonne Stahl in “Scientific Research & Education in the Air Force. II”, Braşov,

Publishing House of “Henri Coandă” Air Force Academy, p. 617–622.

Radler 2018: Dana Radler, Gaps, silences and witnesses: the quest for identity in Henriette

Yvonne Stahl’s My Brother, the Man in “Swedish Journal of Romanian Studies”, vol.

1, p. 28–46. https://doi.org/10.35824/sjrs.v1i1.17240

Stahl 1972: Henriette Yvonne Stahl, Voica, Bucureşti, Editura Minerva.

Stahl 1977: Henriette Yvonne Stahl, Lena, fata lui Anghel Mărgărit, Bucureşti, Cartea

Românească.

Stahl 1979: Henriette Yvonne Stahl, Lena, dramatizare radiofonică, regia Dan Puican.

Stahl 2018: Irina Stahl, Henri Stahl, două generaţii, tatăl şi fiul, în timpul primului război

mondial in „Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXIX, nr. 3–4, p. 357–

383.

Şerban 2014: Geo Şerban, Nouă convorbiri cu…Anton Holban, Henriette Yvonne Stahl,

Israte Micescu, Tudor Arghezi, Radu R. Rosetti, Constantin Argetoianu, Constantin

Stere, Liviu Rebreanu, Leny Caler, Ed. a 2-a revizuită, Bucureşti, Editura Hasefer.

Todoran 2016: Valentina Todoran, Descrierea şi rolul ei în trama narativă în scrierile

Henriettei Yvonne Stahl in „Buletin Ştiinţific”, seria A, filologie, Baia Mare, Editura

Universităţii de Nord, vol. XXV, p. 237–242.

Ţăranu 2018: Dan Ţăranu, Marginality and modernity in the Romanian interwar novel in

“Journal of Romanian Literary Studies”, Târgu-Mureş, Arhipelag XXI Press, p. 358–

366.

Sorrow, Temptation and Hope in the Novel Voica

by Henriette Yvonne Stahl

In the Romanian interwar landscape, Henriette Yvonne Stahl’s first novel has raised

interest yet its reception was more or less favourable, since the themes were mainly thought

as feminist, apparently aligned to similar productions of other female writers.

The current paper aims to look at the life of protagonists and their actions presented in

Stahl’s debut novel, Voica (1924), considered as one of the valuable works of the writer. In

addition, the narrative techniques significantly tinge key-protagonists or traits of the

375

Dana RADLER

secondary ones. The present analysis starts from the following questions: how do

interpersonal relationships impact actions in this novel? How does identity shape individuals

from distinct social classes and backgrounds: the rural/urban area or the cohabitation space in

between rural and urban? What is the route of generations (child, adult, elder) and the

relationships inside and outside the family? What is the position of the narrator towards

events and protagonists presented in her work? The current paper aims at exploring this

volume in close relationship with her outstanding memoir (Cristea 1996).

Stahl’s first novel presents a writer passionate about the life of peasants whom she

had met in the village Fălăștoaca, where Iordache (Dumitru in the novel) was from, as the

man her family was close to during the First World War. While comparing it to her

testimonies published in 1996, the narrative shifts events to the area of Neajlov-Arges, and

the main characters massively adopt traits of the real individuals whom the writer, adolescent

at the time, had met once. Placed within a classical structure, yet displaying obvious realist

influences, the novel comes out as a balanced whole, presenting impressionistically-infused,

slightly idealized descriptions, well-shaped protagonists and predominantly dramatic

experiences. If the novelist had looked at her own work as a social piece, the results of the

present analysis confirm that Voica constitutes a social and psychological novel, a distinct

combination of the time.

376