Drept bancar (1)

Cuprins

Glosar În loc de introducere Cap. 1 Unele aspecte teoretice privind creditul 1.1. Creditul: conţinut, funcţii şi caracteristici 1.2. Formele creditului 1.3. Titluri de credit 1.4. Principiile creditului bancar Cap. 2 Sistemul bancar 2.1. Scurt istoric 2.2. Rolul băncilor în economia de piaţă 2.3. Structura sistemului bancar 2.4. Ratingul bancar Cap. 3 Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea BNR 3.1. Înfiinţarea B.N.R. 3.2. Reglementarea funcţionării B.N.R. 3.2.1. Preliminarii 3.2.2. Politica monetară, politica de curs de schimb şi regimul valutar 3.2.3. Emisiunea monetară 3.2.4. Operaţiuni cu instituţiile de credit 3.2.5. Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit 3.2.6. Operaţiuni pe contul statului 3.2.7. Operaţiuni cu aur şi active externe 3.2.8. Conducerea şi administrarea 3.2.9. Situaţiile financiare anuale şi evidenţa contabilă 3.2.10. Unele reguli ce privesc BNR, derivate din statutul acesteia Cap. 4 Materializarea activităţii de reglementare a BNR 4.1. Activitatea de reglementare. Repere recente 4.2. Normele contabilităţii bancare 4.3. Reglementări pe linia îndeplinirii angajamentelor faţă de UE Cap. 5 Activitatea BNR în planul integrării europene şi al relaţiilor financiare internaţionale 5.1. Integrarea europeană 5.1.1. Participarea BNR la procesul de negocieri pentru cele trei capitole aferente sistemului bancar 5.1.2. Participarea BNR la monitorizarea îndeplinirii angajamentelor asumate prin documentele de negociere aferente sistemului bancar 5.1.3. Participarea BNR la elaborarea secţiunilor referitoare la sectorul bancar din cadrul principalelor documente strategice aferente pregătirii aderării la UE

Dr. Ionel BOSTAN ● Elemente de drept bancar

8

5.1.4. Pregătirea BNR pentru aderarea la Sistemul European al Băncilor Centrale 5.1.5. Activitatea de management al proiectelor PHARE de care beneficiază BNR 5.2. Consolidarea independenţei BNR – realizare importantă în procesul de pregătire a aderării la UE 5.3. Relaţiile financiare internaţionale 5.4. Administrarea rezervelor internaţionale Cap. 6 Regimul juridic al activităţii bancare 6.1. Domeniul de aplicarea a legii bancare, unele definiţii, sedii şi interdicţii 6.2. Activităţi permise băncilor 6.3. Autorizarea 6.6. Retragerea autorizaţiei 6.5. Fuziunea şi divizarea 6.6. Organizarea şi conducerea băncilor 6.7. Conflictul de interese 6.8. Secretul profesional în domeniul bancar şi schimbul de informaţii între autorităţi 6.9. Cerinţe operaţionale 6.10. Sistemele de plăţi Cap. 7 Supraveghere prudenţială, sancţiuni, administrarea specială şi lichidarea bancară 7.1. Supravegherea prudenţială a băncilor 7.2. Măsuri de remediere şi sancţiuni 7.3. Măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare specială a băncilor 7.4. Lichidarea băncilor 7.5. Căi de contestare 7.6. Alte reguli care operează în sectorul bancar Cap. 8 Reglementarea unor activităţi specifice circumscrise domeniului bancar 8.1. Centrala Riscurilor Bancare 8.2. Centrala Incidentelor de Plăţi 8.3. Decontarea operaţiunilor interbancare ale băncilor aflate în regim special de decontare 8.4. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar 8.5. Procedura falimentului instituţiilor de credit Cap. 9 Reglementarea controlului şi auditului la instituţiile de credit 9.1. Cadrul general privind controlul şi auditul intern la instituţiile de credit 9.2. Organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit 9.2.1. Rolul şi responsabilităţile consiliului de administraţie şi ale conducătorilor instituţiilor de credit 9.2.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative


9

9.2.3. Activităţile de control şi separarea responsabilităţilor 9.2.4. Informare şi comunicare 9.2.5. Activităţile de monitorizare şi corectare a deficienţelor Cap. 10 Administrarea riscurilor semnificative. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit 10.1. Cadrul administrării riscurilor semnificative 10.2. Administrarea riscului de credit şi a riscului de ţară 10.3. Administrarea altor riscuri semnificative 10.3.1. Riscul de piaţă 10.3.2. Riscul de lichiditate 10.3.3. Riscul operaţional şi alte riscuri semnificative 10.3.4. Administrarea riscurilor asociate activităţilor externalizate 10.3.5. Comitetul de administrare a riscurilor 10.4. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern 10.4.1. Obiectivul auditului intern 10.4.2. Externalizarea activităţii de audit intern 10.4.3. Principii fundamentale ale auditului intern 10.5. Statutul auditului intern 10.6. Desfăşurarea activităţii de audit intern 10.7. Comitetul de audit 10.8. Raportarea Cap. 11 Euro şi instituţiile bancare europene 11.1. Uniunea Europeană 11.2. Moneda euro şi Uniunea Economică şi Monetară (UEM) 11.3. Unele aspecte privind situaţia din ţările candidate est-europene 11.4. Instituţii bancare în cadrul UE 11.4.1. Banca Centrală Europeană 11.4.2. Banca Europeană de Investiţii Anexa nr. 1 - Politici derulate de către BNR Bibliografie


10

Glosar1 Acţionar semnificativ – persoana fizică sau juridică (ori grup de persoane) care acţionează împreună şi care deţin direct sau indirect o participaţie de cel puţin 5 % din capitalul social al unei societăţi sau din drepturile de vot ori o participaţie care permite exercitarea unei influenţe semnificative asupra gestiunii şi politicii de afaceri a acesteia; Afiliată a unei bănci – o filială a băncii respective sau o societate comercială pentru care banca este filială ori o societate comercială care, împreună cu banca respectivă, se află sub controlul comun al altei societăţi comerciale; Aparat bancar – 1. ansamblu coerent al diferitelor categorii de bănci care funcţionează într-o ţară; 2. înlănţuirea logică a operaţiilor şi tranzacţiilor active şi pasive efectuate de unităţile bancare; Este axat pe banca centrală care înfăptuieşte politica monetară, valutară şi de credit a statului; Autorizaţie – actul emis de Banca Naţională a României, care acordă dreptul de a desfăşura activităţile specificate în aceasta; Ban – 1. subunitate monetară românească. În urma reformei monetare din 1867 a înlocuit paraua ca subdiviziune a leului; 2. denumire generică pentru orice instrument monetar; Banca Naţională a României – banca centrală a statului român, având personalitate juridică; atribuţiile acesteia sunt cele prevăzute în Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României şi în legea bancară; are la origini prima bancă centrală a României înfiinţată prin Legea nr. 17/29 aprilie 1880; Bancă – persoana juridică autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi în cont propriu; Bancnotă – 1. ban de credit; 2. ban de hârtie emis de o bancă (germ. bank şi note); 3. etalon al definirii valorii paritare a monedelor naţionale; Bani de război – bani emişi de o putere străină ocupantă a terito-riului ţării ocupate; Bimetalism – bază a unor sisteme monetare în cadrul căreia două metale – aurul şi argintul – servesc ca echivalent general. Reforma

1Cf. Prof. univ. dr. Ionel Bostan, Drept bancar, Suport de curs, Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, 2001.


11

monetară din 1867 din România s-a bazat pe bimetalism; Capital – valoarea patrimoniului net, calculată ca diferenţă între total active şi pasivele reprezentând obligaţii, evidenţiate în bilanţul contabil conform reglementărilor Băncii Naţionale a României. La constituire, acesta reprezintă capitalul social; Circulaţie bănească – mişcarea masei banilor aflaţi în circulaţie, indiferent de forma banilor, ca urmare a operaţiunilor de încasări şi plăţi; Conducătorii băncii – persoanele, cel puţin două, care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârii organelor statutare ale băncii, sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt investite cu competenţa de a angaja răspunderea băncii. Aceştia sunt preşedintele şi vicepreşedintele/vicepreşedinţii consiliului de administraţie, în cazul băncilor, persoane juridice române, şi directorii împuterniciţi să angajeze legal în România banca străină autorizată să funcţioneze pe teritoriul României, printr-o sucursală; Convertibilitate – însuşirea legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, în condiţiile stabilite de banca centrală; Credit – orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani. Din punct de vedere al scadenţei, creditul poate fi: pe termen scurt, a cărui durată de rambursare nu depăşeşte 12 luni; pe termen mediu, a cărui durată de rambursare este cuprinsă între 1 şi 5 ani; pe termen lung, a cărui durată de rambursare depăşeşte 5 ani; Cupiură – valoare nominală înscrisă pe bancnotă; Curs valutar real – curs valutar care reflectă raportul real între puterile de cumpărare ale monedelor comparate; Depozit – sumă de bani încredinţată în următoarele condiţii: – să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul; – să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanţii; Documentaţie de credit – documentaţia care stă la baza unei con-venţii intervenite între o bancă şi o altă persoană pentru acordarea unui credit şi cuprinde cel puţin:

– situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale


12

oricărui garant al acestuia, inclusiv proiecţia fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;

– o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;

– o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;

– o descriere a condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea credi-tului, rata dobânzii, schema de rambursare şi obiectul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;

– semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii; Emisiune bănească – a) operaţia de creare a semnelor băneşti şi de stocare a acestora la emitent în vederea punerii lor în circulaţie; b) operaţiunea prin care numerarul creat (realizat) este pus în circulaţie de emitent; Etalon aur – bază a sistemului monetar naţional în care aurul ser-veşte ca echivalent general unic (sistemul monometalist), sau împreună cu argintul (sistemul bimetalist); Expunere – orice angajament asumat de o bancă faţă de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau potenţial, evidenţiat în bilanţul contabil sau în afara bilanţului, incluzând, fără a se limita la acestea: credite; efecte de comerţ scontate; investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare; efecte de comerţ avalizate; garanţii emise; acreditive deschise sau confirmate; Filială – persoana juridică în care o altă persoană sau grup de per-soane care acţionează împreună deţine 50% sau mai mult din acţiunile cu drept de vot sau o participaţie semnificativă care permite acestora să exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei; Fonduri proprii – fondurile proprii ale căror metodologie de calcul şi nivel minim sunt stabilite de Banca Naţională a României; Grup de persoane care acţionează împreună – două sau mai multe persoane fizice sau juridice înfăptuiesc o politică comună faţă de societate; Inflaţie – noţiune legată de masa banilor aflaţi în circulaţie. Se produce când în circulaţie se află o masă mare de bani fără valoare în raport cu aurul şi celelalte mărfuri. Cauza imediată este dezorganizarea economică şi financiară. Nu există inflaţie fără creare de monedă; Lege monetară – act normativ prin care se stabilesc condiţiile emi-siunii, circulaţiei şi retragerii din circulaţie a banilor dintr-o ţară; Leu – unitate monetară a României (1 l = 100 bani). Denumirea


13

vine de la talerul-leu, monedă olandeză din argint cu mare circulaţie în România în sec. 14-16. Devine monedă efectivă a României în 1868, prin efectul Legii din 4 mai 1867 care a adoptat primul sistem monetar al României; Liră – unitate monetară a mai multor state, dintre care: 1. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1 l = 100 pence) – lira sterlină; 2. Irlanda (1 l = 100 new pence); 3. Liban (1 l = 100 piaştri); 4. Turcia (1 l = 100 curus); Măsuri de remediere – măsuri de înlăturare a consecinţelor uneia sau unora dintre faptele prevăzute la art. 69 din Legea bancară şi care pot include:

– stabilirea unui plan de majorare a fondurilor proprii; – înfiinţarea de către consiliul de administraţie al băncii a unor

comitete pentru supravegherea administrării creditului, gestiunea activelor şi pasivelor sau a controlului intern;

– suspendarea administratorilor pe o perioadă care să nu depă-şească un an sau înlocuirea acestora;

– înlocuirea directorilor executivi şi a cenzorilor; – îmbunătăţirea măsurilor de control intern;

Mijloace de plată străine – termen generic pentru valute, monede ale altor state şi devize, utilizat în legislaţia română; Monedă – piesă din metal (aur, argint, cupru, fier, bilon etc.) care se prezintă sub forma unui disc plat şi serveşte ca mijloc de plată (uneori şi de tezaurizare, când este din aur). Are dimensiunile, forma, inscripţiile, greutatea şi aliajul stabilite prin lege a statului emitent. Denumirea a fost extinsă asupra oricărui semn bănesc; Ordin – act emis de Banca Naţională a României în aplicarea legii bancare sau a unei reglementări emise în baza legii bancare şi care este obligatoriu pentru una sau mai multe bănci;

Para – subunitate a leului vechi, utilizată de la dispariţia talerului – leu până la reforma monetară din 1867, deşi s-a încercat să fie menţinută ca subdiviziune şi în continuare;

Persoană – persoana fizică, juridică sau orice grup de persoane care acţionează împreună şi care constituie sau nu constituie o persoană juridică; Putere circulatorie – putere oferită unei monede prin legea monetară de a servi la piaţă prin simpla cedare a monedei; Reformă monetară – modificare sau înlocuire a legii monetare şi a altor acte normative privind elementele sistemul bănesc dintr-o ţară; Reglementare – act normativ emis de Banca Naţională a României


14

în aplicarea legii bancare şi care este obligatoriu pentru toate băncile. În această categorie se includ: regulamente, norme, circulare şi alte acte cu caracter general, emise de Banca Naţională a României; Societate aflată sub control efectiv – societatea în care o persoană fizică sau juridică: – deţine cel puţin 50% din drepturile de vot; – are dreptul de a numi sau de a înlocui majoritatea membrilor consiliului de administraţie; – poate decide asupra gestiunii şi politicii financiar-bancare în baza unui acord încheiat cu alţi acţionari sau asociaţi; Sucursală – unitate operaţională fără personalitate juridică a unei bănci şi care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activităţile băncii, în limita mandatului dat de aceasta; Supravegherea prudenţială bancară – stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora, în scopul prevenirii şi limitării riscurilor bancare şi, prin aceasta, asigurarea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar; Tezaurizare – deţinere neproductivă a unor valori de către o persoană fizică sau juridică. Este opusă investirii sau reinvestirii banilor, circulaţiei lor continue;


15

În loc de introducere

Sistemul bancar constituie segmentul cel mai important al sistemului financiar românesc, activele sale reprezentând 37,7 la sută din PIB.

Principalele modificări structurale consemnate recent2 au vizat: – finalizarea primelor două etape de privatizare a Băncii Comerciale Române, prin vânzarea unei cote de 25 la sută din capitalul băncii către BERD şi CFI, respectiv de 8 la sută către salariaţii băncii; – autorizarea a două noi bănci, specializate în acordarea de credite pentru construcţia de locuinţe (Raiffeisen Banca pentru Locuinţe), respectiv pentru achiziţionarea de autovehicule (Porsche Bank România); – reintrarea pe piaţa românească a Anglo-Romanian Bank Limited, care a fuzionat prin absorbţie cu sucursalele Frankfurt Bukarest Bank A.G. şi Banque Franco-Roumaine S.A.

Ca rezultat al acestor evenimente, numărul instituţiilor de credit din România a ajuns la 40 (inclusiv CREDITCOOP, singura reţea cooperatistă autorizată până în prezent), dintre care 30 cu capital majoritar străin.

Gradul de concentrare a sistemului bancar a rămas comparabil cu cel al ţărilor din UE, primele cinci bănci româneşti deţinând circa 60 la sută din piaţă. Evoluţii favorabile s-au constatat şi în ceea ce priveşte gradul de capitalizare a sistemului bancar, în creştere cu 12,5 la sută în termeni reali, ca urmare a obligaţiei băncilor de a atinge până la 31 mai 2004 un nivel minim al fondurilor proprii de 370 miliarde lei, precum şi prin efectul aprecierii monedei naţionale în raport cu euro.

În ceea ce priveşte indicatorii de eficienţă ai sistemului bancar, se constată o consolidare a acestora. Astfel, indicatorul de rentabilitate financiară (ROE) s-a menţinut la nivelul de 15,6 la sută, indicatorul de rentabilitate economică (ROA) a fost de 2 la sută, în timp ce indicatorul agregat de solvabilitate, deşi în scădere, de la 21,1 la 20,6 la sută, rămâne confortabil deasupra limitei minime reglementate (12 la sută), chiar în condiţiile unei expansiuni dinamice a creditului neguvernamental.

2După Raportul BNR pe anul 2004.


16

La sfârşitul anului 2004, principalul indicator de cuantificare a riscului de credit, calculat ca pondere a creditelor clasificate în categoriile „îndoielnic” şi „pierdere” în total portofoliu, a înregistrat cea mai mică valoare (2,85 la sută) de la momentul intrării în vigoare a Regulamentului BNR nr. 5/2002, modificat şi completat prin Regulamentul nr. 7/2002.

Îmbunătăţirea calităţii portofoliului de active a avut loc în condiţiile în care s-a constatat o creştere robustă a activităţii de creditare, de 26,2 la sută în termeni reali. Totuşi, aceasta constituie o decelerare faţă de anul 2003 (când creşterea reală a creditării a fost de 48,5 la sută), fenomen ce poate fi atribuit intrării în vigoare a Normelor BNR nr. 15/2003 privind limitarea riscului aferent creditului de consum, respectiv Normelor nr. 16/2003 privind limitarea riscului aferent creditului ipotecar.

Ponderea creditelor imobiliare şi ipotecare în totalul creditului de retail a crescut de la 25,6 la sută la 28,4 la sută, în timp ce creditele de consum continuă să reprezinte aproximativ două treimi din volumul acestuia.

Un aspect preocupant îl constituie ritmul accelerat de creştere a creditului neguvernamental în valută din perspectiva riscurilor asociate necorelării structurii pe monede a activelor şi pasivelor băncilor.

Avându-se în vedere tot mai strânsa interdependenţă între componentele sectorului financiar, a fost luată decizia înfiinţării în cadrul BNR a Direcţiei Stabilitate Financiară care va monitoriza riscurile de tip sistemic.

Din punct de vedere al activităţii de reglementare, un eveniment notabil l-a constituit adoptarea Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României. Principalele modificări şi completări aduse Legii nr. 101/1998 au urmărit respectarea prevederilor acquis-ului comunitar aferent Capitolului 11 „Uniunea Economică şi Monetară“ şi constau în: (a) statuarea unicităţii obiectivului fundamental al BNR de asigurare şi menţinere a stabilităţii preţurilor; (b) consolidarea independenţei BNR din punct de vedere instituţional, personal şi financiar; (c) interzicerea oricărei posibilităţi de finanţare directă de către banca centrală a instituţiilor publice; (d) eliminarea accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare.

O altă modificare legislativă majoră a constituit-o adoptarea Legii nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară. Aceasta a fost armonizată cu prevederile din legislaţia comunitară, privind:


17

– clarificarea statutului instituţiilor de credit din UE în raport cu cele din afara UE; – eliminarea, începând cu data aderării la UE, a cerinţelor privind cunoaşterea limbii române şi de studii pentru conducătorii nerezidenţi ai instituţiilor de credit; – renunţarea la evaluarea cererii de autorizare a unei instituţii de credit din perspectiva condiţiilor existente în piaţă; – introducerea nivelului minim al capitalului iniţial în textul legii.

Adaptarea legislaţiei naţionale la cea comunitară a cuprins şi domeniul de competenţă al Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.

Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 178/2004, care stipulează, printre altele: – lărgirea sferei de garantare, prin includerea în schema de garantare şi a depozitelor unor categorii de persoane juridice; – majorarea plafonului de garantare pe deponent, de la 6 000 euro în semestrul II 2004 la 20 000 euro de la 1 ianuarie 2007; – reducerea cotelor de contribuţie anuală datorate Fondului de instituţiile de credit, de la 0,5 la sută din totalul depozitelor garantate în 2005 la 0,3 la sută în 2007.

Pe parcursul anului 2004, Banca Naţională a României, în colaborare cu TransFonD-S.A., a pregătit condiţiile intrării în funcţiune, în prima parte a anului 2005, a Sistemului Electronic de Plăţi (SEP). Acesta constă din trei componente: sistemul pentru plăţi de mare valoare (RTGS), sistemul pentru plăţi de mică valoare (ACH), respectiv sistemul titlurilor de stat (GSRS).

Produsele informatice, elaborate de un consorţiu internaţional condus de firma italiană SIA şi beneficiind de finanţare PHARE şi de cofinanţare din partea sistemului bancar românesc, sunt de ultimă generaţie şi vor asigura, după implementare, atingerea a trei obiective: – reducerea semnificativă a timpilor de tranzacţionare şi decontare; – scăderea substanţială a costurilor pentru bănci şi beneficiari; – asigurarea condiţiilor pentru conectarea SEP la sistemul european TARGET, după aderarea României la UE. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că pentru implementarea SEP, în cadrul BNR s-a desfăşurat o intensă activitate de reglementare şi de contractare.


18

Capitolul 1

Unele aspecte teoretice

privind creditul

1.1. Creditul: conţinut, funcţii şi caracteristici 1.2. Formele creditului 1.3. Titluri de credit 1.4. Principiile creditului bancar


19

Capitolul 1

Unele aspecte teoretice privind creditul

Alături de monedă, creditul şi sistemul bancar constituie un suport important al vieţii economice, căruia, în condiţiile contemporane, îi revine un rol din ce în ce mai mare.

1.1. Creditul: conţinut, funcţii şi caracteristici

Potrivit literaturii de specialitate3, economia de piaţă presupune

libertatea creditului, respectiv posibilitatea întreprinzătorului de a avea acces liber la capital, pe baza mecanismului pieţei, precum şi libertatea proprietarului capitalului de a şi-l valorifica în aceste condiţii.

Cuvântul credit are o origine latină, „credere” desemnând încrederea pe care creditorul o are în debitor. Existenţa unor relaţii de credit este atestată arheologic din cele mai vechi timpuri, încă înainte de apariţia băncilor. Codul lui Hammurabi de la începutul mileniului al II-lea î.e.n. conţine reglementări referitoare la raporturile de creditare. La fenicieni, greci şi romani, precum şi în evul mediu, activitatea cămătarilor era considerată un „rău necesar”. Relaţiile de credit au devenit indispensabile pentru funcţionarea mecanismului economic abia în timpurile moderne, odată cu dezvoltarea pieţelor financiare.4

Creditul este o relaţie bănească care ia naştere în legătură cu acordarea de împrumuturi băneşti sau sub formă de bunuri materiale şi servicii unor persoane fizice sau juridice, iar rambursarea urmează să se efectueze la o dată ulterioară, numită scadenţă5.

Caracterizând specificul creditului, Virgil Madgearu arăta că, prin credit se înţelege „schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare,

3 Costinel Lazăr, Gh. Gorincu, Liana Enache, Teorie economică generală, Ed. Economică, Bucureşti, 1993, pp. 96-98. 4 M. Bodnar (et al.), op. cit., p. 185 5 M. Negruş, Finanţarea schimburilor internaţionale. Politici. Tehnici, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 87, apud Costinel Lazăr (et al.), op. cit., p. 96.


20

valorificarea unei obligaţii viitoare pentru o afacere prezentă. Deci, creditul este o afacere în care prestaţiunea şi contraprestaţiunea sunt separate în timp”6.

Relaţia bănească de credit presupune: a) un raport juridic contractual, prin care o persoană, numită

creditor, pune la dispoziţia altei persoane, numită debitor, o sumă de bani, un bun material sau serviciu, evaluate în bani;

b) suma respectivă sau preţul bunului respectiv se rambursează creditorului, de către debitor, după o anumită perioadă, numită scadenţă;

c) pentru folosirea împrumutului, debitorul plăteşte creditorului un anumit preţ, sub forma dobânzii.

Creditul este, în economia de piaţă, o formă specifică de mişcare a capitalului care este dat cu împrumut, având un rol deosebit ca forţă ce dirijează resursele, capacităţile de producţie, eforturile umane spre anumite obiective, lucru reflectat de funcţiile creditului:

a) funcţia distributivă, dată de aceea că mobilizează resursele băneşti disponibile în economie, redistribuindu-le, şi de acordarea de împrumuturi;

b) sporeşte forţa de acţiune productivă a capitalului, prin faptul că pune în mişcare forţe economice latente;

c) este un important factor al creşterii economice, ca urmare a rolului său în procesul transformării economiilor în investiţii;

d) prin libertatea creditului în economia de piaţă, acesta contribuie la proliferarea întreprinderilor mici şi mijlocii, stimulându-se concurenţa;

e) creditul are şi funcţia de emisiune monetară a banilor de cont; f) are un rol important în desfăşurarea relaţiilor economice externe. Creditului, în general, îi sunt specifice următoarele caracteristici7: ● Subiecţii relaţiei de creditare, care sunt creditorul şi debitorul.

Creditorul este persoana fizică sau juridică care avansează condiţionat, pentru un interval de timp, capital. Debitorul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul dreptului de folosinţă asupra obiectului creditului, se obligă să restituie creditorului, după o anumită perioadă, suma primită sau contravaloarea bunurilor sau serviciilor avansate împreună cu dobânda aferentă.

În funcţie de natura lor, subiecţii relaţiei de creditare pot fi persoane particulare, agenţi economici sau state. Întreprinderea şi populaţia apar

6 V. Madgearu, Curs de economie politică, Bucureşti, 1944, p. 200, apud ibid. 7 Cf. M. Bodnar (et al.), op. cit., pp. 185-198.


21

frecvent atât în postura de debitor cât şi în postura de creditor. Pe plan intern, de regulă, statul este debitor dar în raporturile internaţionale statul poate să apară atât ca debitor cât şi în postura de creditor.

● Rambursarea creditului presupune restituirea sumei avansate – sau a contravalorii mărfii transferate – plus dobânda aferentă la un termen convenit de comun acord şi anume scadenţă. Termenele de rambursare sunt foarte variate şi în funcţie de aceasta, creditele se pot clasifica în:

credite pe termen foarte scurt – până la 24 de ore; credite pe termen scurt – până la un an; credit pe termen mediu – până la 5-7 ani; credit pe termen lung – până la 50 sau chiar 100 de ani.

Rambursarea creditului – deşi obligatorie – nu este niciodată certă. Suma de bani sau marfa care constituie obiectul creditului este avansată în schimbul promisiunii de rambursare, iar operaţia comportă riscuri: riscul de rambursare şi riscul de imobilizare.

Riscul de rambursare decurge din aceea că, la scadenţă, debitorul ar putea fi incapabil să-şi onoreze obligaţiile faţă de creditor. Aceasta poate duce la o amânare a plăţii sau la o pierdere definitivă pentru creditor.

Riscul de imobilizare constă în aceea că pe toată durata relaţiei de credit, creditorul (deşi proprietar al sumei de bani sau al mărfii avansate) nu se poate servi de obiectul creditului deoarece a cedat debitorului dreptul de folosinţă asupra acestuia. Riscul de imobilizare este accentuat de riscul de rambursare a cărui producere face ca subiectul creditor să nu se poată folosi de obiectul creditului nici după scadenţă.

Pentru minimizarea acestor riscuri creditorul solicită debitorului garanţii. Garanţia reprezintă un mijloc de asigurare a executării obligaţiei debitorului. Garanţiile pot fi personale sau reale.

Garanţia personală, girul sau cauţiunea reprezintă angajamentul unei terţe persoane de a onora obligaţiile debitorului în cazul în care acesta este în incapacitate de plată. În prezent aceste garanţii sunt mai ales instituţionale, pentru debitorii persoane juridice garantând mai ales băncile.

Garanţia reală presupune afectarea unui lucru (al debitorului sau al unei alte persoane) pentru asigurarea executării obligaţiei debitorului. Garanţiile reale pot fi asigurate prin:

reţinere: dreptul creditorului de a păstra un bun al debitorului atâta vreme cât acesta nu a fost achitat integral;

gajare: remiterea de către debitor a unui bun în garanţia creditului. Conferă creditorului titular al gajului drepturi de: preferinţă – de a fi plătit înaintea altora în cazul vânzării;


22

urmărire – în cazul schimbării proprietarului; reţinere – păstrare a obiectului gajului în cazul incapacităţii de

plată a debitorului. ipotecarea: acordarea de drepturi asupra unui bun imobil fără

deposedare şi cu publicitate. Conferă creditorului dreptul de preferinţă şi pe cel de urmărire.

La girul propriu-zis, băncile agreează, de regulă, cele două forme

ale sale prevăzute de legislaţia în vigoare, respectiv: a) gajul cu deposedare şi b) gajul fără deposedare.

● Gajul cu deposedare se poate constitui asupra: depozitelor în valută convertibilă aflate în conturile

personale ale membrilor asociaţi sau giranţilor agentului economic;

obiectelor din metale preţioase, expertizate legal şi evaluate la preţul de achiziţie;

titlurilor de valoare, formate din acţiunile şi obligaţiile cotabile la bursă, precum şi din cambii şi bilete la ordin ce se iau în garanţie la 90 % din valoarea lor.

● Gajul fără deposedare se constituie asupra: bunurilor mobile patrimoniale de natura materiilor prime,

materialelor, semifabricatelor şi produselor finite sau mărfurilor, elemente evaluate la preţurile de achiziţie din care se deduce o marjă de risc de 20 %;

bunurilor mobile de natura mijloacelor fixe, la valoarea rămasă dacă gradul de uzură nu depăşeşte 50 %, valoare din care se deduce o marjă de risc de 20 %;

bunurilor mobile ce urmează a se procura din credite, de natura materiilor prime, materialelor, semifabricatelor şi mărfurilor, evaluate la preţ de achiziţie din care se deduce o marjă de risc de 20 %;

bunurilor mobile ce urmează a se procura din credite de natura mijloacelor fixe.

Ipoteca convenţională de rangul I este admisă drept garanţie asupra:

a) bunurilor imobile prin natura lor (clădiri, construcţii); b) bunurilor imobile prin destinaţie (maşini, utilaje şi altele

asemenea); c) bunurilor imobile ce urmează a se cumpăra sau construi din

credite.


23

Cesiunea de creanţă (cedarea dreptului de creanţă) este admisă drept garanţie dacă priveşte drepturi de încasat certe, iar împrumutatul predă băncii înscrisul (contractul) în care sunt înscrise aceste drepturi.

Scrisoarea de garanţie bancară, dacă a fost emisă de o instituţie bancară agreată, iar aceasta se angajează în mod irevocabil să plătească ea însăşi suma neachitată de debitorul principal.

Stocurile de materii prime, materiale şi mărfuri destinate consumului sau vânzării imediate, sunt admise în garanţia creditului la cel mult 60% din valoarea de achiziţie, dar numai agenţilor economici cu credibilitate faţă de bancă.

Dreptul de gaj general se constituie asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare, inclusiv a celor care se vor procura din credite, consemnându-se această clauză în contractul de împrumut care se încheie între bancă şi debitorul său.

Volumul creditului solicitat şi al dobânzilor aferente va fi integral acoperit cu garanţii. Alegerea tipurilor de garanţii se face în funcţie de destinaţia creditului.

Raporturile juridice dintre bancă şi împrumutat asupra garanţiilor constituite se sting, de regulă, după rambursarea integrală a creditelor şi dobânzilor.

Notă: Existenţa garanţiilor minimizează dar nu elimină riscurile specifice relaţiei

de creditare. Lichidarea garanţiilor (exercitarea dreptului creditorului în cazul incapacităţii de plată a debitorului) presupune efectuarea de cheltuieli suplimentare şi prelungirea perioadei de imobilizare a fondurilor. Decizia de creditare trebuie să ţină seama de toate riscurile pe care le implică acest proces şi ea trebuie luată în funcţie de aprecierea globală, calitativă şi cantitativă a solvabilităţii debitorului potenţial.

● Dobânda este suma pe care debitorul o plăteşte creditorului la

scadenţă pentru folosirea unui capital o perioadă determinată de timp. Mărimea ei depinde de valoarea creditului avansat, perioada de timp

cât a fost folosit acest capital şi de nivelul ratei dobânzii. Rata dobânzii exprimă raportul procentual dintre dobândă (D) şi

capitalul avansat (Ca) pentru o anumită perioadă de timp: 100

CDr

ad ⋅=

Exemplu. Dacă pentru suma de 100.000 lei s-au încasat de la debitor după o lună 110.000 lei, atunci dobânda a fost de 10.000 lei. Rata dobânzii pentru o lună (rata lunară a dobânzii) a fost de: 100

000.100000.10

⋅ =

10%.


24

În mod curent, rata dobânzii se exprimă fără a se face referite la perioada de timp, deoarece aceasta este considerată implicit a fi de 1 an (rata anuală a dobânzii). În exemplul de mai sus, rata dobânzii a fost de 12 x 10 = 120%.

Rata dobânzii este considerată ca un preţ al capitalului împrumutat.

Nivelul său se stabileşte separat pe piaţa fiecărui instrument financiar, în funcţie de cerere şi ofertă.

Oferta de capital de împrumut este asigurată de resursele temporar disponibile din economie care au următoarele surse8:

1. surse degajate în cadrul circuitului productiv al capitalului sub forma:

a) capitalului fix – înlocuirea mijloacelor fixe nu se face în mod continuu, în măsura în care acesta se consumă, ci doar atunci când ele sunt scoase din funcţiune. Valoarea lor este însă recuperată treptat pe seama amortizării acumulate;

b) capitalului circulant – momentul încasării contravalorii produselor şi serviciilor vândute nu coincide cu momentul angajării cheltuielilor; încasările sunt practic zilnice în timp ce aprovizionările se fac la anumite termene, prevăzute în contractele de livrare;

c) rezultatelor financiare, care se realizează, la fel, o dată cu încasarea produselor finite dar care sunt folosite periodic (pentru plata impozitelor, taxelor, pentru constituirea fondurilor proprii sau pentru plata dividendelor etc.).

Toate aceste fonduri temporar disponibile apar evidenţiate în conturile bancare ale agenţilor respectivi şi reprezintă o parte a resurselor de creditare.

2. sursele băneşti temporar disponibile ale instituţiilor publice (bugetare); finanţarea funcţionării acestora se face de la buget prin inter-mediul unor conturi bancare alimentate periodic, iar cheltuielile au un caracter continuu;

3. sursele băneşti temporar disponibile ale statului care apar dato-rită decalajului existent între momentul încasării veniturilor bugetare şi cel al angajării cheltuielilor bugetare. Aceste resurse sunt evidenţiate în contul curent al Trezoreriei şi cele ale administraţiilor teritoriale ale finanţelor publice, conturi deschise la sucursalele BNR;

4. disponibilităţile băneşti temporare ale populaţiei provenite îndeo-sebi prin decalajul existent între veniturile încasate periodic şi chel-

8 Ibid.


25

tuielile cu caracter preponderent continuu; 5. resursele băneşti disponibile pe termen relativ îndelungat, ale

populaţiei şi agenţilor economici. Plasarea acestor sume se poate face în investiţii sau în acordări de credite (sub forma depozitelor bancare sau a cumpărării de obligaţiuni), opţiunea investitorului fiind determinată de o serie de factori precum remunerarea şi riscurile.

Oferta de capital de împrumut este corelată direct proporţional cu rata dobânzii: cu cât mai ridicat este nivelul ratei, cu atât mai mulţi agenţi vor deveni creditori iar tot mai puţini debitori.

Cererea de capital de împrumut este determinată de aceiaşi factori: a) circuitul productiv al capitalului care poate genera cheltuieli

înainte de formarea fondurilor corespunzătoare sau pentru care aceste fonduri sunt insuficiente (înlocuirea unui utilaj uzat înainte de termen sau cu unul mai scump);

b) nevoi temporare ale statului (deficit bugetar sezonier) sau ale populaţiei (contractare de credite pentru cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată);

c) nevoi de finanţare pe termen lung ale statului (deficitul bugetului administraţiei centrale), populaţiei (construcţii sau cumpărări de locuinţe) sau agenţilor economici (investiţii)

Cererea de capital variază invers proporţional cu nivelul ratei dobânzii. Cu cât rata dobânzii va fi mai redusă, cu atât mai mare va fi volumul creditelor pe care le va controla populaţia sau agenţii economici; rata dobânzii se determină pe piaţă.

Nivelul ratei dobânzii pe piaţă, plătită de debitori, poartă numele de rată nominală a dobânzii. Aceasta exprimă raportul de schimb dintre banii de azi şi cei de mâine. Dacă rata nominală a dobânzii (de pe piaţă) este de 15 % pe an, atunci înseamnă că un leu de astăzi echivalează cu 1,15 leu peste un an.

În condiţiile în care puterea de cumpărare a banilor nu este constantă (când se manifestă inflaţie/deflaţie) atunci rata nominală a dobânzii este mai puţin importantă pentru creditor şi debitor. În acest caz este important e stabilit nivelul ratei reale a dobânzii care exprimă raportul de schimb dintre bunurile şi serviciile prezente (care pot fi consumate imediat) şi cele viitoare. Nivelul ei depinde de nivelul ratei nominale a dobânzii şi de nivelul ratei inflaţiei astfel:

11r1rr

i

nr −

++

=

unde: rr = rata reală a dobânzii;


26

rn = rata nominală a dobânzii; ri = rata inflaţiei. ● Acordarea creditului Acordarea creditului presupune acordul de voinţă a celor două părţi

implicate. Din acest punct de vedere creditarea este o operaţie facultativă. Uneori însă, în cadrul creditului public, creditarea capătă un caracter obligatoriu impus prin forţa coercitivă a statului debitor. Datorită riscurilor pe care le implică relaţia de creditare, creditorul trebuie să se informeze, să se documenteze sau să apeleze la agenţii specializate înainte de a consimţi să acorde creditul.

Consimţământul se poate acorda pentru: o tranzacţie simplă, ca de exemplu acordarea unui credit direct,

cumpărarea unei obligaţiuni etc.; o tranzacţie multiplă, ca de exemplu deschiderea unei linii de

credit sau eliberarea unei cărţi de credit; în acest caz între cele două părţi există o relaţie de creditare deschisă: împrumuturile efective sunt contractate de debitor la intervale de timp liber alese.

● Consemnarea şi transferabilitatea creditului Consemnarea este o trăsătură clasică a creditului şi presupune

înscrierea termenilor relaţiei de creditare în documente numite titluri de credit. Există însă şi relaţii de creditare neconsemnate care se încheie doar prin acord verbal între cele două părţi şi sunt bazate pe încredere personală, cum ar fi de exemplu acordarea de credit pe piaţa interbancară.

Transferabilitatea creditului presupune transferul titlului de credit. Acesta poate face obiectul unei operaţii de vânzare-cumpărare prin care se realizează cesiunea creanţei adică cedarea dreptului de a încasa suma înscrisă în titlul de credit (suma totală de încasat la scadenţă de la debitor). Vânzarea/cumpărarea titlurilor de credit se poate face astfel:

1) direct, între investitori, sub forma transmiterii unor cecuri, andosării, scontării sau rescontării unor cambii.

Transmiterea prin andosare (sau gir) constă în înscrierea pe verso-ul cambiei a formulei „Plătiţi lui X la ordinul acestuia” după care urmează semnătura beneficiarului care a cedat dreptul de a încasa suma. Toţi cei care andosează o cambie sunt solidar răspunzători de plata cambiei de către o bancă, la un preţ numit valoare actuală (Va) a cambiei şi calculat ca diferenţă între valoarea nominală (Vn) şi scont (S). Scontul este dobânda pe care o percepe banca la această operaţie şi este realizat de


27

bancă (încasat) în momentul în care cambia este onorată de debitor. Scontul se calculează după formula:

100360stVS n

⋅⋅⋅

= , unde:

t = reprezintă numărul de zile din momentul scontării până la scadenţă (timp cât cambia este păstrată de bancă);

s = taxa scontului exprimată în procente pe an.

Valoarea actuală a cambiei se poate calcula astfel:

000.36stVVSVV n

nna⋅⋅

−=−= ,

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅−=

000.36st1VV na

2) indirect, în cadrul pieţelor financiare. Pe aceste pieţe atât vânzătorul cât şi cumpărătorul sunt reprezentaţi de agenţi. Preţul titlului de credit – cursul acestuia – se stabileşte în funcţie de cerere şi ofertă, dar acestea depind în mare măsură de nivelul ratei dobânzii pe piaţă, pentru scadenţe similare, precum şi de nivelul dobânzii la instrumentul respectiv, astfel:

p

in r

rVC ⋅= ,

unde:

C = cursul instrumentului respectiv; Vn = valoarea nominală a instrumentului; ri = rata dobânzii la instrumentul care face obiectul tranzacţiei; rp = rata dobânzii pe piaţă. Notă: În funcţie de rapiditatea cu care se face transferul lor, titlurile de credit

pot fi mai mult sau mai puţin lichide. Lichiditatea unui instrument este asigurată de posibilitatea vânzării lui rapide şi cu cheltuieli minime.

1.2. Formele creditului Referindu-ne la formele creditului9 (determinate în baza unor

criterii cum sunt: subiecţii relaţiei de creditare, obiectul acesteia, sursa fondurilor împrumutate, durata relaţiei de creditare), arătăm că acestea

9 Tratarea acestei problematici urmăreşte linia regăsită în două importante lucrări: C. Lazăr (et al.), Teorie economică generală, Ed. Economică, 1993, pp. 97-99 şi Maria Bodnar (et al.), Finanţe – monedă, ASE, Bucureşti, 1994, pp. 198-204.


28

sunt următoarele: (A) Creditul comercial este creditul acordat de furnizor cumpă-

rătorilor, sub formă de livrări de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii, cu plata la o dată ulterioară. Această formă de credit este o practică străveche care însoţeşte, în mod firesc, drumul mărfii de la producător la consumator. Necesitatea acestei forme de credit în economia de piaţă a apărut ca urmare a faptului că unii întreprinzători au mărfuri deja fabricate pentru vânzare sau au capacităţi pentru executarea de lucrări şi prestarea de servicii, iar alţi agenţi economici au nevoie de aceste mărfuri, lucrări sau servicii, dar nu dispun de mijloacele băneşti pentru a le cumpăra. Creditul comercial favorizează desfacerea producţiei respective înainte ca agentul economic cumpărător să dispună de mijloace băneşti pentru a le cumpăra. Creditul comercial favorizează desfacerea producţiei respective înainte ca agentul economic cumpărător să dispună de cantitatea de bani necesară. Pe această cale, creditul comercial accelerează circuitul şi rotaţia capitalului ocupat în sfera producţiei şi circulaţiei. În economia contemporană, creditul comercial este o formă predilectă prin care furnizorul finanţează activitatea cumpărătorului, acoperind o parte semnificativă a resurselor financiare ale întreprinderilor: 10-15% în SUA, 20-22% în Franţa, 30-35% în Japonia. În România, creditul comercial a fost interzis în 1949, întreprinderile utilizând ca surse doar fondurile proprii, creditele bancare şi resursele asimilate celor proprii atrase (provenind, mai ales, din pasive stabile).

De regulă, în cazul creditului comercial, obligaţia de rambursare se consemnează într-un instrument de credit specific, care este cambia10, utilizându-se însă şi trata11 ori biletul la ordin12. Aceste documente îndeplinesc atât funcţia de credit pe termen scurt, cât şi pe aceea de instrument de plată. Creditul comercial decurge din interesele comune ale părţilor în creşterea fluidităţii schimburilor şi în diminuarea cheltuielilor de organizare, amenajare şi întreţinere a depozitelor etc. Totodată, el este un mijloc de concurenţă, deoarece acordarea de facilităţi în domeniul creditului, de către furnizor, este o cale suplimentară de atragere a clientelei. În acelaşi timp, creditul comercial are anumite limite, volumul

10 Cambie: efect de comerţ, titlu de credit pe termen scurt, întocmit într-o anumită formă, susceptibilă să circule pe calea girului, prin care emitentul, numit trăgător, dă ordin unei alte persoane, numită tras, să plătească necondiţionat o sumă de bani determinată, unei a treia persoane, numită beneficiar, la o anumită dată (scadenţă) şi într-un anumit loc. Cambia este transmisibilă prin andosare şi negociabilă pe piaţa capitalului. 11 Trată: una din formele cambiei. 12 Bilet la ordin: titlu de credit, negociabil, utilizat ca instrument de plată, prin care o persoană, numită subscriitor, semnatar sau emitent, se obligă, expres sau necondiţionat, să plătească într-un anumit loc şi la o anumită dată precis stabilită, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar. Acest titlu de credit poate fi transmis pe calea girului.


29

său depinzând de mărimea capitalului disponibil al firmelor din producţia şi circulaţia mărfurilor şi de regularitatea revenirii capitalurilor la întreprinzătorii respectivi. În economia de piaţă, creditul comercial are o mare audienţă şi datorită faptului că el poate fi lesne transformat în credit bancar, prin operaţia de scontare13 a cambiilor şi a altor efecte de comerţ, de către beneficiarii acestora, în scopul obţinerii, înainte de scadenţă, a disponibilităţilor băneşti cuvenite.

(B) Creditul bancar Reprezintă acea relaţie de credite în care unul din subiecţi este o

bancă, iar obiectul creditului este o sumă de bani. Creditul bancar se realizează sub două forme:

• atragerea de către bancă a resurselor temporar disponibile ale populaţiei sau ale agenţilor economici sub forma depozitelor resurselor bancare; în acest caz banca este debitor;

• fructificarea capitalului propriu al băncilor şi al resurselor titularilor de conturi prin acordarea de credite bancare sau cumpărarea de titluri de credit; în aceste operaţii active banca este creditor şi, prin extensie de limbaj, în vorbirea curentă acesta este sensul care se acordă creditului bancar.

Prin dubla ipostază în care apare, banca acţionează ca un inter-mediar între debitorii şi creditorii primari asigurând o mai eficientă circulaţie a capitalului de împrumut. Debitorii îşi acoperă în acest fel deficitul de resurse de finanţare, creditorii îşi plasează resursele exce-dentare şi le fructifică, iar câştigul băncii este asigurat de diferenţa dintre dobânzile încasate de la debitori şi cele plătite creditorilor.

Creditarea agenţilor economici în România se efectuează de către bănci prin intermediul contului curent şi a unor conturi speciale de împrumut, în baza prevederilor legale referitoare la societăţile bancare, a instrucţiunilor Băncii Naţionale a României şi a statutelor şi normelor de creditare proprii fiecărei bănci.

De regulă, în acordarea de credite se parcurg următoarele etape:14

13 Scontare: operaţiune prin care beneficiarul unei cambii, poliţe sau a altui efect de comerţ face transmiterea acestora către o bancă, înainte de scadenţă, în vederea încasării contravalorii acestora, banca reţinând taxa scontului, corespunzător timpului de aşteptare şi pentru eventualele riscuri care trec asupra băncii. Scont: sumă de bani, egală cu dobânda ce se cuvine băncii pentru achitarea anticipată (scontarea) a unei cambii, poliţe etc., inclusiv comisionul perceput pentru compensarea cheltuielilor efectuate cu operaţia de scontare. Efectele de comerţ cu plata la vedere nu se pot sconta, ci numai cele care au scadenţă la termen. 14 Ştefan Păzitor, “Etapele ce se parcurg la analiza acordării creditelor”, în Revista Finanţe – Credit – Contabilitate, nr. 5/2000.


30

etapa I-a, în care ofiţerul de credite al băncii ce răspunde de unitatea solicitatoare efectuează un studiu în legătură cu fondurile existente şi solicitările formulate pentru acordarea creditelor;

etapa a II-a, în care ofiţerul de credite se pronunţă asupra îndeplinirii condiţiilor de către solicitant, situaţie în care clientul trebuie să prezinte la bancă o documentaţie care cuprinde:

a. cererea de acordare a creditului emisă de solicitant; b. dovada înregistrării societăţii la Oficiul Registrului Comerţului; c. aprobarea contractării creditului solicitat de către Consiliul de

Administraţie al societăţii comerciale; d. studiu de fezabilitate în care se include în mod obligatoriu studiul

privind investiţia preconizată; e. bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs şi de perspectivă,

buget care trebuie să aibă o întindere egală cu perioada pentru care se acordă împrumutul;

f. certificatul de bonitate privind performanţele economico-financiare ale solicitantului;

g. bilanţurile contabile pe ultimii 5 ani vizate de organele financiare fiscale în cazul în care se solicită acordarea unui credit pe termen lung;

h. situaţia conturilor de profit şi pierdere vizate de Consiliul de Administraţie şi cenzorii societăţii;

i. situaţia economico-financiară bancară care cuprinde în mod obligatoriu situaţia încasărilor şi plăţilor în valută;

j. cash-flow (fluxul de numerar) în valută pe perioada viitoare până la rambursarea creditului;

k. contractul de import sau export sau orice alt document contractual ce poate face obiectul creditului sau angajamentului solicitat;

l. textul scrisorii de garanţie bancară în cazul în care acest credit trebuie să fie o garanţie bancară pe care o eliberează banca în numele debitorului în favoarea unui terţ;

m. garanţiile materiale reale oferite de agentul economic în contul creditului ce se acordă.

În raport de situaţia concretă şi volumul creditelor solicitate de societatea comercială, ofiţerul de credite poate să renunţe la unele situaţii de mai sus cu condiţia ca din analiza celorlalte să ajungă la convingerea şi certitudinea rambursării la termen a creditelor şi dobânzilor aferente.

Din punct de vedere al garanţiilor materiale, pot fi luate în considerare:

▪ cesiunea în favoarea băncii a încasărilor în lei şi valută până la rambursarea integrală a creditului;


31

▪ contractul de gaj întocmit şi înregistrat în conformitate cu legislaţia în materie, probat de registrul de inventar şi păstrat la Administraţia Financiară teritorială;

▪ ipoteca întocmită şi înregistrată în conformitate cu legislaţia în materie;

▪ poliţă de asigurare a bunurilor care concesionează în favoarea băncii pe întreaga perioadă a valabilităţii creditului;

▪ autorizarea debitării contului societăţii comerciale de către bancă; ▪ scrisori de garanţie bancară de la bănci corespondente în limita

plafonului de lucru al acestora; ▪ orice alte garanţii materiale care pot fi luate în considerare. De regulă, valoarea garanţiilor trebuie să acopere valoarea creditului

şi a dobânzii aferente acestuia pentru primul an de acordare, indexată cu indicele anual al inflaţiei.

Pe baza documentaţiei depusă de solicitant, banca va calcula o gamă de indicatori meniţi să stabilească puterea financiară a acestuia, garanţia că desfăşoară o activitate corespunzătoare şi există perspectiva că restituie ratele şi dobânzile aferente la termenele stabilite.

Cel mai adesea, cu ocazia aprobării şi acordării creditelor se efectuează un studiu analitic al activităţii societăţii comerciale căreia urmează să-i acorde credit, pe baza următorilor indicatori15:

1. Situaţia netă a societăţii (Sn) determinată prin relaţia:

Sn = total activ - datorii nerambursate

2. Fondul de rulment (Fr) care se stabileşte:

Fr = active circulante - datorii pe termen scurt

3. Necesarul de fond de rulment (Nfr) calculat prin relaţia:

Nfr = stocuri + clienţi

4. Trezoreria utilă (Tu) care rezultă pe baza relaţiei:

Tu = fond de rulment - necesar de fonduri de rulment

15 Ştefan Păzitor, “Principalii indicatori economico-financiari auditaţi de bănci la acordarea creditelor”, în Revista Finanţe – Credit – Contabilitate, nr. 9, 2000.


32

În sfârşit, cel mai important indicator calculat la bancă este: Bonitatea clientului (Bc), respectiv, capacitatea (performanţa) acestuia de a-şi restitui datoriile şi se va calcula pe baza următorilor indicatori derivaţi:

(a) Solvabilitatea patrimonială (Sp) sau capacitatea societăţii de a achita la termen obligaţiile faţă de terţi şi care se calculează potrivit formulei:

100CC

CSis

sp ⋅⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛+

= sau 100EC

CSpcs

sp ⋅⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+=

unde: Cs - capital social vărsat; Ci - credite pe termen scurt, mediu şi lung; Epc - elemente patrimoniale constituite din credite. Acest indicator apreciază pozitiv sau negativ sub forma unui

coeficient sau procent - situaţia reală a societăţii. Astfel, cu cât acest indicator este mai aproape de 100%, înseamnă că situaţia societăţii sau a solicitantului de credite este foarte bună. Situaţia admisibilă (bună) este între 40%-60%, iar minimă de 30%.

Sub această limită se consideră că banca se expune unui risc suplimentar, deoarece solicitantul de credite nu va fi în măsură să-şi creeze resursele necesare restituirii la termenele convenite prin contract sume datorate.

(b) Lichiditate patrimonială (Lp) este de fapt gradul de acoperire a creditelor şi obligaţiilor prin elemente patrimoniale, respectiv, în esenţă reprezintă garanţia materială a creditelor, şi se determină pe baza formulei:

100P

AL

e

plp ⋅= sau

ds

ecmimbp C

)ATSD(L +++=

unde: Apl - active patrimoniale de bilanţ-lichiditate (numerar, disponibil

cont, titluri de credit, carnete cecuri); se iau în considerare şi lucrările facturate, producţia neterminată contractată, materii şi materiale ce pot fi vândute;

Pe - pasive de bilanţ (obligaţii pe termen scurt, credite şi dobânzi, salarii, impozite);

Dmb - disponibil şi alte resurse băneşti; Si - sume încasate; Tcm - titluri de credit;


33

Ae - alte elemente de activ; Cds - credit şi datorii pe termen scurt. Indicatorul este bun când este mai mare de 100%. (b1) Lichiditatea imediată (Li) se calculează după formula:

100PAL

e

ii ⋅=

unde: Ai - active patrimoniale lichide sau uşor lichidabile (numerar casă,

disponibil cont, carnete cecuri, titluri, lucrări şi servicii facturate); Pe - pasive de bilanţ (obligaţii pe termen scurt, credite şi dobânzi,

salarii, impozite). Se va ţine seama totodată de:

produse greu vandabile; produse pe stoc (fără comenzi); creanţe litigioase; materiale aferente unor comenzi sistate.

Indicatorul lichidităţii imediate trebuie să tindă spre 100% şi evidenţiază posibilitatea ca societatea care a recurs la obţinerea unui credit să poată să-şi îndeplinească obligaţiile de a restitui la timp ratele şi dobânzile aferente.

(c) Rentabilitatea societăţii este un alt indicator care exprimă capacitatea agentului economic de a realiza profit. Aceasta se exprimă prin mai mulţi indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt următorii:

(c1) Rentabilitatea economică (Rr) care se calculează după formula: 100

VPR

pr ⋅=

unde: P - masa profitului; Vp - valoarea producţiei, exprimată în lei. Cu cât acest procent este semnificativ mai mare, cu atât capacitatea

solicitantului de credite este mai aproape de asigurarea garanţiilor contractate.

(c2) Rata acumulării (Ra) se calculează: 100

FPRp

a ⋅=

unde: P - profit; Ff - fonduri fixe.


34

Evidenţiază valoarea profitului beneficiarului obţinut la o unitate de

fonduri fixe. Se mai poate calcula şi după formula: 100

FPRft

a ⋅=

unde: P - profit; Fft - fonduri fixe totale consumate. (c3) Rentabilitatea financiară sau a cifrei de afaceri (CA) sau Relaţia

capitalurilor, se calculează: 100

CCAR

tc ⋅=

unde: Rc - rentabilitate financiară; CA - cifra de afaceri; Ct - capital total. Relaţia capitalurilor (Rc) se mai poate calcula şi după formula:

100CPR

pî

tc ⋅=

unde: Pt - profit total; Cpî - capital propriu şi împrumuturile. De regulă, rentabilitatea financiară este mai mare decât relaţia

capitalurilor, deoarece la numărătorul relaţiei capitalurilor avem cifra de afaceri, iar dincolo profitul.

(c4) Efectul de pârghie al creditului este un indicator care se calculează după formula:

CD)ir(rR ⋅−+=

unde: R - rentabilitatea capitalului propriu; r - rentabilitatea capitalului permanent; i - costul real al resurselor împrumutate (dobânda medie a pieţei); D - mărimea resurselor (surse împrumutate); C - mărimea capitalurilor proprii.


35

Dacă rentabilitatea R astfel obţinută este mai mare decât rentabilitatea capitalului permanent, înseamnă că agentul economic va putea obţine un împrumut fără riscul de a se pune în situaţia de a nu restitui ratele la termenele stabilite.

(c5) Gradul de îndatorare al societăţii se calculează după relaţia:

mt

pi D

CG =

unde: Gi - grad de îndatorare; Cp - capital propriu; Dmt - datorii pe termen mediu şi lung. Cu cât acest raport este mai mare de 1, cu atât situaţia solicitantului

de credit este mai bună şi, în consecinţă, se pot acorda credite fără riscul de a nu putea fi restituite, transformându-se astfel în credite neperformante.

(d) Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri se calculează după relaţia:

Gacv=t

t

CV

unde: Gacv - gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri; Vt - venit total; Ct - cheltuieli totale. Relaţia se poate aprofunda prin luarea în considerare a veniturilor

numai de la intern, extern, a celor efectiv încasate, iar la cheltuieli excluderea unor categorii de cheltuieli care nu afectează perioada acordării creditului.

Indicatorii şi datele de analiză se preiau din evidenţele contabile (bilanţ, balanţă, conturi), raportările statistice şi dacă este cazul chiar din evidenţa tehnico-operativă a societăţii comerciale după ce în prealabil au fost verificate şi avizate de cenzorii acesteia.

Indicatorii prezentaţi mai sus se aplică în cazul analizei activităţii de producţie a societăţii comerciale, deoarece în cazul activităţii de investiţii apar unii indicatori specifici.

Conturile bancare ale agenţilor economici prin care se poate face

acordarea şi rambursarea creditelor sunt: a) conturile curente, respectiv conturile prin care se fac încasările şi

plăţile dispuse de agenţii economici. În vederea deschiderii contului


36

curent agentul economic va prezenta băncii cererea tip de deschidere a contului însoţită de o serie de documente specifice.

În creditul contului curent se înscriu încasările din vânzarea produselor şi serviciilor, încasările de creanţe precum şi creditele acordate de bancă.

În debitul contului curent se înscriu valorile plăţilor efectuate pentru aprovizionări, impozite, taxe, prime de asigurare precum şi rambursarea creditelor bancare.

Debit Contul curent Credit

Plăţi pentru: Încasări din vânzări – aprovizionare Încasări din prestarea de servicii şi – impozite executarea de lucrări – taxe Încasări din creanţe – prime de asigurare – comisioane

Tabel 1.2.1. Contul curent

Soldul creditor al contului curent reflectă existenţa unui disponibil

bănesc al titularului, în timp ce soldul debitor reflectă creditul acordat de bancă.

b) conturile de credite restante sunt conturi speciale care se deschid pentru a avea evidenţa separată a creditelor nerambursabile la scadenţă şi modul de rambursare a acestora. Pentru aceste credite se percepe o dobândă majorată, penalizatoare.

c) conturile simple de împrumut se deschid pentru anumite categorii de credite a căror evidenţă se ţine separat (de exemplu credite pentru stocuri).

• Minimul de informaţii pe care băncile trebuie să le solicite

clienţilor lor la deschiderea unui cont cuprinde o serie de date la care ne referim în cele ce urmează.

Persoane fizice:

a) numele şi prenumele şi, după caz, pseudonimul; b) adresa domiciliului şi/sau reşedinţei; c) data şi locul naşterii; d) codul numeric personal sau, după caz, un alt element unic

de identificare similar;


37

e) numele/denumirea angajatorului sau natura activităţii proprii;

f) sursa fondurilor; g) specimenul de semnătură.

Alte informaţii suplimentare ce pot fi solicitate se vor referi la naţionalitate sau ţara de origine a clientului, poziţia publică sau politică deţinută şi altele. Băncile vor urmări ca documentele pe baza cărora se verifică identitatea clienţilor să fie din categoria celor mai greu de falsificat sau de obţinut pe cale ilicită sub un nume fals, cum sunt documente originale de identitate, emise de o autoritate oficială, care să includă o fotografie a titularului, eventual o descriere a persoanei şi semnătura acesteia, cum ar fi cărţi de identitate, paşapoarte.

Persoane juridice sau entităţi fără personalitate juridică a) documentele care au stat la baza înmatriculării ori

înregistrării acestora şi a unui extras la zi, obţinute de la un registru public;

b) în cazul absenţei din lege a cerinţei de înregistrare, identificarea se va realiza pe baza documentelor de constituire, inclusiv a autorizaţiilor de funcţionare şi/sau a rapoartelor de audit.

Procedura de identificare a clientului va consta cel puţin în: a) verificarea existenţei legale a firmei (asociaţiei familiale,

ONG etc.), respectiv dacă aceasta este înregistrată în Registrul Comerţului sau, după caz, într-un alt registru public şi obţinerea de informaţii privind denumirea, forma juridică, adresa sediului social, tipul şi natura activităţii desfăşurate, identitatea administratorilor/ directorilor şi prevederile care reglementează puterile acestora de angajare a entităţii;

b) verificarea oricărei persoane care susţine că acţionează în numele clientului, pentru a se stabili că aceasta este autorizată/ împuternicită în acest sens şi identificarea persoanei în cauză.

(C) Creditul obligatar Creditul obligatar16 reprezintă acea formă a relaţiilor de credit care

16 Creditul obligatar a cunoscut o dezvoltare explozivă după cel de-al doilea război mondial în toate ţările industrializate datorită: • agravării deficitelor bugetelor publice; • avantajelor pe care această formă de finanţare le reprezintă pentru părţile implicate; • pentru debitor, creditul obligatar reprezintă – faţă de emisiunea de acţiuni – avantajul că nu duce la

diluarea dividendului unitar. Evident că emiterea de obligaţiuni afectează rata dividendului pentru că dobânzile trebuie plătite înainte de a se determina valoarea profitului de repartizat, dar nu în aceeaşi măsură ca emisiunea de acţiuni (pentru că drepturile creditorilor sunt limitate şi ca valoare şi în timp, în vreme ce drepturile noilor acţionari, nu);


38

este consemnată într-un titlu de credit pe termen lung numit obligaţiune. Obligaţiunea este un document – o hârtie de valoare prin care se

consemnează promisiunea debitorului emitent e a plăti la scadenţă capitalul avansat. Valoarea acestuia, înscrisă pe obligaţiune, se numeşte valoare nominală a obligaţiunii. Tot pe acest document se înscrie şi rata dobânzii ce se cuvine creditorilor deţinători. Aceasta poate fi fixă sau variabilă şi în funcţie de valoarea ei, a capitalului avansat şi a periodicităţii plăţilor dobânzilor, suma pe care creditorul o încasează periodic se calculează astfel:

– dacă dobânda (renta) se plăteşte anual:

100rVD n ⋅=

– dacă dobânda (renta) se plăteşte semestrial:

1002rVD n

⋅⋅

=

unde: D – dobânda (renta); Vn – valoarea nominală a obligaţiunii; r – rata anuală a dobânzii pentru obligaţiunea respectivă, exprimată

în procente. Dacă obligaţiunea este nominală, atunci creditorul-deţinător este

înregistrat în evidenţa debitorului-emitent şi plata dobânzii se face periodic la domiciliul creditorului (prin cec) sau prin virament direct în contul său bancar. Dacă obligaţiunea este la purtător, atunci ea este emisă/transmisă împreună cu un set de tichete (cupoane) detaşabile care trebuie prezentate la banca debitorului emitent pentru a se putea încasa dobânda.

Debitorii-emitenţi pot fi: statul – prin Trezorerie, prin autorităţi locale sau prin instituţii,

agenţii, întreprinderi de stat; întreprinderile private din orice sector al economiei, inclusiv

instituţiile financiare, ca băncile sau societăţile de asigurări. Creditorii-cumpărători ai obligaţiunilor pot fi orice persoane fizice

sau juridice deşi, în unele state, există restricţii referitoare la calitatea • pentru creditor, creditul obligatar prezintă avantajul garantării unui venit fix din dobânzi, spre deosebire

de acţiune a cărei deţinere nu garantează încasarea unui venit fix. Amploarea deosebită a creditului obligatar privat a dus la creşterea importanţei agenţiilor de evaluare financiară – rating. Contra unui comision plătit de debitorul emitent sau de potenţialul creditor interesat de cumpărarea de obligaţiuni ale unui anumit emitent – aceste agenţii asigură o informare sintetică asupra calităţii debitorului şi emisiunii respective sub forma unor calificative ierarhice desemnate prin notaţii specifice. Cea mai cunoscută firmă de rating este Standard & Poor’s din S.U.A. cu calificative de la AAA la D.


39

creditorilor şi valoarea totală a obligaţiunilor cumpărate de un singur creditor (îndeosebi în ceea ce priveşte obligaţiunile emise de stat).

Notă: Garanţia se asigură în mod diferit în funcţie de emitent:

pentru titlurile datoriei publice garantarea se poate face: global prin capacitatea emitentului de a încasa venituri publice; separat, prin afectarea veniturilor provenite dintr-o anumită sursă

doar pentru rambursarea creditului contractat prin emisiunea respectivă de obligaţiuni;

pentru titlurile private de credit, rambursarea este asigurată prin: garanţii simple – dreptul de creanţă al deţinătorului obligaţiunii

asupra activului debitorului emitent, drept care se exercită în caz de faliment înaintea drepturilor de proprietate ale acţionarilor dar după onorarea crean-ţelor altor creditori care deţin titluri de credit ipotecar sau gajuri;

garanţii suplimentare oferite de regulă de o bancă; pentru un comision, acesta se angajează să onoreze obligaţiile scadente ale emitentului în cazul în care acesta amână sau încetează plăţile.

Rambursarea împrumuturilor contractate prin plasare de obligaţiuni se face după perioade de timp care depăşesc un an. Dobânzile se plătesc periodic, iar capitalul avansat se restituie la scadenţă, odată cu plata ultimei rente (cupon).

Transferabilitatea este asigurată de existenţa unei pieţe secundare a acestor titluri de credit, lichiditatea fiind mai mare în cazul obligaţiunilor publice.

Sumele imobilizate de emitent sunt folosite pentru acoperirea nevoilor financiare pe termen lung şi sunt asimilate, din punct de vedere al destinaţiei, resurselor proprii.

(D) Creditul ipotecar Reprezintă acea formă a relaţiilor de credit caracterizată printr-o

garanţie explicită – ipoteca. Consemnarea acestei relaţii este şi ea specifică deoarece se face în cadrul unui acord în care sunt prevăzute următoarele:

proprietatea folosită drept garanţie; dacă aceasta mai este grevată de alte ipoteci; condiţiile de rambursare; penalităţile în caz de rambursare anticipată; condiţiile în care debitorul îşi poate pierde

proprietatea. În funcţie de condiţiile de rambursare se practică:

credite ipotecare cu rate fixe prin care se restituie o parte din capitalul avansat şi din dobânda cuvenită creditorului;


40

această sumă este constantă datorită ratei fixe a dobânzii şi rambursării eşalonate, în tranşe identice, a capitalului avansat; este forma clasică a creditului ipotecar;

împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile folosit în perioadele de variabilitate accentuată a ratelor dobânzii;

credite ipotecare cu rambursarea progresivă prevăd rate iniţiale mai mici decât rata constantă şi rate finale superioare; sunt folosite ca mijloc promoţional pentru a atrage clienţii cu venituri mici în prezent dar cu bune perspective de ameliorare a situaţiei financiare (mai ales tinerii căsătoriţi sau proaspeţi absolvenţi de institute de învăţământ superior).

Fiind garantat cu proprietăţi imobiliare a căror valoare în timp – de regulă nu se reduce, creditul ipotecar se foloseşte pentru finanţarea pe termen lung, cu scadenţe mai mari de 5 ani, care pot să ajungă până la 20-30 de ani. Aceasta implică o mobilizare de resurse pe termen lung pentru creditor. Din această cauză dezvoltarea pieţelor secundare ale titlurilor de credit ipotecar a reprezentat una din condiţiile cele mai favorabile pentru extinderea sferei creditului ipotecar.

(E) Creditul de consum În acest caz relaţia de creditare se caracterizează prin obiectul

creditului: finanţarea cumpărării de mărfuri sau servicii de către populaţie. Subiecţii relaţiei de credit sunt:

creditorul, care poate fi la rândul său: creditorul primar: comerciantul care onorează cererile

clienţilor conform necesităţilor acestora, urmând ca achitarea contravalorii mărfurilor şi serviciilor să se facă ulterior;

creditorul secundar: o mancă ce asigură refinanţarea comerciantului prin preluarea creanţelor acestuia asupra cumpărătorilor – debitori;

debitorul – cumpărător al mărfurilor sau serviciilor. Obiectul creditului poate fi reprezentat de cele mai diverse bunuri şi

servicii, cu modificări substanţiale în timp şi diferenţe mari de la o ţară la alta în funcţie de legislaţie şi amploarea sferei creditului de consum.

Rambursarea se poate face: • neeşalonat, în funcţie de posibilităţile cumpărătorului până la un

termen maxim convenit, modalitate clasică de rambursare în cadrul relaţiei de credit primar, când obiectul creditului comercial îl reprezintă mai ales bunuri de valoare redusă;

• eşalonat – cu plata obligaţiilor la termene fixe, stabilite de


41

comun acord de cele două părţi; reprezintă modalitatea actuală de rambursare cu cea mai mare frecvenţă.

Cea mai populară formă de credit de consum o reprezintă creditele revolving acordate prin intermediul cărţilor de credit eliberate de către bănci clienţilor solvabili.

Consemnarea relaţiei de creditare se face prin documente specifice (contracte) încheiate între:

• vânzător şi cumpărător; • cumpărător şi bancă; • vânzător şi bancă. Notă: Gradul de dezvoltare a creditului de consum, prin volumul acestuia, poate

avea influenţe semnificative asupra echilibrului monetar deoarece permite consumul în prezent cu plata ulterioară: în perioadele în care, creditul de consum este în expansiune, diferenţa (pozitivă) dintre valoarea bunurilor şi serviciilor cumpărate pe credit şi valoarea ratelor scadente la creditele de consum contractate anterior poate exercita presiuni inflaţioniste asupra nivelului general al preţurilor bunurilor de consum dacă volumul acestora nu sporeşte corespunzător. Din această cauză creditul de consum reprezintă sfera creditului cu cea mai mare incidenţă a reglementărilor şi controlului autorităţilor monetare.

Dincolo de aceste potenţiale efecte negative asupra stabilităţii monetare, creditul de consum are influenţe pozitive asupra creşterii nivelului de trai al populaţiei precum şi asupra expansiunii economice prin accelerarea desfacerii producţiei şi creşterea volumului acestora.

1.3. Titluri de credit Titlurile de credit sunt acele instrumente financiare prin care se

asigură consemnarea unor raporturi de credit17. Sunt reprezentate prin documente scrise cu caracteristici formale (dimensiuni, calitatea hârtiei, desen) şi de conţinut (date referitoare la raportul de credit pe care îl consemnează) standardizate.

Pe lângă funcţia principală de consemnarea unei relaţii de creditare, titlurile de credit, prin circulaţia lor, îndeplinesc şi funcţia de mijloc de plată. Stingerea unor obligaţii ale beneficiarului se poate face prin transmiterea unui titlu de credit aflat în posesia sa (prin transmiterea dreptului de creanţă pe care îl are asupra debitorului). În general această transmitere este condiţionată de acceptarea titlului de credit de către partener, dar există şi titluri de credit a căror acceptare este impusă prin lege – bancnotele. 17 Cf. Maria Bodnar, Luminiţa Roxin, Finanţe – monedă, A.S.E., Bucureşti, 1994, pp. 205-210.


42

În funcţie de scadenţa creditului pe care îl consemnează titlurile de credit pot fi:

titluri de credit pe termen scurt: efectele de comerţ sau cambiile, certificatele de depozit, bonurile de Tezaur, obligaţiunile fără cupon;

titlurile de credit pe termen mijlociu şi lung: notele şi obligaţiunile;

titluri de credit fără scadenţă: bancnotele. În funcţie de modalitatea de identificare a beneficiarului de sumă,

există două tipuri de titluri de credit: titlurile nominale pentru care precizarea beneficiarului (nume,

prenume, domiciliu/sediu social, număr de cont ş.a.) este obligatorie;

titlurile la purtător de care beneficiază cel care le depune spre încasare la debitor sau banca acestuia.

● Titlurile de credit pe termen scurt Cuprind o gamă largă de instrumente financiare cu scadenţe sub un

an care circulă prin andosare (gir) sau scontare. A. Cambia – reprezintă obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se

plătească la scadenţă o anumită sumă de bani. În funcţie de tipul de relaţie de credit pe care o consemnează,

cambiile pot fi: cambiile comerciale sau reale prin care sunt consemnate

raporturi de credit comercial între beneficiar şi furnizor; cambiile financiare (de bronz) emise în vederea obţinerii

unei sume de bani; nu exprimă contravaloarea unui transfer de mărfuri sau servicii.

În funcţie de numărul celor menţionaţi pe faţa titlului de credit, cambia poate fi de două tipuri: biletul la ordin şi trata.

a) biletul la ordin cuprinde numai două nume: al debitorului plătitor şi al creditorului beneficiar. Debitorul este emitentul său. Cuprinde următoarele informaţii: data şi locul întocmirii documentului, suma („bun pentru n lei”), obligaţia de plată („voi plăti contra acestui bilet la ordinul lui...”), creditorul, scadenţa, debitorul. Poate circula prin andosări succesive până la scadenţă şi se poate sconta la bancă.

b) trata (sau poliţa) cuprinde trei nume; ea reprezintă un înscris prin care creditorul – numit trăgător – dă ordin debitorului său – numit tras – să plătească la scadenţă sau la prezentare o anumită sumă de bani unui terţ


43

– numit beneficiar. Trata este emisă de creditor (trăgător) şi conţine următoarele informaţii: data şi locul întocmirii documentului, suma de plată (bun pentru ... m lei), scadenţa (eventual), obligaţia – ordinul de plată („veţi plăti contra acestei trate la ordinul lui...”), beneficiarul de sumă şi creditorul (trăgătorul). Sub semnătura acestuia, în partea inferioară a tratei, se înscriu numele şi adresa debitorului (tras). Acceptul acestuia este necesar prin semnătura lui. Ca şi biletul la ordin trata poate circula prin andosare sau scontare.

Aceste instrumente, dincolo de forma lor manuală, standardizată deja în secolul al XVI-lea, au cunoscut în timp o mare diversitate de forme adaptate nevoilor celor implicaţi în raportul de creditare.

B. Cecul este o trată trasă asupra unei bănci (tras) de către un titular de cont bancar (trăgător), beneficiarul fiind un terţ. Plata se poate face prin disponibil în cont – caz în care titularul este creditor – sau prin acordarea de credit bancar dacă disponibilul în cont este insuficient sau nu există.

Primele cecuri s-au folosit în Anglia după 1742, iar regimul juridic al cecului a fost unificat pe plan internaţional în anul 1931 prin convenţia de la Geneva. Documentul trebuie să cuprindă următoarele informaţii: data şi locul completării cecului, ordinul de plată („plătiţi în schimbul acestui cec la ordinul lui...”), numele beneficiarului (eventual), suma de plată, scadenţa (eventual) şi semnătura titularului contului. Formularele sunt puse la dispoziţia titularului de către banca la care este deschis contul.

Beneficiarul poate fi acelaşi cu trăgătorul. Cecul poate fi nominal (caz în care numele beneficiarului este specificat) sau la purtător (cecul este onorat oricui îl prezintă spre încasare). De cele mai multe ori, scadenţa nu apare pe cec, el fiind un instrument la vedere; este onorat în momentul prezentării la bancă. Există însă şi posibilitatea specificării unei date începând cu care – sau până la care – cecul poate fi onorat. Şi cecul poate circula prin andosare, ca şi celelalte forme ale cambiei. Cecul obişnuit18 se încasează la prezentarea la orice bancă. Dacă banca ce a

18 Alături de cecul obişnuit care provine dintr-un carnet fără limită de sumă emis de bancă, mai există următoarele tipuri de cecuri: cecul certificat – sau garantat – eliberat din carnete cu limită de sumă; pentru acestea banca garantează

existenţa disponibilităţilor acoperitoare prin blocarea sumei respective într-un cont separat; cecul barat prin două linii pe aversul său; beneficiarul unui astfel de cec nu poate fi decât o bancă sau un

titular de cont la banca asupra căruia a fost tras; cecul de virament care nu se încasează în numerar, ci serveşte doar la virarea unei sume de bani din

contul trăgătorului în alt cont; este folosit pentru achitarea facturilor, a unor impozite, taxe sau prime de asigurare;

cecul roşu, pentru virament între titularii de cont la aceeaşi bancă;


44

onorat plata nu este şi emitenta cecului atunci acesta este transmis spre banca emitentă sau spre o casă centrală de compensare, fiecare bancă din sistem achitând doar diferenţa dintre valoarea plăţilor pe care le are de făcut şi valoarea cecurilor pe care le-a onorat pentru alte bănci.

Faţă de plăţile în numerar, plata cu ajutorul cecului prezintă avan-tajul unor cheltuieli mai reduse pentru suportul material, transport, asigurare, pază şi înregistrare. Cu toate acestea, pe măsura dezvoltării economiei, a raporturilor de schimb naţionale şi internaţionale, pe măsura amplificării volumului plăţilor prin intermediul cecurilor şi această modalitate de plată a devenit greoaie şi ineficientă.

C. Certificatele de depozit – sunt înscrisuri eliberate de bănci, prin care se atestă dreptul deţinătorului de a încasa la scadenţă o anumită sumă de la banca emitentă. Această sumă reprezintă valoarea unui depozit la termen şi dobânda aferentă. Scadenţele sunt sub un an – cele mau multe emisiuni având scadenţa la 3 sau 6 luni. Pot fi nominale sau la purtător, cu dobânzi fixe sau indexate, în monedă naţională sau în valută. Au valori nominale mari, cu plafoane minime, fiind destinate mai ales investitorilor instituţionali. Cele mai multe certificate de depozit sunt negociabile, chiar şi cele nominale, iar existenţa unei pieţe secundare dezvoltate, în majoritatea ţărilor, asigură instrumentul lichiditate sporită. În România au fost oferite pentru prima dată de Banca Comercială Română în anul 1992, cu scadenţe la 3 luni.

D. Bonurile de tezaur – sunt titluri pe termen scurt emise de Trezorerie, fiind deci titluri ale datoriei publice. Sunt cel mai repre-zentativ instrument al pieţei monetare datorită următoarelor trăsături:

risc al creditării practic nul, deoarece debitorul emitent este statul. Acest fapt le face să fie folosite drept garanţie (mobiliară) pentru diverse tipuri de credite, drept mijloace de plată în locul numerarului (la operaţiuni la termen) şi drept plasament pentru excedente temporare ale autorităţilor locale;

lichiditatea maximă. Convertirea acestor active financiare în numerar se face rapid şi cu cheltuieli minime, deoarece instrumentul este omogen iar piaţa lui foarte eficientă. O aproximare corectă a gradului de lichiditate este dată de diferenţa dintre preţul cerut şi cel oferit care este

cecul de călătorie care se prezintă ca o bancnotă, cu o valoare nominală imprimată dar care trebuie să

poarte semnătura titularului, data şi locul plăţii; poate fi folosit pentru achitarea unor mărfuri sau servicii la magazine sau pentru a fi transformat în numerar – la bancă;

cecul poştal, folosit pentru efectuarea plăţilor între localităţi lipsite de agenţii ale băncilor trase şi unde plata se face la oficiul poştal;

cecul documentar a cărui onorare este condiţionată de existenţa unor documente prin care să se ateste existenţa, îmbarcarea sau expedierea unei anumite mărfuri din partea beneficiarului.


45

sub 1% (în SUA între 0,02% şi 0,04%); avantaj fiscal. Veniturile realizate din plasamente în bonuri de

tezaur (diferenţa dintre valoare nominală şi preţul la care ele pot fi dobândite) poate fi scutit de impozite şi taxe (în SUA de toate impozitele şi taxele locale şi statale). Ca urmare, faţă de plasamentul în certificate de depozit, de exemplu, bonurile de tezaur devin cu atât mai atractive cu cât nivelul fiscalităţii şi al dobânzilor sunt mai ridicate;

valoarea nominală accesibilă şi investitorilor individuali, fiind mică faţă de valoarea nominală a altor instrumente ale pieţei monetare (certificate de depozit, spre exemplu).

Circulă la valoarea actuală care se determină pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. La scadenţă, ultimul deţinător încasează valoarea nominală înscrisă pe bon.

E. Obligaţiunile fără cupon (rentă) sunt un hibrid: un titlu de credit pe termen scurt obţinut dintr-un titlu de credit pe termen lung. La origine se află o emisiune obişnuită de obligaţiuni de stat, la care anual sau semestrial se încasează renta (cuponul). O parte din emisiune este cumpărată de bănci care negociază fiecare cupon ce trebuie încasat, separat de titlu de credit principal – obligaţiunea. Cupoanele negociate au scadenţe de 6 luni sau un an, în funcţie de periodicitatea rentelor.

F. Cărţile de credit sunt titluri de credit fără o scadenţă precisă deoarece sunt un instrument bazat pe o linie de credit revolving deschisă de bancă clientului său. Este un instrument de plată modern care tinde să înlocuiască cecul, mai ales pentru plăţi curente de valoare medie. Cartea de credit se prezintă sub forma unui dreptunghi de plastic, de format aproximativ A7, care cuprinde două grupe de informaţii:

formale – tipul de carte, numele titularului şi numele cărţii; memorate (pe o bandă magnetică) – numărul contului bancar,

eventual şi disponibilul în cont. Aceste informaţii nu sunt accesibile decât după introducerea unui cod secret, cunoscut doar de titular. Acest cod este generat aleator şi transmis titularului odată cu cartea. Cartea de credit permite – ca şi cecul – efectuarea de plăţi în cadrul disponibilului din cont şi în cadrul plafonului liniei de credit deschise.

Sunt folosite ca mijloace de plată pentru obţinerea de produse şi servicii, dar şi pentru a obţine numerar la ghişee bancare automate.

● Titlurile de credit pe termen mediu şi lung Titlurile de credit pe termen mediu şi lung sunt notele şi obliga-

ţiunile, diferenţa dintre ele reprezentând-o scadenţa: medie pentru note şi


46

lungă pentru obligaţiuni. Denumirea generică a instrumentului este cea de obligaţiune. (Aprofundarea cunoştinţelor privind aceste titluri ţine de Studiul pieţelor financiare.)

● Titlurile de credit fără scadenţă Titlurile de credit fără scadenţă sunt bancnotele. La originea

acestora au fost biletele de bancă, titluri de credit la purtător şi la vedere, emise de oricare bancă. Biletul de bancă era convertibil în aur deoarece atesta existenţa unui depozit bancar. Ulterior, dreptul de a emite bilete de bancă a fost rezervat, prin lege, doar băncii centrale numită şi bancă de emisiune. În prezent bancnotele emise de banca centrală sunt considerate doar mijloace de plată şi trebuie acceptate de toţi în schimbul unor mărfuri, servicii sau pentru achitarea unei datorii. Au valori nominale (cupiuri) diferite, în funcţie de puterea de cumpărare a banilor şi nevoile circulaţiei monetare.

1.4. Principiile creditului bancar Efectuarea operaţiunilor de creditare prin intermediul instituţiilor

bancare au ca principiu fundamental prudenţa bancară, precum şi alte principii, după cum urmează19:

● Credibilitatea care reprezintă suportul moral, elementul psiho-logic fără de care creditul nu poate exista. Dobândirea încrederii presupune cunoaşterea agentului economic sau persoanei fizice, atât referitor la calităţile morale şi profesionale, cât şi a reputaţiei sale privită prin calitatea produselor şi serviciilor, a relaţiilor cu partenerii, precum şi a situaţiei sale patrimoniale şi financiare.

● Forma contractuală presupune ca toate operaţiile de credit şi garanţie ale băncilor să fie consemnate în documente contractuale, din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii.

● Destinaţia creditului este principiul care obligă împrumutatul de a utiliza creditul în concordanţă cu scopul pentru care a fost acordat şi, totodată, dă dreptul băncii de a urmări respectarea modului de utilizare.

În situaţia când împrumutatul încalcă condiţiile contractului de credit, banca va putea întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea creditului aprobat.

19 Cf. Gh. Bistriceanu, Finanţe, E.D.P., Bucureşti, 1995, pp. 95-96.


47

● Garantarea creditului. Potrivit acestui principiu, orice credit trebuie garantat cu bunuri mobile sau imobile sau titluri de valoare aflate în patrimoniul împrumutatului. Garanţiile asiguratorii reprezintă principalul mijloc preventiv prin care se diminuează riscul insolvabilităţii în rambursarea împrumutului.

● Rambursarea la termen este principiul care conferă echilibru întregului proces de creditare şi asigură condiţiile pentru reluarea continuă a acestui proces de acordare, utilizare şi rambursare. Înfăptuirea acestui principiu constă în determinarea reală a capacităţii împrumutatului de a realiza venituri, alegerea şi convenirea garanţiilor asiguratorii, precum şi supravegherea permanentă a modului de utilizare a creditului.

Nerambursarea la termen a ratelor prevăzute în contract atrage după sine plata de dobânzi penalizatoare, precum şi declanşarea procedurii de executare silită.

● Dobânda reprezintă interesul care stă la baza oricărei operaţii de credit, constituind taxa (preţul) pe care o (îl) percepe banca pentru capitalul împrumutat, de la clientul său.

Dobânda,20 în sensul larg al cuvântului, este suma de bani care se plăteşte pentru un împrumut sau pentru o sumă de bani depusă spre păstrare. În relaţiile economice, prin dobândă se înţelege suma de bani pe care o plăteşte debitorul unei persoane numită creditor, pentru împrumutul acordat pe un anumit termen numit scadenţă.

Dobânda, în general, se stabileşte pe piaţa de împrumut, fiind direct proporţională cu mărimea capitalului împrumutat şi influenţată de durata împrumutului convenit între părţi.

Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea în plata unor obligaţii băneşti.

În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.

Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinţă a BNR.

20 Dr. Ioan Medeşan, “Reglementarea calculului şi contabilitatea dobânzii”, în Revista Adevărul Economic, nr. 37/2002. Actele normative care reglementează problematica în cauză sunt: O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, publicată în M.Of. nr. 26/25.01.2000; Legea nr. 356/2002 publicată în M.Of. nr. 425/18.06.2002, pentru modificarea, completarea şi aprobarea O.G. nr. 9/2000; Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în M.Of. nr. 20/20.01.2000; O.G. nr. 61/2001, publicată în M.Of. nr. 531/31.08.2001, pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991; Legea nr. 310/2002, publicată în M.Of. nr. 380/05.06.2002, privind modificarea, completarea şi aprobarea O.G. nr. 61/2001; H.G. nr. 704/1993, publicată în M.Of. nr. 303 bis/22.12.1993, pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea Legii contabilităţii nr. 82/1991; Legea nr. 178/1934, publicată în M.Of. nr. 173/30.07.1934, în vigoare în prezent, astfel cum s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 225/1999 şi 75/2000.


48

Potrivit art. 7 din Codul Comercial sunt comercianţi cei care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale.

În toate celelalte cazuri, dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, diminuată cu 20 %.

Nivelul dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de care se stabileşte dobânda legală, este cel din prima zi lucrătoare a anului, pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul I al anului în curs, şi cel din prima zi lucrătoare a lunii iulie, pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul II al anului în curs.

Nivelul dobânzii de referinţă a BNR se publică în Monitorul Oficial, Partea I. În relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii internaţionale, atunci când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6 % pe an.

În raporturile civile, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50 % pe an.

În toate cazurile dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris, altfel se datorează dobânda legală.

Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosirii capitalului.

Plata anticipată a dobânzii se poate efectua pe cel mult 6 luni. Dobânda astfel calculată şi încasată rămâne aceeaşi, creditorului, indiferent de variaţiile ulterioare.

Dobânda se calculează numai asupra cuantumului sumei împrumutate, dacă nu s-a prevăzut altfel (cele arătate sunt reglementate de O.G. nr. 9/2000 cu modificările şi completările ulterioare).

Dobânda de leasing reprezintă o rată medie a dobânzii bancare pe piaţa românească (art. 2 din O.G. nr. 51/1997, republicată în M.Of. nr. 9/2000, privind operaţiunile de leasing).

Veniturile obţinute de nerezidenţi sub formă de dobândă, stabilite de părţile contractante, în cazul contractelor de leasing financiar sau operaţional, se impun convenţiilor de evitare a dublei impuneri sau de legislaţiile interne, după caz (art. 25 din O.G. nr. 51/1997, republicată).

Nici o dobândă nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţilor negarantate din creanţele garantate, începând cu data depunerii hotărârii de dizolvare a societăţilor comerciale, la registrul comerţului (art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare).


49

Dobânda pe care o va plăti trezoreria statului către autoritatea de privatizare pentru sumele rezultate din operaţiuni de privatizare, se va stabili prin convenţie încheiată între părţi (art. 9, alin. 6.4. din O.U.G. nr. 88/1997, publicată în M.Of. nr. 381/1997, cu modificările şi completările ulterioare).

Cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic decât unu.

În cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este peste unu inclusiv, cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile până la nivelul sumei veniturilor din dobânzi plus 10 % din celelalte venituri ale contribuabilului. Cheltuielile cu dobânzile rămase nedeductibile se reportează în perioada următoare, în aceleaşi condiţii, până la deductibilitatea integrală a acestora.

În cazul împrumuturilor obţinute de la alte entităţi de credit autorizate, dobânda deductibilă este limitată la:

a) nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, pentru împrumuturile în lei;

b) nivelul ratei dobânzii ueribor plus două puncte procentuale, pentru împrumuturile în euro;

c) nivelul ratei dobânzii libor plus două puncte procentuale, pentru împrumuturile în alte devize (prevederile acestui punct 16 sunt reglementate de Legea nr. 414/2002, publicată în M.Of. nr. 456/27.06.2002, art. 10 privind impozitul pe profit).

● Garanţiile creditului sunt reprezentate de valorile patrimoniale pe care împrumutatul le constituie gaj în favoarea băncii pentru ca aceasta să aibă, astfel, reducerea la minimul posibil a riscului de nerambursare la termen a creditului.


50

Capitolul 2 Sistemul bancar

2.1. Scurt istoric 2.2. Rolul băncilor în economia de piaţă 2.3. Structura sistemului bancar 2.4. Ratingul bancar


51

Capitolul 2 Sistemul bancar

2.1. Scurt istoric Deşi unii istorici afirmă existenţa unor instituţii de tip bancar încă în

epoca antică, noi subliniem că instituţii bancare în accepţiunea modernă pot fi considerate doar băncile italiene21, ai căror precursori sunt cele din Veneţia (1171) şi Genova (1407), iar pentru ţările nordice, cele din Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Roterdam (1635) etc.

Apariţia băncilor moderne este strâns legată de dezvoltarea comerţului cu cetăţile îndepărtate şi acumularea capitalului monetar, în special pe această bază, expresie a dezvoltării producţiei manufacturiere şi a expansiunii generale a economiei. Legate de nevoile comerţului şi desfăşurând principalele operaţiuni prin intermediul efectelor comerciale, în mod firesc, băncile au primit atributul de comerciale.

În apariţia băncilor, tradiţia şi literatura de specialitate22 acordă un loc important zarafului, preţuitor al monedelor şi intermediar al circulaţiei monetare.

Agenţii economici deţinători ai monedelor aveau în moneda bătută un sprijin important în desfăşurarea schimburilor şi în dezvoltarea economică, dar utilizarea banilor presupunea şi aspecte deficitare pentru

21 Cezar Basno (et al.), Monedă. Credit. Bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 191. 22 Ibid. După Prof. dr. Luminiţa Roxin, op. cit., p. 244, apariţia şi evoluţia băncilor poate fi sintetizată astfel: „Organizarea bancară începe încă din antichitate, cu trapeziţii la greci şi argentarii la romani, agenţi care practicau pe o scară relativ extinsă schimbul de monedă, efectuarea de plăţi de pe o piaţă pe alta şi păstrarea de capitaluri. Prima bancă în adevăratul sens al cuvântului se consideră a fi instituţia înfiinţată în 1171 de Dogele Michele al XI-lea sub numele de Banco di Venezia cu scopul principal de a face operaţiuni de administrare a banului public pentru cetate. Ulterior s-au înfiinţat printre altele, Banca de Barcelona (1341) şi Banca di San Giorgio (1470) din Genova. În 1584 apare, tot la Veneţia, prima bancă ce avea autorizaţia să primească depozite şi să acorde împrumuturi particularilor – Banco di Rialto. Au urmat băncile din: Milano (1593), Hamburg (1619), Nürnberg (1621), Rotterdam (1635), Londra (1694), Paris (1716). În România prima bancă a fost Banca Naţională a Moldovei (1857) cu sediul la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti. Conducătorii băncii s-au aventurat în operaţii speculative şi după un an banca a dat faliment. În 1871 se înfiinţează la Bucureşti Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni iar în 1871, la Sibiu, Institutul de credit şi economie Albina. Dezvoltarea sistemului bancar românesc s-a amplificat după anul 1880, anul înfiinţării Băncii Naţionale a României. Alte momente importante sunt: 1919 – înfiinţarea Casei de Consemnaţiuni a Băncilor din Bucureşti, 1926 – organizarea Serviciului de Viramente în cadrul Băncii Naţionale a României, 1934 – Legea pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă, 1946 – etatizarea Băncii Naţionale a României, 1948 – dizolvarea şi lichidarea majorităţii băncilor, 1968 – înfiinţarea băncilor specializate pentru agricultură şi comerţ exterior.”


52

aceştia. Astfel deplasarea banilor la locurile de utilizare implica unele

costuri de transport asociate cu riscul, respectiv cheltuielile de prevenire a furturilor. De asemenea, deosebit de negativă pentru proprietarii monedelor era faptul că deţinerea în sine nu aducea nici un profit.

Toate acestea au orientat pe deţinătorii de capital sub forma de monede să încredinţeze acest depozit unui intermediar, zaraful sau altei persoane, în scopul unei păstrări sigure, şi al unei remunerări sub formă de dobândă, decurgând din folosirea depozitului de către intermediar ca resursă de creditare.

Astfel neajunsurile deţinătorilor de capital monetar sunt înlăturate şi se creează făgaşul unei continue şi ample valorificări a capitalului monetar aparţinând agenţilor economici. Trebuie să remarcăm, de asemenea, că resursele din depozite constituie temeiul redistribuţiei capitalurilor prin credite acordate de bănci. Noi intermediari, ce se afirmă, satisfac cerinţe, de pregnantă utilitate, pentru întreaga viaţă economică şi hotărâtoare pentru progresul ei.

2.2. Rolul băncilor în economia de piaţă În economia modernă, un rol deosebit de important în funcţionarea

pieţei capitalului şi în desfăşurarea relaţiilor monetare şi financiare, interne şi externe, îl au instituţiile bancare. Banca este o unitate economică specializată, care organizează circulaţia bănească, efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi în numerar şi decontări între agenţii economici, mobilizează mijloacele băneşti temporar disponibile în economie, acordă credite, emite titluri de credit, emite şi pune în vânzare hârtii de valoare etc.

Rolul băncilor în economia de piaţă rezultă din principalele lor funcţii23, ca mijlocitori şi centre de credit şi de casă ai agenţilor eco-nomici, având ca scop obţinerea de profit: mobilizează capitalurile băneşti inactive, veniturile disponibile şi economiile populaţiei şi le transformă în capital de împrumut sau le plasează în diferite afaceri; emit şi pun în vânzare diferite titluri de credit; efectuează decontări între agenţii economici; prestează şi alte servicii financiare la dispoziţia agenţilor economici şi populaţiei (păstrarea disponibilităţilor băneşti, mijlocirea decontărilor fără numerar, servicii de consultanţă şi plasament pentru 23 Vezi C. Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, apud Costinel Lazăr, op. cit., p. 99.


53

mijloacele băneşti ale clienţilor etc.). Astfel, băncile contribuie la lărgirea activităţii economice pe calea creditului, la accelerarea vitezei de rotaţie a capitalurilor, la micşorarea cheltuielilor de circulaţie şi a masei băneşti necesară circulaţiei. Ele îndeplinesc un rol important în calitate de intermediar între debitori şi creditori, fiind specializate în constituirea şi mişcarea capitalului de împrumut.

Deci, băncile efectuează următoarele operaţiuni: a) operaţiuni principale pasive (atragerea de disponibilităţi băneşti,

sub formă de depuneri în cont, depuneri de economii etc.); b) operaţiuni principale active (acordare de credit, scontare de

cambii şi alte efecte de comerţ)24; c) operaţiuni accesorii (incaso, depozite în custodie, servicii de

casă etc.). 2.3. Structura sistemului bancar În orice ţară cu economie de piaţă există, în prezent, numeroase

bănci şi tipuri de bănci, care sunt structurate după anumite criterii şi care alcătuiesc un sistem bancar dezvoltat şi integrat în economia naţională a fiecărei ţări.

În cadrul sistemului bancar, se disting băncile centrale (de regulă, câte una în fiecare ţară), băncile specializate şi instituţiile speciale de credit.

A) Banca centrală ocupă un loc deosebit în cadrul sistemului

bancar. Ea este, în economia contemporană, principala instituţie prin intermediul căreia guvernele realizează politica monetară, valutară, de plăţi şi de credit, în contextul şi subordonată politicii generale economice a ţării.

Prin poziţia pe care această bancă o are în cadrul sistemului bancar, ea este „banca băncilor”, ca urmare a atribuţiilor care îi sunt conferite pe linia orientării şi supravegherii activităţii tuturor băncilor, asigurării unei înalte funcţionalităţi întregului sistem bancar.

Rolul multifuncţional al băncii centrale rezultă din funcţiile pe care le îndeplineşte:

• funcţia de emisiune a monedei naţionale, funcţie în care banca

24 Efecte de comerţ: titluri de credit prin care se constată obligaţia unei persoane, numită debitor, de a da sau a face ceva unei alte persoane, numită creditor, la o anumită dată. Din categoria efectelor de comerţ fac parte: cambia, biletul la ordin, cecul, mandatul şi warantul.


54

centrală are un rol primordial şi preponderent în creaţia monetară;

• reglarea circulaţiei monetare interne; • emisiunea instrumentelor de credit, aplicând, în acest domeniu,

politica monetară şi de credit a guvernului; • acordă credite statului şi băncilor comerciale sub forma

rescontului25 de cambii, împrumuturilor pe gaj de efecte comer-ciale, lombardarea26 de efecte publice etc.;

• efectuează operaţiuni de decontare între băncile comerciale şi păstrează depozitele acestora;

• primeşte şi păstrează rezervele de aur ale statului; • realizează politica valutară a ţării; • administrează rezervele bugetare şi valutare ale statului; • reprezintă statul în relaţiile valutare şi de credit internaţionale

etc. Resursele băncii centrale sunt: capitalul propriu, capitalul de

rezervă; depunerile băncilor specializate, ale diferitelor firme şi ale statului; emisiunea de bancnote, care constituie cea mai importantă sursă.

Modul de organizare şi funcţionare a băncii centrale diferă de la ţară la ţară, aşa cum este prevăzut în statutul fiecărei bănci naţionale.

B. Băncile specializate – ca termen generic utilizat pentru a

desemna orice altă bancă decât banca centrală – cuprind instituţiile care derulează operaţiuni specifice activităţii bancare. În cadrul structurilor bancare ale ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, băncile specializate sunt foarte diversificate, ele putând fi diferenţiate după tipul operaţiunilor sau după sfera teritorială de cuprindere. Cele mai frecvent întâlnite sunt27:

■ Bănci de depozit (uneori denumite şi bănci de afaceri), care realizează cea mai mare parte a activităţii lor pe plan intern, prin atragerea de depozite şi acordarea de credite, pe termen scurt şi mijlociu, firmelor şi persoanelor fizice. În unele ţări (SUA, Germania etc.), ele se ocupă şi cu emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare, acordarea de credite de gaj de hârtii de valoare societăţilor financiare etc. Totuşi, în multe privinţe,

25 Rescontare: scontarea, la banca centrală, a unei cambii, poliţe etc. care au fost deja scontate. Reprezintă, deci, operaţiunea prin care o bancă vinde băncii centrale, înainte de scadenţă, cambii aflate la ordinul său, pentru a accelera rotaţia capitalului şi în vederea lărgirii plasamentului. Rescont: sumă de bani, egală cu dobânda cuvenită băncii centrale, pentru achitarea anticipată a unei poliţe deja scontată, inclusiv comisionul perceput pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de operaţia de rescontare. 26 Lombardare: operaţie prin care băncile acordă împrumuturi sau avansuri garantate cu efecte publice, care se depun în gaj. 27 Costinel Lazăr, op. cit., pp. 101-102.


55

activitatea acestor bănci este complementară băncilor comerciale. ■ Băncile comerciale, îşi desfăşoară activitatea atât pe plan intern,

cât şi pe plan internaţional. Activitatea lor este foarte diversă şi, prin aceasta, ocupă un loc deosebit de important în cadrul sistemului bancar: acordarea de credite firmelor; acceptarea de depuneri de la alte bănci şi firme; administrarea averilor; plasamentul împrumuturilor; finanţarea schimburilor comerciale ale ţării unde sunt amplasate; acordarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru export, mobilizând, în acest scop, fonduri prin emiterea de obligaţiuni; acordă credite filialelor bancare sau comerciale aflate în străinătate; realizează operaţiuni de schimb valutar, atât pe plan naţional, cât şi la cererea unor bănci, firme sau ţări străine; mobilizează împrumuturi pentru diferiţi solicitanţi străini; efectuează operaţiuni de comision, care constau în îndeplinirea dispoziţiilor primite din partea clienţilor, operaţiuni în care nu sunt, în mod nemijlocit, angajate fondurile proprii ale băncii (operaţiuni de remitere, acreditive, operaţiuni de incaso).

■ Bănci specializate în finanţarea comerţului exterior, au ca obiect de activitate atât operaţiuni de casă, cât şi operaţiuni de credit privind derularea raporturilor economice internaţionale.

■ Bănci ipotecare, acordă împrumuturi în numerar sau înscrisuri funciare, de regulă pe termen lung, garantate cu ipotecă asupra terenurilor sau clădirilor debitorului.

■ Bănci locale, care operează pe plan intern, au ca principală activitate servirea clientelei locale, formate din firme mici şi mijlocii, precum şi persoane particulare. Activitatea lor cuprinde atragerea de depozite, acordarea de credite, administrarea averilor etc.

■ Casele de economii sunt instituţii bancare, cu o reţea vastă de mobilizare a disponibilităţilor băneşti ale populaţiei, prin diferite instrumente de economisire. Resursele pe care le deţin sunt plasate în hârtii de valoare, în împrumuturi acordate băncilor comerciale, altor agenţi economici, statului şi propriei clientele.

C. Instituţiile speciale de credit cuprind bănci cooperatiste, societăţi

de asigurare, societăţi de finanţare a trusturilor de construcţii etc. Banca Naţională a României, ca „bancă a băncilor”, este banca

centrală a statului, având personalitate juridică. Este organul unic de emisiune al statului şi stabileşte reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar şi de plăţi. Ea realizează supravegherea activităţii tuturor societăţilor bancare, le refinanţează şi asigură lichiditatea sistemului bancar.


56

Societăţile bancare – respectiv băncile comerciale şi celelalte bînci – sunt persoane juridice române şi se supun reglementărilor stabilite de către Banca Naţională a României pentru înfăptuirea politicii monetare, de credit, valutare şi de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere a societăţilor bancare.

Potrivit legislaţiei adoptate, toate societăţile bancare din România, inclusiv sucursalele băncilor străine aflate în ţara noastră, pot efectua gama completă de operaţiuni băneşti atât în monedă naţională, cât şi în valută, atât cu persoane fizice şi juridice române, cât şi străine. Această autorizare acordată societăţilor bancare, de a efectua, cu sau pentru orice client, toate genurile de tranzacţii, stimulează competiţia pentru atragerea clientelei, prin ridicarea calităţii serviciilor oferite.

Principiile de bază ale activităţii bancare în România constau în28: universalizarea operaţiunilor; înlăturarea monopolului proprietăţii de stat şi a „sectorizării” pe categorii de operaţiuni; încurajarea concurenţei loiale; respectarea regulilor prudenţiale şi de securitate, care să asigure atât protecţia băncii, cât şi a clienţilor ei; desfăşurarea activităţii bancare sub supravegherea Băncii Naţionale a României care, prin urmărirea modului în care societăţile bancare respectă regulile precise ale „comerţului cu bani” şi prin instrumente de politică monetară, asigură stabilitatea monedei naţionale. Astfel, activitatea bancară din ţara noastră se corelează tot mai mult cu standardele internaţionale în domeniul reglementării bancare.

În prezent, sistemul bancar din România29 este format aproape în exclusivitate din bănci comerciale cu vocaţie de bănci universale chiar dacă, în titulatura lor, unele din aceste bănci îşi limitează activitatea la anumite domenii economice sau la o anumită specializare bancară. Ca excepţie de la regulă se poate da exemplul Casei de Economii şi Consemnaţiuni care are statut de bancă specializată în atragerea de economii de la populaţie şi care în general nu are tendinţe de diversificare a obiectului de activitate. Această lipsă a specializării băncilor pe domenii stricte de activitate este un fenomen normal în condiţiile progresului tehnic în informatică, precum şi dezvoltării unor instrumente şi produse financiare bancare moderne, însă, pe de altă parte, în cazul României este o consecinţă a nivelului extrem de redus al concurenţei pe piaţa bancară comparativ cu alte state cu tradiţie în economia concurenţială. Potrivit documentelor oficiale ale BNR, până în 2001 - 2002 în componenţa

28 Ibid. 29 Constantin Rotaru, Sistemul bancar românesc şi integrarea europeană, Editura EXPERT, Bucureşti, 2000, p. 129.


57

sistemului bancar românesc au avut loc trei mutaţii: finalizarea procesului de privatizare a Băncii Agricole (prin cumpărarea de către consorţiul format din Raiffeisen Zentralbank şi Fondul Româno-American de Investiţii a unui pachet de acţiuni reprezentând 98,8 % din capitalul social al băncii) şi achiziţionarea de către investitori de origine străină a pachetului majoritar de acţiuni în cazul West Bank şi al Băncii Comerciale Unirea.

Aceste transformări au condus la consolidarea tendinţei de creştere a cotei de piaţă deţinute de băncile cu capital străin (de la 50,9 % la 55,2 %), în paralel cu erodarea poziţiei monopoliste a sectorului de stat (în cazul căruia ponderea activelor bilanţiere în activul agregat s-a diminuat de la 46,1 % la 41,8 %), dar şi cu uşoara îngustare a segmentului băncilor cu capital privat autohton.

2.4. Ratingul bancar Depunătorii se orientează pentru alegerea băncii în care doresc să îşi

depoziteze economiile în special după nivelul dobânzilor oferite de respectivele bănci. Dacă însă alegerea băncii nu a fost cea mai bună, în sensul că la scurt timp aceasta începe să aibă probleme de lichiditate sau intră în faliment, respectivul deponent începe să-şi pună problema siguranţei banilor. De multe ori este însă tardiv, astfel că în afară de nivelul ratei dobânzii mai este nevoie de a şti şi altceva în momentul plasării economiilor. Cunoaşterea gradului de siguranţă pe care îl oferă o bancă pentru păstrarea economiilor clienţilor săi se poate face prin intermediul unui instrument numit “rating”. Ratingul este o “notă” pe care o primeşte o bancă de la o instituţie specializată (agenţie de rating). În prezent, există trei agenţii importante de rating la nivel mondial: Fitch IBCA, Standard & Poors şi Moody’s, fiecare cu propriul său sistem de rating, sisteme care în esenţă sunt destul de asemănătoare. Calcularea randamentului unei bănci este de fapt un laborios proces de audit al respectivei bănci, audit în cadrul căruia este evaluat riscul ca banca analizată să se confrunte cu probleme în activitatea sa (de exemplu, intrarea în lipsă de lichidităţi).

Ratingul se acordă atât pentru activitatea globală a băncii, cât şi pe elemente de portofoliu: datoria pe termen lung, datoria pe termen scurt etc. Acesta este puternic influenţat şi de ratingul ţării în care activează respectiva bancă. Iată, spre exemplu, semnificaţia sistemului de rating


58

practicat de agenţia Moody’s pentru depozitele bancare pe termen lung:30 Aaa – excelent grad de siguranţă, având cel mai mic grad de risc. Aa – la fel ca şi băncile cotate cu ratingul Aaa, cele din această

categorie oferă un foarte bun grad de siguranţă, singura diferenţă faţă de cele de clasă Aaa constând în faptul că, pe termen lung, există un risc mai mare pentru depozitele deponenţilor.

A – bun grad de siguranţă. Pe termen lung există elemente susceptibile a slăbi capacitatea de plată a băncii.

Baa – grad adecvat (mediu) de siguranţă. Totuşi anumite elemente de siguranţă lipsesc sau pe termene mai lungi există elemente susceptibile a slăbi capacitatea de plată a băncii.

Ba – grad satisfăcător de siguranţă. Adesea, băncile din această categorie reuşesc să îşi onoreze obligaţiile cu privire la depozite, dar se pot ivi din când în când probleme.

B – grad slab de siguranţă. Capacitate scăzută de onorare la termen a obligaţiilor referitoare la depozite.

Caa – grad foarte slab de siguranţă. Asemenea bănci pot înregistra probleme ori pot prezenta elemente care pot pune în pericol capacitatea financiară a acestora.

Ca – Asemenea bănci înregistrează probleme cu onorarea obligaţiilor lor cu privire la retragerea unor depozite.

C – bănci cu probleme şi cu slabă capacitate de refacere. Ratingul pentru depozitele bancare pe termen scurt (Moody’s) sunt: P-1 – grad foarte mare de siguranţă. Foarte bună capacitate de

onorare a obligaţiilor referitoare la depozitele pe termen scurt. P-2 – grad mare de siguranţă. Foarte bună capacitate de onorare a

obligaţiilor referitoare la depozitele pe termen scurt. P-3 – grad satisfăcător de siguranţă. Bună capacitate de onorare a

obligaţiilor referitoare la depozitele pe termen scurt. NP (Not Prime) – grad îndoielnic de siguranţă. Capacitate incertă

de onorare la timp a obligaţiilor referitoare la depozitele pe termen scurt.

Ratingul cu privire la puterea financiară a băncii are următoarele semnificaţii:

A – bănci foarte puternice, cu putere financiară deosebită, ce operează într-un mediu economic şi financiar stabil, cu evoluţie predictibilă.

B – bănci puternice, cu putere financiară remarcabilă, ce operează

30 Gabriel Niţulescu, „Moody’s dă note băncilor româneşti”, în Revista Capital, nr. 35/30 august 2001.


59

într-un mediu economic şi financiar stabil. C – bănci cu putere financiară medie ce evoluează într-un mediu

financiar, stabil sau cu putere financiară remarcabilă ce operează într-un mediu economic şi financiar mai puţin stabil.

D – bănci cu putere financiară modestă, care au nevoie ocazional de sprijin din exterior. Asemenea bănci au putere financiară limitată fie din cauza unor deficienţe de ordin financiar fie din cauza unui mediu economic instabil.

E – foarte modestă putere financiară. Aceste bănci au nevoie deseori de sprijin extern. Operează în general în medii economice ce manifestă o puternică instabilitate.

Semnele (+) şi (-) şi cifrele 1, 2, 3 (1 reprezintă situaţia favorabilă şi 3 situaţia cea mai puţin favorabilă) semnifică niveluri intermediare (Tabelul nr. 2.4.). Tabel nr. 2.4. Ratingurile unor bănci din România (Moody’s) – 2002

Banca Depozite pe

termen Puterea

financiară lung scurt

Banca Agricolă* Caa1 NP E Banca Comercială Română Caa1 NP D- Banca Română de Dezvoltare Caa1 NP D+ Alpha Bank Aa2 P-1 B+ ABN Amro Bank A3 P-1 C- HVB (Bank Austria Creditanstalt) Aa3 P-1 B Cardine Banca (West Bank) A2 P-1 C+ Citibank Aa2 P-1 B+ ING Bank Aa2 P-1 B+ Piraeus Bank Baa2 P-1 B+ Raiffeisen Bank A1 P-1 C+

* înainte de preluarea de către Raiffeisen Pe ansamblu, la nivelul agenţiilor internaţionale de rating, sistemul

bancar românesc e perceput ca având o evoluţie pozitivă, în condiţiile în care România a riscat nu tocmai demult (1999) intrarea în incapacitate de plată, iar ponderea creditelor neperformante în total credite acordate a scăzut la aproximativ 1 %. Apoi, până recent, se aprecia că ratingul băncilor româneşti poate fi comparabil cu cel obţinut de bănci din China, Taiwan sau Hong Kong, dar, lucru notabil, este superior mediei obţinute de băncile indiene, indoneziene sau celor din Coreea de Sud.


60

Capitolul 3

Înfiinţarea, organizarea şi

funcţionarea Băncii Naţionale a României

3.1. Înfiinţarea B.N.R. 3.2. Reglementarea funcţionării B.N.R. 3.2.1. Preliminarii 3.2.2. Politica monetară, politica de curs de schimb şi regimul valutar 3.2.3. Emisiunea monetară 3.2.4. Operaţiuni cu instituţiile de credit 3.2.5. Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit 3.2.6. Operaţiuni pe contul statului 3.2.7. Operaţiuni cu aur şi active externe 3.2.8. Conducerea şi administrarea 3.2.9. Situaţiile financiare anuale şi evidenţa contabilă 3.2.10. Unele reguli ce privesc BNR, derivate din statutul acesteia


61

Capitolul 3

Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Băncii Naţionale a

României 3.1. Înfiinţarea B.N.R.

Literatura de specialitate31 susţine că despre o dezvoltare pe baze

moderne a economiei româneşti se poate vorbi începând cu a doua jumătate a secolului al 19-lea. În această perioadă asistăm la o dezvoltare rapidă a căilor de comunicaţie, prin construirea cu ajutorul capitalului străin de căi ferate, drumuri, reţele telefonice şi telegrafice, precum şi la o înflorire a activităţii comerciale. Acest avânt al dezvoltării economice s-a datorat într-o mare măsură reformelor legislative din timpul domnitorului Al.I. Cuza32.

Dinamizarea economiei a dat un puternic imbold organizării creditului, slab dezvoltat până atunci33.

În această perioadă exista o breaslă a împrumutătorilor de bani, în cadrul căreia se distingeau cinci categorii: băncile, bancherii, casele de schimb, împrumutătorii şi zarafii34. Activitatea acestora se desfăşura cu foarte mare greutate datorită lipsei unor instrumente adecvate şi a unor reglementări moderne în acest domeniu.

În vederea înlăturării acestor neajunsuri şi stopării haosului monetar ce exista în acea perioadă, a fost adoptată legea din 10 aprilie 1867 31 D.D. Şaguna, C.F. Donoaica, Drept bancar şi valutar, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1994, pp. 37-42. Ţinem să precizăm că, în ce priveşte istoricul B.N.R., datele expuse îşi au drept sursă lucrarea citată aici, fapt pentru care aducem, şi pe această cale, cele mai profunde mulţumiri autorilor. 32 Este vorba despre Codul penal şi de procedură penală (1864), Codul civil şi procedură civilă (pus în aplicare la 1 dec. 1865), Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie (1864), Legea pentru organizarea judecătorească (1865), Legea pentru reglementarea proprietăţii rurale (1864), Legea pentru înfiinţarea Curţii de Conturi (1864) şi Legea pentru contabilitatea generală a statului (1864), cf. ibid., p. 68. 33 Înainte de 1865, în privinţa reglementării creditului şi organizării comerciale existau cele două pravile ale lui Caragea şi Calimachi, ce cuprindeau prevederi extrem de restrânse în acest domeniu, cf. ibid. 34 Băncile erau ocupate îndeosebi cu însărcinările date de stat pentru diferite operaţiuni cu străinătatea sau interne. Bancherii efectuau operaţii de scont, de efecte publice, împrumutau pe ipotecă şi efectuau plăţi cu străinătatea. Casele de schimb făceau împrumuturi şi comerţ de efecte. Împrumutătorii făceau operaţiuni de împrumuturi. Zarafii schimbau monedele străine. [cf. C.I. Băicoianu, Istoria politicii monetare şi a Băncii Naţionale 1880-1914, Bucureşti, 1932, p. 86, (vol. II, partea I), apud. ibid.].


62

privind „înfiinţarea unui nou sistem monetar naţional şi fabricarea monedelor naţionale”, prin care s-a introdus sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine35, bazat pe bimetalismul aur şi argint şi care afirma suveranitatea naţională pe plan monetar.

Războiul din 1877 a împiedicat însă procesul de aplicare a preve-derilor acestei legi, guvernul fiind obligat să emită bilete ipotecare pentru a suplini lipsa de numerar şi bonuri de tezaur.

Un alt aspect important al dezvoltării sistemului monetar din acea perioadă a fost crearea unui institut de emisiune. Ideea creării unui institut de emisiune a fost formulată încă din anul 1832, ea fiind reluată în 1848. În anul 1857 această idee s-a încercat a fi pusă în practică prin înfiinţarea Băncii Naţionale a Moldovei cu sprijinul domnitorului Al.I. Cuza. Mai târziu, în 1860 I. Brătianu depune pentru prima dată la Parlament un proiect de lege în acest sens.

Toate aceste încercări au rămas fără succes în această perioadă datorită opozanţilor acestei idei36.

Cu toate greutăţile întâmpinate pe linia înfiinţării unei astfel de instituţii, condiţiile obiective existente în economia românească în acea perioadă au prevalat unor interese particulare. Astfel, în februarie 1880, guvernul prezidat de I. Brătianu depune Parlamentului proiectul de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont, circulaţie şi emisiune, sub numele „Banca Naţională a României”, lege care a fost promulgată la 17 aprilie 1880.

Dintre principalele cauze care au determinat înfiinţarea Băncii Naţionale a României, menţionăm:

• necesitatea, pentru noua clasă în formare – burghezia –, de a procura „bani ieftini”, în vederea dezvoltării sale;

• nevoile statului care era nevoit să apeleze la capitalul străin, în lipsa unui organ bancar naţional care să-l sprijine în situaţiile grele şi care să îndeplinească rolul de mijlocitor între capitalul străin şi piaţa internă;

• necesitatea înfăptuirii reformei monetare pe care războiul o întrerupsese şi crease noi dificultăţi prin emiterea biletelor ipotecare pe care viitorul organ de emisiune trebuia să le retragă;

35 Uniunea Monetară Latină fusese creată la 1865 şi definitivată prin convenţia din 20 iulie 1866, intervenită între Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, ulterior aderând şi alte ţări. Ibid., p. 69. 36 „Bancherii erau puţin încântaţi de această idee, văzând în Banca Naţională un concurent de temut, căci simţeau cum scontul poliţelor cu dobândă scăzută le va lua din mâini o bună parte din beneficiile realizate până atunci. De asemenea, vedeau în Banca Naţională un substitutor al majorităţii operaţiunilor ce le făceau ei...”, cf. C.I. Băicoianu, op. cit., p. 96, apud. ibid.


63

• solicitările din domeniul agricol, care suferea mari pierderi în lipsa unui organ de scont şi emisiune;

• necesitatea afirmării independenţei economice, prin crearea unui institut naţional de emisiune, impusă de cucerirea independenţei politice în urma războiului de independenţă din 1877.

Cu ocazia dezbaterilor parlamentare asupra legii de înfiinţare a Băncii Naţionale, două au fost problemele în jurul cărora s-au purtat principalele discuţii: natura capitalului şi proprietatea acestuia. În privinţa naturii capitalului au existat două opinii: prima susţinea constituirea acestei instituţii cu capital integral românesc, iar cea de-a doua susţinea necesitatea concesionării acesteia unui grup de bancheri străini. În privinţa proprietăţii asupra capitalului au existat şi aici două opinii. Prima susţinea ca statul să deţină proprietatea asupra capitalului băncii, deoarece iniţiativa privată nu ar fi avut sorţi de izbândă în înfiinţarea unui capital privat al acestei instituţii, văzând în aceasta o garanţie ca statul să nu abuzeze în momentele grele de emisiunea biletelor peste nevoile pieţei.

Faţă de aceste considerente, prin art. 5 din legea din 17 aprilie 1880 s-a prevăzut ca statul să participe la capitalul băncii cu o treime, iar restul de două treimi să fie vărsat de sectorul particular prin subscripţie publică.

În vederea punerii în aplicare a prevederilor legii din 17 aprilie 1880, se constituie, conform art. 2 din statutul Băncii Naţionale, „o societate anonimă prin acţiuni, care va exista între guvernul României, ca subscriitor al unei treimi din capital, şi între toţi subscriitorii care vor adera la statutele de faţă prin acoperirea restului capitalului”.

În elaborarea acestei legi o mare influenţă a avut-o legislaţia belgiană, cea mai avansată din Europa în acel moment. Inspirat de aceasta, art. 9 stabilea operaţiunile pe care banca urma să le facă, şi anume:

• să sconteze sau să cumpere poliţe, bilete la rodin, sau alte efecte având ca obiect operaţiunile de comerţ, în limitele stabilite de statut;

• să sconteze bonuri de tezaur, însă numai până la concurenţa de 20% din capitalul vărsat;

• să facă comerţ cu aur şi argint; • să încaseze efectele ce îi vor fi remise de particulari sau de

diferite instituţii; • să facă avansuri de fonduri pe bucăţi sau pe amanete de aur ori

argint; • să primească sume în cont curent şi în depozit, titluri, metale

preţioase şi monede de aur şi argint;


64

• să facă avansuri în cont curent sau pe termene scurte, pe depozite de efecte publice naţionale, înscrisuri funciare sau alte valori garantate şi în condiţii ce se vor fixa periodic de consiliul de administraţie împreună cu consiliul cenzorilor şi sub aprobarea ministerului de finanţe.

În efectuarea acestor operaţiuni banca avea o poziţie privilegiată, prevăzută în partea finală a art. 9 care, prin derogarea de la dispoziţiile art. 1687 şi 1689 din codul civil, stipula că banca „prin simpla remitere în mâinile sale a efectului depus, constatat printr-un act sub semnătură privată, este în drept, de îndată după expirarea termenului avansului şi fără să fie trebuinţă de vreo punere în întârziere sau chemare în judecată, să dispună de efectul depus, spre a-şi încasa cu preferinţă avansul făcut pe dânsul, cu dobânzile şi celelalte cheltuieli”.

De asemenea, art. 9 prevede şi operaţiunile interzise a fi efectuate de către bancă, şi anume:

• să facă împrumuturi pe ipoteci; • să facă împrumuturi pe propriile sale acţiuni; • să ia parte direct sau indirect la întreprinderi industriale sau

comerciale; • să aibă alte proprietăţi imobiliare decât cele strict necesare

stabilimentelor sale. Operaţiunea cea mai importantă a unei bănci centrale este emisiunea

monetară. În acest sens, art. 12 stipula că Banca Naţională are privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător şi obligaţia de a avea o rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise. În continuare, prin art. 14 se consacra convertibilitatea biletelor emise de bancă, precizându-se că acestea „vor fi plătibile la prezentare la biroul băncii în aur sau în moneda naţională de argint”.

Acordarea acestui privilegiu Băncii Naţionale a avut ca menire, pe de o parte emiterea de bilete de bancă cu însemnele naţionale, ca expresie a suveranităţii monetare, iar pe de altă parte, realizarea unei circulaţii fiduciare potrivită nevoilor economice ale ţării.

Primele bancnote ale Băncii Naţionale a României au fost puse în circulaţie la 28 noiembrie/10 decembrie 1880. Ele erau vechile bilete ipotecare de diferite valori, transformate în bancnote prin aplicarea unei ştampile care purta titulatura băncii şi care acoperea denumirea de bilete ipotecare.

Legat de acest aspect al privilegiului de emisiune, trebuie precizat că România, profitând de experienţa în domeniul monetar a altor ţări, a reuşit, prin înfiinţarea Băncii Naţionale în acea perioadă, să evite haosul


65

monetar generat de pluralitatea băncilor de emisiune, cum s-a întâmplat în Franţa şi Anglia. În schimbul acordării acestui privilegiu de emisiune Banca Naţională avea obligaţia, conform art. 1, „să facă serviciul de casierie Statului fără nici o indemnizare”, în condiţiile ce urmau a fi stabilite printr-o lege ulterioară.

După cum prevedea art. 4 din legea din 17 aprilie 1880, privilegiul de emisiune era acordat Băncii Naţionale pe o perioadă de 20 de ani, ulterior acest termen fiind succesiv extins.

Atât legea din 10 aprilie 1867, referitoare la crearea sistemului monetar naţional, cât şi legea din 17 aprilie 1880 referitoare la înfiinţarea Băncii Naţionale, prevedeau un sistem monetar bimetalist (aur şi argint). Având în vedere scăderea valorii argintului pe plan mondial, ca urmare a descoperirii unor mari zăcăminte din acest metal, ca şi tendinţa celorlalte ţări de introducere a unui sistem monetar monometalist, în anul 1889 s-a aprobat introducerea etalonului aur în sistemul monetar din România. Ca urmare prin legea din 15 iunie 1890 s-au adus modificări corespunzătoare legii de înfiinţare a Băncii Naţionale.

Prin trecerea la monometalism, Banca Naţională trebuia să deţină o rezervă metalică de aur de cel puţin 40% din suma biletelor emise.

O altă modificare importantă adusă legii din 17 aprilie 1880 a avut loc prin legea din 18 ianuarie 1901, prin care s-a aprobat vânzarea cotei deţinute de stat în Banca Naţională. În aceste condiţii, Banca Naţională a devenit o bancă particulară, privilegiată însă, în care statul îşi păstra dreptul său de control în virtutea privilegiului acordat.

În privinţa organizării Băncii Naţionale, legea din 17 aprilie 1880 prevedea, în cuprinsul art. 17-26, că administrarea acesteia se realizează prin Consiliul de administraţie format din şase directori şi un guvernator care „precede Consiliul de administraţie” şi „face să se execute deciziile lui”. De asemenea, în cadrul băncii funcţiona un Consiliu de şapte cenzori care, împreună cu Consiliul de administraţie, forma Consiliul general.

Guvernatorul Băncii Naţionale era numit de guvern, pe o perioadă de cinci ani. Doi directori şi trei cenzori erau numiţi de guvern, iar restul, respectiv patru directori şi patru cenzori, erau numiţi de Adunarea generală a acţionarilor.

Guvernul îşi menţine aceleaşi drepturi în privinţa numirii administraţiei băncii şi după vânzarea cotei din capitalul băncii care îi aparţinea.

În baza prevederilor art. 25 şi 17, guvernul numea un comisar care avea dreptul să controleze toate operaţiunile băncii, având şi dreptul de a se opune la executarea oricărei măsuri care ar fi contrară legii, statutelor


66

sau intereselor statului. Prevederile art. 21 interziceau guvernatorului Băncii Naţionale să

„poată fi în acelaşi timp membru în veriunul din Corpurile Legiuitoare”, sau să ocupe „veri o altă funcţiune sau a face veriun comerciu”. În anul 1882, s-a încercat, însă fără a se reuşi, modificarea art. 21 prin acordarea posibilităţii guvernatorului de a figura în Parlament, ca senator sau deputat. 3.2. Reglementarea funcţionării B.N.R.37

3.2.1. Preliminarii Potrivit Statutului său, Banca Naţională a României (BNR) este banca centrală a statului, având personalitate juridică. BNR este o instituţie publică independentă, cu sediul central în municipiul Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii atât în municipiul Bucureşti, cât şi în alte localităţi din ţară. Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Principalele atribuţii deţinute sunt: a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb; b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare; c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; e) administrarea rezervelor internaţionale ale României. Reţinem că banca centrală a statului trebuie să sprijine politica economică generală a Guvernului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. În îndeplinirea atribuţiilor, BNR şi membrii organelor sale de conducere nu pot solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice alta instituţie sau autoritate.

37Potrivit Legii nr. 312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 30 iunie 2004.


67

Orice proiect de act normativ al autorităţilor publice centrale, care priveşte domeniile în care BNR are atribuţii, se adoptă după ce în prealabil s-a solicitat avizul acesteia. Avizul respectiv se transmite în termen de cel mult 30 de zile de la solicitare. BNR colaborează cu Ministerul Finanţelor Publice în vederea stabilirii indicatorilor macroeconomici în baza cărora se va elabora proiectul anual de buget, iar pentru necesităţile proprii elaborează studii şi analize privind moneda, cursul de schimb, creditul şi operaţiunile sistemelor de plăţi şi ale instituţiilor de credit. Pentru îndeplinirea angajamentelor rezultate din acorduri, tratate, convenţii la care România este parte, BNR colaborează cu autorităţile din ţară şi din străinătate prin furnizarea de informaţii, adoptarea de măsuri corespunzătoare sau în orice alt mod legal. În scopul aplicării prevederilor din legislaţia privind activitatea bancară, referitoare la colaborarea cu autorităţile competente din statele membre ale Uniunii Europene, BNR asigură condiţiile necesare pentru realizarea schimbului de informaţii cu aceste autorităţi. Evident, informaţiile care vor fi furnizate autorităţilor competente din statele membre vor face obiectul cerinţelor referitoare la secretul profesional. În exercitarea funcţiei de supraveghere, BNR va asigura schimbul de informaţii cu: a) autorităţile responsabile cu supravegherea altor instituţii financiare şi a societăţilor de asigurări şi autorităţile responsabile cu supravegherea pieţelor financiare din România şi din statele membre; b) organismele şi instituţiile, din România şi din statele membre, implicate în falimentul şi lichidarea instituţiilor de credit, precum şi în alte proceduri similare; c) persoanele din România şi din statele membre, responsabile cu realizarea auditului financiar al instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare; d) organismele care administrează scheme de garantare a depozitelor din România şi din statele membre. Trebuie cunoscut că BNR poate colabora, inclusiv prin schimb de informaţii, cu autorităţi din România şi din statele membre, responsabile cu: a) supravegherea instituţiilor sau organismelor implicate în falimentul şi lichidarea instituţiilor de credit şi în alte proceduri similare; b) supravegherea persoanelor care realizează auditul financiar al instituţiilor de credit, al societăţilor de servicii de investiţii financiare, al societăţilor de asigurări şi al altor instituţii financiare.


68

În scopul întăririi stabilităţii financiare şi păstrării integrităţii sistemului financiar, BNR poate să colaboreze, inclusiv prin realizarea schimbului de informaţii, cu autorităţile sau organismele cu competenţe legale în domeniul depistării şi investigării încălcărilor legislaţiei privind societăţile comerciale. Schimbul de informaţii se va realiza cu respectarea următoarelor cerinţe minime: a) informaţiile vor fi utilizate de către aceste autorităţi, exclusiv în scopul îndeplinirii atribuţiilor; b) informaţiile primite sunt supuse cerinţelor referitoare la păstrarea secretului profesional; c) informaţiile primite de la un stat membru pot fi furnizate numai cu acordul expres al autorităţii competente de la care au fost obţinute şi numai pentru scopurile pentru care acordul a fost obţinut. În scopul asigurării funcţionarii corespunzătoare a sistemelor de plăţi, BNR poate transmite informaţii de natura secretului profesional caselor de compensare sau altor structuri similare, constituite în conformitate cu prevederile legii, în vederea asigurării serviciilor de compensare şi decontare pentru orice piaţă din România sau dintr-un stat membru. Însă, informaţiile primite de Banca Naţională a României de la autorităţile competente din statele membre pot fi furnizate caselor de compensare sau altor structuri similare numai cu acordul expres al autorităţilor competente de la care au fost obţinute. Pe de altă parte şi instituţiile şi autorităţile publice trebuie să furnizeze BNR informaţiile pe care aceasta le consideră necesare sau care sunt solicitate de aceasta, în scopul realizării unei supravegheri eficiente şi al îndeplinirii obiectivului fundamental şi atribuţiilor specifice. Sub aspectul cooperării internaţionale, relevăm că, împuternicită de Parlament, BNR poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora. Începând cu data aderării României la Eurosistem, poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora (respectând prevederile din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene). Apoi, BNR poate participa, în nume propriu sau în numele statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare, de curs de schimb şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit.


69

De asemenea, banca centrală exercită drepturi şi îndeplineşte obligaţii care revin României, în calitate de membru al Fondului Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen mediu şi lung, pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale tarii. Mai arătăm că BNR poate negocia şi încheia acorduri, convenţii sau alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar-bancare cu instituţii financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi bancare şi nebancare, cu condiţia rambursării acestora în termen de 1 an. La acestea se adaugă faptul că poate încheia, în nume propriu sau în numele statului, acorduri de decontare şi de plăţi sau orice alte convenţii de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau private care îşi au sediul în străinătate. 3.2.2. Politica monetară, politica de curs de schimb şi regimul valutar În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii. Cu privire la operaţiunile de piaţă monetară, arătăm că se interzice BNR achiziţionarea de pe piaţa primară a creanţelor asupra statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, iar după data aderării României la Uniunea Europeană, interdicţia se extinde şi la creanţele asupra altor organisme şi companii de drept public din statele membre. BNR poate efectua pe piaţa secundară operaţiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii de credit, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare. Referindu-ne la operaţiunile de creditare, arătăm că BNR poate acorda credite instituţiilor de credit eligibile, în condiţii care se stabilesc


70

prin reglementări proprii. Însă se interzice creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat. BNR stabileşte regimul rezervelor minime obligatorii pe care instituţiile de credit trebuie să le menţină în conturi deschise la aceasta. Pentru resursele în valută, rezervele minime obligatorii se constituie numai în valută. La rezervele minime obligatorii, BNR va bonifica dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere practicate de instituţiile de credit. Pentru neîndeplinirea cerinţelor privind nivelul rezervelor minime obligatorii se calculează şi se percep dobânzi penalizatoare la nivelul stabilit de Banca Naţională a României. Tot BNR este şi instituţia statului care elaborează şi aplică politica de curs de schimb. Pentru aceasta este abilitată: a) să elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia investiţională internaţională a ţării; b) să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară, să calculeze şi să publice cursurile medii pentru evidenţa statistică; c) să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului. În privinţa regimului valutar, BNR poate elabora reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării şi emite autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi alte operaţiuni specifice. Reglementările respective se referă în principal la: a) autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare; b) stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi operaţiuni cu acestea, pentru persoane juridice şi fizice; c) stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi fizice care intră sub incidenţa regimului valutar. Pentru monitorizarea tranzacţiilor valutare, persoanele juridice autorizate să desfăşoare operaţiuni valutare raportează BNR asupra tranzacţiilor efectuate, prin documente ale căror forma şi conţinut se stabilesc de către aceasta.


71

3.2.3. Emisiunea monetară BNR este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. (Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul). Tot BNR este singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor, bancnotele trebuind să poarte semnătura guvernatorului. Grafica bancnotelor şi a monedelor este protejată prin înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din România. Orice reproducere color a acestora, la scara 1/1, parţială sau integrală, în scop publicitar, de informare sau în alte scopuri comerciale se poate face numai cu acordul prealabil, scris, al BNR. Pentru a asigura necesarul de numerar, în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti, instituţia elaborează programul de emisiune a bancnotelor şi monedelor. Suma totală a bancnotelor şi monedelor în circulaţie, care exclude rezerva de numerar, se evidenţiază ca element de pasiv în contabilitatea Băncii. Bancnotele şi monedele emise şi neretrase din circulaţie reprezintă însemne monetare care trebuie acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor obligaţiilor publice şi private. BNR asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor şi ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea, când aceasta este necesară, a matriţelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie. De asemenea, distribuie emisiunea monetară realizată şi administrează rezerva de numerar sub forma de bancnote şi monede. Bancnotele şi monedele uzate sau necorespunzătoare vor fi retrase din circulaţie şi distruse de către BNR, înlocuindu-se cu bancnote şi/sau cu monede noi. Bancnotele şi monedele emise şi neretrase din circulaţie se înlocuiesc fără taxe şi comisioane. În schimb, se poate refuza înlocuirea bancnotelor şi a monedelor care prezintă deformări, sunt ilizibile sau dacă lipseşte mai mult de 40% din suprafaţa lor. Aceste însemne monetare vor fi retrase din circulaţie şi distruse, fără acordarea de compensaţii deţinătorilor, exceptând cazurile speciale menţionate în regulamentele proprii. Niciodată BNR nu poate fi obligată să acorde compensaţii pentru bancnotele sau monedele care au fost pierdute, furate, distruse, contrafăcute sau falsificate.


72

BNR poate hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede care au fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare. Modalitatea şi perioada de preschimbare se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în cel puţin doua cotidiane de circulaţie naţională. La expirarea perioadei de preschimbare, bancnotele şi monedele retrase din circulaţie nu mai pot fi utilizate pentru plata obligaţiilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie, dar nepreschimbate în termenul stabilit, se scade din totalul numerarului în circulaţie înregistrat în evidentele contabile şi se înregistrează ca venit al BNR. 3.2.4. Operaţiuni cu instituţiile de credit În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, BNR poate acorda instituţiilor de credit credite pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la: a) titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul BNR, sau b) depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de aceasta. Începând cu data aderării României la Eurosistem, sfera de cuprindere a activelor eligibile pentru garantarea creditelor acordate de BNR se extinde la cele doua categorii de active eligibile definite de Banca Centrală Europeană. BNR stabileşte şi face publice condiţiile de creditare, nivelul minim al ratei dobânzii la creditele care se acorda instituţiilor de credit şi criteriile ce trebuie îndeplinite de instituţiile de credit pentru a putea solicita credite. De asemenea, poate stabili plafoane de creditare, niveluri ale ratei dobânzii, termene de rambursare şi alte condiţii în care se pot acorda creditele pe baze competitive. Pentru toate operaţiunile de creditare efectuate, stabileşte şi încasează dobânzi şi comisioane. BNR deschide şi operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementări speciale, efectuând şi decontarea finală, irevocabilă şi necondiţionată, a transferurilor de fonduri în conturile titularilor. Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise în evidenţele sale, cu excepţia conturilor având ca titulari Comisia


73

Europeană şi organisme financiare internaţionale se stabilesc şi se încasează comisioane. Monitorizarea sistemelor de plăţi, inclusiv a instrumentelor de plată, în scopul asigurării securităţii şi eficientei acestora şi pentru a evita riscul sistemic, revine tot BNR. Pentru îndeplinirea acestei atribuţii, stabileşte măsurile necesare, le pune în aplicare şi urmăreşte implementarea acestora, reglementează, autorizează şi supraveghează sistemele de plăţi, şi poate reglementa instrumentele de plată. Apoi, reglementează, autorizează şi supraveghează administratorii sistemelor de plaţi şi poate emite reglementări privind instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor sisteme; furnizează lichidităţi instituţiilor de credit, prin acordarea de facilităţi şi prin cumpărarea de titluri eligibile, în conformitate cu reglementările proprii. BNR poate asigura servicii de compensare, depozitare, decontare şi plată prin intermediul conturilor deschise în evidenţele sale. Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, poate, pe cont propriu ori în numele şi pe contul statului, să participe la aranjamente de compensare, depozitare, decontare şi plată sau la alte contracte având acest scop, încheiate cu instituţii centrale sau cu organizaţii colective de specialitate, publice şi private, având sediul în străinătate. Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi credit, BNR prestează servicii de colectare şi difuzare, la cerere, contra cost, conform reglementărilor proprii, de date şi informaţii privind incidentele de plăţi şi riscurile de creditare în sistemul instituţiilor de credit, în condiţii de asigurare a secretului bancar. 3.2.5. Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit Prin statutul său, BNR are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, este împuternicită: a) să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare;


74

b) să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare. Membrii Consiliului de administraţie al BNR şi personalul acesteia, însărcinat să exercite atribuţii de supraveghere prudenţială, nu răspund civil sau penal, după caz, dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste persoane, cu bună-credinţă şi fără neglijenţă, a oricărui act sau fapt în legătura cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor de supraveghere prudenţială. Personalului cu atribuţii de supraveghere îi este interzisă participarea în cadrul comisiilor de expertiză, precum şi la orice alte acţiuni de verificare care excedează atribuţiile şi competentele conferite acestuia prin lege. În privinţa protejării contra riscului sistemic, arătăm că în vederea îndeplinirii atribuţiei privind asigurarea stabilităţii financiare, în mod excepţional şi numai de la caz la caz, BNR poate acorda instituţiilor de credit şi alte credite, negarantate sau garantate. 3.2.6. Operaţiuni pe contul statului BNR ţine în evidenţele sale contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice. Funcţionarea contului curent general al Trezoreriei Statului şi înregistrarea operaţiunilor în acest cont se stabilesc prin convenţii încheiate cu MFP. BNR primeşte încasările pentru contul curent general al Trezoreriei Statului şi efectuează plăţile în limita disponibilităţilor existente în acest cont; percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis în evidenţele sale, şi plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont. Menţionăm că putem găsi BNR acţionând ca agent al statului în stabilirea instituţiilor de credit eligibile a primi depozite ale Trezoreriei Statului, în condiţii care vor fi stabilite împreună cu MFP. În schimb, nu poate achiziţiona titluri de stat de pe piaţa primară. În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu MFP şi în conformitate cu reglementările proprii, BNR poate acţiona, cu perceperea unui comision, ca agent pe contul statului, în ceea ce priveşte: a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente negociabile de îndatorare ale statului roman;


75

b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat; c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor aferente; d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei Statului; e) alte operaţiuni în conformitate cu obiectivul fundamental şi atribuţiile băncii centrale; f) efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidenţele sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi operare. Împrumuturile statului pe bază de titluri de stat se efectuează conform convenţiilor BNR – MFP, prin care se stabilesc cel puţin următoarele elemente: valoarea împrumutului, data scadenţei, rata dobânzii şi modul de calcul al dobânzii pe toată durata creditului, costurile serviciului datoriei, precum şi date privind titlurile de stat negociabile, emise pentru fiecare împrumut. 3.2.7. Operaţiuni cu aur şi active externe BNR, respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul specific activelor externe, stabileşte şi menţine rezerve internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina periodic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente: a) aur deţinut în tezaur în ţara sau depozitat în străinătate; b) active externe, sub formă de bancnote şi monede sau disponibil în conturi la bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în acele ţări, pe care le stabileşte BNR; c) orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul transei de rezerva, precum şi deţinerile de drepturi speciale de tragere; d) cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan internaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru BNR; e) bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamentale,


76

negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru BNR. BNR urmăreşte menţinerea rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale României. Dacă există pericolul diminuării rezervelor internaţionale, până la un nivel care ar periclita tranzacţiile internaţionale ale statului, precum şi în cazul în care diminuarea s-a produs, va prezenta Guvernului şi Parlamentului un raport privind situaţia rezervelor internaţionale şi cauzele care au condus sau care pot conduce la o astfel de reducere. Raportul va conţine recomandări privind politicile guvernamentale macroeconomice necesare pentru preîntâmpinarea sau remedierea situaţiei. În privinţa administrării rezervelor internaţionale, instituţia este autorizată, în condiţiile pe care le stabileşte şi le poate modifica periodic, să efectueze următoarele operaţiuni: a) să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu lingouri şi monede din aur şi cu alte metale preţioase; b) să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valute; c) să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii pe piaţa secundară cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare interguvernamentale; d) să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci centrale, de instituţii financiare internaţionale, de societăţi bancare şi nebancare; e) să deschidă şi să menţină conturi la alte bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi bancare şi la instituţii financiare internaţionale; f) să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru instituţii financiare internaţionale, bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi bancare, organizaţii financiare interguvernamentale din străinătate, precum şi pentru guverne străine şi agenţiile lor. 3.2.8. Conducerea şi administrarea BNR este condusă de un consiliu de administraţie. Conducerea executivă, în cadrul Comitetului de Politică Monetară şi a Comitetului de Supraveghere, se exercită de către guvernator, prim-viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori, în condiţiile stabilite prin regulamentul intern, aprobat de consiliul de administraţie.


77

Consiliul de administraţie hotărăşte: a) politicile în domeniul monetar şi al cursului de schimb, urmărind aducerea la îndeplinire a acestora; b) măsurile în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi monitorizării sistemelor de plăţi pe care le-a autorizat; c) direcţiile principale în conducerea operaţiunilor şi răspunderile ce revin personalului propriu; d) organizarea internă, indemnizaţiile, salariile şi alte drepturi băneşti ale personalului; e) atribuţiile şi componenţa Comitetului de Politică Monetară, Comitetului de Supraveghere, Comitetului de Administrare a Rezervelor Internaţionale şi Comitetului de Audit, care funcţionează în cadrul BNR; f) delegarea temporară a competenţelor sale către conducerea executivă, atunci când situaţii speciale pot impune aceasta soluţie. Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României este compus din 9 membri, astfel: a) un preşedinte, care este şi guvernator; b) un vicepreşedinte, care este şi prim-viceguvernator; c) 7 membri, dintre care 2 sunt şi viceguvernatori, iar ceilalţi 5 membri nu sunt salariaţi ai BNR. Membrii Consiliului de administraţie, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiţi de Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului. Numirile se fac pe o perioada de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării consiliului de administraţie, completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectiva. Revocarea din funcţie a oricărui membru al consiliului de administraţie se face de către Parlament, la propunerea comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor doua Camere ale Parlamentului, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave. Numirile, retragerile şi revocările din funcţie ale membrilor Consiliului de administraţie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Hotărârea de revocare din funcţie a membrilor Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 15 zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.


78

La şedinţele Consiliului de administraţie pot participa ministrul finanţelor publice şi un secretar de stat din MFP, fără drept de vot.

Incompatibilităţi şi conflicte de interese Membrii Consiliului de administraţie nu pot fi deputaţi ori senatori, sau membri ai unui partid politic şi nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administraţia publică. Începând cu data aderării României la Eurosistem, membrii Consiliului de administraţie, implicaţi în exercitarea atribuţiilor legate de Sistemul European al Băncilor Centrale, nu pot avea alte funcţii care se pot afla în conflict de interese cu obligaţiile ce le revin, în calitate de membri ai consiliului. Membrii consiliului de administraţie şi salariaţii cu funcţii de conducere ai BNR sunt supuşi regimului incompatibilităţilor şi conflictelor de interese prevăzut de lege şi se dedică exclusiv exercitării atribuţiilor lor, cu posibilitatea desfăşurării doar de activităţi didactice şi de cercetare ştiinţifică.

Atribuţiile guvernatorului Guvernatorul BNR dispune măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale, a hotărârilor consiliului de administraţie. Acesta poate delega prim-viceguvernatorului şi viceguvernatorilor unele dintre atribuţiile sale, în condiţiile stabilite de consiliul de administraţie. Guvernatorul numeşte în funcţie personalul din aparatul central şi pe directorii sucursalelor/agenţiilor, emite ordine/decizii şi reprezintă BNR în relaţiile cu terţii, semnând, direct sau prin persoane împuternicite de el, toate tratatele sau convenţiile încheiate. În numele consiliului de administraţie, guvernatorul prezintă Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care cuprinde activităţile BNR, situaţiile financiare anuale şi raportul de audit, dezbătute, fără a fi supuse votului, în şedinţa comună a celor doua Camere ale Parlamentului. În cazul absenţei sau imposibilităţii guvernatorului de a acţiona, acesta va fi suplinit de prim-viceguvernator. Situaţiile financiare anuale ale BNR sunt supuse auditării de către auditori financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România, selectaţi de către consiliul de administraţie, pe bază de licitaţie.


79

Raportul auditorului financiar împreună cu opinia sa vor fi prezentate Consiliului de administraţie şi vor fi publicate împreună cu situaţiile financiare anuale. 3.2.9. Situaţiile financiare anuale şi evidenţa contabilă Situaţiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor şi regulilor contabile prevăzute de standardele internaţionale de contabilitate, aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrala Europeană şi trebuie să cuprindă: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi notele explicative. Acestea trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei financiare pentru respectivul exerciţiu financiar. Capitalul actual al Băncii Naţionale a României este de 300 miliarde lei şi aparţine în întregime statului. Rezervele statutare se constituie prin preluarea sumelor rămase în fondul de rezervă după efectuarea majorării de capital. Acestea se majorează anual. Bugetul anual de venituri şi cheltuieli se aprobă de Consiliul de administraţie şi se verifică, în execuţie, conform practicilor şi procedurilor controlului şi auditului intern. Periodic (anual), BNR efectuează evaluarea posturilor cuprinse în situaţiile financiare. Diferenţele nete din evaluarea activelor şi pasivelor, exprimate în monede străine, drepturi speciale de tragere, aur, argint şi alte metale preţioase, a monedelor şi a altor obiecte din aur, argint, a altor metale şi pietre preţioase, ca urmare a modificării valorii sau a cursului în lei al acestora, vor fi evidenţiate separat în contul special de reevaluare. Cu privire la determinarea şi utilizarea profitului, arătăm că BNR virează la bugetul statului o cotă de 80 % din veniturile nete rezultate după deducerea următoarelor elemente: a) cheltuielile aferente exerciţiului financiar, inclusiv cheltuielile cu provizioanele; b) pierderea exerciţiilor precedente rămasă neacoperita. Plata cotei sus-menţionate se efectuează lunar, până la data de 25 a lunii următoare, inclusiv, în baza unei declaraţii speciale. Aceasta cotă reprezintă venit la bugetul de stat. Regularizările aferente exerciţiului financiar vor fi efectuate până la termenul de depunere a bilanţului anual, conform legii, în baza unei declaraţii speciale rectificative.


80

Pentru riscul de credit, se constituie provizioane, conform normelor proprii aprobate de către Consiliul de administraţie, cu avizul consultativ al MFP. Profitul rămas după aplicarea cotei de 80 % se repartizează pe destinaţii, în următoarea ordine de prioritate: a) pentru rezervele statutare - repartizări de până la 60%; b) pentru constituirea surselor proprii de finanţare repartizări de până la 30 %; c) pentru fondul de participare a salariaţilor la profit un procent de până la 10 %; d) sumele eventual rămase după repartizările efectuate sunt alocate pentru destinaţiile care se stabilesc de către Consiliul de administraţie. Dacă într-un exerciţiu financiar BNR înregistrează pierdere, aceasta se acoperă din sursele disponibile, în următoarea ordine de prioritate: a) contul special de reevaluare; b) rezervele statutare. Pentru eventualele erori la plăţi sau la înregistrări în conturile titularilor, BNR răspunde numai până la limita sumei eronat plătite sau înregistrate în cont, inclusiv de penalităţile aferente care se varsă la bugetul de stat, suportate de titularii de cont, în cazurile prevăzute de lege, dacă este sesizată cu reclamaţie scrisă până la expirarea termenului general de prescripţie. Mai arătăm că situaţiile financiare anuale auditate ale BNR, după adoptarea lor de către consiliul de administraţie, se publică în Monitorul Oficial al României, împreună cu raportul auditorului financiar. Operaţiunile comerciale efectuate de instituţie, care se reflectă în bugetul de venituri şi cheltuieli şi în situaţiile financiare anuale, sunt supuse controlului ulterior al Curţii de Conturi. 3.2.10. Unele reguli ce privesc BNR, derivate din statutul acesteia BNR este împuternicită să emită reglementările necesare pentru a pune în aplicare şi a impune respectarea prevederilor legale, care pot fi sub formă de regulamente, ordine, norme şi circulare, având caracter obligatoriu pentru persoanele juridice publice şi private, precum şi pentru persoanele fizice. Toate reglementările emise se publică în Monitorul


81

Oficial al României, Partea I. În acest scop, se va deschide şi menţine un registru public al reglementărilor specifice, publicate, de asemenea, în Monitorul Oficial al României, Partea I. Instituţia publică periodic raportul anual, rapoarte privind balanţa de plăti şi poziţia investiţională internaţionala a ţării, raportul asupra inflaţiei, buletine şi comunicate de presă privind evoluţia monedei şi a creditului, studii şi alte materiale cuprinzând informaţii destinate publicităţii.

Persoanele juridice publice şi private, precum şi persoanele fizice sunt obligate să furnizeze gratuit BNR, la termenele, periodicităţile şi în forma solicitată, date şi informaţii statistice, în conformitate cu reglementările şi instrucţiunile emise de aceasta, în baza Statutului BNR. Pentru entităţile fără personalitate juridică, obligaţiile de raportare statistică revin persoanelor desemnate să reprezinte aceste entităţi. Instituţia are dreptul să verifice modul de determinare a datelor şi informaţiilor raportate şi corespondenţa lor cu evidenţele deţinătorilor de date primare. Dacă informaţiile şi documentaţia obţinute nu sunt adecvate sau există rezerve cu privire la corectitudinea sau integralitatea acestora, instituţia poate cere informaţii suplimentare şi explicaţii în acest sens. Convenţiile, contractele sau orice alte aranjamente de creditare încheiate de BNR constituie titluri executorii, în caz de neplată, pentru întregul sold al creanţei de plătit, inclusiv dobânzile sau alte costuri aferente. Organele de executare competente execută creanţa BNR pe baza simplei notificări din partea acesteia. În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte angajamentele asumate, instituţia este în drept să procedeze la recuperarea creanţelor prin executarea garanţiilor, astfel: a) vânzarea totală sau parţială, pe contul debitorului, a titlurilor şi efectelor care i-au fost date în garanţie, în termen de maximum 3 zile, după o simplă somaţie printr-un act extrajudiciar; b) din venitul rezultat din vânzare se recuperează creanţele, avansurile, dobânzile şi orice alte cheltuieli efectuate de BNR, iar eventualul surplus rămas se remite debitorului. Notă:

1. BNR nu poate acorda asistenţă financiară sub forma de credite, angajamente de resurse, preluare integrala sau parţială a obligaţiilor aferente unui împrumut ori altui instrument de îndatorare, asumare a unei datorii sau a unui pasiv adiacent ori în vreo alta formă.


82

2. În schimb, poate să investească resursele sale financiare în valori mobiliare cu grad mare de lichiditate, emise de debitori cu bonitate, să achiziţioneze, în cursul executării creanţelor pe care le are, orice fel de drepturi care pot fi valorificate şi să acorde salariaţilor săi câte un credit pentru locuinţe şi credite pentru bunuri de folosinţă îndelungată, cu dobândă la nivelul dobânzii medii lunare de la băncile comerciale. Secretul profesional Membrii consiliului de administraţie şi salariaţii BNR sunt obligaţi să păstreze secretul profesional asupra oricărei informaţii nedestinate publicării, de care au luat cunoştinţă în cursul exercitării funcţiilor lor, şi nu vor folosi aceste informaţii pentru obţinerea de avantaje personale, orice abatere fiind sancţionată conform legii. Membrii consiliului de administraţie şi salariaţii vor fi obligaţi să păstreze secretul profesional şi după încetarea activităţii în cadrul băncii, orice încălcare fiind sancţionată în condiţiile legii. Prevederile se aplică şi auditorilor financiari care sunt împuterniciţi să efectueze acţiuni de supraveghere, în condiţiile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare. Furnizarea de informaţii de natura celor ce constituie secrete va putea fi făcută sub semnătura guvernatorului sau a persoanelor împuternicite în acest sens, în următoarele situaţii: a) în cadrul unor proceduri judiciare, la cererea scrisă a organelor judiciare abilitate sau, după caz, a organelor de cercetare penală, cu autorizarea procurorului; b) în cadrul negocierii sau al derulării unor acorduri internaţionale la care România sau BNR este parte; c) în cadrul acordurilor de cooperare cu alte autorităţi sau din iniţiativa BNR, în scopul asigurării îndeplinirii atribuţiilor specifice de supraveghere şi control asupra respectării prevederilor legale; d) în cursul procedurilor civile sau comerciale legate de declanşarea falimentului unei instituţii de credit sau a lichidării acesteia ca urmare a retragerii autorizaţiei de funcţionare, cu excepţia informaţiilor care se referă la terţii implicaţi în acţiuni de redresare a instituţiei de credit respective. În exercitarea atribuţiilor sale în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit, BNR poate utiliza informaţiile primite, de natura secretului profesional, numai în următoarele situaţii:


83

a) verificarea îndeplinirii condiţiilor referitoare la constituirea instituţiilor de credit; b) supravegherea, la nivel individual şi consolidat, a activităţii instituţiilor de credit, în special a lichidităţii, solvabilităţii, expunerilor mari, procedurilor administrative şi contabile şi a mecanismelor de control intern ale acestora; c) aplicarea de sancţiuni; d) contestarea de către instituţiile de credit a actelor administrative emise de BNR; e) derularea unor proceduri judiciare iniţiate în baza art. 83 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare. Dacă informaţiile provin dintr-un alt stat, acestea vor putea fi divulgate numai cu acordul expres al autorităţii care le-a furnizat şi, după caz, exclusiv în scopul pentru care s-a dat acest acord. Notă:

BNR nu poate participa cu capital, direct sau indirect, la nici o societate comercială sau regie autonomă, cu excepţia propriilor sale întreprinderi de imprimare a biletelor de bancă şi de batere a monedei şi a altor societăţi care pot contribui la realizarea atribuţiilor sale; poate face investiţii imobiliare numai pentru necesităţile sale de funcţionare şi pentru nevoile colective ale personalului, stabilite de consiliul său de administraţie.

Sancţiuni Pentru nerespectarea prevederilor Statului BNR precum şi a reglementărilor şi hotărârilor Consiliului de administraţie al BNR, în cazurile care nu cad sub incidenţa Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare, guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii, în conformitate cu regulamentul intern aprobat de către Consiliul de administraţie, pot aplica următoarele sancţiuni: a) avertisment scris; b) amendă de la 5.000.000 lei la 50.000.000 lei; amenzile încasate se fac venit la bugetul de stat; c) suspendarea parţială sau totală, pe un termen de pana la 90 de zile, a autorizaţiei acordate de BNR; d) retragerea autorizaţiei acordate de BNR.


84

Contestaţiile pot fi formulate în termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii şi se soluţionează de Consiliul de administraţie al BNR, în maximum 30 de zile de la primirea acestora. În termen de 15 zile de la comunicare, hotărârile Consiliului de administraţie pot fi contestate la Curtea de Apel Bucureşti.


85

Capitolul 4

Materializarea activităţii de

reglementare a BNR

4.1. Activitatea de reglementare. Repere recente 4.2. Normele contabilităţii bancare 4.3. Reglementări pe linia îndeplinirii angajamentelor asumate

faţă de UE


86

Capitolul 4

Materializarea activităţii de

reglementare a BNR

4.1. Activitatea de reglementare. Repere recente Procesul de armonizare a legislaţiei bancare cu acquis-ul comunitar

a impus adoptarea Legii nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară.

Prin aceasta s-au urmărit: - clarificarea tratamentului instituţiilor de credit din UE în raport cu

cele din afara UE, prin prisma asigurării dreptului la liberă stabilire şi liberă prestare de servicii;

- eliminarea, începând cu data aderării la UE, a cerinţelor privind cunoaşterea limbii române şi a condiţiilor referitoare la pregătirea conducătorilor sucursalelor şi ai filialelor româneşti ale instituţiilor de credit din UE;

- prevederea unui nivel minim al capitalului iniţial; - renunţarea la evaluarea cererii de autorizare a unei instituţii de credit

din perspectiva condiţiilor existente în piaţă; - reflectarea într-un mod cât mai fidel a structurii Directivei

2000/12/CE în cuprinsul Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare.

Revizuirea şi completarea cadrului normativ au continuat în cursul anului 2004 prin emiterea următoarelor reglementări: • Normele nr. 5/2004 privind adecvarea capitalului instituţiilor de

credit, care transpun integral prevederile aferente domeniului bancar conţinute în Directiva 93/6/CEE privind adecvarea capitalului societăţilor de investiţii şi al instituţiilor de credit, modificată de Directiva 98/31/CE şi Directiva 98/33/CE. Prin preluarea acestor directive, cadrul de reglementare din România a înregistrat un progres semnificativ în direcţia alinierii la standardele internaţionale în materie, stabilirea cerinţelor de capital aferente riscului de piaţă fiind importantă în condiţiile implicării tot mai mari a instituţiilor de credit


87

din România în expuneri pe portofolii de tranzacţionare. Normele menţionate, în vigoare de la 1 ianuarie 2005, abrogă Normele BNR nr. 10/2002 privind instrumentele financiare derivate, cu modificările şi completările ulterioare, consecinţa imediată a implementării acestora fiind posibilitatea acordată instituţiilor de credit de a efectua întreaga gamă de tranzacţii cu instrumente financiare derivate. Prin Circulara nr. 30/2004 pentru modificarea şi completarea normelor mai sus menţionate se introduce o perioadă de testare, cuprinsă între data intrării în vigoare a Normelor nr. 5/2004 şi data de 30 iunie 2005, în cadrul căreia Banca Naţională a României va evalua modul în care instituţiile de credit se conformează prevederilor acestor norme.

• Normele nr. 9/2004 pentru completarea şi modificarea Normelor nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit, care cuprind prevederi referitoare la expunerile faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţiile de credit (transpunerea integrală a Principiului 10 din Basel Core Principles), precum şi faţă de personalul propriu şi familiile acestuia. Totodată, Normele nr. 9/2004 conţin dispoziţii referitoare la aplicarea, începând cu 1 octombrie 2004, a noilor prevederi referitoare la supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari la nivel individual, precum şi la supravegherea acestor indicatori la nivel consolidat, începând cu data de 1 ianuarie 2005.

• Normele nr. 10/2004 privind autorizarea băncilor, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine prin care se reglementează procesul de autorizare a băncilor, a caselor de economii pentru domeniul locativ şi a instituţiilor emitente de monedă electronică, având în vedere similitudinile existente în ceea ce priveşte procedura, condiţiile, termenele de autorizare şi documentaţia aferentă în cazul acestor instituţii de credit. Principalele elemente de noutate ale acestor norme comparativ cu Normele nr. 2/1999 privind autorizarea băncilor, republicate, cu completările ulterioare, şi Normele nr. 4/2003 privind autorizarea caselor de economii pentru domeniul locativ se referă la: - stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească sediul real

al instituţiilor de credit; - renunţarea la evaluarea, în cadrul procesului de autorizare, a

fondatorilor instituţiilor de credit, persoane juridice române, pentru care este necesară obţinerea aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României;


88

- introducerea, în procesul de evaluare a calităţii acţionarilor semnificativi, a cerinţei ca aceştia să fie supravegheaţi, în mod adecvat, de către autoritatea competentă din ţara de origine;

- evaluarea persoanelor care au legături strânse cu instituţia de credit;

- stabilirea articolelor care se abrogă începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi a tratamentului aplicabil, de la acea dată, instituţiilor de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă dintr-un stat membru în ceea ce priveşte desfăşurarea de activităţi pe teritoriul României.

• Normele nr. 11/2004 privind modificările în situaţia băncilor, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ şi a sucursalelor instituţiilor de credit străine (aflate în strânsă legătură cu prevederile Normelor nr. 10/2004, care au promovat o abordare preponderent calitativă a procesului de autorizare, bazată pe evaluări şi analize particularizate la fiecare caz), au impus o abordare similară a procesului de aprobare a modificărilor în situaţia instituţiilor de credit, adresându-se aceloraşi categorii de instituţii de credit. Principalele elemente noi aduse faţă de prevederile precedente se referă la: - fundamentarea, printr-un studiu de fezabilitate, a modificărilor

privind obiectul de activitate; - renunţarea la cerinţa aprobării anumitor modificări în situaţia

instituţiilor de credit (schimbarea sediului social/sediului real al instituţiei de credit, restrângerea obiectului de activitate, majorarea sau reducerea capitalului social, modificări privind acţionarii semnificativi);

- obligaţia de notificare de către instituţiile de credit străine a modificărilor privind acţionarii lor semnificativi, a oricărui proces de fuziune sau divizare în care este implicată instituţia de credit străină, precum şi a iniţierii oricărei proceduri care are drept rezultat lichidarea acesteia;

- modificări în situaţia sucursalelor instituţiilor de credit străine în sensul prevederii din Legea nr. 58/1998, republicată, potrivit căreia: „Toate sediile secundare din România ale unei instituţii de credit străine vor fi considerate o singură sucursală”.

- Normele nr. 14/2004 pentru modificarea şi completarea Normelor nr. 4/2001 privind supravegherea poziţiilor valutare ale băncilor reglementează eliminarea treptată, până la 30 iunie 2005, a ajustării poziţiilor valutare individuale cu echivalentul în lei


89

actualizat al capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al primelor de emisiune plătite în devize.

• Normele nr. 15/2004 privind principiile supravegherii pe bază consolidată a instituţiilor de credit reprezintă ultima etapă a procesului de transpunere integrală în cadrul de reglementare naţional a prevederilor Directivei 2000/12/CE, asigurând totodată alinierea la principiile Comitetului de la Basel pentru Supraveghere Bancară. Supravegherea prudenţială pe bază consolidată a unei instituţii de credit permite realizarea unei evaluări a poziţiei şi performanţei financiare a grupului de entităţi din care aceasta face parte, pentru a aprecia impactul celorlalte entităţi din cadrul grupului asupra stabilităţii financiare a entităţii respective.

Normele reglementează: instituţiile de credit, persoane juridice române, care fac obiectul supravegherii pe bază consolidată de către Banca Naţională a României, perimetrul şi metodele de consolidare prudenţială, limitarea la nivel consolidat a deţinerilor semnificative în entităţi nonfinanciare, informaţiile care trebuie transmise Băncii Naţionale a României în vederea realizării unei analize calitative a riscurilor induse asupra instituţiei de credit supravegheate pe bază consolidată de către ceilalţi membri ai grupului. Reglementările sunt în vigoare de la 1 ianuarie 2005, prevăzându-se o perioadă de testare de 1 an (până la 1 ianuarie 2006), care să permită instituţiilor de credit acomodarea cu cerinţele impuse de acest act normativ.

Cadrul legislativ aplicabil organizaţiilor cooperatiste de credit a fost completat prin adoptarea Legii nr. 122/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, prevăzându-se următoarele: - eliminarea barierelor referitoare la cetăţenia conducătorilor şi a

administratorilor, precum şi la naţionalitatea auditorilor; - crearea posibilităţii organizaţiilor cooperatiste de credit ale căror

cereri de autorizare au fost respinse de Banca Naţională a României de a reveni asupra solicitării de autorizare a funcţionării. De aceste dispoziţii vor putea beneficia reţelele cooperatiste de credit Aurora Română, Creditul Românesc şi Concordia Română. Legea prevede realizarea fuziunii celor trei reţele cooperatiste respinse de Banca Naţională a României prin procedura de autorizare prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 la nivelul unei singure reţele cooperatiste de credit. Scopul urmărit este ca, în urma fuziunilor, noua reţea să aibă capacitatea de a îndeplini toate cerinţele prudenţiale impuse instituţiilor de credit;


90

- lichidarea, începând cu luna iunie 2005, a entităţilor care nu vor solicita autorizarea funcţionării. Acelaşi regim îl vor avea, după finalizarea procedurii de autorizare şi epuizarea căilor de atac prevăzute de lege, şi entităţile cărora în urma solicitării nu le-a fost acordată autorizaţia de funcţionare de către Banca Naţională a României;

- obligativitatea solicitării autorizării de la Banca Naţională a României de către organizaţiile cooperatiste de credit din reţeaua rezultată în urma fuziunii.

Cadrul normativ pentru desfăşurarea procesului de autorizare a organizaţiilor cooperatiste de credit prevăzute de Legea nr. 122/2004 a fost creat prin emiterea Normelor nr. 7/2004 privind autorizarea organizaţiilor cooperaţiei de credit şi organizaţiilor cooperatiste de credit prevăzute la art. II alin. (1) din Legea nr. 122/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit. Prin aceste norme: (i) se reglementează condiţiile în care Banca Naţională a României autorizează organizaţiile cooperatiste de credit ale căror cereri de autorizare depuse în temeiul art. 146 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cu modificările şi completările ulterioare, au fost respinse în anul 2003; (ii) se asigură un regim unitar al condiţiilor de autorizare a organizaţiilor cooperatiste de credit; (iii) se instituie o serie de cerinţe pentru crearea premiselor necesare funcţionării reţelei cooperatiste de credit în conformitate cu prevederile legale şi cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase.

Totodată, BNR a adoptat Normele nr. 8/2004 pentru modificarea şi completarea Normelor nr. 13/2002 privind capitalul minim al organizaţiilor cooperatiste de credit şi capitalul agregat minim al reţelelor cooperatiste de credit, prin care se urmăreşte atingerea graduală, până la data de 30 iunie 2006, a unui nivel minim al capitalului şi respectiv al fondurilor proprii reprezentând echivalentul în lei a 5 milioane euro de către o casă centrală a unei reţele cooperatiste de credit şi a unui nivel minim de 10 milioane euro la nivelul unei reţele cooperatiste de credit.

Una dintre preocupările permanente ale Băncii Naţionale a României în domeniul reglementărilor contabile pentru instituţiile de credit o constituie armonizarea reglementărilor naţionale în domeniu cu acquis-ul comunitar. Astfel, în baza angajamentelor asumate faţă de Uniunea Europeană prin Documentul de Poziţie Complementar II, inclusiv a obiectivelor cuprinse în Strategia de ţară pentru implementarea


91

Planului de acţiune pe ţară, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 2170/2004, au fost emise următoarele reglementări: • Ordinul comun nr.948/4/2004 al MFP şi BNR prin care se statuează

faptul că instituţiile de credit pot aplica metoda de evaluare la valoarea justă a unor instrumente financiare numai în cazul situaţiilor financiare consolidate, în vederea transpunerii în cadrul de reglementare naţional a dispoziţiilor art. 3 din Directiva 2001/65/CE;

• Ordinul comun nr. 568/3/2005 al MFP şi BNR care completează Reglementările contabile armonizate cu prevederile specifice privind publicarea documentelor contabile de către sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine, prin transpunerea acelor prevederi din Directiva 89/117/CEE referitoare la instituţiile de credit, respectiv: - obligaţia sucursalelor tuturor instituţiilor de credit străine de a

publica în statul în care îşi desfăşoară activitatea documentele contabile întocmite de instituţia de credit din străinătate de care aparţin;

- exercitarea opţiunii permise de Directivă, în sensul solicitării publicării de către sucursalele instituţiilor de credit cu sediul într-un stat membru a unor informaţii suplimentare referitoare la propria activitate, constând în prezentarea anumitor elemente din bilanţ şi contul de profit şi pierdere, precum şi a unor date informative;

- publicarea documentelor contabile de către sucursalele instituţiilor de credit cu sediul într-un stat nemembru.

Aplicarea prevederilor cuprinse în ordinul menţionat se va face

din momentul aderării României la Uniunea Europeană.

4.2. Normele contabilităţii bancare În perioada actuală, la nivelul autorităţilor cu atribuţii în domeniul

reglementărilor contabile aplicabile în România, are loc o reevaluare a strategiei în domeniu, în vederea stabilirii normelor contabile aplicabile de către diferitele categorii de agenţi economici începând cu exerciţiul financiar 2006, respectiv reglementări contabile armonizate cu directivele europene sau cele care presupun aplicarea exclusivă a IFRS. În această acţiune este implicată şi Banca Naţională a României.

În condiţiile în care, începând cu situaţiile financiare ale exerciţiului financiar al anului 2003, Reglementările contabile armonizate au fost aplicate de toate instituţiile de credit şi având în vedere modificările


92

intervenite în domeniul legislaţiei privind constituirea rezervelor de către instituţiile de credit (Legea nr. 485/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară), în domeniul reglementărilor contabile au fost emise o serie de acte normative care să asigure aplicarea corespunzătoare a acestora, astfel:

• Ordinul comun nr. 263/2/2004 al MFP şi BNR şi Ordinul nr. 6/2004 al BNR prin care se reglementează aspecte privind reflectarea unor operaţiuni în contabilitatea instituţiilor de credit şi întocmirea situaţiilor financiare ale acestora, precum şi unele măsuri privind încheierea exerciţiului financiar al anului 2004.

• Pentru actualizarea situaţiilor financiare periodice, în raport cu modificările intervenite în normele şi formularele situaţiilor financiare anuale publicabile, Ordinul nr. 2/2003 al BNR a fost modificat şi completat în mod corespunzător prin emiterea Ordinului nr. 3/2004 şi a Ordinului nr. 1/2005.

• În vederea asigurării unui sistem unitar de informare la nivelul economiei naţionale, în condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice a emis Ordinul nr. 947/2004 pentru aprobarea Sistemului de raportare contabilă a agenţilor economici la 30 iunie 2004, Banca Naţională a României a procedat la actualizarea Ordinului comun nr. 999/3/2003 al MFP şi BNR pentru aprobarea Sistemului de raportare contabilă semestrială a instituţiilor de credit şi a emis Ordinul nr. 5/2004.

4.3. Reglementări pe linia îndeplinirii angajamentelor asumate

faţă de UE În anul 2004, Banca Naţională a României a continuat acţiunile pe

linia îndeplinirii angajamentelor asumate faţă de Uniunea Europeană în ceea ce priveşte încheierea procesului de liberalizare a operaţiunilor valutare de capital până la data aderării.

În acest sens, cadrul de reglementare privind regimul valutar a fost îmbunătăţit prin emiterea Regulamentului nr. 1/2004, care a intrat în vigoare începând cu data de 10 aprilie 2004. Printre obiectivele principale care au stat la baza elaborării acestei reglementări menţionăm: - perfecţionarea textului referitor la semnificaţia unor definiţii şi

termeni, precum şi la unele categorii aferente operaţiunilor valutare de capital, astfel încât acesta să fie în conformitate deplină cu Directiva 88/361/CE privind liberalizarea mişcărilor de capital, precum şi pentru evitarea oricăror interpretări;


93

- eliminarea metodologiei privind monitorizarea informaţiilor referitoare la operaţiunile valutare şi de schimb valutar, concomitent cu elaborarea de norme distincte, cu caracter statistic şi de raportare;

- renunţarea la cuprinderea în normele aferente regulamentului valutar a unor prevederi care s-a considerat că trebuie să facă obiectul normelor proprii ale instituţiilor de credit sau care sunt recunoscute şi acceptate în relaţiile bancare ca reguli şi uzanţe internaţionale;

- renunţarea la autorizarea unor operaţiuni valutare, precum şi simplificarea procedurii şi documentaţiei necesare obţinerii autorizaţiilor.

Ulterior intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/2004, au fost

stabilite condiţiile acordării posibilităţii rezidenţilor de a efectua operaţiuni în valută cu alţi rezidenţi, care rezultă din emisiunea/tranzacţionarea de instrumente financiare şi unităţi ale organismelor de plasament colectiv, tranzacţionate în mod curent pe piaţa de capital.

Procesul de armonizare şi simplificare a regimului valutar a continuat şi în anul 2005, când au fost elaborate un nou regulament privind regimul valutar şi normele de aplicare a acestuia, care au intrat în vigoare la data de 11 aprilie 2005. Principalele elemente aduse de noul cadru de reglementare în domeniul valutar se referă la: - stabilirea termenului (1 septembrie 2006) în care va fi liberalizat

complet contul de capital, în conformitate cu angajamentele asumate faţă de Uniunea Europeană. Operaţiunile rămase de liberalizat în cadrul acestui termen sunt: (i) operaţiunile cu instrumente financiare tranzacţionate în mod curent pe piaţa monetară; (ii) accesul rezidenţilor la conturi curente şi de depozit deschise în străinătate la instituţii de credit şi alte entităţi asimilate acestora;

- definirea măsurilor de salvgardare care pot fi luate de Banca Naţională a României, cu respectarea cerinţelor acquis-ului comunitar, ca urmare a liberalizării accesului nerezidenţilor la conturile de depozit în moneda naţională (leu) deschise la instituţii de credit din România;

- crearea unui cadru de desfăşurare a operaţiunilor valutare mult simplificat, mai flexibil, din care au fost eliminate cerinţele de ordin administrativ;

- extinderea sferei de cuprindere a operaţiunilor efectuate în valută între rezidenţi, în sensul că operaţiunile între rezidenţi care privesc fluxurile de cont financiar (credite, depozite, transferuri monetare, tranzacţii cu titluri etc.) pot fi efectuate şi în valută; operaţiunile care se pot efectua


94

numai în monedă naţională (leu) între rezidenţi se limitează doar la acele operaţiuni care fac obiectul vânzărilor de bunuri, prestărilor de servicii şi executărilor de lucrări;

- renunţarea la prevederile care stabileau pentru rezidenţi obligaţia de a încasa şi repatria în valută şi/sau în monedă naţională (leu) toate activele financiare dobândite din operaţiunile cu nerezidenţii, mai puţin taxele, comisioanele şi alte cheltuieli aferente; astfel, se oferă posibilitatea rezidenţilor de a încasa creanţele faţă de nerezidenţi şi în conturi deschise în străinătate, precum şi de a efectua compensări cu nerezidenţii, rezultate din operaţiuni curente şi de capital;

- accesul rezidenţilor şi nerezidenţilor pe piaţa valutară interbancară cu ordine de cumpărare/vânzare de valută este liber pentru toate operaţiunile, în condiţiile prevăzute de regulament;

- sfera de aplicare a normelor privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar a fost extinsă, în sensul că acestea reglementează şi schimbul valutar efectuat de acele categorii de entităţi care beneficiază de prevederi legale exprese;

- eliminarea obligativităţii obiectului unic de activitate pentru casele de schimb valutar, organizate în baza Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată; în condiţiile noilor norme, acestea pot să efectueze şi alte activităţi secundare de natura intermedierii financiare;

- sfera de cuprindere a sintagmei „instrumente de plată sub formă de numerar” a fost aliniată la prevederile din Uniunea Europeană referitoare la controlul intrărilor şi ieşirilor de numerar.


95

Capitolul 5

Activitatea BNR în planul integrării europene şi al

relaţiilor financiare internaţionale

5.1. Integrarea europeană 5.1.1. Participarea BNR la procesul de negocieri pentru cele trei capitole aferente sistemului bancar 5.1.2. Participarea BNR la monitorizarea îndeplinirii angajamentelor asumate prin documentele de negociere aferente sistemului bancar 5.1.3. Participarea BNR la elaborarea secţiunilor referitoare la sectorul bancar din cadrul principalelor documente strategice aferente procesului de pregătire a aderării la UE 5.1.4. Pregătirea BNR pentru aderarea la Sistemul European al Băncilor Centrale 5.1.5. Activitatea de management al proiectelor PHARE de care beneficiază BNR 5.2. Consolidarea independenţei BNR – realizare importantă în procesul de pregătire a aderării la UE 5.3. Relaţiile financiare internaţionale 5.4. Administrarea rezervelor internaţionale


96

Capitolul 5

Activitatea BNR în planul integrării europene şi al

relaţiilor financiare internaţionale38

5.1. Integrarea europeană

Raportul periodic al Comisiei Europene privind progresele realizate de România în procesul de aderare (octombrie 2004) apreciază că în România au avut loc reforme economice profunde, stabilitatea macroeconomică a fost atinsă, iar autorităţile române au acţionat în mod susţinut pentru a-şi respecta angajamentele privind îndeplinirea criteriilor economice pentru aderarea la Uniunea Europeană. Prin acordarea statutului de economie funcţională de piaţă, s-a concluzionat că România îndeplineşte criteriile de la Copenhaga, iar implementarea viguroasă a programului de reforme structurale va permite României să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii Europene.

Conform obiectivelor urmărite în domeniul integrării europene, Banca Naţională a României acţionează în concordanţă cu demersurile susţinute ale României privind ajustarea instituţională, structurală şi operaţională a economiei româneşti la cerinţele comunitare. Rezultatele pozitive înregistrate în ceea ce priveşte încheierea negocierilor de aderare la Capitolul 3 „Libera circulaţie a serviciilor”, întărirea gradului de independenţă a băncii centrale, elaborarea şi intrarea în vigoare a celor două legi fundamentale pentru sectorul bancar (Legea nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară şi Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României), precum şi demararea procesului de pregătire pentru participarea la Sistemul European al Băncilor Centrale reprezintă realizări majore ale

38 Cf. Raport de activitate BNR pe anul 2004 (www.bnro.ro)


97

BNR în domeniul integrării europene. În mod concret, banca centrală a continuat să acorde o atenţie deosebită reformei sistemului bancar şi accelerării procesului de integrare financiară, în conformitate cu normele şi principiile aflate la baza politicilor europene. Astfel, obiectivele majore urmărite de BNR în anul 2004 au vizat: 5.1.1. Participarea BNR la procesul de negocieri pentru cele trei capitole aferente sistemului bancar

Finalizarea negocierilor la Capitolul 3 „Libera circulaţie a serviciilor”, precum şi continuarea îndeplinirii angajamentelor asumate în cadrul celorlalte două capitole, Capitolul 4 „Libera circulaţie a capitalurilor” şi Capitolul 11 „Uniunea Economică şi Monetară” s-au concretizat în următoarele acţiuni: ● Negocierile aferente Capitolului 3 „Libera circulaţie a serviciilor”, deschise la data de 20 decembrie 2002, au fost închise provizoriu la data de 23 septembrie 2004, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de Aderare a României la UE. În anul 2004, BNR a contribuit la elaborarea documentelor de poziţie care cuprind angajamentele asumate de banca centrală pentru continuarea implementării acquis-ului comunitar aferent domeniului bancar în legislaţia naţională. Astfel, ca răspuns la Poziţia comună a UE, în prima parte a anului 2004 Banca Naţională a României a participat la elaborarea Documentului de Poziţie Complementar II aferent Capitolului 3 „Libera circulaţie a serviciilor” transmis Conferinţei pentru Aderare la începutul lunii martie 2004. Acest document s-a referit la progresele înregistrate în sectorul bancar, precum şi la stadiul transpunerii şi implementării acquis-ului comunitar aferent serviciilor bancare. Având în vedere faptul că procesul de negociere presupune informarea permanentă a Comisiei Europene în legătură cu progresele înregistrate în activitatea de transpunere şi implementare a acquis-ului comunitar, autorităţile române au elaborat, în luna mai 2004, Documentul de Informaţii Suplimentare II, care a oferit Comisiei Europene informaţii actualizate despre îmbunătăţirea capacităţii administrative şi modalităţile de implementare a legislaţiei armonizate cu acquis-ul comunitar. Pentru anul 2004, cele mai im-portante angajamente asumate şi respectate de BNR în procesul de negociere la acest capitol au fost: - modificarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, prin

emiterea, la sfârşitul anului 2004, a Legii nr. 443/2004. Rezultată ca o recomandare a Comisiei Europene la finalul negocierilor la acest


98

capitol, actualizarea actului normativ, la circa un an după prima etapă de modificare (emiterea Legii nr. 485/2003 pentru modificarea şi completarea Legii bancare nr. 58/1998, la sfârşitul anului 2003), a fost determinată de o serie de factori, dintre care menţionăm: (i) clarificarea statutului instituţiilor de credit din UE în raport cu cele din afara UE; (ii) reflectarea, într-un mod cât mai fidel posibil a structurii Directivei 2000/12/CE; (iii) eliminarea, începând cu data aderării, a cerinţelor privind cunoaşterea limbii române şi a cerinţelor de studii pentru conducătorii nerezidenţi ai sucursalelor şi ai filialelor instituţiilor de credit; (iv) introducerea nivelului minim al capitalului iniţial în textul legii; (v) renunţarea la evaluarea cererii de autorizare a unei instituţii de credit din perspectiva condiţiilor existente în piaţă;

- continuarea procesului de completare a cadrului de reglementare aplicabil instituţiilor de credit, altele decât băncile, urmărind impunerea de standarde, exigenţe şi cerinţe financiare echivalente cu cele aferente băncilor şi pentru aceste entităţi, conform calendarului de lucru pentru respectarea angajamentelor asumate în documentele de negociere.

Aceste progrese legislative, precum şi cele referitoare la implementarea „Planului de acţiune în domeniul serviciilor financiare”, document elaborat de către autorităţile române pe baza recomandărilor misiunii anterioare (decembrie 2003), au fost consemnate în luna iulie 2004, cu ocazia vizitei de informare a Comisiei Europene în domeniul serviciilor financiare româneşti. Experţii comunitari au mai evidenţiat şi faptul că sectorul bancar nu a suferit schimbări structurale sau instituţionale majore, supravegherea bancară respectă în mare parte Principiile de bază ale Comitetului de la Basel, iar sistemul bancar românesc este caracterizat atât printr-o rată corespunzătoare de adecvare a capitalului, cât şi printr-un bun nivel al indicatorilor de rentabilitate. ● Negocierile aferente Capitolului 4 „Libera circulaţie a capitalurilor” au fost închise provizoriu la data de 7 aprilie 2003, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de Aderare a României la UE. Din perspectiva respectării angajamentelor aferente liberalizării tranzacţiilor de cont de capital, Banca Naţională a României a fost implicată direct în realizarea obiectivelor incluse în Documentul de Poziţie, precum şi în cele trei Documente de Poziţie Complementare aferente Capitolului 4 „Libera circulaţie a capitalurilor”. Prin respectarea calendarului de liberalizare a operaţiunilor de capital, etapă aferentă anului 2004, au fost liberalizate operaţiunile privind admiterea valorilor mobiliare şi a unităţilor de plasament colectiv străine pe piaţa de capital


99

românească, precum şi operaţiunile privind importul şi exportul de active financiare – instrumente de plată sub formă de numerar. În urma unei analize temeinice şi a consultărilor cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), Consiliul de administraţie al BNR a considerat necesară amânarea liberalizării operaţiunilor realizate în conturile de depozit în lei ale nerezidenţilor deschise la instituţii de credit rezidente, considerate operaţiuni care ar fi putut încuraja influxuri de capital pe termen scurt, masive şi extrem de volatile. Măsura a avut caracter temporar, această operaţiune fiind liberalizată în luna aprilie 2005.

În ceea ce priveşte progresele privind procesul de preluare şi implementare a acquis-ului comunitar, menţionăm intrarea în vigoare, la data de 10 aprilie 2004, a Regulamentului BNR nr. 1/2004 privind efectuarea operaţiunilor valutare, regulament flexibil, care cuprinde reguli şi principii generale de efectuare a operaţiunilor valutare. Noul act normativ este armonizat cu legislaţia şi practica UE, precum şi cu recentele modificări ale legislaţiei româneşti în domeniul disciplinei financiar-valutare şi reflectă, totodată, evoluţiile din ultimii ani pe linia liberalizării mişcărilor de capital. ● Negocierile la Capitolul 11 „Uniunea Economică şi Monetară” au fost deschise şi închise provizoriu la data de 28 iunie 2002, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de Aderare a României la UE. Banca Naţională a avut o contribuţie semnificativă la realizarea Documentului de Poziţie, a Documentului de Poziţie Complementar, precum şi a Documentului de Informaţii Suplimentare la Capitolul 11 „Uniunea Economică şi Monetară”. Prin aceste documente de negociere, România şi-a asumat angajamentul de a modifica, până la data de 31 decembrie 2004, Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României în vederea transpunerii prevederilor acquis-ului comunitar aferente acestui capitol, cuprinse în Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare privind activitatea băncilor centrale din statele membre ale Uniunii Europene39. Participarea României la UEM este, de asemenea, condiţionată de adoptarea acquis-ului specific pieţei unice şi, în particular,

39 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2531/1998 privind aplicarea rezervelor minime de către Banca Centrală Europeană; Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2533/1998 privind colectarea informaţiilor statistice de către Banca Centrală Europeană; Decizia Consiliului (CE) nr. 415/1998 privind consultarea Băncii Centrale Europene de către autorităţile naţionale în legătură cu proiectele de acte legislative; Orientarea Băncii Centrale Europene nr. 2/2002 care modifică Orientarea Băncii Centrale Europene nr. 7/2000 privind instrumentele şi procedurile de politică monetară ale Eurosistemului; Orientarea Băncii Centrale Europene nr. 10/2002 privind cadrul legislativ pentru raportarea contabilă şi financiară în Sistemul European al Băncilor Centrale.


100

de adoptarea acquis-ului privind libera circulaţie a capitalurilor (Capitolul 4 „Libera circulaţie a capitalurilor”), aşa cum a fost cazul tuturor statelor membre.

În acest context, BNR a întreprins o serie de demersuri în scopul respectării tuturor etapelor din Calendarul de lucru asumat prin Documentul de Informaţii Suplimentare aferent Capitolului 11 „Uniunea Economică şi Monetară”: (i) transmiterea versiunii în limba engleză a Proiectului de modificare a Legii nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României către Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană în vederea formulării de recomandări şi observaţii asupra concordanţei cu acquis-ul comunitar, dar şi cu legislaţia comunitară relevantă pentru Eurosistem (luna august 2003); (ii) revizuirea Proiectului de modificare a Legii nr. 101/1998 privind Statutul BNR pe baza observaţiilor şi recomandărilor celor două instituţii europene (luna octombrie 2003); (iii) transmiterea proiectului de lege revizuit către Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de instituţie cu iniţiativă legislativă (luna februarie 2004); (iv) Proiectul de lege privind Statutul BNR, avizat favorabil de către Ministerul Integrării Europene şi Ministerul Justiţiei, a fost aprobat de către Guvernul României şi transmis spre adoptare Parlamentului României (7 aprilie 2004); (v) Proiectul de lege privind Statutul BNR a fost adoptat de Senat, la data de 8 iunie 2004, de Camera Deputaţilor, la data de 24 iunie 2004, devenind Legea nr. 312/28.06.2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României care abrogă Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României, cu modificările şi completările ulterioare. 5.1.2. Participarea BNR la monitorizarea îndeplinirii angajamentelor asumate prin documentele de negociere aferente sistemului bancar

Banca Naţională a României participă bilunar la monitorizarea îndeplinirii angajamentelor asumate, în cadrul: (i) documentelor de negociere; (ii) documentelor programatice legate de procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană; (iii) evaluărilor Comisiei Europene asupra „Planului de măsuri prioritare pentru integrare europeană în perioada decembrie 2003-decembrie 2004”.

Baza de date Progress Editor administrată de Oficiul de Asistenţă Tehnică şi Schimb de Informaţii (TAIEX) al Comisiei Europene La fiecare două luni BNR are sarcina de a actualiza unul din

principalele instrumente electronice de evaluare a stadiului armonizării


101

legislative, care asigură un schimb rapid şi sigur de informaţii între statele candidate şi Oficiul TAIEX.

Monitorizări ocazionale ale Comisiei Europene Direcţia Generală Extindere şi Direcţia Generală Piaţă Internă din

cadrul CE au demarat un amplu proces de monitorizare a modului de transpunere, precum şi a gradului de implementare a acquis-ului comunitar în legislaţia naţională. Astfel, BNR transmite ocazional către MIE şi MFP situaţia actualizată a informaţiilor cuprinse în tabelele de monitorizare solicitate de experţii CE. 5.1.3. Participarea BNR la elaborarea secţiunilor referitoare la sectorul bancar din cadrul principalelor documente strategice aferente procesului de pregătire a aderării la UE

Programul Economic de Preaderare (PEP), principalul instrument

de participare la procedurile de coordonare a politicilor economice înainte de momentul aderării, a fost finalizat în luna septembrie 2004 şi actualizat în luna februarie 2005 pentru a fi transmis de autorităţile române, spre analiză, Comisiei Europene de la Bruxelles. BNR a analizat punctele de vedere ale CE şi a transmis clarificările solicitate de experţii CE pe probleme aferente conducerii politicii monetare şi măsurilor de sustenabilitate a deficitului de cont curent.

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, elaborat în vederea negocierii Cadrului de Sprijin Comunitar, este un document programatic la care pentru prima oară BNR a fost solicitată să participe cu contribuţii în cadrul primului capitol „Analiza situaţiei curente”, subcapitolul „Situaţia macroeconomică, inclusiv proiecţiile macroeconomice pentru perioada 2007-2013”.

Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană a prezentat realizările în domeniul îndeplinirii criteriilor de aderare, în perioada septembrie 2003-iunie 2004. Este documentul primordial pe baza căruia are loc evaluarea anuală a Comisiei Europene cu privire la gradul de pregătire a României pentru aderarea la UE şi la progresele realizate în acest sens.

Addendum-ul la Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană, ediţia 2004, completează acest document cu informaţii privind perioada mai-august 2004.


102

Documentele prezentate de România la reuniunile Comitetului de asociere UE-România (noiembrie 2004), ale Subcomitetului nr. 2 de asociere România-UE „Piaţa internă” (19-20 iulie 2004)şi ale Subcomitetului nr. 4 de asociere România-UE „Aspecte economice şi monetare, circulaţia capitalurilor şi statistică” (22-23 iulie 2004)au fost necesare experţilor Comisiei Europene pentru monitorizarea periodică a stadiului îndeplinirii obligaţiilor asumate de România în procesul de negociere. 5.1.4. Pregătirea BNR pentru aderarea la Sistemul European al Băncilor Centrale

O dată cu semnarea Tratatului de Aderare a României la UE, la data de 25 aprilie 2005, BNR va fi implicată tot mai activ, cu statut de observator activ, în toate structurile şi substructurile aferente SEBC, dar şi în alte structuri ale celorlalte instituţii comunitare. Ca urmare, colaborarea dintre Banca Centrală Europeană şi BNR a căpătat noi dimensiuni, prin abordări concrete şi pragmatice, de pregătire a participării la reuniunile de lucru ale comitetelor, grupurilor de lucru şi grupurilor de lucru speciale din structura SEBC. În acest sens, Banca Naţională a demarat deja procesul de ajustare şi pregătire instituţională, primul pas fiind desemnarea Direcţiei Integrare Europeană şi Relaţii Externe ca unitate de coordonare a procesului de aderare a BNR la SEBC, cu sarcini specifice de monitorizare şi coordonare, la nivel centralizat, a procesului de pregătire pentru participarea la reuniunile de lucru din cadrul SEBC. 5.1.5. Activitatea de management al proiectelor PHARE de care beneficiază BNR

1. Programul PHARE 2001 RO 0107.05 BNR – Construcţie Instituţională a finanţat opt proiecte derulate prin următoarele proceduri: twinning light, investiţii şi asistenţă tehnică. Suma contractată pentru realizarea acestor proiecte a fost de 2 764 162 euro, cu o cofinanţare din fonduri proprii în valoare de 775 100 euro. Proiectele incluse în acest program au fost: - RO 0107.05.10.02 – Îmbunătăţirea Sistemului de Rating Bancar şi

Avertizare Timpurie, cu beneficiar direct Direcţia Supraveghere, a avut ca obiectiv consolidarea capacităţii de supraveghere a BNR şi alinierea instrumentelor şi procedurilor interne la practica internaţională în domeniu. Partenerul BNR în acest proiect a fost consorţiul Ernst&Young SRL Bucureşti/Siveco România S.A.,


103

desemnat câştigător al licitaţiei. Proiectul a fost finalizat în luna februarie 2005;

- RO 0107.05.08.02 – Pregătirea profesională a personalului BNR. Obiectivul general al acestui proiect s-a referit la dezvoltarea profesională a personalului din Direcţia Statistică, Direcţia Operaţiuni Bancare, Direcţia Juridică, Direcţia Audit Intern şi Direcţia Integrare Europeană şi Relaţii Externe. Proiectul a fost finalizat în luna octombrie 2004;

- RO 0107.05.04.01 Investiţii – Infrastructura tehnică a noului sistem al balanţei de plăţi. Fondurile au fost destinate achiziţionării de servere, staţii de lucru, o bază de date Oracle, instrumente statistice etc. şi au avut ca beneficiar Direcţia Statistică;

- RO 0107.05.05.01 – Investiţii - Infrastructura tehnică aferentă sistemului informatic privind operaţiunile cu numerar. Fondurile au fost destinate achiziţionării de servere, staţii de lucru, licenţe Oracle, cursuri Oracle, faxuri, imprimante, cititoare de coduri de bare, soft antivirus, cărucioare pentru transportul numerarului etc. Beneficiarul acestui proiect a fost Direcţia Operaţiuni Bancare (actuala Direcţie Emisiune, Tezaur şi Casierie);

- RO 0107.05.07.01 – Investiţii – Creşterea eficienţei operaţiunilor bancare. Fondurile au fost destinate achiziţionării de licenţe software pentru modulele de contabilitate (salarii, plăţi şi încasări, gestiunea stocurilor), pentru Sistemul de Rating Bancar şi Avertizare Timpurie, precum şi pentru achiziţionarea de echipamente (servere, staţii de lucru etc). Principalii beneficiari au fost Direcţia Contabilitate şi Direcţia Supraveghere;

- RO IB FI 05 Twinning Light – Implementarea acquis-ului comunitar pentru Capitolul 3 „Libera circulaţie a serviciilor”. Partenerul BNR a fost Banca Franţei, beneficiarul proiectului fiind Direcţia Reglementare şi Autorizare. Contractul a fost semnat la data de 4 august 2003;

- RO IB FI 06 Twinning Light – Implementarea completă a noului sistem al balanţei de plăţi. Partenerul BNR a fost Banca Olandei, beneficiar fiind Direcţia Statistică. Contractul a fost semnat la data de 30 septembrie 2003;

- RO 0107.05.09.02 Contract Cadru – Asistenţă tehnică pentru pregătirea Specificaţiilor Tehnice şi a Termenilor de Referinţă pentru achiziţionarea echipamentului informatic şi sprijinirea procesului de evaluare a licitaţiilor în cadrul proiectelor RO 0107.05. Firma de


104

consultanţă care a acordat asistenţă BNR a fost firma ECODES Consortium (Belgia), contractul fiind semnat în luna noiembrie 2003;

- RO 0107.05.07.02 Creşterea eficienţei operaţiunilor bancare – Interfaţarea dintre cele trei module achiziţionate în cadrul proiectului de investiţii (Contabilitatea salariilor, Contabilitatea plăţilor şi încasărilor, Contabilitatea stocurilor) şi modulul de Contabilitate Generală. Ca urmare a achiziţionării modulelor software (prevăzute în cadrul proiectului de investiţii – Creşterea eficienţei operaţiunilor bancare) dezvoltate pe platforma Oracle şi datorită migrării la o versiune superioară (Oracle Financials), proiectul „Interfaţarea modulelor de contabilitate cu modulul de Contabilitate Generală” nu a mai avut obiect de activitate. BNR a solicitat oficial anularea licitaţiei aferente acestui proiect;

- RO IB FI 07 TL – Sistemul informatic privind operaţiunile cu numerar. Proiectul a avut ca obiectiv crearea arhitecturii sistemului informatic pentru operaţiunile cu numerar. Având în vedere că nu s-a putut încheia un acord privind implementarea proiectului potrivit procedurilor PHARE, acesta a fost anulat.

2. BNR derulează în prezent proiecte în cadrul programului

PHARE 2003, cea mai mare parte reprezentând o continuare a proiectelor finanţate prin exerciţiul PHARE 2001. Proiectele din cadrul PHARE 2003 includ proiecte de investiţii, proiecte de asistenţă tehnică şi proiectul de înfrăţire (twinning). Pe întreg parcursul anului 2004, BNR a depus eforturi majore pentru pregătirea etapei de implementare aferente fiecărui proiect în parte. În luna martie 2005 a avut loc etapa de lansare a proiectului de înfrăţire dintre BNR şi un consorţiu de bănci centrale condus de Banca Franţei. Beneficiarii proiectului sunt: Direcţia Supraveghere, Direcţia Stabilitate Financiară, Direcţia Statistică, Direcţia Juridică, Direcţia Reglementare şi Autorizare şi Direcţia Audit Intern. Obiectivele Proiectului de înfrăţire sunt: (i) întărirea funcţiei de supraveghere bancară bazate pe rezultatele analizei de risc; (ii) crearea stimulentelor pentru îmbunătăţirea competitivităţii şi solidităţii instituţiilor de credit; (iii) implementarea standardelor europene în statistica conturilor financiare; (iv) îmbunătăţirea expertizei BNR în domeniul juridic; (v) continuarea armonizării legislative în domeniul reglementării bancare; (vi) armonizarea activităţilor de audit intern cu practica băncilor centrale din statele membre.


105

5.2. Consolidarea independenţei BNR – una dintre cele mai importante realizări în procesul de pregătire a aderării la UE

Elaborarea şi aprobarea cadrului legislativ prin care se menţionează explicit stabilitatea preţurilor ca obiectiv fundamental al Băncii Naţionale şi prin care se consolidează gradul de independenţă a băncii centrale reprezintă un moment de cotitură pentru transformarea BNR într-o bancă modernă, compatibilă cu principiile Sistemului European al Băncilor Centrale. Principalele modificări şi completări aduse Legii nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României în conformitate cu angajamentele asumate în procesul de negociere şi pentru respectarea prevederilor acquis-ului comunitar aferent Capitolului 11 „Uniunea Economică şi Monetară” au urmărit: (i) statuarea unicităţii obiectivului funda-mental al Băncii Naţionale a României de asigurare şi menţinere a stabilităţii preţurilor; (ii) consolidarea independenţei Băncii Naţionale a României; (iii) interzicerea oricărei posibilităţi de finanţare directă de către banca centrală a instituţiilor publice; (iv) eliminarea accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare.

Conform Documentului de Poziţie aferent Capitolului 11 „Uniunea Economică şi Monetară”, având în vedere faptul că în momentul aderării la Uniunea Europeană România va fi considerată ţară cu derogare de la adoptarea monedei unice, Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României include şi prevederi cu caracter tranzitoriu, după cum urmează:

• Prevederi care intră în vigoare începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, referitoare la: (i) condiţiile de realizare a schimburilor de informaţii dintre Banca Naţională şi diverse entităţi; (ii) extinderea inter-dicţiei de a efectua operaţiuni pe piaţa monetară primară şi, respectiv, de a efectua operaţiuni de creditare pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare asupra organismelor şi companiilor de drept public din statele membre ale Uniunii Europene; (iii) participarea BNR la aranjamente de compensare, depozitare, decontare şi plată sau la alte contracte având acest scop, încheiate cu instituţii centrale sau cu organizaţii colective de specialitate, publice şi private, având sediul în străinătate;

• Prevederi care intră în vigoare începând cu data aderării României la Eurosistem, referitoare la: (i) participarea BNR la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi, în concordanţă cu pre-vederile art. 6 alin. (2) din Statutul


106

Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene; (ii) extinderea sferei de cuprindere a active-lor eligibile pentru garantarea creditelor acordate de Banca Naţională a României; (iii) lărgirea sferei de cuprindere a entităţilor cărora BNR le poate furniza lichidităţi în condiţiile legii; (iv) regimul conflictului de interese aplicabil membrilor Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României implicaţi în exercitarea atribuţiilor legate de participarea la Sistemul European al Băncilor Centrale.

De asemenea, la elaborarea noii legi s-a urmărit şi respectarea angajamentelor asumate prin documentele de negociere la:

- Capitolul 3 „Libera circulaţie a serviciilor”, prin preluarea prevederilor legislaţiei comunitare referitoare la schimbul de informaţii şi secretul profesional, aplicabile autorităţilor naţionale împuternicite să supravegheze instituţiile de credit40;

- Capitolul 4 „Libera circulaţie a capitalurilor”, prin preluarea prevederilor din acquis-ul comunitar aferent sistemelor de plăţi;

- Armonizarea cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare, cu prevederile Codului Fiscal, precum şi cu alte acte legislative naţionale.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României la data de 31 iulie 2004 a atras după sine iniţierea unui proces de modificare şi completare a cadrului legal în care Banca Naţională a României îşi desfăşoară activitatea. În acest context, în aplicarea prevederilor art. 21 şi 28 ale Legii nr. 312/2004, BNR a emis:

- Circulara nr. 16/27.07.2004 privind perceperea de comisioane pentru operaţiunile efectuate prin contul curent general al Trezoreriei statului;

- Circulara nr. 17/27.07.2004 privind comisioanele percepute de către Banca Naţională a României pentru efectuarea operaţiunilor în valută.

Procedura de lucru utilizată pentru perceperea acestor categorii de comisioane este amendată în baza Ordonanţei Guvernului nr. 10/2005 privind reglementarea unor măsuri financiare, prin intermediul unor convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României, şi anume: – Convenţia nr. 15570/1/2005 privind operaţiunile cu titluri de stat, semnată la data de 31 ianuarie 2005; 40 Art. 30 şi art. 56 din Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 martie 2000 privind accesul la exercitarea activităţii bancare şi desfăşurarea acesteia de către instituţiile de credit.


107

– Convenţiile privind încasarea comisioanelor pentru operaţiunile desfăşurate prin conturile în lei şi valută deschise de MFP la BNR, semnate în cursul lunii aprilie 2005. 5.3. Relaţiile financiare internaţionale

Fondul Monetar Internaţional (FMI) România este membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) din

anul 1972. În prezent, cota de participare (capitalul subscris şi vărsat) a României este de 1 030,2 milioane DST, din care 243,825 milioane DST în aur şi valute şi 786,375 milioane DST în lei, într-un cont al FMI deschis la BNR.

În relaţia cu FMI, anul 2004 a debutat prin prezenţa la Bucureşti, în perioada 19 februarie-5 martie, a unei misiuni a Departamentului Europa din cadrul FMI. Scopul misiunii a fost acela de stabilire împreună cu autorităţile române a principalelor elemente ale unui program macroeconomic ce urma a fi susţinut de un aranjament stand-by de tip preventiv.

Concomitent cu această misiune, în perioada 23-25 februarie 2004, directorul adjunct al Departamentului Europa s-a aflat la Bucureşti în cadrul consultărilor periodice prevăzute la Art. IV din Statutul FMI.

Cu această ocazie şi ca o precondiţie pentru aprobarea unui nou aranjament stand-by a fost realizată şi o evaluare a performanţelor la nivel macroeconomic ale României în cadrul programelor susţinute de aranjamentele cu Fondul Monetar Internaţional în perioada anilor 1990. Această evaluare a fost discutată de Consiliul Executiv al FMI în şedinţa din 12 aprilie 2004, prilej cu care Directorii executivi ai FMI au recomandat României continuarea implementării reformelor structurale şi susţinerea stabilităţii macroeconomice, precum şi încheierea unui aranjament stand-by de tip preventiv cu acces redus la resursele FMI. Raportul staff-ului FMI „Romania: Ex Post Assessment of Longer-Term Program Engagement” este publicat pe site-ul Fondului (www.imf.org).

Ca urmare a transmiterii de către autorităţile române, în 22 iunie 2004, a Scrisorii de intenţie şi a Memorandumului de politici economice şi financiare pentru perioada 2004-2006, Consiliul Executiv al FMI a analizat şi aprobat, în şedinţa din 7 iulie 2004, încheierea unui aranjament stand-by pe o perioadă de 24 de luni, pentru suma de 250 milioane DST (aproximativ 367 milioane dolari SUA). Întrucât autorităţile române au exprimat intenţia de a nu efectua trageri în cadrul acestui aranjament, acesta este considerat ca fiind un acord de supraveghere preventivă


108

(precautionary). Raportul personalului FMI, Scrisoarea de intenţie şi Memorandumul de politici economice şi financiare sunt disponibile atât pe site-ul reprezentanţei FMI (www.fmi.ro) în limba română, cât şi pe site-ul FMI.

Totodată, Consiliul Executiv a aprobat consultarea în cadrul Art. IV din Statutul FMI. Raportul întocmit de personalul Fondului este disponibil atât pe site-ul reprezentanţei FMI, în limba română, cât şi pe site-ul FMI.

Prima analiză a performanţelor economice ale României prevăzută în Aranjamentul stand-by de supraveghere preventivă a fost finalizată în şedinţa Consiliului Executiv al FMI din 22 septembrie 2004. Raportul personalului FMI, Scrisoarea de intenţie şi Memorandumul suplimentar de politici economice şi financiare sunt disponibile atât pe site-ul reprezentanţei FMI, în limba română, cât şi pe site-ul FMI.

În contextul noului aranjament stand-by de supraveghere preventivă convenit cu FMI şi în cadrul politicii acestuia de protejare a resurselor, a fost efectuată şi o nouă analiză în urma căreia a fost elaborat raportul Romania – Safeguards Assessment (17 iunie 2004). Raportul face o evaluare cu privire la mecanismul de audit intern şi extern, structura juridică şi independenţa BNR, raportarea financiară şi sistemul controlului intern al băncii centrale pentru a asigura faptul că utilizarea resurselor furnizate de FMI este monitorizată şi controlată în mod adecvat. Totodată, raportul din 2004 constată îndeplinirea tuturor recomandărilor prevăzute în raportul anterior (din 2002).

De asemenea, în cursul anului 2004, în cadrul unor misiuni prezente la Bucureşti, Fondul Monetar Internaţional a acordat asistenţă tehnică Băncii Naţionale a României în domeniile: creşterea creditului de consum, ţintirea inflaţiei şi în vederea subscrierii la SDDS (Standardul de Diseminare a Datelor Speciale).

În anul 2004 au fost rambursate FMI rate de credit în valoare de 115,294 milioane DST şi s-au plătit dobânzi însumând 10,572 milioane DST, din care 1,306 milioane DST dobânzi nete asupra DST (alocări-disponibil).

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) La 31 decembrie 2004, datele privind relaţia BIRD-România au

relevat existenţa unui portofoliu de 47 de proiecte (în derulare şi finalizate), cu o valoare totală de 4 815 milioane dolari SUA. În derulare erau înregistrate:


109

– 22 de acorduri de împrumuturi, reprezentând un angajament net în sumă de 1 646,5 milioane dolari SUA; – 4 acorduri prin care Banca a asigurat o finanţare nerambursabilă cu o valoare totală de 27,7 milioane dolari SUA.

Structura portofoliului de împrumuturi a fost următoarea: – în domeniul educaţiei şi al sănătăţii, finanţarea a fost de 210 milioane dolari SUA, reprezentând 13 la sută din total; – în domeniul infrastructurii, mineritului şi energiei, finanţarea a fost de 793 milioane dolari SUA, reprezentând 47 la sută din total; – în domeniul dezvoltării sectorului financiar şi privat, finanţarea a fost de 192,5 milioane dolari, reprezentând 11,7 la sută din total; – în domeniul mediului şi unei dezvoltări sociale durabile, finanţarea a fost de 479 milioane dolari SUA, reprezentând 29 la sută din total.

La 17 septembrie 2004, Board-ul Băncii Mondiale a aprobat un împrumut de 150 milioane dolari SUA în cadrul unui program de finanţare multianuală (Romania Programmatic Adjustment). Acest împrumut de ajustare programatică (PAL 1) face parte dintr-o serie de trei astfel de finanţări pe care Banca Mondială le va derula în România. El va susţine implementarea programului guvernamental de reforme în domeniul juridic, al administraţiei publice, al Codului muncii şi al pieţei de capital. Măsurile prevăzute sunt sincronizate cu acţiunile cuprinse în programul de aderare a României la Uniunea Europeană şi vor asigura continuarea şi finalizarea procesului de privatizare iniţiat prin Acordul de Împrumut pentru Ajustarea Sectorului Privat (PSAL), a cărui ultimă tranşă în valoare de 169,9 milioane euro a fost disponibilizată la 7 iulie 2004.

În anul 2004, BNR a transferat, la solicitarea Biroului Băncii Mondiale din Bucureşti din contul BIRD în lei, deschis la BNR, într-un cont la o bancă comercială, suma totală de 8 250 milioane lei, reprezentând cheltuieli administrative efectuate în România.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) În anul 2004, România a păstrat poziţia a treia în rândul ţărilor de

operare BERD în ceea ce priveşte volumul asistenţei financiare primite (după Federaţia Rusă şi Polonia).

Din anul 1992 şi până la 31 decembrie 2004, BERD a acordat României un sprijin financiar în sumă cumulată de 2 506,8 milioane euro (reprezentând 140 angaja-mente semnate), din care 897,906 milioane euro


110

(35,82 la sută) au susţinut sectorul de stat. Totodată, 656,8 milioane euro (26,2 la sută) au fost destinaţi sectorului financiar.

Conform Hotărârii Guvernului nr.263/1998 privind procedurile şi modalităţile de plată aferente majorării capitalului autorizat al României la BERD, plata acţiunilor subscrise şi vărsate se efectuează în opt rate anuale egale în valoare de 1,350 milioane euro: 40 la sută efectiv, iar 60 la sută prin bilet la ordin denominat în euro emis de Ministerul Finanţelor Publice. Astfel, la 15 aprilie 2004, a fost achitată cea de a şaptea rată privind participaţia României la capitalul BERD: 540 000 euro au fost transferaţi într-un cont al Băncii deschis într-o bancă din străinătate, iar biletul la ordin în valoare de 810 000 euro emis de MFP a fost depozitat la BNR.

Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BCDMN) La finele anului 2004, activitatea BCDMN în România s-a

materializat în cele opt acorduri de împrumut în derulare, cu o valoare totală de 62,471 milioane dolari SUA, România ocupând locul şase din punct de vedere al angajamentelor de finanţare ale Băncii în raport cu cele 11 state membre (11,22 la sută din total).

La data de 5 martie 2004 a fost achitată cea de a şaptea tranşă din valoarea biletului la ordin reprezentând 20 la sută din contribuţia României la capitalul Băncii pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre.

Banca Europeană pentru Investiţii (BEl) BEI reprezintă o sursă complementară de finanţare, acoperind

maximum 50 la sută din costurile unui proiect. La 31 decembrie 2004 erau înregistrate în total 50 de acorduri de

împrumut încheiate între România şi Banca Europeană pentru Investiţii cu o valoare cumulată de peste 3 078,9 milioane euro, din care 1 858,2 milioane euro au constituit împrumuturi acordate în perioada ultimilor cinci ani. În anul 2004 BEI a semnat cu ţara noastră un singur proiect, în valoare de 78,9 milioane euro – Proiectul privind Reabilitarea Sectorului de Sănătate (Health Sector Rehabilitation Project).

Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) Conform deciziei Adunării Generale a BRI din 28 iunie 2004,

pentru fiecare acţiune deţinută de membrii Băncii a fost alocat un dividend în valoare de 225 DST. Ca urmare, cu data valutei 2 iulie 2004, contul BNR deschis la BRI a fost creditat cu suma de 3,309 milioane CHF. Această sumă reprezintă echivalentul în franci elveţieni a celor 1,8


111

milioane DST cuvenite Băncii Naţionale pentru cele 8 000 de acţiuni deţinute din capitalul BRI.

La 31 decembrie 2004, valoarea în moneda naţională a cotei de capital deţinute de BNR a fost de 1 808,887 miliarde lei (1 DST=45 222,17 lei).

Banca Internaţională de Cooperare Economică (BICE) şi Banca Internaţională de Investiţii (BII) Activitatea din anul 2004 a fost marcată de finalizarea procesului de

restructurare a datoriei Federaţiei Ruse faţă de BII şi încheierea primei etape de restructurare a datoriei acestei ţări faţă de BICE, urmând ca în cursul anului 2005 să se finalizeze şi reglementarea celei de-a doua etape a datoriei.

Totodată, ca urmare a hotărârilor adoptate de Consiliile celor două bănci, s-a înfiinţat Grupul de lucru al reprezentanţilor împuterniciţi ai conducătorilor de delegaţii ale ţărilor membre ale BII şi BICE, a cărui sarcină principală este de a analiza şi evalua situaţia celor două bănci şi posibilităţile de restructurare a acestora în vederea unei relansări a activităţii lor.

Alte activităţi internaţionale În cursul anului 2004 Banca Naţională a beneficiat, pe bază

bilaterală, de asistenţă tehnică de la Deutsche Bundesbank în domeniul auditului intern şi de la Banca Angliei în domeniul ţintirii inflaţiei.

În ceea ce priveşte activitatea de recuperare a creanţelor externe ale României pro-venite din activitatea de comerţ exterior şi alte activităţi externe, derulate în baza acordurilor guvernamentale, de cliring şi comerciale înainte de 31 decembrie 1989, începând cu anul 1998 Banca Naţională a României a reiterat poziţia sa prezentată Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de membră a Comisiilor Inter-departamentale pentru recuperarea creanţelor externe, potrivit căreia prevederile legislaţiei care guvernează reglementarea creanţelor externe ale României nu sunt compatibile cu atribuţiile băncii centrale, fiind oportune simplificarea şi actualizarea cadrului legislativ de desfăşurare a acestei activităţi.

În urma demersurilor Băncii Naţionale, Ministerul Finanţelor Publice a iniţiat, în cursul anului 2004, unele acte normative de modificare a cadrului legislativ de desfăşurare a activităţii de recuperare a creanţelor, în baza cărora BNR nu mai are atribuţii în cadrul Comisiilor Interdepartamentale şi nu mai figurează ca membră a acestora.


112

În acest sens, au fost adoptate următoarele acte normative: – Legea nr. 153/2004 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 59/1994; – Legea nr. 350/2004 pentru modificarea art.2 din Legea nr. 29/1994; – Hotărârea Guvernului nr.1939/2004 pentru modificarea art.2 din Hotărârea Guvernului nr. 362/1994 privind constituirea Comisiei Interdepartamentale.

La 1 iulie 2004, prin efectuarea ultimei plăţi scadente din angajamentul de plată al României faţă de R.F.Germania a fost lichidat soldul în valută în favoarea R.F.Germania, angajament stabilit în baza Acordului guvernamental între România şi R.F.Germania privind încheierea decontărilor în ruble, semnat la 26 octombrie 1995, şi a Convenţiei între Kreditanstalt für Wiederaufbau, Sucursala Berlin, şi Banca Naţională a României, încheiată la 28 decembrie 1995. 5.4. Administrarea rezervelor internaţionale A. Rezervele internaţionale ale statului

În cursul anului 2004, rezervele internaţionale ale României s-au majorat cu 4,4 miliarde euro – cea mai accentuată creştere din ultimii 7 ani –, nivelul absolut atins, de 11,9 miliarde euro, reprezentând un nou maxim istoric. La 31 decembrie 2004, rezervele internaţionale erau formate din 10,8 miliarde euro în valute (90,76 la sută) şi 1,1 miliarde euro (9,24 la sută) reprezentând echivalentul a 105,042 tone aur.

Dimensiunea rezervei valutare a fost influenţată de operaţiunile de politică monetară ale Băncii Naţionale, de operaţiunile de plăţi şi încasări în valută rezultate din politica Ministerului Finanţelor Publice privind finanţarea deficitului bugetar şi achitarea obligaţiilor în contul datoriei publice şi public garantate, de încasările rezultate în urma vânzărilor de acţiuni deţinute de stat, precum şi de constituirea de către băncile comerciale a rezervelor minime obligatorii în valută.


113

Tabel 5.4. Variaţia rezervei valutare în anul 2004 - milioane euro -

Total, din care: 4 439,20

Intrări

1. Cumpărări de valută de pe piaţa internă 3 375,88

2. Intrări de sume în valută în conturile Ministerului Finanţelor Publice

1 289,97

3. Alimentarea conturilor de rezerve minime obligatorii în valută ale băncilor comerciale

1 140,57

4. Venituri obţinute din administrarea rezervei internaţionale 198,10 5. Cedări la rezerva valutară 9,99 Ieşiri 1. Rambursarea datoriei publice directe 887,72 2. Rambursarea datoriei public garantate 128,49 3. Vânzări de valută pe piaţa internă 191,20 4. Plăţi în contul cotizaţiilor datorate de instituţiile statului către organismele şi organizaţiile internaţionale 15,38

5. Alte plăţi 8,04

Rezerva de aur a scăzut cu 313 kilograme, de la 105,355 tone la 105,042 tone, ca urmare a continuării restituirilor către persoanele îndreptăţite conform prevederilor legale şi a operaţiunilor de tranzacţionare de depozite pe piaţa internaţională. Din punct de vedere valoric, în anul 2004 s-a înregistrat o scădere de 36,23 milioane euro, ca urmare a evoluţiei preţului aurului pe piaţa internaţională. B. Pieţele financiare internaţionale

Anul 2004 a marcat revenirea economiei SUA la un ritm de creştere apropiat de ceea ce analiştii economici consideră a fi potenţialul de creştere pe termen lung al acestei ţări. Astfel, produsul intern brut a crescut în termeni reali cu 4,4 la sută faţă de 3 la sută în 2003.

În condiţiile expansiunii economice, bazată în principal pe sporirea cererii interne de bunuri şi servicii, şi ale dinamicii accelerate a preţurilor de import de la un ritm de 2,4 la sută în 2003 la 6,7 la sută în 2004, sub influenţa majorării cu peste 33 la sută a preţului petrolului şi a deprecierii


114

cu 7 la sută a dolarului SUA (faţă de un coş de valute format din monedele principalilor parteneri comerciali ai SUA), presiunile inflaţioniste s-au intensificat, fapt reflectat de creşterea preţurilor de consum cu un ritm anual de 3,3 la sută în 2004 faţă de 1,9 la sută în 2003 (decembrie/decembrie).

Analizând aceste evoluţii, Fed a majorat începând cu luna iunie rata dobânzii de referinţă pentru prima dată după patru ani, creşterea cumulată a acesteia în anul 2004 fiind de 125 de puncte de bază, până la un nivel de 2,25 la sută.

În zona euro, Banca Centrală Europeană a menţinut rata dobânzii de referinţă la 2 la sută, pe tot parcursul anului 2004, deşi economiile celor 12 state membre au crescut cu un ritm de 2 la sută, semnificativ superior celui înregistrat în anul anterior (0,7 la sută). Dinamica preţurilor de consum s-a intensificat de la 2 la sută în 2003 la 2,4 la sută în 2004 (decembrie/decembrie), dar oficialii BCE au considerat că atingerea obiectivului privind stabilitatea preţurilor pe termen lung nu a fost periclitată, fiind oportună menţinerea politicii monetare acomodative în vederea stimulării în continuare a creşterii economice.

În Marea Britanie, creşterea economică a înregistrat în anul 2004 un ritm superior celui din anul precedent, respectiv 3,1 la sută faţă de 2,25 la sută. Ritmul anual de creştere a preţurilor de consum a fost de 1,6 la sută, faţă de 1,3 la sută în 2003. Piaţa forţei de muncă a fost caracterizată în continuare printr-o rată a şomajului redusă comparativ cu celelalte ţări dezvoltate, respectiv de 2,6 la sută, ceea ce a determinat creşterea veniturilor medii salariale cu un ritm de 4,3 la sută în 2004 faţă de 3,6 la sută în 2003.

Luând în considerare creşterea economică din Marea Britanie şi din principalele state dezvoltate care reprezintă partenerii comerciali cei mai importanţi, creşterea veniturilor în Marea Britanie şi a preţurilor materiilor prime pe plan internaţional, Banca Angliei a decis majorarea dobânzii de referinţă cu 100 de puncte de bază, de la 3,75 la sută la 4,75 la sută.

Piaţa de capital a fost influenţată de evoluţiile economice mai sus amintite, dar şi de menţinerea tensiunilor geopolitice la un nivel ridicat. Atentatele din Spania şi Turcia, precum şi prelungirea stării tensionate din Irak au determinat amânarea unor decizii ale investitorilor privind repoziţionarea portofoliilor acestora conform noilor coordonate economice.


115

Astfel, în SUA indicele bursier Dow Jones a crescut cu 3,15 la sută, aducând un randament mai slab decât obligaţiunile de stat, care au avut un randament de 3,5 la sută.

În zona euro, diferenţa între randamentul adus de obligaţiunile guvernamentale şi acţiuni a fost chiar mai mare, acestea fiind de 7,7 la sută şi, respectiv, 4,3 la sută.

Piaţa valutară a fost marcată de continuarea deprecierii dolarului, îndeosebi în partea a doua a anului, datorită îngrijorării crescânde a investitorilor în legătură cu evoluţia deficitelor, bugetar şi de cont curent, ale Statelor Unite şi posibilele dificultăţi în finanţarea acestora. Deşi oficialii europeni şi-au exprimat în mod repetat şi public nemulţumirea faţă de aprecierea euro, statele asiatice au refuzat să permită aprecierea propriilor monede faţă de dolarul SUA, ceea ce a determinat menţinerea unor dezechilibre globale. Politica de intervenţii a băncilor centrale din zona Asia/Pacific a avut drept rezultat creşterea semnificativă a rezervelor internaţionale, în această zonă fiind concentrate 60 la sută din rezervele internaţionale totale existente pe plan mondial.

Preţul aurului exprimat în dolari a crescut în anul 2004 cu 5,5 la sută, atingând nivelul de 457 dolari SUA/uncie, maximumul ultimilor 16 ani. La baza creşterii preţului aurului au stat deprecierea dolarului SUA pe piaţa valutară, escaladarea tensiunilor geopolitice şi creşterea presiunilor inflaţioniste în principalele state dezvoltate. Este de remarcat faptul că preţul aurului exprimat în euro a scăzut cu 1,2 la sută, în timp ce preţul exprimat în yeni japonezi a crescut cu doar 0,7 la sută.

Băncile centrale europene au anunţat reînnoirea pentru încă 5 ani, cu începere din septembrie 2004, a acordului prin care îşi limitează vânzările de aur (la maximum 500 tone/an faţă de limita de 400 tone din acordul precedent). În acest context, Banca Franţei a declarat că a ajuns la o înţelegere cu factorii politici în privinţa vânzării a unei cantităţi de 500-600 tone de aur în următorii 5 ani. De asemenea, Banca Naţională a Elveţiei, Banca Olandei şi Banca Naţională a Austriei şi-au declarat intenţiile de vânzare a 130 tone, 100 tone şi respectiv 90 tone de aur în cadrul aceluiaşi acord. C. Administrarea rezervelor internaţionale

În anul 2004 în activitatea de administrare a rezervelor internaţionale au fost urmărite cele trei obiective fundamentale, consacrate în practica internaţională şi anume siguranţa, lichiditatea şi realizarea de venituri din activitatea de investire.


116

În vederea limitării riscului de credit, au fost efectuate plasamente în obligaţiuni emise de entităţi aflate în categoriile cele mai sigure existente pe plan internaţional. Conform strategiei aprobate de Consiliul de administraţie al BNR, s-a investit doar în titluri emise de Guvernul SUA, agenţiile guvernamentale sau cele sponsorizate de Guvernul SUA, guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europene, agenţiile guvernamentale sau cele sponsorizate de guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europene şi instituţiile supranaţionale. Din punct de vedere al ponderilor diferitelor categorii de instrumente, anul 2004 nu a consemnat modificări majore, obligaţiunile guvernamentale continuând să deţină o pondere majoritară în structura rezervelor internaţionale. Tot în scopul diminuării riscului de neplată, au fost stabilite relaţii de lucru cu noi instituţii financiare internaţionale, care s-au încadrat în criteriile solicitate de BNR privind nivelul rating-ului, reputaţia, calitatea şi promptitudinea serviciilor.

Structura valutară a rezervelor internaţionale a fost marcată de menţinerea ponderii majoritare a monedei euro, căreia îi revine, conform strategiei adoptate, o limită de 60 la sută din totalul rezervei valutare. Ponderea dolarului american a înregistrat o uşoară scădere, de 2 puncte procentuale, iar ponderea lirei sterline s-a menţinut la 5 la sută.

La începutul anului 2004, riscul de dobândă a crescut semnificativ ca urmare a anticipărilor operatorilor de pe pieţele internaţionale privind majorarea dobânzii în SUA. Dată fiind relaţia inversă dintre dobânda cotată pe piaţă şi preţul obligaţiunilor, active ce constituie partea cea mai importantă a rezervelor internaţionale, creşterea dobânzilor pe piaţă ar fi determinat scăderea preţului titlurilor din portofoliu, cu implicaţii negative asupra veniturilor Băncii Naţionale.

Luând în considerare această perspectivă, Consiliul de administraţie al BNR a decis, la propunerea Comitetului de administrare a rezervelor internaţionale, flexibilizarea procesului de investire a rezervelor internaţionale, în sensul adaptării structurii portofoliului la evoluţiile concrete ale pieţelor financiare internaţionale. În aplicarea acestei strategii, obiectivul principal urmărit a fost atingerea unei rate de rentabilitate a investiţiilor de cel puţin 1 la sută pe un orizont de timp de 12 luni.

Punerea în practică a acestei abordări noi a fost facilitată de capacitatea instituţională dezvoltată în ultimii ani în cadrul Băncii Naţionale, iar rezultatul a fost pozitiv, rata de rentabilitate obţinută în perioada de aplicare a noii strategii fiind de 1,53 la sută.

Veniturile obţinute din activitatea de administrare a rezervelor internaţionale s-au ridicat la 198,1 milioane euro.


117

Capitolul 6

Regimul juridic al activităţii

bancare 6.1. Domeniul de aplicarea a legii bancare, unele definiţii, sedii şi interdicţii 6.2. Activităţi permise băncilor 6.3. Autorizarea 6.6. Retragerea autorizaţiei 6.5. Fuziunea şi divizarea 6.6. Organizarea şi conducerea băncilor 6.7. Conflictul de interese 6.8. Secretul profesional în domeniul bancar şi schimbul de informaţii între autorităţi 6.9. Cerinţe operaţionale 6.10. Sistemele de plăţi


118

Capitolul 6

Regimul juridic al activităţii bancare

Pe teritoriul României, orice persoană care desfăşoară activitate bancară are obligativitatea deţinerii unei autorizaţii emise de Banca Naţională a României41.

6.1. Domeniul de aplicarea a legii bancare, unele definiţii, sedii şi interdicţii

Activitatea bancară în România se desfăşoară prin instituţii de credit

autorizate, în condiţiile legii. Instituţia de credit reprezintă: a) entitatea care desfăşoară cu titlu profesional activitate de atragere

de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi de acordare de credite în cont propriu;

b) entitatea emitentă de moneda electronica, alta decât cea prevăzută la lit. a), denumita instituţie emitentă de monedă electronică.

Prin public se înţelege orice persoană fizică, persoană juridică ori entitate fără personalitate juridică, ce nu are capacitatea şi experienţa necesare pentru evaluarea riscului de nerambursare a sumelor depuse. Nu intră în categoria de public: statul, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, agenţiile guvernamentale, băncile centrale, instituţiile de credit, instituţiile financiare şi alte instituţii similare.

În România instituţiile de credit se pot constitui şi pot funcţiona ca bănci, organizaţii cooperatiste de credit, instituţii emitente de monedă electronică şi case de economii pentru domeniul locativ.

41 Legea nr. 58 din 5 martie 1998 privind activitatea bancară. Avem în vedere şi modificările aduse de: Ordonanţa de Urgenţă nr. 24 din 25 martie 1999; Ordonanţa de Urgenţă nr. 56 din 19 mai 2000; Ordonanţa de Urgenţă nr. 137 din 18 octombrie 2001; Legea nr. 246 din 29 aprilie 2002; Legea nr. 357 din 6 iunie 2002; Legea nr. 414 din 26 iunie 2002; Legea nr. 485 din 18 noiembrie 2003; Legea nr. 116 din 19 aprilie 2004; Legea nr. 278 din 23 iunie 2004 şi Legea nr. 443 din 1 noiembrie 2004.


119

Legea bancară este aplicabilă băncilor şi instituţiilor emitente de moneda electronică, persoane juridice române, şi sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine.

Organizarea şi funcţionarea instituţiilor de credit care se constituie ca organizaţii cooperatiste de credit şi case de economii pentru domeniul locativ sunt reglementate prin legi speciale.

În înţelesul legii bancare, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

1. activitate bancară - atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu;

2. instituţie financiară - o entitate, alta decât o instituţie de credit, al cărei obiect principal de activitate constă în dobândirea de participaţii sau în efectuarea uneia sau mai multora dintre activităţile financiare (prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b)-l) din legea bancară;

3. societate-mamă - entitatea care se află în una dintre următoarele situaţii:

a) deţine direct şi/sau indirect majoritatea drepturilor de vot într-o altă entitate, denumită filială;

b) are dreptul să numească sau să revoce majoritatea membrilor organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor unei alte entităţi, denumită în continuare filială, şi este în acelaşi timp acţionar sau asociat al acelei entităţi;

c) are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra unei entităţi, denumită filială, la care este acţionar sau asociat, în virtutea unor clauze cuprinse în contracte încheiate cu entitatea respectivă sau a unor prevederi cuprinse în actul constitutiv al acestei entităţi, în situaţia în care legislaţia care guvernează statutul filialei permite existenţa unor astfel de clauze ori prevederi;

d) este acţionar sau asociat al unei entităţi, denumită filială, şi în ultimii 2 ani a numit singur, ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot, majoritatea membrilor organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor filialei;

e) este acţionar sau asociat al unei entităţi, denumită filială, şi controlează singur, în baza unui acord încheiat cu ceilalţi acţionari sau asociaţi, majoritatea drepturilor de vot în acea filială;

4. sucursala - unitatea operaţională fără personalitate juridică a unei instituţii de credit, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activităţile instituţiei de credit, în limita mandatului dat de aceasta;

5. autoritate competentă - autoritatea naţională însărcinată cu supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit;


120

6. depozit - suma de bani încredinţată în următoarele condiţii: a) să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte

facilităţi, la cerere ori la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;

b) să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanţii;

7. credit - orice angajament de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei sume de bani;

8. conducători - persoanele care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârii organelor statutare ale instituţiei de credit, sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt investite cu competenţa de a angaja răspunderea instituţiei de credit; nu intră în această categorie persoanele care asigură conducerea nemijlocită a compartimentelor din cadrul băncii, a sucursalelor şi a altor sedii secundare. În cazul sucursalelor instituţiilor de credit străine care desfăşoară activitate pe teritoriul României, conducătorii sunt persoanele împuternicite de instituţia de credit să conducă activitatea sucursalei şi să angajeze legal în România instituţia de credit străină;

9. acţionar semnificativ - persoana fizică, persoana juridică sau grupul de persoane fizice şi/sau juridice care acţionează împreună şi care deţin direct sau indirect o participaţie de 10% ori mai mult din capitalul social al unei societăţi sau din drepturile de vot ori o participaţie care permite exercitarea unei influenţe semnificative asupra gestiunii şi politicii de afaceri a acesteia;

10. grup de persoane care acţionează împreună - două ori mai multe persoane fizice sau juridice care înfăptuiesc o politică comună faţă de societate;

11. autorizaţie - actul emis de autoritatea competentă, care dă dreptul de a desfăşura activităţile specificate în acesta;

12. instituţie emitentă de monedă electronică - persoana juridică emitentă de mijloace de plată în formă de monedă electronică;

13. monedă electronică - valoarea monetară reprezentând o creanţă asupra emitentului, care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este stocată pe un suport electronic; b) este emisă în schimbul primirii de fonduri a căror valoare nu

poate fi mai mică decât valoarea monetară emisă;


121

c) este acceptată ca mijloc de plată şi de alte entităţi decât emitentul; 14. capital iniţial - partea fondurilor proprii, cuprinzând capitalul

social sau capitalul de dotare şi alte elemente bilanţiere, calculată şi actualizată conform metodologiei stabilite prin reglementările Băncii Naţionale a României;

15. fonduri proprii - fondurile de care dispun instituţiile de credit, a căror metodologie de calcul este stabilită de Banca Naţională a României prin reglementări;

16. state membre - statele membre ale Uniunii Europene şi celelalte state aparţinând Spaţiului Economic European;

17. stat membru de origine - statul membru în care instituţia de credit a fost autorizată;

18. un singur debitor - orice persoană ori grup de persoane fizice şi/sau juridice faţă de care banca are o expunere şi care sunt legate economic între ele, în sensul că:

a) una dintre persoane exercită controlul asupra celorlalte, direct sau indirect;

b) nivelul cumulat al expunerilor reprezintă un singur risc de credit pentru bancă, întrucât persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât, dacă unele dintre ele vor întâmpina dificultăţi de rambursare, alta sau celelalte vor întâmpina dificultăţi similare; în cazul acestor persoane se vor lua în considerare, fără a fi limitative, următoarele situaţii:

- sunt filiale ale aceleiaşi entităţi; - au aceeaşi conducere; - între ele există o interdependenţă comercială directă, care nu

poate fi substituită într-un termen scurt; 19. expunere - orice risc al unei bănci, efectiv sau potenţial, care

trebuie evidenţiat în bilanţ şi/sau în afară bilanţului şi care decurge din următoarele, fără a se limita la acestea:

a) credite; b) investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare; c) alte participaţii de natura imobilizărilor financiare; d) efecte de comerţ scontate sau avalizate; e) garanţii emise; f) acreditive deschise sau confirmate; 20. societate prestatoare de servicii auxiliare sau conexe -

societatea al cărei obiect de activitate constă în principal în deţinerea şi administrarea de bunuri mobile şi imobile, în servicii de procesare a datelor şi administrare de baze de date ori în alte activităţi, având un


122

caracter conex în raport cu activitatea principală a uneia sau mai multor instituţii de credit;

21. stat membru gazdă - statul membru în care instituţia de credit are deschisă o sucursală sau în care prestează servicii în mod direct;

22. holding financiar - o societate-mamă, instituţie financiară ale cărei filiale sunt exclusiv instituţii de credit sau sunt în principal instituţii de credit ori instituţii financiare, dar cel puţin una să fie o instituţie de credit;

23. societate tip holding - o societate-mama, alta decât un holding financiar sau o instituţie de credit, ale cărei filiale includ cel puţin o instituţie de credit;

24. legături strânse - relaţiile existente între două ori mai multe persoane fizice şi/sau juridice aflate în una dintre următoarele situaţii:

a) una dintre persoane deţine o participaţie directă sau prin intermediul unei relaţii de control de cel puţin 20 % din capitalul social ori din drepturile de vot ale celeilalte persoane;

b) una dintre persoane exercită controlul asupra celeilalte persoane; c) persoanele sunt legate permanent cu una şi aceeaşi persoană

printr-o relaţie de control; 25. sistem de plăţi - aranjamentul colectiv formalizat, cuprinzând

reguli şi proceduri standardizate comune cu privire la executarea ordinelor de transfer între participanţi, precum şi infrastructura corespunzătoare prin care se realizează toate sau o parte din activităţile de procesare, manipulare, compensare şi decontare a oricăror mijloace de plată şi/sau plata oricăror sume de bani prin intermediul mijloacelor de plata, aranjament intervenit între cel puţin 3 participanţi, care pot fi: instituţii de credit, societăţi de servicii de investiţii financiare, trezoreria statului sau alte entităţi din străinătate care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit sau societăţilor de servicii de investiţii financiare.

În sensul legii sus-indicate, toate sediile secundare din România ale unei instituţii de credit străine vor fi considerate o singură sucursală şi toate filialele unei societăţi-mamă care, la rândul sau, este o filială a altei societăţi-mama vor fi considerate filiale ale celei din urmă.

O persoană se afla sub controlul unei persoane fizice sau juridice în situaţiile în care între acestea există o relaţie de natura celei dintre o societate-mamă şi o filiala a acesteia sau o relaţie similară, de genul relaţiilor existente între:

a) soţi, rude şi afini până la gradul al doilea inclusiv; b) persoanele prevăzute la lit. a) şi societăţile aflate sub controlul

acestora;


123

c) o societate, administratorii şi persoanele fizice sau juridice care exercită controlul asupra acesteia;

d) societăţi aflate sub controlul aceleiaşi ori aceloraşi persoane fizice sau juridice.

Persoanele aflate în situaţiile arătate se prezumă că formează un grup de persoane care acţionează împreună.

La stabilirea drepturilor de vot ale unei persoane se vor lua în calcul următoarele:

a) drepturile de vot deţinute de alte persoane sau entităţi în nume propriu, dar în contul persoanei respective;

b) drepturile de vot deţinute de o entitate care se află sub controlul persoanei respective;

c) drepturile de vot deţinute de un terţ cu care persoana respectivă a încheiat un acord scris, prin care acestea se obligă să acţioneze în mod concertat, astfel încât prin exercitarea drepturilor de vot pe care le deţin să realizeze o politică comună cu caracter de continuitate faţă de entitatea în care deţin aceste drepturi de vot;

d) drepturile de vot deţinute de o terţă parte în baza unui acord scris încheiat cu persoana respectivă sau cu o entitate aflată sub controlul acestei persoane, prin care se prevede transferul temporar al drepturilor de vot către terţa parte;

e) drepturile de vot aferente acţiunilor deţinute de persoana respectivă, chiar dacă aceste acţiuni au fost gajate, cu excepţia cazului în care persoana în favoarea căreia au fost gajate acţiunile controlează drepturile de vot şi îşi declară intenţia de a le exercita, caz în care drepturile de vot vor fi considerate ca aparţinând persoanei în favoarea căreia acţiunile au fost gajate;

f) drepturile de vot aferente acţiunilor asupra cărora persoana respectivă are un drept de uzufruct;

g) drepturile de vot pe care persoana respectivă sau o entitate care se află sub controlul acesteia este îndreptăţită să le dobândească din iniţiativa sa în baza unui acord formal;

h) drepturile de vot aferente acţiunilor depozitate la persoana respectivă, pe care aceasta le poate exercita în mod discreţionar, în absenţa unor instrucţiuni specifice de la terţa parte care deţine aceste acţiuni.

În privinţa interdicţiilor, arătăm că se interzice oricărei persoane fizice care acţionează în cont propriu, în contul altei/altor persoane ori în calitate de administrator sau reprezentant al unei entităţi care nu este autorizată ca instituţie de credit să desfăşoare activitate de atragere de


124

depozite ori alte fonduri rambursabile de la public ori o activitate de atragere şi/sau administrare a unor sume de bani rezultate din asocierea în vederea economisirii şi acordării de credite într-un sistem colectiv.

Apoi, se interzice oricărei persoane, care nu are autorizaţie emisă de BNR, să utilizeze denumirea de bancă sau derivatele denumirii de bancă, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, cu excepţia cazului în care aceasta utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege sau printr-un acord internaţional, sau când, din contextul în care este folosit cuvântul bancă, rezultă neîndoielnic că nu este vorba de activităţi bancare.

În orice formă de publicitate, acte oficiale, contracte ori alte asemenea documente, iniţialele, sigla, emblema sau alte elemente de identificare a unei bănci care funcţionează în România ori care sugerează o legătură cu aceasta pot fi utilizate numai de către şi în legătură cu o filiala a băncii, inclusiv în denumirea acesteia.

Pentru exercitarea activităţilor specifice, instituţiile de credit străine pot utiliza pe teritoriul României denumirea pe care o utilizează şi în ţara de origine, fără a aduce atingere dispoziţiilor referitoare la utilizarea denumirilor "casa de economii pentru domeniul locativ", "bancă" sau alţi termeni utilizaţi în România, care denumesc instituţii de credit. În situaţia în care există pericolul unor confuzii, în scopul asigurării unei clarificări corespunzătoare, Banca Naţională a României poate să solicite ca numele instituţiei de credit respective sa fie însoţit de o menţiune explicativă.

Se interzice oricărei instituţii de credit străine să desfăşoare activitate în România, cu excepţia cazului în care activitatea este desfăşurată printr-o sucursală pentru care a fost emisă o autorizaţie de către Banca Naţională a României.

Nici o entitate care nu este autorizată ca instituţie de credit nu se poate angaja, în cont propriu sau în contul altei/altor persoane, într-o activitate de atragere de depozite şi/sau alte fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă electronică ori într-o activitate de atragere şi/sau administrare a unor sume de bani rezultate din asocierea în vederea economisirii şi creditării într-un sistem colectiv.

Interdicţia arătată nu se aplică în cazul atragerii de depozite şi alte fonduri rambursabile:

a) de către statul român sau de un stat membru ori de către autorităţile regionale sau ale administraţiei publice locale ale statului român ori ale unui stat membru;

b) de către organisme publice internaţionale la care statul român sau unul ori mai multe state membre participă în calitate de membru;


125

c) în cazurile expres prevăzute în legislaţia română sau în legislaţia naţională a unui stat membru ori în legislaţia comunitară, cu condiţia ca aceste activităţi să facă obiectul unei reglementări şi unui control adecvate, în scopul protejării deponenţilor şi investitorilor.

6.2. Activităţi permise băncilor

Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele

activităţi: a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile; b) contractare de credite, incluzând printre altele: credite de

consum, credite ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;

c) leasing financiar; d) servicii de transfer monetar; e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de

credit, cecuri de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente; g) tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în

condiţiile legii, cu: - instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la

ordin, certificate de depozit; - valută; - contracte futures şi options; - instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; - valori mobiliare şi alte instrumente financiare; h) intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi

alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii aferente;

i) acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultanţă şi prestare de servicii cu privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;

j) intermediere pe piaţa interbancară; k) administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de

aceasta; l) păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte

instrumente financiare; m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în

domeniul creditării;


126

n) închiriere de casete de siguranţă. Furnizarea de date şi referinţe se face cu respectarea dispoziţiilor

legale referitoare la obligaţia păstrării secretului profesional. În limita autorizaţiei acordate Băncile pot desfăşura, de asemenea,

şi alte activităţi permise de legislaţia în vigoare, cum ar fi: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi societăţilor de investiţii, distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiţii şi acţiuni ale societăţilor de investiţii, acţionarea ca operator al arhivei electronice de garanţii reale mobiliare, operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de date, administrare de baze de date ori alte asemenea servicii pentru terţi, participare la capitalul social al altor entităţi.

Băncile pot presta servicii auxiliare sau conexe legate de activităţile desfăşurate, cum ar fi: deţinerea şi administrarea de bunuri mobile şi imobile necesare desfăşurării activităţii sau pentru folosinţa salariaţilor, şi pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată.

Operaţiunile de leasing financiar vor putea fi desfăşurate în mod direct începând cu data aderării României la Uniunea Europeană. Până la această dată, operaţiunile de leasing financiar pot fi desfăşurate prin societăţi distincte, constituite ca filiale în acest scop.

Băncile nu pot desfăşura alte activităţi în afara celor arătate; de asemenea, băncile nu pot desfăşura următoarele activităţi:

a) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor necesare funcţionării proprii;

b) gajarea propriilor acţiuni în contul datoriilor băncii; c) acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienţilor,

condiţionată de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii; d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de banca; e) primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în

încetare de plăţi; f) acordarea de credite condiţionată de acceptarea de către client de

alte servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă. Băncile pot desfăşura următoarele operaţiuni cu bunuri mobile şi

imobile: a) operaţiuni necesare desfăşurării activităţii; b) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării

pregătirii profesionale a salariaţilor, organizării unor spaţii de odihnă şi recreare sau asigurării de locuinţe pentru salariaţi şi familiile acestora;


127

c) închiriere de bunuri mobile şi imobile către terţe părţi, cu condiţia ca valoarea bunurilor mobile şi imobile închiriate să nu depăşească 5% din fondurile proprii ale băncii şi ca totalul veniturilor obţinute din aceste operaţiuni sa nu depăşească 5% din totalul veniturilor băncii, mai puţin veniturile obţinute din aceste operaţiuni; aceste niveluri pot fi depăşite în cazuri bine justificate, numai cu aprobarea Băncii Naţionale a României;

d) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării silite a creanţelor băncii.

Bunurile mobile şi imobile dobândite în urma executării silite a creanţelor băncii vor fi vândute de către banca în termen de un an de la data dobândirii, dacă aceste bunuri nu sunt utilizate pentru folosinţa proprie. Pentru motive justificate, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Naţionale a României.

6.3. Autorizarea Autorizarea băncilor Băncile, persoane juridice române, pot funcţiona numai pe baza

autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. Ele se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni, în baza aprobării Băncii Naţionale a României, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, aplicabile societăţilor comerciale.

Băncile, persoane juridice române, vor avea sediul social şi, după caz, sediul real, reprezentând locul unde se afla centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, pe teritoriul României.

La autorizarea unei bănci, persoana juridică română, constituită ca filială a unei instituţii de credit străine sau ca filială a unei entităţi care deţine ca filială o instituţie de credit străină ori care se va afla sub controlul aceloraşi persoane fizice sau juridice care controlează o instituţie de credit străină, Banca Naţională a României se va consulta cu autoritatea competentă din ţara de origine a instituţiei de credit străine.

Cererea de autorizare va fi înaintată Băncii Naţionale a României în forma stabilită de aceasta. Documentaţia care trebuie sa însoţească cererea, termenele şi procedura de autorizare vor fi stabilite prin reglementările Băncii Naţionale a României.

Condiţiile în care autorizaţia poate fi acordată vor fi reglementate de Banca Naţională a României şi se vor referi, fără a fi limitative, la:

a) calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii; b) nivelul minim al capitalului iniţial;


128

c) studiul de fezabilitate, care va cuprinde cel puţin tipul de operaţiuni prevăzute a se desfăşura şi structura organizatorică a băncii;

d) acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii; e) structura acţionariatului; f) sediile băncii; g) auditorul financiar. Banca Naţională a României poate cere unui solicitant să prezinte

orice informaţie şi documente suplimentare, dacă cele prezentate sunt incomplete sau insuficiente.

În termen de cel mult 4 luni de la primirea cererii, Banca Naţională a României va aproba constituirea unei bănci sau va respinge cererea şi va comunica în scris solicitantului hotărârea sa, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia, în cazul respingerii cererii.

În termen de două luni de la comunicarea aprobării de constituire, în vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare vor fi prezentate Băncii Naţionale a României documentele care atestă constituirea legală a băncii. În cazul băncilor care se constituie pe calea subscripţiei publice, termenul de prezentare a acestor documente este de 8 luni.

Banca Naţională a României decide cu privire la autorizarea funcţionării unei bănci în termen de cel mult 4 luni de la data primirii documentelor legale.

În cazul în care Banca Naţională a României nu se pronunţă asupra unei cereri de autorizare în termenele prevăzute în cuprinsul acestui articol, solicitantul poate cere Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, în termen de 15 zile de la expirarea acestor termene, eliberarea unei decizii.

Cererea de autorizare va fi respinsă, dacă: a) documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită în

conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare; b) capitalul iniţial se situează sub nivelul minim stabilit de Banca

Naţională a României; d) forma juridică este alta decât cea legală; e) din evaluarea documentaţiei prezentate rezultă că banca nu poate

asigura realizarea obiectivelor propuse în condiţii compatibile cu buna funcţionare a sistemului bancar şi cu regulile unei practici bancare prudente, care să asigure protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori;

f) Banca Naţională a României constată că persoanele numite în calitate de conducători sau administratori nu corespund obiectivelor


129

propuse şi necesităţii desfăşurării activităţii băncii în conformitate cu cerinţele legii şi cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase;

g) Banca Naţională a României constată că acţionarii băncii, atât din perspectiva calităţii acestora, cât şi a structurii grupului din care aceştia fac parte, sau alte persoane care au legături strânse cu banca nu corespund cerinţelor asigurării unei gestiuni sănătoase şi prudente a băncii şi realizării unei supravegheri eficiente;

h) înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice asupra funcţionării băncii;

i) nu sunt respectate prevederile legii bancare sau reglementările date în aplicarea acesteia.

j) Banca Naţională a României constată că dispoziţiile legale, regulamentare sau administrative existente în ţara de origine, care guvernează statutul persoanelor având legături strânse cu banca, sau dificultăţile în implementarea acestor dispoziţii împiedică realizarea unei supravegheri prudenţiale eficiente ori că supravegherea din ţara de origine a unei instituţii de credit străine care a solicitat autorizarea unei sucursale este insuficientă;

k) auditorul financiar nu îndeplineşte cerinţele de experienţă, independenţă şi alte cerinţe prevăzute de lege.

Regimul instituţiilor de credit străine Instituţiile de credit străine pot desfăşura activităţi în România prin

sucursale, ale căror înfiinţare şi funcţionare sunt supuse autorizării Băncii Naţionale a României.

Instituţiile de credit străine au obligaţia să notifice Băncii Naţionale a României deschiderea de reprezentanţe în România în conformitate cu reglementările date de aceasta.

Reprezentantele îşi vor limita activitatea la acte de informare, de reprezentare, de cercetare a pieţei, contactare de clienţi şi nu vor efectua nici un fel de operaţiuni supuse dispoziţiilor legii bancare.

Autorizarea instituţiilor emitente de moneda electronica, altele decât băncile Instituţiile emitente de monedă electronică se pot constitui în

România ca societăţi comerciale pe acţiuni în baza aprobării Băncii Naţionale a României, cu respectarea legislaţiei aplicabile societăţilor comerciale, şi pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de aceasta.


130

Obiectul de activitate al instituţiilor emitente de monedă electronică va fi limitat la desfăşurarea activităţii de emitere de monedă electronică şi la prestarea următoarelor categorii de servicii:

a) servicii financiare şi nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică, cum ar fi: administrarea de monedă electronică prin îndeplinirea unor funcţii operaţionale şi a altor funcţii conexe legate de emiterea de monedă electronică, emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, fără ca prin aceasta să se acorde credite sub orice formă;

b) servicii de stocare a informaţiilor pe un suport electronic, în numele unei instituţii publice sau al altei entităţi.

Instituţiile emitente de monedă electronică nu vor atrage alte fonduri rambursabile decât cele care sunt transformate imediat în monedă electronică.

6.4. Retragerea autorizaţiei Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia acordată unei

bănci, persoană juridică română, sau unei sucursale din România a unei instituţii de credit străine, fie la cererea băncii, când acţionarii au decis dizolvarea şi lichidarea acesteia, respectiv la cererea instituţiei de credit străine, fie ca sancţiune (conform art. 69 alin. 2 lit. e, din Legea 58/ 1998), fie pentru următoarele motive:

a) banca nu a început operaţiunile pentru care a fost autorizată, în termen de un an de la primirea autorizaţiei, sau nu şi-a exercitat, de mai mult de 6 luni, activitatea de acceptare de depozite;

b) autorizaţia a fost obţinută pe baza unor declaraţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;

c) a avut loc o infuzie sau o divizare a băncii; d) autoritatea competentă din ţara în care are sediul instituţia de

credit străină ce a înfiinţat o sucursală în România i-a retras acesteia autorizaţia de a desfăşura activităţi bancare;

e) s-a pronunţat o hotărâre de declanşare a procedurii falimentului băncii, dacă aceasta mai deţine autorizaţie de funcţionare la data pronunţării hotărârii;

f) acţionariatul băncii nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi de norme pentru asigurarea unei gestiuni prudente şi sănătoase a băncii ori nu mai permite realizarea unei supravegheri eficiente;


131

g) Banca Naţională a României apreciază că menţinerea autorizaţiei băncii periclitează interesele deponenţilor şi ale altor creditori ai băncii, prin aceea că banca nu mai posedă suficiente fonduri proprii pentru desfăşurarea în condiţii normale a activităţii sau există elemente care conduc la concluzia că într-un termen scurt banca nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile către deponenţi sau către alţi creditori, ori că banca nu mai justifica prezenţa sa în piaţa întrucât activitatea desfăşurată nu corespunde scopului pentru care banca s-a înfiinţat sau această activitate nu poate fi desfăşurată decât prin atragerea de resurse la rate ale dobânzii mult mai mari decât cele practicate pe piaţă;

h) conducerea băncii nu a fost asigurată de cel puţin două persoane pe o perioadă de cel mult 3 luni;

i) nu mai sunt îndeplinite orice alte condiţii care au stat la baza emiterii autorizaţiei.

Cererea de retragere a autorizaţiei, formulată de către bancă, persoană juridică română, respectiv de către instituţia de credit străină, va fi însoţită cel puţin de planul de lichidare a activului şi de stingere a pasivului, care să asigure plata integrală a creanţelor deponenţilor şi ale altor creditori.

Lichidarea la iniţiativa acţionarilor este permisă numai în cazul în care banca nu se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de lege pentru declanşarea procedurii falimentului.

În cazul retragerii autorizaţiei unei bănci, persoana juridică română, sau unei sucursale din România a unei instituţii de credit străine care nu are sediul social pe teritoriul unui stat membru, Banca Naţională a României va informa în consecinţă autorităţile competente din statele membre gazdă în care banca, respectiv instituţia de credit străină, desfăşoară activitate.

Hotărârea Băncii Naţionale a României de retragere a autorizaţiei se comunică în scris băncii sau sucursalei în cauză, împreună cu motivele care au stat la baza hotărârii, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi cel puţin în două cotidiene de circulaţie naţională.

Hotărârea de retragere a autorizaţiei produce efecte de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau de la o dată ulterioară, specificată în hotărârea respectivă.

Ca urmare a retragerii autorizaţiei, banca va intra în lichidare, dispoziţiile legale referitoare la lichidarea băncilor fiind aplicabile în consecinţă.

Începând cu data intrării în vigoare a hotărârii de retragere a autorizaţiei, banca, persoană juridică română, respectiv sucursală din


132

România a instituţiei de credit străine, nu va putea desfăşura alte activităţi decât cele legate de lichidare.

6.5. Fuziunea şi divizarea

Fuziunea sau divizarea băncilor se va efectua potrivit dispoziţiilor

legale, precum şi cu respectarea reglementărilor Băncii Naţionale a României.

Fuziunea se poate realiza: a) între două sau mai multe bănci; b) între bănci şi instituţii emitente de monedă electronică; c) între bănci şi instituţii financiare; d) între bănci şi entităţi prestatoare de servicii auxiliare sau conexe. Fuziunea şi divizarea sunt supuse aprobării prealabile a Băncii

Naţionale a României. Dacă în urma procesului de fuziune sau de divizare a unei bănci

rezultă instituţii de credit noi, acestea sunt obligate să obţină autorizaţia de funcţionare din partea Băncii Naţionale a României.

6.6. Organizarea şi conducerea băncilor Organizarea şi conducerea băncilor se stabilesc prin actele

constitutive ale băncilor, în conformitate cu legislaţia comercială şi cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.

În toate actele sale oficiale banca trebuie sa se identifice în mod clar printr-un minimum de date: firma sub care este înmatriculată în registrul comerţului, capitalul social, adresa sediului social, codul unic de înregistrare, numărul de ordine în registrul comerţului, numărul şi data înmatriculării în registrul bancar.

Banca este angajată prin semnătura a cel puţin 2 conducători, având competentele stabilite prin actul constitutiv, sau a cel puţin 2 salariaţi ai băncii, împuterniciţi de conducerea acesteia.

Se asimilează semnăturilor arătate: a) semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat

emis de un furnizor de servicii de certificare calificată, în conformitate cu prevederile legale privind semnătura electronica;

b) orice alta tehnică echivalentă de garantare a autenticităţii semnăturii, aprobată de Banca Naţională a României.


133

Fiecare bancă va avea un regulament propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare, prin care va stabili cel puţin:

a) structura organizatorică a băncii; b) atribuţiile fiecărui compartiment al băncii şi relaţiile dintre

acestea; c) atribuţiile sucursalelor şi ale altor sedii secundare ale băncii; d) atribuţiile comitetului de audit, comitetului de administrare a

riscurilor, ale căror constituire şi funcţionare se vor stabili prin reglementările Băncii Naţionale a României; atribuţiile comitetului de administrare a activelor şi pasivelor, ale comitetului de credite şi ale altor organe specializate ale băncii, ale căror constituire şi funcţionare se vor stabili în baza deciziei organelor statutare;

e) competenţele conducătorilor băncii, ale persoanelor care asigură conducerea compartimentelor din cadrul băncii, a sucursalelor şi a altor sedii secundare şi ale altor salariaţi care efectuează operaţiuni în numele şi pe contul băncii;

f) sistemul de control intern şi organizarea şi funcţionarea activităţii de audit intern.

Conducătorii şi administratorii unei bănci trebuie să aibă o bună reputaţie, calificare şi competenţă adecvate pentru realizarea obiectivelor propuse şi pentru crearea premiselor necesare în vederea desfăşurării activităţii băncii în conformitate cu cerinţele legii şi cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, în scopul asigurării credibilităţii şi viabilităţii sistemului bancar, inclusiv protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori ai băncii.

Fiecare dintre persoanele prevăzute la alin. 1 trebuie să fie aprobată de Banca Naţională a României înainte de începerea exercitării responsabilităţilor.

La numirea conducătorilor banca trebuie să asigure îndeplinirea cerinţei ca fiecare dintre tipurile de activităţi pe care le desfăşoară să se afle sub coordonarea unui conducător cu experienţa în aceste activităţi.

Banca Naţională a României are autoritatea de a analiza în ce măsura sunt respectate condiţiile minime legale, de a evalua toate circumstanţele şi informaţiile legate de activitatea, reputaţia, integritatea morală şi de experienţa fiecărei persoane şi de a decide dacă aceste persoane corespund cerinţelor legale. Evaluarea se va face atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.

Conducerea băncii trebuie să fie asigurată de cel puţin două persoane. Conducătorii trebuie sa fie salariaţi ai băncii şi pot fi membri ai consiliului de administraţie.


134

Conducătorii băncii trebuie să asigure efectiv conducerea de zi cu zi a activităţii băncii, să exercite exclusiv funcţia pentru care au fost numiţi şi cel puţin unul dintre aceştia să ateste cunoaşterea limbii române. Ei trebuie să fie licenţiaţi în unul dintre domeniile economic, juridic ori în alt domeniu care se circumscrie activităţii financiar-bancare şi/sau să fi absolvit cursuri postuniversitare în unul dintre aceste domenii şi să aibă experienţa de minimum 7 ani în domeniul finaciar-bancar, care să fie relevantă pentru specificul şi volumul activităţii desfăşurate de bancă.

Administratorii băncii pot fi numai persoane fizice. Aceste persoane trebuie să aibă experienţa de minimum 3 ani în domeniul financiar-bancar sau într-un domeniu care poate fi considerat relevant pentru activitatea băncii.

În scopul asigurării credibilităţii şi viabilităţii sistemului bancar Banca Naţională a României va stabili prin reglementări şi alte criterii specifice de evaluare a calităţii, activităţii şi experienţei persoanelor desemnate în calitate de conducător sau administrator al unei bănci, precum şi alte reguli şi norme etice şi profesionale pentru personalul bancar.

În cazul în care conducătorii băncii fac parte din consiliul de administraţie, numărul membrilor acestuia trebuie sa fie stabilit astfel încât administratorii care nu au şi calitatea de conducător sa constituie majoritatea.

În afară de condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la administratori, o persoană nu poate fi aleasă în consiliul de administraţie al unei bănci, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul sau, dacă:

a) este salariat al băncii în cauză, cu excepţia conducătorilor acesteia;

b) este salariat, administrator sau auditor financiar la o alta instituţie de credit, persoana juridică română, cu excepţia cazului în care banca este o filiala a instituţiei de credit respective;

c) în ultimii 5 ani i s-a retras aprobarea de către autoritatea competentă de a conduce o instituţie de credit sau a fost înlocuită ca urmare a unei măsuri de remediere luate de o instituţie de credit;

d) îi este interzis, printr-o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească sau o decizie a unei alte autorităţi, să conducă o instituţie de credit, o instituţie financiară sau o societate de asigurare/reasigurare ori să desfăşoare activitate în unul dintre domeniile specifice instituţiilor respective.


135

Dispoziţiile legislaţiei în vigoare, referitoare la situaţiile de incompatibilitate prevăzute pentru administratori se aplică şi conducătorilor băncii care nu sunt membri ai consiliului de administraţie.

6.7. Conflictul de interese

Administratorul notifică în scris băncii natura şi întinderea

interesului sau relaţiei sale materiale, dacă: a) este parte a unui contract cu banca; b) este administrator al unei persoane juridice care este parte a unui

contract cu banca; c) are un interes material sau o relaţie materială cu o persoana care

este parte într-un contract cu banca, cu excepţia contractelor de depozit sau de păstrare de valori.

Obligaţia sus-arătată revine administratorului atunci când a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul ca a fost încheiat sau este în curs de a fi încheiat un astfel de contract.

Administratorul unei bănci este obligat ca, ori de câte ori este necesar, dar nu mai puţin de o dată pe an, să prezinte, în scris, consiliului de administraţie al băncii o declaraţie din care să rezulte numele şi adresa asociaţilor săi şi date referitoare la interesele materiale de natura financiară, comercială, agricolă, industrială sau de altă natură ale administratorului şi ale familiei sale.

Un administrator care are un interes material sau o relaţie materială nu va participa la dezbaterile asupra contractului şi se va abţine de la vot asupra oricărei probleme legate de acest contract.

În scopul realizării cvorumului necesar luării unei decizii asupra contractului în cauză, administratorul va fi considerat prezent.

Un interes este considerat material dacă se referă la averea, afacerea sau interesele familiei (soţului/soţiei, rudelor şi afinilor până la gradul al doilea inclusiv) persoanei care are interes.

Când un administrator nu declară un conflict de interese, în conformitate cu cele arătate aici:

a) banca, un acţionar al acesteia sau Banca Naţională a României poate cere instanţei judecătoreşti anularea oricărui contract în care acesta are un interes material nedeclarat, potrivit celor prevăzute în prezentul capitol;

b) Banca Naţională a României poate cere băncii suspendarea administratorului pe o perioadă care să nu depăşească un an sau înlocuirea acestuia.


136

6.8. Secretul profesional în domeniul bancar şi schimbul de informaţii între autorităţi

Banca va păstra confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi

informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate -, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.

Orice persoană care beneficiază de serviciile unei bănci este considerată client al acesteia.

Orice membru al consiliului de administraţie al unei bănci, angajaţii acesteia şi orice persoană care, sub o formă sau alta, participă la conducerea, administrarea ori activitatea băncii are obligaţia să păstreze secretul profesional asupra oricărui fapt, date sau informaţii, de care a luat cunoştinţă în cursul desfăşurării activităţii sale profesionale.

Persoanele respective nu au dreptul de a folosi sau de a dezvălui, nici în timpul activităţii şi nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, dacă ar deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei bănci sau ale unui client al acesteia. Interdicţia este valabilă şi pentru persoanele care obţin informaţii de natura celor arătate, din rapoarte ori alte documente ale băncii.

Obligaţia de păstrare a secretului profesional nu poate fi opusă autorităţii competente în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege.

Informaţii de natura secretului profesional pot fi furnizate, în măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii:

a) la solicitarea titularilor sau a moştenitorilor acestora, inclusiv a reprezentanţilor lor legali şi/sau statutari, ori cu acordul expres al acestora;

b) în cazurile în care banca justifică un interes legitim; c) la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii ori din oficiu,

dacă prin lege specială sunt prevăzute autorităţile sau instituţiile care sunt îndrituite să solicite şi/sau să primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către bancă, în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice ale acestor autorităţi sau instituţii;


137

d) la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţă o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei.

În cererea adresată băncii, trebuie să se precizeze temeiul legal al solicitării de informaţii, identitatea clientului la care se referă informaţiile confidenţiale care se solicită, categoria datelor solicitate şi scopul pentru care se solicită acestea.

Persoanele abilitate să solicite şi/sau să primească informaţii de natura secretului profesional în domeniul bancar sunt obligate să păstreze confidenţialitatea acestora şi le pot utiliza numai în scopul pentru care le-au solicitat sau le-au fost furnizate, potrivit legii.

Personalul băncii nu poate utiliza în folos personal sau în folosul altuia, direct ori indirect, informaţii de natura celor arătate, pe care le deţin sau de care a luat cunoştinţă în orice mod.

Este de reţinut că în cauzele penale, la solicitarea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori, după caz, a organelor de cercetare penală, cu autorizarea procurorului, băncile vor furniza informaţii de natura secretului profesional.

Nu se consideră încălcări ale obligaţiei de păstrare a secretului profesional:

a) furnizarea de date agregate, astfel încât identitatea şi informaţiile privind activitatea fiecărui client nu pot fi identificate;

b) furnizarea de date structurilor constituite sub forma centralei riscurilor bancare, centralei incidentelor de plată sau fondului de garantare a depozitelor, organizate în condiţiile legii;

c) furnizarea de date auditorului financiar al băncii; d) furnizarea de informaţii la cererea băncilor corespondente; e) furnizarea de date şi informaţii necesare pentru realizarea

supravegherii pe bază consolidată. Evident, cele sus-arătate sunt valabile şi pentru sucursalele

instituţiilor de credit străine autorizate să funcţioneze în România. În exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege, Banca Naţională a

României asigura schimbul de informaţii cu autorităţi din România şi cu autorităţile competente din statele membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile Statutului Băncii Naţionale a României.

6.9. Cerinţe operaţionale

În activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor

emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind


138

politica monetara, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

Băncile trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor Băncii Naţionale a României. În acest sens băncile trebuie să dispună de proceduri de administrare şi contabile corespunzătoare şi de sisteme adecvate de control intern.

Modificările în situaţia băncii sunt supuse aprobării Băncii Naţionale a României, în condiţiile stabilite de aceasta prin reglementări. Înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor privind respectivele modificări se va face numai după obţinerea acestei aprobări.

În statutele lor, băncile nu vor putea stabili excepţii de la principiul potrivit căruia o acţiune dă dreptul la un singur vot.

Acţiunile emise de bănci vor putea fi numai nominative. În vederea funcţionării, în termen de 30 de zile de la data obţinerii

autorizaţiei, fiecare bancă este obligată să deschidă cont curent la Banca Naţională a României, conform reglementărilor emise de aceasta. Transferurile băneşti operate prin înscrieri în contul curent deschis în evidenţele Băncii Naţionale a României sunt irevocabile şi necondiţionate.

Cerinţe de capital Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral şi în forma

bănească, la momentul subscrierii. Nivelul minim al capitalului iniţial este stabilit de Banca Naţională a României prin reglementări, fără a putea fi mai mic decât echivalentul în moneda naţională a 5 milioane euro.

La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont deschis la o instituţie de credit, care va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului.

La constituirea unei bănci, capitalul iniţial este egal cu capitalul social, cu excepţia cazurilor în care banca nou constituită este rezultată dintr-un proces de reorganizare prin fuziune sau divizare. La deschiderea unei sucursale, capitalul iniţial se va asigura prin punerea la dispoziţia acesteia a capitalului de dotare de către instituţia de credit străină.

Băncile pot majora capitalul social numai prin utilizarea următoarelor surse:

a) noi aporturi în forma bănească; b) prime de emisiune sau de aport şi alte prime legate de capital,

integral încasate, rămase după acoperirea cheltuielilor neamortizate cu


139

astfel de operaţiuni, precum şi rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;

c) dividende din profitul net cuvenit acţionarilor, după plata impozitului pe dividende, potrivit legii;

d) rezerve constituite din profitul net, existente în sold, potrivit ultimului bilanţ contabil.

Sucursalele instituţiilor de credit străine, autorizate să funcţioneze în România, pot majora capitalul de dotare prin utilizarea următoarelor surse:

a) noi aporturi în forma bănească puse la dispoziţia sucursalei de către instituţia de credit străină, cu destinaţia "capital de dotare";

b) rezerve constituite din profitul net, existente în sold potrivit ultimei situaţii financiare anuale.

Băncile repartizează 20 % din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe profit, pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel constituit egalează capitalul social, apoi maximum 10 %, până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net. Băncile repartizează din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe profit sumele destinate constituirii rezervei generale pentru riscul de credit, în limita a 2 % din soldul creditelor acordate.

Începând cu exerciţiul financiar al anului 2004, băncile constituie fondul de rezervă potrivit dispoziţiilor legislaţiei privind societăţile comerciale şi, de asemenea, constituie fondul pentru riscuri bancare generale din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe profit, în limita a 1 % din soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare, aşa cum sunt stabilite prin reglementările Băncii Naţionale a României, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, în măsura în care sumele respective se regăsesc în profitul net.

La determinarea nivelului fondului pentru riscuri bancare generale se au în vedere şi sumele reprezentând rezerva generală pentru riscul de credit existentă în sold.

Fondul de rezervă şi rezerva generală pentru riscul de credit nu vor fi diminuate în funcţie de limitele şi cotele arătate anterior şi vor fi utilizate potrivit destinaţiilor prevăzute de reglementările legale.

Modul de utilizare a fondului pentru riscuri bancare generale se stabileşte prin reglementări ale Băncii Naţionale a României.


140

Cerinţe prudenţiale La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte

credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenţă. În acest scop băncile cer solicitanţilor garantarea în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare.

Băncile trebuie sa respecte cerinţele prudenţiale, la nivel individual sau consolidat, după caz, prevăzute în reglementările emise de Banca Naţională a României, care se referă, fără a fi limitative, la:

a) solvabilitate; b) lichiditate; c) expunerea maximă faţă de un singur debitor şi expunerea maximă

agregată; d) expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu banca; e) riscul valutar; f) calitatea activelor, constituirea şi utilizarea provizioanelor de risc; g) organizare şi control intern. Indicatorii aferenţi cerinţelor prevăzute la lit. a), c)-e) se vor calcula

în funcţie de nivelul fondurilor proprii; acest nivel nu va putea fi mai mic decât nivelul minim al capitalului iniţial, stabilit prin reglementările Băncii Naţionale a României.

În scopul determinării indicatorului de solvabilitate, Banca Naţională a României poate recunoaşte diminuarea riscului de credit în cazul încheierii următoarelor tipuri de contracte de compensare a creanţelor şi a obligaţiilor reciproce decurgând din operaţiuni cu instrumente având la baza cursul de schimb şi rata dobânzii şi operaţiuni similare cu aur:

a) contracte bilaterale prin care părţile stipulează că, la termenele stabilite sau la data apariţiei unui eveniment determinat - de regulă, imposibilitatea unei părţi de a-şi onora obligaţiile asumate -, obligaţiile reciproce iniţiale, chiar neajunse la scadenţă, se sting automat, fiind înlocuite de o noua obligaţie, astfel încât o singură sumă netă rezultată din compensarea obligaţiilor iniţiale va fi datorată de partea debitoare;

b) alte contracte bilaterale de compensare. Băncile, persoane juridice române, pot deschide pe teritoriul

României sucursale şi alte sedii secundare - agenţii şi altele asemenea -, în condiţiile prevăzute de reglementările Băncii Naţionale a României.

Băncile, persoane juridice române, vor putea desfăşura activitate bancară şi alte activităţi financiare în străinătate, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României, numai prin intermediul unei sucursale.


141

Deschiderea de sucursale în străinătate este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României, conform reglementărilor emise de aceasta.

Cererea de aprobare a deschiderii unei sucursale în străinătate va indica ţara în care se intenţionează deschiderea sucursalei şi va fi însoţită, fără a se limita la acestea, de următoarele:

a) un studiu de fezabilitate, care va cuprinde cel puţin tipurile de activităţi care vor fi desfăşurate prin intermediul sucursalei şi structura organizatorică a acesteia;

b) identitatea persoanelor desemnate să asigure conducerea sucursalei şi informaţii privind calificarea, experienţa şi onorabilitatea acestora;

c) adresa sediului sucursalei. Banca Naţională a României poate respinge o cerere de aprobare a

deschiderii unei sucursale în străinătate de către o bancă, persoană juridică română, dacă, pe baza informaţiilor deţinute şi a documentaţiei prezentate de bancă, constată că:

a) banca nu dispune de capacitate administrativă sau de o situaţie financiară adecvată, în raport cu activitatea propusă a fi desfăşurată prin intermediul sucursalei;

b) cadrul legislativ existent în ţara gazda şi/sau modul de aplicare a acestuia împiedică realizarea unei supravegheri de specialitate;

c) banca înregistrează o evoluţie necorespunzătoare a indicatorilor aferenţi cerinţelor de prudenţa bancară.

Prin derogare de la dispoziţiile indicate mai sus, băncile, persoane juridice române, pot desfăşura în statele membre activitate bancară şi alte activităţi financiare pentru care sunt autorizate, prin intermediul unei sucursale sau în mod direct, dacă îndeplinesc condiţiile stabilite de legislaţia respectivului stat membru, prin care se urmăreşte protejarea interesului general.

Banca, persoana juridică română, care intenţionează să deschidă o sucursală într-un stat membru, va notifica acest lucru Băncii Naţionale a României, împreună cu informaţiile necesare.

În termen de 3 luni de la primirea notificării, Banca Naţională a României va comunica autorităţii competente din statul membru gazda informaţiile primite sau, după caz, va refuza transmiterea acestora şi va informa banca în consecinţă. În cazul în care Banca Naţională a României nu informează banca în termenul prevăzut, aceasta, în 15 zile de la expirarea termenului, se poate adresa Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, solicitând eliberarea unei decizii.


142

BNR va putea refuza transmiterea comunicării către autoritatea competenţa din statul membru gazda, pe considerentele legale, caz în care va notifica băncii şi motivele care au stat la baza luării deciziei.

Comunicarea către autoritatea competentă din statul membru gazdă va cuprinde, pe lângă informaţiile furnizate de bancă şi informaţii referitoare la:

a) valoarea fondurilor proprii ale băncii şi nivelul indicatorilor de solvabilitate;

b) o descriere a sistemului de garantare a depozitelor existent în România.

La cererea autorităţii competente din statul membru gazdă, BNR va putea comunica şi alte informaţii solicitate de aceasta.

Orice intenţie de modificare a informaţiilor furnizate va fi comunicată BNR cu cel puţin o luna înainte de data la care modificarea respectiva urmează sa fie efectuată.

Băncile, persoane juridice române, care intenţionează să desfăşoare pentru prima dată activitate bancară şi alte activităţi financiare în mod direct într-un stat membru vor notifica acest lucru BNR. Notificarea va indica statul membru în cauză şi va cuprinde activităţile care urmează să fie desfăşurate.

În termen de o luna de la primirea notificării, BNR o va comunica autorităţii competente din statul membru gazdă.

Relevăm că o bancă nu poate efectua repartizări din profit pentru dividende, dacă, în urma acestei repartizări, banca înregistrează un nivel de solvabilitate sub cel minim prevăzut de reglementările BNR.

Orice participaţie de natura imobilizărilor financiare, deţinută - direct şi/sau indirect - de o bancă, în părţi sociale, acţiuni sau alte titluri de natură participativă la entităţi, altele decât instituţii de credit, instituţii financiare, de asigurări şi societăţi prestatoare de servicii auxiliare sau conexe, nu poate să depăşească:

a) 15% din fondurile sale proprii; b) 20 % din capitalul social al entităţii respective sau, după caz, din

valoarea totală a titlurilor de natură participativă emise de o asemenea entitate.

Valoarea totală a imobilizărilor financiare arătate nu poate depăşi 60% din fondurile proprii ale băncii.

Este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României, conform reglementărilor acesteia:

a) orice participaţie pe care banca intenţionează sa o deţină în instituţii de credit, instituţii financiare, de asigurări sau în alte entităţi


143

care, ca rezultat al achiziţionării participaţiei respective, ar intra în perimetrul de consolidare a conturilor, conform reglementărilor aplicabile;

b) orice participaţie a cărei valoare este de cel puţin 10% din fondurile proprii ale băncii, pe care aceasta intenţionează să o deţină în acţiuni sau alte titluri de natură participativă necotate pe o piaţă reglementată;

c) orice participaţie a cărei valoare se situează între 10 % şi 15 % din fondurile proprii ale băncii, pe care aceasta intenţionează să o deţină în acţiuni sau alte titluri de natură participativă, cotate pe o piaţă reglementată, emise de entităţi, altele decât instituţii de credit, instituţii financiare, de asigurări ori societăţi prestatoare de servicii auxiliare sau conexe;

d) orice participaţie a băncii, de natura imobilizărilor financiare, care, în situaţii justificate de circumstanţe excepţionale, depăşeşte limitele sus-arătate.

Printre obiectivele urmărite de Banca Naţională a României, la aprobarea participaţiilor la care ne-am referit anterior, se va avea în vedere că:

a) achiziţionarea participaţiilor respective sa nu supună banca la riscuri nejustificate sau să împiedice realizarea unei supravegheri eficiente pe bază consolidată;

b) banca să dispună de suficiente resurse financiare şi de natură organizatorică pentru achiziţionarea şi administrarea participaţiilor respective.

În cazul aprobării unei participaţii, Banca Naţională a României va solicita băncii să-şi majoreze în mod corespunzător fondurile proprii şi va stabili termenul în care se va realiza această majorare.

Participaţiile de natura imobilizărilor financiare, altele decât cele supuse aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României, vor fi notificate acesteia în termen de 5 zile de la data achiziţionării lor de către bancă.

Împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau personalului acesteia, inclusiv familiilor acestora, pot fi permise numai în condiţiile stabilite de reglementările Băncii Naţionale a României.

Acţionari Orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane care

intenţionează să devină acţionar semnificativ al unei bănci trebuie să


144

notifice aceasta intenţie Băncii Naţionale a României, în conformitate cu reglementările emise de aceasta, informând asupra mărimii participaţiei pe care doreşte să o achiziţioneze.

În termen de cel mult 3 luni de la primirea notificării, Banca Naţională a României se poate opune intenţiei de achiziţionare a unei participaţii.

Dacă Banca Naţională a României nu se opune intenţiei respective, aceasta poate stabili un termen maxim în care aceasta intenţie să se materializeze.

Orice acţionar semnificativ care intenţionează să-şi majoreze participaţia ori proporţia drepturilor de vot, astfel încât acestea să atingă sau să depăşească nivelurile de 20 %, 33 % ori 50 % din capitalul social sau din totalul drepturilor de vot ori banca să devină o filiala a sa, trebuie să notifice aceasta intenţie Băncii Naţionale a României.

Orice acţionar semnificativ care intenţionează sa-şi diminueze participaţia sau proporţia drepturilor de vot, astfel încât aceasta să reprezinte mai puţin de 10 %, 20 %, 33 % ori 50 % din capitalul social sau din totalul drepturilor de vot ori banca să înceteze să mai fie o filială a sa, va notifica aceasta intenţie Băncii Naţionale a României.

Băncile vor informa de îndată Banca Naţională a României cu privire la orice achiziţie sau înstrăinare a acţiunilor lor care depăşeşte, respectiv se situează sub nivelurile legale.

Cel puţin o dată pe an băncile vor comunica Băncii Naţionale a României identitatea acţionărilor lor semnificativi şi, după caz, orice alte date şi informaţii cu privire la aceste persoane, cerute prin reglementările Băncii Naţionale a României.

Calitatea acţionărilor şi structura grupurilor din care fac parte trebuie să corespundă nevoii garantării unei gestiuni prudente şi sănătoase a băncii şi să permită realizarea unei supravegheri eficiente, în scopul asigurării credibilităţii şi viabilităţii sistemului bancar, inclusiv protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori ai unei bănci.

Banca Naţională a României are autoritatea de a analiza în ce măsură sunt respectate condiţiile stabilite de lege şi reglementările date în aplicarea acesteia, de a evalua toate circumstanţele şi informaţiile legate de activitatea, reputaţia şi integritatea morală ale persoanelor vizate, inclusiv provenienţa fondurilor destinate obţinerii participaţiei, şi de a decide dacă acestea corespund cerinţelor legale.

Dacă persoana care intenţionează să devină acţionar semnificativ al unei bănci, persoana juridică română, este o instituţie de credit străină sau o entitate care deţine ca filială o instituţie de credit străină ori este o


145

persoana fizică sau juridică ce controlează o instituţie de credit străină şi dacă, în urma achiziţionării participaţiei, banca va deveni filială a persoanei care a achiziţionat participaţia ori va fi controlată de aceasta persoană, evaluarea acţionarului semnificativ va face obiectul unei consultări prealabile cu autoritatea competentă din ţara de origine a instituţiei de credit străine.

Persoanele în cauză trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii:

a) să dispună de o situaţie financiară stabilă, care să justifice în mod satisfăcător provenienţa fondurilor destinate obţinerii participaţiei la capitalul social al băncii şi care să creeze premise pentru o eventuala susţinere financiară a băncii;

b) să furnizeze suficiente informaţii care să asigure transparenţa necesară pentru identificarea structurii grupului din care fac parte;

c) persoanele juridice să funcţioneze de minimum 3 ani, cu excepţia celor rezultate dintr-o fuziune sau divizare, caz în care termenul de 3 ani include şi funcţionarea persoanei ori a persoanelor juridice din care acestea provin.

d) să fie supravegheate în mod adecvat de către autoritatea competentă din ţara de origine.

În situaţia în care persoanele respective sunt instituţii de credit sau filiale ale acestora ori în alte cazuri justificate, Banca Naţională a României poate să excepteze aceste persoane de la îndeplinirea condiţiilor indicate.

Documente contractuale, registre şi evidenţe Fiecare bancă întocmeşte şi păstrează, la sediul sau social,

documente şi evidenţe, în limba română, cuprinzând: a) contractul de societate şi statutul, precum şi toate actele

adiţionale prin care acestea au fost modificate; b) un registru al acţionarilor săi, cu excepţia cazurilor în care

evidenţa acţionarilor este ţinută de o societate de registru independent, potrivit legii;

c) minutele şi hotărârile adunării generale a acţionarilor; d) minutele şedinţelor şi hotărârile consiliului de administraţie şi ale

comitetelor prevăzute de lege sau de reglementările Băncii Naţionale a României şi, după caz, ale comitetelor constituite pe baza hotărârii organelor statutare ale băncii;

e) registrele şi înregistrările contabile care evidenţiază clar şi corect situaţia activităţii sale, explicarea tranzacţiilor şi situaţiei sale financiare,


146

astfel încât să permită Băncii Naţionale a României sa determine dacă banca s-a conformat legii;

f) reglementările referitoare la desfăşurarea activităţii, precum şi toate amendamentele acestora;

g) alte înregistrări care sunt cerute potrivit legii ori prevederilor reglementărilor BNR.

Documentele prevăzute la lit. a) şi f) se transmit la BNR, iar documentele reprezentând evidenţierea zilnică a înregistrărilor pentru fiecare client al băncii, caracteristicile tranzacţiilor sale cu acel client ori în contul acestuia datorat clientului sau de către acesta se păstrează la sediul social al băncii sau la sediile secundare.

Fiecare bancă întocmeşte şi păstrează la sediul social sau la sediile sale secundare un exemplar al documentaţiei de credit adecvate şi orice informaţii privitoare la relaţiile sale de afaceri cu clienţii şi cu alte persoane pe care BNR le poate prevedea prin reglementări şi care se pun la dispoziţie personalului autorizat al BNR, la cererea acestuia.

Toate operaţiunile de credit şi garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la dispoziţie personalului autorizat al BNR, la cererea acestuia.

Contractele de credit bancar, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar, constituie titluri executorii.

De la data iniţierii unei proceduri judiciare faţă de un debitor, inclusiv în cazul solicitării de către bancă a investirii cu formula executorie a contractului de credit ori, după caz, al iniţierii de către aceasta a unei alte proceduri de executare silită prevăzută de lege, dobânda stabilită conform contractului sau, după caz, dobânda legală se va calcula în continuare, dacă prin lege nu se prevede faptul că de la data deschiderii procedurii nu se mai datorează dobânzi; dobânda şi creditele respective se vor evidenţia de către banca în afară bilanţului.

Garanţiile constituite în favoarea băncii în scopul garantării creditelor, care îndeplinesc condiţiile de publicitate prevăzute de lege, conferă băncilor prioritate faţă de terţii, inclusiv statul, ale căror creanţe şi garanţii au îndeplinit ulterior condiţiile de publicitate.

Băncile care emit moneda electronică sunt obligate să încheie contracte cu deţinătorii, prin care să se stabilească în mod clar condiţiile de răscumpărare a acesteia. În perioada de valabilitate pentru care a fost emisă moneda electronica, băncile emitente sunt obligate să o


147

răscumpere, la cererea deţinătorilor, la o valoare egală cu valoarea acesteia existentă în sold. Răscumpărarea se va realiza prin schimbarea valorii sale în numerar sau prin transfer în cont, fără reţinerea altor taxe şi comisioane decât cele strict necesare efectuării operaţiunii de răscumpărare.

Contractul poate prevedea un prag minim de răscumpărare, care nu poate fi mai mare decât echivalentul a 10 euro.

Conturi, situaţii financiare şi controlul acestora Băncile trebuie să ţină permanent evidenţa contabilă, în concordanţă

cu prevederile legii contabilităţii şi ale reglementărilor specifice date în aplicarea acesteia, şi să întocmească situaţii financiare care să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, a performanţei financiare, a fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată. Evidenţa contabilă şi situaţiile financiare ale unei bănci trebuie să reflecte, de asemenea, operaţiunile şi situaţia financiară a filialelor, a sucursalelor şi a celorlalte sedii secundare, pe bază individuală şi, după caz, pe bază consolidată.

Băncile sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare constând în elemente ale bilanţului contabil, precum şi alte date cerute de BNR, la termenele şi în forma stabilite prin reglementări.

Situaţiile financiare ale băncii, întocmite pe bază individuală şi, după caz, pe bază consolidată, trebuie să fie auditate de auditori financiari aprobaţi de BNR.

Consiliile de administraţie ale băncilor vor contracta servicii de audit financiar cu auditori financiari, membri ai Camerei Auditorilor Financiari din România sau societăţi internaţionale de audit financiar agreate de Camera Auditorilor Financiari din România, în conformitate cu legislaţia privind auditul financiar şi în acord cu Programul de implementare a reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a bis 86/635 CEE şi cu standardele internaţionale de contabilitate.

În scopul auditării situaţiilor financiare, fiecare banca va încheia contracte cu auditori financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România, potrivit legii.

Auditorul financiar: a) va întocmi un raport anual împreună cu opinia sa, din care să

rezulte dacă situaţiile financiare prezintă o imagine fidela a poziţiei financiare, a performantei financiare, a fluxurilor de trezorerie ale băncii şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată, potrivit


148

standardelor profesionale publicate de Camera Auditorilor Financiari din România;

b) va analiza practicile şi procedurile controlului şi auditului intern şi, dacă consideră ca acestea nu sunt corespunzătoare, va face recomandări băncii pentru remedierea lor;

c) va furniza, la solicitarea BNR, orice detalii, clarificări, explicaţii referitoare la datele cuprinse în situaţiile financiare ale băncii.

Raportul auditorului financiar împreună cu opinia sa vor fi prezentate adunării generale a acţionarilor şi vor fi publicate împreună cu situaţiile financiare anuale.

Auditorul financiar al unei bănci trebuie să informeze BNR, în exercitarea atribuţiilor sale, a luat cunoştinţă despre orice act sau fapt în legătură cu banca ori cu entităţile care intră în perimetrul de consolidare, act sau fapt care:

a) constituie o încălcare gravă a legii şi/sau a reglementărilor ori a actelor emise în aplicarea acesteia, prin care sunt stabilite condiţiile de autorizare şi de desfăşurare a activităţii băncii;

b) este de natură să afecteze situaţia patrimonială a băncii sau buna sa funcţionare;

c) poate conduce la un refuz din partea auditorului de a-şi exprima opinia asupra situaţiilor financiare ale băncii sau la exprimarea de către acesta a unei opinii cu rezerve.

Îndeplinirea cu bună-credinţă de către auditorul financiar a obligaţiei de a informa BNR nu constituie o încălcare a obligaţiei de păstrare a secretului profesional, care revine acestuia potrivit legii sau clauzelor contractuale, şi nu poate atrage răspunderea materială a acestuia.

Fiecare bancă va publica situaţiile financiare, după aprobarea acestora de către adunarea generală a acţionarilor, în forma stabilită de BNR şi aprobată de Ministerul Finanţelor Publice, la termenele prevăzute de lege.

Sucursalele instituţiilor de credit străine vor publica în limba română situaţiile financiare anuale ale instituţiei de credit străine, întocmite şi auditate conform legislaţiei din ţara de origine.

6.10. Sistemele de plăţi BNR reglementează, autorizează şi supraveghează sistemele de plăţi

din România, inclusiv administratorii acestora, în scopul asigurării


149

funcţionării sistemelor în conformitate cu standardele internaţionale în acest domeniu.

Sistemele de plăţi nu pot funcţiona pe teritoriul României fără obţinerea autorizaţiei BNR. Tot aceasta emite reglementări cu privire la sistemele de plăţi, care se vor referi la:

a) condiţiile şi modalitatea de organizare a sistemelor de plăţi; b) condiţiile şi procedura de autorizare, cazurile în care autorizaţia

poate fi revocată; c) criteriile şi regulile pentru supravegherea sistemelor de plăţi,

inclusiv a participanţilor la aceste sisteme şi a administratorilor acestora; d) informaţiile şi raportările care trebuie furnizate BNR; e) cerinţele minime referitoare la funcţionarea, auditul operaţional şi

administrarea riscurilor unui sistem de plăţi şi cele referitoare la situaţiile financiare şi auditul intern ale participanţilor şi ale administratorului unui sistem de plăţi;

f) orice alte cerinţe specifice necesare bunei funcţionari a unui sistem de plăţi.

Fondurile şi instrumentele financiare ale participanţilor la sistemele de plăţi, constituite la dispoziţia agentului de decontare, în limitele solicitate prin regulile sistemului, în scopul garantării îndeplinirii obligaţiilor care decurg din calitatea de participant la sistem, nu pot face obiectul executării silite de către terţi şi nu pot fi grevate de alte garanţii reale ori sarcini de către participantul debitor.

Fondurile şi instrumentele financiare sus menţionate sunt exceptate de la procedura înscrierii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

În cazul falimentului unui participant la sistemul de plăţi, fondurile şi instrumentele financiare respective vor fi utilizate numai în scopul îndeplinirii obligaţiilor decurgând din ordinele de transfer irevocabile şi din poziţiile nete rezultate din compensare, care revin participantului până la data pronunţării, inclusiv a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În cazul încetării calităţii de participant la sistemul de plăţi, fondurile şi instrumentele financiare sus-arătate vor fi utilizate numai în scopul îndeplinirii obligaţiilor decurgând din ordinele de transfer irevocabile şi din poziţiile nete rezultate din compensare, care revin participantului până la momentul încetării calităţii de participant.


150

Capitolul 7

Supraveghere prudenţială, sancţiuni, administrarea

specială şi lichidarea bancară 7.1. Supravegherea prudenţială a băncilor 7.2. Măsuri de remediere şi sancţiuni 7.3. Măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare specială a băncilor 7.4. Lichidarea băncilor 7.5. Căi de contestare 7.6. Alte reguli care operează în sectorul bancar


151

Capitolul 7

Supraveghere prudenţială, sancţiuni, administrarea

specială şi lichidarea bancară

7.1. Supravegherea prudenţială a băncilor În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării

stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar, BNR asigură supravegherea prudenţială a băncilor, persoane juridice române, şi a sucursalelor instituţiilor de credit străine, autorizate să desfăşoare activitate pe teritoriul României, prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară, urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de reglementările aplicabile, impunerea măsurilor necesare şi aplicarea de sancţiuni, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare.

Urmărirea respectării cerinţelor de natură prudenţială şi a altor cerinţe prevăzute de legislaţia bancară se realizează de BNR pe baza raportărilor făcute potrivit legii şi a reglementărilor date în aplicarea acesteia şi prin inspecţii desfăşurate la:

a) sediul băncilor, persoane juridice române, al sucursalelor şi al altor sedii secundare ale acestora din ţară şi din străinătate;

b) sediile sucursalelor instituţiilor de credit străine care desfăşoară activitate în România.

Inspecţiile la sediul băncii se efectuează de către personalul BNR, împuternicit în acest sens, sau de către auditori financiari numiţi de BNR.

Pentru verificarea sucursalelor deschise în statele membre de către bănci, persoane juridice române, BNR poate efectua inspecţii la sediul acestor sucursale, cu informarea prealabilă a autorităţilor competente din statele membre gazdă sau poate solicita acestor autorităţi să realizeze verificarea.

În cazul sucursalelor şi filialelor instituţiilor de credit străine, echipele de inspecţie pot include şi reprezentanţi ai autorităţii competente din ţara de origine a instituţiei de credit străine.


152

Pentru supravegherea băncilor române care funcţionează în străinătate, BNR cooperează cu autorităţile competente ale statelor respective.

Informaţiile referitoare la instituţiile de credit străine care desfăşoară activităţi în România pot fi furnizate autorităţilor competente din ţara de origine, numai în condiţii de reciprocitate.

Băncile sunt obligate sa permită personalului BNR şi auditorilor financiari care efectuează inspecţia, să le examineze evidenţele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de către aceştia.

Băncile sunt obligate să transmită BNR orice informaţii solicitate de aceasta, în scris sau în cadrul acţiunilor de supraveghere şi control, în scopul exercitării competenţelor sale prevăzute de lege.

BNR supraveghează activitatea băncilor, persoane juridice române, pe baza individuală şi pe bază consolidată, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

Orice bancă, persoană juridică română, care are drept filiale alte instituţii de credit şi/sau instituţii financiare cu sediul în România sau în străinătate, va fi supravegheată de BNR pe baza situaţiei sale financiare consolidate.

De asemenea, orice bancă, persoană juridică română, care este o filială a unui holding financiar cu sediul în România sau în străinătate, va fi supravegheată de BNR pe baza situaţiei financiare consolidate a holdingului financiar. În acest sens, holdingul financiar va transmite băncii informaţii referitoare la situaţia financiară pe bază consolidată a acestuia.

BNR va stabili prin reglementări perimetrul de consolidare, excepţiile de la principiile de consolidare, metodele de consolidare, informaţiile care trebuie furnizate în scopul realizării supravegherii pe bază consolidată şi cerinţele prudenţiale care trebuie respectate la nivel consolidat, care se vor referi cel puţin la următoarele elemente:

a) solvabilitate; b) adecvarea fondurilor proprii pentru acoperirea riscului de piaţă; c) controlul expunerilor mari; d) limitarea participaţiilor în entităţi care nu desfăşoară activităţi

financiare; e) organizarea şi controlul intern care să asigure mecanisme

adecvate pentru producerea şi transmiterea oricăror date şi informaţii necesare pentru scopul supravegherii consolidate;


153

f) controlul expunerilor faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu banca.

În cazul în care banca, persoană juridică română, şi o instituţie de credit autorizată într-un stat membru sunt filiale ale aceluiaşi holding financiar, BNR este competentă să asigure supravegherea pe bază consolidată în cazul în care:

a) holdingul financiar are sediul în România; b) holdingul financiar are sediul într-un alt stat membru, în care nu

mai deţine drept filiale instituţii de credit şi banca, persoana juridică română, în raport cu celelalte instituţii de credit care sunt filiale ale holdingului financiar, fie are cea mai mare valoare a activului bilanţier, fie, în caz de egalitate a acestuia, a fost prima autorizată, dacă printr-un acord de colaborare încheiat cu autoritatea competentă din statul membru respectiv nu se prevede altfel.

Prin acorduri de colaborare încheiate de BNR cu autorităţile competente din statele membre, se poate stabili ca atribuţiile privind supravegherea pe bază consolidată să fie exercitate de autorităţile competente respective.

Acordurile de colaborare vor cuprinde modalităţile de colaborare şi de transmitere a informaţiilor necesare realizării supravegherii pe baza consolidată.

Toate instituţiile de credit, instituţiile financiare, de asigurări sau alte entităţi aflate în categoria celor care intră în perimetrul de consolidare, societăţile tip holding şi filialele acestora şi filialele unei bănci sau ale unui holding financiar, care nu sunt incluse în perimetrul de consolidare, sunt obligate să asigure schimbul de informaţii necesare realizării supravegherii.

BNR poate solicita filialelor unei bănci sau unui holding financiar, care nu sunt incluse în perimetrul de consolidare, să transmită orice informaţii necesare supravegherii băncii.

BNR poate solicita, fie direct societăţilor tip holding, fie prin intermediul filialelor acestora - bănci, persoane juridice române -, orice date şi informaţii necesare pentru scopurile realizării supravegherii băncii.

Pentru verificarea informaţiilor primite, BNR poate efectua inspecţii la sediul societăţilor tip holding şi al filialelor acestora, când acesta este situat pe teritoriul României.

Pentru verificarea societăţilor tip holding şi a filialelor acestora, având sediul în statele membre, BNR poate efectua inspecţii la sediul acestora, cu acordul autorităţii competente din statul membru de origine,


154

sau poate solicita autorităţii competente respective realizarea acestei verificări.

7.2. Măsuri de remediere şi sancţiuni În situaţia în care BNR constată că o bancă şi/sau oricare dintre

administratorii ori conducătorii băncii sau persoanele desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare se fac vinovaţi de:

a) încălcarea unei prevederi a legii bancare ori a reglementărilor sau a ordinelor emise de BNR ori a reglementărilor proprii ale băncii;

b) încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia emisă băncii;

c) efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală; d) retragerea aprobării date conducătorilor şi/sau administratorilor

băncii; e) nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în

urma acestora; f) periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii prin administrarea

necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredinţate, Banca Naţională a României poate aplica următoarele sancţiuni: a) avertisment scris dat băncii; b) amenda aplicabilă băncii, între 0,05 % şi 1 % din capitalul social,

sau administratorilor, conducătorilor (...), între 1-6 salarii medii nete/ banca, conform situaţiei salariale existente în luna precedentă datei la care s-a constatat fapta. Amenzile încasate se fac venit la bugetul de stat;

c) retragerea aprobării date conducătorilor şi/sau administratorilor băncii;

d) retragerea autorizaţiei băncii. În urma constatărilor, BNR poate lua următoarele măsuri: a) încheierea unui acord scris cu consiliul de administraţie al băncii,

care să cuprindă un program de măsuri de remediere; b) obligarea băncii aflate în culpa să ia măsuri de remediere a

consecinţelor faptelor constatate; c) instituirea măsurilor de supraveghere specială şi de administrare

specială; d) suspendarea exerciţiului dreptului de vot al acţionarilor, în

cazurile în care persoanele respective nu mai îndeplinesc cerinţele prevăzute de legea bancară şi de reglementările emise în aplicarea


155

acesteia privind calitatea acţionariatului unei bănci ori înfăptuiesc o politică individuală sau comună care periclitează asigurarea unei gestiuni sănătoase şi prudente a băncii, în detrimentul interesului deponenţilor şi al altor creditori;

e) limitarea operaţiunilor băncii, inclusiv prin închiderea sucursalelor din străinătate, cu retragerea aprobării pentru acestea sau limitarea operaţiunilor acestora, în situaţiile în care banca nu asigura o supraveghere adecvată a activităţii sucursalei;

f) retragerea aprobării acordate pentru participaţiile băncii la capitalul social al unor filiale sau limitarea acestor participaţii, inclusiv în cazul în care supravegherea pe bază consolidată este împiedicată prin netransmiterea informaţiilor necesare de către aceste filiale;

g) retragerea aprobării acordate auditorului financiar, în situaţia în care acesta nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător atribuţiile prevăzute de lege sau nu respectă cerinţele de conduită etică şi profesională specifice.

Acţionarii faţă de care s-au dispus măsurile arătate la lit. d) nu vor mai putea achiziţiona noi acţiuni ale băncii.

Măsurile prevăzute la lit. d) pot fi dispuse inclusiv în cazurile în care societatea-mamă, holding financiar sau societate tip holding a băncii împiedică supravegherea pe bază consolidată prin netransmiterea informaţiilor necesare realizării acesteia.

În cazul retragerii aprobării pentru participaţiile băncii la capitalul social al unor filiale sau al limitării acestor participaţii, banca trebuie să-şi vândă participaţiile deţinute peste nivelul stabilit de BNR.

Măsurile de remediere ce pot fi luate de bancă vor include, fără a se limita la acestea, următoarele:

a) stabilirea unui plan de majorare a fondurilor proprii; b) înlocuirea administratorilor; c) înlocuirea persoanelor desemnate să asigure conducerea

compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare ale băncii; d) îmbunătăţirea sistemului de control intern. În cazul instituirii administrării speciale, BNR va decide şi cu

privire la retragerea aprobărilor acordate conducătorilor, administratorilor şi auditorului financiar ai băncii şi, respectiv, la suspendarea drepturilor de vot ale acţionarilor.

La sesizarea primită din partea autorităţilor competente din statele membre gazda cu privire la încălcarea de către bănci, persoane juridice române, a cerinţelor privind desfăşurarea activităţii în statele membre respective, BNR va dispune măsurile pe care le consideră necesare,


156

potrivit legii bancare, şi va informa autorităţile competente din statele membre gazdă asupra acestora.

BNR poate dispune participanţilor şi/sau administratorului unui sistem de plăţi adoptarea unor măsuri de remediere a deficienţelor constatate în cadrul sistemului.

În situaţia în care BNR constata că persoanele indicate mai sus se fac vinovate de nerespectarea dispoziţiilor privind sistemele de plăţi, a reglementărilor emise de BNR în aplicarea acestor dispoziţii sau nu se conformează celor dispuse de aceasta, BNR poate aplica următoarele sancţiuni:

a) avertisment scris; b) amendă cuprinsă între 100.000.000 lei şi 1.000.000.000 lei; c) excluderea unuia sau mai multor participanţi; d) retragerea autorizaţiei acordate pentru funcţionarea unui sistem

de plăţi. Constatarea faptelor, care constituie încălcări ale disciplinei bancare

sau a celei în domeniul sistemelor de plăţi, se face de către personalul BNR, împuternicit în acest sens. Aplicarea sancţiunilor se prescrie în termen de un an de la data luării la cunoştinţa, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârşirii faptei. Aplicarea sancţiunilor nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă sau penală.

Exerciţiul dreptului de vot al acţionărilor semnificativi ai unei bănci care nu au notificat BNR intenţia de a deveni acţionari semnificativi sau de a-şi majora participaţia deţinută la banca ori care deţin o participaţie din capitalul social sau din drepturile de vot la achiziţionarea căreia BNR a făcut opoziţie se suspendă.

BNR dispune acţionarilor semnificativi să-şi vândă, în termen de 3 luni, acţiunile aferente participaţiei la care BNR a făcut opoziţie. După expirarea acestui termen, dacă acţiunile nu au fost vândute, BNR dispune băncii anularea acţiunilor respective, emiterea unor noi acţiuni purtând acelaşi număr şi vânzarea acestora, urmând ca preţul încasat din vânzare să fie consemnat la dispoziţia dobânditorului iniţial, după reţinerea cheltuielilor ocazionate de vânzare.

Acţionării al căror drept de vot nu este suspendat vor putea să participe la adunarea generală şi să ia orice hotărâre de competenţa adunării, cu majoritatea voturilor lor sau cu o altă majoritate prevăzută în actul constitutiv pentru acest caz.

Consiliul de administraţie al băncii este răspunzător de îndeplinirea măsurilor necesare pentru anularea acţiunilor şi vânzarea acţiunilor nou-emise.


157

Dacă din lipsa de cumpărători vânzarea nu a avut loc sau s-a realizat numai o vânzare parţială a acţiunilor nou emise, banca va proceda de îndată la reducerea capitalului social cu diferenţa dintre capitalul social înregistrat şi cel deţinut de acţionarii cu drept de vot.

Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă săvârşirea de către persoanele fizice a încălcărilor în materie de “interdicţii” (reglementate de legea bancară).

Persoanele juridice care se fac vinovate de încălcarea interdicţiilor vor fi sancţionate în condiţiile prevăzute de legislaţia privind desfăşurarea de activităţi comerciale ilicite. Dacă persoana juridică desfăşoară în principal activităţile interzise sau dacă aceasta, deşi sancţionată, continuă desfăşurarea activităţilor respective, instanţa judecătorească competentă poate hotărî dizolvarea, respectiv intrarea în lichidare.

BNR este împuternicită să determine dacă o activitate reprezintă ori nu atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, activitate bancară, activitate de emitere de monedă electronică ori activitate de atragere şi/sau administrare a unor sume de bani rezultate din asocierea în vederea economisirii şi acordării de credite într-un sistem colectiv. În acest caz decizia BNR este obligatorie pentru părţile interesate.

Deschiderea de conturi bancare sub nume fictive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

7.3. Măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare specială a băncilor

BNR, în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială bancară,

poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare specială a băncilor.

Măsuri de instituire a supravegherii speciale a băncilor Consiliul de administraţie al BNR poate hotărî măsuri de instituire a

supravegherii speciale a băncilor, persoane juridice române, pentru încălcarea legii sau a reglementărilor, constatată în urma efectuării acţiunilor de supraveghere şi/sau a analizei raportărilor băncilor, precum şi în cazul constatării unei situaţii financiare precare.

Supravegherea specială se asigură printr-o comisie instituită în acest scop, formată din maximum 7 specialişti din cadrul BNR, dintre care unul


158

va îndeplini funcţia de preşedinte al comisiei şi unul, pe cea de vicepreşedinte al acesteia.

Atribuţiile acestei comisii se stabilesc de consiliul de administraţie al BNR şi se referă, în principal, la:

a) urmărirea modului în care conducerea băncii acţionează pentru stabilirea şi aplicarea măsurilor necesare remedierii deficienţelor înscrise în actul de control întocmit de organele de inspecţie;

b) suspendarea sau desfiinţarea unor acte de decizie ale organelor statutare ale băncii, contrare reglementărilor prudenţiale sau care conduc la deteriorarea situaţiei financiare a băncii;

c) formularea de solicitări privind modificarea/completarea reglementărilor proprii ale băncii;

d) limitarea şi/sau suspendarea unor activităţi şi operaţiuni bancare pe o anumită perioadă;

e) orice alte măsuri care se consideră necesare pentru remedierea situaţiei băncii;

f) formularea de propuneri către BNR de aplicare a sancţiunilor şi/ sau a măsurilor de remediere prevăzute de lege, în situaţia în care conducerea băncii nu respecta măsurile dispuse de comisie.

Comisia de supraveghere specială nu se substituie conducerii băncii în ceea ce priveşte coordonarea activităţii zilnice şi competenţa de a angaja banca. Răspunderea pentru legalitatea, realitatea, exactitatea şi oportunitatea operaţiunilor efectuate şi a documentelor întocmite de bancă revine exclusiv organelor statutare de conducere şi/sau persoanelor care întocmesc şi semnează documentele în cauză, potrivit atribuţiilor şi competentelor acestora.

În perioada exercitării supravegherii speciale, adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie şi conducătorii băncii nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse de comisia de supraveghere specială.

Membrii comisiei de supraveghere specială au acces la toate documentele şi registrele băncii, fiind obligaţi sa păstreze secretul privind operaţiunile bancare.

Comisia de supraveghere specială prezintă rapoarte periodice consiliului de administraţie al BNR asupra situaţiei băncii.

În funcţie de concluziile rezultate din aceste rapoarte, consiliul de administraţie al BNR hotărăşte asupra încetării sau continuării supravegherii speciale, fără a se depăşi însă o perioadă mai mare de 120 de zile de la instituirea măsurii de supraveghere specială.

În cazul în care în activitatea băncii se constata în continuare deficienţe grave, BNR poate hotărî, de la caz la caz, instituirea măsurii de


159

administrare specială a băncii sau adoptarea altor măsuri prevăzute de lege, inclusiv retragerea autorizaţiei.

Măsuri de administrare specială a băncilor BNR poate decide instituirea măsurii de administrare specială

asupra unei bănci, persoană juridică română, inclusiv asupra sediilor sale secundare din România şi din străinătate. Măsura administrării speciale se poate dispune în cazurile în care:

a) măsurile de supraveghere specială nu au dat rezultate într-o perioada de până la 120 de zile;

b) indicatorul de solvabilitate, calculat în raport cu fondurile proprii, se situează la un nivel care nu depăşeşte jumătate din nivelul minim prevăzut de aceste reglementări;

c) banca a încălcat în mod repetat prevederile legii şi/sau ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia;

d) banca nu mai are nici un conducător şi nici un administrator. Un anunţ privind instituirea administrării speciale trebuie să fie

publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Instituirea măsurilor de administrare specială se dispune de BNR şi

în cazul sesizării de către aceasta a instanţei competente pentru declanşarea procedurii falimentului unei bănci, până la numirea de către judecătorul sindic a lichidatorului.

Administrarea specială se va institui pe o perioadă de un an de la data hotărârii BNR, cu excepţia cazului în care prin hotărâre se stabileşte o perioadă mai scurtă sau BNR hotărăşte încetarea administrării speciale.

În situaţii excepţionale BNR poate prelungi, în condiţiile prevăzute pentru instituirea administrării speciale, perioada respectivă, cu maximum 6 luni.

Administrarea specială se exercită de către un administrator special, desemnat de BNR prin hotărârea de instituire a acestei măsuri. Administrator special poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, inclusiv Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.

Pentru motive întemeiate, BNR poate să înlocuiască administratorul special.

Toate cheltuielile legate de administrarea specială se suportă de banca supusă acestei măsuri.

În cazul în care consideră necesar, BNR poate stabili anumite limite şi/sau condiţii privind activitatea băncii în privinţa căreia s-a hotărât instituirea administrării speciale. Acestea vor fi comunicate administratorului special, care va răspunde de respectarea lor.


160

Administratorul special preia integral atribuţiile consiliului de administraţie şi ale conducătorilor băncii supuse regimului de administrare specială, aşa cum aceste atribuţii rezultă potrivit legii şi actului constitutiv.

După preluarea administrării băncii, administratorul special va înştiinţa de îndată compartimentele din cadrul băncii, sediile secundare ale acesteia, băncile corespondente, oficiul registrului comerţului şi, după caz, Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar cu privire la luarea acestei măsuri.

Comunicarea se face în scris şi va cuprinde şi specimenul de semnătură a administratorului special. Comunicarea făcută băncilor corespondente va cuprinde şi menţionarea faptului că toate operaţiunile viitoare prin contul băncii vor fi autorizate numai de către administratorul special sau de persoanele împuternicite în mod expres de către acesta.

Atribuţia principală a administratorului special constă în stabilirea condiţiilor optime pentru conservarea valorii activului băncii, eliminarea deficienţelor existente în administrare, încasarea creanţelor şi stabilirea posibilităţii de redresare a situaţiei financiare a băncii; în acest sens administratorul special poate lua toate măsurile pe care le consideră necesare, în limita competenţelor sale prevăzute de lege.

Măsurile care pot fi luate au în vedere: a) negocierea creanţelor băncii şi/sau rescadenţarea acestora; b) suspendarea atragerii de depozite şi/sau a acordării de credite; c) închiderea sediilor secundare neprofitabile sau a căror activitate

nu se justifică; d) redimensionarea schemei de personal, prin reorganizarea

activităţii, în scopul reducerii cheltuielilor; e) alte măsuri pe care consiliul de administraţie al unei bănci sau

conducătorii acesteia le pot lua, potrivit legii, în cursul unei administrări normale.

Administratorul special va lua cel puţin măsurile necesare pentru: a) reducerea pierderilor; b) încetarea activităţilor frauduloase şi a abuzurilor de orice natură

ale persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca; c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase,

încheiate anterior de către bancă, inclusiv a acelor contracte în care obligaţiile asumate de către bancă sunt disproporţionate în raport cu prestaţia la care s-a obligat cealaltă parte contractantă;

d) păstrarea în siguranţă a activelor şi a documentelor băncii;


161

e) sesizarea organelor competente, în cazul în care există indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni.

În cazul instituirii administrării speciale, atribuţia principală a administratorului special este luarea măsurilor necesare pentru numirea unui nou consiliu de administraţie şi a noilor conducători ai băncii. În cursul acestei administrări, administratorul special poate lua orice alte măsuri pe care consiliul de administraţie al unei bănci sau conducătorii acesteia le pot lua în cursul unei administrări normale.

Dacă situaţiile financiare aferente perioadei încheiate înainte de instituirea administrării speciale nu au fost aprobate conform legii sau administratorul special consideră că acestea nu reflectă situaţia patrimonială reală a băncii, va proceda la întocmirea unei noi situaţii financiare şi va lua măsuri pentru aprobarea, publicarea şi depunerea acesteia la organele competente.

În vederea adoptării unor hotărâri privind situaţia băncii, în domenii care excedează competenţelor sale stabilite prin lege pentru consiliul de administraţie, administratorul special poate convoca adunarea generală a acţionarilor băncii. Ordinea de zi a adunării va fi stabilită de către administratorul special, cu consultarea prealabilă a BNR, şi nu poate fi schimbată de către persoanele convocate.

După instituirea administrării speciale, prevederile legale privind obligativitatea convocării adunării generale la cererea acţionarilor băncii nu sunt aplicabile pe durata acesteia. Acţionarii reprezentând 50 % din capitalul social vor putea înainta administratorului special propuneri viabile de redresare financiară a băncii, acesta urmând sa decidă asupra acestora.

În cazul în care adunarea generală a acţionarilor decide majorarea capitalului social, pentru exercitarea dreptului de preempţiune se va acorda un termen de cel puţin 5 zile, cu începere de la data publicării deciziei.

Pentru motive temeinice, justificate de existenţa unei intenţii serioase din partea unui investitor, de participare la capitalul băncii, administratorul special va putea sa ridice acţionarilor dreptul de subscriere de noi acţiuni, în tot sau în parte, cu aprobarea BNR.

Prin decizia de majorare a capitalului social trebuie să se asigure cel puţin un nivel al capitalului iniţial care să permită încadrarea băncii în indicatorii de solvabilitate.

În cazul reducerii capitalului social, aceasta va putea fi făcută numai după trecerea a 30 de zile de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.


162

În termen de 60 de zile de la numire, administratorul special va prezenta Consiliului de administraţie al BNR un raport scris cu privire la măsurile întreprinse de la instituirea administrării speciale şi efectele acestora, la starea financiară a băncii şi posibilitatea redresării situaţiei acesteia din punct de vedere al siguranţei financiare, prezentând în acest sens recomandările sale. La raport se vor anexa: documente referitoare la evaluarea activelor şi pasivelor băncii, situaţia recuperării creanţelor, costul menţinerii activelor şi situaţia lichidării pasivelor.

Raportul trebuie să fie suficient de detaliat pentru a fundamenta recomandările făcute de administrator.

Pentru motive întemeiate, Consiliul de administraţie al BNR poate prelungi termenul arătat mai sus, la propunerea administratorului special, dar nu mai mult de 30 de zile.

În termen de 15 zile de la primirea raportului administratorului special, Consiliul de administraţie al BNR va lua o hotărâre cu privire la oportunitatea menţinerii măsurii de administrare specială şi se va pronunţa asupra recomandărilor făcute de administratorul special.

Dacă pe baza raportului administratorului special se constată că nu sunt condiţii pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare a băncii, astfel încât aceasta să atingă nivelul minim al indicatorilor de solvabilitate, sau, după caz, nu au fost numiţi şi aprobaţi noii conducători şi administratori ai băncii, BNR va retrage autorizaţia băncii şi va sesiza instanţa competentă pentru declanşarea procedurii falimentului băncii sau va dispune dizolvarea urmată de lichidare dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru declanşarea procedurii falimentului.

În cazul continuării administrării speciale, administratorul special va prezenta BNR, la termenele stabilite de aceasta, rapoarte privind situaţia financiară a băncii.

Pe baza rapoartelor administratorului special, Consiliul de administraţie al BNR poate hotărî în orice moment încetarea administrării speciale, cu reluarea activităţii băncii sub controlul organelor sale statutare, sau poate retrage autorizaţia băncii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor legale. Dacă BNR constată, pe baza rapoartelor administratorului special, că banca la care s-a instituit administrarea specială s-a redresat din punct de vedere financiar şi se încadrează în cerinţele prudenţiale stabilite de lege şi de reglementările emise în aplicarea acesteia sau, după caz, au fost numiţi şi aprobaţi noii conducători şi administratori ai băncii, BNR poate hotărî încetarea administrării speciale şi reluarea activităţii băncii sub controlul organelor sale statutare.


163

Un anunţ privind încetarea administrării speciale va fi publicat în Monitorul oficial. Administratorul special va lua măsurile necesare pentru desemnarea noului consiliu de administraţie, inclusiv a noilor conducători ai băncii.

Până la numirea şi aprobarea noilor conducători şi administratori ai băncii, administratorul special va asigura conducerea şi administrarea acesteia.

În cazul în care BNR constată că redresarea financiară a instituţiei de credit nu este posibilă, aceasta hotărăşte retragerea autorizaţiei instituţiei de credit şi sesizarea instanţei competente în vederea declanşării procedurii falimentului.

7.4. Lichidarea băncilor

O dată cu retragerea autorizaţiei, în alte cazuri decât cele în care

retragerea s-a făcut la cererea acţionarilor, BNR va dispune dizolvarea urmată de lichidare a băncii.

Lichidarea în caz de faliment se realizează în condiţiile prevăzute de legislaţia care reglementează regimul procedurii falimentului instituţiilor de credit.

În cazul retragerii autorizaţiei unei sucursale a unei instituţii de credit străine care desfăşoară activitate pe teritoriul României, instituţia de credit în cauză va fi obligată sa-şi lichideze activitatea din România.

Dacă nu sunt realizate condiţiile prevăzute de lege pentru declanşarea procedurii falimentului instituţiilor de credit, lichidarea băncii, inclusiv a sucursalelor din România şi din străinătate, se va realiza cu respectarea legislaţiei române aplicabile în cazul dizolvării şi lichidării societăţilor comerciale pe acţiuni şi a dispoziţiilor legii bancare.

În cazul băncilor, persoane juridice române, lichidator va fi Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.

În cazul retragerii autorizaţiei unei bănci, persoana juridică română, care desfăşoară activitate pe teritoriul unuia sau mai multor state membre, BNR va informa fără întârziere, prin orice mijloace disponibile, autorităţile competente din statele membre gazdă asupra deciziei adoptate şi a efectelor pe care le implică aceasta.

Lichidatorul va lua de îndată măsurile necesare pentru publicarea unui extras din hotărârea BNR, în baza căreia s-a declanşat lichidarea băncii, în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene şi în doua ziare de circulaţie naţională pe teritoriul fiecărui stat membru gazdă, în limba


164

oficială a acestuia sau, după caz, în una dintre limbile oficiale ale acestuia.

Lichidatorul va putea acţiona pe teritoriul statelor membre gazdă, în baza unei copii certificate de pe hotărârea BNR sau în baza unui certificat emis de aceasta, fără altă formalitate.

Lichidatorul va putea exercita pe teritoriul statelor membre gazdă toate competenţele care îi revin potrivit legii române. El va putea sa numească alte persoane care să îl sprijine sau să îl reprezinte pe teritoriul acestor state, inclusiv în scopul de a acorda asistenţă creditorilor pe parcursul lichidării.

În exercitarea competenţelor sale lichidatorul va respecta legislaţia statului membru pe teritoriul căruia acţionează, în special cu privire la procedurile de valorificare a activelor şi la furnizarea de informaţii angajaţilor băncii din statul membru respectiv. Competenţele nu pot include utilizarea forţei sau dreptul de a soluţiona litigii ori dispute.

În cazul lichidării unei bănci, persoana juridică română, care desfăşoară activitate pe teritoriul unuia sau mai multor state membre, se aplică legislaţia română.

Hotărârea BNR va produce efecte în toate statele membre gazdă, fără altă formalitate, şi va deveni efectivă de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dacă consideră necesar, lichidatorul poate solicita înregistrarea hotărârii BNR în registrul imobiliar, registrul comerţului sau în orice alt registru public ţinut în statele membre gazdă. Dacă legislaţia unui stat membru gazdă prevede obligativitatea unei asemenea formalităţi, lichidatorul va lua toate măsurile pentru îndeplinirea acesteia. Sumele necesare realizării înregistrării vor fi considerate cheltuieli aferente lichidării.

Orice creditor al băncii aflate în lichidare, având domiciliul/reşedinţa sau, după caz, sediul social într-un alt stat membru decât România, inclusiv autorităţile publice, are dreptul să-şi declare creanţele sau să formuleze observaţii scrise în legătura cu creanţele sale asupra băncii, care se vor adresa lichidatorului. Declaraţia de creanţe sau, după caz, observaţiile formulate pot fi înaintate în limba oficială ori în limbile oficiale ale acelui stat membru şi trebuie să poarte menţiunea «declaraţie de creanţe» sau, după caz, «observaţii privind creanţele», în limba română.

Creanţele creditorilor având domiciliul/reşedinţă sau, după caz, sediul social în afară teritoriului României vor fi tratate în acelaşi mod şi vor avea acelaşi rang de preferinţă ca şi creanţele de aceeaşi natură ale


165

creditorilor având domiciliul/reşedinţa sau, după caz, sediul social pe teritoriul României.

Creditorii care îşi exercită acest vor transmite copii de pe actele care atestă creanţele lor, dacă există, şi vor indica natura creanţei, data la care aceasta a luat naştere şi valoarea acesteia, dacă există privilegii, garanţii reale şi alte asemenea drepturi în legătură cu creanţele respective şi care sunt creanţele garantate astfel.

La solicitarea lichidatorului, creditorii trebuie să furnizeze şi traducerea în limba română a declaraţiei de creanţe sau, după caz, a observaţiilor formulate şi a documentelor prezentate.

Lichidatorul va asigura informarea periodică a creditorilor, în modalitatea considerată corespunzătoare, în special cu privire la progresele înregistrate în valorificarea activelor băncii.

Lichidatorul este ţinut de obligaţia de păstrare a secretului profesional.

Efectele lichidării băncii asupra anumitor contracte şi drepturi vor fi reglementate după cum urmează:

a) contractele şi relaţiile de muncă vor fi guvernate de legislaţia statului membru aplicabilă în cazul fiecărui contract de muncă;

b) contractele prin care se dobândeşte dreptul de folosinţă sau dreptul de achiziţionare a unor bunuri imobile vor fi guvernate de legea statului membru pe teritoriul căruia este situat imobilul, potrivit căreia se va determina şi natura bunului: mobil sau imobil;

c) drepturile asupra bunurilor imobile, a navelor şi aeronavelor, care sunt supuse obligaţiei de înregistrare într-un registru public, vor fi guvernate de legea statului membru sub autoritatea căruia este ţinut registrul respectiv.

Deschiderea procedurii de lichidare asupra băncii nu va afecta drepturile reale ale creditorilor sau terţelor părţi asupra bunurilor - corporale sau necorporale, mobile ori imobile, individual determinate sau determinate generic - aflate în proprietatea băncii, care, la data intrării în vigoare a hotărârii de lichidare, sunt situate pe teritoriul altor state membre decât România.

Drepturile respective se referă în special la: a) dreptul de a dispune de bun sau de a-l avea la dispoziţie şi dreptul

de preferinţă, în cazul executării bunului, sau de a-i culege fructele, rezultând în special dintr-un drept de gaj sau de ipotecă;

b) dreptul de preferinţă înaintea altor titulari de drepturi asupra bunului;

c) dreptul de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar găsi acesta;


166

d) dreptul de uzufruct asupra bunului. Deschiderea procedurii de lichidare, în situaţia în care banca este

parte într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun, în calitate de cumpărător, nu va afecta dreptul vânzătorului decurgând dintr-o clauză prin care acesta şi-a rezervat dreptul de proprietate pana la un anumit termen sau până la îndeplinirea unei condiţii, dacă, la data intrării în vigoare a hotărârii de lichidare, bunul este situat pe teritoriul altui stat membru decât România.

Deschiderea procedurii de lichidare, în cazul în care banca este parte într-un contract de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător, nu va constitui motiv pentru anularea sau desfiinţarea contractului şi nu va afecta drepturile cumpărătorului, dacă aceasta a avut loc după livrarea bunului şi dacă, la data intrării în vigoare a hotărârii de lichidare, bunul este situat pe teritoriul altui stat membru decât România.

Deschiderea procedurii de lichidare nu va afecta drepturile creditorilor de a invoca compensarea legală, atunci când legea aplicabilă creanţelor băncii permite o asemenea compensare.

În cazul compensării contractuale se va aplica legea care guvernează contractele respective.

Exercitarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra titlurilor de valoare, a căror existenţă ori transmitere este supusă înregistrării într-un registru, într-un cont sau într-un sistem centralizat de depozitare, ţinut ori localizat într-un stat membru, va fi guvernată de legea statului membru respectiv.

Contractele de report şi contractele care stau la baza tranzacţiilor desfăşurate pe o piaţă organizată vor fi guvernate de legea aplicabilă contractelor respective.

Legislaţia română cu privire la nulitatea actelor frauduloase încheiate în dăuna creditorilor nu este aplicabilă în cazul în care beneficiarul unui asemenea act dovedeşte că actul, ca întreg, este guvernat de legea altui stat membru şi că această lege nu permite nici o modalitate de contestare a actului în cazul în speţă.

Validitatea actelor încheiate după deschiderea procedurii lichidării, prin care banca înstrăinează bunuri imobile, nave ori aeronave supuse înregistrării într-un registru public sau titluri de valoare ori drepturi asupra unor astfel de titluri a căror existenţă sau transfer este supus obligaţiei de înregistrare într-un registru, un cont ori un sistem centralizat de depozitare ţinut sau localizat într-un stat membru, va fi guvernată de legea statului membru pe teritoriul căruia este situat imobilul respectiv


167

sau, după caz, sub autoritatea căruia este ţinut acel registru, cont ori sistem centralizat de depozitare.

Acţiunile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect bunuri sau drepturi de care banca a fost privată, vor fi guvernate de legea statului membru în care se desfăşoară procesul.

Lichidarea băncii nu împiedica declanşarea procedurii falimentului, dacă pe parcursul procesului de lichidare banca ajunge în una dintre situaţiile prevăzute de lege în care sunt îndeplinite condiţiile pentru declararea stării de faliment.

Dispoziţiile cuprinse în legislaţia privind falimentul instituţiilor de credit, referitoare la atribuţiile lichidatorului, la suportarea cheltuielilor legate de lichidare, la ordinea de stingere a creanţelor, se aplică în mod corespunzător şi în cazul lichidării băncii.

7.5. Căi de contestare Actele emise în aplicarea legii bancare pot fi contestate în termen de

15 zile de la comunicarea acestora la consiliul de administraţie al BNR, care se pronunţă prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării.

Hotărârea consiliului de administraţie poate fi atacată la Curtea Supremă de Justiţie, în termen de 15 zile de la comunicare.

Până la adoptarea unei hotărâri de către Banca Naţională a României sau, după caz, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile de către instanţa judecătorească, executarea actelor BNR nu se suspendă.

BNR este singura autoritate în măsura să se pronunţe asupra considerentelor de oportunitate, evaluărilor şi analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale.

În cazul contestării în instanţă a actelor BNR instanţa judecătorească se va pronunţa asupra legalităţii acestor acte.

Instituţiile emitente de monedă electronică sunt supuse, şi acestea, reglementării şi supravegherii Băncii Naţionale a României.

Capitalul iniţial, condiţiile de autorizare, nivelul minim al fondurilor proprii şi investiţiile permise ale instituţiilor emitente de moneda electronica se stabilesc de BNR prin reglementări.

Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună de un management prudent şi sănătos, de proceduri administrative şi contabile şi sisteme de control intern adecvate, care să le permită evaluarea riscurilor financiare şi nefinanciare la care sunt expuse, inclusiv a


168

riscurilor tehnice şi procedurale şi a celor rezultate din cooperarea cu entităţile care le furnizează servicii conexe.

Instituţiile emitente de monedă electronică nu pot deţine participaţii în alte entităţi, cu excepţia celor al căror obiect de activitate constă exclusiv în furnizarea de servicii de operare sau alte servicii conexe legate de emiterea ori distribuirea de monedă electronică de către instituţia în cauză.

În perioada de valabilitate pentru care a fost emisă monedă electronică, instituţiile emitente de monedă electronică sunt obligate să o răscumpere, la cererea deţinătorilor, la o valoare egală cu valoarea acesteia existentă în sold, fără reţinerea altor taxe şi comisioane decât cele strict necesare efectuării operaţiunii de răscumpărare.

Instituţiile emitente de monedă electronică pot fuziona cu bănci, cu alte instituţii emitente de moneda electronică sau cu alte entităţi care prestează servicii auxiliare ori conexe.

*

* * În scopul exercitării activităţilor specifice, instituţiile de credit

autorizate într-un alt stat membru pot utiliza pe teritoriul României denumirea pe care o utilizează în statul membru de origine, fără a aduce atingere dispoziţiilor referitoare la utilizarea denumirilor «casa de economii pentru domeniul locativ», «bancă» sau alţi termeni utilizaţi în România, care denumesc instituţii de credit. În situaţia în care exista pericolul unor confuzii, în scopul asigurării unei clarificări corespunzătoare, BNR poate să solicite ca numele să fie însoţit de o menţiune explicativă.

În toate actele sale oficiale, sucursalele din România ale instituţiilor de credit autorizate într-un alt stat membru trebuie să se identifice în mod clar printr-un minimum de date: firma sub care sunt înmatriculate în registrul comerţului, adresa sediului principal, codul unic de înregistrare, numărul de ordine în registrul comerţului, numărul şi data înmatriculării în registrul bancar.

Sucursalele din România ale instituţiilor de credit autorizate într-un alt stat membru pot să repartizeze, din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe profit, sumele destinate constituirii fondului pentru riscuri bancare generale, în limita a 1% din soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare, aşa cum sunt stabilite


169

prin reglementările BNR, în măsura în care sumele respective se regăsesc în profitul net.

Inspecţiile la sediile sucursalelor din România ale instituţiilor de credit autorizate într-un stat membru pot fi realizate de către autorităţile competente din statul membru de origine, prin persoane împuternicite, cu informarea prealabilă a BNR.

În cazul în care autorităţile competente din statul membru de origine solicită BNR realizarea verificării activităţii sucursalelor din România ale instituţiilor de credit autorizate în statul membru în cauză, BNR va putea realiza aceasta verificare în mod direct prin personalul sau ori va permite realizarea acesteia de către auditori ori experţi financiari.

Dacă o instituţie de credit dintr-un stat membru, care desfăşoară activitate bancară ori alte activităţi de natură financiară în România, printr-o sucursală sau în mod direct, nu respectă cerinţele de desfăşurare a activităţii în România, BNR va putea dispune acesteia să ia măsuri de remediere a faptelor constatate.

În cazul în care instituţia de credit nu se conformează, BNR va informa autoritatea competentă din statul membru de origine. Aceasta nu împiedică aplicarea de către BNR a sancţiunilor sau a măsurilor pe care le consideră necesare ori interzicerea desfăşurării activităţii în România în mod direct.

BNR informează Comisia Europeană şi autorităţile competente din statul membru de origine cu privire la sancţiunile şi/sau măsurile dispuse.

Evident, sancţiunile şi/sau măsurile dispuse de BNR pot fi contestate. Aplicarea sancţiunilor se prescrie în termen de un an de la data luării la cunoştinţă, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârşirii faptei, iar aplicarea sancţiunilor nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă sau penală.

Dacă BNR este informată de autorităţile competente din statul membru de origine cu privire la decizia de a retrage autorizaţia unei instituţii de credit care desfăşoară activitate pe teritoriul României, în scopul protejării intereselor deponenţilor şi ale altor creditori, atunci va lua măsurile necesare pentru ca instituţia de credit în cauză să nu mai desfăşoare activităţi pe teritoriul României.

Dacă asupra unei instituţii de credit dintr-un stat membru care desfăşoară activitate pe teritoriul României au fost dispuse măsuri de reorganizare, administrare specială, lichidare, faliment sau alte asemenea măsuri, acestea se vor aplica fără alte formalităţi pe teritoriul României şi vor produce efecte în condiţiile şi de la data prevăzute în legislaţia din statul membru respectiv.


170

Persoanele împuternicite să pună în aplicare măsurile dispuse de autoritatea administrativă sau judiciară vor putea acţiona pe teritoriul României în baza unei copii certificate de pe actul de numire ori a unui certificat emis de această autoritate, însoţit de o traducere în limba română, fără altă formalitate.

Persoanele respective vor putea exercita pe teritoriul României toate competenţele care le revin potrivit legislaţiei din statul membru de origine. Aceste persoane vor putea să numească alte persoane care să le reprezinte pe teritoriul României, inclusiv în scopul de a acorda asistenţă creditorilor pe parcursul aplicării măsurilor în cauză.

Instituţiile financiare Instituţiile financiare cu sediul în unul dintre statele membre vor

putea desfăşura pe teritoriul României activităţile financiare prevăzute în actele lor constitutive, prin intermediul unei sucursale sau în mod direct, dacă aceste instituţii financiare sunt filiale ale uneia sau mai multor instituţii de credit şi îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) societatea-mamă sau societăţile-mamă sunt autorizate ca instituţii de credit în statul membru a cărui legislaţie guvernează statutul instituţiei financiare respective;

b) activităţile în cauză sunt efectiv desfăşurate pe teritoriul aceluiaşi stat membru;

c) societatea-mamă sau societăţile-mamă deţin 90 % sau mai mult din drepturile de vot aferente acţiunilor reprezentând capitalul social al instituţiei financiare;

d) societatea-mamă sau societăţile-mamă trebuie să satisfacă cerinţele prudenţiale ale autorităţilor competente din statele membre de origine cu privire la managementul instituţiei financiare-filială şi trebuie să declare, cu acordul acestor autorităţi, că garantează în solidar obligaţiile asumate de filială;

e) instituţia financiară-filială este inclusă efectiv în supravegherea pe bază consolidată a societăţii-mamă sau, după caz, a fiecărei societăţi-mamă, în special în ceea ce priveşte activităţile financiare în cauză, în mod deosebit pentru calculul indicatorului de solvabilitate, al expunerilor mari şi al nivelului participaţiilor de natura imobilizărilor financiare la entităţi care nu desfăşoară activităţi financiare.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor legale se realizează de către autoritatea competentă din statul membru de origine, care va certifica acest lucru, concomitent cu transmiterea informaţiilor adecvate.


171

Autoritatea competentă din statul membru de origine va asigura supravegherea filialelor.

În cazul în care BNR este informată de autoritatea competentă din statul membru de origine cu privire la faptul că instituţia financiară nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile legale, activităţile desfăşurate în România de instituţia financiară respectivă vor intra sub incidenţa legislaţiei române aplicabile acestor activităţi.

Aceste reguli se aplică în mod corespunzător şi în cazul instituţiilor financiare cu sediul în România, care vor să desfăşoare activitate pe teritoriul statelor membre, dacă aceste instituţii financiare sunt filiale ale unor bănci, persoane juridice române, şi îndeplinesc condiţiile legale. Verificarea acestor condiţii se realizează de către BNR, care va asigura şi supravegherea acestor instituţii financiare.

Colaborarea cu autorităţile competente şi cerinţe de notificare Pentru supravegherea prudenţială a băncilor, persoane juridice

române, care desfăşoară activitate pe teritoriul altor state membre şi a instituţiilor de credit autorizate în alte state membre, care desfăşoară activitate în România, BNR colaborează strâns cu autorităţile competente din statele membre respective.

Colaborarea se va putea realiza prin schimb de informaţii sau în orice alt mod, de natură să faciliteze supravegherea instituţiilor de credit în cauză şi verificarea îndeplinirii condiţiilor care au stat la baza autorizării acestora de către autoritatea competentă. Informaţiile se vor referi în principal la administrarea, conducerea şi acţionariatul acestora, dar şi la alte aspecte de natură prudenţială, vizând în special lichiditatea, solvabilitatea, limitarea expunerilor mari, procedurile de administrare şi contabile, controlul intern, garantarea depozitelor.

La solicitarea autorităţilor competente din statele membre responsabile cu supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit filiale ale unui holding financiar cu sediul în România, BNR este împuternicită să ceară holdingului orice informaţii relevante pentru realizarea supravegherii pe bază consolidată, pe care le va transmite autorităţilor solicitante.

În cazul în care autorităţile competente din statele membre solicită BNR realizarea verificării informaţiilor referitoare la o instituţie de credit, un holding financiar, o instituţie financiară, o societate prestatoare de servicii bancare auxiliare, o societate tip holding şi filialele acesteia ori la alte filiale având sediul social în România, BNR fie va realiza această verificare în mod direct prin personalul său, fie va permite autorităţii


172

competente solicitante să realizeze verificarea sau va permite realizarea acesteia de către auditori ori experţi financiari.

BNR va notifica Comisiei Europene asupra următoarelor elemente: a) orice autorizaţie acordată unei bănci ori altei instituţii de credit,

persoană juridică română; b) orice retragere de autorizaţie acordată unei bănci ori altei

instituţii de credit, persoană juridică română; c) orice refuz de transmitere a informaţiilor; d) orice autorizaţie acordată unei instituţii de credit, persoană

juridică română, care s-a constituit ca filială deţinută direct sau indirect de una ori mai multe societăţi-mama care nu sunt guvernate de legislaţia română sau a altui stat membru şi orice achiziţionare de către o asemenea societate-mamă a unei participaţii semnificative într-o instituţie de credit, persoană juridică română, dacă, ca urmare a acestei achiziţionări, instituţia de credit, persoană juridică română, devine o filiala a societăţii-mamă respective; în acest caz notificarea va cuprinde şi structura grupului din care aceasta face parte;

e) dificultăţile întâmpinate de bănci ori alte instituţii de credit, persoane juridice române, la deschiderea de sucursale sau în desfăşurarea activităţii în străinătate, pe teritoriul unui stat, altul decât un stat membru;

f) cerere de autorizare a unei filiale, care se constituie ca instituţie de credit, persoana juridică română, deţinută direct sau indirect de una ori mai multe societăţi-mamă care nu sunt guvernate de legislaţia română sau a altui stat membru şi orice cerere de aprobare a unei participaţii semnificative într-o instituţie de credit, persoana juridică română, formulată de către o asemenea societate-mamă, dacă prin achiziţionarea acestei participaţii instituţia de credit, persoana juridică română, ar deveni o filială a societăţii-mama respective;

g) lista holdingurilor financiare care sunt societăţi-mamă ale băncilor, persoane juridice române, supravegheate pe bază consolidată de către BNR potrivit legii bancare;

h) orice autorizaţie acordată sucursalelor instituţiilor de credit străine cu sediul în afara spaţiului comunitar;

i) orice alte informaţii care trebuie raportate Comisiei Europene, la cererea acesteia sau în conformitate cu prevederile legislaţiei comunitare.

NOTĂ: Informaţiile prevăzute la lit. f) se transmit la solicitarea

expresă a Comisiei Europene. Lista prevăzută la lit. g) se va transmite şi autorităţilor competente din statele membre, iar informaţiile prevăzute la lit. h) se transmit şi Comitetului Bancar Consultativ.


173

7.6. Alte reguli care operează în sectorul bancar Instituţiile de credit care funcţionează în România în condiţiile legii

bancare se evidenţiază de către BNR în registrul instituţiilor de credit, care este accesibil persoanelor interesate.

Băncile pot să organizeze o asociaţie profesională, care să le reprezinte interesele colective faţă de autorităţile publice, să studieze probleme de interes comun, să promoveze cooperarea, să informeze membrii asociaţiei şi publicul şi să organizeze serviciile de interes comun. Evident, Asociaţia profesională a băncilor colaborează cu BNR.

Separat sau în cadrul asociaţiei profesionale, băncile vor putea sa-şi organizeze un corp propriu de executori, a cărui activitate va fi strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparţinând băncilor. (Statutul acestui corp de executori se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei.)

Deschiderea procedurii de reorganizare, faliment sau a altei proceduri similare nu afectează contractele bilaterale de compensare a creanţelor şi a obligaţiilor reciproce decurgând din operaţiuni cu instrumente având la baza cursul de schimb şi rata dobânzii şi operaţiuni similare cu aur, încheiate de partea contractantă, cu privire la care au fost dispuse măsurile la care ne-am referit anterior.


174

Capitolul 8

Reglementarea unor activităţi

specifice circumscrise domeniului bancar

8.1. Centrala Riscurilor Bancare 8.2. Centrala Incidentelor de Plăţi 8.3. Decontarea operaţiunilor interbancare ale băncilor aflate în regim special de decontare 8.4. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar 8.5. Procedura falimentului instituţiilor de credit


175

Capitolul 8

Reglementarea unor activităţi specifice circumscrise

domeniului bancar

8.1. Centrala Riscurilor Bancare

Centrala Riscurilor Bancare (CRB)42 reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei bănci din sistemul bancar românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de credite/angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare. În prezent suma limită de raportare a fost stabilită prin Ordinul Guvernatorului nr.27 din 18 ianuarie 2000 la nivelul de 200 milioane lei.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în două registre: Registrul central al creditelor (RCC) conţine informaţii de risc bancar raportate de bănci şi este actualizat lunar; Registrul creditelor restante (RCR) conţine informaţii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor.

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt băncile şi Banca Naţională a României.

Schimbul de informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de Comunicaţii Interbancară.

Raportările efectuate de bănci conţin următoarele informaţii: - datele de identificare a debitorilor faţă de care banca înregistrează o expunere mai mare sau egală cu limita de raportare; 42 Cf. Regulament nr. 1/21.05.1999 (emis de BNR) privind organizarea şi funcţionarea Centralei Riscurilor Bancare (M.Of. nr. 614/16.12.1999), modificat şi completat de Circulara BNR nr. 22/2002 (M.Of. nr. 521/18.07.2002).


176

- informaţii privind fiecare din creditele şi angajamentele de care debitorul beneficiază: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei, data acordării şi data scadenţei, suma acordată, suma datorată la momentul raportării, suma restantă.

Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare către bănci se face în două moduri: - rapoarte lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care banca i-a raportat în luna respectivă, cu toate informaţiile disponibile la CRB referitoare la creditele şi angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate băncile, fără a se preciza identitatea băncilor creditoare (situaţia riscului global); - ca răspuns la interogările (cereri de consultare) “on line” în care băncile pot solicita două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante (pe o perioadă de 7 ani).

Trebuie precizat că pentru debitorii raportaţi de bancă, informaţiile sunt furnizate necondiţionat, în timp ce, pentru clienţii - debitori potenţiali, accesul băncii este condiţionat de obţinerea prealabilă a acordului clientului respectiv.

Sisteme similare de gestiune a informaţiilor de credit funcţionează cu succes în ţări dezvoltate ca: Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Spania, etc. ● Sancţiuni

Nerespectarea prevederilor Regulamentului nr. 1/21.05.1999 privind organizarea şi funcţionarea Centralei Riscurilor Bancare se sancţionează cu amendă aplicabilă băncilor, astfel: a) neraportarea lunară de către bănci la Centrala Riscurilor Bancare se sancţionează cu amendă în sumă de 10.000.000 lei; b) raportarea de către bănci la Centrala Riscurilor Bancare a informaţiei de risc bancar care nu îndeplineşte condiţiile de validare se sancţionează cu amendă în sumă de 1.000.000 lei pentru fiecare informaţie de risc bancar inclusă în lista cuprinzând erorile, care nu mai poate fi corectată în perioada de raportare; suma cumulată nu poate depăşi 10.000.000 lei pentru fiecare perioadă de raportare; c) netransmiterea rezultatului verificării informaţiei de risc bancar conţinute în “CEREREA DE CONCILIERE” în cadrul termen de două zile, se sancţionează cu amendă în sumă de 1.000.000 lei/zi de întârziere, dar nu mai mult de 10.000.000 lei; d) netransmiterea dovezii care să certifice rezultatul verificării informaţiei de risc bancar conţinute în “CEREREA DE CONCILIERE” în termen de


177

5 zile bancare de la primirea de la CRB a datelor supuse consilierii, se sancţionează cu amendă în sumă de 1.000.000 lei/zi de întârziere, dar nu mai mult de 10.000.000 lei; e) netransmiterea de către bănci la Centrala Riscurilor Bancare a informaţiei de risc bancar referitoare la un debitor care îndeplineşte condiţia de a fi raportat se sancţionează cu amendă de 1.000.000 lei pentru fiecare debitor neraportat; suma cumulată nu poate depăşi 10.000.000 lei pentru fiecare raportare; f) transmiterea de către bănci a informaţiei de risc bancar eronate, existentă în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare, se sancţionează cu amendă de 1.000.000 lei pentru fiecare debitor raportat eronat; suma cumulată nu poate depăşi 10.000.000 lei pentru fiecare raportare; g) solicitarea de către bănci a informaţiilor de risc bancar fără acordul persoanei la care se referă informaţiile respective se sancţionează cu amendă de la 5.000.000 lei la 10.000.000 lei.

Încălcările disciplinei bancare prevăzute la lit. a) - d) se constată de către direcţia din Banca Naţională a României care coordonează activitatea Centralei Riscurilor Bancare.

Încălcările disciplinei bancare prevăzute la lit. e) - g) se constată de către persoanele din cadrul Direcţiei supraveghere, anume împuternicite de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României.

Sancţiunile se aplică de conducerea executivă a Băncii Naţionale a României, iar sumele aferente se virează la bugetul de stat.

Cuantumul amenzilor suportate de bănci pentru nerespectarea prevederilor prezentului regulament se va actualiza prin ordin al guvernatorului Băncii Naţionale a României. ● Comisioane

Pentru serviciile de informare prestate de Centrala Riscurilor Bancare se percepe fiecărei bănci conectate la Reţeaua de Comunicaţii Interbancare un comision lunar, compus după cum urmează: a) comision calculat în funcţie de numărul de debitori din baza de date a Centralei Riscurilor Bancare în luna curentă:

- 18.000.000 (optsprezece milioane) lei pentru băncile care au mai puţin de 500 debitori intraţi în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare în luna curentă şi pentru care aceasta pune la dispoziţie ''SITUAŢIA RISCULUI GLOBAL PRIVIND PERSOANELE RECENZATE'';

- 23.000.000 (douăzecişitrei milioane) lei pentru băncile care au cel puţin 500 debitori intraţi în baza de date a Centralei Riscurilor


178

Bancare în luna curentă şi pentru care aceasta pune la dispoziţie ''SITUAŢIA RISCULUI GLOBAL PRIVIND PERSOANELE RECENZATE'';

b) comision calculat în funcţie de numărul de interogări efectuate cu acordul debitorilor potenţiali:

- 1.000.000 lei pentru băncile care au efectuat interogări pentru toţi debitorii noi cărora li s-au acordat credite în luna curentă;

- 2.000.000 lei pentru băncile care au efectuat interogări pentru cel puţin 50% din debitorii noi cărora li s-au acordat credite în luna curentă;

- 3.000.000 lei pentru băncile care au efectuat interogări pentru mai puţin de 50% din debitorii noi cărora li s-au acordat credite în luna curentă.

În situaţia în care unei bănci i se retrage autorizaţia de funcţionare de către Banca Naţională a României, comisionul reţinut va fi proporţional cu numărul de zile lucrătoare cât a funcţionat ca bancă în luna pentru care se percepe comisionul.

Cuantumul comisioanelor se stabileşte prin ordin al guvernatorului Băncii Naţionale a României.

Sumele provenite din comisioane sunt folosite de Banca Naţională a României pentru acoperirea cheltuielilor de implementare şi funcţionare a Centralei Riscurilor Bancare.

Orice document conţinând informaţia de risc bancar raportată la şi primită de la Centrala Riscurilor Bancare se arhivează pe suport electronic, pe o perioadă de 5 ani, la bănci.

Suma reprezentând limita de raportare se stabileşte prin ordin al guvernatorului Băncii Naţionale a României. 8.2. Centrala Incidentelor de Plăţi

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP)43 este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont) cât şi din punct de vedere social (furt).

43 Regulamentul nr. 1/23.02.2001 (emis de BNR) privind organizarea şi funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi în cadrul BNR (M.Of. nr. 120/09.03.2001), modificat şi completat prin Circulara BNR nr. 21/01.07.2002 (M.Of. nr. 521/18.07.2002).


179

Transmiterea informaţiei la CIP se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în două fişiere: 1. Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente:

Fişierul naţional de cecuri (FNC), Fişierul naţional de cambii (FNCb), Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO) şi

2. Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.

Fişierul naţional al persoanelor cu risc este o bază de date

permanentă. Informaţiile privind incidentele de plăţi majore (instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de călătorie emise “la purtător”, cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară, cambii scontate fără a exista creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe numele unei persoane fizice/juridice nu pot fi şterse din această bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei instanţe judecătoreşti.

Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere a emiterii de cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la CIP a unui incident de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăţi şi sancţionarea titularilor de cont care le generează în sistemul bancar.

În baza informaţiilor recepţionate de CIP de la persoanele declarante, aceasta are obligaţia: - transmiterii unei Declaraţii privind interdicţia bancară de a emite cecuri tuturor centralelor băncilor, care au obligaţia să distribuie această informaţie în propriul sistem intrabancar; - transmiterii unei Declaraţii de pierdere/furt/distrugere/anulare a instrumentelor către centrala băncii plătitoare, pentru a preveni decontarea unui astfel de cec, cambie sau bilet la ordin, în eventualitatea prezentării acestuia la plată de către o persoană de rea credinţă.

Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau juridică are cont deschis are obligaţia recuperării formularelor de cec necompletate sau greşit completate eliberate anterior,


180

cu excepţia cecurilor utilizate pentru retragerea de numerar. În cazul în care nu recuperează toate formularele de cec necompletate sau greşit completate, trebuie să le anuleze şi să transmită această informaţie la CIP, într-un interval de maximum 15 zile calendaristice de la data emiterii Declaraţiei CIP privind interdicţia bancară.

Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel: a) de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de formulare de cecuri titularilor de cont; b) de către CIP, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public, prin transmiterea către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul de Interne cu unităţile lor teritoriale de informaţii din evidenţele proprii sau prin publicarea acestor informaţii în Mass-media; c) de către instanţele judecătoreşti, instituţiile menţionate la lit. b), alte instituţii ale statului cu atribuţii de supraveghere şi control, precum şi de către Mass-media, pe baza datelor solicitate CIP; d) de către persoanele fizice sau juridice, altele decât cele prevăzute la lit. a) - c), prin intermediul băncilor; e) de către instituţii din străinătate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.

Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul unei bănci, baza de date a CIP, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener sunt înregistrate incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul primit de la CIP, respectiva firmă este în măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu colaborării cu acel partener.

Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci, înainte de a primi un cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla dacă seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de instrumente de plată avizate de B.N.R. sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior la CIP ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie.

La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a CIP pentru a solicita informaţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta să acorde un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei trasul (persoana desemnată în titlu a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu alte titluri


181

de credit. Aceeaşi atitudine prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin faţă de subscriitor sau beneficiarul unui cec faţă de trăgător.

Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de analizele specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit sau de deschidere de cont curent pentru un nou client. ● Comisioane

Pentru serviciile de furnizare de informaţii de către CIP, oferite persoanelor declarante - bănci şi celorlalţi utilizatori, Banca Naţională a României percepe comisioane, după cum urmează: a) persoanei declarante - bancă conectate la Reţeaua de Comunicaţii Interbancară, pentru serviciul de difuzare a informaţiei gestionate de CIP, din iniţiativa CIP sau ca urmare a consultării bazei de date a CIP prin utilizarea cererii de consultare, un comision lunar în sumă de 18 milioane lei; în situaţia în care unei bănci i se retrage autorizaţia de funcţionare de către Banca Naţională a României, comisionul reţinut va fi proporţional cu numărul de zile lucrătoare în care a funcţionat ca bancă în luna pentru care se percepe comisionul; b) persoanei declarante - bancă, pentru solicitări de informaţii care privesc activitatea acesteia în relaţia cu CIP, se percepe un comision stabilit pe o scară de 10 nivele de la 1 milion lei la 10 milioane lei, în funcţie de complexitatea cererii şi de gradul de prelucrare a informaţiei; c) pentru solicitări de informaţii în formă agregată primite de la Mass-media, se percepe un comision stabilit pe o scară de 10 nivele de la 500.000 lei la 5 milioane lei, în funcţie de complexitatea cererii şi de gradul de prelucrare a informaţiei.

Comisioanele prevăzute la lit. a) vor fi încasate de Banca Naţională a României în ultima zi bancară a lunii.

Sumele reprezentând comisioanele prevăzute la lit. b) şi c) vor fi plătite Băncii Naţionale a României de către solicitanţi cu ordin de plată, iar Banca Naţională a României va transmite informaţiile solicitate, cel târziu în ziua bancară următoare confirmării efectuării plăţii.

Banca Naţională a României poate modifica nivelul comisioanelor prevăzute la prin Ordin al Guvernatorului Băncii Naţionale a României.

Comisioanele sunt folosite de către Banca Naţională a României pentru acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea şi gestionarea FNIP şi FNPR.


182

● Sancţiuni

Interdicţia bancară, declarată de banca trasă pe numele unui titular de cont, durează un an de la data înregistrării la CIP a respectivului incident de plată major.

În cazul în care persoana declarantă - bancă anulează un incident de plată transmis anterior la CIP, ca urmare a unei erori sau omisiuni, aceasta va suporta o amendă de 1.000.000 lei. Această sancţiune se constată de către direcţia din cadrul Băncii Naţionale a României care coordonează activitatea CIP şi se aplică lunar.

Băncile care au declarat cu întârziere sau nu au declarat, incidentele de plăţi către CIP şi/sau nu le-au notificat către client, precum şi băncile care nu au transmis la CIP declaraţia specifică vor fi sancţionate cu amendă de 1.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere (fără a putea depăşi 10.000.000 lei pentru fiecare cerere, declaraţie sau notificare).

Această sancţiune se aplică şi băncilor care distribuie cu întârziere sau nu distribuie în propriul sistem intrabancar declaraţia CIP privind interdicţia bancară, respectiv declaraţia CIP de pierdere, furt, distrugere sau anulare a instrumentelor.

Băncile care au eliberat formulare de cec titularilor de cont aflaţi în interdicţie bancară vor fi sancţionate cu amendă de la 1.000.000 lei la 2.000.000 lei.

În cazul în care băncile nu au notificat CIP anularea unui incident de plată declarat anterior la Banca Naţională a României din vina lor exclusivă, sustrăgându-se astfel de la plata taxei, vor fi sancţionate cu amendă de la 1.500.000 lei la 2.000.000 lei.

Băncile care au notificat CIP, în mod nejustificat, anularea unui incident de plată, declarat anterior la Banca Naţională a României, vor fi sancţionate cu amendă de la 5.000.000 lei la 10.000.000 lei.

8.3. Decontarea operaţiunilor interbancare ale băncilor aflate în regim special de decontare

Trecerea în regim special de decontare a operaţiunilor de plăţi şi încasări ale unei bănci se face de către Direcţia decontări bancare, în baza hotărârii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, care


183

trebuie să fie adusă la cunoştinţa publicului printr-un comunicat de presă publicat în două ziare de circulaţie naţională.

● Operaţiunile interbancare de plăţi şi încasări ale băncii aflate în

regim special de decontare se decontează astfel:44 în regim programat, numai în limita disponibilului din contul

curent al acesteia, deschis în evidenţele centralei Băncii Naţionale a României - Direcţia decontări bancare, în ziua Z-1, pentru operaţiunile cu decontare pe bază netă, şi anume:45 a) plăţile fără numerar în valoare de până la 500 milioane lei - cont curent analitic 511; b) operaţiunile cu numerar - cont curent analitic 520; c) operaţiunile de plăţi şi încasări în relaţia cu Banca Naţională a României - cont curent analitic 521; d) operaţiunile de plăţi şi încasări de mică valoare în relaţia cu trezoreria statului - cont curent analitic 530; e) operaţiunile aferente cupoanelor agricole - cont curent analitic 531;

în regim normal de decontare pentru operaţiunile cu decontare pe bază brută (restul operaţiunilor de plăţi şi încasări, respectiv cele care nu sunt indicate mai sus).

● Conturi curente analitice Toate operaţiunile de decontare interbancară ale băncii aflate în

regim special de decontare se efectuează prin conturi curente analitice deschise în evidenţele centralei Băncii Naţionale a României - Direcţia decontări bancare şi ale sucursalelor sau agenţiilor Băncii Naţionale a României la care o unitate teritorială a băncii respective are cont curent deschis.

Operaţiunile de încasări ale băncii aflate în regim special de decontare, în baza ordinelor de plată în valoare de până la 500 milioane lei, precum şi a cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin, indiferent de valoarea acestora, se efectuează prin casele de compensaţii ale Băncii Naţionale a României, cu excepţia celor iniţiate de către alte bănci aflate, la rândul lor, în regim special de decontare, caz în care decontarea se efectuează prin contul curent analitic 511.

44 Norma nr. 1/24.01.2000 privind procedura de decontare a operaţiunilor interbancare ale băncilor aflate în regim special de decontare, publicată în M.Of. nr. 40/31.01.2000. 45 Semnificaţiile conturilor sunt următoarele: 511 – operaţiuni de plăţi fără numerar derulate în regim special; 520 – operaţiuni cu numerar derulate în regim special; 521 – operaţiuni de plăţi şi încasări în relaţia cu BNR derulate în regim special; 531 – operaţiuni privind cupoanele agricole derulate în regim special.


184

În cazul în care o sucursală/agenţie a Băncii Naţionale a României recepţionează şi acceptă un ordin de plată al unei bănci aflate în regim normal de decontare în favoarea băncii aflate în regim special de decontare care nu dispune de o unitate bancară în judeţul respectiv, sucursala/agenţia Băncii Naţionale a României are obligaţia să deschidă un cont curent analitic în regim special de decontare pe numele băncii plătitoare şi să elibereze extras de cont acesteia.

● Centralizatorul de plăţi pentru ziua de decontare Z Centrala băncii aflate în regim special de decontare are obligaţia să

întocmească cel târziu cu o zi bancară înaintea depunerii spre plată a instrumentelor sale, documentul "Centralizatorul de plăţi pentru ziua de decontare Z" purtând viza judecătorului-sindic şi ştampila tribunalului, dacă este cazul, pentru a fi prezentat sediului O.I.S. 9616046, în original, în ziua Z-1, până la ora 16,00. Acesta va conţine numai plăţile decontate în regim programat, respectiv cele decontate prin conturile curente analitice 511, 520, 521, 530 şi 531.

Soldul contului curent al zilei Z-1 trebuie să fie în sumă mai mare decât cea a plăţilor programate prin documentul "Centralizator de plăţi pentru ziua de decontare Z", corect întocmit. În caz contrar, Banca Naţională a României efectuează plăţile programate în "Centralizatorul de plăţi pentru ziua de decontare Z", în ordinea de prioritate numai în limita soldului contului curent al zilei Z-1.

Sediul O.I.S. 96160 are obligaţia să verifice "Centralizatorul de plăţi pentru ziua de decontare Z" şi să comunice, în ziua Z-1, începând cu ora 17,00, sucursalelor/agenţiilor Băncii Naţionale a României, valoarea plăţilor pe care acestea le pot efectua în ziua Z prin conturile curente analitice în regim programat, deschise în evidenţele lor pentru banca aflată în regim special de decontare.

● Instrumente de plată Unităţile bancare şi, respectiv, centrala băncii aflate în regim special

de decontare au obligaţia să pregătească documentele care vor fi decontate de Banca Naţională a României în ziua Z în regim programat, pe tipuri de instrumente de plată şi, în cadrul acestora, pe unităţi bancare destinatare. Pentru ordinele de plată proprii şi pentru cele ale clienţilor lor, unităţile bancare şi centrala băncii aflate în regim special de decontare

46 O.I.S. – Operaţiuni Interbancare Speciale.


185

vor întocmi, în nume propriu, ordine de plată centralizatoare pentru fiecare unitate bancară destinatară.

Cecurile sau alte instrumente de plată de debit în care banca plătitorului este o unitate bancară sau centrala băncii aflate în regim special de decontare vor fi remise acesteia de către băncile beneficiare în şedinţele de verificare a instrumentelor de plată de debit în vederea acceptării/refuzului lor. În cazul acceptării instrumentelor de plată de debit de către banca aflată în regim special de decontare, centrala acesteia are obligaţia să cuprindă în ziua Z-1 sumele respective în "Centralizatorul de plăţi pentru ziua de decontare Z", pe contul curent analitic 511, indiferent de valoare, urmând ca unitatea bancară sau centrala acesteia să prezinte cecul/cecurile respectiv(e) în ziua Z la ghişeele organizate în cadrul Băncii Naţionale a României însoţit(e) de un ordin de plată centralizator pentru fiecare unitate bancară destinatară a instrumentului de plată de debit.

Documentele de plată aferente plăţilor cu decontare pe bază brută vor fi întocmite în conformitate cu reglementările în vigoare pentru tipurile respective de operaţiuni, cu excepţia codificării conturilor curente analitice care se menţine în regim special (clasa 5).

● Orarul de ghişeu Unităţile bancare şi centrala băncii aflate în regim special de

decontare, precum şi orice altă bancă, ce ordonă plăţi de natura celor care se derulează în regim programat în favoarea acesteia au obligaţia să prezinte documentele de plată, în vederea decontării lor, în ziua Z, la ghişeele organizate în incinta Băncii Naţionale a României, în intervalul 8,00-12,30.

Unităţile bancare şi centrala băncii aflate în regim special de decontare, precum şi orice altă bancă, ce ordonă plăţi de natura celor care se derulează în regim normal în favoarea acesteia au obligaţia să prezinte documentele de plată, în vederea decontării lor, în ziua Z, la ghişeele organizate în incinta Băncii Naţionale a României, în intervalul corespunzător tipului de operaţiune, prevăzut în reglementările în vigoare.

● Decontarea finală a operaţiunilor decontate în regim programat Sucursalele/agenţiile Băncii Naţionale a României, în limita

confirmărilor primite în ziua Z-1 pentru fiecare cont curent analitic în regim programat, de la sediul O.I.S. 96160, în ziua Z au obligaţia să elibereze extrase de cont băncii aflate în regim special de decontare, în care vor fi incluse numai instrumentele de plată acceptate.


186

Excepţia o constituie operaţiunile de plăţi şi încasări în regim programat în relaţia cu trezoreria statului ale respectivelor unităţi bancare aflate în regim special. Sucursalele/agenţiile Băncii Naţionale a României au obligaţia să întocmească şi să elibereze extrase de cont atât unităţii bancare a băncii aflate în regim special de decontare, cât şi trezoreriei judeţene, indiferent dacă acestea efectuează plăţi sau încasări prin ordine de plată pe suport hârtie pentru trezorerie (OPHT).

Banca beneficiară a unei operaţiuni de plată programată dispusă de o bancă aflată în regim special de decontare are obligaţia să crediteze contul clientului beneficiar cel mai târziu cu data următoare celei a includerii acestei operaţiuni în extrasul de cont remis de Direcţia decontări bancare.

Sucursalele/agenţiile Băncii Naţionale a României care recepţionează şi acceptă un ordin de plată pe suport hârtie în favoarea centralei băncii aflate în regim special de decontare care nu dispune de o unitate bancară în judeţul respectiv, reprezentând o plată de tipul celor care se derulează în regim programat, are obligaţia să întocmească şi să remită, ori de câte ori este necesar, sediului O.I.S. 96160, prin telex, până la ora 12,30, un mesaj al documentului respectiv, în vederea anexării acestuia la extrasul de cont al centralei băncii aflate în regim special de decontare.

Aceleaşi unităţi (arătate mai sus) care, în ziua Z, efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi pentru banca aflată în regim special de decontare, de tipul celor care se derulează în regim programat, au obligaţia ca, încadrându-se în orarul aprobat, să remită sediului O.I.S. 96160:

până la ora 14,00, prin modem, un singur aviz O.I.S. de DEBIT şi/sau de CREDIT, după caz, reflectând operaţiunile pe care le-au efectuat prin conturile curente analitice respective;

până la ora 12,30, prin telex, mesajele ordinelor de plată şi ale borderourilor cecurilor, însoţite de ordinele de plată centralizatoare;

până la ora 12,30, prin fax, copiile de pe cecurile remise la plată.

● Decontarea finală a operaţiunilor decontate în regim normal Operaţiunile de plăţi şi încasări ale băncii aflate în regim special de

decontare cu decontare pe bază brută se decontează final în regim normal, în conformitate cu reglementările în vigoare. În contextul regimului normal de decontare plăţile cu decontare pe bază brută ale băncii aflate în


187

regim special de decontare se decontează în limita disponibilităţilor existente în contul curent în momentul decontării.

Pentru operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate prin contul curent al băncii aflate în regim special de decontare Banca Naţională a României percepe în toate cazurile comisioane. 8.4. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar

Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar (persoană juridică de drept public, cu sediul în municipiul Bucureşti) are ca scop garantarea rambursării depozitelor constituite la bănci de către deponenţi, persoane fizice, potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite în Ordonanţa Guvernului nr.39/1996, republicată. Fondul garantează depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenti, exprimate în monedă naţională sau străină.

Resursele financiare ale Fondului se constituie, în principal, din contribuţiile plătite de bănci, persoane juridice române, şi sucursalele băncilor străine, care sunt sau vor fi autorizate să primească fonduri de la persoane fizice în conformitate cu prevederile Legii bancare nr.58/1998. Fondul investeşte resursele financiare disponibile, în principal, în titluri de stat.

● Administrarea Fondului Fondul este administrat de un Consiliu de administraţie format din 7

membri, numiţi pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit, având următoarea structură:

trei membri numiţi de Banca Naţională a României. Unul dintre aceştia este prim-viceguvernator sau viceguvernator al Băncii Naţionale a României şi este numit din oficiu preşedinte al Consiliului de administraţie al Fondului;

doi membri numiţi de Asociaţia Română a Băncilor; un membru numit de Ministerul Finanţelor Publice; un membru numit de Ministerul Justiţiei. Conducerea operativă a Fondului este asigurată de Directorul

general executiv care angajează şi reprezintă Fondul în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, precum şi în faţa instanţelor judecătoreşti. Directorul general executiv este numit în funcţie de Consiliul de administraţie.


188

● Plata depozitelor garantate În cazul în care o bancă nu este în măsură să-şi onoreze obligaţiile

faţă de deponenţii săi, Fondul garantează plata în lei către deponenţi a fondurilor depozitate, indiferent de moneda în care este constituit depozitul ori de numărul sau mărimea depozitelor, în limita unui plafon de garantare, actualizat semestrial cu indicele preţurilor de consum. În limita plafonului garantat se include şi dobânda care se datorează la depozitele respective până la data când acestea au devenit indisponibile.

Suma totală a obligaţiei unei bănci faţă de un deponent se stabileşte prin însumarea tuturor depozitelor deţinute de acesta, inclusiv a dobânzii datorate şi neplătite la data când depozitele au devenit indisponibile, mai puţin suma obligaţiilor deponentului faţă de banca în cauză.

Fondul plăteşte compensaţiile către deponenţi într-un termen de 3 luni de la data prevăzută în hotărârea judecătorească pentru începerea procedurii falimentului băncii, dar nu mai târziu de 3 ani de la începerea plăţii acestora.

Băncile sunt obligate să comunice deponenţilor toate informaţiile de care aceştia au nevoie, referitoare la Fond, în special cele privind tipurile de depozite garantate, nivelul şi modul de calcul al garanţiei, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru a se obţine o compensaţie din partea Fondului. Informaţiile trebuie să fie disponibile la toate sediile băncilor, într-un loc accesibil deponenţilor şi să fie prezentate într-o formă uşor de înţeles. Băncile nu au dreptul să facă anunţuri către public în care să se prevadă alte tipuri de depozite garantate sau niveluri de garantare a depozitelor persoanelor fizice, mai mari decât cele stabilite conform Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996.

În cazul falimentului unei bănci Fondul este obligat să publice, la sediul tuturor unităţilor acesteia şi în cel puţin două ziare de circulaţie naţională, atât informaţii privind indisponibilitatea depozitelor, cât şi date privind operaţiunea de compensare a depozitelor, perioada în cursul căreia va avea loc compensarea şi numele băncii mandatate să facă plata, precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite şi formalităţile de urmat pentru a se obţine compensaţia.

● Sancţiuni Dacă o bancă nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin în

conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996, la solicitarea Consiliului de administraţie al Fondului, Banca Naţională a României poate proceda la modificarea autorizaţiei de funcţionare a


189

băncii respective, în sensul retragerii dreptului acesteia de a atrage depozite de la persoanele fizice.

Subliniem că, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.138/2001, s-a stabilit că Fondul este numit, de regulă, lichidator în cazul falimentului instituţiilor bancare. 8.5. Procedura falimentului instituţiilor de credit

Procedura falimentului se aplică următoarelor două categorii de instituţii:47 a) băncilor persoane juridice române şi Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., inclusiv sucursalelor acestora având sediul în străinătate; b) caselor centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv cooperativelor de credit afiliate acestora, numite în continuare instituţii de credit.

O instituţie de credit este considerată în stare de faliment dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) instituţia de credit nu a onorat integral o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, de cel puţin 7 zile lucrătoare de la scadenţă, în cazul băncilor, inclusiv al Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., şi de cel puţin 30 de zile lucrătoare de la scadenţă, în cazul caselor centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv al cooperativelor de credit afiliate acestora; b) indicatorul de solvabilitate calculat în funcţie de nivelul capitalului propriu al instituţiei de credit scade sub 2%. Indicatorul de solvabilitate se calculează în conformitate cu reglementările emise de Banca Naţională a României.

● Judecătorul sindic Toate procedurile prevăzute legislaţia falimentului bancar, cu

excepţia recursului, sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul băncii debitoare, care figurează în registrul comerţului, şi sunt exercitate de un judecător-sindic.

Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, de preşedintele tribunalului dintre judecătorii desemnaţi ca judecători-sindici, în temeiul

47 O.U.G. nr. 138/18.10.2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, publicată în M.Of. nr. 671 din 24 octombrie 2001.


190

art. 12 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată.

Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în contextul de faţă48, sunt: a) darea hotărârii de deschidere a procedurii; b) judecarea contestaţiei băncii debitoare împotriva cererii introductive formulate de Banca Naţională a României sau de creditori, pentru începerea procedurii; c) desemnarea, prin hotărâre, a lichidatorului, stabilirea atribuţiilor acestuia, controlul asupra activităţii lui şi, dacă este cazul, înlocuirea lui; d) judecarea acţiunilor introduse de lichidator pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare hotărârii de deschidere a procedurii; e) judecarea contestaţiilor băncii debitoare ori ale creditorilor împotriva măsurilor luate de lichidator; f) confirmarea planului de distribuire a sumelor obţinute din lichidare; g) darea hotărârii de închidere a procedurii.

Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii; în condiţiile legii, ele vor putea fi atacate cu recurs.

În îndeplinirea atribuţiilor lor, care implică aplicarea unor reglementări bancare, judecătorul-sindic şi lichidatorul pot cere opinia Băncii Naţionale a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.

Prin hotărârea judecătorească privind începerea procedurii falimentului, judecătorul-sindic ridică administratorilor instituţiei de credit debitoare dreptul de a reprezenta instituţia de credit, de a administra bunurile instituţiei respective, de a dispune de ele, va desemna lichidatorul, cu avizul Băncii Naţionale a României, şi va preciza atribuţiile acestuia; prin derogare de la prevederile art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 79/1999 privind organizarea activităţii practicienilor în reorganizare şi lichidare, lichidatorul este, de regulă, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar.

Adunarea generală a acţionarilor băncii debitoare, respectiv adunarea generală a casei centrale a cooperativelor de credit debitoare, va putea desemna în cel mai scurt termen, cu majoritate simplă, un reprezentant care să îi reprezinte în cadrul procedurii şi care va avea

48 O.U.G. nr. 186/19.11.1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului bãncilor, publicată în M.Of. nr. 567/19.11.1999. Precizăm că după o perioadă de trei ani, O.U.G. nr. 186/19.11.1999 a fost respinsă prin Legea nr. 536/29.10.2002, publicată în M.Of. nr. 827/18.11.2002.


191

dreptul, în condiţiile legii, să conteste măsurile luate de lichidator sau să exercite căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

În prima şedinţă a adunării creditorilor aceştia vor putea alege un alt lichidator, cu o majoritate de 51 % din valoarea creanţelor valabile, înregistrate la tribunal până la data prevăzută în notificarea trimisă de judecătorul-sindic, sau vor putea decide menţinerea lichidatorului desemnat de judecătorul- sindic.

În cazul în care sunt propuşi mai mulţi lichidatori, va fi considerat ales lichidatorul care va întruni voturile creditorilor titulari ai celei mai mari părţi din valoarea creanţelor înregistrate la tribunal. Pe data stabilirii atribuţiilor noului lichidator de către judecătorul-sindic vor înceta atribuţiile lichidatorului numit de acesta la data deschiderii procedurii. Lichidatorul nou-numit va prelua activitatea de la lichidatorul înlocuit, sub controlul judecătorului-sindic.

În cazul propunerii lichidatorului de către creditori, acesta va trebui să primească avizul Băncii Naţionale a României înainte de a fi desemnat de judecătorul-sindic.

Pe perioada lichidării se revocă drepturile tuturor structurilor de conducere şi control - adunarea generală, administratori, conducerea executivă, cenzori, auditori. (Prevederile Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, referitoare la remuneraţia lichidatorului, se aplică în mod corespunzător). Activitatea lichidatorului este remunerată cu 3 % din sumele rezultate din operaţiunile de lichidare.

Banca debitoare, comitetul creditorilor şi oricare dintre creditori pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de lichidator. O astfel de contestaţie va trebui să fie înregistrată în termen de 10 zile de la data la care măsura a fost luată, iar soluţionarea acesteia se va face în maximum 15 zile de la data depunerii ei. Dacă socoteşte necesar, judecătorul-sindic va ţine o şedinţă, cu citarea autorului contestaţiei, a băncii debitoare a Băncii Naţionale a României şi a lichidatorului.

În orice stadiu al procedurii falimentului, pentru motive temeinice - dol sau culpă gravă -, judecătorul-sindic poate înlocui lichidatorul cu un altul, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu.

● Atribuţiile lichidatorului Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt49:

49 O.U.G. nr. 138/2001, art. 1, pct. 7 (M.Of. nr. 671/24.10.2001).


192

a) în momentul primirii hotărârii judecătoreşti privind începerea procedurii falimentului va deschide la o bancă, care funcţionează pe teritoriul României, două conturi, unul în lei şi altul în valută, cu menţiunea cont tip «instituţie de credit în faliment», cu drept exclusiv de dispoziţie în interesul procedurii falimentului. În conturile tip «instituţie de credit în faliment» vor fi virate de către lichidator sumele existente în conturi la alte instituţii financiar-bancare. Lichidatorul va comunica imediat Băncii Naţionale a României banca comercială şi conturile deschise la aceasta, după care Banca Naţională a României va transfera imediat în aceste conturi disponibilităţile instituţiei de credit aflate în evidenţele sale. În continuare operaţiunile instituţiei de credit în faliment se vor desfăşura prin aceste conturi; b) examinarea activităţii instituţiei de credit debitoare în raport cu situaţia de fapt, întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de faliment, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi supunerea acestui raport judecătorului-sindic, spre aprobare, şi Băncii Naţionale a României, spre informare, în termen de cel mult 30 de zile de la începerea procedurii falimentului; la cererea lichidatorului judecătorul sindic va putea prelungi această perioadă, pentru motive temeinice, prin încheiere; c) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor instituţiei de credit debitoare şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor, la începerea procedurii falimentului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995, republicată; d) angajarea, cu respectarea prevederilor legale, a personalului necesar în vederea lichidării şi conducerea activităţii acestuia, angajarea putându-se face din cadrul personalului existent al instituţiei de credit debitoare; e) conducerea activităţii instituţiei de credit debitoare, respectiv efectuarea de operaţiuni în interesul procedurii falimentului, inclusiv reeşalonări de credite şi stabiliri de noi rate ale dobânzilor aferente activelor instituţiei de credit debitoare, cu condiţia ca orice nou nivel al ratei dobânzilor să nu fie mai mic decât cel mai scăzut nivel practicat pe piaţa bancară, precum şi participări la piaţa valutară interbancară, luarea tuturor măsurilor, cum ar fi redimensionarea personalului angajat în scopul reducerii permanente a cheltuielilor de funcţionare şi lichidare; f) contractarea de împrumuturi, garantând cu activele instituţiei de credit debitoare sau fără garanţie, cu aprobarea judecătorului-sindic; g) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de instituţia de credit debitoare în dauna drepturilor creditorilor în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurilor;


193

h) introducerea de acţiuni pentru anularea constituirilor sau a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de instituţia de credit debitoare în dauna intereselor creditorilor, prin: - acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori începerii

procedurii falimentului; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar derulate conform prevederilor legale;

- operaţiuni comerciale în care prestaţia instituţiei de credit debitoare o depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori începerii procedurii falimentului;

- acte încheiate în cei 3 ani anteriori începerii procedurii falimentului, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile;

- acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare începerii procedurii falimentului, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al instituţiei de credit debitoare este mai mică decât valoarea actului de transfer;

- constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară în cele 120 de zile anterioare începerii procedurii falimentului;

- acte încheiate, în anul anterior începerii procedurii falimentului, cu persoane aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit debitoare. Persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit debitoare sunt cele stabilite prin lege;

i) stabilirea datelor şedinţelor adunării creditorilor, ori de câte ori consideră necesar, şi prezidarea şedinţelor; j) menţinerea, rezilierea sau denunţarea unor contracte încheiate de instituţia de credit debitoare, precum şi încheierea de noi contracte în interesul procedurii falimentului; k) examinarea creanţelor asupra băncii debitoare şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea; l) primirea sumelor în lei şi în valută pe seama instituţiei de credit debitoare şi consemnarea acestora în termen de 24 de ore în noile conturi ale instituţiei de credit debitoare, cu menţiunea cont tip «instituţie de credit în faliment», conturi deschise la o bancă comercială;


194

m) luarea măsurilor corespunzătoare privind conturile în valută ale instituţiei de credit debitoare, deschise la instituţii de credit corespondente, prin: - notificarea corespondenţilor asupra declarării în stare de faliment a

instituţiei de credit debitoare, precum şi asupra blocării disponibilităţilor din conturile respective în valută;

- transferarea ulterioară, în cel mai scurt termen, a disponibilităţilor în contul în valută, cu menţiunea cont tip «instituţie de credit în faliment», ce se dezvoltă pe analitice - pentru fiecare valută, deschis la banca comercială; sumele aflate în contul în valută vor fi convertite în lei şi transferate în contul tip «instituţie de credit în faliment», deschis în lei;

- efectuarea de plăţi pentru operaţiunile în curs ale instituţiei de credit debitoare, precum şi administrarea eficientă a disponibilităţilor;

n) urmărirea încasării creanţelor din averea instituţiei de credit debitoare, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani, efectuate de aceasta înainte de înregistrarea cererii introductive; o) lichidarea bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei de credit debitoare - ansamblul procedeelor, măsurilor şi tehnicilor pentru realizarea activelor instituţiei de credit în faliment, cu respectarea principiului costului minim presupus, respectiv al valorificării optime a acestora, în scopul achitării datoriilor către creditori prin: 1. tranzacţii privind cumpărarea de active şi asumarea de pasive prin care o instituţie de credit cu o situaţie financiară bună achiziţionează, parţial sau total, activele instituţiei de credit debitoare şi îşi asumă, parţial sau total, pasivele acesteia, incluzând totalitatea depozitelor garantate. Tranzacţiile privind cumpărarea de active şi asumarea de pasive pot fi efectuate la vedere sau la termen cu opţiune. Pentru tranzacţiile prevăzute la acest alineat lichidatorul poate să perceapă o primă negociată în funcţie de calitatea activelor cumpărate şi a pasivelor asumate, plătibilă la momentul transferului proprietăţii, precum şi o primă pentru exercitarea opţiunii, în funcţie de termenul opţiunii, plătibilă la momentul negocierii.

În situaţia în care pasivele asumate sub forma depozitelor garantate depăşesc activele cumpărate în contrapartidă, tranzacţia poate fi efectuată prin achitarea diferenţei de către Fond din resursele sale, în cazul în care acesta este lichidatorul.

După cumpărare, pentru activele grevate de operaţiuni pentru care se probează că au la bază fraude sau că provin din furturi de instrumente financiare, părţile pot modifica tranzacţia iniţială, urmând ca instituţia de credit achizitoare să primească de la lichidator, în contravaloare, alte


195

active ori sume de bani şi partea corespunzătoare din prima negociată în funcţie de calitatea activelor cumpărate şi a pasivelor asumate, dacă o astfel de primă a fost achitată; 2. vânzarea de bunuri, cum ar fi: clădiri, terenuri, aparatură, valori mobiliare, operaţiuni de lichidare ce se realizează cu respectarea prevederilor secţiunii a 6-a «Falimentul» din Legea nr. 64/1995, republicată; 3. alte tehnici de realizare a activelor, cum ar fi cesiuni de creanţă ori novaţii, realizate în interesul procedurii falimentului la o valoare negociată; p) întocmirea unui raport lunar asupra evoluţiei procedurii falimentului, respectiv asupra stadiului îndeplinirii atribuţiilor de lichidator, pe care îl va prezenta judecătorului-sindic, spre aprobare, şi Băncii Naţionale a României, spre informare. Un astfel de raport va include informaţii referitoare la valoarea totală a creanţelor asupra instituţiei de credit debitoare şi la valoarea totală a activelor acesteia care au fost valorificate, la sumele obţinute din lichidarea şi încasarea de creanţe, la planul de distribuire între creditori; q) întocmirea bilanţului final de lichidare; dacă lichidarea se prelungeşte peste durata unui exerciţiu financiar, lichidatorul este obligat să întocmească bilanţul contabil anual şi să îl depună la organele şi la termenele prevăzute în modelele situaţiilor financiar-contabile pentru bănci; r) sesizarea judecătorului-sindic despre orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta; s) încheierea oricărui document în numele instituţiei de credit debitoare, iniţierea şi coordonarea, în numele acesteia, a oricărei acţiuni sau proceduri legale; t) efectuarea oricăror acte de procedură cerute de lege.

● Derularea procedurilor falimentului instituţiilor de credit Procedura falimentului începe pe baza unei cereri introduse de către

banca debitoare sau de creditorii acesteia ori de Banca Naţională a României.

Banca debitoare, care nu mai poate face faţă în totalitate datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile, poate adresa tribunalului o cerere pentru a fi supusă dispoziţiilor legii.

Cererea băncii va fi semnată de persoanele care, potrivit prevederilor legii, au calitatea de a o reprezenta. Ea va trebui să fie însoţită de următoarele acte:


196

a) bilanţul contabil şi copii de pe registrele contabile curente; b) o listă a tuturor bunurilor; pentru imobile se vor trece datele din registrele de publicitate imobiliară; c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora – certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate -, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă; d) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii.

Orice creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate introduce la tribunal o cerere împotriva unei instituţii de credit debitoare care nu a onorat o astfel de creanţă.

Creditorul nu va putea introduce cererea fără să facă dovada că în prealabil, ca urmare a introducerii unei acţiuni de executare silită asupra contului instituţiei de credit debitoare, Banca Naţională a României, în calitate de terţ poprit, a comunicat că instituţia de credit respectivă nu deţine disponibilităţile necesare pentru onorarea plăţilor respective.

Banca Naţională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară, va putea introduce cerere pentru începerea procedurii falimentului împotriva instituţiei de credit aflate în una dintre situaţiile arătate.

În urma înregistrării cererii judecătorul-sindic va notifica imediat despre aceasta părţilor interesate, inclusiv Băncii Naţionale a României.

De la data primirii notificării Banca Naţională a României va numi un administrator special până la data hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii privind începerea procedurii falimentului, care va avea atribuţiile stipulate la art. 81 din Legea bancară nr. 58/1998.

Toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin lege vor fi suportate din averea instituţiei de credit debitoare.

La primul termen de judecată judecătorul-sindic va analiza cererea şi, în cazul în care instituţia de credit debitoare nu contestă starea de faliment, va da hotărârea privind începerea procedurii falimentului acesteia.

Contestaţia împotriva cererii de declanşare a procedurii falimentului se poate face în termen de 5 zile de la data comunicării acestei cereri.

Judecătorul-sindic se va pronunţa asupra contestaţiei în termen de 5 zile, termen care poate fi prelungit o singură dată cu încă 5 zile.

În urma pronunţării hotărârii de începere a procedurii falimentului, ca urmare a cererii introduse şi a desemnării lichidatorului, cu avizul Băncii Naţionale a României, judecătorul-sindic va comunica aceasta părţilor prevăzute la articolele menţionate, inclusiv lichidatorului şi


197

Fondului, în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale legale, precum şi oficiului registrului comerţului la care instituţia de credit debitoare este înmatriculată, pentru efectuarea menţiunii «bancă în faliment», respectiv «casă centrală a cooperativelor de credit în faliment». Comunicarea va fi făcută publică în două ziare de circulaţie naţională. În situaţia în care instituţia de credit în faliment are deschise sucursale în alte ţări, Banca Naţională a României va comunica de îndată despre începerea procedurii falimentului autorităţii de supraveghere bancară din ţara gazdă a sucursalei respective.

De la data începerii procedurii falimentului toate actele instituţiei de credit debitoare vor purta menţiunea «bancă în faliment», respectiv «casă centrală a cooperativelor de credit în faliment».

Pentru scopuri statistice instituţiile de credit în faliment vor fi considerate ca aparţinând în continuare sectorului bancar. Raportările care trebuie întocmite şi transmise de către lichidator Băncii Naţionale a României, periodicitatea şi modalitatea de transmitere a acestora vor fi stabilite prin norme emise de Banca Naţională a României.

Judecătorul-sindic va comunica în aceeaşi zi Băncii Naţionale a României hotărârea să privind începerea procedurii falimentului instituţiei de credit debitoare. La data comunicării hotărârii privind începerea procedurii falimentului Banca Naţională a României va închide imediat, după decontarea finală din ziua respectivă, conturile instituţiei de credit debitoare, deschise în evidenţele sale, şi va transfera disponibilităţile în conturile tip «instituţie de credit în faliment», deschise la o bancă comercială.

În ziua comunicării hotărârii operaţiunile de plăţi şi încasări care au fost acceptate de către sistemul de plăţi - autorizat de Banca Naţională a României - înainte de momentul comunicării hotărârii de începere a procedurii falimentului unei instituţii de credit vor fi decontate final şi irevocabil în conformitate cu procedurile uzuale.

Garanţiile constituite de instituţia de credit debitoare vor fi utilizate în cadrul sistemului de plăţi pentru care acestea au fost constituite, în scopul decontării poziţiilor nete aferente tuturor obligaţiilor de plată ale instituţiei de credit, acceptate de sistem înainte de primirea comunicării de începere a procedurii falimentului.

Garanţiile rămase neutilizate după decontarea finală a obligaţiilor de plată menţionate la alineatul precedent vor fi utilizate în interesul procedurii falimentului.


198

Momentul acceptării unei instrucţiuni de plată de către sistemul de plăţi va fi stabilit potrivit regulilor sistemului, conform legii şi reglementărilor în vigoare ale Băncii Naţionale a României.

După decontarea finală şi irevocabilă a transferurilor de fonduri acceptate de sistemul de plăţi înainte de comunicarea hotărârii de începere a procedurii falimentului, Banca Naţională a României va transfera sumele aflate în aceste conturi în conturile tip «instituţie de credit în faliment», deschise la banca comercială stabilită de lichidator.

Din momentul deschiderii conturilor Banca Naţională a României şi operatorul sistemului de plăţi vor accepta pentru instituţia de credit în faliment doar operaţiunile de plăţi iniţiate de lichidator.

În continuare operaţiunile financiare ale instituţiei de credit în faliment vor fi decontate final şi irevocabil prin conturile menţionate în prezenta lege.

După ce s-a dispus începerea procedurii falimentului este interzis administratorilor instituţiei de credit debitoare, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic acţiunile, respectiv părţile sociale deţinute la instituţia de credit debitoare care face obiectul acestei proceduri.

Judecătorul-sindic va dispune indisponibilizarea acţiunilor, respectiv a părţilor sociale, în registrele speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic.

Creanţele creditorilor asupra instituţiei de credit în faliment vor fi plătite în lei în următoarea ordine: 1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii falimentului, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea instituţiei de credit în faliment, precum şi plata remuneraţiei lichidatorului; 2. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate instituţiei de credit în faliment în cursul procedurii falimentului, la cererea lichidatorului şi cu aprobarea judecătorului-sindic; 3. creanţele izvorâte din contracte de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare începerii procedurii falimentului; 4. creanţele statului provenite din impozite, taxe, amenzi şi din alte sume ce reprezintă venituri publice, potrivit Legii nr. 72/1996 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, creanţele Fondului, ca subrogat în drepturile deponenţilor şi ca urmare a plăţilor pentru depozitele garantate, precum şi creanţele Băncii Naţionale a României decurgând din credite acordate de aceasta instituţiei de credit în faliment; 5. creanţele garantate cu garanţii reale asupra bunurilor;


199

6. creanţele deponenţilor garantaţi, în situaţia în care acestea nu au fost valorificate în sensul plăţii de către Fond în termenul legal de prescripţie a plăţilor de compensaţii; 7. creanţele decurgând din operaţiuni de trezorerie, din operaţiuni interbancare, din operaţiuni cu clientela, din operaţiuni cu titluri, din alte operaţiuni bancare, precum şi din cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare, inclusiv creanţele deponenţilor negarantaţi şi părţile negarantate ale creanţelor deponenţilor garantaţi; 9. creanţele acţionarilor băncii în faliment, respectiv creanţele membrilor cooperatori ai cooperativelor de credit afiliate casei centrale a cooperativelor de credit în faliment.

Tribunalul poate dispune ca o parte din pasivul instituţiei de credit în faliment să fie suportată de către membrii organelor de conducere, personalul cu atribuţii de control intern şi audit intern, cenzorii şi auditorii independenţi care au deţinut funcţiile respective în cei 3 ani anteriori începerii procedurii falimentului, dacă au contribuit la falimentul acesteia prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele instituţiei în folosul propriu; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea instituţiei de credit; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit instituţia de credit la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul instituţiei de credit ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare, pentru a procura instituţiei de credit fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească, cu preferinţă, unui creditor, în dauna celorlalţi creditori; h) au certificat bilanţuri contabile, alte situaţii contabile ori raportări întocmite cu nerespectarea prevederilor legale, nu au semnalat neregulile referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiei de credit sau au emis opinii asupra situaţiilor financiare ale acesteia, cu încălcarea prevederilor legale; i) în cadrul acţiunilor de verificare nu au identificat şi nu au sesizat faptele care au condus la fraude şi gestiune defectuoasă a patrimoniului. Sumele plătite vor intra în averea băncii debitoare şi sunt destinate achitării datoriilor.


200

În vederea luării măsurilor la care ne-am referit mai sus, judecătorul-sindic poate fi sesizat de către lichidator, de oricare dintre creditori, de Banca Naţională a României sau se poate sesiza din oficiu, pe baza datelor din dosarul cauzei, şi va putea dispune măsuri asiguratorii.

● Închiderea procedurii falimentului

Procedura falimentului va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea instituţiei de credit în faliment au fost distribuite şi fondurile nereclamate au fost depuse la Banca Naţională a României.

În urma cererii lichidatorului judecătorul-sindic va da o hotărâre de închidere a procedurii falimentului. Hotărârea va fi comunicată, în scris sau prin presă în cel puţin două ziare de circulaţie naţională, tuturor creditorilor instituţiei de credit debitoare, oficiului registrului comerţului, Băncii Naţionale a României şi lichidatorului care va închide conturile tip «instituţie de credit în faliment». Eventualele sume rămase vor fi virate la bugetul de stat.


201

Capitolul 9

Reglementarea controlului şi auditului la instituţiile de credit

9.1. Cadrul general privind controlul şi auditul intern la instituţiile de credit 9.2. Organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit 9.2.1. Rolul şi responsabilităţile consiliului de administraţie şi ale conducătorilor instituţiilor de credit 9.2.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative 9.2.3. Activităţile de control şi separarea responsabilităţilor 9.2.4. Informare şi comunicare 9.2.5. Activităţile de monitorizare şi corectare a deficienţelor 9.3. Administrarea riscurilor semnificative 9.3.1. Cadrul administrării riscurilor semnificative 9.3.2. Administrarea riscului de credit şi a riscului de ţară 9.3.3. Administrarea altor riscuri semnificative 9.3.3.1. Riscul de piaţă 9.3.3.2. Riscul de lichiditate 9.3.3.3. Riscul operaţional şi alte riscuri semnificative 9.3.3.4. Administrarea riscurilor asociate activităţilor externalizate 9.3.3.5. Comitetul de administrare a riscurilor 9.4. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit 9.4.1. Obiectivul auditului intern 9.4.2. Externalizarea activităţii de audit intern 9.4.3. Principii fundamentale ale auditului intern 9.4.3.1. Permanenţa auditului intern 9.4.3.2. Independenţa auditului intern 9.4.3.3. Obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern 9.4.3.4. Integritatea şi competenţa profesională 9.4.3.5. Confidenţialitatea 9.4.4. Statutul auditului intern 9.4.5. Desfăşurarea activităţii de audit intern


202

9.4.6. Comitetul de audit 9.5. Alte elemente în legătură cu activitatea de control şi audit intern la instituţiile de credit


203

Capitolul 9

Reglementarea controlului50 şi auditului la instituţiile de credit 9.1. Cadrul general privind controlul şi auditul intern la instituţiile de credit Normele la care facem referire aici se aplică instituţiilor de credit, persoane juridice române, şi reglementează cadrul general pentru: a) organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit; b) administrarea riscurilor semnificative de către instituţiile de credit; c) organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern. Instituţiile de credit51 sunt responsabile pentru organizarea şi controlul intern al activităţii lor, pentru administrarea riscurilor semnificative, precum şi pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a acestora, iar casele centrale ale cooperativelor de credit sunt responsabile şi pentru organizarea şi controlul intern al activităţii, pentru administrarea riscurilor semnificative, precum şi pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern la nivelul reţelelor cooperatiste de credit. Potrivit aceloraşi Norme (art. 3), termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) instituţii de credit - bănci, instituţii emitente de monedă electronică, case de economii pentru domeniul locativ şi case centrale ale cooperativelor de credit, persoane juridice române, autorizate să funcţioneze în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare, Legii nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru 50Norma BNR nr. 17 din 18 decembrie 2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit (M.Of. nr. 47/ 20 ianuarie 2004). 51Instituţiile de credit trebuie să asigure aplicarea în mod corespunzător a prevederilor prezentelor norme de către entităţile cuprinse în perimetrul de consolidare al acestora, astfel încât să fie create condiţiile pentru efectuarea supravegherii pe bază consolidată.


204

domeniul locativ, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2003, respectiv ale Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, aprobată şi modificată prin Legea nr. 200/2002; b) control intern - proces continuu la care participă consiliul de administraţie, conducătorii, precum şi personalul instituţiilor de credit, prin care se furnizează o asigurare rezonabilă asupra atingerii obiectivelor entităţii; c) conducere operativă - persoanele care asigură conducerea nemijlocită a compartimentelor din cadrul instituţiei de credit, a sucursalelor şi a altor sedii secundare; d) sistem informaţional - ansamblul de fluxuri informaţionale organizate într-o concepţie unitară, care asigură legătura dintre nivelul de conducere (decizional) şi nivelul de execuţie (operaţional); e) administrarea riscurilor semnificative - proces focalizat pe analiza profilului de risc, în vederea maximizării raportului dintre risc şi profit în diferite domenii de activitate ale unei instituţii de credit; f) riscuri semnificative - riscuri cu impact însemnat asupra situaţiei patrimoniale şi/sau reputaţionale a instituţiilor de credit; g) risc de credit - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligaţiilor contractuale; h) risc de ţară - risc asociat riscului de credit, care este determinat de condiţiile economice, sociale şi politice ale ţării de origine a împrumutatului; i) risc de transfer - componentă a riscului de ţară, care apare atunci când obligaţia împrumutatului nu este exprimată în moneda locală a acestuia; j) risc de piaţă - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuatiile pe piaţă ale preţurilor, ratei dobânzii şi cursului valutar; k) risc de preţ - componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor valorilor mobiliare, mărfurilor şi instrumentelor financiare derivate; l) risc valutar - componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar; m) risc al ratei dobânzii - componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale ratei dobânzii; n) risc de lichiditate - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea instituţiilor de credit de


205

a onora în orice moment obligaţiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituţiile de credit; o) risc operaţional - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiţii economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.); p) risc juridic - componentă a riscului operaţional, apărut ca urmare a neaplicării sau a aplicării defectuoase a dispoziţiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operaţiunile sau situaţia instituţiilor de credit; q) risc reputaţional - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea instituţiilor de credit; r) audit intern - activitate independentă, destinată îmbunătăţirii activităţii instituţiilor de credit, fie prin îndeplinirea unor angajamente de audit, fie prin acordarea unor servicii de consultanţă structurilor/ entităţilor auditate; s) angajament de audit - activitate constând într-o examinare obiectivă a modului de realizare a administrării riscurilor, sistemului de control intern şi proceselor de conducere ale instituţiilor de credit, în scopul furnizării unei asigurări rezonabile că acestea funcţionează corespunzător şi vor permite atingerea obiectivelor instituţiilor de credit, precum şi în scopul formularii unor recomandări de îmbunătăţire a activităţii acestora; t) serviciu de consultanţă - activităţi de consiliere ale căror obiective şi întindere se vor stabili cu conducerea structurii beneficiare a unui astfel de serviciu sau, după caz, cu conducerea instituţiei de credit, în funcţie de necesităţile acestora şi de statutul auditului intern; u) structura organizatorică - ansamblu format din compartimente şi sedii secundare ale instituţiilor de credit, cărora, pentru funcţionarea eficientă a acestora, le-au fost precizate atribuţii şi între care s-au stabilit relaţiile de raportare; v) coordonatorul activităţii de audit intern - responsabilul pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit. În cazul în care activitatea de audit intern nu este externalizată, acesta este conducătorul compartimentului de audit intern.


206

9.2. Organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit Obiectivele controlului intern constau în: a) desfăşurarea activităţilor în condiţii de eficienţă şi eficacitate; b) furnizarea unor informaţii credibile, relevante, complete şi oportune structurilor implicate în luarea deciziilor în cadrul instituţiei de credit şi utilizatorilor externi ai informaţiilor; c) asigurarea conformitatii activităţilor instituţiilor de credit cu cadrul legal şi cu politicile şi procedurile proprii. În vederea îndeplinirii obiectivelor de control intern, instituţiile de credit trebuie să îşi organizeze un sistem de control intern care se compune din următoarele elemente aflate în strânsă corelare: a) rolul şi responsabilităţile consiliului de administraţie şi ale conducătorilor instituţiilor de credit; b) identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative; c) activităţile de control şi separarea responsabilităţilor; d) informarea şi comunicarea; e) activităţile de monitorizare şi corectare a deficienţelor. 9.2.1. Rolul şi responsabilităţile consiliului de administraţie şi ale conducătorilor instituţiilor de credit Consiliul de administraţie al instituţiilor de credit este responsabil pentru stabilirea şi menţinerea unui sistem de control intern adecvat şi eficient şi are cel puţin următoarele atribuţii: a) să aprobe şi să revizuiasca periodic, cel puţin anual, strategiile generale şi politicile privitoare la activitatea instituţiei de credit; b) să stabilească niveluri acceptabile pentru riscurile semnificative şi să asigure luarea măsurilor necesare de către conducători pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul riscurilor respective; c) să supravegheze conducătorii în legătura cu modul în care aceştia monitorizează funcţionarea adecvată şi eficientă a sistemului de control intern; d) să aprobe structura organizatorică. Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, consiliul de administraţie trebuie să întreprindă următoarele măsuri: a) discuţii periodice (de regulă trimestrial) cu conducerea operativă privind eficienţa sistemului de control intern;


207

b) analiza periodică (de regula trimestrial) a evaluărilor sistemului de control intern efectuate de conducerea operativă, de auditul intern şi, după caz, de auditorul financiar al instituţiilor de credit şi de Banca Naţională a României; c) asigurarea implementarii de către conducerea operativă a recomandărilor formulate de auditul intern, de auditorul financiar şi de BNR cu privire la deficienţele sistemului de control intern şi examinarea efectului măsurilor implementate. Instituţiile de credit trebuie să constituie un comitet de audit care să asiste consilul de administraţie în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin. Conducătorii instituţiilor de credit au responsabilităţi pe linia monitorizarii funcţionării adecvate şi eficiente a sistemului de control intern. În acest context aceştia au cel puţin următoarele atribuţii: a) să implementeze strategiile generale şi politicile privitoare la activitatea instituţiilor de credit, aprobate de consiliul de administraţie; b) să coordoneze procesul de elaborare a procedurilor de identificare, evaluare, monitorizare şi control pentru riscurile semnificative şi să ia măsurile necesare pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul acestor riscuri; c) să se asigure că responsabilităţile delegate conducerii operative, cu privire la stabilirea politicilor şi procedurilor de control intern, sunt îndeplinite în mod corespunzător; d) să menţină o structura organizatorică adecvată; e) să stabilească fluxul informaţional necesar; f) să se asigure că toate activităţile instituţiilor de credit sunt realizate de personal calificat, având experienţa şi cunoştinţe necesare; g) să asigure instruirea corespunzătoare a personalului propriu. În cazul externalizării unor activităţi, consiliul de administraţie şi conducătorii instituţiilor de credit răspund pentru atingerea obiectivelor controlului intern aferente respectivelor activităţi. NOTĂ: Consiliul de administraţie şi conducătorii unei case centrale a cooperativelor de credit sunt responsabili pentru îndeplinirea obiectivelor controlului intern la nivelul reţelei cooperatiste de credit. Acelaşi Consiliu de administraţie al unei case centrale a cooperativelor de credit va îndeplini atribuţiile în cauză şi la nivelul reţelei cooperatiste de credit. De asemenea, conducătorii unei case centrale a cooperativelor de credit vor îndeplini atribuţiile respective şi la nivelul reţelei cooperatiste de credit.


208

Consiliul de administraţie şi conducătorii instituţiilor de credit sunt responsabili pentru promovarea unor standarde de etică şi integritate pentru personalul instituţiilor de credit în ceea ce priveşte controlul intern, care să evidentieze şi să asigure conştientizarea importanţei acestuia la toate nivelurile organizatorice. În acelaşi timp sunt responsabili şi pentru promovarea unor standarde de etică şi integritate pentru personalul reţelei cooperatiste de credit în ceea ce priveşte controlul intern, care să evidenţieze şi să asigure conştientizarea importanţei acestuia. 9.2.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative Pentru a avea un sistem de control intern eficient instituţiile de credit trebuie să identifice şi să evalueze permanent riscurile semnificative care pot periclita atingerea obiectivelor controlului intern. Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se facă atât la nivel de ansamblu al unei instituţii de credit, cât şi la toate nivelurile organizatorice ale acesteia, trebuie să acopere toate activităţile şi să ţină cont de apariţia unor noi activităţi. În mod obligatoriu, identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea structurii organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului şi fluctuaţia acestuia) şi a factorilor externi (de exemplu: condiţii economice, schimbări legislative sau legate de mediul concurenţial în sectorul bancar, progrese tehnologice). Procesul de evaluare a riscurilor trebuie să includă identificarea atât a riscurilor care sunt controlabile de către instituţiile de credit, cât şi a celor necontrolabile. În cazul riscurilor controlabile, instituţiile de credit trebuie să stabilească dacă îşi asuma integral aceste riscuri sau măsura în care doresc să le reducă prin proceduri de control. În cazul riscurilor necontrolabile, instituţiile de credit trebuie să decidă dacă le acceptă sau dacă elimină ori reduc nivelul activităţilor afectate de riscurile respective. Evaluarea riscurilor se va realiza de către specialişti din cadrul instituţiilor de credit care nu au responsabilităţi în realizarea performanţei comerciale şi financiare. Instituţiile de credit trebuie să revizuiasca activităţile de control pentru a identifica şi evalua în mod corespunzător orice riscuri noi sau care au atins pragul de la care acestea le consideră riscuri semnificative. În vederea atingerii obiectivelor de control intern, casa centrală a cooperativelor de credit trebuie să identifice şi să evalueze permanent


209

riscurile semnificative la nivelul reţelei cooperatiste de credit, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor la care facem referire aici. 9.2.3. Activităţile de control şi separarea responsabilităţilor Activităţile de control Activităţile de control trebuie să se constituie ca parte integrantă a activităţilor zilnice ale instituţiilor de credit şi să aibă în vedere riscurile identificate de instituţiile de credit în cadrul procesului de identificare şi evaluare a riscurilor. Activităţile în cauză trebuie definite pentru fiecare nivel organizatoric al instituţiilor de credit şi implică doua etape: a) stabilirea politicilor şi procedurilor de control; b) verificarea respectării politicilor şi procedurilor de control stabilite. În mod obligatoriu, activităţile de control includ cel puţin următoarele: a) analize la nivelul consiliului de administraţie şi al conducătorilor; b) analize operative la nivelul compartimentelor şi sediilor secundare ale instituţiilor de credit; c) controale faptice care au în vedere restricţionarea accesului la active, cum ar fi titluri sau numerar, restricţionarea accesului la conturile clienţilor etc.; d) analiza încadrării în limitele impuse expunerilor la risc şi urmărirea modului în care sunt soluţionate situaţiile de neconformitate; e) aprobări şi autorizări, în cazul operaţiunilor ce depăşesc anumite limite de sume, asigurându-se astfel controlul asupra realizării operaţiunilor respective de către nivelul de conducere competent şi stabilirea responsabilităţilor; f) verificări ale tranzacţiilor efectuate de instituţiile de credit şi reconcilieri, în special acolo unde există diferenţe între metodologiile sau sistemele de evaluare utilizate în compartimentele însărcinate cu iniţierea tranzacţiilor (front office) şi compartimentele însărcinate cu înregistrarea şi monitorizarea tranzacţiilor iniţiate (back office). Rezultatele verificărilor vor fi comunicate nivelului de conducere competent. În cazul activităţilor de control desfăşurate de o casă centrală a cooperativelor de credit la nivelul reţelei cooperatiste de credit, acestea vor include cel puţin următoarele: a) analize la nivelul consiliului de administraţie şi al conducătorilor casei centrale a cooperativelor de credit;


210

b) analiza încadrării în limitele impuse expunerilor la risc la nivelul reţelei cooperatiste de credit şi urmărirea modului în care sunt soluţionate situaţiile de neconformitate. Separarea responsabilităţilor Instituţiile de credit trebuie să realizeze o repartizare corespunzătoare a atribuţiilor la toate nivelurile organizatorice şi să se asigure că personalului nu îi sunt alocate responsabilităţi care să conducă la conflicte de interese (de exemplu: responsabilităţi duale ale unei persoane în domenii cum ar fi: acţionarea în front-office şi back-office, aprobarea tragerii fondurilor şi tragerea efectivă, evaluarea documentaţiei de credit şi monitorizarea clientului după contractarea creditului etc.). Domeniile care pot fi afectate de potenţiale conflicte de interese trebuie sa fie identificate şi supuse unei monitorizari independente exercitate de persoane neimplicate direct în activităţile respective, a căror informare este efectuată pe baza unor linii de raportare stabilite în mod corespunzător. 9.2.4. Informare şi comunicare Casa centrală a cooperativelor de credit este responsabilă pentru respectarea principiilor de informare şi comunicare la nivelul reţelei cooperatiste de credit afiliate. Informare Instituţiile de credit trebuie să asigure existenţa datelor financiare, operaţionale şi de conformitate, adecvate şi complete, pentru desfăşurarea activităţii lor. În acelaşi timp, trebuie să dispună de informaţii despre piaţa referitoare la evenimente şi condiţii care sunt relevante pentru luarea deciziilor. Informaţiile trebuie să fie credibile, relevante, complete, oportune, accesibile şi furnizate într-un format consecvent. Subliniem că instituţiile în cauză trebuie să dispună de sisteme informaţionale adecvate, care să acopere toate activităţile acestora.52

52În cadrul sistemului informaţional instituţiile de credit trebuie să dispună de sisteme informatice. Arhitectura acestor sisteme trebuie să asigure un grad adecvat de securitate a informaţiei. Monitorizarea sistemelor informatice va fi asigurată de o structură de personal independentă de cea care le utilizează. Nu în ultimul rând, instituţiile de credit trebuie să dispună de prevederi referitoare la organizarea şi controlul intern al procesării informaţiilor în formă electronică, astfel încât să fie posibilă obţinerea de probe de audit.


211

Apoi, se impune elaborarea de proceduri pentru a preveni utilizarea necorespunzătoare a informaţiei, prin care să se evite: a) prejudicierea, directă sau indirectă, a reputaţiei acestora; b) dezvăluirea informaţiilor secrete sau confidenţiale; c) utilizarea informaţiilor de către personalul instituţiei de credit pentru obţinerea unor beneficii personale. În vederea evitării apariţiei disfunctionalităţilor în cadrul activităţii şi a eventualelor pierderi generate de acestea, instituţiile de credit vor controla eficient riscurile implicate de utilizarea sistemelor informatice. În acest scop, se vor efectua atât controale generale la nivelul întregului sistem informatic, cât şi controale la nivelul fiecărei aplicaţii informatice din componenţa acestuia. Controalele generale se efectuează asupra infrastructurii hardware şi de comunicaţii a sistemelor informatice (sisteme mainframe, sisteme client/server, routere, echipamente de reţea, staţii de lucru ale utilizatorilor finali), precum şi asupra sistemelor de operare care asigură funcţionarea acestora. Controalele au drept scop verificarea funcţionarii continue şi corespunzătoare a acestora. Controalele generale includ şi verificarea existenţei şi aplicării unei strategii de informatizare, a procedurilor interne de salvare şi restaurare a datelor, a politicilor de efectuare a achiziţiilor, a procedurilor de dezvoltare a aplicatiilor informatice, a procedurilor de administrare şi întreţinere, precum şi a politicilor de securitate vizând accesul fizic şi logic la resursele sistemului informatic. Controalele efectuate la nivelul aplicaţiilor informatice reprezintă proceduri de validare şi control incluse în codul aplicaţiilor informatice utilizate, precum şi proceduri manuale de verificare a modului de procesare a tranzacţiilor şi efectuării operaţiunilor. În vederea evitării pierderilor generate de întreruperea activităţii datorită unor factori externi ce nu pot fi controlaţi de către instituţiile de credit, acestea trebuie să elaboreze planuri alternative (de rezervă), care să le permită reluarea activităţii în cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute. Replicarea sistemelor critice trebuie asigurată fie prin existenţa unor sisteme de rezervă situate într-o altă locaţie aparţinând instituţiei de credit (centru de back-up), fie prin intermediul unui furnizor extern de servicii. Funcţionarea planurilor alternative trebuie testată periodic prin simularea operaţiunilor pe sistemele de rezervă, în scopul verificării disponibilităţii acestora.


212

Comunicare În vederea organizării unui sistem de control intern eficient, instituţiile de credit vor dispune de canale de comunicare care să asigure că personalul instituţiilor de credit cunoaşte politicile şi procedurile cu implicaţii asupra atribuţiilor şi responsabilităţilor sale şi ca orice alte informaţii relevante ajung în timp util la acesta. Structura organizatorică a instituţiilor de credit urmează să asigure un flux corespunzător de informaţii, pe verticală (în ambele sensuri) şi pe orizontală, care să permită următoarele: a) informarea consiliului de administraţie şi a conducătorilor asupra riscurilor aferente activităţii şi funcţionării instituţiilor de credit; b) informarea nivelurilor inferioare de conducere operativă şi a personalului atât asupra strategiilor instituţiilor de credit, cât şi asupra politicilor şi procedurilor stabilite; c) difuzarea informaţiilor între compartimentele şi sediile secundare ale instituţiilor de credit pentru care respectivele informaţii au relevanţă. 9.2.5. Activităţile de monitorizare şi corectare a deficienţelor Instituţiile de credit trebuie să monitorizeze permanent eficacitatea sistemului de control intern, cu luarea în considerare a modificărilor intervenite în condiţiile interne şi externe de desfăşurare a activităţii. Se va asigura un rol important auditului intern în procesul de monitorizare a sistemului de control intern. Monitorizarea eficacităţii sistemului de control intern va fi efectuată atât de personalul responsabil pentru fiecare compartiment şi sediu secundar al instituţiei de credit, cât şi de auditul intern. Monitorizarea eficacităţii sistemului de control intern trebuie să facă parte din activităţile zilnice ale instituţiilor de credit şi trebuie să includă şi evaluări separate ale sistemului de control intern în general. Aceste evaluări separate, periodice, ale sistemului de control intern vor fi efectuate atât de personalul responsabil pentru fiecare compartiment şi sediu secundar (autoevaluare), cât şi de auditul intern. Frecvenţa cu care trebuie monitorizate diferitele activităţi ale instituţiilor de credit depinde de riscurile implicate de activităţile respective, precum şi de natura şi frecvenţa schimbărilor din activitatea respectivă.


213

Deficienţele identificate în legătură cu sistemul de control intern se raportează imediat nivelului de conducere competent care va lua măsuri pentru remedierea cu promptitudine a acestora. Deficienţele majore ale sistemului de control intern trebuie să fie raportate conducătorilor instituţiilor de credit şi consiliului de administraţie al acestora. Conducătorii instituţiilor de credit au responsabilitatea de a stabili un sistem de detectare a deficienţelor sistemului de control intern şi de a întreprinde măsuri pentru soluţionarea respectivelor deficiente. Casa centrală a cooperativelor de credit va monitoriza permanent atingerea obiectivelor de control intern la nivelul reţelei cooperatiste de credit, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor prezentei secţiuni.


214

Capitolul 10

Administrarea riscurilor

semnificative. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit

intern a instituţiilor de credit

10.1. Cadrul administrării riscurilor semnificative 10.2. Administrarea riscului de credit şi a riscului de ţară 10.3. Administrarea altor riscuri semnificative 10.3.1. Riscul de piaţă 10.3.2. Riscul de lichiditate 10.3.3. Riscul operaţional şi alte riscuri semnificative 10.3.4. Administrarea riscurilor asociate activităţilor externalizate 10.3.5. Comitetul de administrare a riscurilor 10.4. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit 10.4.1. Obiectivul auditului intern 10.4.2. Externalizarea activităţii de audit intern 10.4.3. Principii fundamentale ale auditului intern 10.5. Statutul auditului intern 10.6. Desfăşurarea activităţii de audit intern 10.7. Comitetul de audit 10.8. Raportarea


215

Capitolul 10

Administrarea riscurilor

semnificative 10.1. Cadrul administrării riscurilor semnificative Instituţiile de credit trebuie să ia măsuri pe linia administrării următoarelor riscuri semnificative: riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de lichiditate, riscul operaţional şi riscul reputaţional. În domeniul administrării riscurilor semnificative, consiliul de administraţie al instituţiilor de credit are cel puţin următoarele atribuţii: a) să aprobe şi să reconsidere profilul de risc al acestora; b) să aprobe politicile privind administrarea riscurilor respective, să le analizeze periodic, cel puţin anual, şi să dispună revizuirea acestora, după caz; c) să asigure luarea de către conducătorii instituţiei de credit a măsurilor necesare pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul riscurilor, inclusiv pentru activităţile externalizate; d) să aprobe procedurile de stabilire a competenţelor şi a responsabilităţilor în domeniul administrării riscurilor; e) să aprobe externalizarea unor activităţi; f) să aprobe politica de instruire a personalului; În domeniul administrării riscurilor semnificative, conducătorii instituţiilor de credit sunt responsabili cel puţin pentru următoarele: a) implementarea strategiilor aprobate de consiliul de administraţie şi asigurarea comunicării acestora personalului implicat în punerea lor în aplicare; b) asigurarea comunicării politicilor şi procedurilor pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul riscurilor personalului implicat în punerea lor în aplicare; c) menţinerea unor sisteme de raportare corespunzătoare a expunerilor la riscuri, precum şi a altor aspecte legate de riscuri;


216

d) menţinerea limitelor corespunzătoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru condiţii de criza, în conformitate cu mărimea, complexitatea şi situaţia financiară a instituţiei de credit; e) menţinerea eficienţei şi eficacităţii sistemului de control intern; f) analizarea oportunităţii externalizării unor activităţi prin prisma riscurilor implicate de externalizare; g) supravegherea şi monitorizarea contractului de externalizare; h) asigurarea unui personal calificat, având experienţa şi cunoştinţele necesare; i) asigurarea instruirii corespunzătoare a personalului; j) asigurarea concordanţei politicilor de remunerare a personalului cu strategia instituţiei de credit privind riscurile. În procesul de administrare a riscurilor, instituţiile de credit trebuie să constituie un comitet de administrare a riscurilor şi să opteze pentru un profil de risc, stabilind obiectivul şi strategia pentru fiecare risc semnificativ, inclusiv în ceea ce priveşte activităţile externalizate. De asemenea, vor stabili tipurile de riscuri pe care sunt pregătite să le asume, precum şi pragul de la care un risc este considerat semnificativ. La stabilirea acestora se vor avea în vedere natura, dimensiunea şi complexitatea activităţii. Strategia instituţiilor de credit privind administrarea riscurilor semnificative trebuie să determine raportul dintre risc şi profit pe care instituţia de credit îl consideră acceptabil în condiţiile asigurării continuităţii activităţii acesteia pe baze sănătoase şi prudente. Instituţiile de credit trebuie să adopte politici pentru administrarea riscurilor semnificative, în vederea implementarii profilului de risc ales. Politicile respective trebuie să corespundă strategiilor generale, să fie corelate cu nivelul fondurilor proprii ale instituţiilor de credit şi cu experienţa acestora în administrarea riscurilor, precum şi cu disponibilitatea de expunere la risc stabilită de consiliul de administraţie. Politicile privind administrarea riscurilor semnificative, corespunzătoare naturii, dimensiunii şi complexitatii activităţilor instituţiilor de credit, trebuie să fie transpuse în mod clar şi transparent în norme interne, proceduri, inclusiv în manuale şi coduri de conduită, făcându-se distincţie între standardele generale aplicabile întregului personal şi regulile specifice aplicabile anumitor categorii de personal. Pentru activitatea de tipul "electronic banking", inclusiv cea de emisiune şi administrare de monedă electronică, instituţiile de credit vor dezvolta politici şi proceduri care să asigure integritatea, autenticitatea şi confidenţialitatea datelor, precum şi securitatea proceselor de operare.


217

Politicile de administrare a riscurilor semnificative asigură, după caz, stabilirea cel puţin a: a) unui sistem de proceduri de autorizare a operaţiunilor afectate de riscurile respective; b) unui sistem de stabilire a limitelor expunerii la risc şi de monitorizare a acestora, care să reflecte profilul de risc ales şi care să fie în conformitate cu legislaţia şi cu reglementările în vigoare; limitele stabilite la nivelul activităţilor şi/ sau compartimentelor/ sediilor secundare trebuie corelate cu cele stabilite la nivel de ansamblu al instituţiilor de credit; c) unui sistem de raportare a expunerilor la riscuri, precum şi altor aspecte legate de riscuri către nivelurile de conducere corespunzătoare; d) unui sistem de proceduri pentru situaţii neprevăzute; e) unor criterii de recrutare şi remunerare a personalului, care să stabilească standarde ridicate pentru pregătirea, experienţa şi integritatea acestuia; f) unui program de instruire a personalului; Politicile de securitate ale instituţiilor de credit aferente activităţii de tipul "electronic banking", inclusiv a celei de emisiune şi administrare de monedă electronic, cuprind cel puţin: definirea responsabilităţilor pentru dezvoltarea şi implementarea unor proceduri de securitate a informaţiilor, stabilirea unor proceduri pentru evaluarea conformităţii cu politica, punerea în aplicare a unor măsuri de remediere şi raportarea situaţiilor de nerespectare a măsurilor de securitate. Procedurile de securitate ale instituţiilor de credit, aferente activităţii de tipul "electronic banking", inclusiv a celei de emisiune şi administrare de monedă electronică, cuprind o combinare de elemente de hardware şi soft-ware, cum ar fi: codificare, parole, firewalls, controale ale viruşilor şi monitorizarea angajaţilor. Pentru activităţile cu instrumente financiare derivate, băncile vor stabili politici şi proceduri de evaluare a poziţiilor şi vor verifica respectarea acestora, a frecvenţei de evaluare, precum şi a independentei şi calităţii surselor de stabilire a preţurilor de evaluare, în special pentru instrumentele emise şi tranzacţionate pe pieţe cu lichiditate scăzută. Înainte de angajarea în activităţi cu instrumente financiare derivate, conducătorii băncilor se vor asigura că sunt obţinute toate aprobările prevăzute de cadrul legal şi de reglementare şi că există proceduri de administrare şi sisteme de control al riscurilor adecvate.


218

Decizia privind angajarea băncilor în activităţi cu instrumente financiare derivate este de competenţa consiliului de administraţie şi se va baza cel puţin pe următoarele: a) descrierea instrumentelor financiare derivate relevante, precum şi a pieţelor şi strategiilor propuse; b) resursele necesare pentru stabilirea de sisteme eficiente de administrare a riscurilor, precum şi pentru atragerea de personal cu experienţă în tranzacţionarea instrumentelor financiare derivate; c) analiza activităţilor propuse în funcţie de situaţia financiară generală a băncii şi de fondurile proprii ale acesteia; d) analiza riscurilor cu care băncile se pot confrunta ca urmare a desfăşurării activităţilor respective; e) procedurile pe care băncile le vor utiliza pentru a evalua, monitoriza şi controla riscurile; f) tratamentul contabil relevant; g) tratamentul fiscal relevant; h) analiza oricărei restricţii legale privind desfăşurarea respectivelor activităţi. Instituţiile de credit trebuie să efectueze sistematic o evaluare a riscurilor semnificative, ţinând cont şi de: a) implicaţiile corelării fiecărui risc semnificativ cu celelalte riscuri semnificative la care se expune instituţia de credit; b) previzionările profitului şi fondurilor proprii pe baza diferitelor scenarii în condiţii de criză, inclusiv o cuantificare a pierderilor maxime în condiţii extreme. Scenariile în condiţii de criză trebuie să aibă în vedere identificarea evenimentelor posibile sau a modificărilor viitoare ale condiţiilor economice care ar putea avea efecte nefavorabile asupra expunerilor instituţiei de credit la riscurile semnificative, precum şi evaluarea capacităţii instituţiei de credit de a face faţă acestora. Instituţiile de credit vor dispune de un sistem de informare adecvat pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi documentarea sistematică a riscurilor semnificative atât la nivelul instituţiilor de credit, cât şi la nivelul compartimentelor şi sediilor secundare ale acestora. Aceleaşi instituţii trebuie să asigure că exista o separare corespunzătoare a atribuţiilor în cadrul procesului de administrare a riscurilor, pentru evitarea potenţialelor conflicte de interese, şi să recurgă la o monitorizare sistematică a conformităţii cu procedurile stabilite pentru riscurile semnificative şi să soluţioneze deficienţele constatate.


219

Instituţiile de credit trebuie să dispună de un sistem adecvat de control intern asupra procesului de administrare a riscurilor semnificative, care implică analize independente şi regulate şi evaluări ale eficacităţii sistemului şi, acolo unde se impune, asigurarea remedierii deficienţelor constatate. Rezultatele unor astfel de analize vor fi comunicate în mod direct consiliului de administraţie, comitetului de administrare a riscurilor şi comitetului de audit. NOTĂ: Casa centrală a cooperativelor de credit trebuie să ia măsuri pe linia administrării riscurilor semnificative şi a respectării principiilor de administrare a acestor riscuri la nivelul reţelei cooperatiste de credit, cu aplicarea corespunzătoare a a celor indicate mai sus. 10.2. Administrarea riscului de credit şi a riscului de ţara Strategia instituţiilor de credit privind riscul de credit va include cel puţin următoarele: a) categoriile de credit pe care doreşte să le promoveze, tipul expunerii, sectorul economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidenţă, aria geografică, moneda, durata iniţială şi profitabilitatea estimată; b) identificarea pieţelor pe care doresc să acţioneze şi determinarea caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare şi gradul de concentrare). Politicile şi procedurile instituţiilor de credit privind riscul de credit se referă la toate activităţile acestora, urmând să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât şi întregul portofoliu. Politicile şi procedurile vor trebui stabilite şi implementate de către instituţiile de credit astfel încât să se asigure următoarele: a) menţinerea unor standarde sănătoase de creditare; b) monitorizarea şi controlul riscului de credit; c) evaluarea corespunzătoare a noilor oportunitati de afaceri; d) identificarea şi administrarea creditelor neperformante. Politicile instituţiilor de credit vor stabili cadrul de desfăşurare a activităţii de creditare şi se vor referi inclusiv la următoarele: a) contrapartidele eligibile şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de către acestea pentru a putea intra în relatie de afaceri cu instituţia de credit; b) garanţiile acceptabile de către instituţia de credit. În vederea prevenirii intrării în relaţii de afaceri cu persoane implicate în activităţi frauduloase şi alte activităţi de natură infracţională, instituţiile


220

de credit trebuie sa aibă în funcţiune politici stricte care să includă cel puţin: a) solicitarea de referinţe şi informaţii de la persoane autorizate; b) consultarea informaţiilor puse la dispoziţie instituţiilor de credit de structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entităţi cu activitate similară, organizate în condiţiile legii, având drept scop colectarea şi furnizarea de informaţii privind situaţia contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite ori alte informaţii de natură financiară; c) cunoaşterea structurii participanţilor la capitalul societăţii, precum şi a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienţilor persoane juridice, verificarea referinţelor şi a situaţiei financiare personale a administratorilor şi asociaţilor. Instituţiile de credit trebuie să evalueze riscul de credit aferent tuturor activităţilor ce sunt afectate de acest risc, indiferent dacă rezultatele respectivelor activităţii sunt reflectate în bilanţ sau în afara bilanţului. La evaluarea riscului de credit instituţiile de credit trebuie să ia în considerare cel puţin: a) performanţa financiară curentă şi previzionată a contrapartidelor; b) concentrarea expunerilor faţă de contrapartide, pieţele în care acestea operează, sectoarele economice şi ţările unde sunt stabilite; c) capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale; d) capacitatea şi posibilitatea de a executa garanţiile, în condiţiile pieţei; e) angajamentele contractuale cu persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţiile de credit, personalul propriu, precum şi familia acestuia. În ceea ce priveşte cadrul contractual, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puţin următoarele: a) natura specifică a creditului; b) clauzele contractuale aferente creditului; c) profilul expunerii până la scadenţă prin prisma evoluţiilor potenţiale ale pieţei; d) existenţa garanţiilor reale sau personale; e) probabilitatea nerespectării obligaţiilor contractuale, stabilită pe baza unui sistem intern de rating. Instituţiile de credit trebuie să desfăşoare activitatea de creditare în baza unor criterii sănătoase şi bine definite de acordare a creditelor. În cadrul acestei activităţi, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puţin următoarele:


221

a) destinaţia creditului şi sursa de rambursare a acestuia; b) profilul de risc curent al contrapartidei şi garanţiile prezentate, precum şi senzitivitatea garanţiilor la evolutiile economice şi cele ale pieţei; c) istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei şi capacitatea curentă şi viitoare de rambursare a acesteia, bazată de evolutiile financiare istorice şi proiecţiile viitoarelor fluxuri de numerar; d) experienţa în activitate a contrapartidei şi sectorul economic în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, precum şi poziţia sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor comerciale; e) termenii şi condiţiile propuse în contractul de creditare, inclusiv clauzele destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor al contrapartidei; f) capacitatea instituţiilor de credit de executare şi valorificare a garanţiilor, dacă este cazul, într-un termen cât mai scurt. Creditele care depăşesc un anumit procent din fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi/sau care presupun un risc de credit ridicat ori cele care nu se înscriu în politica în domeniul creditării trebuie să fie aprobate la nivelul consiliului de administraţie. Instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri de identificare şi înregistrare a expunerilor mari şi a modificărilor care pot interveni asupra lor, precum şi de mecanisme de monitorizare a acestor expuneri în funcţie de politica în materie de expuneri. La aprobarea pentru prima dată a contrapartidelor, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare integritatea şi reputaţia acestora, precum şi capacitatea lor juridică de a-şi asuma obligaţii. Instituţiile de credit trebuie să se asigure că informaţiile pe care le primesc sunt suficiente pentru luarea unei decizii de creditare corecte. Unităţile în cauză urmează să dispună de proceduri pentru aprobarea noilor credite, precum şi pentru restructurarea celor existente (de exemplu: reeşalonare, refinantare). Refinanţarea creditelor nu va conduce la încadrarea acestora într-o categorie de clasificare superioară. Creditele reeşalonate vor fi clasificate în condiţii mai stricte decât cele asociate situaţiei iniţiale a respectivelor credite.53 Instituţiile de credit trebuie să aibă proceduri de stabilire, într-o manieră consecventă, de la o perioadă la alta, a provizioanelor specifice şi a provizioanelor generale pentru riscul de credit (provizioane constituite 53Instituţiile de credit trebuie sa dispună de proceduri pentru evaluarea continua a garanţiilor reale. În legatura cu garanţiile personale, instituţiile de credit trebuie sa evalueze capacitatea garantilor de a-şi asuma obligaţii.


222

pentru pierderi potenţiale, neidentificate în mod specific, dar pe care experienţa le precizează ca fiind prezente în portofoliul de credite) şi trebuie să dispună de suficiente fonduri proprii pentru a înregistra un nivel de solvabilitate corespunzător. Vor fi stabilite limite privind expunerile la riscul de credit, monitorizându-se permanent respectarea acestora. Limitele de expunere trebuie stabilite în legatură cu orice activitate a instituţiei de credit care implică risc de credit. Limitele trebuie stabilite la nivel de ansamblu al instituţiei de credit, iar limitele stabilite la nivelul compartimentelor şi sediilor secundare ale instituţiei de credit trebuie să fie corelate cu acestea.54 Personalul instituţiei de credit implicat în activitatea de creditare trebuie să aibă o experienţă corespunzătoare dimensiunii şi complexităţii operaţiunilor în legătură cu care are competenţe. Apoi, unităţile trebuie să dispună de sisteme de informare în baza cărora aspectele legate de riscul de credit să fie raportate la timp, cu accent pe înregistrarea de credite neperformante şi/sau identificarea neconformării cu limitele de expunere stabilite. Sistemele de informare trebuie să permită evaluarea de către instituţia de credit a riscului de credit aferent elementelor din bilanţ şi din afara bilanţului. De asemenea, urmează să furnizeze informaţii adecvate privind componenţa portofoliului de credite, precum şi informaţii care să permită identificarea oricăror concentrari de risc. Sistemul de monitorizare a riscului de credit va cuprinde cel puţin următoarele: a) înţelegerea situaţiei financiare curente a contrapartidei; b) urmărirea conformitatii cu clauzele contractuale; c) evaluarea gradului de acoperire cu garanţii a expunerii în raport cu situaţia curentă a contrapartidei; d) actualizarea dosarului de credit, obţinerea de informaţii financiare curente. În cadrul activităţilor de control intern, instituţiile de credit trebuie să dispună de un sistem pentru remedierea la timp a situaţiei creditelor a căror calitate se deteriorează şi pentru administrarea creditelor neperformante.

54Instituţiile de credit trebuie sa stabilească limite şi pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice şi produse bancare specifice.


223

Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi de proceduri corespunzătoare pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul riscului de ţară şi riscului de transfer. La monitorizarea riscului de ţară, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puţin următoarele: a) incapacitatea potenţială de onorare a obligaţiilor de către contrapartidele din cadrul unui sector privat străin, ce poate fi cauzată de factori economici specifici ţării respective; b) imposibilitatea de punere în aplicare a contractelor de creditare, precum şi incapacitatea şi imposibilitatea de a executa la timp garanţiile în baza cadrului legal naţional al împrumutatului. Instituţiile de credit trebuie să stabilească şi să monitorizeze expunerile pe fiecare ţară şi să ia măsuri corespunzătoare în cazul înregistrării unor evoluţii necorespunzătoare. 10.3. Administrarea altor riscuri semnificative 10.3.1. Riscul de piaţă Politicile instituţiilor de credit privind administrarea riscului de piaţă trebuie să se refere cel puţin la riscurile pe care acestea intenţionează să şi le asume, precum şi la modul în care respectivele riscuri sunt controlate. Politicile urmează să definească instrumentele financiare autorizate a fi utilizate, strategiile de acoperire împotriva riscurilor, oportunităţile legate de asumarea de poziţii, precum şi parametrii cantitativi care definesc nivelul riscului de piaţă acceptabil pentru instituţiile de credit. Instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri de autorizare pentru poziţiile asumate şi să stabilească limite în legătura cu expunerile la riscurile asumate şi să monitorizeze respectarea acestora. Limitele trebuie să specifice poziţiile permise a fi asumate. Limitele pot fi stabilite la nivelul unităţilor funcţionale, portofoliilor, tipurilor de instrumente financiare sau instrumente financiare specifice. Este necesar a se urmări dacă limitele nu pot fi în nici o situaţie depăşite sau dacă, în condiţii clar specificate, depăşirea acestora poate fi tolerată pentru o perioadă scurtă. Planurile alternative care să cuprindă procedurile ce trebuie aplicate în cazuri de criză vor fi elaborate cu toată atenţia. Procedurile respective trebuie să se refere inclusiv la punerea în evidenţă a poziţiilor deschise ce pot fi afectate de riscul de piaţă, precum şi la variante de închidere a acestor poziţii în astfel de situaţii.


224

Instituţiile de credit trebuie să efectueze evaluarea riscului de piaţă, avându-se în vedere cel puţin următoarele: a) toate activităţile ale căror rezultate sunt sensibile la fluctuaţiile înregistrate de preţuri, rata dobânzii şi/sau cursul valutar pe piaţă, indiferent dacă rezultatele respectivelor activităţi sunt reflectate în bilanţ sau în afara bilanţului; b) evoluţiile înregistrate în legătură cu lichiditatea diferitelor pieţe financiare; c) poziţiile deschise înregistrate în legătură cu toate activităţile; d) concentrările de risc în cadrul poziţiilor din portofoliul pentru tranzacţii (trading book); e) impactul corelării dintre diferitele activităţi ale instituţiilor de credit în care sunt utilizate instrumente financiare; f) instrumentele financiare complexe, cum ar fi instrumentele financiare derivate. Sistemele de evaluare a riscului de piaţă, pe baza cărora să poată fi evaluate riscurile asociate activelor, pasivelor şi elementelor în afara bilanţului şi care să utilizeze tehnici de evaluare adecvate, vor fi avute permanent în vedere. Instituţiile de credit vor dispune de proceduri de administrare a riscurilor de piaţă pentru toate activităţile care implică astfel de riscuri, cum ar fi: a) proceduri pentru desfăşurarea activităţilor care, prin specificul lor, afectează dimensiunile riscului de piaţă la care instituţiile de credit sunt expuse, inclusiv proceduri pentru asumarea de poziţii; b) proceduri pentru utilizarea instrumentelor financiare. În legătura cu poziţiile din portofoliul pentru tranzacţii, instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri care implică cel puţin următoarele: a) evaluarea respectivelor poziţii la valoarea de piaţă, precum şi calcularea expunerilor cel puţin zilnic; b) identificarea imediată a depăşirilor de limite, precum şi raportarea şi evaluarea acestora cel puţin zilnic; c) monitorizarea continuă a lichidităţii portofoliului pentru tranzacţii; d) evaluarea şi monitorizarea permanentă a poziţiilor deschise, cu luarea în considerare a dimensiunii, scadenţei şi complexităţii acestora. Instituţiile de credit trebuie să dispună de un sistem de informare adecvat pentru evaluarea, monitorizarea, controlul şi raportarea expunerilor afectate de riscul de piaţă. Raportările vor include cel puţin următoarele: a) expunerile agregate la nivel de instituţie de credit;


225

b) gradul de conformitate cu politicile şi limitele stabilite; c) rezultatul testelor efectuate pentru condiţii de criză; d) sinteze ale constatărilor rezultate ca urmare a analizei politicilor, procedurilor şi adecvării sistemului de administrare a riscurilor, inclusiv ale constatărilor auditului intern şi auditorului financiar al instituţiilor de credit. Raportarile se transmit conducătorilor şi, într-o formă sintetică, consiliului de administraţie. 10.3.2. Riscul de lichiditate Instituţiile de credit trebuie să îşi dezvolte strategia în domeniul administrării lichidităţii, care trebuie să includă şi o componentă a administrării zilnice a acesteia. Politicile instituţiilor de credit privind administrarea lichidităţii trebuie să se refere cel puţin la următoarele: a) componenţa activelor, prin prisma lichidităţii şi a capacităţii acestora de a fi tranzacţionate pe piaţă, a pasivelor, precum şi a elementelor din afara bilanţului; b) modul de administrare a lichidităţii pe principalele valute cu care operează atât la nivel individual, cât şi la nivel agregat; c) utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi instrumentele financiare derivate. Instituţiile de credit trebuie să aibă proceduri de evaluare şi monitorizare a poziţiei lichidităţii, stabilite pe baza analizei fluxurilor de numerar viitoare, determinate în funcţie de evoluţiile viitoare ale elementelor de activ, de pasiv şi din afara bilanţului. Fluxurile de numerar viitoare vor fi distribuite pe benzi de scadenţe. Vor fi calculaţi unii indicatori de lichiditate, pentru care se vor stabili limite. De asemenea, se va stabili perioada în raport cu care se determină poziţia lichidităţii, precum şi frecvenţa de determinare a acesteia, în funcţie de natura activităţii lor. Instituţiile de credit trebuie să determine poziţia lichiditatii pe baza unor scenarii care să ţină cont atât de factori interni (specifici instituţiilor de credit), cât şi de factori externi (legaţi de evolutiile pieţei). Periodic vor fi revizuite scenariile utilizate în administrarea lichidităţii, pentru a determina dacă acestea continuă să fie valabile. În acest scop, instituţiile de credit vor lua următoarele măsuri: a) determinarea nivelului activelor potenţiale (de exemplu: active ajunse la scadenţă ce ar putea fi reînnoite, cereri de noi credite ce ar putea


226

fi aprobate, trageri din angajamente de finanţare date de instituţii de credit, ce ar putea fi efectuate); b) determinarea capacităţii de tranzacţionare pe piaţă a activelor; c) determinarea evoluţiei elementelor de pasiv bilanţiere în condiţii normale de desfăşurare a activităţii (de exemplu: nivelul reînnoirii depozitelor şi a altor elemente de pasiv, scadenţa efectivă a depozitelor la vedere sau a conturilor de economii, creşterea înregistrată în legătură cu noile depozite, moneda electronică emisă şi vândută), precum şi în condiţii de criză (de exemplu, probabilitatea de rămânere la dispoziţia instituţiei de credit a surselor de finanţare); d) determinarea evoluţiei elementelor din afara bilanţului, inclusiv a poziţiilor rezultate din operaţiuni cu instrumente financiare derivate. Instituţiile de credit trebuie să menţină relaţii stabile cu furnizorii surselor de finanţare, să asigure o diversificare corespunzătoare a acestor surse prin evitarea concentrărilor în domeniul finanţării. În vederea implementării strategiei instituţiei de credit privind administrarea lichidităţii în condiţii de criză, instituţiile de credit trebuie să dispună de planuri alternative şi de proceduri de remediere. Un plan alternativ în condiţii de criză presupune cel puţin: a) existenţa unor fluxuri de informaţii oportune şi neîntrerupte care să permită conducerii luarea unor decizii rapide; b) luarea de măsuri pentru modificarea evoluţiei elementelor de activ şi de pasiv; c) menţinerea relaţiilor cu furnizorii surselor de finanţare; d) orientarea către pieţe alternative; e) apelarea la facilităţile de credit avute la dispoziţie şi neutilizate. 10.3.3. Riscul operaţional şi alte riscuri semnificative Instituţiile de credit trebuie să definească riscul operaţional pentru necesităţi interne şi să aibă politici privind administrarea riscului operaţional, care vor lua în considerare cel puţin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale unui astfel de risc: a) frauda internă (de exemplu: raportarea cu rea-credinţă a poziţiilor, furtul, încheierea de către salariaţi de tranzacţii în cont propriu); b) frauda externă (de exemplu: tâlhăria, falsificarea, spargerea unor coduri aferente sistemelor informatice); c) condiţiile aferente efectuării angajărilor de personal şi siguranţa locului de muncă (de exemplu: cererile compensatorii ale personalului,


227

nerespectarea normelor de protecţie a muncii, promovarea unor practici discriminatorii); d) practici defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi (de exemplu: utilizarea necorespunzătoare a informaţiilor confidenţiale deţinute în legătura cu clientela, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate, folosirea greşită de către clienţi a produselor şi serviciilor aferente sistemului "electronic banking"); e) punerea în pericol a activelor corporale (de exemplu: acte de terorism sau vandalism, incendii, cutremure); f) întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor (de exemplu: defecţiuni ale componentelor hardware şi software, probleme legate de telecomunicaţii, proiectarea, implementarea şi întreţinerea defectuoasă a sistemului "electronic banking"); g) tratamentul aplicat clienţilor şi contrapartidelor comerciale, precum şi procesarea defectuoasă a datelor legate de aceştia (de exemplu: înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea defectuoasă a garanţiilor reale, documentaţia legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienţilor, litigii); h) securitatea sistemului "electronic banking" (de exemplu: angajamente ale instituţiei de credit rezultate în mod fraudulos prin contrafacerea monedei electronice sau înregistrarea unor pierderi ori a unor angajamente suplimentare de către clienţi în cazul unui acces defectuos în cadrul sistemului). În scopul identificarii şi evaluării riscului operational, instituţiile de credit trebuie să ia cel puţin următoarele măsuri: a) evaluarea operaţiunilor şi activităţilor în vederea determinării celor vulnerabile la riscul operaţional; b) stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi determinată poziţia instituţiei de credit afectate de riscul operaţional (de exemplu, număr de tranzacţii nefinalizate, frecvenţa şi/sau gravitatea erorilor şi omisiunilor, rata de fluctuaţie a personalului, creşterea rapidă a activităţii), precum şi a unor limite aferente acestora; c) evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operaţional (de exemplu, pe baza datelor istorice legate de înregistrarea de pierderi, analizării unor scenarii diferite). Băncile trebuie să aibă sisteme şi capacitate operaţională adecvate activităţilor cu instrumente financiare derivate pe care acestea le desfăşoară. Instituţiile de credit vor dispune de următoarele proceduri pentru administrarea riscului operational:


228

a) proceduri de evaluare; b) proceduri de monitorizare; c) proceduri de reducere a riscului fie pe plan intern, prin corectarea la timp a erorilor constatate şi prin introducerea unor tehnologii adecvate de procesare şi asigurare a securităţii informaţiilor, fie prin transferul riscului către alte domenii de activitate (de exemplu, asigurări impotriva unor evenimente). Instituţiile de credit trebuie să stabilească planuri de reîncepere a activităţii şi pentru situaţii neprevăzute, care să ia în considerare diferite tipuri de scenarii, inclusiv în condiţii de criză. La evaluarea riscului juridic şi a celui reputaţional instituţiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul legal şi de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum şi orice alte elemente care le pot afecta activitatea (de exemplu: publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri şi/sau persoanelor legate de acestea, pierderea încrederii în soliditatea unei instituţii de credit, datorată încălcării grave a securităţii acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informaţional, întâmpinarea de către clienţi a unor probleme în utilizarea anumitor produse, fără a avea suficiente informaţii despre acestea şi fără a cunoaşte procedurile de remediere a problemelor respective, necunoaşterea clară a drepturilor şi obligaţiilor părţilor unei tranzacţii de tip "electronic banking", inclusiv cu moneda electronică). În vederea reducerii riscului juridic şi reputaţional, instituţiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienţilor pentru utilizarea noilor produse şi servicii, pentru cunoaşterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea şi a modalităţilor de soluţionare a acestora. Înainte de a se angaja în tranzacţii cu instrumente financiare derivate, băncile trebuie să se asigure că, potrivit cadrului legal şi de reglementare, contrapartidele au capacitatea de a se angaja în astfel de tranzacţii. Băncile trebuie să se asigure că obligaţiile contrapartidei care apar din tranzacţii cu instrumente financiare derivate şi drepturile lor asupra oricăror garanţii reale primite de la o contrapartidă pot fi îndeplinite. Băncile trebuie să se asigure de întocmirea în mod corespunzător şi posibil de pus în aplicare din punct de vedere legal a contractelor de compensare a creanţelor şi obligaţiilor reciproce decurgând din operaţiuni cu instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii.


229

10.3.4. Administrarea riscurilor asociate activităţilor externalizate Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici privind externalizarea activităţilor auxiliare sau conexe în raport cu activităţile principale, dar şi de proceduri de administrare a riscurilor asociate activităţilor externalizate, respectiv a riscului juridic, a riscului reputaţional şi a riscului operaţional. Procedurile de administrare a riscurilor asociate activităţilor externalizate se vor referi cel puţin la următoarele: a) luarea deciziilor privind externalizarea unor noi activităţi sau modificarea celor existente; b) selectarea şi evaluarea societăţilor prestatoare de servicii auxiliare sau conexe în legătura cu aspecte cum ar fi: solvabilitatea, reputaţia, familiarizarea cu specificul sectorului instituţiilor de credit, calitatea serviciilor prestate, organizarea activităţii şi controlul intern, existenţa unui personal competent, existenţa unui plan alternativ de redresare a activităţii, asigurarea confidenţialităţii informaţiei, în special în cazul celei legate de instrumentele de plată electronică; c) monitorizarea modului în care societăţile prestatoare de servicii auxiliare sau conexe desfăşoară activităţile externalizate; d) elaborarea de planuri alternative şi stabilirea costurilor şi resurselor necesare pentru schimbarea societăţilor prestatoare de servicii auxiliare sau conexe. Instituţiile de credit pot externaliza activităţi doar în condiţiile încheierii de contracte cu societăţi prestatoare de servicii auxiliare sau conexe.55 55Instituţiile de credit nu pot externaliza următoarele activităţi: a) activităţile principale prevăzute la art. 8 şi 15^3 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 7 din Legea nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2003, şi la art. 104 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, aprobată şi modificată prin Legea nr. 200/2002; b) activitatea de audit intern, în condiţiile în care furnizorul extern de servicii în domeniul auditului intern are şi calitatea de auditor financiar al instituţiei de credit în cauză; c) organizarea şi ţinerea contabilităţii, în condiţiile în care între persoanele cărora le-ar fi externalizată activitatea de ţinere a contabilităţii şi auditorul financiar există legături ce afectează independenţa acestuia în exercitarea mandatului; d) organizarea şi desfăşurarea activităţii juridice curente, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic; e) orice alte activităţi care în urma externalizării nu mai pot fi controlate şi desfăşurate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase.


230

Contractele încheiate cu societăţi prestatoare de servicii auxiliare sau conexe în legătura cu activităţile externalizate trebuie să fie în formă scrisă şi să asigure o alocare clară a responsabilităţilor fiecărei părţi. Instituţiile de credit vor putea încheia contracte cu societăţi prestatoare de servicii auxiliare sau conexe, în legătura cu activităţile externalizate, în următoarele condiţii: a) asigurarea existenţei unor date actualizate şi a altor informaţii la nivelul instituţiei de credit; b) asigurarea accesului unor entităţi din România (Banca Naţională a României, autorităţi sau instituţii publice, Casa centrală a cooperativelor de credit) la datele şi informaţiile aferente operaţiunilor din România, în cazul externalizarii unor activităţi în afară graniţelor tarii; c) asigurarea securităţii/ confidenţialităţii datelor, cel puţin prin următoarele măsuri: angajamentul societăţii prestatoare de servicii auxiliare sau conexe şi al personalului acesteia de a se supune regulilor de confidenţialitate, drepturile contractuale ale instituţiei de credit de a lua măsuri impotriva societăţii prestatoare de servicii auxiliare sau conexe în cazul încălcării confidenţialităţii, separarea datelor instituţiei de credit de cele ale societăţii prestatoare de servicii auxiliare sau conexe şi de cele ale altor clienţi ai acesteia. 10.3.5. Comitetul de administrare a riscurilor Instituţiile de credit trebuie să dispună de un comitet de administrare a riscurilor. Comitetul de administrare a riscurilor56 este un comitet permanent, ale cărui funcţionare şi atribuţii sunt reglementate de prezentele norme şi de regulamentele interne ale fiecărei instituţii de credit. Lucrările acestuia se pot desfasura în subcomitete, în funcţie de mărimea şi complexitatea instituţiilor de credit. Instituţiile de credit trebuie să dispună de un regulament al comitetului de administrare a riscurilor, aprobat la nivelul consiliului de administraţie şi revizuit periodic, după caz, care să indice componenţa, autoritatea şi responsabilităţile acestuia şi modul de raportare către consiliul de administraţie. Membrii comitetului de administrare a riscurilor trebuie să aibă o experienţă compatibilă cu responsabilităţile lor în cadrul acestuia. Comitetul de administrare a riscurilor este format din conducători ai 56Comitetul de administrare a riscurilor se constituie prin decizie a consiliului de administraţie.


231

instituţiei de credit şi ai compartimentelor a căror activitate este afectată de riscurile semnificative şi, dacă se consideră necesar, din acest comitet pot face parte şi alţi conducători de compartimente. Atribuţiile acestuia sunt: a) să asigure informarea consiliului de administraţie asupra problemelor şi evoluţiilor semnificative care ar putea influenţa profilul de risc al instituţiei de credit; b) să dezvolte politici şi proceduri adecvate pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul riscurilor semnificative; c) să aprobe metodologii şi modele adecvate pentru evaluarea riscurilor şi limitarea expunerilor; d) să stabilească limite corespunzătoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru condiţii de criză, în conformitate cu mărimea, complexitatea şi situaţia financiară a instituţiei de credit, precum şi proceduri necesare pentru aprobarea excepţiilor de la respectivele limite; e) să aprobe angajarea instituţiilor de credit în noi activităţi, pe baza analizei riscurilor semnificative aferente acestora; f) să analizeze măsura în care planurile alternative de care dispune banca corespund situaţiilor neprevăzute cu care aceasta s-ar putea confrunta; g) să prezinte consiliului de administraţie informări suficient de detaliate şi oportune, care să permită acestuia să cunoască şi să evalueze performanţa conducerii în monitorizarea şi controlul riscurilor semnificative, potrivit politicilor aprobate, precum şi performanţa de ansamblu a instituţiei de credit; h) să informeze regulat consiliul de administraţie asupra situaţiei expunerilor instituţiei de credit la riscuri şi imediat, în cazul în care intervin schimbări semnificative în expunerea curentă sau viitoare a instituţiei de credit la riscurile respective; i) să stabilească sisteme de raportare corespunzătoare a aspectelor legate de riscuri; j) să stabilească competenţele şi responsabilităţile pentru administrarea şi controlul expunerilor la riscuri.


232

10.4. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit 10.4.1. Obiectivul auditului intern Instituţiile de credit trebuie să organizeze auditul intern ca o componenta a activităţii de monitorizare a sistemului de control intern şi a evaluării gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii în funcţie de riscurile la care instituţiile de credit sunt expuse, în vederea asigurării unei evaluări independente a adecvarii politicilor şi procedurilor stabilite şi a modului în care acestea sunt respectate. Casele centrale ale cooperativelor de credit trebuie să organizeze auditul intern şi ca o componentă a activităţii de monitorizare a atingerii obiectivelor de control intern la nivelul reţelei cooperatiste de credit şi a evaluării gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii ale reţelei cooperatiste de credit în funcţie de riscurile la care aceasta este expusă, în vederea asigurării unei evaluări independente a adecvarii politicilor stabilite şi a modului în care acestea sunt respectate şi, după caz, ca o componentă a activităţii de monitorizare a sistemului de control intern al cooperativelor de credit afiliate şi a evaluării gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii ale acestora în funcţie de riscurile la care sunt expuse, în vederea asigurării unei evaluări independente a adecvarii politicilor şi procedurilor stabilite şi a modului în care acestea sunt respectate. Obiectivul auditului intern îl reprezintă îmbunătăţirea activităţii instituţiilor de credit, iar obiectivul auditului intern al casei centrale a cooperativelor de credit îl reprezintă şi îmbunătăţirea activităţii reţelei cooperatiste de credit. Auditul intern trebuie să acopere toate activităţile instituţiilor de credit, inclusiv activităţile sediilor secundare din ţară şi din străinătate. Auditul intern al casei centrale a cooperativelor de credit este responsabil şi pentru modul în care este organizat şi se desfăşoară auditul intern la nivelul cooperativelor de credit afiliate. De asemenea, se poate implica în mod direct în activitatea de audit intern la nivelul cooperativelor de credit afiliate. Instituţiile de credit îşi vor organiza activitatea de audit intern astfel încât aceasta să contribuie la îndeplinirea obiectivelor lor, prin prezentarea unei abordari sistematice şi disciplinate de evaluare şi imbunătăţire a eficientei sistemului de control intern, procesului de administrare a riscurilor şi proceselor de conducere din cadrul instituţiilor


233

de credit, în cadrul unor angajamente de audit sau, după caz, prin furnizarea unor servicii de consultanţă, potrivit statutului auditului intern. În vederea îndeplinirii obiectivului său, auditul intern al instituţiilor de credit va include, în principal, în cadrul unui angajament de audit, următoarele activităţi: a) evaluarea eficienţei şi a gradului de adecvare a sistemului de control intern; b) evaluarea modului de aplicare şi a eficacităţii procedurilor de administrare a riscurilor şi a metodologiilor de evaluare a riscurilor semnificative; c) analizarea relevanţei şi integrităţii datelor furnizate de sistemele informaţionale financiare şi de gestiune, inclusiv de sistemul informatic; d) evaluarea acurateţei şi credibilităţii înregistrărilor contabile şi situaţiilor financiare; e) evaluarea modului în care se asigură protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel; f) evaluarea gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii ale instituţiilor de credit în funcţie de riscurile la care acestea sunt expuse; g) testarea atât a operaţiunilor, cât şi a funcţionării procedurilor specifice de control; h) evaluarea eficienţei operaţiunilor instituţiilor de credit; i) evaluarea modului în care sunt respectate dispoziţiile cadrului legal, cerinţele codurilor de conduită, precum şi evaluarea modului în care sunt implementate politicile şi procedurile instituţiei de credit; j) testarea integrităţii, credibilităţii şi, după caz, a oportunităţii raportărilor, inclusiv a celor destinate utilizatorilor externi. În cadrul unui angajament de consultanţă al instituţiei de credit, auditul intern va avea în vedere şi eficacitatea procesului de administrare a riscurilor şi a sistemului de control intern. Casele centrale ale cooperativelor de credit îşi vor organiza activitatea de audit intern astfel încât aceasta să contribuie şi la îndeplinirea obiectivelor reţelei cooperatiste de credit, prin prezentarea unei abordari sistematice şi disciplinate de evaluare a activităţii de control intern, a procesului de administrare a riscurilor şi a proceselor de conducere. În vederea îndeplinirii obiectivului său, auditul intern al casei centrale a cooperativelor de credit trebuie să desfăşoare următoarele activităţi: a) evaluarea realizării obiectivelor de control intern ale reţelei cooperatiste de credit;


234

b) evaluarea gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii ale reţelei cooperatiste de credit în funcţie de riscurile la care aceasta este expusă, precum şi, după caz, a nivelului fondurilor proprii ale cooperativelor de credit afiliate în funcţie de riscurile la care acestea sunt expuse; c) testarea atât a operaţiunilor, cât şi a funcţionării procedurilor specifice de control ale cooperativelor de credit afiliate, după caz; d) evaluarea modului în care sunt respectate cerinţele codurilor de conduită şi a modului în care sunt implementate politicile la nivelul reţelei; e) evaluarea modului în care sunt respectate dispoziţiile cadrului legal, cerinţele codurilor de conduită, precum şi evaluarea modului în care sunt implementate politicile şi procedurile cooperativelor de credit. 10.4.2. Externalizarea activităţii de audit intern Consiliul de administraţie al instituţiilor de credit, cu avizul comitetului de audit, poate lua decizia externalizării totale sau parţiale a activităţii de audit intern. Instituţiile de credit pot externaliza activitatea de audit intern numai unui auditor financiar specializat în auditarea respectivei categorii de instituţii de credit; principiile fundamentale ale auditului intern rămân aplicabile şi în cazul externalizării acestei activităţi, coordonatorul activităţii de audit intern trebuind să fie angajat al instituţiei de credit. Coordonatorul în cauză are cel puţin următoarele atribuţii pe linia externalizării activităţii de audit intern: a) elaborarea fundamentării necesităţii externalizării activităţii de audit intern; b) evaluarea furnizorului/ furnizorilor extern/ externi de servicii în domeniul auditului intern, în vederea creării condiţiilor necesare pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii de audit intern şi respectării principiilor fundamentale ale auditului intern pe tot parcursul activităţii; c) prezentarea propunerilor cuprinse la lit. a) şi b) spre aprobarea consiliului de administraţie, cu avizul comitetului de audit. 10.4.3. Principii fundamentale ale auditului intern Permanenţa auditului intern


235

Auditul intern reprezintă o activitate cu caracter permanent. Conducătorii instituţiilor de credit sunt responsabili pentru asigurarea unei activităţi de audit intern adecvate, corespunzătoare dimensiunii şi naturii operaţiunilor lor. Independenţa auditului intern Instituţiile de credit trebuie să asigure independenţa activităţii de audit intern de activităţile auditate şi de activităţile zilnice pe care le implică controlul intern. Activitatea de audit intern va fi subordonată consiliului de administraţie din punct de vedere funcţional. Coordonatorul activităţii de audit intern trebuie să aibă competenţa de a comunica, direct şi din proprie initiaţivă, cele constatate în cadrul activităţii desfăşurate consiliului de administraţie, comitetului de audit, precum şi auditorilor financiari ai instituţiilor de credit, după caz, potrivit prevederilor stabilite de fiecare instituţie de credit în cadrul statutului auditului intern. Obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern Auditorii interni trebuie să fie obiectivi şi imparţiali, astfel încât să fie evitat orice conflict de interese. Orice situaţie de conflict de interese va fi adusă la cunoştinţa părţilor interesate, iar situaţiile de limitare a sferei de cuprindere a auditului intern vor fi aduse la cunoştinţa consiliului de administraţie şi comitetului de audit. Situaţia prin care se prejudiciază obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern, înaintea începerii sau în timpul desfăşurării unui angajament de consultanţă, trebuie adusă imediat la cunoştinţa conducerii instituţiei de credit. Persoanele care sunt soţi, rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv cu conducătorii unei instituţii de credit nu pot fi auditori interni ai instituţiei de credit. De asemenea, persoanele care sunt soţi, rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv cu conducătorii unei cooperative de credit nu pot fi auditori interni ai casei centrale a cooperativelor de credit. În vederea evitării oricărui conflict de interese, auditorii interni nu vor putea audita activităţi sau funcţii desfăşurate şi, respectiv, deţinute decât după trecerea unei perioade de cel puţin un an şi nu vor putea fi angrenati


236

în operaţiuni ale instituţiilor de credit ori în proiectarea sau implementarea oricăror proceduri de control. În vederea evitării oricărui conflict de interese, auditorii interni ai unei case centrale a cooperativelor de credit nu vor putea fi angrenaţi nici în operaţiuni ale cooperativelor de credit ori în proiectarea sau implementarea oricăror proceduri de control ale acestora. Auditorii interni pot formula recomandări cu privire la procedurile de control. Fără a prejudicia obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern, la cererea conducătorilor instituţiei de credit, acesta poate să exprime opinii legate de modul în care principiile de control intern sunt respectate în unele situaţii specifice, cum ar fi: reorganizări de amploare, demararea unor noi activităţi importante sau riscante, constituirea sau reorganizarea sistemelor de control al administrării riscurilor, sistemelor informaţionale ori informatice. Subliniem că, fără a prejudicia obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern, auditorii interni vor putea acorda consultanţă asupra unor operaţiuni pentru care au avut anterior responsabilităţi sau asupra cărora au exercitat angajamente de audit, în conformitate cu statutul auditului intern, cu condiţia de a nu efectua un angajament de audit în anul următor. Integritatea şi competenţa profesională Auditorii interni trebuie să fie corecti, oneşti şi incoruptibili, să respecte prevederile legale şi ale Codului privind conduita etică în activitatea de audit intern şi să comunice informaţii potrivit cerinţelor legale şi ale profesiei. Instituţiile de credit trebuie să se asigure că auditorii interni sunt competenţi din punct de vedere profesional privind îndeplinirea responsabilităţilor individuale. La evaluarea competenţei profesionale a auditorilor interni trebuie să fie avute în vedere complexitatea activităţilor instituţiei de credit ce fac obiectul auditului intern, natura activităţii ce urmează a fi desfăşurată, respectiv capacitatea acestora de a solicita şi obţine informaţii, de a le sintetiza, evalua şi raporta. La evaluarea competentei profesionale a auditorilor interni ai casei centrale a cooperativelor de credit trebuie să fie avută în vedere şi complexitatea activităţilor desfăşurate la nivelul reţelei cooperatiste de credit. Pentru a nu fi afectată capacitatea de evaluare critică a auditorilor interni, ca urmare a rutinei şi executării permanente a aceloraşi sarcini,


237

instituţiile de credit trebuie să asigure, în măsura posibilităţilor, rotirea acestora, cu condiţia respectării principiului obiectivităţii şi imparţialităţii. Instituţiile de credit trebuie să se asigure că, pe ansamblu, auditorii interni răspund din punct de vedere profesional obiectivelor prevăzute de statutul auditului intern. Confidenţialitatea Auditorii interni trebuie să fie prudenţi în utilizarea informaţiilor colectate în exercitarea activităţii şi să asigure protejarea acestor informaţii. Ei nu vor utiliza informaţiile colectate pentru obţinerea unor avantaje personale sau în orice mod care ar fi contrar prevederilor legale ori în detrimentul obiectivelor instituţiei de credit. Auditorii interni ai casei centrale a cooperativelor de credit nu vor utiliza informaţiile colectate în detrimentul obiectivelor stabilite la nivelul unei reţele cooperatiste de credit. 10.5. Statutul auditului intern Instituţiile de credit trebuie să elaboreze statutul auditului intern, care va stabili cel puţin următoarele: a) obiectivele şi sfera de cuprindere ale auditului intern; b) poziţia auditului intern în cadrul instituţiei de credit, competenţele şi responsabilităţile acestuia; c) responsabilităţile coordonatorului activităţii de audit intern; d) termenii şi condiţiile în care auditorii interni pot furniza servicii de consultanţă sau pot îndeplini alte sarcini speciale. Statutul auditului intern al unei case centrale a cooperativelor de credit va cuprinde cel puţin elementele menţionate la lit. a)-c) la nivelul unei reţele cooperatiste de credit. Statutul auditului intern trebuie să fie revizuit periodic şi comunicat întregului personal al instituţiei de credit. El trebuie aprobat de consiliul de administraţie şi de conducătorii instituţiilor de credit, în cazul în care aceştia nu sunt membri ai consiliului de administraţie, după caz, cu avizul comitetului de audit. Statutul auditului intern al unei case centrale a cooperativelor de credit trebuie să fie revizuit periodic şi comunicat întregului personal al reţelei cooperatiste de credit. El trebuie aprobat de consiliul de administraţie al casei centrale a cooperativelor de credit.


238

Statutul auditului intern trebuie să prevadă dreptul de iniţiativă al auditorului intern şi autoritatea acestuia de a comunica cu orice membru din cadrul personalului instituţiei de credit, de a examina orice activitate, compartiment sau sediu secundar al instituţiei de credit, precum şi accesul acestuia la orice înregistrări, fişiere şi informaţii interne, inclusiv la informaţii destinate conducerii, precum şi la procese-verbale şi alte materiale cu caracter similar ale tuturor organelor de decizie şi consultative, care prezintă relevanţă în îndeplinirea atribuţiilor sale. Statutul auditului intern al unei case centrale a cooperativelor de credit trebuie să prevadă şi autoritatea auditorului intern de a comunica cu orice membru din cadrul personalului cooperativelor de credit afiliate, de a examina orice activitate, compartiment sau sediu secundar al acestora, precum şi accesul auditorului la orice înregistrări, fişiere şi informaţii interne, inclusiv la informaţii destinate conducerii, precum şi la procese-verbale şi alte materiale cu caracter similar ale tuturor organelor de decizie, care prezintă relevanţă în îndeplinirea atribuţiilor sale. 10.6. Desfăşurarea activităţii de audit intern Activitatea de audit intern presupune, în vederea desfăşurării de angajamente de audit, parcurgerea a cel puţin următoarelor etape: a) planificarea activităţii de audit intern; b) examinarea şi evaluarea informaţiilor avute la dispoziţie; c) comunicarea rezultatelor; d) monitorizarea implementarii recomandărilor date. Cele arătate aici se vor aplica în mod corespunzător şi pentru auditul intern al cooperativelor de credit afiliate unei case centrale a cooperativelor de credit. Activitatea de audit intern poate presupune, în vederea desfăşurării unui angajament de consultanţă, parcurgerea următoarelor etape: a) planificarea unor întâlniri cu beneficiarul serviciului de consultanţă - reprezentantul compartimentului/ sediului secundar al instituţiei de credit - pentru evaluarea naturii şi întinderii serviciului ce va fi furnizat; b) confirmarea faptului că beneficiarul serviciului înţelege şi este de acord cu tipul de consultanţă prevăzut de statutul auditului intern; c) evaluarea angajamentului de consultanţă sub raportul compatibilităţii cu planul de audit; d) stabilirea printr-un acord a condiţiilor şi cerinţelor generale, precum şi a altor factori importanţi ai unui angajament oficial de consultanţă;


239

e) comunicarea rezultatelor; f) monitorizarea implementarii recomandărilor date. Coordonatorul activităţii de audit intern răspunde de dezvoltarea şi menţinerea unui program de asigurare a calităţii şi îmbunătăţire a activităţii de audit intern, prin care să se asigure că activitatea de audit intern se desfăşoară pe baza unor norme solide de audit intern, transpuse în proceduri, precum şi în conformitate cu Codul privind conduita etică în activitatea de audit intern. Coordonatorul activităţii de audit intern răspunde de monitorizarea şi evaluarea eficienţei programului de asigurare a calităţii acestei activităţi. Evaluarea poate fi internă sau externă şi va urmări cel puţin: a) conformitatea cu normele de audit intern şi Codul privind conduita etică în activitatea de audit intern; b) adecvarea activităţii de audit intern la statutul auditului intern, obiectivele, politicile şi procedurile aferente; c) contribuţia activităţii de audit intern la îmbunătăţirea procesului de administrare a riscurilor, de conducere şi la sistemul de control intern; d) modul în care activitatea de audit intern a contribuit la îmbunătăţirea activităţii instituţiei de credit. Coordonatorul activităţii de audit intern al unei case centrale a cooperativelor de credit răspunde de monitorizarea şi evaluarea eficientei programului de asigurare a calităţii acestei activităţi şi la nivelul reţelei cooperatiste de credit. În acest sens, prevederile referitoare la evaluarea eficienţei programului de asigurare a calităţii se vor aplica în mod corespunzător. Coordonatorul activităţii de audit intern este responsabil pentru: - asigurarea competenţei profesionale a auditorilor interni, pentru pregătirea profesională a acestora şi pentru existenţa unor resurse necesare, adecvate desfăşurării activităţii; - stabilirea politicilor şi procedurilor aferente activităţii de audit intern. Acestea pot fi concretizate în manuale privind tehnica auditului intern; - coordonarea activităţilor desfăşurate de auditorii interni din cadrul instituţiei de credit cu cele ale altor furnizori externi de servicii în domeniul auditului intern, pentru a minimiza eforturile necesare atingerii obiectivelor auditului intern; - informarea, cel puţin anual, a consiliului de administraţie al instituţiei de credit şi a comitetului de audit asupra activităţii desfăşurate în raport cu planul auditului intern (angajamente efectuate, abateri semnificative de la plan şi motivele aferente) şi a principalelor recomandări aferente angajamentelor desfăşurate;


240

- informarea, cel puţin anual, a consiliului de administraţie al cooperativelor de credit asupra activităţii desfăşurate în raport cu planul auditului intern (angajamente efectuate, abateri semnificative de la plan şi motivele aferente) şi a principalelor recomandări aferente angajamentelor desfăşurate. Auditul intern poate utiliza, în funcţie de obiectivul urmărit, una dintre următoarele forme de audit, specifice unui angajament de audit: a) audit financiar, ce are ca obiectiv verificarea credibilităţii sistemului contabil şi informatic şi a situaţiilor financiare anuale; b) audit de conformitate, ce are ca obiectiv verificarea conformităţii cu legile, reglementările, politicile şi procedurile; c) audit operaţional, ce are ca obiectiv verificarea calităţii şi adecvării sistemelor şi procedurilor, analiza critică a structurii organizatorice, evaluarea adecvării metodelor şi resurselor în raport cu obiectivele stabilite; d) audit al conducerii, ce are ca obiectiv evaluarea din punct de vedere calitativ a modului în care este exercitată funcţia de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor instituţiei de credit. Auditul intern poate oferi, în limita statutului auditului intern, următoarele tipuri de servicii de consultanţă: a) angajamente oficiale de consultanţă - planificate şi concretizate într-un document scris; b) angajamente neoficiale de consultanţă - activităţi de rutină, cum ar fi: participarea la comitete permanente, proiecte pe durată limitată, întruniri ad-hoc şi schimb de informaţii; c) angajamente speciale de consultanţă - participări la fuziuni şi achiziţii; d) angajamente de consultanţă pentru cazuri deosebite - participarea într-o echipă stabilită pentru redresarea sau menţinerea activităţilor după un dezastru sau alt eveniment extraordinar ori într-o echipă desemnată să acorde sprijin temporar pentru îndeplinirea unei cerinţe speciale. Auditul intern nu va putea agrea desfăşurarea unui angajament de consultanţă care determină sustragerea de la cerinţele normale aferente unui angajament de audit, dacă serviciul respectiv este mai bine desfăşurat ca angajament de audit. Coordonatorul activităţii de audit intern va elabora un plan de audit care va include termenele şi frecvenţa angajamentelor de audit planificate. Planul de audit trebuie să cuprindă o situaţie referitoare la resursele necesare, inclusiv cele de personal.


241

Planul de audit va avea la bază metodologia de evaluare a riscurilor, ale cărei principii vor fi stabilite de coordonatorul activităţii de audit intern şi vor trebui actualizate cu regularitate. Analiza riscurilor se va referi la toate activităţile instituţiilor de credit şi la sistemul de control intern. La nivelul unei reţele cooperatiste de credit analiza riscurilor se va referi şi la obiectivele controlului intern la nivelul reţelei, precum şi la toate activităţile cooperativelor de credit afiliate şi la sistemul de control intern al acestora. Planul de audit urmează a se derula pe un anumit număr de ani şi se va stabili pe baza rezultatelor analizei riscurilor aferente tuturor activităţilor desfăşurate. Planul de audit va avea în vedere şi evoluţiile prognozate, gradul de risc, în general mai ridicat, aferent noilor activităţi, necesitatea de a audita într-o perioadă stabilită prin statutul auditului intern toate activităţile semnificative, precum şi angajamentele de consultanţă propuse şi acceptate, după caz. Planul de audit trebuie aprobat de către consiliul de administraţie şi de conducătorii instituţiei de credit, în cazul în care aceştia nu sunt membri ai consiliului de administraţie, cu avizul comitetului de audit. NOTĂ: Planul de audit la nivelul unei reţele cooperatiste de credit trebuie aprobat de către consiliul de administraţie al casei centrale a cooperativelor de credit afiliate, cu avizul comitetului de audit. Pentru fiecare angajament de audit din planul de audit trebuie elaborat un program care să descrie obiectivele şi etapele acestuia. Programul iniţial şi orice modificări ale acestuia trebuie să fie aprobate de către coordonatorul activităţii de audit intern. Procedurile de audit aferente angajamentului de audit trebuie documentate în fişe de lucru care, întocmite pe baza unei metode determinate, trebuie să reflecte informaţiile colectate, precum şi examinările efectuate şi să evidenţieze evaluările formulate în raport. Fişele de lucru trebuie aprobate de către coordonatorul activităţii de audit intern, înaintea începerii unui angajament. Coordonatorul activităţii de audit intern trebuie să stabilească politici privind păstrarea datelor aferente fiecărui angajament, precum şi furnizarea acestora unor terţe persoane. Datele aferente fiecărui angajament nu vor putea fi furnizate terţilor fără aprobarea conducătorilor instituţiilor de credit. Instituţiile de credit vor lua în considerare tipul serviciilor de consultanţă care pot fi oferite potrivit statutului auditului intern, după caz,


242

şi vor determina dacă trebuie stabilite politici şi proceduri specifice pentru fiecare serviciu de acest gen. Natura, întinderea şi rezultatele generale ale unui angajament de consultanţă trebuie comunicate conducătorilor instituţiei de credit şi comitetului de audit. Pentru fiecare angajament de audit din planul de audit trebuie întocmit un raport de audit în cat mai scurt timp posibil. Raportul de audit trebuie transmis conducerii structurii auditate şi, într-o formă sumară, conducătorilor instituţiei de credit. Raportul de audit într-un angajament de audit trebuie să prezinte scopul şi întinderea angajamentului respectiv, inclusiv perioada auditată, şi să cuprindă constatările şi recomandările auditului intern, un plan de acţiuni pentru punerea în practică a acestora, în vederea îmbunătăţirii activităţii instituţiei de credit, precum şi răspunsurile structurii auditate pe marginea acestora. Raportul poate include şi stadiul îndeplinirii recomandărilor aferente angajamentelor anterioare. În cazul în care anumite informaţii conţinute în raportul de audit (informaţii privilegiate, legate de acţiuni ilegale sau necorespunzătoare) nu este oportun să fie cunoscute de toţi beneficiarii unui astfel de raport, ele vor fi dezvăluite într-un raport separat, care va fi transmis consiliului de administraţie al instituţiei de credit. În cazul în care se doreşte comunicarea unor informaţii ce necesită atenţie imediată, a modificării întinderii angajamentului sau informarea continuă a conducătorilor structurii auditate asupra progreselor unui angajament ce se întinde pe o perioadă mai mare, se pot întocmi rapoarte interimare. NOTĂ: Cele arătate aici se vor aplica în mod corespunzător pentru fiecare angajament ce face obiectul auditului intern la nivelul unei reţele cooperatiste de credit. În urma analizării recomandărilor auditului intern, conducătorul/ conducătorii responsabil/ responsabili de coordonarea structurii auditate va/ vor dispune asupra implementării recomandărilor respective. La implementarea recomandărilor vor fi avute în vedere cel puţin: importanţa recomandării făcute de auditul intern, responsabilităţile persoanelor implicate în remedierea deficienţelor raportate, termenul în care trebuie remediată deficienţa, complexitatea măsurii de corectare şi implicaţiile asupra instituţiei de credit în cazul în care măsura de corectare eşuează.


243

Auditul intern va urmări modul de implementare a recomandărilor sale şi va raporta în acest sens, cel puţin semestrial, conducătorilor, consiliului de administraţie şi comitetului de audit. Auditul intern al casei centrale a cooperativelor de credit va urmări modul de implementare a recomandărilor sale şi la nivelul reţelei cooperatiste de credit şi va raporta în acest sens, cel puţin semestrial, consiliului de administraţie şi comitetului de audit. 10.7. Comitetul de audit Instituţiile de credit trebuie să dispună de un comitet de audit, care este un comitet permanent, independent de conducătorii instituţiilor de credit, subordonat direct consiliului de administraţie, având funcţie consultativă şi responsabilităţi inclusiv la nivelul reţelei cooperatiste de credit. Instituţiile de credit trebuie să dispună de un regulament al comitetului de audit, aprobat la nivelul consiliului de administraţie şi revizuit periodic, dacă este cazul, care să indice componenţa, competenţele şi atribuţiile acestuia, modul de raportare către consiliul de administraţie, precum şi periodicitatea întrunirilor comitetului de audit. Comitetul de audit este format din membri ai consiliului de administraţie al instituţiei de credit, care nu au şi nu au avut calitatea de conducător. Membrii comitetului de audit trebuie să aibă o experienţă corespunzătoare atribuţiilor ce le revin în cadrul respectivului comitet. Cel puţin un membru trebuie să aibă experienţă în domeniul contabilităţii sau auditului. Comitetul de audit al casei centrale a cooperativelor de credit poate include şi membri ai consiliului de administraţie al cooperativelor de credit afiliate, care nu sunt conducători. Instituţiile de credit trebuie să asigure accesul comitetului de audit la orice date sau înregistrări necesare îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin. Comitetul de audit va avea cel puţin următoarele atribuţii: a) încurajarea comunicării dintre membrii consiliului de administraţie, conducătorii instituţiei de credit, auditul intern, auditorul financiar al instituţiei de credit şi Banca Naţională a României; b) avizarea statutului auditului intern, planului de audit şi necesarului de resurse aferente acestei activităţi; c) asigurarea relaţiei cu auditorul financiar al instituţiei de credit, în sensul primirii planului de audit şi analizării constatărilor şi


244

recomandărilor acestuia, precum şi ale altor organe de supraveghere şi control din afara instituţiei de credit; d) analiza constatărilor şi recomandărilor auditului intern şi a planurilor conducerii instituţiei de credit pentru implementarea acestora. În cadrul şedinţelor comitetului de audit se va pune accentul cel puţin pe următoarele aspecte: a) funcţionarea sistemului de control intern şi a activităţii de audit intern; b) activităţile afectate de riscuri ce urmează a fi analizate în anul respectiv în cadrul angajamentelor de audit şi ale auditorului financiar al instituţiei de credit; c) corectitudinea şi credibilitatea informaţiilor financiare furnizate conducerii şi utilizatorilor externi; d) conformarea instituţiei de credit cu prevederile cadrului legal, cu actul constitutiv şi cu normele stabilite de consiliul de administraţie. Comitetul de audit poate formula recomandări adresate consiliului de administraţie privind strategia şi politica băncii în domeniul controlului intern, auditului intern şi auditului financiar, precum şi pentru numirea auditorului financiar al instituţiei de credit. Comitetul de audit al casei centrale a cooperativelor de credit poate formula recomandări adresate consiliului de administraţie al cooperativelor de credit pentru numirea auditorului financiar al acestora. 10.8. Raportarea Instituţiile de credit trebuie să întocmească anual un raport asupra condiţiilor în care este desfăşurat controlul intern. Acest raport trebuie să cuprindă cel puţin: a) o inventariere a principalelor deficienţe identificate în cadrul sistemului de control intern şi măsurile întreprinse pentru corectarea acestora; b) o descriere a modificărilor semnificative intervenite în sistemul de control intern în perioada respectivă, în special axate pe evoluţia activităţii şi a riscurilor; c) o descriere a condiţiilor de aplicare a procedurilor de control aferente noilor activităţi; d) desfăşurarea controlului intern în cadrul sediilor secundare ale instituţiilor de credit din străinătate. Raportul întocmit de către instituţiile de credit trebuie să includă şi condiţiile în care se desfăşoară controlul intern la nivelul entităţilor


245

cuprinse în perimetrul lor de consolidare şi al societăţilor prestatoare de servicii auxiliare sau conexe. Raportul întocmit de către casele centrale ale cooperativelor de credit se va referi şi la condiţiile în care se va desfăşura controlul intern la nivelul reţelei cooperatiste de credit. Instituţiile de credit trebuie să întocmească anual un raport privind măsurile luate pe linia administrării riscurilor semnificative la care sunt expuse acestea şi, după caz, măsurile luate de entitatile cuprinse în perimetrul lor de consolidare şi societăţile prestatoare de servicii auxiliare sau conexe. Raportul întocmit de către casele centrale ale cooperativelor de credit trebuie să cuprindă şi măsurile luate pe linia administrării riscurilor semnificative la nivelul reţelei cooperatiste de credit. Instituţiile de credit trebuie să întocmească anual un raport privind angajamentele de audit desfăşurate în perioada respectivă, din care să reiasă constatările şi recomandările auditului intern şi modul de implementare a recomandărilor respective de către conducerea structurii auditate. Raportul întocmit de către casele centrale ale cooperativelor de credit se va referi şi la desfăşurarea activităţii de audit intern la nivelul reţelei cooperatiste de credit. Rapoartele menţionate mai sus trebuie să fie transmise Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere - în termen de 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar. Subliniem că, pentru controlul intern al activităţii, administrarea riscurilor semnificative şi desfăşurarea activităţii de audit intern, instituţiile de credit vor avea în vedere şi prevederile legislaţiei naţionale şi standardele internaţionale în materie.


246

Capitolul 11

Euro şi instituţiile bancare

europene

11.1. Uniunea Europeană 11.2. Moneda euro şi Uniunea Economică şi Monetară (UEM) 11.3. Unele aspecte privind situaţia din ţările candidate est-europene 11.4. Instituţii bancare în cadrul UE 11.4.1. Banca Centrală Europeană 11.4.2. Banca Europeană de Investiţii


247

Capitolul 11

Euro şi instituţiile bancare europene

11.1. Uniunea Europeană În secolul al XIX-lea, cinci ţări, printre care şi Elveţia, erau asociate în cadrul Uniunii Monetare Latine. Experienţa a durat până la primul război mondial. Se poate afirma că Elveţia a avut, deja, un „euro” al său, în urmă cu 135 de ani, timp de 50 de ani. În 1867, Elveţia s-a decis să se integreze, alături de Franţa, Belgia, Italia şi Grecia, în Uniunea Monetară Latină. „Euro” de la acea vreme avea caracteristici destul de simple. Fiecare monedă avea o greutate fixă în aur, păstrând însă numele şi simbolurile naţionale. Fiecare monedă sau bancnotă se putea schimba, fără a se percepe comisioane. Cu „euro” emis de o bancă din Franţa se putea cumpăra un pui dintr-un magazin elveţian, grecesc sau italian. O monedă elveţiană de 20 de franci cântărea 5,801 grame de aur fin. Moneda elveţiană avea aceleaşi dimensiuni, greutate ca şi surorile europene. Se spune că Franţa a fost la originea acestei monede de schimb şi tot ea a decis greutatea de aur necesară. Etalonul a fost impus de către Napoleon în toate ţările pe care le controla. Aşa s-a ajuns la moneda cunoscută sub numele de „napoleon”, o monedă de 20 de franci care cântăreşte 5,8 grame de aur. În 1851, în Elveţia existau monedele cantonale, ţara dotându-se ulterior cu francul elveţian, monede de aur şi argint de acelaşi diametru, de aceeaşi greutate ca cele din ţările Uniunii Monetare Latine. Organismul comunitar a întâmpinat însă unele greutăţi în domeniul schimbului, dar funcţiona destul de bine după părerea comercianţilor de la acea vreme care apreciau că „euro” din secolul al XIX-lea respecta identităţile naţionale. La 2 august 1914, primul război mondial distruge


248

Uniunea Monetară Latină, această precursoare a monedei unice din secolul al XXI-lea. Tratatul de la Maastricht (Olanda) a fost semnat la 7 februarie 1992 de către 12 ţări vest-europene: 1. Belgia 7. Irlanda 2. Danemarca 8. Italia 3. Germania 9. Luxemburg 4. Grecia 10. Olanda 5. Spania 11. Portugalia 6. Franţa 12. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

În cuprinsul acestui tratat sunt reluate sau modificate texte din tratate anterioare semnate de ţările vest-europene – cel de la Paris sau de la Roma. Trebuie menţionat că după cel de-al doilea război mondial au mai fost instituite comunităţi între unele ţări vest-europene care au premers procesului de integrare economică europeană. ● 18 aprilie 1951 – Tratatul de la Paris – se instituie CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, compusă din Franţa, Germania şi Ţările Beneluxului. Fără a fi membri, S.U.A. şi Marea Britanie desemnează reprezentanţi în C.E.C.O.. Organisme de conducere: - Înalta Autoritate formată din 9 membri desemnaţi de guvernele

statelor participante; - Consiliul de miniştri ai CECO; - Adunarea Parlamentară.

● 25 martie 1957 – Tratatul de la Roma – privind crearea C.E.E.. Este semnat iniţial de Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda. Organisme proprii: Adunarea Parlamentară, Consiliul de Miniştri, Comisia CEE şi Curtea de Justiţie. Ulterior aderă şi alte state: Marea Britanie (1961), Danemarca (1961), Norvegia (1962), Austria (1962), ca şi Suedia, Elveţia, Spania şi Portugalia (1986), Grecia (1981).

După cele trei etape de extindere, CEE („cei 12”) devine cea mai mare putere comercială a lumii:

cea mai mare flotă; spaţiul economic cu cei mai mulţi cumpărători (320 mil.); suprafaţă agricolă 65,5 mil. ha; cea mai mare industrie.


249

Obiectivele Tratatului CEE: stabilirea uniunii vamale şi tarifare şi a unei politici

comerciale comune; libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi

persoanelor; coordonarea politicilor economice; armonizarea legislaţiilor; asocierea unor ţări şi teritorii de peste mări (la înfiinţare,

Belgia, Olanda şi Franţa fiind puteri coloniale). Obiectivul fundamental: prosperitatea puterilor europene.

Ulterior, în privinţa monedei, s-a instituit ECU – european currency unit (1979), odată cu crearea S.M.E. Aceasta se determină pe baza metodei coşului valutar, revăzut la 5 ani, în care intrau toate monedele ţărilor membre, într-o pondere în funcţie de :

nivelul participării la comerţul intercomunitar; mărimea PIB; cote rezultate din măsurile de sprijin.

Tratatul de uniune monetară (sau Tratatul de la Maastricht) cuprinde pe lângă textul de bază, 17 protocoale, un act final şi 33 de declaraţii. Prin acesta, misiunea comunităţii este de a stabili o piaţă comună, o uniune economică şi monetară (moneda unică) şi, prin punerea în practică de politici şi acţiuni comune, de a promova o dezvoltare armonioasă economică, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un nivel de muncă şi protecţie socială ridicat, creşterea calităţii vieţii, solidaritate între ţările membre. 11.2. Moneda euro şi Uniunea Economică şi Monetară (UEM) La 1 ianuarie 1999, ECU a fost înlocuit cu EURO, care iniţial a fost doar monedă de cont, ca de la 01.01.2002, să se utilizeze efectiv (monedă şi bancnote). Rezolvarea problematicii monetare şi bancare revine Băncii Centrale Europene. Subliniem că, alături de alte ţări, România este membru asociat cu drepturi depline la U.E. (01.03.1995), aplicând reglementări economice convenite cu U.E. Condiţii de admitere în UEM:


250

productivitatea muncii şi PIB/loc. comparabile (apropiat de media U.E.);

deficit bugetar < 3 % PIB; datoria publică < 60 % PIB; rata inflaţiei < 1,5 % peste media calculată din cele mai scăzute 3 rate

ale inflaţiei din ţările U.E.; rata de schimb nu trebuie să depăşească limitele de fluctuaţie

convenite în SME (± 2,5 %); rata dobânzilor nominale pe termen lung să nu depăşească cu 2 %

media din cele trei ţări cu cele mai scăzute rate ale inflaţiei. Atuurile:

reducerea costurilor pentru schimburile valutare; reducerea riscurilor valutare; prevenirea devalorizărilor competitive; preîntâmpinarea atacurilor speculative; politici monetare coordonate.

Evoluţia euro 1 ianuarie 1979

Transpunerea în practică a Sistemului Monetar European

decembrie 1991

Redactarea unui nou tratat ce stabileşte regulile de bază privind utilizarea unei monede unice

decembrie 1995

Liderii UE au fost de acord să lanseze moneda Euro în 1999 pentru ţările dezvoltate din cadrul CE

martie 1998 Comisia Europeană decide ca 11 state ale UE să adopte moneda euro: Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda, Portugalia, Spania, Austria şi Finlanda. Danemarca, Marea Britanie şi Suedia nu au optat pentru moneda unică euro. Grecia nu a fost admisă, întrucât nu îndeplineşte toate cerinţele economice impuse.

2 mai 1998 Parlamentul European a aprobat introducerea monedei euro în cele 11 state menţionate ale CE

1 ianuarie 1999

Începând din acest moment, contabilitatea din cele 11 state se va ţine în euro, astfel încât euro devine monedă de cont

1 ianuarie 2001

Grecia adoptă moneda unică

1 ianuarie 2002

Moneda euro intră în circulaţie alături de monedele naţionale ale statelor membre, urmând ca după trecerea


251

unei perioade de şase luni să rămână singura monedă pe piaţa monetară din cele 12 state.

În prezent participă la euro doar 12 state din cele 15 membre: 1. Austria 7. Spania 2. Irlanda 8. Portugalia 3. Olanda 9. Germania 4. Finlanda 10. Italia 5. Belgia 11. Franţa 6. Luxemburg 12. Grecia

(Statele care nu au adoptat euro sunt: Marea Britanie, Suedia şi Danemarca). Ratele oficiale de schimb (mai exact, ratele de conversie) ale monedelor europene faţă de euro, la 1 ianuarie 1999, au fost următoarele:

1. Marca germană - 1,9558302. Franc belgian - 40,3399003. Franc luxemburghez - 40,3399004. Peseta spaniolă - 166,3860005. Escudo portughez - 200,4820006. Lira irlandeză - 0,7875647. Lira italiană - 1.936,2700008. Gulden olandez - 2,2037509. Şiling austriac - 13,76030010. Marca finlandeză - 6,55957011. Franc francez - 6,55957012. Drahma grecească* - 340,750000

* Grecia a trecut la euro la data de 1 ianuarie 2001. (Cotaţia iniţială faţă de dolar: 1 euro – 1,17000 USD).

Aşadar, Uniunea Monetară a fost instaurată la 01.01.1999. De la

această dată euro este moneda ţărilor membre. Marca germană, francul francez şi celelalte monede naţionale au circulat ca subdiviziuni ale euro doar până la 31 decembrie 2001, fiind legate de acesta prin rate de schimb fixe irevocabile (de exemplu: 1 euro = 6,55957 franci francezi). Politica monetară a Eurosistemului (ansamblul format din Banca Centrală Europeană şi de băncile centrale naţionale ale ţărilor care adoptă euro) este făcută exclusiv în euro. Pieţele de capital funcţionează în euro


252

(operaţiunile interbancare, ordinele de bursă, de exemplu, sunt făcute în euro, acţiunile sunt cotate în euro). Datoria publică a statelor membre ale Uniunii Europene este denominată în euro şi se negociază în euro. Pentru operaţiunile retail, euro poate fi utilizat la decontările prin cecuri, viramente (tranzacţii scripturale); se poate, de asemenea, dispune de un cont în euro.

● Bancnote şi monede Există 7 cupiuri: 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 euro. Acestea se deosebesc între ele prin grafică (imagini reprezentând un anumit stil arhitectural), culoare dominantă şi dimensiuni. Asupra acestui din urmă aspect, autorităţile europene au consultat asociaţiile de nevăzători pentru a determina diferenţele minime de dimensiune care să le permită acestora să distingă diferitele cupiuri. S-au stabilit 8 valori pentru monedele euro: 1 eurocent (centimă de euro), 2, 5, 10, 20 şi 50 eurocenţi, 1 şi 2 euro. Monedele se deosebesc între ele prin dimensiuni şi prin culoare (argintiu – auriu pentru monedele de 1 şi 2 euro, auriu pentru monedele de 10, 20 şi 50 cenţi, arămiu pentru monedele de 1, 2 şi 5 cenţi). Pe de altă parte, în funcţie de ţara de origine, reversul monedelor reprezintă o temă grafică cu specific naţional.

Bancnotele naţionale şi monedele pot fi

utilizate până la data de:

Bancnotele naţionale şi monedele pot fi schimbate până la data de:

2002 bănci comerciale

banca naţională centrală

ianuarie februarie bancnote/monede bancnote* monede 28 9 17 28

Belgia 31.12.2002 nelimitat sfârşitul

anului 2004

Germania ** nelimitat nelimitat

Grecia ** 10 ani 2 ani


253

Spania 30.06.2002 nelimitat nelimitat

Franţa 30.06.2002 10 ani 3 ani

Irlanda ** nelimitat nelimitat

Italia ** 10 ani 10 ani

Luxemburg 30.06.2002 nelimitat sfârşitul

anului 2004

Olanda 31.12.2002 01.01.2032 01.01.2007

Austria ** nelimitat nelimitat

Portugalia 30.06.2002 20 ani sfârşitul

anului 2002

Finlanda ** 10 ani 10 ani

* la orice altă bancă naţională centrală din zona euro până la 31 martie 2002 ** cel puţin până la 1 martie 2002, apoi la decizia fiecărei bănci în parte Bancnotele euro se numără printre cele mai sigure din lume, având multiple elemente de securitate. Aceste elemente au fost anunţate public la 30 august 2001, făcând astfel posibilă familiarizarea publicului cu respectivele bancnote. Şi monedele euro sunt protejate faţă de riscul falsificării, în principal prin utilizarea unor aliaje cu caracteristici electrice bine definite. Noile monede au o faţă comună pentru toate cele 12 ţări membre ale Uniunii Monetare şi un revers cu specific naţional pentru fiecare ţară.


254

Bancnotele arată la fel pentru întreaga zonă euro. Toate monedele emise de statele membre ale Uniunii Monetare au putere circulatorie deplină în întreaga zonă euro, oricare ar fi ţara de origine şi faţa naţională. Un comerciant nu va putea să refuze monedele euro pe motivul ţării de origine. De asemenea, similitudinea caracteristicilor tehnice asigură acceptarea tuturor monedelor euro de către maşinile automate. Fabricarea bancnotelor şi monedelor face obiectul unui control tehnic precis în scopul asigurării perfectei lor calităţi şi a asemănării lor totale, oricare ar fi locul de fabricaţie. În cazul bancnotelor, de exemplu, Banca Centrală Europeană, în cooperare cu băncile centrale naţionale, a realizat teste privind calitatea hârtiei, înscrisurile, reglarea maşinilor de tipărire şi aspectul final al cupiurilor. În ceea ce priveşte monedele, controlul nu se limitează la aspectul lor general, ci vizează mai ales caracteristicile electrice. Aceste caracteristici sunt esenţiale pentru o bună acceptare a monedelor de către automate. Fabricarea bancnotelor intră în responsabilitatea băncilor centrale ale Uniunii Monetare, care tipăresc chiar ele cupiurile sau externalizează această funcţie unor imprimerii selectate corespunzător. Fiecare ţară asigură fabricarea volumului necesar circulaţiei fiduciare pe teritoriul său; totuşi, acorduri de repartiţie a producţiei pot fi încheiate între bănci centrale. 11.3. Unele aspecte privind situaţia din ţările candidate est-europene De la introducerea sa în 1999, importanţa euro în ţările candidate la aderare din centrul şi estul Europei a crescut. Unele state, cum sunt Bulgaria şi Ţările Baltice, şi-au legat monedele naţionale de euro, prin introducerea consiliilor monetare; altele îşi raportează moneda la coşuri valutare în care euro este prezent. Acestea fiind circumstanţele, “problema care se pune este dacă şi când euro va înlocui monedele naţionale din zonă.”57 Modalitatea cea mai potrivită de introducere a euro este procedura formală stipulată de Uniunea Europeană în cazul ţărilor membre. Statele candidate nu pot decide liber dacă pot sau nu să adere la Uniunea Monetară, ci se angajează la aceasta, prin semnarea protocolului de

57 Ioana Speteanu, “Euro nu va înlocui banii esticilor înainte de 2007”, în Revista Capital, nr. 25/20 iunie 2002, p. 18.


255

aderare (în comparaţie cu Marea Britanie sau Danemarca, pentru care UE a stabilit condiţii preferenţiale). În acest context, arătăm că trei sunt etapele aderării la Uniunea Monetară:58

Prima se referă la negocierile de aderare şi procesul de ratificare a tratatelor, inclusiv clarificarea aspectelor legale referitoare la intrarea în Uniunea Monetară. În anul 2004, această primă etapă va trebui să se încheie.

Cea de-a doua are în vedere stabilirea unei valori fixe de schimb a monedei naţionale în raport cu euro. Moneda naţională poate fluctua în jurul acestei valori fixe într-un interval de ± 15 %. Mecanismul este o fază pregătitoare pentru aderarea ulterioară la Uniunea Monetară, estimată a se întinde pe o perioadă de cel puţin doi ani de zile din momentul intrării în UE.

În anumite situaţii, intervalul în care o monedă poate fluctua este mult mai îngust.

Ultima etapă constă în introducerea efectivă a euro şi retragerea monedei naţionale, durata procesului fiind apreciată la nouă luni – un an de zile. Luând în considerare cei doi ani de zile necesari etapei a doua, statele candidate vor adera la Uniunea Monetară cel mai devreme în 2007.

Guvernele şi cetăţenii ţărilor candidate sau care au aderat recent sunt, deopotrivă, interesaţi în introducerea euro cât mai curând posibil. Polonia şi Republica Cehă trebuie să-şi micşoreze simţitor deficitele bugetare în următorii ani, pentru a atinge limita de 3 %. Este o problemă pe care Slovenia a rezolvat-o (vezi tabelul 11.3.1.). Datoria publică este relativ redusă în majoritatea acestor ţări, iar, în ceea ce priveşte inflaţia, eforturile menţinerii acesteia la un nivel suportabil sunt vizibile. Cât despre ratele dobânzii, se apreciază că în viitorul apropiat vor fi reduse în vecinătatea valorii de referinţă. În afară de îndeplinirea precondiţiilor de aderare, detaliate în tabel, rămâne întrebarea „dacă are sens aderarea la Uniunea Monetară în viitorul foarte apropiat”59. Gradul de deschidere al economiilor naţionale şi structura economică omogenă au un rol important în formularea răspunsului. Referitor la primul criteriu, respectiv deschiderea economiilor naţionale, în toate aceste ţări exporturilor le revine o cotă importantă în PIB (39 % în Bulgaria, 60 % în Republica Cehă, 57 % în

58 Ibid. 59 Ibid.


256

Ungaria, 29 % în România). În plus, majoritatea acestor exporturi au ca destinaţie finală UE. Tabelul nr. 11.3.1. Precondiţii de aderare la UE şi situaţia statelor candidate – criteriile Maastricht

(în % şi în % din PIB)

Inflaţie Rata dobânzii

Sold bugetar

Datorie publică

2000 2001 2000 2001 2000 2001 2000 2001 Valoare de referinţă 3,1 3,7 7,3 7,0 -3,0 60,0 EU – 12 2,3 2,8 5,5 5,1 0,3 -1,4 71,0 68,8 Bulgaria 10,1 7,5 9,4 7,2 -1,1 -0,9 83,5 79,5 Republica Cehă 3,9 4,7 7,0 6,3 -4,4 -7,9 16,9 20,2 Estonia 4,0 6,1 -* - -0,7 -0,2 6,5 6,1 Ungaria 9,8 9,2 8,5 8,1 -3,5 -3,4 54,2 53,1 Polonia 10,1 5,5 12,1 10,7 -3,0 -5,0 38,9 39,5 România 45,7 34,4 -3,7 - - -3,0 32,7 30,3 Slovacia 12,1 7,3 8,0 7,9 -3,4 -3,9 25,1 36,0 Slovenia 8,9 8,5 -1,4 - - -1,0 - 25,7 Turcia 54,9 54,5 - - -10,1 -16,8 49,5 85,1 * date nedisponibile [Sursa: RZB Austria, 2002] În termenii structurii economice, o etapă de tranziţie îndelungată înaintea introducerii euro este un avantaj, argumentul de bază fiind că diferenţele dintre sectoarele economice în tranziţie şi cele ale statelor membre UE sunt foarte mari (cu precădere în agricultură şi sfera serviciilor) şi necesită a fi atenuate pentru a preveni unele consecinţe nedorite. În tabelul nr. 11.3.2. redăm câteva repere asupra regimului valutar al unor ţări (est-europene) candidate sau care au aderat recent.

Tabelul 11.3.2. Regimul valutar al unor ţări candidate la aderare

Moneda Regim valutar, referinţă

Observaţii


257

Bulgaria, leva

Consiliu monetar, raport fix de schimb leva/euro 1,95583.

Introdus în iunie 1997. Euro a înlocuit marca germană după 1 ianuarie 2002.

Croaţia, kuna

Curs flotant liber, intervenţia băncii centrale, euro monedă de referinţă.

Prin planul de stabilizare demarat în 1993, guvernul depune eforturi în vederea calmării fluctuaţiilor violente ale cursului de schimb.

Cehia, koruna

Curs supravegheat, intervenţia băncii centrale, euro monedă de referinţă.

Din mai 1997, a fost abandonată rata fixă de schimb în favoarea unui coş valutar alcătuit din USD şi DM. Marja de fluctuaţie: ± 7,5%.

Ungaria, forint

Curs flotant liber, moneda de referinţă euro, marja de fluctuaţie: ± 15% din paritatea 276,1 forinţi/euro.

-

România, leu

Curs supravegheat, referinţă la un coş valutar alcătuit din euro şi USD.

Introdus în august 1992. Banca centrală face eforturi de prevenire a fluctuaţiilor puternice a ratei reale de schimb.

[Sursa: RZB Austria, 2002]

* * *

Introducerea monedei unice în zona euro nu a modificat regimul valutar din România. Leul rămâne moneda naţională a României şi singurul mijloc legal de plată pe teritoriul ţării noastre (cu excepţia operaţiunilor valutare specificate în regulamentul valutar în vigoare). Rezidenţii vor putea constitui conturi curente şi de depozit în euro la băncile din România în aceleaşi condiţii în care au dispus anterior de conturi în diferite valute. Disponibilităţile în conturi bancare denominate în euro vor fi garantate, în limita plafonului legal, de către Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.


258

11.4. Instituţii bancare în cadrul UE 11.4.1. Banca Centrală Europeană ● Membri: Băncile centrale naţionale ● Organizare Consiliul guvernatorilor - 17 membri Directorat - 6 membri Consiliul general - 17 membri ● Reglementare Protocolul privind statutul juridic al Sistemului

European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene la Tratatul de la Maastricht

● Sediu Frankfurt Banca Centrală Europeană a fost înfiinţată la 1 ianuarie 1999 şi are drept scop dirijarea Sistemului European al Băncilor Centrale aparţinând statelor membre ale UE. Banca Centrală Europeană reprezintă forul superior de conducere al Sistemului European al Băncilor Centrale. În această calitate, Banca Centrală Europeană trebuie să supravegheze politica monetară unică a Uniunii Europene, în vederea folosirii bancnotei euro, a controlării modului de funcţionare şi de evoluţie a Sistemului Monetar European. Banca Centrală Europeană este concepută în linii generale după modelul german. Fostul preşedinte al Bundesbank, Karl Otto Pöhl a condus operaţiunile de concepere a statutului BCE. Prin obligaţiile de stabilitate şi prin garanţia de independenţă, statutul BCE este şi mai sever decât legea de funcţionare a Bundesbank. O dobândă pentru unsprezece ţări – această formulă simplă sintetizează provocarea cu care se confruntă Banca Centrală Europeană. BCE trebuie să răspundă printr-o politică monetară unitară faţă de procese conjuncturale pe alocuri total diferite ale economiilor naţionale din ţările participante la uniunea monetară precum şi faţă de o politică economică şi fiscală diferenţiată. Statutul BCE este extrem de clar şi explicit: scopul primordial este stabilitatea preţurilor, nimeni neavând dreptul de a se atinge de independenţa BCE. Dacă euro va deveni o monedă forte sau una slabă, acest lucru va depinde în mod decisiv de politica monetară a BCE. BCE este singura îndreptăţită de a tipări şi emite bancnote. Nici BCE, nici o bancă centrală naţională şi nici un membru al acestor instituţii nu are voie să primească indicaţii de la UE sau de la guvernele naţionale. Băncile naţionale cu drept de emitere de bancnote îşi pierd o dată cu


259

introducerea monedei euro autonomia în politica monetară. Împreună cu BCE, care şi-a început activitatea în luna iulie 1998 la Frankfurt, acestea formează Sistemul European al Băncilor Centrale. Consiliul BCE, în calitatea sa de organ suprem de decizie cu privire la politica monetară în cadrul uniunii monetare europene, stabileşte dobânzile şi hotărăşte aprovizionarea cu masă monetară. Consiliul BCE este compus din preşedinţii băncilor centrale naţionale, preşedintele BCE, locţiitorul acestuia şi alţi patru membri ai directoratului.

Comitetul de conducere al BCE are însărcinarea de a transpune în practică deciziile consiliului. Cei şase membri ai Comitetului sunt numiţi de către şefii de state, mandatul acestora fiind de opt ani în conformitate cu art. 109a din Tratatul de la Maastricht, neexistând posibilitatea unei noi numiri. Preşedinţii băncilor naţionale emitente de bancnote din spaţiul de acţiune al monedei euro sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, putând fi realeşi.

“Ţelul prioritar al BCE este stabilitatea preţurilor” – acesta este conţinutul art. 105 al Tratatului de la Maastricht. Însă printre bancherii din băncile naţionale de emisiune domnesc concepţii diferite cu privire la modul optim în care inflaţia poate fi ţinută sub control. Bundesbank recomandă ca BCE să practice orientarea după masa monetară. Bundesbank se bazează în această conduită pe cercetări empirice conform cărora şi în zona de influenţă euro cererea pentru monedă va fi suficient de stabilă. Pe termen lung, BCE ar putea să urmărească o strategie a politicii monetare asemănătoare cu cea a băncii americane emitente de monedă – orientarea făcându-se după un pachet de indicatori economici.60 Consiliul BCE, forul decizional în politica monetară, alcătuieşte pe baza statisticilor conjuncturale naţionale o imagine de ansamblu la nivel european, pentru a deduce din aceasta dobânda pentru întregul spaţiu de acţiune a monedei euro. Iniţial BCE a preconizat o limită a inflaţiei de 2%, însă n-a reuşit să ţină “în frâu” politica monetară, creîndu-se o presiune inflaţionistă, rata de creştere a preţurilor urcând spre 3 %.

60 Interesant de urmărit este şi cu ce fel de strategie unitară de politică monetară va reacţiona BCE faţă de diferenţele de dezvoltare economice ale ţărilor euro, ştiut fiind că anumite regiuni marginale din spaţiul de acţiune al monedei euro (Irlanda, Spania, Finlanda) îşi doresc o creştere a dobânzilor, în timp ce în ţările centrale nu există nici un motiv pentru dobânzi mai mari.


260

În conformitate cu prevederile art. 4 din Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene la Tratatul de Maastricht: “a) Banca Centrală Europeană este consultată: - în privinţa oricărui act comunitar propus în domeniile care ţin de

competenţa sa; - de autorităţile naţionale, în privinţa oricărui proiect legislativ în

domeniile care ţin de competenţa sa, dar în limitele şi în condiţiile fixate de Consiliu…;

b) În domeniile care ţin de competenţa sa, Banca Centrală Europeană poate prezenta avize instituţiilor sau organelor competente sau autorităţilor naţionale.” Capitalul Băncii Centrale Europene este obţinut numai pe baza contribuţiilor Băncilor Centrale Naţionale, astfel încât, la început, Banca Centrală Europeană deţinea un capital de patru miliarde de Euro. 11.4.2. Banca Europeană de Investiţii ● Membri: 15 membri provenind din cele 15 state membre ale UE. ● Organizare: Consiliul guvernatorilor; Consiliul directorilor; Comitetul

de administrare ● Tratat CE: art. 266 – 267 ● Sediu: Luxemburg Banca Europeană de Investiţii este banca CE şi a fost creată în 1958. La rândul ei, a contribuit, în aprilie 1991, la înfiinţarea unei alte bănci europene: Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Astfel, Banca Europeană de Investiţii reprezintă una din instituţiile financiare ale CE având prerogativele necesare în vederea acordării de împrumuturi pe termen lung. Aceste împrumuturi au drept scop finanţarea diverselor proiecte din domeniul economic, după cum se precizează în cadrul prevederilor art. 267 din Tratatul CE:

“a) proiecte urmărind punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate; b) proiecte vizând modernizarea sau conversiunea întreprinderilor sau crearea de noi activităţi ca urmare a instituirii progresive a pieţei comune …; c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre …”.


261

Banca Europeană de Investiţii finanţează întreprinderile, statele membre ale UE, proiectele acestora, dar este deschisă şi pentru persoanele fizice, care doresc să-şi depună economiile sau să beneficieze de pe urma unui împrumut. Structura organizatorică a Băncii Europene de Investiţii o formează trei instituţii: Consiliul guvernatorilor, Consiliul directorilor şi Comitetul de administrare


262

Anexa nr. 1

Politici derulate de către BNR (Extras din Raportul de activitate pe anul 2004)61

(…) 1.4. Politica monetară. Evoluţii monetare şi financiare

1. Moneda şi creditul Masa monetară în sens larg (M2) a crescut în anul 2004 cu 39,9 la

sută, ajungând la sfârşitul anului la un volum de 644 617,3 miliarde lei. Ritmul mediu lunar de creştere înregistrat de masa monetară (2,8 la sută) a devansat cu 2,1 puncte procentuale rata medie lunară a inflaţiei (0,7 la sută), atestând consolidarea procesului de remonetizare a economiei naţionale. În termeni reali, masa monetară a crescut cu 28 la sută. Evoluţia masei monetare a fost diferită de-a lungul anului; astfel, în timp ce în primele şase luni creşterea a înregistrat un ritm mediu lunar de 1,6 la sută, în semestrul II dinamica a fost mai ridicată, creşterea medie lunară atingând nivelul de 4,1 la sută.

Masa monetară în sens restrâns (M1) a crescut într-un ritm mediu lunar de 2,5 la sută, inferior celui al masei monetare (M2). Cu o creştere anuală de 35 la sută, masa monetară în sens restrâns a însumat la sfârşitul anului 152 880,7 miliarde lei, reprezentând 23,7 la sută din masa monetară M2 (faţă de 24,6 la sută în anul 2003).

Numerarul în afara sistemului bancar a generat 42,1 la sută din creşterea masei monetare în sens restrâns (M1), situându-se la un nivel de 74 646,1 miliarde lei, cu 28,7 la sută mai mult decât la sfârşitul anului 2003. Dinamica numerarului a fost determinată, în afara influenţelor sezoniere, şi de factori conjuncturali, cum ar fi: (i) indexarea pensiilor şi a altor venituri ale populaţiei; (ii) plăţile compensatorii acordate persoanelor disponibilizate în urma programelor de restructurare sau lichidare; (iii) acordarea unor sume producătorilor agricoli persoane fizice, în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 72/2003.

Disponibilităţile în conturi la vedere (a doua componentă a masei monetare în sens restrâns) au crescut cu 41,5 la sută (+29,5 la sută în termeni reali), până la 78 234,5 miliarde lei; în structură, contribuţia cea

61 www.bnr.ro


263

mai însemnată a revenit societăţilor comerciale cu capital majoritar sau integral privat, care au determinat în proporţie de peste 60 la sută extinderea acestei componente monetare.

Cvasibanii s-au majorat cu 41,5 la sută (29,5 la sută creştere reală), până la un total de 491 736,6 miliarde lei. Ritmul mediu lunar de creştere a cvasibanilor de 2,9 la sută a condus la o creştere a ponderii acestei componente în masa monetară cu 0,9 puncte procentuale (76,3 la sută în decembrie 2004). Analiza în structură a cvasibanilor evidenţiază o dinamică mai rapidă a componentei în lei (45,8 la sută), comparativ cu cea a componentei în valută (37,1 la sută).

Economiile populaţiei (în lei) din sistemul bancar au cumulat 136 159,9 miliarde lei la 31 decembrie 2004, în creştere faţă de anul anterior cu 36,7 la sută (36 575,1 miliarde lei), în termeni reali volumul lor majorându-se cu 25,1 la sută. Această evoluţie a fost determinată în bună măsură de creşterea câştigurilor salariale ale populaţiei în anul 2004, care, pe fondul menţinerii în palierul real pozitiv a nivelului dobânzilor practicate de bănci la depozitele populaţiei, a permis dirijarea înspre economisire a resurselor băneşti suplimentare. Ponderea acestora în totalul masei monetare (M2) a fost de 21,1 la sută, în scădere faţă de sfârşitul anului 2003 cu 0,5 puncte procentuale.

Depozitele în lei ale agenţilor economici, în sumă de 120 940,6 miliarde lei, au înregistrat cel mai ridicat ritm anual de creştere dintre componentele masei monetare: 57,6 la sută, reprezentând o majorare absolută de 44 202,6 miliarde lei. Expansiunea considerabilă a acestui agregat monetar în anul 2004 a fost generată de:

- depozitele pe termen ale agenţilor economici, care s-au majorat cu 33 224,3 miliarde lei, contribuind cu peste 75 la sută la creşterea anuală a depozitelor în lei;

- certificatele de depozit, care au crescut faţă de 31 decembrie 2003 cu 7 255,3 miliarde lei (+48,7 la sută), randamentele oferite de aceste produse bancare fiind mai atractive;

- depozitele condiţionate (pentru deschideri de acreditive, emiteri de garanţii, ordine de plată), care au sporit cu 31,7 la sută (+3 723 miliarde lei), până la 15 472,9 miliarde lei.

Depunerile în valută ale rezidenţilor denominate în lei s-au majorat cu 37,1 la sută, reprezentând 36,4 la sută din volumul masei monetare (M2). Majorarea a fost determinată în totalitate de creşterea efectivă a acestor depozite (42,1 la sută, respectiv +1 753 milioane euro), în condiţiile în care moneda naţională s-a apreciat în termeni nominali cu 3,7 la sută în raport cu euro la 31 decembrie 2004 faţă de 31 decembrie 2003.


264

La finele anului 2004 depozitele în valută evidenţiate în sistemul bancar reprezentau echivalentul a 5 915,7 milioane euro. Analiza în structură a acestei componente a masei monetare relevă faptul că dinamica menţionată a fost imprimată de majorarea substanţială (cu 103,5 la sută) a depozitelor în valută ale societăţilor comerciale cu capital privat, în special ca urmare a încasărilor din privatizarea SNP Petrom în ultima lună a anului (reprezentând contravaloarea acţiunilor nou-subscrise în vederea majorării capitalului social, în sumă de 830,6 milioane euro). În acelaşi timp, depunerile în valută ale societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat au crescut cu 34,3 la sută, iar cele ale populaţiei s-au majorat cu 17,8 la sută. Înregistrarea dinamicilor diferite la nivelul categoriilor de depunători nu a modificat însă ierarhizarea acestora. Astfel, pe prima poziţie se menţine populaţia, cu un volum de depuneri de 2 471,4 milioane euro şi o pondere de 41,8 la sută, urmată de societăţile comerciale cu capital privat (40,5 la sută) şi de agenţii economici cu capital de stat (5,4 la sută).

Creditul neguvernamental, în volum de 417 623,5 miliarde lei la 31 decembrie 2004, a crescut cu 37,9 la sută, într-un ritm mediu lunar de 2,7 la sută, înregistrând în termeni reali o majorare de 26,2 la sută.

În anul 2004, spre deosebire de anul 2003, creditele în valută au avut o dinamică superioară celor în lei. În condiţiile în care moneda naţională s-a apreciat pe par-cursul anului 2004, iar ecartul de dobândă la creditele în lei faţă de cele în valută a fost semnificativ, creditul în valută a fost mai atractiv decât cel în monedă naţională. Astfel, creditele în valută au crescut cu 2 316 milioane euro (56,7 la sută), volumul total al acestora fiind de 6 398 milioane euro; exprimată în lei, creşterea creditelor în valută a fost de 51,2 la sută, la aceasta contribuind şi aprecierea nominală a leului cu 3,5 la sută. În acelaşi timp, creditele în lei au crescut cu 21,3 la sută (11,1 la sută în termeni reali), cumulând 163 866,8 miliarde lei la 31 decembrie 2004. Datorită ritmurilor diferite de creştere, ponderea componentei în valută în creditul bancar s-a majorat cu 5,4 puncte procentuale (până la 60,8 la sută).

Structura pe scadenţe a creditului neguvernamental relevă menţinerea creditelor pe termen mediu şi lung pe aceeaşi traiectorie ascendentă. La sfârşitul anului 2004, din totalul creditelor acordate de sistemul bancar, 57,2 la sută (239 030,5 miliarde lei) aveau un termen de rambursare mai mare de un an, în timp ce creditele pe termen scurt şi-au diminuat ponderea cu 6,8 puncte procentuale, până la 42,8 la sută.

Evoluţia pe categorii de beneficiari de credite evidenţiază faptul că dinamica cea mai ridicată a fost înregistrată de către creditele acordate


265

populaţiei (58,3 la sută), ritmul mediu lunar de creştere fiind de 3,9 la sută; aceste credite au deţinut o cotă de 28,4 la sută din piaţa creditului bancar, în creştere cu 3,6 puncte procentuale faţă de finele anului 2003. Creditele acordate societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar privat au sporit cu 33,2 la sută, ponderea acestora în totalul creditului bancar diminuându-se cu 2 puncte procentuale, până la 57,2 la sută. Creditele acordate societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat (7,4 la sută în total credite la 31 decembrie 2004) au crescut în mărime absolută cu 1 364 miliarde lei.

Creditul guvernamental net s-a diminuat cu 50 783 miliarde lei, de la -1 653,9 miliarde lei la sfârşitul anului 2003 la -52 436,9 miliarde lei la 31 decembrie 2004. Evoluţia acestui indicator a fost considerabil marcată de acţiunea convergentă a mai multor factori: (i) majorarea soldului contului general al Trezoreriei statului de la 6 410,4 miliarde lei în decembrie 2003 la 24 573,8 miliarde lei în decembrie 2004; (ii) creşterea contului de disponibilităţi în valută al Ministerului Finanţelor Publice deschis la Banca Naţională (+21 258,1 miliarde lei); (iii) majorarea disponibilităţilor din contribuţia financiară a Comunităţii Europene la dispoziţia Fondului Naţional (fonduri PHARE); (iv) răscumpărarea unor titluri de stat, lansate de Ministerul Finanţelor Publice pe piaţa internă.

Activele externe nete au totalizat 361 849,5 miliarde lei la 31 decembrie 2004, cu 43,7 la sută (+110 037,7 miliarde lei) mai mult faţă de sfârşitul anului precedent. Creşterea s-a înregistrat la banca centrală (+163 569,5 miliarde lei, respectiv +56,7 la sută), în timp ce la nivelul instituţiilor de credit activele externe nete s-au diminuat cu 53 531,8 miliarde lei. La nivelul autorităţii monetare, intrările de valută au fost reprezentate, în principal, de : (i) cumpărările nete de valută de pe piaţa valutară interbancară (în anul 2004, volumul cumpărărilor Băncii Naţionale de pe piaţa valutară a fost de 3 375,9 milioane euro, iar cel al vânzărilor de 191,2 milioane euro); (ii) sumele rezultate din privatizarea SNP Petrom (în valoare de 611,1 milioane euro) şi a BCR (în valoare de 180,7 milioane euro); (iii) creditele externe acordate de BIRD în cadrul programelor de restructurare PSAL (169,9 milioane euro, reprezentând eliberarea primei tranşe din împrumutul acordat); (iv) sumele primite de la Comunitatea Europeană în cadrul programului SAPARD (160,8 milioane euro); (v) depozitul atras de la Banca Chinei (100 milioane dolari). Valoarea stocului de aur (componentă a activelor externe) deţinut de Banca Naţională a scăzut de la 45 967,6 miliarde lei la 43 013,9 miliarde lei, în principal pe seama reducerii preţului acestuia de la 437 404 lei/gram la 409 513 lei/gram.


266

2. Pieţele financiare În 2004 tranzacţionarea activelor financiare a cunoscut o

intensificare fără precedent, adâncimea şi lichiditatea majorităţii segmentelor pieţelor financiare atingând maxime istorice. Performanţele cantitative ale acestor pieţe s-au produs simultan cu derularea unui proces de consolidare a eficienţei lor, care a fost susţinut de intensificarea competiţiei în cadrul sistemului financiar, de diversificarea gamei de instrumente şi a categoriilor de operatori, precum şi de ameliorarea eficacităţii instrumentelor de politică monetară ale BNR.

Piaţa monetară În anul 2004, piaţa monetară a înregistrat o creştere de adâncime şi

de eficienţă pe aproape toate componentele sale (excepţie făcând doar piaţa primară a titlurilor de stat). Cel mai dinamic segment al său a fost piaţa interbancară (inclusiv BNR), a cărei creştere a fost susţinută, în special, de: (i) superioritatea randamentelor practicate comparativ cu cele oferite de piaţa valutară şi cea a titlurilor de stat; (ii) necesitatea rearanjării portofoliilor de active ale băncilor în condiţiile temperării cererii de credite în lei; (iii) reducerea treptată a dimensiunii pieţei primare a titlurilor de stat şi suspendarea emisiunilor de înscrisuri publice pe termen scurt începând cu luna septembrie; (iv) scăderea relativ uniformă şi predictibilă a ratei dobânzii de politică monetară în perioada iunie-decembrie 2004; (v) continua creştere a excedentului structural de lichiditate.

Sub impactul cumulat al acţiunii acestor factori ponderea în PIB a rulajului pieţei monetare interbancare62 s-a majorat cu peste 16 puncte procentuale, atingând un nou maxim istoric (circa 91 la sută). Totodată, plasamentele interbancare63 au re-prezentat, pe ansamblul sistemului bancar, categoria de activ bilanţier cu cea mai înaltă rată de creştere64 faţă de sfârşitul anului precedent. O particularitate a anului 2004 a constituit-o relativa sincronizare a ritmului de creştere a volumului total al tranzacţiilor interbănci cu cel înregistrat de operaţiunile având drept contrapartidă banca centrală (54, respectiv 52 la sută).

Volumul mediu zilnic al depozitelor interbănci nou constituite s-a majorat faţă de anul 2003 cu 50 la sută, de la 2 746 la 4 116 miliarde lei,

62 Luând în calcul şi certificatele de depozit emise de BNR. 63 Categorie care include depozitele interbănci şi plasamentele la BNR sub forma depozitelor şi a certificatelor de depozit. 64 Totalul activului băncilor a crescut cu 48 la sută, în timp ce plasamentele interbancare cu 108 la sută.


267

profilul operaţiunilor caracteristice celor două semestre nefiind însă uniform. Astfel, în primele şase luni, creşterea rulajului interbănci a fost mai redusă, în condiţiile în care, pe fondul anticipării conservării ratei dobânzii de politică monetară la nivelul fixat încă din luna noiembrie 2003 şi al intensificării apelului MFP la resursele pieţei, băncile şi-au permis să nu-şi epuizeze potenţialul de eficienţă a gestionării rezervelor de care dispun. Astfel, atragerea de resurse din piaţă pe termen scurt a fost motivată, în general, de necesitatea acoperirii golurilor punctuale de lichiditate ale unor bănci, apărute fie datorită predominanţei valutei în structura pasivelor acestora, fie da-torită volatilităţii crescute a disponibilităţilor proprii. Tranzacţiile interbănci s-au intensificat însă puternic după conturarea în luna iunie a unui trend descrescător al ratelor dobânzilor, instituţiile de credit urmărind să-şi maximizeze câştigurile într-un asemenea context; tentativele de arbitrajare a diferenţialului de dobândă faţă de instrumentele pieţei monetare cu scadenţe mai lungi au avut ca stimul suplimentar lansarea de către BNR a certificatelor de depozit pe scadenţa de 3 luni.

În prima parte a anului, tranzacţiile încheiate între bănci şi-au extins scadenţa, importanţa relativă a depozitelor ON coborând (pentru prima dată în ultimii patru ani) sub pragul de 80 la sută, concomitent cu creşterea interesului instituţiilor de credit pentru operaţiunile cu scadenţe de 1 săptămână şi 2 săptămâni. După iniţierea mişcării descendente a ratei dobânzii de politică monetară, piaţa depozitelor interbănci a revenit la preferinţa pentru scadenţa sa cea mai scurtă, ponderea acesteia crescând din nou (cu aproape 7 puncte procentuale). Totuşi, angajarea pe parcursul semestrului II a unei serii de tranzacţii interbancare cu scadenţe cuprinse între o lună şi 12 luni, a făcut ca, pe ansamblul anului, scadenţa medie a tranzacţiilor să crească (faţă de anul 2003) de la 2,8 la 3,1 zile. Ca o consecinţă a intensificării tranzacţionării şi a prelungirii scadenţei medii, soldul mediu al depozitelor dintre bănci s-a majorat cu peste 60 la sută, ajungând la un nou maxim istoric (8 460 miliarde lei).

Gradul de concentrare a pieţei interbancare (fără BNR) a crescut în anul 2004 atât pe partea ofertei, cât şi pe partea cererii. Majoritatea resurselor care au alimentat piaţa pe termen scurt a provenit de la un număr redus de operatori, volumul depozitelor plasate de primele cinci bănci totalizând circa 40 de procente din totalul pieţei. În plus, jumătate din sporul de ofertă al acestui an, exprimat în mărimi de stoc, a fost furnizat de numai două instituţii de credit. Pe partea cererii, cele mai semnificative cinci bănci beneficiare ale resurselor pieţei au deţinut o pondere de peste 50 la sută din rulajul pieţei, iar ponderea volumului de


268

rezerve atras de cele mai active 10 bănci a depăşit trei pătrimi din volumul total al tranzacţiilor. În schimb, pe segmentul depozitelor atrase de banca centrală s-a produs o relativă reducere a gradului de concentrare în special la partea sa superioară, greutatea relativă cumulată a primilor 5 operatori coborând cu circa 7 puncte procentuale atât în cazul mărimilor de flux, cât şi al celor de stoc.

În anul 2004, comportamentul ratelor dobânzilor la tranzacţiile interbănci a continuat să câştige în calitate datorită: (i) menţinerii flexibilităţii mecanismului rezervelor minime obligatorii; (ii) imprimării unei stabilităţi ratei dobânzii de politică monetară în prima parte a anului; (iii) caracterului predictibil al ajustării descrescătoare a acesteia începând cu luna iunie şi creşterii, în acest context, a preferinţei pentru finanţarea plasamentelor cu venit fix ale băncilor cu resurse atrase pe termen scurt; (iv) controlului ferm al lichidităţii exercitat de BNR.

Ca urmare, randamentele pieţei interbancare au continuat să-şi diminueze senzitivitatea faţă de variaţiile zilnice ale condiţiilor lichidităţii, încorporând cu mai mare acurateţe modificările ratei dobânzii de politică monetară; astfel, ecartul mediu dintre rata medie zilnică a dobânzii interbancare şi rata dobânzii BNR s-a redus la numai 1 punct procentual. Totodată, intervalul de fluctuaţie al ratelor zilnice ale dobânzilor aferente tranzacţiilor interbancare s-a comprimat de la 22,3 la 11,6 puncte procentuale, iar amplitudinea maximă a variaţiei zilnice a randamentelor interbancare s-a redus la 7,8 puncte procentuale (faţă de 12,3 puncte procentuale în anul 2003). În absenţa scăderilor conjuncturale ale ratelor dobânzilor de la sfârşitul perioadelor de constituire a rezervelor minime obligatorii, care s-au produs în 8 din cele 12 asemenea intervale derulate pe parcursul anului, coridorul de variaţie al ratelor zilnice ale dobânzilor s-ar fi restrâns la numai 5,4 puncte procentuale.

Urmând, în linii generale, mişcarea ratei dobânzii BNR, media lunară a randamentelor interbancare s-a plasat în a doua parte a anului 2004 pe o curbă descendentă, încheind anul la un nivel de 17,2 la sută, cu 2 puncte procentuale inferior celui din decembrie 2003. În schimb, rata medie anuală a dobânzii tranzacţiilor interbănci a crescut uşor, cu 0,6 puncte procentuale, ajungând la 18,7 la sută.

La creşterea adâncimii pieţei monetare a contribuit în acest an şi iniţierea emiterii de către BNR a certificatelor de depozit şi a deschiderii pieţei secundare a acestui instrument de politică monetară pentru instituţiile de credit. Debutul efectiv al tranzacţionării pe această piaţă s-a produs în luna august, cele mai consistente operaţiuni fiind derulate în lunile septembrie, octombrie şi decembrie, cu volume totale cuprinse între


269

4 450 şi 5 300 miliarde lei. Contractele au constat aproape în totalitate în tranzacţii reversibile, cu scadenţe cuprinse între o zi şi 21 de zile, iar randamentele ataşate acestora au fost apropiate de cele practicate pe piaţa depozitelor interbancare.

Piaţa titlurilor de stat a consemnat evoluţii de sens opus ale indicatorilor cantitativi corespunzători celor două segmente ale sale: pe cel primar, aceştia s-au deteriorat uşor, în timp ce rulajul pieţei secundare a înregistrat o creştere semnificativă. Reducerea la jumătate a deficitului bugetar (ca procent în PIB) comparativ cu anul anterior a constituit principalul suport al restrângerii treptate a prezenţei MFP pe piaţa primară a titlurilor de stat, care a devenit modică în ultima parte a anului. Ca urmare, adâncimea pieţei primare a titlurilor de stat a continuat să scadă, pentru al cincilea an consecutiv, ajungând la 2,4 la sută din PIB, faţă de 2,7 la sută în anul precedent. Cu toate acestea, pe ansamblul anului, MFP a pus în circulaţie un volum de titluri de stat (aproximativ 57 435 miliarde lei), care l-a depăşit cu circa 14 300 miliarde lei pe cel al înscrisurilor ajunse la scadenţă, spre deosebire de anul anterior, când Trezoreria statului a efectuat o răscumpărare netă de peste 14 000 miliarde lei. În plus, adâncimea pieţei secundare a titlurilor de stat a cunoscut o creştere certă – de la 17,3 la 20,3 la sută din PIB –, ca urmare a sporirii interesului operatorilor pieţei pentru operaţiunile cu titluri de stat.

Pe piaţa primară a titlurilor de stat în monedă naţională, cererea a continuat să devanseze net oferta (de 3,2 ori, comparativ cu un raport de 3 la 1 consemnat în anul precedent), solicitările intermediarilor autorizaţi ai pieţei realizate în nume propriu şi în numele clienţilor depăşind sistematic nivelul obligatoriu65. Interesul cel mai pronunţat l-au suscitat şi în acest an titlurile de stat cu scadenţa de 3 luni, pentru care s-a organizat însă în continuare un număr redus de licitaţii (11 din totalul de 82). Majoritatea titlurilor de stat au fost emise în acest an pe scadenţa de 1 an, termen care a reunit circa 60 la sută din volumul total al înscrisurilor lansate (35 la sută în anul precedent).

În a doua parte a anului, MFP şi-a modificat strategia de finanţare de pe piaţa internă, orientându-se treptat către împrumuturile cu scadenţe mai mari de 1 an. Emisiunile de titluri de stat cu scadenţa de până la 1 an inclusiv au fost abandonate în luna septembrie, autoritatea bugetară optând pentru consolidarea datoriei publice prin revenirea la practica punerii în circulaţie a unor obligaţiuni de stat pe termene de 2 şi 3 ani. Perioada relativ scurtă în care s-a recurs la emiterea obligaţiunilor de stat 65 Limita minimă pentru oferta unui intermediar al pieţei primare a fost stabilită la 10 la sută din volumul anunţat de MFP.


270

cu aceste scadenţe, precum şi sumele modeste anunţate şi acceptate la licitaţii au determinat reducerea volumului lor de la 19 la sută din total în anul precedent la 6 la sută. În anul 2004 au continuat să fie lansate şi obligaţiuni de stat indexate în funcţie de rata inflaţiei (introduse în noiembrie anul anterior), acestea regăsindu-se aproape constant printre înscrisurile publice emise lunar de MFP. Sumele acceptate la acest tip de emisiune au fost însă extrem de reduse (variind între 30 şi 300 miliarde lei), pe ansamblul anului acestea cumulând doar 743 miliarde lei, comparativ cu 519 miliarde lei, cât au totalizat în cele două luni ale anului anterior.

Urmând o traiectorie similară celei a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară, randamentele titlurilor de stat au fost relativ stabile în prima parte a anului, pentru ca în semestrul II acestea să se înscrie pe o pantă descendentă. Înscrisurile publice cu scadenţele de 6 luni şi 1 an şi-au menţinut de-a lungul primelor cinci luni ale anului remunerarea de la sfârşitul anului 2003 (18 la sută), cele cu scadenţa de 3 luni consemnând, în aceeaşi perioadă, chiar o creştere uşoară a ratelor dobânzilor (de la 18,1 la sută în decembrie 2003 la 18,5 la sută). În intervalul iunie-august, ratele dobânzilor titlurilor de stat s-au comprimat lunar cu valori cuprinse între 0,2 şi 0,7 puncte procentuale, cele aferente titlurilor de stat pe termen de 1 an coborând la finele perioadei la 16,2 la sută. Emisiunile de obligaţiuni de stat cu scadenţa de 2 ani au fost reluate în luna septembrie la un randament de 14 la sută (inferior cu 0,6 puncte procentuale celui de la ultima emisiune din anul anterior), care apoi s-a diminuat treptat, ajungând la 11,5 la sută în luna decembrie. Ultimele emisiuni de obligaţiuni de stat pe termenele de 3 şi 566 ani din 2004 au avut ataşate un randament de 10,9 la sută, respectiv o marjă de dobândă de 4 puncte procentuale.

În anul 2004 pe piaţa primară a titlurilor de stat denominate în valută s-a efectuat o singură licitaţie, în urma căreia au fost puse în circulaţie înscrisuri însumând 50 milioane dolari, cu scadenţa de 1 an şi cu o rată a dobânzii de 3,49 la sută. Scadenţa şi randamentul mediu ale titlurilor de stat denominate în dolari au avut acelaşi sens de evoluţie, reducerea maturităţii acestor înscrisuri cu 734 de zile faţă de anul anterior fiind însoţită de o comprimare a remunerării lor cu circa 1,5 puncte procentuale.

Piaţa secundară a titlurilor de stat a cunoscut o intensificare a tranzacţiilor în lei, exclusiv pe seama operaţiunilor de tip bancă-client,

66 Indexate în funcţie de rata inflaţiei.


271

care au sporit cu aproape 49 la sută faţă de anul precedent, spre deosebire de cele de tip bancă-bancă, al căror volum s-a redus cu circa 3 la sută. În consecinţă, tranzacţiile nebancare şi-au consolidat poziţia accentuat majoritară, ponderea lor în total ajungând la 97,6 la sută, faţă de 96,5 la sută în anul 2003. Şi rulajul componentei valutare a pieţei secundare a sporit, volumul operaţiunilor cu titluri de stat denominate în dolari ajungând la 766 milioane dolari (+11,5 la sută faţă de anul precedent), iar cel cu înscrisuri denominate în euro67 la 81 milioane euro (de 3 ori mai mare decât cel din anul anterior). Structura rulajului cu titlurile de stat denominate în dolari a suferit modificări, volumul operaţiunilor interbănci devenind mult mai consistent (circa 29 la sută din total, faţă de 3 la sută în anul anterior), în detrimentul segmentului ne-bancar.

Modificările ratei dobânzii de politică monetară s-au translatat mai lent şi incomplet asupra ratelor dobânzilor practicate de bănci în relaţiile cu clienţii nebancari, acestea consemnând evoluţii neuniforme şi/sau asimetrice din perspectiva specificului categoriei bilanţiere şi a segmentului de clientelă.

Cele mai mari ajustări le-a suferit în cursul anului rata medie a dobânzii la creditele noi acordate persoanelor fizice, în totalul cărora ponderea majoritară (85,7 la sută) au deţinut-o în continuare creditele cu scadenţă medie. Astfel, în intervalul ianuarie-mai, acest randament s-a majorat cu 2,7 puncte procentuale, ca efect al creşterilor succesive ale ratei dobânzii BNR din ultima parte a anului 2003. Începând cu luna iunie 2004, ca urmare a scăderilor operate de banca centrală, dar şi a unei reduceri puternice a ritmului de creştere a cererii de împrumuturi în lei a populaţiei, rata medie a dobânzii aferente acestor credite s-a diminuat treptat, comprimându-se până în luna decembrie cu 3,4 puncte procentuale.

O abordare diferită a caracterizat stabilirea ratelor dobânzilor la creditele noi acordate companiilor. Reorientarea cel puţin parţială a strategiilor de dezvoltare ale băncilor către atragerea de noi clienţi din rândul acestui segment a imprimat o mult mai mare rigiditate ajustării ascendente şi o relativă flexibilitate revizuirii descendente a ratelor dobânzilor la creditele cu scadenţa de până la 1 an inclusiv (reprezentând 89,9 la sută din fluxul mediu lunar al împrumuturilor în lei ale agenţilor economici). Reflectând aceste influenţe, rata medie a dobânzii la creditele noi acordate persoanelor juridice a fost relativ stabilă în primele cinci luni

67 În luna septembrie, derularea acestor tranzacţii s-a întrerupt datorită ajungerii la scadenţă a tuturor titlurilor de stat denominate în euro.


272

ale anului; ulterior, aceasta a intrat însă pe o pantă descendentă, reducându-se până la finele perioadei cu 2,8 puncte procentuale.

Un comportament mult mai stabil au avut ratele dobânzilor la depozitele la termen, dar şi în cazul lor s-au consemnat evoluţii diferite în funcţie de scadenţă. Aceste deosebiri au reflectat caracterul eterogen al politicilor băncilor de atragere a resurselor în lei (inclusiv prin lansarea de noi instrumente şi oferirea de noi servicii), dar şi concurenţa plasamentelor alternative (titlurile de stat şi certificatele de trezorerie). Astfel, după o uşoară ascensiune în prima parte a anului şi un declin în perioada iunie-decembrie, la finele anului randamentele oferite populaţiei şi agenţilor economici pentru depozitele pe termene de până la 3 luni inclusiv (reprezentând 82,4 la sută din volumul mediu lunar al depozitelor noi la termen) au con-semnat valori cu 0,3 până la 0,6 puncte procentuale inferioare celor de la sfârşitul anului precedent. În schimb, randamentele bonificate pe scadenţele superioare s-au majorat68 cu valori cuprinse între 0,3 şi 0,9 puncte procentuale. În pofida acestor repoziţionări, populaţia a continuat să prefere plasamentele pe termen foarte scurt, ponderea depozitelor pe o lună în totalul plasamentelor la termen ale acestui segment urcând la 58,0 la sută, comparativ cu 51,9 la sută în anul 200369.

De-a lungul anului, marjele reale lunare (calculate ex post) ale ratelor dobânzilor s-au caracterizat prin creşterea continuă a valorilor lor pozitive, ceea ce a sporit atractivitatea depozitelor în lei şi a redus-o pe cea a creditelor în monedă naţională.

Piaţa valutară Procesul de adâncire a pieţei valutare interbancare, întrerupt în anul

precedent, a fost reluat în 2004 cu o deosebită vigoare, rulajul acesteia devansând pentru prima dată valoarea produsului intern brut (108,9 la sută faţă de 71,1 la sută în anul 2003). Creşterea spectaculoasă a lichidităţii pieţei valutare70 interbancare a fost determinată în principal de: (i) majorarea volumului schimburilor comerciale cu străinătatea; (ii) creşterea investiţiilor directe şi a sumelor primite din fondurile europene; (iii) sporirea substanţială a remiterilor lucrătorilor români în străinătate; (iv) majorarea apelului sectorului bancar şi a celui corporatist71 la finanţare externă; (v) amplificarea intrărilor de capital atrase de nivelul

68 Cu excepţia depozitelor oferite companiilor pe scadenţe cuprinse între 6 şi 12 luni. 69 Pentru anul 2003 datele disponibile acoperă doar perioada mai-decembrie. 70 Valoarea medie zilnică a tranzacţiilor valutare a atins în 2004 un nivel record (248,8 milioane euro faţă de 142,5 milioane euro în anul 2003). 71 Accesul băncilor şi firmelor româneşti la finanţare externă a fost facilitat de îmbunătăţirea calificativelor acordate de principalele agenţii de rating în ultimul trimestru al anilor 2003 şi 2004.


273

ridicat al randamentelor oferite de piaţa monetară. Tactica intervenţiilor băncii centrale – agresivă în intervalul ianuarie-octombrie şi favorabilă flexibilizării cursului în lunile noiembrie şi decembrie – a deţinut, de asemenea, un rol decisiv în stimularea tranzacţiilor pieţei valutare interbancare.

Expansiunea rulajului pieţei valutare s-a realizat progresiv, pe măsura modificării şi/sau a consolidării acţiunii factorilor de influenţă. Astfel, dacă la începutul anului volumul operaţiunilor în devize a urmat cu relativă fidelitate traiectoria fluxurilor comerciale cu străinătatea, treptat, pe măsura creşterii apetitului operatorilor valutari pentru arbitrajarea randamentelor pieţei monetare, a sporirii sumelor tranzacţionate prin casele de schimb, precum şi a majorării fluxurilor financiare pe termen scurt şi pe termen mediu şi lung, sumele de devize tranzacţionate au devenit mult mai consistente. Ulterior, accelerarea dinamicii operaţiunilor financiare – parţial susţinută şi de intrările de capital cu potenţial volatil –, căreia i s-a asociat sporirea volumului transferurilor curente, a plasat valoarea medie a tranzacţiilor zilnice la un nou nivel record (263 milioane euro în intervalul iulie-octombrie). Vârful valoric al rulajului zilnic a fost atins, însă, în ultimele două luni ale anului, modificarea politicii de curs de schimb a BNR având drept efect o creştere fără pre-cedent a lichidităţii pieţei valutare interbancare.

Efervescenţa segmentului interbancar al pieţei valutare s-a datorat cu precădere comportamentului sectorului bancar, care, astfel, şi-a sporit contribuţia la realizarea rulajului pieţei valutare interbancare72. Tranzacţiile valutare interbănci au fost stimulate în principal de: (i) extinderea pasivelor externe ale instituţiilor de credit; (ii) creşterea înclinaţiei băncilor spre arbitrajarea randamentelor înalte ale instrumentelor pieţei monetare; (iii) sporirea incertitudinilor privind evoluţia raportului EUR/USD; (iv) amplificarea intervenţiilor băncii centrale. Majorarea rulajului interbănci a fost însoţită şi de o foarte uşoară diminuare a gradului de concentrare a pieţei valutare interbancare.

Şi segmentul clienţilor băncilor al pieţei valutare interbancare a fost foarte activ în acest an, operaţiunile acestora înregistrând cea mai înaltă dinamică din 1997. Evoluţia a fost însoţită şi de comprimarea substanţială a deficitului valutar rezultat din tranzacţiile acestora (cu 1 372 milioane euro). Asocierea dimensiunii relativ re-duse a deficitului operaţiunilor clienţilor (343 milioane euro) cu excedentul masiv de valută acumulat de casele de schimb bancare a făcut ca pe segmentul interbănci să se 72 Ponderea tranzacţiilor în devize interbănci în rulajul pieţei valutare s-a majorat în acest an la 64 la sută (59 la sută în 2003).


274

înregistreze în acest an un surplus de ofertă de devize record (2 291 milioane euro). Chiar şi pe piaţa valutară interbancară, în mod mai puţin obişnuit, s-au înregistrat excedente lunare de ofertă, care au atins în iulie un maxim istoric (291 milioane euro), ca efect cumulat al amplificării intrărilor de devize pe mai multe canale (investiţii directe, împrumuturi pe termen scurt şi pe termen mediu şi lung, transferuri curente private rezidenţi – nerezidenţi, intrări de capital cu potenţial volatil). Diminuarea intrărilor de capital pe termen scurt şi deteriorarea deficitului contului curent din ultimele două luni ale anului au dus la inversarea spre sfârşitul anului a raportului cerere/ofertă de valută ale clienţilor, deficitele valutare consemnate atingând valori ridicate.

Excesul de valută, dar şi contextul marcat de un grad înalt de risc şi incertitudine privind raportul EUR/USD şi evoluţia cursului de schimb al leului – în special spre sfârşitul anului – au stimulat încheierea de contracte la termen, ponderea valorii acestora în rulajul pieţei sporind la 8 la sută (2,7 la sută în anul precedent); clienţii băncilor au apelat cu mai mare frecvenţă la derularea de operaţiuni forward. Deşi şi în anul 2004 au fost preferate scadenţele pe termene mai scurte (o săptămână şi o lună), sporadic s-au încheiat contracte la termen şi cu scadenţe mai mari (între 3 şi 12 luni).

O dimensiune record a atins în 2004 şi piaţa valutară a caselor de schimb (cumpărări de 7 847 milioane euro şi vânzări de 4 673 milioane euro). Dinamica accelerată a acestor tranzacţii – cea mai ridicată din ultimii trei ani în cazul cumpărărilor – a fost susţinută de randamentele înalte oferite de instrumentele de economisire în monedă naţională şi de majorarea transferurilor curente private în valută. Un maxim valoric au înregistrat şi sumele nete achiziţionate de casele de schimb (3 175 milioane euro).

Corespunzător modificării politicii de curs de schimb a BNR, intervenţiile acesteia pe piaţa valutară interbancară şi-au schimbat de-a lungul anului obiectivele; până în luna octombrie, banca centrală a urmărit cu precădere să menţină în limite rezonabile aprecierea în termeni reali a leului, pentru ca, ulterior, să vizeze descurajarea intrărilor de capital speculativ prin sporirea impredictibilităţii cursului de schimb al leului, dar şi sprijinirea mai consistentă a dezinflaţiei. Caracterul cvasipermanent al presiunilor în direcţia aprecierii monedei naţionale, precum şi intensitatea acestora au necesitat intervenţii de mare amploare ale băncii centrale, volumul cumpărărilor nete de valută ale BNR cumulând pe ansamblul anului 3 184,7 milioane euro. Aplicarea de către banca centrală începând cu luna noiembrie a unei politici favorabile


275

flexibilizării cursului de schimb şi accentuării impredictibilităţii acestuia a determinat restrângerea drastică a intervenţiilor valutare ale acesteia73.

Ca o consecinţă a tacticii de intervenţie a BNR, în intervalul ianuarie-octombrie volatilitatea monedei naţionale faţă de euro s-a menţinut la valori inferioare celor din anul anterior, pentru ca în ultimele două luni aceasta să cunoască o accentuare fără precedent. O evoluţie similară a consemnat şi spread-ul relativ dintre cotaţiile medii bid şi ask ale băncilor, valoarea acestuia urcând abrupt în ultimele două luni ale anului. Similar, cursurile practicate de casele de schimb particulare şi-au amplificat şi intensificat în ultimele două luni ale anului fluctuaţiile faţă de cursul de schimb calculat de BNR, în acelaşi interval crescând şi marja dintre cursurile de vânzare şi cele de cumpărare practicate de acestea.

Modificarea condiţiilor de pe piaţa valutară a imprimat monedei naţionale o evoluţie diferită faţă de cea din anul precedent. Astfel, cu excepţia a două luni (ianuarie şi aprilie), leul s-a apreciat în termeni reali faţă de moneda de referinţă pe parcursul întregului an. Întărirea puternică a monedei naţionale din lunile noiembrie şi decembrie (apreciere nominală de 5,9 la sută) a făcut ca leul să înregistreze în acest an cea mai consistentă apreciere în termeni reali faţă de euro de până în prezent, respectiv de 14,4 la sută (decembrie/decembrie). Această evoluţie, coroborată cu slăbirea dolarului pe pieţele financiare externe, a imprimat o tendinţă şi mai abruptă de apreciere monedei naţionale în raport cu moneda americană (apreciere în termeni reali de 24,8 la sută). Drept consecinţă, faţă de coşul valutar implicit74, aprecierea în termeni reali a leului a fost de 16,5 la sută (3,3 la sută în anul 2003). Calculată ca valoare medie a anului, aprecierea în termeni reali a monedei naţionale faţă de coşul implicit a fost mult mai redusă, respectiv de 5,8 la sută (2,9 la sută în anul precedent). 1.5. Stabilitatea financiară şi prudenţială A. Structura, performanţa şi riscurile din sectorul bancar românesc

Măsuri întreprinse în cursul anului 2004 pentru contracararea potenţialelor riscuri bancare Eforturile destinate întăririi capacităţii de supraveghere a sistemului

bancar românesc s-au orientat în decursul ultimilor doi ani, în special, în direcţia concentrării acţiunilor de inspecţie asupra identificării, măsurării 73 În ultimele două luni ale anului BNR a avut o singură intervenţie pe piaţa devizelor. 74 75 la sută euro şi 25 la sută dolar.


276

şi controlării riscurilor la care sunt expuse băncile. Pentru realizarea acestui obiectiv, autoritatea de supraveghere a inclus în tematicile de inspecţie monitorizarea şi evaluarea eficienţei politicilor şi procedurilor băncilor, ale controlului intern, ale managementului sisteme-lor informaţionale şi ale sistemelor de gestiune a riscurilor, precum şi identificarea profilului de risc al băncilor în baza unei matrice de evaluare a riscurilor. O astfel de abordare permite o mai bună utilizare a resurselor alocate supravegherii şi minimizează probabilitatea apariţiei unor situaţii de criză sistemică.

Premisele trecerii la o abordare predilectă spre evaluarea riscurilor au fost create începând cu apariţia reglementărilor privind organizarea activităţii şi a sistemului de control intern al băncilor, administrarea riscurilor semnificative, organizarea şi funcţionarea compartimentului de audit intern al acestora (Normele BNR nr. 17/2003), respectiv ale celor privind limitarea riscului la creditul de consum (Normele BNR nr. 15/2003) şi ipotecar (Normele BNR nr. 16/2003), iar ulterior a normelor privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit (Normele BNR nr. 5/2004).

La acestea s-au adăugat şi efectele aplicării normelor emise în 2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei (Normele BNR nr. 3/2002), precum şi cele de clasificare şi provizionare a creditelor prin introducerea unor criterii mai exigente (Regulamentul BNR nr. 5/2002, cu modificările şi completările ulterioare), reglementări care au avut o contribuţie semnificativă la protejarea siguranţei şi stabilităţii sistemului bancar.

În paralel cu identificarea şi comensurarea riscurilor, o importanţă deosebită s-a acordat controlării şi limitării acestora. În acest sens, măsurile de prudenţă menţionate mai sus, elaborate de banca centrală, au fost completate cu cele ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, constând în stabilirea unor plafoane de expunere mult mai restrictive pentru asigurarea riscului de nerambursare asumat de bănci75. În aceste condiţii, cererea de împrumuturi din partea populaţiei a crescut într-un ritm mult inferior anului 2003, contribuind în consecinţă la reducerea riscului de credit aferent acestui segment.

O influenţă importantă în direcţia diminuării expunerii băncilor la riscul aferent creditului în valută a avut-o politica monetară prudentă a băncii centrale prin diferenţierea ratelor rezervelor minime obligatorii aplicate celor două tipuri de depozite (lei şi valută). Astfel, rata rezervelor minime obligatorii aferentă depozitelor în lei s-a menţinut la 18 la sută,

75 Normele CSA nr. 27/2004 privind limitarea subscrierii riscurilor de credit de consum şi ipotecar.


277

iar cea corespunzătoare depozitelor în valută a fost ridicată, începând cu luna august 2004, de la 25 la sută la 30 la sută, majorându-se astfel costul relativ al creditelor în valută.

De asemenea, în condiţiile în care normele de lichiditate impun existenţa unor echilibre bine definite între sursele atrase şi cele plasate pe o anumită perioadă de timp, reticenţa deponenţilor faţă de scadenţele mari şi mai ales cererea tot mai ridicată din ultima perioadă pentru finanţările cu scadenţe cât mai lungi au determinat băncile să se orienteze către noi modalităţi care să asigure resurse pentru acest tip de angajamente. O astfel de modalitate constă în emiterea de către bănci a unor obligaţiuni pe piaţa de capital, în condiţiile în care aceasta reprezintă şi o alternativă la oferta de obligaţiuni a Ministerului Finanţelor Publice. Până în prezent, un număr de trei bănci au emis astfel de obligaţiuni, respectiv Raiffeisen Bank (1 380 miliarde lei), Banca Română pentru Dezvoltare (500 miliarde lei) şi Finansbank (410 miliarde lei), în timp ce alte trei bănci şi-au manifestat intenţia de a adopta o asemenea strategie (Alpha Bank, Banc Post, Banca Comercială Carpatica).

O contribuţie deosebită la eficientizarea activităţii de supraveghere au avut-o, de asemenea, îmbunătăţirea instrumentelor utilizate în activitatea curentă, cu sprijinul consultanţei oferite în cadrul proiectelor finanţate din fonduri PHARE, precum şi achiziţionarea unei noi aplicaţii informatice pentru dezvoltarea sistemului de monitorizare a instituţiilor de credit pe baza raportărilor transmise de acestea.

În acest sens, este de remarcat schimbarea abordării în evaluarea managementului băncilor (componenta M în cadrul sistemului uniform de rating), astfel încât să permită identificarea capacităţii acestuia de a planifica, monitoriza şi controla riscurile bancare, evaluarea calităţii guvernanţei corporatiste, a calităţii sistemelor informaţionale la nivel de bancă, precum şi a adecvării sistemelor de audit intern. În susţinerea unei astfel de abordări au fost implementate o serie de matrici de evaluare a riscurilor (tip scorecard), care sintetizează cele mai importante caracteristici ale managementului şi permit atribuirea unui calificativ pentru fiecare dintre elementele de analiză menţionate mai sus.

Totodată, introducerea unei noi componente de evaluare în cadrul sistemului uniform de rating bancar – CAAMPL(S), respectiv senzitivitatea la riscul de piaţă (S), va marca o etapă importantă în evoluţia strategiei de supraveghere. Prima simulare a acestei componente s-a efectuat la 30 iunie 2004. Necesitatea completării sistemului actual de rating bancar cu evaluarea riscului de piaţă a apărut atât ca o consecinţă a schimbărilor din industria bancară românească, cât şi a orientării


278

autorităţii de supraveghere către cele mai avansate practici internaţionale în domeniu.

Procesul de supraveghere prin inspecţie la sediul băncilor a presupus derularea a 48 de acţiuni, dintre care 24 s-au înscris în categoria celor cu tematică completă, realizate conform planului de activitate aprobat de Consiliul de administraţie al BNR, iar alte 24 s-au desfăşurat ca acţiuni cu tematică restrânsă sau punctuală. Obiectivele din cadrul ultimei categorii de acţiuni menţionate se referă, în special, la prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării actelor de terorism, riscul de lichiditate, verificarea activităţii de creditare şi plăţi sau modul de evidenţiere în contabilitate a unor operaţiuni. De asemenea, în cadrul acestora s-au urmărit identificarea unor neconcordanţe în raportările transmise de bănci, gradul de îndeplinire a măsurilor convenite în urma controalelor anterioare pentru remedierea deficienţelor sau verificarea unor sesizări ale clienţilor sau ale altor organe ale statului – poliţie, parchet etc.

Constatările referitoare la gradul de aderenţă a băncilor la cerinţele prudenţiale, rezultate din acţiunile de inspecţie la sediul instituţiilor de credit şi din analizele efectuate pe baza raportărilor transmise de acestea, s-au materializat prin transmiterea, în cursul anului 2004, a 41 de scrisori de atenţionare şi observatorii (care au vizat, în principal, creşteri semnificative ale volumului creditelor acordate clientelei în raport cu nivelul fondurilor proprii, revizuirea normelor privind creditele de consum, transmiterea cu întârziere a situaţiei privind poziţia valutară), precum şi prin aplicarea de sancţiuni şi adoptarea de măsuri în cazul a 22 de bănci şi 5 sucursale ale băncilor străine, unde gravitatea problemelor a impus acest lucru.

Creşterea complexităţii sistemului financiar românesc şi necesitatea ca banca centrală să acorde, în activitatea sa, o atenţie sporită aspectelor macroprudenţiale au condus la decizia Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, din octombrie 2004, de înfiinţare a Direcţiei Stabilitate Financiară.

Principala atribuţie a acestei noi direcţii este de a promova stabilitatea sistemului financiar românesc prin identificarea vulnerabilităţilor acestuia şi formularea de propuneri de politică care să contribuie la prevenirea sau la reducerea şocurilor pe pieţele financiare autohtone. Totodată, noua direcţie are misiunea de a menţine contacte strânse cu alte autorităţi naţionale implicate în domeniul stabilităţii financiare în vederea asigurării unei bune coordonări a băncii centrale cu


279

aceste entităţi. O altă atribuţie importantă este cea de coordonare la nivel naţional a exerciţiului de elaborare a indicatorilor de stabilitate financiară, iniţiat de FMI. Scopul acestui exerciţiu constă în dezvoltarea capacităţii diverselor ţări de a elabora unii indicatori care au relevanţă pentru supravegherea sistemelor financiare naţionale şi în promovarea comparabilităţii internaţionale a acestora.

Perfecţionarea unor instrumente de sprijin indirect al supravegherii bancare

Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar În cadrul procesului de aderare a României la UE, Fondul de

Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a acordat o atenţie deosebită transpunerii integrale a prevederilor Directivei 94/19/CE a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene privind schemele de garantare a depozitelor, care reglementează problematica structurilor de garantare a depozitelor la instituţiile de credit. Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 a fost modificată şi completată prin Legea nr.178/2004, care a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2004.

Principalele amendamente aduse prin reglementarea mai sus menţionată constau în: - lărgirea sferei de garantare prin includerea în schema de garantare şi a

depozitelor unor categorii de persoane juridice; - majorarea plafonului de garantare pe deponent garantat, persoană

fizică ori persoană juridică, de la 6 000 euro în semestrul II 2004 la 20 000 euro începând cu data de 1 ianuarie 2007;

- reducerea cotelor de contribuţie anuală datorată Fondului de către instituţiile de credit, de la 0,5 la sută în 2005 la 0,3 la sută în 2007;

- diversificarea formelor de investire a resurselor financiare disponibile ale Fondului prin introducerea instrumentelor „depozite la termen la instituţii de credit” şi, începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, „titluri de stat emise de statele membre ale Uniunii Europene, titluri emise de băncile centrale ale acestora şi titluri emise de Trezoreria Statelor Unite ale Americii”.

Pentru a pune în aplicare prevederile legii, au fost elaborate:

Normele nr.1/2004 privind stabilirea contribuţiei anuale majorate a instituţiilor de credit şi Regulamentele nr. 1, 2, 3 şi 4/2004 cu privire la plata contribuţiilor datorate, plata compensaţiilor şi informaţiile care trebuie furnizate deponenţilor de către instituţiile de credit, precum şi un


280

nou statut al Fondului, reglementări care au fost aprobate de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României.

Potrivit legislaţiei, principala resursă financiară a Fondului o reprezintă contribuţiile plătite de bănci şi casele centrale ale cooperativelor de credit. În anul 2004, instituţiile de credit au plătit Fondului o contribuţie anuală în valoare de 1 315,64 miliarde lei, ceea ce a reprezentat 0,8 la sută din soldul total al depozitelor persoanelor fizice existent la data de 31 decembrie 2003.

De asemenea, în anul 2004 s-a continuat plata compensaţiilor pentru deponenţii garantaţi de la Banca Română de Scont (cu termen final de plată 18 iunie 2005), Banca Turco-Română (cu termen final de plată 27 octombrie 2005) şi Banca Columna (până la 26 mai 2006). Pentru deponenţii care au constituit depozite la băncile în faliment – Banca Albina, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Română de Scont, Banca Turco-Română şi Banca Columna, Fondul a efectuat, până la 31 decembrie 2004, plăţi de compensaţii în sumă de 5 121,2 miliarde lei (reprezentând 98,8 la sută din totalul obligaţiilor de plată de 5 184,2 miliarde lei aferente unui număr de 797 706 deponenţi persoane fizice care deţineau depozite la cele şase bănci în faliment). În anul 2004 s-au efectuat plăţi de compensaţii în sumă de 1,14 miliarde lei.

Un alt obiectiv urmărit în activitatea desfăşurată de Fond l-au constituit monitorizarea şi sprijinirea permanentă a lichidatorilor în aplicarea procedurilor de faliment la băncile la care Fondul deţine calitatea de creditor (de regulă, creditor majoritar). Totodată, Fondul a continuat activitatea de lichidare la Banca Română de Scont şi la Banca Turco-Română, bănci în faliment, la care acesta a fost numit, conform legii, lichidator. Suma totală încasată până la data de 31 decembrie 2004 de la băncile în faliment a fost de 1 460,3 miliarde lei, respectiv 28,5 la sută din creanţele totale ale Fondului, din care 135,8 miliarde lei s-au încasat în anul 2004.

În anul 2004, Fondul a investit contribuţiile iniţiale şi contribuţiile anuale încasate, precum şi sumele recuperate din creanţele la băncile în faliment, în condiţii de eficienţă şi de risc minim, conform cadrului legal existent, acţiune care a contribuit la sporirea resurselor financiare ale acestuia.

În ultimii ani, atribuţiile Fondului s-au diversificat şi au crescut în complexitate, acesta dobândind prin lege noi calităţi, respectiv acelea de lichidator judiciar, administrator special, lichidator administrativ şi administrator interimar.


281

Centrala Riscurilor Bancare (CRB) Proiectul demarat de Banca Naţională a României în anul 2003

pentru modificarea Regulamentului nr. 1/1999 privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare s-a finalizat prin intrarea în vigoare la data de 1 septembrie 2004 a Regulamentului nr. 4/2004.

Principala modificare adusă de regulament constă în dezvoltarea bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare prin includerea unor noi informaţii de risc bancar care se referă la: - grupurile de debitori evidenţiate de instituţiile de credit; - restanţele mai mari de 30 de zile înregistrate de persoanele fizice în

restituirea creditelor în sume mai mici de 200 milioane lei; - fraudele cu carduri produse de către posesorii de carduri; - creditele acordate persoanelor juridice nebancare nerezidente.

Totodată, Regulamentul nr. 4/2004 permite integrarea informaţiilor din baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi (CIP) în cea a CRB prin completarea cu date referitoare la: numărul de incidente produse pe fiecare instrument de plată (din care, numărul incidentelor majore) şi perioada totală de interdicţie bancară.

Ca urmare a acestor modificări, gradul de utilizare a Centralei Riscurilor Bancare a crescut semnificativ. Astfel, în cursul anului 2004, instituţiile de credit au efectuat 1 075 799 interogări ale bazei de date a CRB (faţă de numai 404 875 în anul 2003), din care 1 035 186 (96,2 la sută) cu acordul debitorilor potenţiali. Prin aceste interogări au fost solicitate date despre riscul global, creditele şi restanţele debitorilor. Ponderea debitorilor noi pentru care s-au efectuat interogări autorizate a ajuns la nivelul de aproximativ 90 la sută în decembrie 2004 faţă de o pondere de 80 la sută în decembrie 2003. Creşterea numărului de interogări a avut o importanţă deosebită în menţinerea calităţii portofoliului de credite al băncilor, în condiţiile accelerării activităţii de creditare.

Menţinerea limitei minime de raportare la nivelul de 200 milioane lei, coroborată cu creşterea rapidă a creditului de consum, a condus la scăderea treptată a gradului de acoperire, prin baza de date a CRB, a valorii creditelor acordate de sistemul bancar (circa 79 la sută la finele anului 2004). Cu toate acestea, CRB rămâne o importantă sursă de


282

informaţii privind structura creditelor acordate de către instituţiile de credit persoanelor fizice şi juridice.

În acest context, merită subliniat faptul că şi în anul 2004 s-a înregistrat o creştere semnificativă a numărului debitorilor persoane fizice. Dacă în luna decembrie 2003 erau înregistrate în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare 38 672 persoane fizice faţă de care instituţiile de credit înregistrau expuneri superioare limitei de raportare, în decembrie 2004 numărul acestora a ajuns la 71 090 (+84 la sută). Valoarea creditelor acordate persoanelor fizice mai sus amintite a evoluat de la 17 420,4 miliarde lei, în decembrie 2003, la 37 429,1 miliarde lei în decembrie 2004 (+115 la sută). Numărul persoanelor fizice în totalul debitorilor înregistraţi în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare reprezenta 63 la sută la 31 decembrie 2004, faţă de 53 la sută la 31 decembrie 2003; valoarea creditelor acordate persoanelor fizice în totalul sumei datorate reprezenta 7,5 la sută în decembrie 2004 faţă de 4,8 la sută în decembrie 2003. Din totalul creditelor acordate persoanelor fizice, peste 93 la sută au reprezentat credite acordate în dolari SUA şi în euro.

Totodată, la 31 decembrie 2004, existau în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare 41 564 grupuri de debitori şi 145 981 persoane fizice cu restanţe mai mari de 30 de zile înregistrate în restituirea creditelor cu o valoare mai mică de 200 milioane lei; valoarea acestor restanţe a fost de 686,6 miliarde lei.

În perioada 1 august 2004 – 31 decembrie 2004 au fost raportate de către instituţiile de credit la Centrala Riscurilor Bancare informaţii despre 12 debitori care au produs fraude cu carduri de debit, cu o valoare totală a sumei fraudate de 489 milioane lei.

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) Analiza bazei de date a Centralei Incidentelor de Plăţi evidenţiază

faptul că numărul incidentelor de plată şi al titularilor care le-au generat au continuat să crească, însă într-un ritm mult mai redus decât în anii anteriori, ceea ce înseamnă că această entitate începe să-şi atingă scopul pentru care a fost înfiinţată, respectiv creşterea disciplinei în domeniul utilizării instrumentelor de plată. În anul 2004, faţă de anul 2003, numărul titularilor de cont înregistraţi cu incidente a crescut cu 1,5 la sută, numărul instrumentelor refuzate la plată s-a majorat cu 4 la sută, iar valoarea sumelor refuzate a sporit cu 15 la sută. În cursul anului 2004 au fost înregistrate 1 514 649 interogări (faţă de 841 925 în anul precedent), efectuate de bănci în nume propriu sau în numele clienţilor. Prin aceste


283

interogări au fost solicitate informaţii despre titularii de cont pentru a verifica dacă pe numele acestora s-au înregistrat incidente de plată.

Banca Naţională a României consideră că o informare corectă şi la timp poate stopa infracţionalitatea în domeniul plăţilor şi poate elimina din mediul de afaceri persoanele care eludează legile în vigoare şi produc prejudicii, uneori majore, partenerilor de afaceri. B. Acorduri pentru stabilitate financiară şi supraveghere prudenţială

Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României conţine prevederi ample care reglementează raporturile de cooperare cu celelalte autorităţi responsabile cu supravegherea pieţei financiare româneşti, respectiv cu alte autorităţi similare din străinătate, în special cu cele din statele membre ale Uniunii Europene.

Aceste prevederi au apărut ca o consecinţă a necesităţii întăririi cooperării dintre autorităţile de supraveghere a instituţiilor financiare din România, precum şi a implementării principiilor care stau la baza colaborării cu autorităţile similare din statele membre ale Uniunii Europene.

De asemenea, Capitolul XVII – „State membre” din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, prezintă modalităţile de realizare a cooperării concrete dintre autorităţile de supraveghere din România şi statele membre, prevederile acestui capitol fiind aplicabile însă de la momentul aderării României la UE.

În baza prevederilor celor două legi mai sus amintite, Banca Naţională a României a încheiat până în prezent acorduri de cooperare cu şapte autorităţi de supraveghere din străinătate, respectiv Banca Naţională a Moldovei, Agenţia de Reglementare şi Supraveghere din Turcia, Banca Centrală a Ciprului, Banca Italiei, Banca Greciei, Autoritatea de Supraveghere din Germania şi Banca Olandei, ultimul acord fiind semnat la data de 1 iulie 2004. Procesul de negociere a acordurilor cu Comisia Bancară din Franţa şi Autoritatea Pieţelor Financiare din Austria se află în fază finală, iar cel cu Autoritatea de Supraveghere din Ungaria a fost demarat la începutul anului 2005. Scopul acestor acorduri constă în stabilirea unor modalităţi de colectare şi schimb de informaţii, cu deosebire în cadrul acţiunilor de inspecţie la sediul instituţiilor de credit, pentru a facilita îndeplinirea atribuţiilor părţilor semnatare, atingerea standardelor internaţionale pentru o supraveghere eficientă şi promovarea siguranţei şi solidităţii în funcţionarea instituţiilor financiare.


284

Pe plan intern, un pas important în supravegherea pieţelor financiare l-a constituit adâncirea relaţiilor de colaborare dintre autorităţile de supraveghere (BNR, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), în baza protocolului tripartit încheiat în aprilie 2002, prin constituirea unui comitet de lucru la nivel de experţi pentru elaborarea indicatorilor de stabilitate financiară76.

De asemenea, în cursul lunii octombrie 2004 a fost semnat Protocolul de cooperare privind dezvoltarea Sistemului Naţional pentru Statistica Finanţelor Guverna-mentale între Ministerul Finanţelor Publice, Institutul Naţional de Statistică, Banca Naţională a României şi Comisia Naţională de Prognoză, prin care cele patru instituţii s-au angajat să coopereze în elaborarea şi schimbul de date, precum şi în transmiterea şi diseminarea acestora. C. Autorizarea şi reglementarea instituţiilor de credit

Banca Naţională a României a urmat şi în anul 2004 politica sa pe linia consolidării sistemului bancar prin asigurarea unui acţionariat solid, capabil să realizeze un control eficient asupra conducerilor băncilor prin sprijinirea acestora pentru realizarea activităţilor propuse a fi desfăşurate. Procesul de autorizare a instituţiilor de credit noi s-a înscris în acest deziderat al băncii centrale.

Autorizarea băncilor – persoane juridice române Pentru îndeplinirea atribuţiilor care revin Băncii Naţionale a

României potrivit Statutului acesteia, pe linia asigurării viabilităţii şi funcţionării sistemului bancar, strategia pe termen lung a băncii centrale este de a atrage bănci şi investitori puternici din Uniunea Europeană şi din alte state dezvoltate, în scopul consolidării sistemului bancar românesc prin asigurarea unei gestiuni prudente şi sănătoase a băncilor.

În cursul lunii septembrie 2004 Banca Naţională a României a autorizat funcţionarea Porsche Bank Romania S.A. Fondatorii băncii sunt persoane juridice care fac parte din concernul Porsche Holding GmbH, Austria. Porsche Bank Romania S.A. promovează produse bancare destinate, în principal, finanţării achiziţiei de autovehicule şi sprijinirii dealerilor în activitatea de vânzare a autovehiculelor.

76 În cadrul exerciţiului coordonat de elaborare a indicatorilor de stabilitate financiară (ISF) iniţiat de Fondul Monetar Internaţional, la care România a fost invitată să participe, BNR asumându-şi calitatea de instituţie coordonatoare pe ţară pentru acest exerciţiu.


285

Autorizarea caselor de economii pentru domeniul locativ – persoane juridice române În temeiul prevederilor Legii nr. 541/2002 privind economisirea şi

creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, în luna mai 2004 Banca Naţională a României a autorizat funcţionarea primei case de economii pentru domeniul locativ, Raiffeisen Banca pentru Locuinţe S.A.

Raiffeisen Banca pentru Locuinţe S.A. derulează activităţi specifice caselor de economii pentru domeniul locativ, respectiv acceptarea de depozite de la clienţi şi acordarea de credite cu dobândă fixă din sumele acumulate pentru activităţi în domeniul locativ, în sistem colectiv.

Autorizarea organizaţiilor cooperatiste de credit La data autorizării de către Banca Naţională a României, prima

reţea cooperatistă de credit era formată din CREDITCOOP Casa Centrală şi un număr de 565 de cooperative de credit afiliate. Începând de la data autorizării funcţionării lor, aceste organizaţii cooperatiste de credit se află sub supravegherea Băncii Naţionale a României, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, aprobată prin Legea nr. 200/2002, precum şi reglementărilor emise de Banca Naţională a României în aplicarea acesteia. În prezent, organizaţiile cooperatiste de credit autorizate se regăsesc în schema Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.

În scopul îndeplinirii cerinţelor prudenţiale de capital stabilite de reglementările emise de Banca Naţională a României, precum şi pentru îmbunătăţirea parametrilor de performanţă, în cursul anului 2004 în reţeaua CREDITCOOP au avut loc o serie de fuziuni, astfel încât la 31 decembrie 2004 funcţionau 133 de cooperative de credit, iar la data de 30 aprilie 2005, 127 de cooperative de credit. 1.6. Emisiunea de numerar

În cursul anului 2004 Banca Naţională a României şi-a îndeplinit atribuţiile ce îi revin ca bancă de emisiune, asigurând cantitativ, valoric şi în structură numerarul necesar circulaţiei băneşti. Astfel, prin comenzile lansate, s-a urmărit realizarea programului de fabricaţie aprobat de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României. Noile cantităţi de monede şi bancnote au fost fabricate pentru înlocuirea numerarului


286

uzat şi deteriorat şi pentru asigurarea numerarului necesar acoperirii creşterii prognozate.

În anul 2004 nu au fost puse în circulaţie cupiuri noi de bancnote sau monede. Începând cu 1 septembrie 2004 s-a dispus încetarea puterii circulatorii a bancnotei de 2 000 lei – emisiunea 1999, termenul limită de preschimbare fiind data de 31 martie 2005. Restul acţiunilor de retragere au vizat doar numerarul devenit impropriu ca urmare a gradului avansat de uzură, precum şi numerarul aflat în perioada de preschimbare, respectiv bancnotele de 50 000 lei – emisiunea 2000 şi 100 000 lei – emisiunea 1998, precum şi monedele de 5 lei, 10 lei, 20 lei şi 50 lei – emisiunile 1990-1993.

Având ca obiectiv permanent perfecţionarea nivelului de siguranţă a bancnotelor, Banca Naţională a României a colaborat cu alte bănci centrale şi imprimerii, precum şi cu organe abilitate ale statului.

Totodată, Banca Naţională a României a acţionat şi în direcţia implementării aplicaţiilor informatice, pentru crearea unui cadru modern, eficient şi securizat al circuitului numerarului şi documentelor.

Cea mai importantă activitate pe linia emisiunii de numerar a fost elaborarea strategiei de realizare şi punere în circulaţie a noilor însemne monetare, ca urmare a aprobării Legii nr.348/2004 privind denominarea monedei naţionale. Reducerea valorii nominale a însemnelor monetare reprezintă o acţiune complexă din punct de vedere al problemelor pe care le ridică şi al sferei de cuprindere. 1.7. Sistemul de plăţi în România

În perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, sistemele de plăţi trebuie să facă faţă unor provocări sporite, între care creşterea volumului tranzacţiilor efectuate. Banca Naţională a României, în vederea îndeplinirii atribuţiilor de promovare şi monitorizare a bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare şi preluarea acquis-ului comunitar relevant în domeniul plăţilor, a continuat eforturile de modernizare a infrastructurii sistemelor de plăţi – în sensul alinierii acesteia la practicile şi standardele europene şi internaţionale (stabilite de Banca Centrală Europeană şi Banca Reglementelor Internaţionale) – şi de adaptare a cadrului legislativ şi de reglementare în domeniu.

Pentru realizarea îndeplinirii obiectivului de modernizare a infrastructurii sistemelor de plăţi în anul 2004, eforturile Băncii Naţionale a României au fost îndreptate în direcţia finalizării proiectului de implementare a sistemului electronic de plăţi, structurat pe trei


287

componente: (i) sistemul cu decontare pe bază brută în timp real; (ii) casa de compensare automată; (iii) sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat. O dată cu aceste sisteme s-a urmărit implementarea celor mai avansate standarde internaţionale în domeniu, astfel încât, la momentul aderării, sistemul românesc de plăţi să fie pe deplin compatibil cu cele existente în zona comunitară.

Sistemul cu decontare pe bază brută în timp real, denumit ReGIS, a intrat în funcţiune la 8 aprilie 2005. Acesta procesează plăţile de mare valoare77 şi pe cele urgente. În prima lună de operare, media zilnică a operaţiunilor procesate s-a ridicat la peste 3 800 de operaţiuni, reprezentând peste 90 la sută din totalul fondurilor care tranzitează sistemele de plăţi româneşti.

La un interval de aproximativ o lună a intrat în funcţiune şi cea de-a doua componentă a sistemului electronic de plăţi, respectiv casa de compensare automată, denumită SENT. Acest sistem, al cărui proprietar este TransFonD–S.A., procesează zilnic aproximativ 200 000 de plăţi interbancare de mică valoare. Deşi în privinţa volumului tranzacţiilor, casa de compensare automată procesează un număr de plăţi incomparabil mai mare faţă de ReGIS, valoarea fondurilor, atât cea cumulată, cât şi cea netă se ridică la doar câteva procente din totalul fondurilor care tranzitează sistemele de plăţi româneşti.

Practic, o dată cu intrarea în funcţiune a casei de compensare automată, toate operaţiunile interbancare tip transfer credit sunt efectuate electronic. Singurele instrumente care sunt procesate în continuare pe suport hârtie sunt cele de debit, respectiv cecurile, cambiile şi biletele la ordin.

Prin intrarea în funcţiune a sistemului electronic de plăţi, România a reuşit, din punct de vedere tehnologic, să recupereze diferenţele faţă de sistemele europene similare, performanţele fiind printre cele mai bune în domeniu. Sistemul implementat răspunde nu numai unor cerinţe de performanţă deosebite, dar şi celor de securitate ridicată a tranzacţiilor şi datelor.

Cerinţele de asigurare a continuităţii activităţii sunt îndeplinite de existenţa centrului secundar, care nu este expus la aceleaşi riscuri ca sediul principal, precum şi de planul şi procedurile de urmat în cazul producerii unor evenimente neprevăzute.

În scopul preluării acquis-ului comunitar relevant pentru domeniul plăţilor şi al asigurării cadrului necesar funcţionării sistemului electronic

77 Cele care depăşesc valoarea de 500 milioane lei.


288

de plăţi, au fost modificate/elaborate Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, Legea nr. 253/2004 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi în sistemele de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare şi Ordonanţa Guvernului nr. 9/2004 privind unele contracte de garanţie financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 222/2004.

Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României prevede promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare. Îndeplinirea acestei atribuţii de către banca centrală se realizează prin monitorizarea sistemelor de plăţi, inclusiv a instrumentelor de plată, în scopul asigurării securităţii şi eficienţei acestora, pentru evitarea riscului sistemic şi prin posibilitatea furnizării de lichidităţi instituţiilor de credit în vederea fluidizării decontărilor instrucţiunilor de plată.

Legea nr. 253/2004 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi în sistemele de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare transpune în legislaţia naţională Directiva 98/26/CE privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi în sistemele de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare şi, în principal, stabileşte următoarele: - condiţiile în care ordinele de transfer şi compensarea sunt valabile şi

produc efecte juridice; - deschiderea procedurii de insolvenţă asupra unui participant nu are

efect retroactiv asupra drepturilor şi obligaţiilor sale decurgând din participarea sa la sistem sau legate de această participare, care au luat naştere anterior momentului deschiderii acestei proceduri;

- garanţiile constituite în cadrul unui sistem nu sunt afectate de procedura de insolvenţă deschisă asupra unui participant;

- drepturile şi obligaţiile din sistem ale participantului împotriva căruia s-a deschis o procedură de insolvenţă sunt determinate de legea care guvernează sistemul, iar în cazul în care garanţia este sub formă de instrumente financiare, drepturile participanţilor în favoarea cărora a fost constituită garanţia, precum şi drepturile Băncii Naţionale a României, ale băncilor centrale din statele membre ale Spaţiului Economic European şi ale Băncii Centrale Europene sunt determinate de legislaţia statului în cadrul căruia aceste drepturi sunt valabil înscrise;

- Banca Naţională a României va monitoriza sistemele de plăţi şi sistemele de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare care


289

se decontează prin intermediul unor sisteme de plăţi de importanţă sistemică sau de importanţă deosebită;

- din momentul aderării României la Uniunea Europeană, Banca Naţională a României va comunica Comisiei Europene sistemele care au fost desemnate ca intrând sub incidenţa acestei legi.

Ordonanţa Guvernului nr. 9/2004 privind unele contracte de

garanţie financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 222/2004, transpune în legislaţia naţională prevederile Directivei 2002/47/CE privind contractele de garanţie financiară şi stabileşte un regim special pentru anumite categorii de garanţii financiare, respectiv cele constituite între instituţiile financiare, precum şi pentru contractele de garanţie în baza cărora acestea se constituie.

O dată cu implementarea sistemului electronic de plăţi vor fi utilizate noi standarde privind codificarea conturilor bancare utilizate în operaţiuni de plăţi, modul de completare a menţiunilor obligatorii din ordinele de plată în mesajele SWIFT şi XML utilizate în sistemele electronice de plăţi, precum şi tehnicile echivalente pentru garantarea autenticităţii semnăturii.

Având în vedere evoluţiile manifestate pe plan internaţional în domeniul sistemelor electronice de plăţi, respectiv creşterea gradului de standardizare a informaţiilor transmise şi procesate prin sistemele de plăţi în vederea permiterii prelucrării automate (STP – Straight Through Processing) a instrucţiunilor de plată şi, implicit, creşterea eficienţei sistemelor prin eliminarea riscurilor operaţionale şi minimizarea timpului de decontare, sistemul electronic de plăţi din România a fost proiectat astfel încât să proceseze doar operaţiuni între conturi codificate în conformitate cu standardul bancar european (şi internaţional) privind numerotarea unică la nivel internaţional a conturilor bancare (IBAN – International Bank Account Number).

În scopul impunerii acestui standard, a fost emis Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2004 privind utilizarea codurilor IBAN în România. Prevederile acestui regulament stabilesc pentru instituţiile de credit şi Trezoreria statului obligativitatea generării, utilizării şi notificării către clienţi a codurilor standardizate IBAN asociate conturilor bancare ale clienţilor, utilizate în scopul efectuării de plăţi, în lei sau în orice altă monedă prin sistemele de plăţi sau prin schemele de tip bănci corespondent. Obligativitatea codificării IBAN se referă şi la conturile deschise, conform legii, de către Banca Naţională a României pentru


290

unele entităţi care nu sunt instituţii de credit şi nu deţin un cod de identificare bancară (BIC – Bank Identifier Code).

Aplicarea în România a standardului privind codificarea IBAN a conturilor bancare reprezintă în acelaşi timp un pas înainte în adaptarea sistemelor de plăţi din România la cerinţele pieţei unice, în condiţiile în care Regulamentul (CE) nr. 2560/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 19 decembrie 2001 privind plăţile transfrontaliere în euro, care se va aplica în mod automat şi României din momentul aderării acesteia la Uniunea Europeană, stipulează obligativitatea utilizării codurilor IBAN şi BIC în cazul plăţilor transfrontaliere în euro în cadrul Uniunii Europene.

De asemenea, în scopul asigurării condiţiilor pentru procesarea automată a instrucţiunilor de plată, transmiterea instrucţiunilor de plată în sistemul cu decontare pe bază brută şi în casa de compensare automată a fost prevăzută să se realizeze sub forma unor mesaje electronice de plată în format standardizat, respectiv SWIFT şi XML, care cuprinde un număr relativ mare de câmpuri standardizate din punct de vedere al tipului informaţiei.

În condiţiile în care standardizarea modului de completare a mesajelor electronice de plată nu a putut fi realizată prin convenţie între instituţiile de credit participante la sistem, Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României, conform propunerii iniţiale a băncii centrale bazate pe practica existentă în alte state, la solicitarea Asociaţiei Române a Băncilor şi a Ministerului Finanţelor Publice au fost elaborate Normele nr. 1/2005 privind modul unitar de completare a menţiunilor din ordinele de plată în mesajele electronice utilizate în sistemul ReGIS şi în casa de compensare automată.

Aceste norme reglementează modul de completare unitară a mesajelor electronice de plată utilizate în sistemele ReGIS şi SENT, precum şi obligaţia părţilor semnatare de a respecta modul unitar de folosire a mesajelor electronice de plată în cadrul sistemelor. Totodată, reglementarea prevede că, în cazul în care un participant primeşte prin sistemul de plăţi un mesaj electronic care nu respectă prevederile normelor, acesta poate condiţiona executarea instrucţiunii de plată aferente mesajului electronic primit de plata unui comision pentru acoperirea cheltuielilor de procesare manuală a mesajului.

Având în vedere tendinţa manifestată la nivel mondial de înlocuire totală a documentelor transmise pe suport hârtie cu cele transmise electronic, în scopul asigurării condiţiilor pentru creşterea vitezei de procesare a documentelor şi a eficienţei sistemelor de procesare, au apărut


291

o serie de soluţii moderne de transmitere electronică a informaţiilor între instituţiile financiare. În acest context, modificările aduse Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară prin Legea nr. 485/2003 au venit în întâmpinarea necesităţilor instituţiilor de credit şi ale administratorilor de sisteme de compensare şi decontare în privinţa transmiterii informaţiei. Astfel, prevederea din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară care stipula că o instituţie de credit este angajată prin semnătura a cel puţin doi conducători sau a cel puţin doi salariaţi ai acesteia, împuterniciţi de conducerea instituţiei, a fost completată cu o nouă prevedere, potrivit căreia, oricare din cele două semnături poate fi înlocuită cu o semnătură electronică extinsă (în conformitate cu prevederile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică) sau cu o tehnică echivalentă de garantare a autenticităţii semnăturii, aprobată în prealabil de Banca Naţională a României.

Această modificare legislativă deschide calea utilizării în România a unor soluţii alternative de transmitere electronică a unor documente de către instituţiile de credit şi de verificare a autenticităţii respectivelor documente, absolut necesare în contextul intrării în funcţiune a sistemului electronic de plăţi, dar şi în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, care presupune ca infrastructurile interne să fie compatibile cu cele din Uniunea Europeană. Astfel de soluţii alternative utilizează şi sistemul electronic de plăţi, respectiv procedura de autentificare şi de semnare electronică folosită în cazul mesajelor SWIFT, utilizată în sistemul de decontare pe bază brută în timp real şi în sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat, precum şi procedura de semnare electronică utilizată în casa de compensare automată.

Tot în acest context, Banca Naţională a României a emis Norma nr. 16/2004 privind tehnicile echivalente pentru garantarea autenticităţii semnăturii, care stabileşte criteriile pe baza cărora Banca Naţională a României analizează tehnicile echivalente pentru garantarea autenticităţii semnăturii asimilate semnăturilor olografe prevăzute în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, precum şi procedura de obţinere a aprobării Băncii Naţionale a României pentru utilizarea tehnicilor echivalente de garantare a autenticităţii semnăturii.

O altă direcţie de acţiune în adaptarea cadrului de reglementare pentru operaţionalizarea sistemului electronic de plăţi a reprezentat-o emiterea unor noi reglementări privind sistemele de plăţi care asigură compensarea fondurilor, precum şi instrumentele de plată care vor fi


292

utilizate în sistemul electronic de plăţi, respectiv ordinul de plată şi instrucţiunea de debitare directă.

În anul 2004 a fost elaborat proiectul Regulamentului privind sistemele de plăţi, care asigură compensarea fondurilor, intrat în vigoare la 8 aprilie 2005. Acesta reglementează procedura de autorizare de către Banca Naţională a României a sistemelor de plăţi care asigură compensarea fondurilor (inclusiv a documentaţiei necesare şi a termenelor în care Banca Naţională a României trebuie să răspundă solicitărilor de autorizare), precum şi procedura de administrare a riscului de de-contare impusă acestor sisteme în cazul în care administratorii respectivelor sisteme nu au impus proceduri de administrare a riscului de decontare proprii sistemului. În această categorie sunt incluse şi sistemele care asigură decontarea operaţiunilor cu instrumente financiare, sistemele de plăţi care asigură compensarea fondurilor aferente operaţiunilor cu carduri bancare, precum şi sistemul de plăţi pe suport hârtie administrat de Banca Naţională a României care asigură compensarea multilaterală a fondurilor aferente plăţilor de mică valoare. Actul normativ prevede şi sancţiunile care vor fi aplicate de către Banca Naţională a României instituţiilor de credit şi administratorilor sistemelor de plăţi în condiţiile nerespectării prevederilor acestuia.

Dat fiind faptul că propunerea Băncii Naţionale a României din cursul anului 2004 de a se renunţa la reglementarea de către banca centrală a unor instrumente de plată, potrivit practicii europene şi internaţionale, în special a celei din statele dezvoltate, urmând ca aceasta să se realizeze prin intermediul unor convenţii interbancare, nu a fost acceptată de către comunitatea bancară, la solicitarea formulată prin intermediul Asociaţiei Române a Băncilor şi Ministerului Finanţelor Publice, Banca Naţională a României a acceptat să se implice, în continuare, în reglementarea instrumentelor de plată tip ordin de plată şi instrucţiune de debitare directă, chiar dacă, spre exemplu, instrucţiunea de debitare directă urmează a se utiliza exclusiv prin casa de compensare automată, care este un sistem privat. Astfel, au fost emise Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operaţiuni de transfer credit şi Regulamentul BNR nr. 3/2005 privind debitarea directă executată prin casa de compensare automată.

Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operaţiuni de transfer credit asigură condiţiile pentru utilizarea ordinului de plată pentru efectuarea de plăţi atât prin


293

sisteme de plăţi, cât şi prin relaţii de corespondent78, precum şi pentru utilizarea acestui instrument de către plătitorii care nu deţin un cont deschis la o instituţie de credit sau în cazul în care beneficiarul nu are cont deschis la o instituţie de credit. În principal, actul normativ prevede: - elementele obligatorii pe care un ordin de plată trebuie să le conţină,

în cazul plăţilor interbancare şi intrabancare şi al celor în relaţia cu Trezoreria statului;

- posibilitatea apelării la proceduri de securitate în scopul determinării provenienţei unui ordin de plată transmis/primit;

- posibilitatea trunchierii unor informaţii, în cazul ordinelor de plată care iau forma unor mesaje electronice de plată;

- obligaţiile plătitorilor, instituţiilor de credit iniţiatoare, intermediare şi, respectiv, destinatare în acceptarea, refuzul sau executarea unui ordin de plată, inclusiv în finalizarea unui transfer credit;

- dreptul părţilor implicate de a solicita rambursarea fondurilor plătite în cadrul unui transfer credit nefinalizat, precum şi de a pretinde dobânzi pentru ne-efectuarea sau efectuarea defectuoasă sau cu întârziere a plăţilor ordonate;

- posibilitatea procesării directe a sumelor aferente transferurilor credit finalizate în conturile instituţiilor destinatare, respectiv creditarea conturilor beneficiarilor exclusiv în baza codurilor IBAN/BIC alocate acestora de către instituţiile destinatare.

Regulamentul nr. 3/2005 privind debitarea directă executată prin casa de compensare automată reglementează modul de executare a unei astfel de instrucţiuni. Regulamentul stabileşte, în principal: - cerinţele impuse beneficiarului şi instituţiei de credit la care acesta are

contul deschis pentru emiterea şi, respectiv, acceptarea spre executare a instrucţiunilor de debitare directă;

- elementele obligatorii pe care trebuie să le conţină o instrucţiune de debitare directă, necesitatea existenţei mandatului de debitare directă, precum şi a angajamentului privind debitarea directă;

- obligaţiile şi răspunderile părţilor implicate în executarea instrucţiunilor de debitare directă;

- modalitatea de revocare sau de modificare a unui mandat de debitare directă şi a unei instrucţiuni de debitare directă;

- dreptul părţilor implicate la rambursarea sumelor aferente instrucţiunilor de debitare directă neexecutate, inclusiv dreptul de a se

78 În cazul în care acestea vor fi liberalizate, conform recomandărilor formulate de Banca Centrală Europeană în urma evaluărilor realizate în cursul anului 2003.


294

solicita dobânzi pentru executarea cu întârziere a instrucţiunilor de debitare directă;

- soluţionarea diferendelor cu beneficiarul sau cu instituţia de credit la care beneficiarul are contul deschis.

În contextul măsurilor de îmbunătăţire a cadrului operaţional al

Băncii Naţionale a României, a fost luată decizia acceptării certificatelor de depozit emise de banca centrală ca instrument complementar de politică monetară, cu rol în sterilizarea excedentului structural de lichiditate. În baza deciziei menţionate, Regulamentul BNR nr. 1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de Banca Naţională a României şi facilităţile de creditare şi de depozit acordate de aceasta băncilor a fost modificat în mod corespunzător prin Circulara nr. 3/2004, care la art. 4 prevede că instrumentele în cauză sunt active eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare, alături de titlurile de stat. De asemenea, în Procedurile de lucru pentru aprobarea operaţiunilor cu certificate de depozit emise de Banca Naţională a României, aprobate prin Ordinul Guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 123/2004, s-a prevăzut faptul că instrumentele menţionate sunt acceptate drept garanţii colaterale atât în ceea ce priveşte operaţiunile de piaţă monetară, cât şi pentru decontarea plăţilor compensate multilateral şi bilateral.

În aceste condiţii, au fost modificate reglementările Băncii Naţionale a României în domeniul plăţilor şi decontărilor, astfel încât cadrul de reglementare să permită utilizarea certificatelor de depozit emise de Banca Naţională a României ca active eligibile pentru garantare în operaţiunile de plăţi compensate multilateral şi bilateral, respectiv au fost emise Regulamentul nr. 6/2004 pentru modificarea Regulamentului nr. 8/1996 privind regimul de decontare specială şi autorizare a caselor de compensaţii interbancare, republicat, şi Norma nr. 12/2004 privind modificarea Normei nr. 3/1998 privind plafoanele tehnice de garantare unilaterală, cu modificările şi completările ulterioare. Acestea stabilesc, în principal, valoarea acceptată de către Banca Naţională a României în cazul certificatelor de depozit, atât în situaţia în care acestea sunt luate în garanţie, cât şi în cazul executării acestora, ordinea de executare a garanţiilor, în situaţia în care portofoliul activelor gajate într-un anumit scop conţine toate cele trei tipuri de active eligibile. Astfel, în cazul lipsei de lichidităţi se execută, în ordine, titlurile de stat, depozitele interbancare şi certificatele de depozit. Totodată, reglementările în cauză prevăd că, în cazul executării garanţiilor sub formă de certificate de depozit ale BNR constituite de participanţi pentru decontarea plăţilor compensate


295

multilateral sau bilateral, acestea vor fi trecute automat în proprietatea Băncii Naţionale a României contra unei sume de bani stabilite de aceasta (în mod similar situaţiei existente în cazul titlurilor de stat), urmând ca participanţii să fie repuşi automat în posesia certificatelor de depozit dacă la finalul aceleiaşi zile de decontare participanţii respectivi dispun de suficiente disponibilităţi băneşti în cont pentru rambursarea sumei furnizate de banca centrală. Atât Regulamentul nr. 8/1996, cât şi Norma nr. 3/1998, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate prin Regulamentul nr. 1/2005 privind sistemele de plăţi care asigură compensarea fondurilor. (…)


296

BIBLIOGRAFIE 1. Axenciuc, Victor, Istoria economică a României, Ed. Fundaţiei

„România de mâine”, Bucureşti, 1997. 2. Basno, C., Monedă. Credit. Bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1997. 3. Bodnar, Maria; Pătrăşcoiu, Lidia; Roxin, Luminiţa, Finanţe –

monedă, ASE, Bucureşti, 1994. 4. Bostan, Ionel, Elemente de drept financiar, Ed. Dosoftei, Iaşi, 2002. 5. Chirică, Lefter; Ionescu, Romeo Victor, Sinteze de economie politică,

Ed. Economică, Bucureşti, 1997. 6. Drosu-Şaguna, Dan; Donoaica, Const. Fl., Drept bancar şi valutar,

Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1994. 7. Gide, Charles, Rist, Charles, Istoria doctrinelor economice (De la

fiziocraţi până astăzi), Ediţie tradusă de George Alexianu, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926.

8. Jinga, V., Moneda şi problemele ei contemporane, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1981.

9. Kiriţescu, Costin C., Idei contemporane în acţiune, Editura Enci-clopedică, Bucureşti, 1996.

10. Kiriţescu, Costin C., Moneda. Mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

11. Lazăr, Costinel (et al.), Teorie economică generală, Ed. Economică, Bucureşti, 1993.

12. Lazăr, Costinel (et al.), Teorie, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.

13. Manolescu, Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.

14. Medeşan, Ioan, “Reglementarea calculului şi contabilitatea dobânzii”, în Revista Adevărul Economic, nr. 37/2002.

15. Muţiu, Alexandra, “Fenomenul inflaţionist”, în Revista Gestiunea şi contabilitatea firmei, nr. 10/2001.

16. Niţulescu, Gabriel, “Moody’s dă note băncilor româneşti”, în Revista Capital, nr. 35/30 aug. 2001.

17. Păzitor, Ştefan, “Etapele ce se parcurg la analiza acordării creditelor”, în Revista Finanţe – Credit – Contabilitate, nr. 5/2000.


297

18. Păzitor, Ştefan, “Principalii indicatori economico-financiari auditaţi de bănci la acordarea creditelor”, în Revista Finanţe – Credit – Contabilitate, nr. 9/2000.

19. Popescu, Coralia, “Inflaţia cu două cifre …”, în Revista Adevărul Economic, nr. 2(510)/14 – 21 ian. 2002.

20. Rotaru, Constantin, Sistemul bancar românesc şi integrarea europeană, Ed. Expert, Bucureşti, 2000.

21. Smith, Adam, Avuţia naţiunilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965. 22. Speteanu, Ioana, “Euro nu va înlocui banii esticilor înainte de 2007”,

în Revista Capital, nr. 25/20 iunie 2002. 23. Turcu, Ion, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1994. 24. Vlăsceanu, O., Vlăsceanu, I., “Infracţiuni privind cecul”, în Revista

Tribuna Economică, nr. 11/2001. 25. Vochescu, I.; Bercheşan, V., Bancnota şi falsificatorii de bancnote,

Ed. Şansa, Bucureşti, 1996. 26. Whitehead, Geoffrey, Economia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997. 27. Zaharescu, Barbu, Economie politică, Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1948. 28. Zane, Gh., Introducere în studiul problemei valorii, Institutul modern

de arte grafice "Ştefaniu & Ştaierman", Iaşi, 1925. 29. Zane, Gh., Elemente pentru studiul economiei politice, Institutul de

arte grafice "A. Terek", Iaşi, 1938. 30. Zane, Gh., Chestiuni de economie politică, Institutul de arte grafice

"A. Terek", Iaşi, 1939. 31. ***, Norma nr.1/24 ian. 2000, privind procedura de decontare a

operaţiunilor interbancare ale băncilor aflate în regim special de decontare, publicată în M.Of. nr. 40/31 ian. 2000.

32. ***, O.U.G. nr. 138/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, publicată în M.Of. nr. 671/24 oct. 2001.

33. ***, Regulament nr. 1/23.02.2001, emis de BNR, privind organizarea şi funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi în cadrul BNR, publicat în M.Of. nr. 120/9 mart. 2001.

34. ***, Legea bancară nr. 58/5 martie 1998 (modificată şi republicată). 35. ***, Legea privind Statutul B.N.R. nr. 312/ 2004. 36. ***, Legea nr. 348 din 14 iulie 2004 privind denominarea monedei

naţionale; 37. ***, Raport BNR – 2006, www.bnr.ro.

Documents

Drept bancar (1)