Dimitrie Bolintineanu

Autorul Florilor Bosforului şi al Legendelor istorice a văzut lumina zilei în

mijlocul unei familii stabilită în câmpia Dunării, la conacul din Bolintin, toponim al unei

aşezări rurale aflată în apropiere de Bucureşti, pe care bolintinenii, oamenii locului, l-au

înălţat la rang de patronim. În prima jumătate a secolului al XIX-lea acest procedeu era

utilizat de familiile proprietare de moşii, mândre de originea lor neaoşă; boierimea

autohtonă, sărăcită şi anonimă, se delimita astfel de protipendada alogenă, venită în

Ţările Române o dată cu domniile fanariote. De altfel, în Manoil şi Elena romancierul

elogia traiul patriarhal al familiilor boiereşti stabilite la ţară şi evoca cu plăcere atmosfera

de la moşiile Petreni şi Făneşti unde protagoniştii primeau cu plăcere protipendada fugită

din Bucureştiul toropit de arşiţa verii. Bolintineanu consfinţea astfel o atitudine diferită

de a confraţilor din Moldova1, care ironizaseră boierul din provincie, şi se alătura lui I. E.

Rădulescu care preferase ca subiecte ale satirei sale din fiziologii poetul fantast şi

funcţionarul corupt, figuri la modă în lumea bucureşteană. Pentru munteni, mai mult

decât pentru moldoveni, boierimea autohtonă reformatoare îşi găsea rostul la sate, şi

nicidecum în atmosfera viciată a oraşului, poluată cu oameni de toate rasele şi etniile,

aflaţi în slujba domnitorului ori a reprezentanţilor diplomaţiei imperiilor garante ale

echilibrului militar şi economic în Europa Orientală.

D. Bolintineanu se considera aşadar el însuşi reprezentant al micii boierimi rurale

sărăcite, mândră de originea românească şi de eroismul dovedit în momentele de

cumpănă ale istoriei. Orfan din copilărie, el îşi evocase în mai multe ocazii, atât în poezii

cât şi în romane, familia: părinţii, sora şi fratele, dispăruţi înainte de vreme2. Lui Dem,

unul dintre eroii romanului Doritorii nebuni3, un alter ego, îi atribuia chiar o origine

eroică: era fiul unuia dintre căpitanii lui Tudor Vladimirescu, omorât de turci în timpul

represaliilor declanşate în Bucureşti în anul 1821. De asemenea, în jurnalul de călătorie la

1 Fiziologiile sunt primele exerciţii de portretistică în proza literară din anii 1840; cele mai cunoscute lucrări aparţineau lui Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, autori de fiziologii ale provincialului, boieri ţinutaşi rătăciţi în lumea oraşului. I. E. Rădulescu crease fiziologii ale poetului şi ale funcţionarului parvenit, exemple ale unui mod de viaţă nepotrivit sufletului tradiţional românesc. Vasile Alecsandri sintetiza fiziologiile literare din cele două provincii şi creiona în 1852 chipul Coanei Chiriţa, protagonista unui ciclu de patru texte comice, elaborate pe parcursul a peste 25 de ani.2 D. Bolintineanu, La ziua aniversală (1851), Umbra soru-mei Caterina (11 iunie 1863), poezii incluse în ciclul Reverii conţineau confesiuni ale poetului cu privire la familie, în D. Bolintineanu, Opere, volumul I, Minerva, Bucureşti, 1981, p. 361 şi 444.3 D. Bolintineanu, Doritorii nebuni, Opere, volumul V, ed. cit.

românii din Macedonia4, peregrinul îşi justifica alegerea unui asemenea itinerar din

curiozitatea de a cunoaşte românimea din jurul Ohridului, locul natal al tatălui. Un alt

gest îi descoperea ataşamentul constant pentru românii din Balcani: între tinerii al căror

debut literar îl întâmpina cu entuziasm în 1859 se afla şi G. H. Grandea, macedoromân

stabilit la nordul Dunării. Fiul lui Enache Cosmad din Ohrid era aşadar mândru de

originile sale, romanţând în spirit romantic biografia tatălui, un întreprinzător activ,

hotărât să răzbească în viaţă2. După mamă aparţinea unei familii de boieri munteni,

retrasă la ţară, şi care îşi conservase obiceiurile, limba, portul şi morala creştină3.

T. Vârgolici,4 unul dintre ultimii biografi ai lui D. Bolintineanu, susţine că poetul

s-ar fi născut în anul 1825, prin luna februarie sau martie şi nu 1819, 1824 sau 1826, cum

au afirmat alţi istorici literari.

Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o în mahalaua Dudescului din Bucureşti, în

familia pitarului Pădeanu; a învăţat ceva carte de la un dascăl privat; iar studiile şi le-a

încheiat la Colegiul Naţional Sfântul Sava, probabil în anul 1842. Celebru după debutul

poetic din „Curierul de ambe sexe” al lui I. E. Rădulescu, domnitorul Gheorghe Bibescu,

prezent la festivitatea de sfârşit de an şcolar din vara anului 1843, confirma angajarea

junelui poet ca funcţionar la secretariatul de la Curtea Domnească.

D. Bolintineau nu a lăsat mărturii despre anii de studii dar şi-a arătat adesea

recunoştinţa faţă de profesorii colegiului bucureştean. În coloanele gazetei „Dâmboviţa”

deplângea moartea prematură a profesorului de franceză, T. Théot5, iar lui Florian Aaron

îi atribuia meritul de a fi inaugurat predarea istoriei naţionale în Ţara Românească.

Între 1843 şi 1846, Dumitrache-Tache Bolintineanu se afla în cercul tinerilor

francmasoni bucureşteni, Bălcescu amintindu-i de mai multe ori prezenţa la întrunirile

1 D. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora , în Opere, volumul VI, ed. cit., 1985, p.292: „dacă Valahia fuse patria maicii mele, Macedonia fuse aceea a părintelui meu, limba lui fuse aceea a acestor români; sângele lui, sângele lor; speranţele şi suferinţele lui, speranţele şi suferinţele acestui milion de români …”.2 G. Călinescu, Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980, p. 227.3 D. Bolintineanu evoca în Doritorii nebuni, o femeie energică şi inimoasă, Cocoana Elenca, care avea în îngrijire pe adolescentul orfan, Dem. Între femeile cu acest prenume din epocă era şi, Elenca Dudescu, mama poetului Iancu Văcărescu şi sora bunicii lui Ion Ghica, personaj pitoresc, care veghea la cunoaşterea de către tinerii boieri a genealogiilor de familie; apud Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, 1967, Editura pentru literatură, p. 156.4 T. Vîrgolici , în notele la D. Bolintineanu, Opere, Volumul I, ed. cit., p. 952/954;5 Conform notelor poetului la volumul Poezii din 1865, apud. T. Vîrgolici, ed. cit., volumul I, p. 925.

secrete ale Frăţiei. Tot N. Bălcescu1 trimetea lui Ion Ghica aflat în Moldova poeziile

tânărului lor prieten pentru a fi publicate în revista „Propăşirea” din Iaşi şi la intervenţia

sa acestuia ele erau publicate în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, revista

românilor transilvăneni.

Aptitudinile literare şi calităţile intelectuale îi erau recunoscute de aristocraţia

reformatoare şi francmasonă a Bucureştiului, care în toamna lui 1846 îi oferea şansa de a

studia în Franţa. Al. G. Golescu şi N. Golescu, încredinţaţi de aportul tânărului la

propăşirea ţării, adunaseră în acest scop o bursă de 200 de ducaţi de aur de la mai mulţi

boieri filantropi. Prezenţa lui Bolintineanu la Paris în anii 1846-1848 nu a lăsat urme

deosebite, în afara unei colaborări constante la Curierul românesc din Bucureşti şi Foaie

pentru minte inimă şi literatură din Braşov. Semnele unei tinereţi zvăpăiate, prea puţin

dornică a se dedica unui studiu sârguincios, răzbăteau în corespondenţele românilor aflaţi

în Paris. Aproape 100 de tineri participau cu entuziasm la cursurile istoricilor Jules

Michelet şi Edgar Quinet de la Collège de France, se zbăteau să aducă argumente pentru

o mai profundă cunoaştere a problematicii româneşti de către intelectualitatea franceză,

participau la mişcările de stradă şi se pregăteau a declanşa la ei acasă acţiuni similare.

Ion Ghica2 îl nota şi pe Bolintineanu între tinerii studenţi convocaţi de N.

Bălcescu la locuinţa sa din Paris, în timpul Revoluţiei pariziene din februarie 1848 şi care

hotărâseră revenirea în ţară. Cu toate că autorităţile îi refuzaseră paşaportul pentru

Bucovina, Bolintineanu se afla în vara lui 1848 pe baricadele Revoluţiei din Bucureşti,

mereu în primele rânduri, cu gesturi întipărite în conştiinţa participanţilor: îşi „trântea

şapca din cap” în faţa palatului domnesc atunci când Banof ameninţase că aduce oştirea

pentru a opri furia populară, se urca într-o birjă şi silea vizitiul să intre în curtea palatului

când aflase că guvernul provizoriu fusese arestat de Odobescu şi Solomon, convinsese pe

Eliade, speriat de evenimente, să nu plece din ţară în Transilvania şi îl ajutase să se

ascundă în Bucureşti, până la liniştirea spiritelor3.

În timpul guvernării revoluţionare i se încredinţa redacţia gazetei „Popolul

suveran”, iar după ocuparea Bucureştilor de către armatele străine era arestat şi îmbarcat

1 N. Bălcescu, Opere, volumul IV, Corespondenţă, Editura Academiei Populare Române, Bucureşti, 1964.2 Ion Ghica, Documente literare inedite, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959, p. 39/41.3 Ion Ghica, Documente literare inedite, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959, p.39-41.

într-una din gimiile1 care transporta la Cladova, „prin ploaie şi frig”, pe cei 14 proscrişi2.

După eliberarea nesperată a deţinuţilor, Bolintineanu îl însoţea pe Bălcescu în

Transilvania unde spera să tipărească o gazetă a românilor revoluţionari. În martie 1850

se afla în Paris, unde continua să spere în apariţia unei publicaţii literare a exilului care să

adune în jurul unui program comun pe românii risipiţi şi măcinaţi de sărăcie. Dihonia se

încuibase însă atât de adânc în sânul emigraţiei încât ajungea şi el să se dueleze cu un

coleg de baricadă, Mălinescu. Reuşea cu sprijinul material al lui Alecsandri să redacteze

în anul 1851 „Albumul pelerinilor români”, primul jurnal de versuri din istoria presei

noastre literare. În acelaşi an, el părăsea Parisul cu speranţa de a obţine permisiunea

autorităţilor de a-şi vizita familia. După două luni de zadarnică aşteptare a surorii sale în

Rusciuc, port de pe malurile bulgare ale Dunării, în luna noiembrie el călătoreşte la

Constantinopol. Aici se aflau Ion Ghica şi Al. Zanne, stabiliţi în Turcia şi în familiile

cărora a fost găzduit în următorii ani. Îndrăgostit adesea de femeile frumoase ieşite în

cale, el plănuia alianţe matrimoniale care să-i aducă averi considerabile şi care să-i facă

traiul confortabil. C. Negri, coleg de baricadă, marturisea că fusese obligat să-i refuze lui

D. Bolintineanu cererea de a se căsători cu fiica sa nelegitimă şi fără prea multă zestre.

În exil, D. Bolintineanu continuă a-şi publice operele fie în volume, fie în gazetele

româneşti din Paris, Cernăuţi, Iaşi, Galaţi, Bucureşti. Prezent în conştiinţa cititorilor din

Ţările Române prin numeroasele sale colaborări literare, el revenea triumfal acasă în

toamna anului 1857. La Bucureşti se adapta cu greu şi asemenea altor foşti colegi de exil

se dedica publicisticii, militând pentru Unirea Principatelor şi pentru alegerea unui domn

unic în persoana lui Al. I. Cuza. După 1860 se alătura domnitorului ales, dovedindu-se un

consilier priceput, devotat, intransingent, hotărât a nu face compromisuri; acesta îl numea

în diverse funcţii, cea mai înaltă fiind aceea de ministru al Instrucţiunii Publice şi al

Cultelor într-unul din guvernele prezidate de Mihail Kogălniceanu, din octombrie 1863

până în iulie 1864. În această demnitate el a iniţiat proiectul de reformă a învăţământului,

cu deosebire a celui rural şi a celui pentru fete; s-a străduit ca documentele aduse în ţară

1 Corăbii turceşti de transportat mărfuri.2 Evocarea acestui episod a cunoscut o carieră internaţională. J. Michelet prezenta în legenda sa despre Revoluţia Română, publicată în 1853, peregrinarea pe Dunăre a proscrişilor urmăriţi cu devotament de Maria Rosetti, soţia franco-scoţiană a lui C. A. Rosetti. D. Bolintineanu relata în memorialul Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria (1858) episodul aventuros al transportării sub escortă a revoluţionarilor exilaţi, în susul Dunării, cu gimia. C. A. Rosetti lasă mărturii ale acestui episod în lucrările sale memorialistice.

de N. Ionescu, trimis în Italia, la Palermo, pentru a obţine informaţii despre moartea lui

N. Bălcescu,1 să intre în patrimoniul naţional; a militat pentru independenţa Bisericii

Ortodoxe faţă de stat şi pentru reformarea morală şi intelectuală a clerului.

Activitatea susţinută în echipele guvernamentale ale domnitorului Al. I. Cuza a

încetinit ritmul activităţii publicistice, dar nu i-a înfrânat activitatea literară: în anii 1860-

1864 el oferea cititorilor mai multe volume de: poezii, romane, note de călătorie, biografii

istorice, memorii şi comentarii istorico-politice. După 1864, când se retrăgea din prim-

planul vieţii politice, el îşi împlinea dorinţa de a tipări o ediţie integrală de poezie

originală, precum şi o ambiţioasă versiune a acesteia în limba franceză.

Alungarea lui Al. I. Cuza din ţară şi aducerea unui prinţ german redeştepta

energiile publicistice ale lui Bolintineanu. El redacta un nou jurnal de poezie,

Eumenidele2, după modelul celui creat în anul 1851 la Paris, folosind însă pana

înveninată a satirei politice şi a pamfletului denunţător. Asemenea altor colegi de

baricadă, D. Bolintineanu nu înţelegea că venise momentul retragerii din viaţa publică, al

distanţării de o societate care se răzvrătea şi se dezicea de idealurile paşoptiste. Lipsit de

resurse materiale, fără familie, el nu putea urma exemplul unora dintre prietenii de idei

precum C. Negri, cel care în liniştea din Târgu Ocna se dedicase unui proiect utopic de

cultivare a unei ferme pomicole exotice, asemănătoare plantaţiilor din colonii.

Convins că scrierile sale mai aveau ecou în opinia publică, el se îndârjea să

tipărească pentru puţinii abonaţi, uneori nici 40, drame şi biografii istorice, printre care şi

memoriul Cuza şi oamenii săi, amalgam de jurnal politic şi biografie, un adevărat cântec

de lebădă al poetului care dezertase de la misiunea lui nobilă pentru a se risipi în politică.

În 1871 era internat la spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureşti, la intervenţia doctorului

Davila. Licitarea puţinelor sale bunuri în scopul stingerii unor datorii vechi şi a achitării

cheltuielilor de spitalizare avea ecou dureros în epocă. Bolintineanu se afla şi acum, la fel

ca în anii exilului, în grija familiei Zanne, iar cei care îi veneau în ajutor erau numai

prietenii moldoveni: Vasile Alecsandri, C. Negri şi Ecaterina Balş. Obiectele scoase la

licitaţie erau cele obişnuite pentru un intelectual sărac: birou, fotolii, bibliotecă şi 101

1 Testamentul istoricului, paşaportul şi procesul verbal al proprietarului hotelului Trinactria fuseseră aduse în ţară de N. Ionescu; acesta declara ca era imposibil de adus în ţară osemintele lui N. Bălcescu deoarece fusese înhumat în groapa comună a Cimitirului Capucinelor din Palermo.2 Eumenidele sau Eriniile sunt zeiţe răzbunătoare, care pedepsesc pe răufăcători. Ele sunt zeiţele furiei în mitologia grecească.

cărţi, elegant legate, cuprinzând colecţii de opere complete ale unor mari scriitori,

dicţionare, istorii şi geografii universale. Romancierul care denunţase absenţa cărţilor din

bibliotecile palatelor din Bucureşti se răzbuna pentru ultima dată pe contemporanii

bogaţi: le oferea posibilitatea să achiziţioneze carte elegantă şi rară, care nu suporta uzura

timpului şi a modei. Foştii colegi de revoluţie şi de exil, după ce se înflăcăraseră în

discursuri patetice solicitând statului o pensie, se aliniau în cele din urmă deciziei lui Ion

C. Brătianu, care amâna sine die ajutorul solicitat.

În 20 august 1872 se consemna în spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureşti

trecerea în lumea umbrelor a celui care a fost înainte de orice poet, în sensul larg de

destin hărăzit unor puţini iniţiaţi, aşa cum l-a instituit Antichitatea greco-latină. Prezenţa

sa în orizontul cultural românesc din secolul romantic a îndreptăţit pe istoricii literară să-l

considere pentru faptul că şi-a asumat poezia ca destin „cel mai poet dintre poeţii

paşoptişti”1.

Omul Bolintineanu împărtăşise destinul epocii în care trăise: cu origini modeste

sublimate în mândria de a aparţine unei viţe autentice româneşti; cu studii în ţară şi

străinătate, fără a avea interesul de a obţine o specializare şi o diplomă care să-i

înlesnească practicarea vreunei meserii liberale, din veniturile căreia să trăiască în

siguranţă; antrenat într-o spectaculoasă viaţă secretă, francmasonică, care i-a permis să se

afle în intimitatea unor personalităţi ilustre ale timpului său2 şi să acceadă în vârful

piramidei politice; celibatar în permanentă căutare a unei femei cu dotă; explorator al

unor ţinuturi geografice exotice, a căror istorie şi cultură a ţinut să o descifreze, căutând

urmele românimii risipite prin lume. El nu ne-a lăsat copii, palate, biserici sau alte

ctitorii, ci mai bine de cincizeci de volume în română şi franceză, peste 800 de titluri de

poezii, câteva gazete, unele versuri şi imagini artistice pe care urmaşii săi le-au preluat şi

modelat în expresii noi.

D. Bolintineanu străbătea în cei 30 de ani de activitate literară, 1842-1872, drumul

de la romantismul sentimental al vârstei juvenile, la satira şi epopeea clasică. Debutul

1 Paul Cornea, studiu introductiv, D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ed. cit., p. XVIII.2 Este vorba de I. Ghica, N. Bălcescu, fraţii Golescu, C. Negri ş.a.. Tinerii intelectuali ai generaţiei lui Bolintineanu fuseseră integraţi în loja francmasonică a Marelui Orient, cea care instaurase la Paris, în februarie 1848, prima republică europeană. Participarea entuziastă a studenţilor români în evenimentele pariziene este consemnată de istoricii francmasoneriei franceze, vezi André Combes, Février-juin 1848, la République Maçonique, în „L’Histoire, spécial”, nr. 256, iulie-august 2001, p. 42-54,.

poetic, aflat sub influenţa lirismului francez, elegiac şi pesimist din preajma anului 1840,

îi trăda înclinarea pentru problematica erotică, ilustrată cu predilecţie în ciclurile de

poezii Florile Bosforului, Macedonele, Reverii; în romanele Manoil şi Elena; în biografia

istorică dedicată Cleopatrei, regina Egiptului, în dramele istorice inspirate din evul mediu

românesc. Asemenea maeştrilor literari francezi, Lamartine şi Hugo, el se considera un

tribun al timpului său care îşi înflăcăra poporul şi îl îndemna la emancipare socială şi

naţională. Interesul pentru epoca sa îl consemna nu numai în poezie, ci şi în diversele

proze, de la notele de călătorie la memoriile politice, reportajele şi pamfletele în versuri.

În afară de erotică, feminitate, trecutul şi prezentul umanităţii, Bolintineanu

număra printre sursele sale de inspiraţie: folclorul în cele două ipostaze, fabulos-feerică şi

fantastic-macabră, românitatea în accepţie mitologică şi istorică. Poetul iubirii şi al

istoriei cutezătoare ilustra moartea în mai multe imagini, fie ca sfârşit implacabil al

fiinţei, fie ca trecere perpetuă a civilizaţiilor.

Adunată abia la sfârşitul secolului al XX-lea într-o ediţie completă, alcătuită şi

organizată în douăsprezece volume de T. Vîrgolici, opera lui D. Bolintineanu cuprinde

aproape în mod egal versuri şi proză. Varietatea de genuri şi specii literare este

impresionantă. În poezie el experimentează: cântecul erotic, meditaţia istorică, filozofică

şi religioasă, legenda şi balada istorică, basmul fantastic, pastorala, idila, oda, satira,

elegia, epopeea. Proza cuprinde: romane, însemnări de călătorie, biografii istorice,

reportaje şi articole de presă, comentarii şi memorii istorico-politice.

Producţia artistică fertilă aplicată aceloraşi teme şi motive literare naşte

sentimentul saţietăţii şi estompează unitatea reală, de profunzime, a operei. Apelul la

aceleaşi imagini artistice ale unui motiv literar, indiferent de gen sau specie, şi folosirea

unor clişee retorice au făcut ca unele dintre lucrările sale să fie considerate redundante.

PoetulDebutul lui D. Bolintineanu din anul 1842 cu O fată tânără pe patul morţii 1,

elegie publicată în „Curierul de ambe sexe” al lui I. Eliade Rădulescu, releva câteva

aspecte tematice şi sonore ale creaţiei viitoare: influenţa romantismului francez,

omagierea frumuseţii feminine şi a iubirii voluptoase, critica severă a imoralităţii din

societatea contemporană, lauda castităţii şi a candorii juvenile, valorificarea sonorităţii

11 Rădulescu, I. Heliade, „Curierul de ambe sexe”, numărul 10, periodul IV, 15 mai, 1842; apud Vîrgolici Teodor, note la D. Bolintineanu, Opere, volumul I, Editura Minerva, 1981, p. 924;

versului2, plăcerea de a încrusta în poemele sale cuvinte străine pentru a resuscita

clinchetele stranii ale unor timpuri vechi, de mult dispărute. I. E. Rădulescu elogiase

„legănata şi lina cadenţare, repaosul regulat al semistihului”3 care îl individualizau între

colegii de generaţie. Cuprinsă în primul volum din 1847, poezia a cunoscut o largă şi

rapidă difuzare în celelalte provincii româneşti, cu deosebire după 1850, când

Bolintineanu împărţea „pâinea amară a exilului”4 cu ceilalţi revoluţionari munteni: a

fost publicată în Bucovina, la Cernăuţi, în 1849; în Moldova, la Galaţi, în 1850; în

Transilvania, la Braşov, în 1852. Anton Pann i-a compus muzica în 1850, iar T. Théot5,

profesor la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, a tradus-o în franceză. Autorul a inclus

poemul său de debut în toate ediţiile ulterioare de poezii originale, din 1855 până în

1865, precum şi în ciclul de Reverii din integrala franceză, Brises d`Orient, din anul

1866. Ultimul omagiu adus acestei poezii în timpul vieţii autorului, îi aparţinea lui

Mihai Eminescu, care îl aşeza pe D. Bolintineanu în Panteonul literaturii române

alături de I. E. Rădulescu, C. Negruzzi şi Andrei Mureşanu:

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindăZace palida vergură cu lungi gene, voce blândăViaţa-i fu o primăvară, moartea o părere de rău;Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbărbătare,Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amareŞi astfel Bolintineanu începu cântecul său. (Epigonii)

În anul 1870, când Eminescu îşi publica poemul dedicat „zilelor de-aur a

scripturelor române”, gloria literară a poetului muntean era în declin. Bolnav şi sărac,

el era ignorat de foştii căuzaşi, unii dintre ei ajunşi înalţi demnitari. La numai 45 de

ani el părea învechit, ieşit din istoria prezentă, în contratimp cu gusturile noii perioade.

22 Stilul lui Bolintineanu a fost în atenţia mai multor lingvişti şi stilişti dintre care cităm: Paula Diaconescu, Elemente de istorie a limbii literare moderne, Partea a II-a, Evoluţia stilului artistic în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1975, care preciza că „uimitoare prin uşurinţa şi mizicalitatea versificaţiei, primită cu entuziasm de critica vremii, poezia lui D. Bolintineanu constituie un pas în evoluţia formală a poeziei româneşt ”; p. 55; Domniţa Ichim-Tomescu, Observaţii asupra adaptării morfologice a toponimelor străine în limba română, în „Limba Română,” nr. 3, anul XXVII, 1978; Gabriela Duda, Unitate şi diversitate prozodică în poezia romantică românească. 33 Rădulescu, I. Eliade, idem.44 Alecsandri, Vasile, Pâinea amară a exilului, scrisoare către Ion Ghica, elaborată în iarna anilor 1880-1881, trimisă lui Iacob Negruzzi în anul 1881 şi publicată postum, în 1890, în „Convorbiri literare”; apud V. Alecsandri, Dridri, Proză II, B.P.T, Minerva, Bucureşti, 1994, p. 353.55 D. Bolintineanu precizează în notele la ediţia de Poezii din 1865 că traducerea în franceză aparţine lui T. Théot. Date suplimentare despre acest erudit şi sensibil francez care şi-a găsit sfârşitul în Bucureşti, după ce slujise învăţământul românesc aproape 20 de ani; vezi Cojocaru, Mihaela, Opinii franceze despre români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p.62-64.

Poetul a dorit încă din timpul studiilor pariziene să devină pentru Ţara

Românească un creator corespondent lui Vasile Alecsandri în Moldova. El întâmpinase

cu entuziasm antologia de Balade şi cântece bătrâneşti din 1852 şi se angajase să

redacteze prefaţa pentru următoarea ediţie. Corespondenţele lirice dintre cei doi autori

sunt mai ales tematice, în spiritul Introducţiunii lui Mihail Kogălniceanu la „Dacia

literară” din 1840, folclorul, istoria, tradiţiile, credinţele, frumuseţile patriei fiind surse

principale de inspiraţie. Bolintineanu recunoştea în tematica şi melosul liricii populare

un model de urmat, pe care le valorifica în Basme şi Legende istorice. Poeziile

intimiste din ciclul Reverii se apropiau prin tematică şi prozodie de ciclurile

Lăcrimioare, Suvenire, Mărgăritărele ale lui Alecsandri.

Începând cu 1844-1846, temelor erotice şi populare li se adaugă istoria

naţională, în imagini fantastic-macabre, terifiante, exemplificate în celebra baladă

Mihnea şi baba. Poemul de inspiraţie valpurgică1 a fost prezentat şi comentat pe larg

de către profesorul Philarète Chasle în primul curs de literatură română la Sorbona.

Cum însă istoria nu era pentru Bolintineanu doar un prilej de a evoca teroarea sacră a

vrăjilor din templul pacinaţilor, ci scena unor evenimente dramatice în care eroi,

cunoscuţi ori anonimi, ofereau exemplul martirajului pentru ţară, el a conturat în timp

un ciclu de Legende istorice, care i-a consacrat celebritatea în posteritate.

Exilul, impus de marile puteri protectoare responsabililor Revoluţiei

bucureştene din 1848, i-a oferit lui D. Bolintineanu prilejul de a îmbogăţi tematic şi de

a lărgi spaţiul liricii sale. Bosforul a devenit în opera sa un tărâm ideal al iubirii tragice,

un eden al plăcerilor senzuale, locuit de femei încântătoare condamnate la o existenţă

vegetală, ţintuită în norme de viaţă primitive. În cei nouă ani de exil poetul a străbătut

itinerarii iniţiatice şi pelerinaje religioase, a colindat Marea Mediterană în lung şi în lat,

a vizitat şi admirat vestigiile unor civilizaţii de mult dispărute, risipite pe ţărmurile ei

continentale şi insulare. Temele preferate ale poemelor din anii 1849-1858 erau: exilul,

marea, Grecia şi Egiptul antic, mormântul sfânt din Ierusalim şi republica ortodoxă de

pe Muntele Athos. Ele dădeau conţinut amplului poem Conrad, barcarolelor, elegiilor,

meditaţiilor romantice şi invocaţiilor religioase. Tot în anii exilului, poetul avea ocazia

să-şi cunoască rădăcinile sufleteşti sud-dunărene. Întâlnirea cu românii din Macedonia,

11 Roman, Ion, Ecouri goetheene în cultura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.55.

Albania şi munţii Pindului i-a inspirat Macedonele, ciclu de poezii pastorale şi idile în

maniera lui Teocrit.

Revenit printre ai săi, D. Bolintineanu avea conturate principalele cicluri de

versuri care i-au consacrat succesul. Volumelor de poezii din anii 1847 (Colecţie din

poeziile domnului D. Bolintineanu), 1852 (Cântece şi plângeri) şi 1855 (Poeziile vechi

şi noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu) le adăuga o nouă recoltă editorială: Legende sau

basne naţionale în versuri, 1858; Melodii române, 1858; Bătăliile românilor (Fapte

istorice), 1859; Nemesis. Satire politice, 1861; Legende noi cu note din cronicile

românilor, 1862. Poetul şi-a materializat dorinţa de a publica o integrală a operei în

versuri în anul 1865 publicând două volume de Poezii atât cunoscute cât şi inedite, în

care versurile erau grupate tematic în şase cicluri: Florile Bosforului, Legende istorice,

Basme, Macedonele, Reverii, Diverse.

Angajarea politică alături de domnitorul Al. I. Cuza, al cărui ministru şi

consilier intim a fost, a stopat câţiva ani elanul creator al poetului, care s-a dedicat cu

devotament şi conştiinciozitate rolurilor înalte încredinţate. Eşecul lui Al. I. Cuza şi

schimbările din structurile de vârf ale puterii după 1866 îl reaşează la masa de scris,

repertoriul fiind acum unul eminamente critic şi înlăcrimat, în hainele prozodiei

clasice. Volumele de satire (Eumenide, 1866; Menade,1870); epigrame (Iele,1866), ode

(Plângerile României) precum şi o interesantă ediţie de Poezii din tinereţe nepublicate

încă din anul 1869 i-au îmbogăţit portofoliul, care ajungea astfel să numere

aproximativ 800 de titluri în limba franceză şi în română. Pentru volumul în franceză

publicat la Paris, Brises d’Orient, el selectase doar 111 titluri din integrala sa poetică.

D. Bolintineanu a experimentat în cei 30 de ani de activitate literară aproape

toate formele poetice, epice şi lirice, romantice şi clasice, şi a străbătut calea de la

inovaţiile romantismului occidental la clasicismul Antichităţii greco-latine. El a

cultivat atât speciile preferate ale romantismului: balada gotică, cântecul erotic

medieval, feeria populară, meditaţia şi reveria filozofică, legenda mitologică şi istorică,

cântecul eroic, cât şi formele prozodiei clasice: satira, oda, epopeea, pastorala şi idila.

Gloria lui D. Bolintineanu printre contemporanii s-a datorat Legendelor

istorice, pe care şcoala le-a inclus cu timpul în bibliografiile obligatorii pentru clasele

primare şi gimnaziale. Cunoaşterea lor de către generaţiile tinere a trezit reacţii fireşti

de jovială persiflare cu deosebire a stereotipiilor prozodice şi a figurilor retorice

percepute între timp, printr-o necenzurată folosire, monotone şi fără sentiment. B. P.

Haşdeu a inaugurat seria parodiilor cu Favorita sau O noapte din februarie

(„Satyrul”,1866); i-a urmat exemplul I. L. Caragiale cu Paşa din Silistra („Luceafărul”

din anul 1912) şi G. Topârceanu cu Mihai Viteazul şi turcii („Viaţa românească”-

1916)1. Create spre amuzamentul autorilor şi al publicului sastisit de exagerările

patriotarde ale demagogilor politici, ele au întreţinut de fapt interesul pentru legendele

bolintinene până în zilele noastre.

„Premergător al lui Mihai Eminescu”2, D. Bolintineanu a fost recunoscut şi un

precursor al lui Alexandru Macedonski, cu care se înrudeşte temperamental şi

caracterial. În poeziile din Florile Bosforului, cu delicatele lor imagini parfumate de

crini şi roze, a aflat Macedonski sugestii pentru poema rondelurilor, iar din tablourile

strălucitoare ale mării s-a inspirat pentru epopeea Thalassa. Înrudirea dintre

Bolintineanu şi mai tânărul Macedonski s-a datorat nu numai originii paterne sud-

dunărene, ci şi ambiţiei comune de a-şi vedea opera inclusă în patrimoniul literaturii

europene. Ca şi în cazul poetului paşoptist, Franţa, ţara soră întru latinitate, i-a

recunoscut cu bunăvoinţă efortul creator, dar i-a temperat ambiţiile universaliste.

Iniţiator de sonuri şi forme poetice ritmate original, poetul muntean a inspirat un secol

mai târziu pe Ion Pillat, Mateiu Caragiale şi Ion Barbu.

Convins că poezia nu este doar pictură, ci şi inefabilă armonie, Bolintineanu a

creat în poezia română de la 1850 cavalcade, imprecaţii şi descrieri memorabile prin

imaginile sonore şi dinamice în care a experimentat atât valoarea muzicală a liricii

populare, cât şi forme prozodice culte ale unor maeştri precum Homer, Safo, Anacreon,

Horaţiu, Vergiliu, Dante, Byron, Hugo, Lamartine,3 ale căror versuri le-a tradus şi

adaptat. Obligat de soartă să-şi realizeze opera într-o perioadă de timp mai scurtă decât

colegul de generaţie Vasile Alecsandri, el a străbătut un drum poetic asemănător: de la

romantismul avântat şi necenzurat retoric la siguranţa prozodiei clasice. Mai nenorocos

decât colegul din Moldova, proiectele de la vârsta maturităţii i-au fost compromise de

11 Vîrgolici, Teodor, note la Legende istorice, volumul citat, p. 872. 22 Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 73.33 Galdi, Ladislau, Introducere în istoria versului românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, afirmă că D. Bolintineanu „nu s-a mulţumit decât foarte rar cu simplitatea adevăratului folclor românesc, chiar descriind transhumanţa aromânilor din San-Marina a rămas în domeniul stroficii de inspiraţie italo-greacă”, p 191.

boală şi de lipsuri materiale, ultimele volume de poezii, din anii 1869-1870, fiind

elaborate şi publicate sub semnul improvizaţiei şi al ţâfnei dâmboviţene. Singurul

creator al generaţiei paşoptiste care a deschis poezia spre sudul continentului, în

Peninsula Balcanică şi Marea Mediterană, D. Bolintineanu a căutat cu pasiune urmele

sufletului românesc risipit de mai bine de un mileniu printre greci, bulgari, albanezi şi

turci; acestei curiozităţi îndrăzneţe îi datorează lirica noastră Macedonele, poeme

închinate civilizaţiei lor pastorale.

Erotikon-ul lui Bolintineanu

Primul volum din integrala de poezii publicată în anul 1865 se deschidea cu

Florile Bosforului, semn al importanţei pe care autorul o atribuia versurilor pe teme

erotice inspirate din lumea orientală şi al credinţei că, mai mult decât celelalte cicluri,

aceste poeme îl situau în vecinătatea unor autori de prestigiu precum: Volney,

Chateaubriand, Lamartine, Hugo1. Bolintineanu confirma astfel faptul de a fi creat

Orientului european o nouă imagine fără a recurge, ca alţi contemporani, fie la recuzita

de imagini ale mitologiei greco-latine, fie la sentimentalismul patetic al

neoanacreoticilor autohtoni care la acea dată „obosiseră deja literatura noastră, încă

tânără”2. De altfel, în călătoriile sale, poetul fusese dezamăgit de realitatea înfrigurată

şi puţin primitoare a vestitului locaş al zeilor de pe muntele Olimp: era puţin probabil

ca pe vârful lui îngheţat şi acoperit de zăpadă, chiar şi în luna iunie, să se poată

adăposti cineva, fie şi o străveche plăsmuire a imaginaţiei omeneşti. Comentariul jovial

al poetului pe marginea lipsei de ospitalitate a muntelui zeilor din mitologia greacă,

Olimpul,3 îi oferea prilejul de a sublinia rolul artei în recompunerea realităţii şi absenţa

corespondenţelor dintre adevărul istoric şi cel artistic. El relatase cu umor întâlnirea cu

doamna Iorel4, una dintre muzele orientale ale lui Lamartine, „vestejită şi cu

narghileaua farâmată”: numai versurile inspirate de frumuseţea celei adorate în tinereţe

11 Scriitorii francezi descoperiseră frumuseţea exotică a Orientului de pe ţărmurile asiatice şi africane ale Mării Mediterane consemnându-şi impresiile în note de călătorie. Volney publicase în 1787 Voyage en Egypte et en Syrie iar în 1791, Les Ruines; în 1811 Chateaubriand tipărise L’Itinéraire de Paris a Jérusalem; în 1829 Hugo publicase Les Orientales, iar în 1835 Lamartine oferise publicului Les Souvenirs, impressions, pensées et paysages pendant un voyage en Orient. 22 D. Bolintineanu, Note la Florile Bosforului din ediţia de Poezii publicată în 1865, apud D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ediţia citată, p. 840. 33 D. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi muntele Athos sau Santa-Agora, în Opere, volumul VI, ediţia citată, 1985, p. 316.44 D. Bolintineanu, Călătorii la Jerusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, volumul citat, p.101.

de poetul francez nu fuseseră atinse de vreme, ele păstrându-şi prospeţimea şi savoarea

clipei de fericire trăite de cei doi îndrăgostiţi. Bolintineanu încheia episodul întâlnirii

cu muza lui Lamartine cu înţelepciune de filozof: dacă frumuseţea femeii trece, cea a

poeziei nu piere nicicând.

Bosforul a găzduit cu ospitalitate pe poetul român exilat, i-a oferit un refugiu

din lumea insensibilă şi mercantilă precum şi posibilitatea de a-şi crea noua poezie,

asemenea lui Ovidiu la ţărmurile Pontului Euxin. Ca rezultat al încrederii autorului în

puterea artei de a eterniza frumosul, Florile Bosforului reprezentau un modern şi

romantic erotikon al cărui spaţiu imaginar se identifica strâmtorii care unea Marea

Neagră cu Marea Mediterană. Atras de calitatea particulară a acestor locuri de „a nu

obosi ochii ce o privesc”5, D. Bolintineanu cânta tinereţea, frumuseţea şi iubirea, zeii

cărora le aduceau ofrande femeile seraiurilor învestite cu sacra misiune de a păstra

secretele seducţiei şi ale voluptăţii.

În Florile Bosforului poetul a neglijat realitatea Bosforului şi s-a lăsat desfătat de

propria iluzie estetică. În acest loc ocrotit de cer, pământ şi mare se contopeau moartea

şi viaţa, lumina şi întunericul, iubirea şi crima. Calea de ape în a cărei „splendidă

ţărână” scânteiau peştişori şi săltau în jocuri răsfăţate „delfinii sidefii” era luminată de

razele lunii şi de umbrele serii şi vrăjită de suspinele încântătoare ale grădinilor ce

ascundeau odalisce, cârd de paseri albe ce cu răsfăţare zbor la focul dulce al soarelui de

mai1. Primăvara, în turceşte Ilbahar, era anotimpul care dădea strălucire edenului

oriental, iar în luna mai ziua avea o albă strălucire, noaptea era înstelată şi aerul se

răcorea „cu roua dulce de pe crin”. Locaş al morţii, unde viaţa se ţesea cu aur şi argint

şi unde luna se năştea din azurul mării, apărând şi dispărând prin valuri, ca „un surâs

ferice p-un chip suferind”, Bosforul adormea în cântecele de dragoste ale caiagiilor şi

ale pescarilor din sandaluri. Tărâm al tinereţii şi al frumuseţii, Bosforul îndemna cu

iubire sufletele gingaşe ale femeilor din serai.

Frumuseţea peisajului natural era amplificată de cea a tinerelor femei, toate

ademenitoare, inspirând clipe de iubire pasională. Încă de la debutul literar, poetul

român cântase durerea tinereţii condamnată la o dispariţie prematură şi îşi declarase

55 D. Bolintineanu, Note la Florile Bosforului, ediţia citată, p. 841.11 Toate citatele sunt extrase din D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ediţia citată, p. 3-108.

adeziunea la horaţianul îndemn carpe diem2. Răspunsul lui Bolintineanu la dilema lui

Ienăchiţă Văcărescu din celebra poemă Într-o grădină3 era în favoarea moralei lui Don

Juan şi respingea falsa pudoare şi misoginismul.

Femeilor-flori de pe malurile veşnic înverzite ale Bosforului le reveneau roluri

diferite. Validé, mama sultanului, veghea împreună cu hadânii lui caşlar-aga ca legile

seraiului să fie respectate cu stricteţe. Sultanele, femei alese în serai datorită frumuseţii

fizice perfecte, erau vulnerabile la intrigi; adesea victime, ele alimentau istoria

anecdotică a Porţii Otomane cu poveşti de iubire nefericită. Iată câteva exemple: Rabié

condamnase la moarte cu sânge rece pe baiadera ce fermecase pentru câteva zile pe

sultan ameninţându-i astfel poziţia în imperiu; Leili încălcase interdicţiile haremului şi

oferise clipe de dragoste unui oarecare Ali bei, alături de care îşi găsise sfârşitul în

mare; Mehrubé îl înfruntase pe crudul sultan Selim, declarându-şi dragostea pentru ţara

natală din vechii Carpaţi şi pentru tinerii ei mândri, îndrăzneală pentru care fusese

azvârlită în apele mării; Suadé îşi alesese singură iubitul, pe „dulcele Omar”, libertate

pentru care tatăl său, sultanul, o azvârlise în mare împreună cu alesul ei; Gulfar,

frumoasa cercheză a lui Baraictar paşa, după ce îşi mărturisise dispreţul pentru

bătrâneţea respingătoare a stăpânului, îşi găsise sfârşitul în flăcările seraiului din

ordinului celui batjocorit.

Hanâmele, femei din nomenclatorul de vârf al seraiului, aveau parte de drame

sentimentale, asemenea sultanelor: Dilrubam fusese condamnată la moarte pentru că-şi

ridicase iaşmacul (vălul de pe obraz); Naidé participase la o conspiraţie militară numai

pentru a se răzbuna pe iubitul amnezic şi a fi împreună cu el, în adâncurile mării;

Fatmé, sora sultanului Abdul Medjid, murise de durere deoarece legi străvechi,

barbare, îi condamnaseră la dispariţie pruncul.

Anecdotica adusă în prim-planul poemelor, îi oferise lui Bolintineanu prilejul

de a denunţa sclavia femeii orientale şi de a demonstra inactualitatea unor tradiţii

monstruoase în epoca modernă.

22 Carpe diem, lat. Bucură-te de ziua de azi, foloseşte-te de ziua de azi, aparţine lui Horaţiu, Ode, I, 11,8. Poetul amintea lui Leucon că viaţa e scurtă şi că timpul trece şi îl îndemna să se bucure de ziua de azi şi să nu se încreadă în ziua de mâine.33 Ienăchiţă Văcărescu (1740/1797) este autor al unei celebre metafore a florii, care se regăseşte şi la Goethe, în Gefunden; boierul poet se întreabă: Într-o grădină/ Lâng-o tulpină/ Zării o floare/ Ca o lumină.// S-o tai , se strică!/ S-o las mi-e frică/ Că vine altul/ Şi mi-o ridică.

Sedus de sonoritatea delicată a numelor proprii turceşti poetul întocmea un

adevărat dicţionar onomastic feminin: Ziulé, Rabié, Leili, Almelaiur, Mehrubé, Fatmé,

Naidé, Dirlubam; Gulfar. În Ziulé este prezentat portretul tradiţional al femeii turce, în

costum de plimbare: învăluită din cap până la picioare cu numeroase tunici (feregea,

cerchez, dalga, sârmali-elec), voaluri (iaşmac) şi şalvari, ea îşi proteja cu străşnicie

misterul frumuseţii. Mătăsuri, stofe scumpe şi rare, de gelemie şi geanfez confereau

sugestii tactile eleganţei feminine orientale. Piesele numeroase de îmbrăcăminte

exotică dispăreau în intimitatea haremului, unde femeile îşi etalau splendoarea

trupurilor „dulci precum crinii”; părul „lung, negru sau bălai, împletit în mii de şuviţe,

cu bucle şi cosiţe muiate în diamante”; faţa „albă luminată de fruntea de briliante şi de

ochii ca focul dumnezeiesc”; buzele „arzătoare ale gurii de rubin”; gâtul şi umerii

„acoperite de diamante”; braţul alb, „rotunjor”; sânul de „vergură, ademenitor”;

mijlocul „subţire, încins de un brâu strălucitor”; picioarele „albe şi mici”. Bolintineanu

atribuia frumuseţii feminine metafore sugestive, ca spre exemplu: „de tinereţe”, „vis

din Eden”, „buchet drag şi fraged de delicii”; „farmec graţios, virginal”; „stea de

lumină ce arde-n frumuseţea lumească şi divină”. El surprindea graţia feminină în

dansuri ritualice:

Tambura răsună sub mâna noroasă

A unor eunuci;Iar danţul înfloară ghirlanda voioasăA sclavelor dulci.Văzut-aţi voi oare pe faţ-azuratăA splendidei mări

Când soarele varsă o ploaie argintatăDe dulci sărutăriCum scânteie dulce aceste suaveTorente de foc?Aşa pe tapete frumoasele sclaveÎn danţuri se joc. (Gulfar)

Tinerele femei îşi alungau plictisul în jocuri acvatice, a căror senzualitate

încântau privirile:

Dilrubam învăluită

D-al ei păr desfătător,Ca o dulce stea sub nor Într-o lespede-nflorită, Se prevede cu amor

Lângă dânsa o fecioară Cu ochi dulci şi amoroşi, O sărută, o devoară Când pe lunga-i cosicioară Când pe sânii graţioşi. Dar frumoasa exilată

Scoate iute din canal

Apa rece şi curatăŞi stropeşte juna fatăPeste sânu-i vergural.Una p-alta se stropeşteŞi-n rezbelul lor voios,Printre aburul apos, Numai aburu-nveleşteCorpul lor cel graţios.Dilrubam, îndestulatăCere pace, se predăCu guriţa-i parfumatăPe învingătoarea fată

Cu căldură sărută. (Dilrubam)Printre cele 50 de titluri ale versiunii Florilor Bosforului în limba română se

află şi câteva meditaţii de factură romantică; „străin în umbra vieţii, rătăcitor prin nopţi

de amărăciune şi zile de plăcere”, poetul îndrăgostit de muza sa, „o tânără părere,

frumoasă, ideală, cu chipul fecioresc, cu faţa palidă şi înecată în lacrimi” fusese

condamnat la singurătate şi obligat să fugă de lume, irosindu-şi astfel tinereţea2. În

poezia Hial, muza i se înfăţişa drept mireasa cerului, care locuia în gândire ca „roza

într-un crin” şi-i culegea tinereţea ca „flacăra din soare”.

Poem anecdotic despre sclavia femeii orientale, Rabié cuprindea o m[rturisire

hedonistă:

O, fiu al periciunii!Om, mizeră ţărână,Ce într-o zi trăieşte şi un fatal minutCoboară din morminte nestabilul tău lut,Grăbeşte-te de gustă, cât viaţa ta luceşte,Această frumuseţe ce dulce ne răpeşte,Ăst farmec fără moarte, aceste străluciriCe răsfăţându-ţi dulce arzândele simţiri,Îmbată al tău suflet şi-l face de tresareSub mâna providenţei, d-amor şi desfătare!Oh! Mâne-a ta ţărână de vânt se va răpi!Căci moartea stă ascunsă sub floarea de o zi…Tu bucură-te însă d-aceste dulci vederiCe fac deopotrivă pe omul de dureriCu zeii! Fii ferice, când ai putut în lume, Prin fapte generoase, să-ţi laşi un dulce nume! (Rabié)

Poetul a adunat în versurile acestui ciclu elemente de recuzită romantică pentru

a sugera frumuseţea ireală a peisajului: lună, stele, noapte, mare, valuri, undă, briză,

azur, caiac, sandal, chiparos, trandafir, roză, crin, grădină înflorită, privighetoare,

stâncă. Multe dintre acestea erau exprimate în turceşte pentru a conferi întregului ciclu

un fior oriental, autentic: ai, lial, legifer, deniz, latif, iel, Ilbahar, ghiul, biulbiul, şair.

În patria imaginară a iubirii, a tinereţii şi frumuseţii veşnice, a parfumurilor, a

culorilor şi a pasiunilor virginale, D. Bolintineanu avea intuiţia corespondenţelor. El

introducea obiectele într-un spaţiu al inocenţei şi al suavităţii creând o „adevărată

simfonie a albului strălucitor, născut dintr-o ameţitoare horă de figuri retorice şi dintr-o

sonoritate exotică, orientală”1.

22 D. Bolintineanu, vol. cit., p. 59.11 Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980, p.149.

Metafora cuprinsă în titlul acestui ciclu, Florile Bosforului, atribuia femeilor

gingăşie şi fragilitate vegetală: crinul era simbolul morţii premature, trandafirul numea

viaţa şi iubirea tinereţii, vioreaua şi florile din Carpaţii bătrâni sugerau puritatea,

pasiunea şi veşnicia.

Compararea versiunii române cu cea franceză revela faptul că poetul a înţeles

dificultatea de a transpune în altă limbă melodicitatea versurilor, cu deosebire efectele

sonore născute din aglomerarea de cuvinte onomastice şi toponimice, de aceea el a

inclus în volumul Brises d’Orient numai acele poeme care se dezvoltau în jurul unor

nuclee epice sau creau tablouri descriptive.

Retorismul şi poza romantică s-au demonetizat în timp, iar poemele sale

orientale alături de cele ale altor confraţi de generaţie au devenit surse de inspiraţie

pentru poeţii postmodenişti de la sfârşitul mileniului al doilea, precum Mircea

Cărtărescu1.

Istoriografia lirică a românilor

Evenimentele prezentate de istoricii paşoptişti în studii, tratate şi manuale

şcolare, D. Bolintineanu le-a transpus în versuri oferind literaturii române un inedit

compendiu liric al eroilor şi al faptelor glorioase din trecutul medieval al Ţărilor

Române. Poetul şi-a găsit sursele de inspiraţie în cele 42 de legende din O samă de

cuvinte de Ion Neculce2, în Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche3, în

istoriografiile vecinilor imperiali ai Provinciilor Române. Publicate începând cu 1846,

legendele istorice completau seria meditaţiilor lui Vasile Cârlova şi Grigore

Alexandrescu pe tema ruinelor, a fragmentelor de epopee ale lui G. Asachi, C.

Negruzzi, I. E. Rădulescu, a imnurilor închinate tinerei oştiri române precum şi a

cântecelor eroice populare.

Legendele istorice impuneau un cod patriotic, alcătuit din sentinţe memorabile,

cu valoare paremiologică şi înălţau un omagiu sincer tuturor celor care s-au jertfit

pentru interesele naţionale. Coloana lui de susţinere o reprezenta dragostea faţă de ţară,

responsabilitatea pentru prezentul şi viitorul ei. Voievozii, oştirea, înalta aristocraţie,

11 Cărtărescu, Mircea, Levantul, Editura Cartea Românească, 1990, p. 152.22 Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O samă de cuvinte, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.33 Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti , 1968;

clerul înalt fuseseră animaţi în Evul Mediu de acest sentiment pe care l-au sădit în

inimile urmaşilor. Dragostea de ţară fusese garanţia unei înţelepte cârmuiri: marii

domnitori s-au îngrijit de soarta Ţărilor Române în dauna intereselor personale sau de

familie. Ospitalitatea românească tradiţională nu era în contradicţie cu mândria de a fi

liberi, manifestată cu deosebire în vremurile medievale când duşmaniilor se aflau în

afara graniţelor. D. Bolintineanu avea convingerea că dragostea de ţară se naşte doar în

sufletele celor aleşi a deveni martiri: din numeroasa galerie de domnitori numai

Mircea, Ştefan şi Mihai au devenit eroi; din seria marilor boieri doar Preda Buzescu,

Groza, Miron Costin au servit cu sinceritate interesele naţionale. Acestor puţine

personalităţi li s-au alăturat mulţi anonimi: oştirea şi căpeteniile rămase pe câmpurile

de luptă; clerul înalt jertfit pentru credinţa strămoşească; femeile (mame, surori, fiice,

soţii) care au ocrotit limba, datinile şi credinţele străbune. Spre deosebire de suavele

flori ale Bosforului a căror existenţă efemeră era obiectul plăcerilor şi al senzaţiilor

voluptoase, femeia română evocată în legende corespundea prototipului antic al

amazoanelor. Marioara, fata de la Cozia, Maria Putoianca, muma lui Ştefan cel Mare,

femei delicate şi plăcute, dovedeau o voinţă de fier şi-şi respectau înainte de orice ţara

şi neamul. Prototip eroic al feminităţii medievale, ele cereau fiilor, fraţilor şi soţilor să

fie curajoşi, să înfrunte cu demnitate duşmanii ţării, să se jertfească pentru

independenţa şi gloria ţării. Adesea ele însoţeau bărbaţii în luptă şi asigurau prin gestul

lor victoria.

Legendele lui Bolintineanu au o structură epică specifică, fiind alcătuite dintr-

unul sau mai multe tablouri care se dezvoltau în jurul unui discurs amplu, retoric, cu o

încheiere senină. Încă de la primul poem care a inaugurat ciclul Legendelor istorice din

1865, Cea de pe urmă noapte a lui Mihai Viteazul, alcătuit din două tablouri, autorul

impunea această structură formală, împrumutată din structurile prozodice ale baladei

romantice europene. Într-un cadru nocturn, de calm şi frumuseţe, luna strălucea „ca un

glob de aur” şi îşi vărsa razele „dulci şi argintoase” peste vârful de munte unde Mihai

se afla împreună cu căpitanii săi. Peisajul îl îndemna pe domnitorul aflat la cumpănă

vieţii la reverie, la meditaţie melancolică asupra rostului vieţii trăită ca „suava rouă”.

Al doilea tablou al legendei contrasta cu liniştea de la începutul poemului: toastul lui

Mihai în sănătatea căpitanilor, alcătuit din sentinţe lapidare, corespundea codului eroic

medieval imaginat de poet: libertatea individuală presupunea pe cea colectivă,

naţională: „Ce e viaţa noastră în sclavie oare? Noapte fără stele, ziuă fără soare”;

libertatea era o opţiune personală care definea şi diferenţia pe membrii unei

colectivităţi: „Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor/ Merită să-l poarte spre ruşinea lor”;

orice om era marcat de etnia căreia îi aparţinea: „Astfel e românul şi român sunt eu/ Şi

sub jugul barbar nu plec capul meu”.

Legendele au fost cel mai des studiate dintre toate poemele poetului paşoptist şi

au întrunit aprecieri favorabile cu privire la mesajul patriotic şi la cadenţarea prozodiei.

Garabet Ibrăileanu1 l-a considerat pe D. Bolintineanu „creatorul baladei româneşti”. O

sinceră confesiune făcea Lucian Blaga2 care le considera integrate spiritului românesc:

„în noi fără să ne dăm seama plutesc prea demult, dar cu temelii trainice, versurile lui”.

Ion Pillat3 considera că înainte „de a fi un mare poet” D. Bolintineanu „a fost un mare

român; dacă valoarea estetică a poeziei sale este discutabilă, valoarea ei naţională şi

patriotică va îmbogăţi încă multă vreme sufletul românesc”. Legendele istorice erau

nişte „poeme bătute în metal nobil, …medalii antice păstrând gravate pe ele cu liniile

cele mai pure profilul eroic şi faptele mari ale trecutului nostru. Ele ne stau mărturie şi

învăţământ despre străvechile virtuţi ale neamului românesc. Sentimentul ce le animă

este romantic, dar versul lapidar e clasic […] sună sentenţios ca o inscripţie romană

[…] sună proverbial şi profetic. Are pe alocurea o concentrare, o simplitate, o

seninătate, o naivitate surprinzătoare şi nu ne sfiim s-o spunem, homerică”.

Fantasticul tenebrelor şi al feeriei populare

Succesul baladei Mihnea şi baba4, publicată la începutul activităţii literare, l-a

îndemnat pe poet să creeze 21 de basme, cristalizate abia după 1855 într-un ciclu

distinct, în care tonalităţile terifiante, macabre, se împleteau cu feeria strălucitoare şi

miraculosul folcloric. Basmele erau pentru autorul lor „nişte fabule povestite în

copilărie de doici, care nu erau încă scrise şi nici cântate precum doinele de dor sau

11 Ibrăileanu, Garabet, Opere, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, volumul VIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 332. 22 Blaga, Lucian, Bolintineanu, în „Patria”, IV/166, 22 august 1922, p. 1.33 Pillat, Ion, Un destin poetic: D. Bolintineanu, volumul Tradiţie şi literatură, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p.160.44 Mihnea şi baba este ca şi O fată tânără pe patul morţii un poem cu o istorie a receptării impresionantă; a fost dramatizată în 1858 şi prezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti; Bolintineanu a luat în 1868 tablouri din poem şi le-a inclus în drama istorică Mihnea Vodă;

baladele haiduceşti”1. Poetul constatase că aceste poveşti riscau să se piardă fiind încă

„neculese şi nepublicate”.

Ele îi descopereau nivele mitologice şi istorice diferite: feeria folclorică

populată de domni, domniţe, zmei, zâne, paji, animale cu puteri oraculare şi fantastice

este ilustrată în Fata din dafin, Domnul de rouă, Povestea muştelor, Cerbul şi N-aude,

n-a vede, n-a greul pământului, istoria bântuită de credinţe şi superstiţii (iele, strigoi,

schelete, cadavre, morminte, cimitire) în Dochia, Doamna lui Negru, Radul domnul şi

fata din casă, Doamna lui Negru, Domnul Tighinei, Seneslas, Capul avarilor.

Ciclul de Basme din ediţia de Poezii din anul 1865 era deschis de feeria

folclorică Fata din dafin, inspirat, după cum mărturisea poetul, din mitologia orientală.

Firul epic prezenta istoria fetei care încălcase interdicţiile ursitei şi urmase chemările

inimii şi plăcerile iubirii tinere. Abandonată de cel cu care împărtăşise voluptăţile

păcătoase ale dragostei interzise, ea era condamnată a rătăci prin lume, despărţindu-se

pentru totdeauna de condiţia de zână a universului floral. Poetul ilustra aceeaşi temă în

Zâna doamna, numai că eroinei îi era ursit a se bucura de dragoste şi a trăi, ca în orice

basm, fericită până la adânci bătrâneţi. Tonul luminos al basmului se răsfrângea în

culorile şi sunetele care compuneau tablourile feeriei:

Printre umbrele tăcute Mii de raze se strecor,Zbor ca visele plăcuteÎntr-un negru viitor.Stelele scânteietoareLegănate strălucescŞi-n cereasca lor vulvoareSe topesc şi înfloresc.Iar în vânturi profumateFlutureii auriţiPeste florile rouateSe balanţă adormiţi.Printre flori şi printre rouăZânele voioase zborŞi din genele lor plouăUn torent scânteietor.

(Fata din dafin)

11 D. Bolintineanu în notele la ediţia de Poezii din 1865 dădea această definiţie; apud T. Vîrgolici, note la volumul citat, p.890

Şi în Basme D. Bolintineanu îşi exersa pana schiţând portretele feminine fascinante:

copila din Domnul de rouă şi fata din palatul de sub stâncă din Făt-Frumos.

Mai mult decât în alte poezii, poetul ilustra aici tema morţii în variate registre

folclorice şi livreşti cu ajutorul unor elemente de decor aparţinând romantismului gotic.

Imaginea ei era împrumutată din iconografia folclorică şi cea bizantină: “naltă şi uscată, cu

perii zburliţi, de lacrimi stropiţi, înconjurată de boli furioase, gălbegioase, plesnind din aripi

şi rânjind ca iesmele” 1. Universul basmelor se afla sub semnele ursitei rele şi ale ceasului

rău, istorii sângeroase şi fratricide erau conturate din inedite imagini auditive, picturale,

dinamice şi olfactive.

Tablouri de virtuozitate estetică includeau cavalcade şi blesteme; inovaţii prozodice

le conturau în manieră personală arhitectura exterioară şi sondajele în lumea fantasmelor2.

Poveşti nefericite de dragoste se evidenţiau în prim-planul basmelor Herol, Dochia,

Doamna şi scutierul iar în Făt-Frumos se adapta şablonul folcloric românesc la tema

principală din Faust de Goethe3. Universul terifiant al morţii era dominat de o iconografie

feminină macabră: babe vrăjitoare, femei tinere moarte, cadavre, strigoi, naibe, nagode,

spaime. Statuile prindeau viaţă în Capul avarilor pentru a se răzbuna pe cei care

batjocoriseră sfinţenia templului:

Se mişcă toate stanele,Păşesc spăimântătoare, Şi-n noapte, calcă, sfarâmă,Barbarii sub picioare.

În poemul Dochia, inspirat dintr-o străveche legendă, eroina avea un profil inedit:

moartă înainte de vreme ea apărea în visele iubitului pentru a-i sancţiona infidelitatea şi a-l

invita în lumea umbrelor. Iată chemarea tinerei moarte: „Vino scumpul meu bărbat!/ Vin’!

Căci ora a sunat,/ Să trăim d-aici-mpreună/ În al mormintelor pat// Vin’! Căci umbrele se-

ndeasă…/ Vezi? Ce bine m-am gătit!/ Cum mi-e părul împletit!/ Vezi ce tânără mireasă/

Ai tu, mândrul meu iubit!”. În poemul lui Bolintineanu, fecioara dacilor devenea o femeie

trădată în dragoste de un bărbat, nedemn de iubirea ei. Autorul a dezvoltat această imagine

inedită a Dochiei şi în Traianida, unde femeile, îndurerate şi speriate de perspectiva unui

lung război sângeros, favorizaseră victoria romanilor, grăbind astfel naşterea noului popor

român.

Capodopera basmelor lui D. Bolintineanu era fără îndoială Mihnea şi baba. Cu o

structură dramatică, alcătuită din nouă tablouri, ea inaugura în poezia noastră cultă

11 D. Bolintineanu, Moartea, în Basme, volumul citat, p.194.22 D. Popovici, op. cit., p. 77;33 Ion Roman, op. cit., p.55;

romantismul gotic şi sonorităţile versului macabru. Într-o peşteră dintr-un munte râpos, la

ora când „lampa se stingea la negrul mormânt” şi „buha plângea prin triste suspine”, în

„templul ruinat al pacinaţilor” babe blestemate îşi ascundeau vrăjile şi farmecele pentru

fetele nenuntite. Într-un asemenea decor macabru o bătrână, ce „oroarele uscaseră în lume”,

răscolea vulvoarele şoptind încet un nume. Negrele locuri erau tulburate de prezenţa unui

om cu „ochii de sânge, cu fruntea uscată” ale cărui vorbe stârneau în munţi vijeliile. Baba

mărturisea celui adus de vrăjile sale că era mama unui fecior dispărut prematur în războaie

şi se răzbuna acum pe cel care provocase dispariţia feciorului obligându-l să bea dintr-o

hârcă sânge cald. Târât într-o halucinantă vrajă, Mihnea se scufundă în haosul regretelor.

Tabloul ororii care vibra în straturile ancestrale ale conştiinţei omeneşti este alcătuit din

morţi „ca frunzele de toamnă”, din vârcolaci care ţipă în zbor şi din şoimane care calcă în

văi.

Punctul culminant al baladei îl reprezenta blestemul babei, unul din momentele

remarcabile în dezvoltarea imprecaţiunii în literatura română. Mihnei îi era hărăzit: să calce

pe cadavre, să strângă în braţe forme diafane, să se încreadă în tot ce i se spune, să-i ardă

plămânii de sete, să nu-şi poată împlini dorinţele, să trăiască singur pe lume, uitat de toţi şi

neascultat de nimeni. El era înconjurat de himere: naiba cu capul de taur şi gheare de

strigoi; nagode cu cap de mistreţ, cu lungi şi strâmbe râturi; diavoli cu părul vâlvoiat;

spaime râzânde. În cele din urmă Mihnea încăleca şi se pierdea într-o cavalcadă a

remuşcărilor şi a teroarei de a fi descoperit chinurile veşnice ale iadului, într-o sarabandă

dezlănţuită de tropote, fâşâituri, sforăituri, hohote şi bubuituri. Istoria literară, deşi a

recunoscut perfecţiunea stilistică şi inovaţia prozodică a acestei poeme, i-a căutat şi găsit

modelele din literatura universală în Lenore de Burger1 şi Noaptea valpurgică de Goethe.

ConcluziiOpera lui D. Bolintineanu a urmat destinul general al paşoptismului: citită cu interes în

timpul vieţii autorului, ea intra într-un con de umbră după dispariţia sa. Junimea din Iaşi a

negat lui Bolintineanu meritele artistice ale creaţiei de după 1848 şi a fixat în conştiinţa

publică imaginea de poet al începutului de drum, alături de I. E. Rădulescu, G. Asachi şi C.

Negruzi.

După 1877, când România traversa o perioadă de renaştere a sentimentelor civice, opera

lui D. Bolintineanu era din nou adusă în atenţia publicului: se tipăreau ediţii selective ale

poeziei, se reedita romanul Elena şi memoriul despre Cuza şi oamenii săi.

11 Apud G. Călinescu, op. cit.

În mod paradoxal se manifesta mai mult interes pentru creaţia sa în afara graniţelor:

Philarète Chasle prezenta la Sorbona un curs de poezie română şi aducea exemple din Brises

d’Orient; în 1894, la Universitatea din Pesta îşi susţinea doctoratul un ungur, Francis

Gombor1, cu o teză dedicată lui D. Bolintineanu; elveţianul specialist în istoria literaturii

franceze din afara graniţelor, Virgile Rossel2, se ocupa de lirica franceză a poetului român.

În secolul al XX-lea Bolintineanu era definitiv intrat în Panteonul literaturii române

moderne iar opera sa cunoştea o serioasă şi aplecată cercetare din partea istoricilor literari

care au recunoscut sclipirile de geniu ale poeziei, contribuţia romanelor la dezvoltarea speciei

în epoca modernă, valoarea documentară şi de suflet a celorlalte proze.

Din 1930, când se publica un volum de poezii sub titlul Bolintineanu povestind copiilor,

unele dintre creaţiile sale intrau în patrimoniul literaturii pentru copii, în manuale şi în

bibliografii şcolare obligatorii. Generaţiile tinere erau nevoite a-i memora versurile, ca modele

de discurs retoric.

Dezvoltarea cercetărilor stilistice şi de istorie a limbii române literare a consacrat rolul lui

Bolintineanu la modernizarea limbajului poetic, nume de prestigiu ale acestor noi discipline

demonstrând în analize minuţioase şi de detaliu contribuţia la dezvoltarea formelor moderne

de exprimare artistică.

Între editorii operei lui Bolintineanu s-au aflat nume de prestigiu ale literaturii noastre,

spre exemplu: Şt. O. Iosif, Ion Pillat, D. Popovici, iar la o sută de ani de la integrala de poezie

publicată de autor, în 1965, Ion Roman îngrijea o nouă ediţie completă. Medalioanelor şi

biografiilor dedicate lui D. Bolintineanu până la 1960 li se adăugau monografiile lui Ion

Roman, D. Păcurariu şi T. Vîrgolici; studiile Gabrielei Omăt şi Paul Cornea; analizele

tematice ale lui Marian Popa şi Florin Faifer referitoare la călătoriile epocii romantice;

reevaluările lui Ştefan Cazimir despre pionierii romanului românesc şi eseul despre roman al

lui Nicolae Manolescu; eseul lui Eugen Simion despre poeţii paşoptişti.

D. Bolintineanu îşi află loc în istoriile literaturii române moderne şi nici un cecetător

nu-i mai poate ignora contribuţia la dezvoltarea poeziei, romanului, prozei biografice şi a

însemnărilor de călătorie.

Bolintineanu consolidează o direcţie literară în care modernitatea romantică,

cosmopolită se împleteşte cu direcţia balcanică. Experimentele artistice care îi conturaseră un

univers literar inconfundabil se regăsesc la urmaşi: Alexandru Macedonski îi împărtăşeşte

sentimentele francofile şi interesul faţă de aspectul sonor al versurilor; peregrinul Panait

1 Apud dr. Ioan Raţiu, Studii şi biografii, Blaj, 1904.2 Apud T. Vîrgolici, note la D. Bolintineanu, Opere, volumul IV, ed. cit., p.566.

Istrati evocă latinitatea orientală din porturile dunărene şi mediteraneene; Ion Barbu, Mateiu

Caragiale, Ion Pillat recunosc a se fi inspirat din poezia şi proza sa; Mircea Eliade continuă şi

dezvoltă în prozele fantastice sugestiile din romanele bolintinene.

V. D. Păun, unul dintre primii exegeţi ai operei lui Bolintineanu din secolul al XX-lea,

îl considera poetul „cel mai duios, cel mai sincer, cel dintâi prin dulceaţa graiului şi cel de-al

doilea prin înrâurirea culturală asupra generaţiei dintre 1850-1880”1.

Bibliografie Bolintineanu, Opere, I- IX, ediţie îngrijită de T. Vârgolici, colecţia Scriitori români, Editura Minerva, BucureştiCălinescu, G., Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980

1 Vasile D. Păun, Bolintineanu, în Literatură şi artă română, an V, nr.11-12, 25 septembrie-25 octombrie, 1901, p.783.