1

Democraţie şi islam

Introducere

Lucrarea de faţă, Democraţie şi Islam, abordează problema relaţiei dintre cele două

concepte, aflate în momentul de faţă în antiteză la nivelul percepţiei generale.

Ipoteza general acceptată este cea conform căreia lumea musulmană are un set de

valori ce se opun elementelor democraţiei de tip occidental.

Voi analiza în cele ce urmează elementele specifice Islamului, precum şi

principalele surse de incompatibilitate, punând accent totuşi pe acele valori Islamice care

fac posibil un dialog intercivilizaţional. Voi studia de asemenea compatibilitatea dintre

Islamul politic şi valorile democraţiei de tip occidental, încercând în prealabil o înţelegere a

funcţionării societăţii musulmane, a regulilor sale intrinsece, precum şi tendinţele

predominante faţă de contextul contemporan.

Deoarece lumea musulmană cuprinde o arie extrem de largă de ţări, voi analiza

modelul Turciei, un adevărat exemplu de democraţie pentru statele musulmane, evidenţiind

de asemenea principalele reforme de tip democrat în unele state arabe.

2

Capitolul I

I. Introducere în Islam I.1 Evoluţia Istorică: Islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste care numără astăzi peste un miliard de adepţi. Această religie “a dat naştere unei civilizaţii prestigioase a cărei influenţă se exercită asupra omului până în zilele noastre”1. Islamul este mai greu înţeles de către Occidentali, probabil datorită diferenţelor culturale şi a obstacolelor limbii2, astfel că la o primă abordare, islamul poate deveni subiectul multor controverse. Teama de prozelitism, ca şi dorinţa efectivă a unora de a-i converti pe alţii împiedică şi astăzi un dialog senin nu numai între creştini şi musulmani, ci mai ales între lumea musulmană şi restul lumii. Mulţi sunt însă convinşi, de o parte şi de alta, că dialogul este necesar şi urgent şi că, oricât de patetic sună această declaraţie a unui musulman din Pakistan:”trebuie să învăţăm să trăim într-o comunitate de dimensiuni universale dacă nu vrem sa fim condamnaţi la dispariţie după ce ne vom fi omorât între noi”3. În cele ce urmează aş dori să mă opresc asupra evenimentelor marcante din istoria acestei religii pentru o mai bună înţelegere a fenomenului Islamic ce reprezintă un întreg complex social şi mai ales politic. Islamul a apărut în secolul VII pe peninsula Arabă şi s-a răspîndit cu o viteză uimitoare în toate cele patru puncte cardinale ale lumii. Către secolul VIII, pasionarismul arab şi-a atins punctul său maxim. În componenţa Califatului Arab intrau teritorii care se extindeau pe trei continente: de la peninsula Pirineică (la Vest) – pînă la Ind (la Est) şi de la pragurile Nilului (la Sud) – pînă la Marea Aral (la Nord). În anul 718, Maslamah (fratele califului umayad) conduce ultimul asediu arab al Constantinopolului. Basileul iconoclast Leon al III-lea din dinastia Isauriotă a fost acela care le-a spulberat speranţele sarazinilor de a pătrunde în Europa prin Strîmtori. A urmat catastrofa de la Akroinon din anul 740 în faţa împăratului bizantin Constantin al V-lea care le-a pecetluit sarazinilor şi porţile Anatoliei. În Occident, înaintarea maximă a arabilor a fost oprită în anul 732 lîngă orăşelul francez Poitiers. După aceste nereuşite a urmat scindarea califatului în zeci de califate mai mici, emirate, sultanate. Puterea în aceste state este acaparată de către mercenari şi mameluci („gul`am”: robi străini de origine cumană (kipceaci) şi caucaziană („cerkeşi”) transformaţi, precum ienicerii la turci, într-un fel de gărzi de elită). Arabii au încetat să mai ducă războaie de cucerire. În schimb, comerţul, meşteşugurile, ştiinţa şi cultura arabă, ating apogeul înfloririi. Europa feudală rămăsese cu mult în urma strălucitoarei civilizaţii arabo-musulmane. Ştafeta expansiunii musulmane a fost preluată de către popoarele turcice convertite şi ele la Islam (îndeosebi turcii seleucizi şi tătarii). Către secolul XVII, „Dar-al-Islam”4 cuprindea Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Asia Centrală, Caucazul de Nord, ţinuturile de pe Volga, arhipelagul Malaez şi peninsula Malaka. Sub puterea cuceritorilor musulmani se găsea aproape întreaga peninsulă Balcanică şi Hindustanul, litoralul african al Oceanului Indian (care a devenit un fel de „lac interior” al lumii musulmane). În aceste regiuni însă misionarismul islamic nu a avut succes ca în alte părţi ale lumii. După anul 1682

1 Gaudin, P., Marile religii ale lumii. Ed Orizonturi, Bucureşti, 1995, p. 121 2 În citirea Coranului este importantă chiar şi intonaţia , de aceea traducerea textului poate duce la înţelgerea

greşită a anumitor pasaje. 3 Anghelescu, N., Introducere în islam, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 199,3 p.8 4 Dar-al-Islam: din limba arabă – „lumea islamului”. Ea cuprindea toate ţările şi popoarele care au adoptat

islamul, spre deosebire de restul lumii numit „Dar-al-Harb” („lumea războiului”).

3

începe declinul lent, dar implacabil al Porţii Otomane şi, odată cu ea, a întregii lumi islamice. Totuşi, încă pe parcursul a cîteva secole, Turcia a întruchipat lumea musulmană, deoarece ea stăpînea principalele locuri sfinte ale islamului: Meka, Medina şi Ierusalim (Al-Kuds). După un război de uzură cu Persia, otomanii au pus mîna şi pe locurile de pelerinaj ale minorităţii şiite: An-Najaf şi Kerbela. Sultanii turci purtau titlul de califi ai drept-credincioşilor (musulmanilor) şi ocrotitori ai locurilor sfinte. Islamul, care în limba arabă înseamnă “supunere faţă de Dumnezeu”, reprezintă după cum spun musulmanii “un sistem de viaţă complet”, îmbinând tradiţia religioasă cu viaţa de zi cu zi. “El proclamă o credinţă religioasă şi nişte ritualuri precise, dar stabileşte şi o anumită rânduială a societăţii, ocupându-se de viaţa de familie, legislaţie civilă şi penală, de afaceri, de reguli de etichetă, de alimentaţie, de îmbrăcăminte, şi până şi de igiena personală. Pentru islamul tradiţional nu are sens distincţia occidentală între viaţa religioasă şi viaţa seculară.” 5 Sursa principală pentru studierea islamului o reprezintă Coranul şi deasemenea, hadith, care în limba arabă înseamnă “povestire”, “ tradiţie”. De fapt aceste hadith sunt povestiri legate de viaţa profetului Mohamend şi reprezintă calea cea dreaptă spre care un musulman ar trebui să-şi orienteze viaţa. La fel ca şi Creştinismul, Islamul s-a confruntat la început cu o serie de persecuţii, expasiunea axestuia fiind limitată în perioada de inceput la zona orasului Mecca. O figură reprezentativă în cadrul lumii musulmane o reprezintă Muhammad, moartea acestuia ducând la numeroase dispute referitoare la cine va fi conducătorul Islamului, dispute ce s-au finalizat cu separarea între sunniţi şi şiiţi. Aceast titlu de conducător a fost kalifa, ceea ce în limba arabă înseamnă “succesor”. O parte dintre adepţii lui Muhammad l-au ales pe Ali ca succesor, în timp ce alţii au insistat ca lui Abu Bakr, să-i fie acordat califatul. În final Abu Bakr devine primul dintre cei patru califi care au contribuit semnificativ la dezvoltarea şi răspândirea islamului. Marea realizare a acestuia fost afruntarea problemei beduinilor. Deşi majoritatea dintre aceştia s-au convertit la Islam în timpul lui Muhammad, după moartea profetului, o mare parte dintre ei s-au opus islamului şi au refuzat să se supună lui Abu Bakr. Cel de al doilea calif, Omar, a fost investit în funcţie de către predecesorul său Abu Bakr. Califatul său durează zece ani în perioada cuprinsă între anii 634-644. Una din contribuţiile sale a fost de a adăuga titlului calif şi cel de comandant al credincioşilor – care va fi apoi folosit de către succesorii. O altă importantă contribuţie a sa a fost seria de victorii militare, ce au avut ca rezultat expansiunea rapidă a islamului, musulmanii preluând controlul asupra Egiptului, Palestinei, Siriei, Mesopotamiei, şi asupra centrului vechiului Iran6. Omar duce o politică de toleranţă religioasă pe pământurile noi cucerite. Acest lucru a fost bine primit de către evrei şi creştini, care fuseseră persecutaţi în timpul dominaţiei Bizantine. El instituie cele două taxe şi anume: kharaj, pentru cei care deţineau pământ productiv, şi jizya, pe care non–musulmanii trebuiau să o plătească în schimbul practicării religei lor. La moartea lui Omar în anul 6447, imperiul Musulman devenise al doilea ca mărime, după Imperiul Chinez. În prima parte a domniei sale, cel de-al treilea calif, Utman, a continuat ceea ce au început predecesorii săi şi anume extinderea imperiului musulman: ”imperiul arab se extinde spre Apus până la Tripoli, spre miazănoapte până la munţii Taurus şi Caucaz, şi spre răsărit până în Pakistanul şi Afganistanul de astăzi”8.

5 Filoramo, G., Massenzio M.,Raveri, M., Scarpi, P., Manual de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti,

2003, p.209 6 Idem, p.212 7 Omar moare asasinat de către un creştin persan. 8 Idem 5, p.212.

4

Cel de al patrulea calif, Ali, văr şi ginere al profetului Muhammad moare în anul 661. La moartea acestuia comunitatea musulmană s-a divizat cu o majoritate (numită mai tarziu sunită) care a urmat dinastia Omeiazilor (661-750) şi apoi pe cea a Abbasizilor (750- 1258). Importanţa lui Ali este accentuată mai ales de către musulmanii şiiti, care il considera adevaratul urmas al lui Muhammad, asa cum se va observa si in prezentarea de mai jos a ramurilor islamului. Momentul de maximă expansiune islamică în Europa e marcat de înfrângerea suferită în faţa lui Carol Martel în anul 732, în urma căruia musulmanii au fost nevoiţi să se retragă. Imperiul Otoman, s-a definit drept noul califat şi a fost recunoscut prin tratatul Kucuk Qainarge, de la sfârşitul Primului Razboi Mondial, datorită alianţei cu Germania şi Austro-Ungaria. Republica Turcă, cu ajutorul lui Mustafa Kemal, supranumit Ataturk (“părintele turcilor”), a declarat închisă experienţa califatului în anul 1924. Celelalte ţări arabe, au căzut sub influenţa administraţiei Marii Britanii, respectiv celei franceze, până la câştigarea independenţei în anii ce urmau celui de-al Doilea Conflict Mondial. Din secolul al IX-lea, califatul se fărâmă datorită dimensiunii la care s-a ajuns şi datorită presiunilor regionaliste dând naştere la o serie de state dinastice, care s-au dovedit a fi foarte vivace din punct de vedere social, economic şi cultural. I.2 Ramuri ale islamului: După cum afirmă Anghelescu în lucrarea sa, “apartenenţa la o religie unică nu exlude diversitatea născută din varietatea circumstanţelor politice, sociale, istorice, geografice etc.”9 În acest sens, islamul ca şi celelalte mari religii este divizat în mai multe ramuri10 reprezentate de:

suniţi şiiţi kharijiţi

Aceştia se deosebesc prin principiile pe care le promovează în legătură cu conducerea califatului după moartea profetului Muhammad, scinadarea în interiorul islamului se produce o dată cu marea schismă denumită de musulmani ”Marea discordie”. Sunniţii. Sunnismul reprezintă o orientare majoritară în islam, aproximativ 85% din totalul musulmanilor. Cuvântul sunna în arabă însemnând “obicei”, “tradiţie”. Şiismul, reprezintă denumirea acelor orientări care au în comun faptul că îl recunosc pe Ali drept urmaş legitim după moartea profetului. Aceştia considerau că însuşi profetul Muhammad l-a desemnat pe Ali drept succesor, existând şi un testament în acest sens. Şiiţi consideră că “imamul, ca succesor al profetului, este de fapt deţinătorul unei cunoaşteri esoterice şi datorită acestui fapt, interpretul privilegiat al ştiinţelor religioase.”11Deci, aceştia considerau că succesiunea Profetului aparţine familiei sale şi celor care îl urmează, membrii familiei constituind lanţul prin intermediul căruia se transmit învăţăturile. Şiismul duodeciman12, reprezintă orientarea majoritară şi religia oficială a Iranului. O mare parte dintre siinţi considerau că “seria de imami se termina cu un imam care nu moare propriu-zis ci rămâne ascuns pentru a reveni într-o zi ca să instaureze pacea şi dreptatea pe pământ. Pentru unii dintre ei acest mahdi se confunda cu cel pe care toţi musulmanii îl aşteaptă pentru a instaura şi a pregăti Ziua de Apoi.”13. Au existat însă şase mari profeţi şi anume: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus şi Muhammad care „au anulat acesta tendinţă descedentă.”14 Un lucru pe care aş dori să-l precizez referitor la siiţi şi să întăresc cele menţionate anterior este faptul că aceştia consideră că numai Ali este califul adevărat.

9 Anghelescu, N., op. cit., p.59. 10 Vezi Anexa 1, „Răspândirea populaţiei Sunnite şi Şiiite ” 11 Idem, p.59. 12 Adică cel care admite doisprezece imami. 13 Ibidem, p.63. 14 Armstrong, K., Islamul. O scurtă istorie, Ed.Ideea Design & Print, Cluj, 2002, p.68.

5

Kharijiţii. Aceştia reprezintă 0,2% din totalitatea musulmanilor, aproximativ 2 milioane de adepţi şi sunt majoritari în Oman, Algeria şi Tunisia. Kharijiţii sunt recunoscuţi pentru puritanismul de care au dat dovadă, excluzând din cadrul islamului pe cei care au comis păcate considerate de aceştia grave. Datorită fanatismului manifestat de-a lungul istoriei, au ajuns să fie consideraţi “motorul” mai multor revolte. Kharijiţii recunosc doar primii doi califi ce au urmat după moartea lui Muhammad şi anume Abu Bakr şi Omar. Iranul, ca stat reprezentativ pentru ramura şiită a Islamului, în timpul celui din urmă monarh al dinastiei fondate în 1925 de către Reza Pehlavi, a cunoscut o modernizare care urmărea ”accordarea priorităţii puterii monarhice asupra ierarhiei religioase.”15 Întemeierea Republicii Islamice în 1979 a pus capăt divergenţelor, instituţionalizând ierarhia ecleziastică avându-l frunte pe Ayatolahul Komeiyni. Dinastia şiită, prin conducătorul lor, anunţa o renaştere culturală şi politică ce a reuşit să ţină piept otomanilor şi tentativelor acestora de supunere. I.3 Islamul modern: În această nouă etapă istorică din perioada anilor 1950-1960 lumea arabo-musulmană înregistrează anumite fenomene menite a defini epoca contemporană sau postmodernă, îndeosebi puternica „revenire” a identităţii religioase şi etnice care se configurează şi cu conştientizarea propriei identităţi culturale. Acest fenomen e caracterizat îndeosebi prin refuzul modernităţii ca produs esogen, de către tineretul mereu nemulţumit în contextul unei schizofrenii culturale, nutrită constant de massmedia. În interiorul acestui comportament de refuz, se discută despre un alt element comun între lumea musulmană şi postmodernism şi anume: respingerea conceptului de Stat. Poţi fi musulman sau membru al comunităţii musulmane fără să fii militant islamic. Trebuie specificat că în interiorul sferei religioase anumite practici de cult, şcoli de gândire sau de formare religioasă, care fac parte din Islamul tradiţional şi care practică anumite activităţi legate de religie, au fost adesea greşit atribuite curentului islamic. Deşi Islamul este un subiect atât de dezbătut şi se încearcă înţelegerea anumitor concepte ce ţin de lumea musulmană, tocmai pentru a găsi o cale de apropiere şi de depăşire a barierelor culturale şi de factură religioasă, trebuie să precizăm că există un grad generalizat de confuzie cu privire la termeni şi simboluri ce pot avea semnificaţii diametral opuse. Aşa cum arată şi Nadia Anghelescu, foarte mulţi utilizează greşit termeni precum fundamentalim islamic, radicalism islamic, islamism sau Muhammedanism, pentru a face referire la Islam. De aici până la a confunda islamul cu terorismul nu mai este decât o chestiune de timp (de exemplu în Europa termenul de islamim se utilizează pentru a numi curentele extremiste în Islam). Tradiţionalismul islamic este diferit de cel radical fiind considerat de către radicalii islamici ca o piedică în acţiunile lor militante şi de propagandă. Tradiţionalismul islamic nu se fondează pe un proiect politic. Acesta este întâlnit îndeosebi în mediul rural, printre grupurile sociale mai puţin şcolarizate, închise faţă de cultura occidentală şi mult mai des printre persoanele în vârstă decât printre tineri. Diferenţa ce rezultă din răspândirea tradiţionalismului islamic printre aceste categorii este aceea că de multe ori cei care se opun modernizării luând măsuri efective sunt mai ales tinerii. Membrii mai în vârstă ai comunităţii îşi manifestă lupta împotriva modernizării nu prin metode violente, ci refuzând participarea şi acceptarea elementelor din exterior. Tradiţionalismul şi radicalismul islamic au un punct comun ce constă în refuzul modernităţii, ideea de modernitate fiind automat asociată cu elemente străine ce provin din Occident. Iar la rândul său, Occidentul este privit ca depravat, ca forţă malefică, duşmanul Islamului.

15 Delumeanu, J., Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.280

6

Radicalismul islamic apare ca un fenomen introdus în realitatea musulmană contemporană dar şi ca un răspuns la exigenţele specifice timpurilor noastre: o „reacţie al excesului de modernizare”16. Radicaliştii islamici sunt văzuţi astăzi ca simpli fanatici religioşi, extremişti, asasini, terorişti. Se tinde a aluneca foarte uşor spre această percepere a radicalismului islamic şi datorită mass-mediei care prezintă marea majoritate a lumii musulmane ca fiind plină de activişti politici fără scrupule, creându-se un fenomen complex cu accentul pe religia islamică. O caracteristică atât a islamului radical cât şi a celui fundamentalist este lupta împotriva răului ce s-a manifestat de-a lungul istoriei mai mult într-o formă morală, însă perioadele de criză au scos la lumină şi alte forme de manifestare cum ar fi de exemplu terorismul. În cadrul lumii musulmane, această luptă împotriva răului poartă numele de Jihad, termen căruia i s-au atribuit mai multe sensuri, însă totul se rezumă în fine la o luptă împotriva a ceea ce este considerat de ei rău. În ceea ce priveşte termenul de fundamentalism, este impropriu să-l folosim doar în context islamic deoarece termenul are origini creştine. Fundamentalismul are la bază o mişcare de opoziţie faţă de teologia liberală sau modernistă predicată la seminarile protestante din SUA. Jihadul este un cuvânt arab intrat în vocabularul internaţional datorită mişcărilor islamice contemporane, fiind asociat de cele mai multe ori terorismului şi violenţei. În sensul său propriu, cuvântul înseamnă „efort” sau „luptă”, însă în tradiţia islamică nu se limitează doar la chestiuni de sorginte militară. Potrivit definiţiei clasice, credinciosul poate interpreta Jihadul:”cu inima, limba, cu mâinile sau cu spada”17. Pentru musulmani, Jihadul este o misiune colectivă care poate fi luată în numele întregii comunităţi de cel care conduce, devenid astfel instrument politic. Jihadul este prezentat ca o luptă împotriva necredincioşilor. Acţiunile războinice de expansiune, cele mai multe dintre ele din perioada lui Muhammad, se justifică ca fiind dictate de Allah, dobândind astfel un caracter sacru de „război sfânt”. Există două tipuri de Jihad: marele Jihad, care este lupta interioară împotriva răului, iar Jihadul mic reprezintă lupta pentru expansiunea islamică, sau în context mai nou, lupta împotriva celor din exterior care ar putea ameninţa comunitatea musulmană. Potrivit logicii Jihadului, lumea este împărţită în două: sfera islamului şi cea a războiului. „Inamicii ori se vor converti ori se vor supune; potrivit acestei doctrine „necredincioşii” trebuie chemaţi să se convertească la Islam („chemaţi”, nu obligaţi) în care caz ei sunt integraţi în marea comunitate musulmană cu drepturi egale celor ale islamicilor arabi”18. „Coranul recomandă convertirea la Islam a „necredincioşilor” prin „blândeţe” dar formulează şi imperativul de a lupta contra lor şi chiar de a-i masacra, iar dacă reveneau la vechea lor credinţă erau pasibili de pedeapsa cu moartea”19. Cei ce vor muri „pentru Dumnezeu” vor ajunge în Paradis fără a mai fi supuşi aşteptării în ziua judecăţii, iar martirii sunt consideraţi puri. Revenind la Radicalismul islamic, ca formă de manifestare în cadrul religiei, acesta s-a exprimat prin intermediul Frăţiei Musulmane care reprezintă prima mişcare radicalistă islamică, fondată la sfârşitul aniilor 20 în Egipt de Hasan al-Banna, iar primul congres oficial a avut loc la Cairo în anul 1929. Teoria lui al-Banna este sintetizată în Crezul adoptat în cadrul Congresului de la Cairo şi în care sunt prezentate toate elementele fundamentale ale ideologiei Frăţiei Musulmane. Această ideologie sintetizată în crez reprezintă pe scurt, legea islamică, adică Shari’ah care trebuie respectată şi introdusă în toate sectoarele vieţii politice, sociale, economice şi culturale. Scopul iniţial al Frăţiei Musulmane era de a reforma societatea, punând accentul pe tradiţia musulmană şi

16 Manduchi, P., Collera di Allah, Facolta di Scienze Politiche, Universita degli Studi di Cagliari, Cagliari,

p.25. 17 Ruthven, M., Islam, Ed. Einaudi, Torino, 1999, p.115. 18 Drâmba, O., Istoria culturii şi civilizaţiei Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 275. 19 Ibidem, p. 275.

7

respingând influenţa culturală occidentală. Cu timpul, Frăţia Musulmană devine din ce în ce mai radicală, aceasta răspândindu-se şi în celelalte ţări musulmane precum Siria, Liban, Tunisia, Maroc. Perioada în care a fost creată această Asociaţie reprezintă un moment de declin a lumii musulmane. Etapa coincide cu expansiunea maximă a colonialismului european, dar în acelaşi timp şi cu dispariţia califatului otoman din Istambul, abolit de Ataturk în anul 1924. 20 De remarcat este comportamentul care tinde să pună accentul pe partea mai spectaculoasă a fenomenelor contemporane: de aceea atentatele teroriste, fie ele de orice natură, religioasă, etnică sau politică, tind a fi asociate cu grupări teroriste arabe, dar şi mai grav este faptul că de multe ori ele sunt asociate culturii şi religiei islamice. Una dintre problemele cu care ne confruntăm este că încercăm să înţelegem acest fenomen care a luat amploare şi care ne este străin utilizând metode occidentale, neputând ajunge astfel la o concluzie obiectivă despre această lume, de aceea renaşterea islamică este catalogată de către occidentali în multe dintre cazuri ca fundamentalism islamic. Într-adevăr asistăm la o perioadă de criză a islamului, criză datorată scindării în cadrul acestei religii. Renaşterea islamului modern se datorează în mare parte schimbărilor de ordin social şi tehnologic, şi în special urbanizării rapide. Din acestă perspectivă, putem compara fenomenul cu momentul răspândirii Protestantismului în America Latină şi în Africa, la sfârşitul secolului al XX-lea. Însă amploarea pe care a luat-o islamismul se datorează mai ales aspiraţiilor politice ale musulmanilor. Astfel, au prins contur o multitudine de organizaţii şi s-au remarcat conducători care revendică o legitimare religioasă. În ţările arabe se întâlnesc multe astfel de mişcări care au reînviat din dorinţa de a se opune guvernelor. Acestea sunt însă mişcări moderne, care au absorbit în discursul lor tradiţional multe idei importate din afara tradiţiei intelectuale islamice. Asistăm astfel la transformarea islamului într-o ideologie politică, ideologie numită de multe ori fundamentalism islamic. Majoritatea mişcărilor islamiste, indiferent de tendinţă, adoptă doctrina conform căreia, soluţia la probleme politice ale musulmanilor constă în instaurarea unui stat islamic care să aplice Shari’ah. 21 Însă “Islamul se prezintă foarte adesea ca paseist pentru că este complexat, şi este complexat pentru că aparţine în totalitatea sa zonei subdezvoltării. Occidentul, din motive contrarii, este mai mult sau mai puţin deschis, triumfalist. Rezultă de aici un blocaj foarte serios în calea dialogului. Cuvintele nu trec dintr-o parte în alta. Termenii discursului nu sunt aceeaşi şi interesele apar, adesea în mod dramatic, opuse.”22 De aceea o piedică în calea dialogului sunt tocmai aceste manifestări de paternalism din partea unor creştini, ca şi ignorarea diverselor tendinţe existente în islamul actual, printre care şi cea reformatoare, de diverse tipuri.

I. 4 Pilonii Islamului: Pentru un musulman scopul în viaţă este de a trăi în aşa fel încât să fie pe placul lui Allah, pentru a putea apoi ajunge în paradis. Se spune că în adolescenţă, este deschis un dosar în care vor fi însemnate faptele bune şi rele din timpul vieţii, că în ziua judecăţii de Apoi să poată fi determinat destinul final al fiecăruia. Deasemnea în Coran este specificată o doctrină a predestinaţiei divine. Crezul musulmanilor de mântuire afirmă că necredincioşii (kuffur, adică cei ce nu sunt recunoscători) şi păcătoşii vor fi condamnaţi, însă cei ce se căiesc vor beneficia de iertarea lui Allah şi vor ajunge în paradis după moarte. Coranul sublinează necesitatea credinţei şi totodată a faptelor

20 Kepel, G., Jihad, Ascesa e declino. Storia del Fondamentalismo Islamico, Ed. Carroci, Roma, 2001, pp.28-

29 21Ibidem, p. 29. 22 Anghelescu, N., op.cit., p. 9

8

bune pentru mântuire. Doctrinele fundamentale ale credintei musulmanilor sunt rezumate in cei “cinci stalpi”: Primul stâlp, Sahada, se referă la acceptarea lui Dumnezeu (Allah). Conform Coranului,”Nu există o altă divinitate în afara lui Dumnezeu (Allah), şi Mahomend este mesagerul său”. La aceste cuvinte şiiţii mai adaugă:” Şi Ali este Prietenul Său”. Acest prim pilon (declaraţie de credinţă), se numeşte în limba arabă sahada, o simplă formulă pe care musulmanii o pronunţă în fiecare zi23. Cel de al doilea stâlp, Salat, este rugăciunea canonică Musulmanii suniţi trebuie să respecte aceste rugăciuni ritulale, salat, de cinci ori pe zi:

• Dimineaţa (al-fajr) • La amiază (ad-zuhr) • După masa (al-'asr) • La apus (al-maghrib) • La o ora după apus (al-'isha)

Al treilea stâlp, Zakat, sau pomana legală. Acest al treilea pilon, zakat, cuvânt ce înseamnă fie purificare sau creştere, se referă la taxa care trebuie platită o dată pe an de toţi musulmanii adulţi. Această sumă se va calcula individual de fiecare musulman, şi reprezintă 2,5% în capitalul în exces, şi ceea ce este necesar pentru nevoile primare. Prin urmare beneficiarii sunt săracii şi cei nevoiaşi. Un musulman, poate sa doneze o sumă adiţională ca un act de caritate (sadaqa), în speranţă că va obţine o recompensă divină. Al patrulea stâlp, este Sawm, sau postul din luna Ramadanului. Postul se desfaşoară în timpul orelor diurne din cadrul lunii sacre a Ramadanului, a noua lună a calendarului. Acest post include abstinenţa de la mâcare, băutură, fumat şi raporturi sexuale, de la răsărit până la apus. În timpul Ramadanului, musulmanii îşi dedică mai mult timp rugăciunii, sau a ascultării în fiecare zi a unei părţi din Coran, citite în moschee. Cel de al cincelea stalp islamic, Hagg, pelerinajul la Mecca. Această obligativitate religioasă trebuie împlinită de orice musulman adult măcar o dată în viaţă. Se discută şi despre eventualitatea existenţei “celui de al şaselea pilon islamic”: Jihad. Anumiţi musulmani, cred ca Jihadul, sau “implicarea” personală, trebuie să fie considerată al şaselea pilon islamic, dimensiunea războinică jucând un rol important încă de la început în viaţa comunităţii şi a doctrinei musulmane. Deşi mişcarea fundamentalistă islamică, s-a bucurat de simpatizanţi, acest punct de vedere a fost respins de majoritatea musulmanilor, contrar a ceea ce se crede astăzi în lumea non musulmană. În prefaţa la cartea sa intitulată “Orientations pour un dialogue entre les cretiens et musulmans”, Maurice Borrmans declara : “dacă odinioară istoria a putut să cunoască o relativă divizare a lumii în ţări musulmane, creştine şi altele, astăzi nu mai este acelaşi lucru, se pare, din moment ce comunităţi creştine, vechi sau recente, autohtone sau străine, minoritare sau majoritare, sunt prezente pretutindeni şi din moment ce comunităţile musulmane sunt de acum puternic implantate în Europa Occidentală şi în America, în afara ţărilor pe care Islamul le-a marcat în mod special cu amprenta sa religioasă şi politică”24.

23 La illah 24 Maurice Borrmans în Anghelescu, N., op.cit., p. 8

9

Capitolul II

II.1 Islamul şi Terorismul

„Dacă excludem războaiele, nu există altă formă de violenţă politică mai importantă decât terorismul. La fel cum s-a întâmplat şi cu războaiele, şi violenţa teroristă a atins punctul maxim în secolul XX evoluând treptat atât în termeni cantitativi cât şi în termeni geografici.”25 Astfel, se poate afirma că în momentul de faţă nu există ţară care să nu fi avut de a face cu terorismul. Istoria evoluţiei acestui fenomen stârneşte oarecum curiozitatea, deoarece pare să fi însoţit istoria dezvoltării societăţii industriale. Termenul de terorism apare pentru prima oară în 1978 într-un supliment al “Dictionnaire de l’Academie Française” dar sensul acestui termen aşa cum este cunoscut astăzi nu corespunde cu cel de atunci, când se referea mai degrabă la abuzurile puterii revoluţionare, sau în accepţiunea lui Kant era mai degrabă o concepţie pesimistă cu privire la destinul umanităţii. În zilele noastre termenul se referă în general la „acţiunea grupărilor clandestine care au în vizor Guvernul unuia sau mai multor state în vederea răsturnării rapide şi drastice a ordinii politice şi sociale.”26 În ultimul secol prezenţa terorismului s-a impus cu o forţă crescândă, atât prin frecvenţa si intensitatea episoadelor teroriste, cât şi prin cantitatea de violenţă rezultată şi care e disproporţională faţă de mijloacele folosite. Importanţa fenomenului a crescut atât de mult în timp încât se încearcă studierea acestuia pentru a identifica motivele, natura şi justificările sale. Aşa cum războiul există prin intermediul statelor şi între state, tot astfel şi terorismul este arma non-statelor, a celor care vor să devină stat, a celor care vor să distrugă statul sau ordinea internaţională. Individualizarea fenomenului terorist a dus la identificarea a patru filoni:

1. terorismul ca formă de luptă pentru independenţă; 2. terorismul împotriva statului; 3. terorismul împotriva ordinii internaţionale; 4. terorismul ca factor destabilizator al societăţii moderne.

„Terorismul nu cunoaşte graniţe nici în plan ideologic. Toate tipurile de regim politic au fost implicate fie combătând, fie favorizând terorismul. În ţările cu un regim teocratic, terorismul e mai degrabă o formă posibilă de “Război Sfânt” împotriva Occidentului ateu.”27 Specialiştii consideră terorismul ca pe o formă de angajament, dar au opinii diferite in ceea ce priveşte locul său în lumea violenţei politice. Unii îl văd ca pe o sumă de acţiuni violente îndreptate împotriva statelor, alţii ca pe opresiunea statelor împotriva propriilor cetăţeni, în timp ce există şi specialişti care privesc terorismul ca fiind acţiunea violentă a unui stat faţă de altul.Unul dintre principalele impedimente în atingerea unui punct de vedere comun este şi conotaţia emoţională negativă a termenului.28 Astăzi, orice formă de violenţă cu conotaţii politice este considerată terrorism. Este necesar să se facă diferenţa între diferite tipuri de violenţă şi tipuri de conflicte. Scopurile, metodele şi circumstanţele violenţei duse de un stat împotriva propriilor cetăţeni sunt diferite de cele folosite de un stat împotriva altuia sau de către organizaţiile insurgente împotriva guvernelor. Atâta timp cât termenul “terorism” se referă doar la un comportament violent, utilitatea sa rezidă mai mult la un nivel propagandistic decât la unul ştiinţific.

25 Luigi, Bonanate – Terorismo Internazionale, Ed. Giunti Gruppo, Florenţa, 2001, p.9 26 ibidem 27 Idem 23, p.20 28 ***_ Terorismul- Ed. Omega, Bucureşti, 2001, p.27

10

Organizaţiile teroriste se definesc ca fiind mişcări de eliberare naţională sau ca luptători împotriva opresiunii sociale, economice, religioase sau imperialiste sau a unei combinaţii a acestora.29 De cealaltă parte a baricadei, politicienii îi prezintă pe luptătorii pentru libertate ca fiind nişte terorişti, luând în considerare limita îngustă dintre cei doi termeni. De fapt, terorismul este metoda de luptă, iar ”lupta pentru libertate “ este cauza. Motivele organizaţiilor teoriste sunt multiple, ţinând cont de faptul că fiecare are ideologia şi obiectivele proprii. Pe de altă parte, nu toate mişcările de eliberare adoptă terorismul. Dar acestea sunt prea puţine. Cei care au analizat problema moralităţii terorismului au ajuns la conluzia că teroarea modernă reprezintă cea mai radicală formă de luptă şi politică, neluând în seamă regulile războiului şi codurile politice. Se pare că teroarea a depăşit anumite limite, dispărând orice discriminare. Terorismul poate fi cel mai bine descris ca fiind o formă clandestină de război, neconvenţional, imoral şi cu legi care se schimbă potrivit intereselor. Se bazează pe impactul psihologic al acţiunilor, caracteristică prezentă în aproape jumătate din definiţiile sale. Elementul psihologic serveşte să demoralizeze duşmanul, dar şi ca să crească respectul de sine şi încrederea în interiorul forţelor teroriste. Una dintre ideile principale ale terorismului este propaganda prin fapte; asta implică faptul că prin intermediul acţiunilor lor teroriştii speră să strângă suport popular şi să devină o mişcare legitimată. O altă formă de provocare este cea cu implicaţii la nivel internaţional. O organizaţie radicală, susţinută de către un stat, poate spera ca, prin intermediul acţiunilor sale, să provoace un război între statul-ţintă şi un alt stat.“Strategia haosului” este utilizată mai ales de către organizaţiile de dreapta, în special în acele state în care există o lipsă evidentă a unei autorităţi statale. Se speră ca haosul creat prin teroare să determine populaţia să ceară un regim dur, capabil să se descurce cu asemenea ameninţări. Unele grupări privesc terorismul ca pe un război de uzură, având ca scop distrugerea lentă a adversarului. Acest tip de strategie este valid dacă rezultatul conflictului nu este privit ca fiind vital pentru guvern. Din contră, guvernul poate să nu cedeze, ci chiar să acţioneze într-o manieră foarte dură. De obicei, aceste situaţii sunt foarte complexe, depinzând de numeroşi factori-politici, economici, sociali şi chiar internaţionali-, precum şi de alte variabile ce trebuie luate în considerare. În unele cazuri, terorismul reprezintă un răspuns emoţional fără un scop strategic real, deşi acţiunile sunt îndeplinite într-un mod organizat. Aceşti terorişti pot fi consideraţi iraţionali, cel puţin din punctul de vedere al comportamentului lor politic. În unele cazuri, lupta teroriştilor pare fără speranţă, întrucât lipsa de raţionalitate este evidentă. II.2 Cauzele şi motivaţiile terorismului arab: Cauzele terorismului au fost mereu aceleaşi. Dorinţa de a domina şi de a elimina potenţialii adversari i-a făcut pe oameni să adopte diferite forme de teroare. Până în 1945, ţintele erau şefi de stat sau de guvern, în încercarea de a schimba situaţia. Teroarea provocată populaţiei nu era importantă, intimidarea cetăţenilor nu era neapărat dorită; ceea ce conta cu adevărat era atingerea unui scop precis, clar şi practic, cu ajutorul câtorva oameni selectaţi, devotaţi şi bine pregătiţi După al Doilea Război Mondial, apariţia şi generalizarea terorismului au fost determinate de cauze naţionale, politice, sociale, religioase sau ideologice. Motivaţiile naţionaliste au determinat unele minorităţi entice sau religioase să adopte terorismul pentru a-şi obţine autodeterminarea şi auto-guvernarea (de exemplu: bascii în Spania, irlandezii catolici în Ulster, comunitatea Huk în Filipine, armenii în Turcia, kurzii în Irak, Iran, Siria şi Turcia, sau croaţii în fosta Iugoslavie)30. Simţindu-se oprimaţi sau marginalizaţi în zone considerate ca aparţinându-le, aceste comunităţi au ales calea luptei. Unele organizaţii erau sigure că o abordare paşnică a problemelor lor nu va da rezultate, şi că guvernele 29 Idem, p.47 30 Revista "Historia", numărul 1, anul 1, noiembrie 2001, p. 20

11

nu le vor da atenţie. În unele cazuri, violenţa s-a adăugat unor mişcări politice legale moderate, şi diferitele facţiuni s-au încurcat de fapt unele pe altele. În unele ţări, conflictul a luat proporţiile unui război adevărat, ca în Iugoslavia, Filipine, Turcia sau Irak, atrăgând atenţia şi implicarea internaţională. Dar locul unde se petrec aceste violenţe este de mare importanţă. În Europa nici o autoritate suverană nu contestă drepturile Spaniei asupra părţii sale de nord sau drepturile Marii Britanii asupra Irlandei de Nord. Opiniile se schimbă când vine vorba de statele din Africa sau Asia. Unele organizaţii- IRA, PKK-au”depus armele”, optând cel puţin deocamdată pentru un dialog politic paşnic. Este evident că problemele de acest tip nu pot fi rezolvate pe deplin, pentru că va exista mereu un perdant. Internaţionalizarea terorismului a început în Orientul Mijlociu, după înfrângerea statelor arabe în Războiul de Şase Zile; decizia de a răzbuna înfrângerea şi de a pedepsi Israelul şi pe aliaţii săi a marcat începutul unei noi ere în terorism. Dezvoltarea terorismului în anii’70 a fost posibilă datorită accesului la o mulţime de resurse şi asistenţei acordate de către multe state-financiară, logistică, facilităţi de antrenare. Alte cauze ale acestei dezvoltări rapide au fost: propaganda pro-extremistă, succesul obţinut în unele operaţiuni, dezvoltarea comunicaţiilor şi a media, publicitatea câştigată şi faptul că partizanii fanatici ai unei cauze nu pot fi înfrânţi uşor. În cazul lumii arabe, chestiunea cauzelor este una foarte complexă. În Pakistan de exemplu, anunţul făcut de preşedintele Musharaf că va sprijini politica SUA şi acţiunile împotriva terorii şi împotriva talibanilor a provocat multe proteste, care au arătat ura adâncă, iraţională, personală faţă de americani. Istoria ne va dezvălui poate principalele cauze ale acestei stilităţi. Cea mai evidentă este politica SUA faţă de Orientul Mijlociu.Având drept aliat micul şi ”artificial creatul” stat al Israelului, într-o regiune bogată în resurse, ostilă Vestului şi dominată de solidaritatea musulmană, SUA apar ca însăşi Antichristul, cu puterea sa uriaşă de a impune anumite politici şi de a conduce campanii militare. Totul începe de la istoria controversată şi violentă a regiunii-cruciade, campanii militare vestice în regiune, decenii de colonialism-toate acestea converg într-o mixtură explozivă în minţile locuitorilor. Idea principală a musulmanilor de astăzi este că SUA nu este numai duşmanul arabilor, sau al Islamului ca întreg, ci al lui Dumnezeu însuşi. Ayatollahul Khomeini a numit SUA “marele Satan”, şi fraza s-a răspândit imediat în lumea islamică. Aceasta este şi ideea care îl motivează pe Ben Laden, după cum a declarat el însuşi.31 Ostilitatea faţă de SUA are diferite grade de manifestare. Cei mai activi sunt fanaticii religioşi radicali, ideologişti violenţi ca Ben Laden. Pe un al doilea nivel se situează arabii radicali ultra-religioşi , fundamentaliştii şi ultra-naţionaliştii, ca cei care au dansat pe străzi şi au salutat entuziaşti evenimentele de la 9/11 si moartea civililor americani. Pe un al treilea nivel se situează un mare număr de arabi moderaţi, deranjaţi de aroganţa americană şi de implicarea SUA în problemele interne ale ţărilor lor. De aceea este atât de dificil pentru americani să convingă guvernele şi popoarele ţărilor arabe să i se alăture în războiul împotriva terorismului. În Războiul din Golf din 1991, lucrurile au fost uşoare.Pe fundalul colapsului total al Uniunii Sovietice şi al blocului comunist, naţiunile arabe s-au alăturat coaliţiei ONU. Timpurile s-au schimbat acum. Unele lucruri nu pot fi trecute cu vederea, cum ar fi sprijinul SUA pentru Israel, atât financiar, cât şi militar. Deasemenea, prezenţa trupelor SUA-“necredincioşi”-în ţara lui Muhammad este cea mai mare provocare şi ruşine. Trupele SUA prezente în zona Golfului şi a Mediteranei au rolul de a asigura poziţia aliaţilor SUA în regiune, precum şi de a preveni răspândirea fundamentalismului. Din punct de vedere religios, musulmanii simt că şi-au pierdut demnitatea în faţa unei religii inferioare. Muhammad este privit ca fiind ultimul profet al lui Dumnezeu, fiind deci mai bun decât Moise şi Iisus. Evenimentele de după Primul Război Mondial şi implicarea Angliei şi a Franţei în Orientul Mijlociu sunt privite ca un pas înapoi pentru cultura arabă, şi ca o formă vicioasă de colonialism. Cultura şi tradiţiile regiunii sunt ameninţate de către modernitatea ţărilor occidentale. Singura cale de a rezista a devenit Jihad-ul sau “războiul sfânt” împotriva “necredincioşilor”, bazat pe o

31 Idem 28, p. 40

12

reinterpretare a Coranului. Avându-l ca aliat pe Însuşi Allah, este imposibil ca această luptă sfântă să nu fie victorioasă până la urmă. Toţii musulmanii care mor în acest război devin martiri şi sunt daţi drept exemplu pentru noii recruţi.32 În tabelul de mai jos am încercat să grupez principalele mişcări islamiste din Orientul Mijlociu, precum şi gradul în care acestea au recurs la violenţă în ultimii ani. Dintre cele mai cunscute grupări sunt : Al-Qaeda, Hizballah, Hamas.

Principalele Mişcări Islamiste în Orientul Mijlociu Tabel 1.0.

Ţara Organizaţie Anul stabilirii

Folosirea recentă a violenţei

Participare Politică

Algeria Frontul Salvării Naţionale Grupul Islamic Armat Grupul Salafist pentru Rugăciune şi Luptă

1989 1993 1996

Nu Da Da

Nu Nu Nu

Bahrain Societatea Islamică pentru Acţiune Predicatorii Islamului Armonia

2002 2002 1994

Nu Nu Nu

Nu Da Nu

Egipt Frăţia Musulmană Partidul de Centru(Hizb al-Wasat)

1928 1995

Nu Nu

Nu Nu

Iraq Alianţa Unită Iraqiană Partidul Islamic Iraqian Consiliul Sprem pt. Revoluţia Islamică în Iraq Ansar al-Islam Grupul pt. Unitate şi Jihad Asociaţia Învăţaţilor Musulmani Partidul Chemări

2004 1960 1982 2001 Sf.1990 2003 1957

Nu Nu Da Da Da Nu Nu

Da Da Da Nu Nu Nu Da

32 Falconi, F.; Sette, A.- Ossama ben Laden.Teroare în Occident, Ed. AII, Bucureşti, 2002, p.23

13

Islamice Armata Mahdi

2003

Da

Da

Iordania Frăţia Musulmană Al-Qaeda

1945 Sf.1990

Nu Da

Da Nu

Kuweit Alianţa Islamică Naţională Mişcarea Constituţională Islamică Alianţa Populară Islamică

1989 1991 Jum.1970

Nu Nu Nu

Da Da Da

Liban Liga Discipolilor Amal/Batalioanele de Rezistenţă Libaneză Hizballah (Partidul lui Alah)

1990 1975 1979

Da Nu Da

Nu Da Da

Arabia Saudita Mişcarea pentru Reforma Islamică în Arabia Mişcarea Şhiită pentru Reformă Comitetul pentru Apărarea Dr. Legitime Al-Qaeda

1996 1975 1993 1990

Nu Nu Nu Da

Nu Nu Nu Nu

Sudan Frontul Islamic Naţional Partidul Umma Congresul Naţional Popular

1989 1945 2000

Nu Nu Nu

Da Nu Nu

Tunisia Partidul Renaşterii 1989 Nu Nu Fâşia Gaza Cisiordania

Jihadul Islamic Hamas

1981 1987

Da Da

Nu Da

Sursa: Albright, Madeleine K., Weber, Vin , Steven A. Cook - In support of Arab Democracy:Why

and How, Independent Task Force Report No. 54, Council of Foreign Relations, pp.59-60

II.3 Sfârşitul terorismului:

14

Orice grup terrorist dispare, fie după ce şi-a atins scopurile, fie prin anihilarea totală. Dispariţia unui astfel de grup poate lua diferite forme: 1.Autorităţile reuşesc să prevină noi acţiuni ale grupului, omorând sau arestându-i membrii, în special liderii. Cei capturaţi pot servi ca instrument de şantaj pentru autorităţi. Presiunea constantă asupra unui grup poate da deasemena rezultate, grupul fiind forţat să găsească noi resurse şi să-şi ia riscuri mai mari. 2.Integrarea politică sau acceptarea regulilor într-o societate poate determina un grup să renunţe la terrorism pentru un timp sau pentru totdeauna. Presiunea prin intermediul violenţei poate fi transformată într-o strategie politică. 3.Uzura poate duce la distrugerea unui grup terorist. Neînţelegerile dintre membri şi eventuala lor ezitare pot cauza pur şi simplu dizolvarea grupului la un moment dat. 4.Un grup poate dispărea dacă suportul politic, logistic şi financiar dispare. Abandonat de către sponsor, cu membrii răspândiţi în toată lumea, grupul devine vulnerabil şi dispare. 5.Evoluţia unei societăţi poate face ca un grup să devina demodat, apărând alte preocupări. În acest caz, acel grup nu mai reprezintă nimic realist. Pentru a putea vorbi despre actualul, totalul şi permanentul sfârşit al terorismului, trebuie mai întâi să fie descoperite şi analizate cauzele sale reale, în orice caz particular. Acest rău trebuie tăiat de la rădăcini. Răspunsul violent al autorităţilor, vânătoarea de terorişti în întreaga lumen u sunt o soluţie viabilă. Violenţa va atrage întotdeauna violenţă. Doar rezolvând cauzele profunde ale terorismului putem spera ca, în timp, acest flagel să dispară.

Capitolul III

III.1 Relaţia dintre Islam şi Democraţie

“Universalismul occidental este periculos pentru lume deoarece el ar putea să ducă la un mare război intercivilizaţional între statele de nucleu şi este periculos pentru Occident deoarece el ar putea să ducă la înfrângerea Occidentului.”33 Acesta este tabloul sumbru al unei lumi sfâşiate de conflicte rezultate din ciocnirea civilizaţiilor prea diferite pentru a găsi o cale de dialog, conturat de Huntigton înaintea valului de atacuri teroriste violente (al căror punct culminant rămâne 11 septembrie 2001), care zguduie lumea de câţiva ani şi care a avut drept rezultat războaie nu mai puţin violente îndreptate împotriva terorismului internaţional.34 Ca o consecinţă imediată, nu neapărat logică, a acestor evenimente, civilizaţia islamică şi musulmanii au suferit un proces de “demonizare”. Mai mult, atentatele de la 11 septembrie par nu doar să fi pervertit întregul sens al termenului “islamic”, cel puţin pe agenda politică şi de securitate americană, ci şi să fi revigorat în mod nefericit pseudoteza „ciocnirii civilizaţiilor”, având Islamul ca unul din protagoniştii principali. În ciuda glasurilor pacifiste, Islamul şi Occidentul par gata să se arunce într-un conflict devastator. Lumea musulmană contemporană pare atât de îndepărtată, şi în acelaşi timp atât de apropiată de Occident. Aceasta pentru că unele dintre aspectele sale logice îi sunt caracteristice şi fac parte din moştenirea de 15 secole a societăţii islamice; altele, expresii mai directe ale condiţiilor sociale şi economice, sunt consecinţa impactului modernităţii şi a regulilor din societatea contemporană.

33 Samuel Huntington – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea lumii mondiale, Ed. Antet, 1998, p.462 34 Afganistan (octombrie – decembrie 2001), Iraq (martie – aprilie 2003)

15

Pentru a afla dacă se pot sau nu găsi soluţii pentru un dialog viabil între Islam şi Occident, trebuie găsit un răspuns la întrebarea dacă Islamul politic sau islamismul35 este compatibil cu valorile democraţiei de tip occidental. Pentru aceasta trebuie înţeleasă însăşi funcţionarea societăţii islamice, a regulilor sale intrinsece, trebuie redată evoluţia lumii musulmane, precum şi tendinţele predominante faţă de democraţia de tip occidental în contextul contemporan.

În cadrul sistemului actual stabilirea relaţiei dintre Islam şi democraţie este de o mare importanţă, este un proces complex care desigur va oferi răspunsuri diferite. Există două opinii:

Cea potrivit căreia islamul este prin însăşi structura sa opus democraţiei; Şi cea care admite că particularităţile acestuia nu-l opun fundamental democraţiei, deţi

există anumite probleme. În contextul realităţii larg recunoscute în literatura de specialitate, în care lumea islamică

percepe şi consecutiv aplică esenţialmente diferit faţă de cea occidentală concepte cheie precum democraţie, libertate, dreptate socială, sau suveranitate, există în mod clar puncte de incompatibilitate între Islam şi democraţie în accepţiunea occidentală a termenului.

În primul rând ar trebui schiţat conceptul de democraţie aşa cum apare în concepţia occidentală pentru a putea realiza mai apoi o comparaţie cu Islamul. Noţiunea de democraţie a apărut încă din secolul al V-lea î.e.n., la Atena (de altfel denumirea vine de la cuvintele demos-popor şi kratein- a comanda). Ea înseamnă mai întâi o doctrină politică ce susţine “guvernarea poporului de către popor, pentru popor”, dar se referă în principal la organizarea politică ce decurge din principiul suveranităţii populare. Potrivit definiţiei lui Robert Dahl (care foloseşte termenul de “poliarhie”pentru că democraţia i se pare un ideal de neatins), democraţia ca formă de organizare politică trebuie să asigure câteva proceduri minime: alegeri libere, dreptul tuturor adulţilor de a candida, precum şi libertatea de expresie şi de asociere. Se mai urmăreşte respectarea principiului pluralităţii, al separaţiei puterilor în stat, precum şi a altor drepturi şi libertăţi.

Dacă avem în vedere principiul conform căruia democraţia este la bază un concept şi o ideologie occidentală atunci am putea spune că se află la polul opus cu valorile şi principiile islamului. Dacă este astfel, atunci, lumea musulmană care constă în 55 de ţări populate de peste 1,4 miliarde de oameni, este condamnată la dictatură şi opresie. Mai mult decât atât, musulmanii ar trebui să aleagă între religie şi democraţie, însă după părerea lui Radwan Masmoudi, nu există o contradicţie inerentă între Islam şi democraţie, iar idealurile şi principiile democratice sunt deasemenea idealurile şi principiile islamului.

Cu toate acestea explicaţia că atât de multe ţări musulmane nu sunt democratice stă în factorii de natură: istorică, politică, culturală şi economică şi nu în cei de natură religioasă. Şi de aceea "nu numai că trebuie să înţelegem aceste motive, dar trebuie să aflăm şi ce trebuie făcut pentru a corecta această situaţie." 36

Construirea democraţiei rămâne un efort foarte greu de depăşit în cele mai multe ţări musulmane, după cum afirmă Laith Kubba. Progresul în ceea ce priveşte liberalizarea societăţilor, modernizarea instituţiilor şi dezvolatarea infrastucturilor este în general încet şi limitat. Slăbiciunea democraţiei în multe ţări musulmane, reiese şi din numeroşii indicatori folosiţi de instituţiile occidentale pentru a măsura răspândirea deschiderii statelor şi societăţilor, acest lucru este cel mai evident în violenţa politică, violarea drepturilor omului şi abuzurile în serviciile publice. Este important de menţionat că introducerea democraţiei în occident a corespuns unui proces de secularizare, iar cei care susţin incompatibilitatea dintre islam şi democraţie se bazează tocmai pe relaţia specifică Islamului, între puterea spirituală şi cea politică.

35 Ideologie şi mişcare bazată pe interpretarea politică a Islamului 36 Special Report 93, Islam and Democracy, United States Institute of Peace, Washington, september 2002,

pag.2

16

Astfel, în ceea ce priveşte relaţia dintre religie, putere politică, statul (dawla) şi civilizaţia musulmană (dunya), putem vorbi de fuziunea elementului politic, juridic şi spiritual într-un singur sistem complex , ceea ce reprezintă o realizare cu totul unică. Dihotomia creştină sacru/ laic, Biserica/ Stat, să acorzi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, nu este recunoscută ca atare în islamism. De aici decurge şi cea mai importantă problemă. În tradiţia islamică “ceea ce e drept” nu constituie obiectul deliberării şi stabilirii de către oameni (suveranitatea populară), ci i-a fost relevat extrem de precis lui Muhammad de către Allah. Implicaţia logică este că pe de o parte intr-o comunitate islamică nu pot exista indivizi sau structuri autonome care să adopte legi în locul celor dictate divin, iar pe de altă parte că niciun supus al lui Allah nu-şi poate asuma competenţe judiciare, emiţând sentinţe de “bine” şi “rău”. Subsecvent, aplicarea în lumea islamică a principiului separaţiei puterilor în stat, - prefaţat de Aristotel, patentat de Locke şi dezvoltat ca teorie de către Montesqieu- intră într-o contradicţie de fond cu preceptele religioase islamice. Deoarece Islamul nu recunoaşte decât suveranitatea lui Allah, suveranitatea populară riscă să apară ca o formă de idolatrie care o uzurpă pe prima. Islamul este un mod de viaţă care acoperă toate aspectele societăţii prin intermediul Shari’ah, singura sursă a legii şi norma pentru comportament. Problema rezidă în caracterul autonom şi incomplet pe care îl are Shari’ah, care practic creează un spaţiu paralel cu cel politic.37 Sursa de inspiraţie pentru Shari’ah o reprezintă Coranul şi Sunna (cartea care reuneşte spusele atribuite profetului Muhammad). Al-Qur’an este cartea sacră a tuturor musulmanilor, relevată direct de Allah lui Muhammad, iar tema centrală a Coranului este celebrarea unicităţii lui Dumnezeu, a acţiunii sale şi a supunerii necesare faţă de voinţa sa. De fapt chiar sensul cuvântului Islam este cel de supunere (faţă de voinţa divină). Totodată, Coranul este sursa primordială a legii religioase- Shari’ah. Aceasta se referă la toate acţiunile umane, conţinând un ansamblu de norme religioase, juridice şi etice. Putem spune că primele tendinţe de formare ale statului centralizat apar în momentul în care se constituie califatul (Ataturk 1924), dar mai ales în momentul în care ruperea unităţii islamice permite turcilor otomani să urmeze la conducerea califatului, după modelul persan. Lipsa unui stat naţional a reprezentat însă o problemă de-a lungul întregii istorii politice a comunităţii islamice, care nu a cunoscut decât Imperiul Universal sau fragmentarea feudală. Perioadele de colonizare şi decolonizare au produs profunde schimbări în cadrul lumii islamice, astfel că după cel de al Doilea Război Mondial majoritatea statelor islamice adoptă regimuri laice, cum se întâmplase deja în Turcia şi Iran. Acest proces viza o reformare politică, nu religioasă a Islamului. În Orientul Mijlociu catalizatorul unităţii arabe a fost prezenţa statului Israel. Confruntările statelor arabe cu Israelul (1948-1949, 1956, 1967, 1973) s-au soldat cu înfrângerea acestora, din cauze militare, dar şi lipsa unităţii a fost un factor important. Anii ‘60 sunt martorii rivalităţii între panarabismul lui Naser în Egipt şi panislamismul lui Faysal în Arabia Saudită. Înfrângerile în războaiele arabo-israeliene au fost considerate rezultate ale abandonării criteriului religios, caracteristică a panarabismului, ceea ce a dus la pierderea sprijinului lui Allah. Astfel a triumfat panislamismul care a dat un nou impuls luptei împotriva Israelului. Islamul este o teocraţie laică pentru că nu există noţiunea de Biserică, de organizarea a sacerdoţiului, astfel că relaţia dintre religie şi putere politică se pune în felul următor: 1. în ce măsură funcţia de conducător al comunităţii reprezintă o investitură religioasă; 2. care este aparatul reprezentativ al puterii religioase cu care puterea politică poate întreţine

relaţii. În secolul XIX – epoca de renaştere a civilizaţiei musulmane – ca un răspuns la dominaţia europeană apar două curente care oferă şi soluţii diferite la chestiunile de mai sus: curentul reformist, care indiferent de denumire şi protagonişti concepe orice înnoire numai în cadrul Islamului, prin redobândirea purităţii iniţiale a acestuia (Wahabismul în Arabia Saudită), curentul

37 Oliver, Roy – The failure of political Islam, I.B. Tauris Publishers, London, 1994, p. 189

17

laicizat, care concepe modernizarea occidentală în cadrul unui proces de separare a spiritului de temporal. În secolul XX – în principal o dată cu crearea în Egipt a Societăţii Fraţilor Musulmani a lui Hassan al – Banna (anii 20- 30) – îşi face apariţia islamismul, continuator al curentului reformist. Acesta este o ideologie care vrea să impună aplicarea literară a preceptelor islamice, la nivelul întregii societăţi. “Islamul este politică sau nu e nimic’’(Khomeini). Tocmai în ancorarea în religie şi implicit în trecut constă specificitatea islamismului. Iniţial islamismul a avut o conotaţie pozitivă şi presupunea apropierea de valorile democraţiei occidentale fără a abandona preceptele Coranului. Avea şi un puternic substrat social, în condiţiile în care societăţile musulmane erau în mare parte sărace. Această ideologie a caştigat teren mai ales după eşecul altor doctrine ca socialismul sau naţionalismul.

Ceea ce trebuie remarcat e faptul că majoritatea ţărilor musulmane, ca şi cele dezvoltate, sunt motivate de dorinţa pentru modernitate, dezvoltare şi demnitate, afirmă Kubba. În ultimele decade, viziunea lor asupra unui viitor mai bun s-a ancorat în viziunea simplă a unui stat central, cu o abordare a reformei de sus în jos. S-a considerat că acest tip de viziune are mai mari şanse de reuşită decât democraţia, care ar fi oferit un sistem complex, multi-instituţional, ancorat în individualism şi în valorile liberale38. Nereuşita statelor seculare puternice de a veni în întâmpinarea cerinţelor crescânde a noilor societăţi educate a dus la căutarea de alternative ce ţin mai mult de partea spirituală. După revoluţia iraniană din 1979, grupurile sociale şi politice au devenit tot mai conştiente de puterea pe care religia o are în obţinerea sprijinului publicului. Islamul, care prin sine, prin interpretarea sa este deschis la orice, continuă să fie târât în arenă ca un simplu instrument ce poate fi folosit în mod egal de conducător dar şi de opoziţie, de către modernişti dar şi de conservatori, şi de către grupările de dreapta sau de stânga din întregul spectru politic.

În ultimele două decenii, după căderea modelului comunist de dezvoltare, şi după ce modelul atât secular cât şi cel Islamic de guvernare nu au reuşit să vină cu soluţii pentru nevoile sociale şi economice crescânde, intelectualii musulmani au început să susţină democraţia şi drepturile omului. Au ales această cale nu doar pentru a ajunge la modernitate, dezvoltare şi demnitate, dar şi pentru a asigura o mai bună practică a Islamului. Din perspectiva lui Kubba cheia pentru a înţelege cauza ce determină situaţia dificilă în care se află democraţia în statele arabe, nu rezidă în textul sau în tradiţia Islamului, ci în contextul modernităţii, politicii şi culturii39.

38 Special Report 93, Islam and Democracy, United States Institute of Peace, Washington, september 2002, p.3 39 Laith Kubba, în Special Report 93, Islam and Democrac, Washington, september 2002

18

III.2 Compatibilitatea dintre Islam şi Democraţie:

Discutând despre Islam şi democraţie, Muqtebar Khan susţine că este falsă afirmaţia că nu ar exista democraţie în lumea arabă. Cel puţin 750 milioane de musulmani, trăiesc în societăţi democratice, într-un fel sau altul, incluzând Indonezia, India, Bangladesh, Europa, Israel şi chiar Iran. Cu toate acestea există puţine precedente istorice în care „mullahs”să controleze puterea politică, cu puţine excepţii, Iran 1979, şi talibanii din Afganistan. Încă de la naşterea Islamului, elitele politice seculare sunt cele care au deţinut puterea politică. Politica din Orientul Mijlociu este mult mai dependentă de ambiţiile şi capriciile liderilor decât în alte părţi ale lumii. De cele mai multe ori, liderii din cadrul lumii arabe nu sunt constrânşi de instituţii politice sau de sentimentul popular: ambiţiile şi preferinţele lor, precum şi slăbiciunile sau fobiile pot face diferenţa între război şi pace, între revoluţie şi stabilitate.

Oricum, schimbarea de leadership este frecvenă în Orientul Mijlociu, iar uneori este chiar o rutină. De multe ori regiunea pare ingheţată în timp, având aceeaşi lideri —Muammar-el-Qaddafi in Libya, Yasir Arafat în cadrul Autorităţii Palestiniene şi Hosni Mubarak în Egipt – care s-au aflat la putere decenii întregi40. După cum remarcă şi Glenn Robinson “dacă marchează într-adevar ceva lumea arabă contemporană, acest lucru este prea marea stabilitate politică în vârf, nu prea puţină”.41 3.2.1 Islamul şi Drepturile Omului: Percepţiile musulmanilor despre drepturile omului pot fi clasificate în trei mari categorii, în funcţie de apartenenţa la diverse grupări: 1. Musulmanii Conservatori, aceştia au tendinţa să se inspire din perioada clasică şi medievală,

adoptand un punct de vedere comunitar, în care indivizii sunt priviţi ca parte a comunităţii, faţă de care au anumite obligaţii. Conservatorii accentuează importanţa trasării de limite, care se referă nu numai la stipulări ce ţin de obligaţia femeilor de a purta hijab şi de reprimarea sexualităţii feminine, dar şi de proclamarea unui stil de viaţă care să aibă referinţă în practicarea corectă a credinţei şi tradiţiei. Aceşia consideră lobby-ul făcut de occident în favoarea drepturilor omului ca fiind o modalitate de a-şi stabili hegemonia faţă de lumea arabă. Deoarece au respins articole din Declaraţia Drepturilor Omului (art. 16, 18), referitoare la drepturi egale la căsătorie, dreptul de a schimba religia, credinţa, nerecunoaşterea egalităţii între sexe, această mişcare musulmană nu poate fi considerată în concordanţă cu democraţia şi cu drepturile Omului.

2. Musulmanii Reformişti sau Neomodernişti accentuează necesitatea continuării principiilor de bază ale Islamului, dar consideră că legea Islamică este considerată istoric şi trebuie reinterpretată în baza schimbărilor necesare unei societăţi moderne. Aceştia sunt mai receptivi la ideile, practicile şi instituţiile non-Islamice şi consideră ca fiind foarte important progresul economic şi uman.

3. Musulmanii Secularişti: această categorie aparte are drept model experienţa occidentală a secularizării, din dorinţa de a promova dezvolarea la nivelul ţării din care provin. Pentru a putea face o evaluare a statutului Drepturilor Omului în cadrul societăţilor

musulmane, în special a statelor arabe, ar trebui efectuată o analiză particulară, a fiecărui stat în parte. Spre exemplu, Yemenul este unul dintre statele destul de sărace în ceea ce priveşte Drepturile Omului. Guvernul yemenit şi forţele de securitate au fost în nenumărate rânduri responsabili de tortură şi tratament inuman, şi chiar de execuţii extra-judiciale îndreptate în special împotriva shiiţilor, precum şi de acte discriminatorii şi de violenţă împotriva femeilor. Este un stat în care se practica cenzura în ceea ce priveşte presa.

40 Vezi anexa 1 41 Glenn E. Robinson, “Palestine After Arafat,” The Washington Quarterly 23 (Autumn 2000): 77.

19

3.2.2 Islamul şi Mass Media: Evoluţia mass media în lumea arabă trece printr-o perioadă de tranziţie şi este un indicator cu privire la aşa numita noua mass-media Arabă. Dacă înainte media ţinea în exclusivitate de ministerele informaţiei a ţărilot respective, având un caracter birocratic, acum se observă o semnificativă democratizare a informaţiei în Orientul Mijlociu, începând mai ales cu anii 1990. Aşa cum reiese din raportul Independent Task Force “accesul arabilor la informaţie a crescut prin intermendiul internetului, a televiziunii prin satelit şi prin presa scrisă.” 42 Aşa cum reiese şi din Tabelul 1.0, în UAE şi în Egipt se află cele mai multe posturi de televiziune. Cea mai cunoscută televiziune din zona Orientului Mijlociu, şi din lumea arabă este al-Jazeera, post lansat în 1996, cu puternic efect asupra politicii locale. În 1991 a fost lansat în Arabia Saudită postul de televiziune MBC (Middle East Broadcasting Center), canal de ştiri şi de divertisment ce transmite din Londra (mai tarziu s-a mutat în Dubai). Deşi MBC a fost prima reţea stelit din lumea arabă, al-Jazeera a revoluţionat a revoluţionat cu adevărat formatul şi conţinutul reţelei de ştiri arăbeşti. În grila de programe al-Jazeera sunt programe în format talk-show precum şi programe după modelul Statelor Unite (programe inedite şi în acelaşi timp controversate). În tabelul de mai jos se pot observa principalele posturi de televiziune din lumea arabă precum şi tipul de programe transmise. Ce trebuie menţionat în ceea ce priveşte televiziunea din zonă este faptul că, în timp, aceasta a început să intre în competiţie pentru atragerea telespectatorilor, schimbând în acest sens stilul şi conţinutul transmisiunilor.

Principalele Reţele Arabe cu Transmisiune prin Satelit

Tabel 1.1

Reţea Ţara de transmitere Anul lansării Tipul de emisiuni

Al-Arabiyya Emiratele Arabe Unite 2003 Ştiri

(UAE)

Lebanese Broadcasting Liban 2001

Ştiri/Divertisment

Center (LBC)

Al-Ikhbariyya Arabia Saudită 2003 Ştiri

Al-Jazzera Qatar 1996 Ştiri

Al-Manar Liban 2000

Ştiri/Divertisment/Religiose

42 Albright, M., Weber, V.,- In Support of Arab Democracy:Why and How, Independent Task Force Report, Council on Foreign Relations, New York, 2005, p.28

20

Televiziunea UAE 2000 Ştiri/Divertisment/Business

Abu Dhabi

Radio şi Televiziunea Italia 1994 Ştiri/Divertisment/Religiose

Arabă

Radio şi Televiziunea Egipt 1990 Ştiri/Divertisment/Cultură

Egipteană

Televiziunea UAE 2000 Ştiri/Divertisment/Business

Dubai

Televiziunea Liban 1993 Ştiri/Divertisment

Viitorului

Dream T.V. Egipt 2001 Cultură/Divertisment

Corporaţia Iordaniană Iordania 1993 Ştiri/Divertisment/Cultură

de Radio şi Televiziune

Televiziunea din Kuweit 1991 Ştiri/Divertisment

Kuweit

Centrul de Transmisiune UAE 1991 Ştiri/Divertisment/Business

a Orientului Mijlociu (MBC)

Reţeaua Naţională Liban 1996 Ştiri

de Transmisiune

Noua Televiziune Liban 2001 Ştiri/Divertisment

Televiziunea Orbit Arabia Saudită 1994 Ştiri/Divertisment/Sport

Nil T.V. Egipt 1993 Ştiri/Divertisment/Limbi

Străine

Sursa: Albright, Madeleine K., Weber, Vin , Steven A. Cook - In support of Arab Democracy:Why and How,

Independent Task Force Report No. 54, Council of Foreign Relations, pp.66-67

Internetul şi presa scrisă: Cu toate că Orientul Mijlociu se află în urmă în cea ce priveşte conectarea la internet, arabii care au internet au deja acces la revoluţia informaţiei. Deşi unele state arabe, precum Arabia Saudită, Siria, Tunisia, cenzurează ce site-uri pot fi accesate sau monitorizează ce pagini sunt accesate, internetul a devenit o unealtă valoroasă pentru populaţia din statele arabe, dincolo de graniţele controlului statal.

21

Un punct cheie în promovarea reformei l-a reprezentat lansarea Radio Sawa (Toghether) şi al-Hurran (The Free), care au drept public ţintă populaţia tânără din lumea arabă, cu scopul de a-i iniţia în cultura americană şi de a-i atrage de partea valorilor culturii americane.43 Pe de altă parte, Tunisia, un stat destul de dezvoltat din punct de vedere economic, cel puţin din rândul statelor în curs de dezvoltare, este lipsit de transparenţă şi practică cenzura atât la nivelul presei cât şi a accesului la internet. În Tunisia, de exemplu, este imposibil de accesat site-ul Al-Arabyya (acesta este oficial cenzurat). 3.2.3 Rolul Femeilor: Societăţile musulmane au ceva distinct ce afectează politica, şi anume felul în care sunt tratate femeile şi statutul acestora. În lumea arabă se observă un grad neobişnuit de subordonare al femeilor, iar acest lucru afectează nu doar viaţa de familie şi comunitatea, dar şi nivelele mai înalte ale societăţii. Steven Fish a făcut o analiză comparativă a lumii musulmane cu restul societăţilor şi a folosit mai mulţi indicatori pentru a stabili statutul femeii. În primul rând se observă o imensă diferenţă în ceea ce priveşte educaţia în rândul femeilor, în comparaţie cu cea în rândul bărbaţilor. Este bine ştiut că mult timp, în lumea arabă femeile nu aveau acces la educaţie, urmând apoi segregarea fetelor de băieţi în instituţiile de învăţământ. Un alt mod de a măsura statutul femeii este raportul între sexe, însemnând numărul de bărbaţi raportat la 100 femei, şi se observă că predominanta masculină are explicaţia în “variatele forme de discriminare împotriva fetelor şi a femeilor de-a lungul vieţii – în special îngrijire medicală şi nutriţie inferioară în timpul copilăriei- precum şi avorturile selective în funcţie de sex şi infanticidul.”44

Capitolul IV

IV. Stadiul Actual al Statelor Arabe

IV.1 Turcia : În cadrul lumii islamice, Turcia reprezintă un model de democraţie, este exemplul de îmbinare a elementelor de tip occidental cu cele ce ţin de cultura şi religia Islamică. Este un caz aparte, cu o evoluţie diferită de a multor state arabe. Importanţa Turciei se datorează în special poziţiei sale geografice care o apropie pe de o parte de Occident, pe de altă parte este o importantă legătură cu Orientul Milociu. În cele ce urmează aş dori să fac o scurtă analiză a modelului statului turc, pentru a evidenţia care este soluţia ca statele arabe să se apropie de democraţie. Importanţa Turciei a fost înţeleasă şi de liderii politici ai Uniunii Europene, care şi-au dat seama că fără Turcia, politica de securitate comună riscă să se transforme într-o politică a insecurităţii generalizate Turcia este cea care veghează strâmtorile Bosfor şi Dardanele, asigurând echilibru şi stabilitate în sud-estul Europei. Prezenţa Turciei în sfera de influenţă a Uniunii Europene ar da posibilitatea acesteia de a-şi exercita influenţa în lumea islamică deoarece Turcia, stat laic, dar şi musulman, se afla în imediata apropiere a unor zone fierbinţi ale momentului: Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Orientul Mijlociu afectează Europa prin exportul de petrol, dar şi de terorism, trafic de fiinţe umane, imigranţi, proliferarea armelor etc., acesteia lipsindu-i în prezent mijloacele de a rezolva problemele menţionate. Pentru a putea avea o influenţă asupra acestei zone, Uniunea Europeană 43 Dalacoura, K. - U.S. democracy promotion in the Arab Middle East since 11 September 2001:a critique,

International Affairs 81, 2005, p.964 44 Steven, Fish – Islam and Authoritarianism, World Politics 55, October 2002, p.27

22

are nevoie de Turcia în scopul obţinerii mijloacelor şi influenţei necesare pentru a stabiliza şi face faţă provocărilor unei regiuni volatile. Aderarea Turciei poate da un nou avânt politicii externe şi de securitate comune prin poziţionarea sa geopolitică, dar şi prin armata sa, una dintre cele mai numeroase, luând în considerare faptul că Turcia este membră NATO din 1952, mult înaintea Germaniei şi constituie a doua forţă militară ca mărime după Statele Unite la nivelul acestei alianţe. În Turcia independentă, în 1922, a avut o lovitură de stat care l-a detronat pe sultanul Mehmet al VI-lea Vahdettin. Republica Turcia a fost proclamată pe 29 octombrie 1923, fiind formată din rămăşiţele imperiului, la fel ca multe alte state din acea perioadă. În anul 1923, Mustafa Kemal Ataturk, eroul naţional al Turciei a fondat Turcia republicană el devenind şi primul preşedinte al acesteia, fiind reales în 1927, 1931 şi 1935. Califatul a fost abolit în 1924, în acelaşi an fiind promulgată şi Constituţia care instituia un parlament ales prin sufragiu universal45 şi un cabinet responsabil în faţa Parlamentului. Deşi regimul lui Kemal Ataturk a fost unul dictatorial, partidul condus de el fiind, cu mici pauze, singurul partid admis de lege, pe durata celor 14 ani de guvernare ai săi, Turcia a suferit o transformare deosebită punându-se bazele religioase, sociale şi culturale ale societăţii de astăzi precum şi a structurii politice şi economice. Mustafa Kemal Ataturk a iniţiat numeroase reforme în variate domenii: administraţie, armată, educaţie, Turcia pornind pe drumul modernizării şi părăsind pentru totdeauna modelul Islamic de guvernare a statului. O serie de măsuri, cunoscute în istorie ca reformele kemaliste, au condus la adoptarea calendarului Gregorian, introducerea alfabetul latin şi adoptarea de noi coduri civile, comerciale şi penale, inspirate după modelele europene. În planul politicii externe, în 1932 Turcia a intrat în Societatea Naţiunilor şi a făcut parte din Înţelegerea Balcanică (din 1934). Convenţia de la Montreux (1936) a restabilit deplina suveranitate a Turciei asupra Strâmtorilor, a permis remilitarizarea acestora şi a asigurat securitatea ţării prin normele prevăzute pentru trecerea vaselor de război prin Bosfor şi Dardanele. Astăzi, chiar dacă este o ţară musulmană, Turcia este guvernată după principii laice, nu mai este o ţară închistată în trecut fiind deschisă integrării valorilor civilizaţiei europene în matricea atât de complexă a culturii şi civilizaţiei anatoliene, zona care a funcţionat ca un creuzet în care Europa şi Asia se întâlnesc şi se combină. Turcia de astăzi este o ţară modernă democratică, ce a adoptat principiile statului de drept şi în care sunt respectate într-o mare măsură drepturile omului. Cu aceste caracteristici,Turcia, a cărei populaţie este majoritar musulmană, a demonstrat că democraţia şi islamul pot coexista, cadrul transformărilor care au avut loc de la începuturile Republicii până în prezent evidenţiind clar vocaţia europeană a acesteia. În occident, imaginea clasică a Turciei a fost mult timp înţeleasă greşit şi anume, o ţară secularizată, o democraţie, un prieten de nezdruncinat a Statelor Unite, o naţiune a cărei perspectivă strategică era în conformitate cu interesele SUA în regiune, un model pentru toţi musulmanii. Pe parcursul ultimilor 50 de ani, mare parte din această descriere nu a corespuns cu realitatea, reprezentând mai degrabă un mit. Ceea ce este remarcabil la Turcia de astăzi e faptul că a reuşit să transforme oarecum acest trecut mitizat de către Occident, într-un model real, bazat pe realităţile remarcabile ale evoluţiei sale din ultimii ani. Abia acum Turcia devine un model real pentru regiune. Noul model turcesc se bazează pe “o serioasă utilizare a procesului democratic, pe dorinţa de a acţiona nu doar ca putere Vestică ci şi ca putere Estică, pe o mai mare exercitare a suveranităţii naţionale de către popor, o mai mare independenţă în acţiuni – detaşarea faţă de SUA sau faţă de alte puteri- în ceea ce priveşte implementarea politicii sale externe, progres considerabil în

45 femeile au dobândit drept de vot în 1934

23

soluţionarea conflictului intern privind minorităţile (kurzii), capacitatea demonstrată de a face faţă celei mai mari provocări ce vine dinspre lumea musulmană: administrarea şi integrarea politică a Islamului”46. Punctele cheie ce vor ghida Turcia spre schimbare şi care vor domina politica acestei ţări în următorul deceniu sunt:

• Abordarea Islamului; • Problema spinoasă a naţionalismului turc; • Rolul în Orientul Mijlociu; • Stat multietnic; • Legăturile cu SUA.

Într-adevăr, Turcia poate fi considerată un model de stat democratic pentru alte ţări cu populaţie musulmană. După cum afirmă şi fostul cancelar german Gerhard Schroeder, ”o astfel de Turcie democratică ar exercita o enormă influenţă benefică asupra întregului Orient Apropiat şi Mijlociu şi ar amplifica mult şansele de reformare a lumii islamice”. Fiindcă s-ar demonstra astfel, potrivit demnitarului german, ”că un stat mare cu o populaţie islamică şi o societate civilă modernă nu este o contradicţie în termeni.” Însă nu trebuie uitat faptul că deşi declanşat din interiorul societăţii turceşti, impulsul spre democraţie al Turciei a întâmpinat şi întâmpină rezistenţe serioase şi s-a putut impune doar graţie perspectivei posibilei aderări a Turciei la UE. Alte ţări islamice nu dispun de acest uriaş stimulent. De altfel, însăşi crearea statului turc modern în 1923, de către Kemal Ataturk a constituit un eveniment unic pînă azi în lumea islamică. Faptul că Ataturk a supravieţuit politic revoluţiei sale s-a datorat orientării proeuropene a unor mari părţi ale elitei locale, precum şi prestigiului de care se bucura liderul, graţie succeselor sale militare anterioare în confruntarea cu grecii şi puterile occidentale. Desfiinţarea califatului, intorducerea grafiei latine în locul celei arabe, adoptarea calendarului gregorian, în locul celui musulman şi adaptarea ţării la sistemele juridice europene au reprezentat într-adevăr o schimbare de proporţii istorice. Femeile s-au văzut şi ele eliberate de obligaţia de a purta voalul islamic şi înzestrate cu dreptul de vot pasiv şi activ, despărţirea statului de religie fiind în Turcia de o stricteţe care o depăşeşte de pildă pe cea germană, devreme ce toate activităţile religioase sunt supuse unui sever control statal, iar partidelor politice le este interzis să facă apel la valori confesionale. O asemenea disociere netă ar fi de neconceput pentru ţările arabe ale căror regimuri, după ce au cochetat o vreme cu socialismul, orientându-se spre Uniunea Sovietică, au trecut în anii din urmă la reintroducerea tot mai insistentă a formulelor religioase în viaţa politică. În lumea arabă, islamul marchează profund toate aspectele vieţii sociale şi toate concepţiile morale. Chiar şi în Turcia - populaţia rurală sau locuitorii suburbiilor sunt de asemenea puternic impregnaţi de islam – spre deosebire de elitele de la Ankara şi Istambul. Acesta este de fapt electoratul actualului guvern turc, condus de Recep Tayyp Erdogan, liderul unui guvern islamist calificat frecvent drept "moderat". Ori, nu numai militarii ţării, paznicii tradiţionali ai laicismului statal, ci şi mulţi observatori consideră că Erdogan promovează o mascată islamizare a ţării. Evoluţia spre valorile europene a partidului guvernamental este oricum incertă dacă ţinem seama de verdictele contradictorii ale experţilor occidentali. La fel de nesigură e aderenţa la valorile democratice a armatei, ştiut fiind că militarii turci au preluat în mai multe rânduri puterea prin lovituri de stat, încât capacitatea Turciei de a juca într-adevăr un rol de model pentru ţările arabe şi restul lumii islamice rămâne destul de îndoielnică. În ceea ce priveşte relaţia Turciei cu Islamul, aceasta suferă reale modificări faţă de oricare dintre statele arabe. În primul rând, încă din vremea lui Ataturk, de la desfiinţarea 46 Graham E. Fuller – Turkey’s Strategic Model: Myths and Realities, The Washington Quarterly, Summer

2004, p. 51

24

Califatului, armata a avut un rol dominat în treburile statului, în timp ce religia a fost marginalizată. Dintre statele musulmane, Turcia a fost cea mai apropiată de secularism, însă ceea ce era numit în mod tradiţional secularism turcesc, nu este acelaşi lucru cu secularismul occidental. Spre deosebire de modelul american de secularizare, care separă în mod rigid biserica de stat, şi cere acesteia să nu se amestece în chestiunile de natură religioasă, “modelul Turciei a promovat la aproape toate nivelele totala dominare şi controlul religiei de către stat.”47 Din această perspectivă se poate afirma că Turcia se inspiră mai degrabă din versiunea franceză a secularizării.48 În consecinţă, deşi Islamul ca religie nu a fost îndepărtat, acesta a fost marginalizat de către stat, iar religiozitatea a devenit în timp mai degrabă o caracteristică a tradiţionaliştilor din centrul Anatoliei. Statul era cel care decidea ce moschee se va construi şi de către cine va fi condusă, iar armata a devenit gardianul zelos al acestei ideologii, suprimând orice formă de amestec a persoanelor prea religioase în politică. Ascensiunea Turciei spre statutul de stat democratic a fost mult uşurată de apropierea de valorile occidentale. Acest lucru a fost posibil din două considerente; pe de o parte Turcia era favorizată de apropierea geografică (spre deosebire de alte state arabe), iar pe de altă parte, ameninţarea sovietică în timpul Războiului Rece a determinat Ankara să caute protecţia Occidentului şi să se alăture NATO. În timp, după prăbuşirea Imperiului Otoman, noul stat format a adoptat reforme de tip occidental precum: forma parlamentară de guvernare, codificarea sistemului legislativ şi reforme în învăţământ. IV. 2 Iran: Persia, aşa cum era numit Iranul înainte, a fost unul dintre marile imperii ale Antichităţii care şi-a păstrat mult timp o identitate culturală distinctă în cadrul lumii arabe, aderând la interpretarea şiită a Islamului şi păstrând o limbă proprie, Iranul fiind de asemenea printre primele primele ţări ocupate de armatele Islamice. În 1979 Iranul a devenit centrul atenţiei internaţionale prin evenimentele ce se desfăţurau pe teritoriul acestuia: răsturnarea regimului monarhic şi declararea Republice Islamice Iran, în care puterea politică a fost preluată de clerul religios, condus de Ayatollahul Khomeini. Urmează o perioadă instabilă şi însângerată, incluzând un război de opt ani cu Irakul. Două decenii mai tarziu, Iranul pare să fi intrat într-o altă eră politică şi de transformări sociale datorită victoriei liberalilor (2000) asupra elitei conservatoare care guvernase timp îndelungat. Însă, reformiştii nu au reuşit să-şi ducă la îndeplinire promisiunile din cauza conservatorilor din cadrul guvernului şi din cadrul sistemului judiciar. Fostul preşedinte Mohammed Khatami devenise foarte popular în rândul tinerilor datorită prijinului pentru reformele sociale şi politice. Sistemul politic iranian este complex şi destul de neobişnuit, combinând elemente de teocraţie Islamică modernă cu elemente de democraţie. Există o reţea de instituţii care nu sunt alese, şi care sunt sub controlul puternicului Lider Suprem şi care la rândul său este contrat de Preşedinte şi de Parlament (aleşi de popor). În cea mai mare parte din ultimele decenii, politca

47 Ibidem, p. 52 48 Modelul francez de secularizare a luat naştere în urma Revoluţiei Franceze, cu un profund dispreţ faţă de

religie, aceasta fiind percepută ca o relicvă a superstiţiei şi a înapoierii societăţii, relicvă ce trebuia înlocuită

cu viziunea modernă a gândirii ştiinţifice. Primele reforme kemaliene au tratat Islamul în acelaşi fel, astfel

că membri importanţi ai noii elite politice au evitat orice profesare publică a credinţelor religioase.

25

iraniană a fost caracterizată de oscilări între aceste instituţii alese şi nealese (din partea preşedintelui reformist) şi cateodată Parlamentul a luptat împotriva organizării conservatoare. Însă începând cu 2004 (alegerile parlametare) şi 2005 când au avut loc alegerile prezidenţiale, toate organismele Guvernului sunt dominate de conservatori.

Tabel 1.2 Sistemul politic Iranian

Sursa: BBC News, Middle East, Iran Power49

Concluzii

Conflictul dintre Islam şi democraţie rezultă mai ales din diferenţele culturale şi religioase, la care se adaugă tradiţiile în care sunt bine ancorate societăţile musulmane.

Islamul, complexat de superioritatea Occidentului, are o atitudine defensivă, manifestată prin mişcări extremiste, de terorism, de respingere a valorilor ce vin din partea acestuia. Teritoriul Islamului „daru l-Islam” este conceput ca o „casă a păcii” căreia i se opune restul lumii, „casa războiului” sau „daru l-Harb”.

Reacţia fundamentaliştilor trebuie înţeleasă în relaţie cu secularizarea coercitivă. De altfel fundamentalismul islamic nu este singular, această formă de protest fiind prezentă chiar în sânul societăţilor democratice. Musulmanii consideră că luptă pentru supravieţuire şi deci, trebuie să riposteze, opunându-se excluderii tipic laice a divinităţii din sfera publică şi încercând cu disperate să facă în aşa fel ca valorile spirituale să prevaleze în lumea modernă.

49 http://news.bbc.co.uk/2/shared/spl/hi/middle_east/03/iran_power/html/head_judiciary.stm

26

În centrul dezbaterilor din lumea musulmană de astăzi se află problema relaţiei dintre religie, pe de o parte, şi puterea politică, statul şi civilizaţia materială, pe de altă parte. Liberalizarea şi democratizarea înaintează destul de greu în regiune, în timp ce revoluţia informaţiei face ca tot mai mulţi cetăţeni să fie conştienţi de evenimente şi să reacţioneze rapid..

Dacă democraţia înseamnă democraţie occidentală, iar modernizarea înseamnă occidentalizare, s-ar părea că există probleme. Islamul consideră cultura laică vestică şi valorile ei aferente ca fiind corupătoare şi incompatibile cu ale sale, şi facând parte dintr-un complot al imperialismului internaţional pentru a le distruge valorile .

Problema relaţiei dintre Islam şi Occident nu se pune neaparat din perspectiva acceptării valorilor democratice, ci a modernizării culturale. Un aspect important este cel al drepturilor omului. Problema egalităţii femeilor, a drepturilor minorităţilor sexuale şi altele de acest gen constituie, se pare un obstacol important în calea colaborării, însă, aşa cum am arătat, există progrese deosebite în această direcţie.

Viitorul este imprevizibil. Astăzi, gânditorii islamişti folosesc termenul de Islam liberal pentru a caracteriza tendinţa spre modernizare din cadrul societăţilor islamice. Ei pun accentul pe existenţa valorilor democratice - specifice acestor societăţi- dinaintea contactului cu civilizaţia occidentală. Pentru unii, islamismul pare să-şi fi pierdut impetuozitatea iniţială şi deci este incapabil de a produce shimbări esenţiale. Alţii localizează problema în interiorul lumii arabe, care pare a fi într-adevăr mai înclinată spre autoritarism, şi oarecum diferită de celelalte ţări islamice, precum Turcia, în care se observă o foarte mare deschidere spre democraţie şi spre valorile occidentale. Adevărul este probabil undeva la mijloc, ca şi soluţiile care nu se pot găsi decât prin toleranţă şi înţelegere.

27

Anexe

Anexa 1

Populaţia Sunnită şi Shii’tă din Orientul Mijlociu

28

Anexa 2

Surse ale Radicalismului Islamic

Sursa: Project Air Force, RAND, Muslim World after 9/11, p.79

Condiţii

Modele politice şi economice ce nu au avut succes

Anti-Occidentalizare Structurală Decentralizarea autorităţii religioase în Islamul

Sunnit

Procese

Renaşterea Islamică Arabizarea Lumii Musulmane non-Arabe

Muslim Susţinere Financiară Externă a

Fundamentalismului şi Extremismului Religios Convergenţa Islamismului şi Tribalismului Creşterea Reţelelor Islamice Radicale Apariţia mass media Conflictele Israelo - Palestiniene şi Kashmir

Evenimente Catalitice

Revoluţia Iraniană Războiul Afghan Războiul din Golf din 1991 11 Septembrie şi războiul global

împotrivaTerorismului Războiul din Iraq

29

Anexa 3

Şefi de State din Ţările Selectate din Orientul Mijlociu

Sursa: Chiefs of State and Cabinet Members of Foreign Governments. Political Science

Quarterly, Volume 120, Number 1, 2005, p. 59

Ţara Şef de Stat Anul Anul venirii la putere

naşterii ascensiunea formală

Algeria

Bahrain

Egipt

Iran

Iordania

Kuweit

Maroc

Oman

Palestina

Qatar

Arabia Saudită

Siria

Emiratele Arabe Unite

Preşedintele Abdelaziz Bouteflika

Amir Hamad bin Isa Al Khalifa

Preşedintele Hosni Mubarak

Preşedintele Mohammad Katami

Regele Abdullah II

Amir Jabir al-Ahmad al-Jabir al-Sabah

Regele Muhammad VI

Sultanul Qaboos bin Said al-Said

Preşedintele Mahmoud Abbas

Amir Hamad bin khalifa al-Thani

Regele Fahd bin Abd al-Aziz Al-Saud

Preşedintele Bashar al-Assad

Preşedintele Khalifa bin Zayid al- Nuhayyan

1937

1949

1928

1943

1962

1926

1963

1940

1936

1950

1923

1966

1948

1999 1999

1981

1997

1999

1977

1999

1970

2005

1995

1982

2000

2004

30

Referinţe Bibliografice :

1. ***_ Terorismul- Ed. Omega, Bucureşti, 2001

2. Albright, M., Weber, V., - The Right Path to Arab Democracy, The

Washington Post, June 8, 2005

3. Albright, M., Weber, Vin , Steven A. Cook- In Support of Arab Democracy:

Why and How, Independent Task Force Report No. 54, Council of Foreign

Relations

4. Ali al-Tantawi- Introducere generală în Islam, Ed. Islam, Constanţa, 2000

5. Anghelescu, N., - Introducere în Islam, Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1993

6. Armstrong, K., - Islamul-scurtă istorie, Ed.Ideea Design & Point, 2002

7. Byman, D., - The Implications of Leadership Change in the Arab World,

Political Science Quarterly, The Academy of Political Science, vol. 120, nr.1,

New York, 2005

8. Cook, D., - Islam and Politics in Historical Perspective, University of

California Press, 2005

9. Dalacoura, K. - U.S. democracy promotion in the Arab Middle East since 11

September 2001:a critique, International Affairs 81, 2005

10. Delumeanu, J., - Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

11. Drâmba, O., - Istoria culturii şi civilizaţie,i Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1987

12. Filoramo, G., Massenzio M., Raveri, M., Scarpi, P.,- Manual de istorie a

religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003

13. Fish,M.Steven,- Islam and Authoritarianism,World

Politics,vol.55,no.1,octombrie

14. Flori, J., - Război Sfânt, Jihad, Cruciadă, Ed. Cartier, Bucureşti, 2003

15. Gaudin, P., - Marile religii ale lumii. Ed Orizonturi, Bucureşti, 1995

16. Graham E. Fuller – Turkey’s Strategic Model: Myths and Realities, The

Washington Quarterly, Summer 2004,

17. Hefner, Robert W., Asian and Middle Eastern Islam, Foreign Policy Research

Institute, May 30, 2006

31

18. Huntington, Samuel P.,- Ciocnirea civilizţtiilor si refacerea ordinii mondiale,

Ed. Antet, 1998

19. Kepel, G., - Jihad, Ascesa e declino. Storia del Fondamentalismo Islamico,

Ed. Carroci, Roma, 2001

20. Luigi, Bonanate – Terrorismo Internazionale, Ed. Giunti Gruppo, Florenţa,

2001

21. Manduchi, P., - Collera di Allah, Facolta di Scienze Politiche, Universita degli

Studi di Cagliari, Cagliari,

22. Marcinkowski, C., - Islam and Nationalism in Iran, Institute of Defence and

Strategic Studies, Singapore, 2006

23. Montgomery, W., Watt- Breve Storia dell’Islam, Ed.Il Mulino, Bologna, 1996

24. Rabasa, Angel M. ... [et al.], The Muslim world after 9/11, RAND Corporation,

Pittsburg, 2004

25. Roy, O., - The failure of political Islam, I.B.Tauris Publishers, London, 1994

26. Ruthven, M., -Islam, Oxford University Press, 1997

27. Mamoun, Fandy, - Saudi Arabia and the Politics of Dissent, St. Martin’s Press,

New York, 1999, 4, 33.

Articole, Reviste, Rapoarte:

1. Glenn E. Robinson, - Palestine After Arafat, în The Washington Quarterly 23

(Autumn 2000): 77

2. Kubba, L., Faith and Modernity, în Journal of Democracy, vol.14, no.2, aprilie

2003

3. Kuehner, T., - Islam, Islamism, and Democratic Values, A History Institute

Report, Vol. 11, No. 4, September 2006

4. Revista "Historia", numărul 1, anul 1, noiembrie 2001

5. Schleifer, Abdallah, - Media and Religion in the Arab/Islamic World, Templeton

Lecture on Religion and World Affairs, October 12, 2006

32

6. Special Report 93, Islam and Democracy, United States Institute of Peace,

Washington, september 2002

7. The Arabic Democracy Digest, The Foundation for the Defense of Democracies,

July 14, 2006

8. The Economist- Democracy in the Arab world. Not yet, thanks, iunie 2006, Cairo

Surse internet:

http://news.bbc.co.uk

http://www.cfr.org/issue/

http://www.csidonline.org

http://www.defenddemocracy.org/publications

http://www.pinr.com

www.fpri.org

www.usip.org