CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA II CIVILĂ

Trimestrul I - 2015

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Dr. Marian BRATIŞ

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

Pagină 2 din 42

Cuprins

1. Inadmisibilitatea acţiunii revocatorii de drept comun în cadrul procedurii

insolvenţei ........................................................................................................................................ 3

2. Mandatul administratorului social. Revocarea mandatului şi renunţarea la

mandat. Regim juridic ................................................................................................................. 19

3. Radierea din evidențele registrului comerțului a mențiunilor referitoare la actele

juridice anulate de instanță. Cerințe legale. Neaplicarea radierii actelor subsecvente

23

4. Confirmarea planului de reorganizare. Neobservarea cerințelor de legalitate

referitoare la conținutul minimal al planului. Trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe .............................................................................................................................................. 8

5. Clauză leonină în conținutul contractului de asociere în participațiune. Nulitatea

clauzei ................................................................................................................................................ 3

6. Radiere sediu social. Expirarea sediului social prin încetarea contractului de

locațiune ......................................................................................................................................... 39

7. Ordonanţă preşedinţială având ca obiect suspendarea hotărârii adunării

generale a asociaţilor prin care s-a decis revocarea din funcţia de administrator a

reclamantului. Admisibilitate. .................................................................................................. 27

8. Opoziție/cale de atac, împotriva confirmării planului de reorganizare.

Respingerea cererii ca inadmisibilă. Nelegalitate ................................................................ 23

Pagină 3 din 42

1. Clauză leonină în conținutul contractului de asociere în participațiune.

Nulitatea clauzei

- Codul civil (1865): art. 1513 alin. (1), alin. (2)

- Codul comercial : art. 251

Din succesiunea actelor încheiate de către părţi, rezultă intenţia acestora în

realizarea asocierii în participaţiune, scop în care reclamanta a pus la dispoziţie un

bun. Cu toate acestea, în vederea exploatării acestuia, s-a impus încheierea unui

contract de închiriere asupra terenului aferent bunului imobil adus în asociere, astfel

încât, deşi scopul iniţial pare a fi împărţirea în procente de 80% respectiv de 20% a

câştigurilor şi al pierderilor, urmare a condiţionării folosinţei imobilului iniţial de

închirierea terenului, reclamanta îşi asigură câştigul, fără a suporta vreo pierdere,

prin modalitatea închirierii.

Din această perspectivă a privit prima instanţă raporturile contractuale dintre părţi,

stabilind, prin raportare la stipulaţiile făcute de acestea că, în contra dispoziţiilor

legale, respectiv art. 251 Cod comercial coroborate cu cele ale art. 1513 alin. (1) şi

alin. (2) Cod civil „este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea

câştigurilor şi, de asemenea, este nulă convenţia prin care unul sau mai mulţi să fie

scutiţi de a participa la pierderi”. De aici, rezultă că, indiferent dacă părţile au

convenit expres sau nu prin contract, asociatul-reclamant este exclus de la

eventualele pierderi pe care le-ar înregistra asocierea, și că această clauză este

nelicită. Cum starea de fapt reţinută la fond, corespunde realităţii, iar clauzele

contractuale sunt dovada acestei înţelegeri, cu privire la acest aspect, apelul nu

poate fi admis.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 43/A din 19 ianuarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 657/17.09.2013, pronunțată în dosar nr. 4180/30/2013,

Tribunalul Timiş a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta -

reclamant reconvenţional şi constată nulitatea art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din

contractul de închiriere cât şi a art. 6.2 din contractul de asociere în participaţiune,

modificat prin actul adiţional; a respins capătul cererii reconvenţionale prin care s-a

solicitat a se constata că, contractul de închiriere reprezintă o completare a

contractului în participaţiune.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanţă a reţinut că prin contractul de

asociere în participaţiune nr. 2/26.11.1996, înregistrat la APPS sub nr. 5490/1996

încheiat între R.A. – APPS în calitate de proprietar, Sucursala de reprezentare şi

protocol „Olăneşti” în calitate de titular al dreptului de administrare – pe de o parte şi

SC R.I.P.A.S. SA (RIPS) pe de altă parte, s-a creat o asociaţie în temeiul art. 33 şi

art. 34 din Legea nr. 15/1990 şi art. 251 – 256 C.com. independentă şi fără

personalitate juridică având ca obiect prevăzut la art. 5.1 „exploatarea în comun a

Pagină 4 din 42

clădirilor şi terenului descrise în anexa nr. 1, aflate în proprietatea APPS denumite în

continuare M. Timişoara”. Contractul de asociere în participaţiune s-a încheiat pentru

o perioadă de 20 de ani începând cu data de 15 noiembrie 1996 până la 14

noiembrie 2016. Pentru realizarea în comun a obiectivelor asociaţiei s-a prevăzut la

art. 6 că APPS contribuie cu aport social în natură constând în valoare patrimonială

actualizată rămasă de 1.645.900.640 lei şi că, se pune la dispoziţia asociaţiei terenul

în suprafaţă de 49.588 mp înscris în CF 72741, contra unei chirii ce se va plăti lunar

APPS-ului de către asociaţie ( art. 6.2).

Contractul de asociere în participaţiune a fost modificat prin Actul adiţional nr.

8591/22.11.2001 sub aspectul obligaţiei de plată a chiriei pentru terenul în suprafaţă

de 49.588 mp adus ca aport în natură la constituirea asociaţiei, chirie care cădea în

sarcina pârâtei SC R.I.P.A.S. SA ce urma să fie plătită lunar către APPS conform art.

10.1 din contract.

Anterior încheierii actului adiţional nr. 8591/22.11.2001, respectiv la 11.05.2001 a

fost încheiat contractul de închiriere (care stă la baza cererii pendinte), între RA –

APPS în calitate de locator şi SC R.I.P.A.S. SA în calitate de locatar având ca obiect

„închirierea unei suprafeţe de teren de 49.588 mp situată în Timişoara, contra unei

chirii…”

Durata contractului de închiriere a fost stabilită pentru întreaga perioadă de

valabilitate a contractului de asociere în participaţiune nr. 5490/1996 începând cu

data înscrisă în primul proces verbal de recepţie perfectat la terminarea lucrărilor la

Corpul A pentru suprafaţa de 4000 mp, respectiv 25 ianuarie 2001.

La art. IV din contractul de închiriere s-a stipulat cuantumul chiriei şi condiţiile de

plată respectiv 0,10 USD/m.p./lună fără TVA achitată în lei de către locatar la cursul

BNR din ziua facturării, valoarea chiriei urmând să crească etapizat, începând cu

datele înscrise în procesele verbale de punere în funcţiune ale fiecărui obiectiv în

parte, sub sancţiunea de neplată a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi

întârziere.

Sub aspectul cererii reconvenţionale prin care s-a solicitat să se constate că,

contractul de închiriere din 11.05.2001 reprezintă o completare a obiectului

contractului de asociere în participaţiune şi parte integrantă din acesta, fiindu-i

aplicabil regimul juridic al asocierii în participaţiune, această cerere a fost

neîntemeiată şi a fost respinsă.

Astfel, cele două contracte au părţi contractante diferite, respectiv cel în

participaţiune are ca părţi RA APPS, Sucursala de reprezentare şi protocol Olăneşti

pe de o parte şi SC R.I.P.A.S. SA pe de altă parte, în timp ce contractul de închiriere

este încheiat doar între RA APPS şi SC R.I.P.A.S. SA. De asemenea, obiectul

Pagină 5 din 42

contractului de asociere în participaţiune se referă la exploatarea în comun de către

asociaţi a terenului şi construcţiilor din Timişoara în timp ce obiectul contractului de

închiriere îl reprezintă doar închirierea terenului. Şi regimul juridic al celor două

contracte este total diferit, celui de închiriere aplicându-i-se regulile contractului de

locaţiune iar celuilalt, prevederile art. 251 şi urm. din fostul Cod comercial.

Prin pct. 2 al cererii reconvenţionale s-a solicitat a se constata caracterul nelicit şi

nulitatea art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din contractul de închiriere cât şi ale art. 6.2 din

contractul de asociere în participaţiune, cerere care este întemeiată urmând a fi

admisă.

Astfel, se reţine că, contractul de asociere în participaţiune a avut ca obiect

exploatarea în comun a clădirilor şi terenului din anexa nr. 1 amplasate în Timişoara,

aflate în proprietatea APPS, respectiv lucrările de reparaţii, modernizare şi extindere

prevăzute la anexa nr. 2.

Pentru realizarea obiectului contractului, reclamanta – pârât reconvenţional RA APPS

Bucureşti a adus ca aport social în natură, imobilul constând în active imobilizante,

construcţii din cadrul Complexului Hotelier H. 2. din Timişoara, în forma în care se

aflau la data respectivă şi s-a obligat să pună la dispoziţia asociaţiei terenul în

suprafaţă de 49.588 mp contra unei chirii care să se plătească de către asociaţie

potrivit art. 6.2 din contract.

Pârâta – reclamant reconvenţional SC R.I.P.A.S. SA a adus ca aport social la

asocierea în participaţiune, numerar pentru realizarea lucrărilor prevăzute la anexa 2

şi la art. 7.1 din contract.

Ulterior, la 11.05.2001 s-a încheiat contractul de închiriere nr. 6938/14.09.2001 care

stă la baza cererii principale de chemare în judecată, prin care RA APPS în calitate

de locator închiriază în schimbul unei chirii locatarei SC R.I.P.A.S. SA terenul de

49.588 mp (obiect al contractului de asociere) pe durata de valabilitate a asocierii.

Prin Minuta din 14.07.2000 la pct. 6 s-a stabilit că „după semnarea contractului de

închiriere de către părţile asociate, acesta va constitui baza de calcul a cuantumului

chiriei pentru suprafaţa aferentă fiecărui obiectiv, care se va achita către RA APPS –

SRP Olăneşti din veniturile realizate, începând cu data punerii în funcţiune a fiecărui

obiectiv în parte.”

Din această Minută cât şi din cuprinsul contractului de asociere în participaţiune se

desprinde intenţia părţilor de a suporta în comun plata chiriei aferentă terenului, la fel

ca şi veniturile obţinute din exploatarea obiectivelor în cotele determinate prin

contractul de asociere în participaţiune.

Pagină 6 din 42

Prin Actul Adiţional nr. 8591/22.11.2001 la contractul de asociere în participaţiune,

plata chiriei a intrat în sarcina doar a unuia dintre asociaţi – SC R.I.P.A.S. SA.

Deşi, aşa cum s-a arătat, intenţia comună a părţilor era de obţinere în comun de

venituri din exploatarea obiectivelor prevăzute în contractul de asociere în

participaţiune şi de participare în comun la plata cheltuielilor (inclusiv a chiriei pentru

teren) ulterior, reclamanta a impus pârâtei modificarea art. 6.2 din contractul de

asociere în participaţiune prin care obligaţia de plată a chiriei a trecut în sarcina

acesteia din urmă.

S-a dedus că, reclamantele au urmărit prin încheierea contractului de închiriere,

evitarea interdicţiei prevăzută la art. 251 din Codul comercial valabil la acea dată,

potrivit căruia „asociaţii sunt obligaţi să participe atât la beneficiile cât şi la pierderile

asocierii şi totodată asigurarea unui venit minim, c/v chiriei, independent şi indiferent

de profitabilitatea asocierii.”

Prin modificarea art. 6.2 din contractul de asociere şi prin încheierea ulterioară a

contractului de închiriere, reclamantele şi-au asigurat mascat numai participarea la

beneficii, nu şi la pierderi, precum şi obţinerea unui venit minim garantat reprezentat

de cuantumul chiriei, independent de realizarea oricărui profit, ceea ce echivalează

cu o clauză leonină sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 1513 C.civ. Acest text

se poate corobora cu al art. 968 C.civ. potrivit căruia o cauză este nelicită când este

prohibită de legi, ori contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Doctrina mai veche a statuat că dispoziţiile art. 1513 din Codul civil de la 1864

interzic contractul de asociere în participaţiune prin care un asociat îşi stipulează

totalitatea câştigurilor, după cum şi acea convenţie prin care se hotărăşte scoaterea

unora dintre asociaţi de la participarea la pierderi, sancţiunea fiind nulitatea

convenţiei. Prin actul adiţional indicat mai sus, parte integrantă din contractul de

asociere în participaţiune, reclamantele au fost scoase de la plata chiriei prin

modificarea art. 6.2 din contract, articol ce se solicită a se constata ca fiind nul.

Şi în noul Cod civil art. 1902 precizează că asociaţii pot participa la câştig în proporţie

diferită de contribuţia la pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile.

Deşi raportul juridic dintre părţi s-a născut sub imperiul vechii reglementări, nici

reglementarea nouă nu permite scutirea asociaţilor de la participarea la pierderi cu

excepţia prevăzută la art. 1881 (2) .

Pe de altă parte, actul juridic a cărui nulitate se solicită prin cererea reconvenţională

(art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 din contractul de închiriere care reglementează modalitatea

de plată a chiriei şi art. 6.2 din contractul de asociere în participaţiune prin care chiria

este trecută în sarcina doar a asociatului SC R.I.P.A.S. SA) este fondat pe o cauză

ilicită cât şi pe fraudă la lege, fiind întemeiat pe reaua-credinţă a reclamantelor şi

Pagină 7 din 42

fraudarea intereselor asociatului SC R.I.P.A.S. SA, incidente devenind dispozițiile art.

1513, art. 966, art. 968, art. 977, art. 982, art. 983 şi art. 5 din Codul civil de la 1864.

Împotriva sentinţei menționate a declarat apel RAAPPS Bucureşti şi RA APPS –

Sucursala de Reprezentare şi Protocol Olăneşti, solicitând admiterea apelului şi

schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 657/17.09.2013 pronunţată de către Tribunalul

Timiş în dosarul nr. 4180/30/2013, în sensul de a se admite acţiunea principală şi

respingerea cererii reconvenţionale.

Totodată, apelanţii susţin că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 251-253

Cod comercial, precum şi art. 1513 din Codul civil de la 1864, atunci când a admis în

parte cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional SC

R.I.P.A.S. SA şi a constatat nulitatea art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din contractul de

închiriere înregistrat la RA APPS Bucureşti sub nr. 6938/14.09.2001 cât şi a art. 6.2

din contractul de asociere în participaţiune nr. 5490/11.11.1996, modificat prin actul

adiţional nr. 8591/22.11.2001.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 253 din Codul comercial, în vederea

realizării obiectului asocierii, asociaţii participanţi nu intră în raporturi directe cu terţii,

reprezentarea asocierii fiind în sarcina asociatului administrator, care derulează

operaţiunile asocierii în nume propriu. Din prevederile contractului de asociere în

participaţiune nr. 2/26.11.1996, înregistrat la RA APPS sub nr. 5490/1996, SC

R.I.P.A.S. SA are calitatea de asociat administrator, asigurând reprezentarea

asociaţiei în raporturile cu terţii.

Apelanţii mai susţin şi faptul că nici prevederile art. 1513 din Codul civil nu sunt

aplicabile, întrucât contractului de asociere în participaţiune nr. 5490/11.11.1996,

respectiv art. 11.1, împărţirea rezultatelor financiare se va efectua lunar, proporţional

cu aportul fiecărui asociat, astfel: 80% SC R.I.P.A.S. SA şi 20% RA APPS.

Menţionează că în conformitate cu legislaţia contabilă privind înregistrarea contabilă

în cazul asocierii în participaţiune transmitea către SRP Olăneşti decontul lunar care

cuprindea cheltuielile asocierii, inclusiv cheltuiala reprezentată de chirie, urmând ca

în conformitate cu art. 11.1 RA APPS să suporte cota de 20% şi din această

cheltuială.

Apelanţii susţin că în faţa instanţei de fond nu s-au administrat probe prin care să

se stabilească frauda la lege întemeiată pe reaua – credinţă a reclamantelor şi

frauda intereselor asociatului SC R.I.P.A.S. SA.

De asemenea, învederează că prevederile art. 966, art. 968, art. 977, art. 982 şi art.

5 din Codul civil de la 1864 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere

regimul juridic al contractului de închiriere, precum şi clauzele acestuia.

Pagină 8 din 42

Analizând apelul de faţă, Curtea constată următoarele:

În ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei de fond de către reclamanta RA APPS

Bucureşti, acestea se subsumează următoarelor categorii: că s-a reţinut greşit

caracterul leonin al unor clauze, în mod greşit, s-a reţinut exonerarea pârâtei de la

plata sumelor solicitate de aceasta, fiind culpa pârâtei că nu s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare, că s-au aplicat greşit prevederile privind incidenţa termenului de

prescripţie.

În ceea ce priveşte primul aspect, se constată că, aşa cum a şi precizat instanţa de

fond, din succesiunea actelor încheiate între părţi, rezultă intenţia acestora în

realizarea asocierii în participaţiune, scop în care reclamanta a pus la dispoziţie un

bun. Cu toate acestea, în vederea exploatării acestuia, impune încheierea unui

contract de închiriere asupra terenului aferent bunului imobil adus în asociere, astfel

încât, deşi scopul iniţial pare a fi împărţirea în procente de 80% respectiv 20% a

câştigurilor şi al pierderilor, urmare a condiţionării folosinţei imobilului iniţial de a

închirierea terenului, reclamanta îşi asigură câştigul, fără a suporta vreo pierdere, prin

modalitatea închirierii.

Din această perspectivă a privit prima instanţă raporturile contractuale dintre părţi,

stabilind, prin raportare la stipulaţiile făcute de aceştia că, în contra dispoziţiilor legale,

respectiv art. 251 Cod comercial coroborate cu cele ale art. 1513 alin. (1) şi alin. (2)

din Codul civil „este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea

câştigurilor şi, de asemenea, este nulă convenţia prin care unul sau mai mulţi să fie

scutiţi de a participa la pierderi“, care sunt de ordine publică. De aici, rezultă că,

indiferent dacă părţile au convenit expres sau nu, prin contract faptul că asociatul –

reclamant este exclus de la eventuale pierderi pe care le-ar putea înregistra

asocierea, această clauză este nelicită. Cum starea de fapt reţinută la fond,

corespunde realităţii, iar clauzele contractuale sunt dovada acestei înţelegeri, cu

privire la acest aspect, apelul nu poate fi admis.

2. Confirmarea planului de reorganizare. Neobservarea cerințelor de

legalitate referitoare la conținutul minimal al planului. Trimiterea cauzei

spre rejudecare primei instanțe

- Legea insolvenţei nr. 85/2006 : art. 101

Cu toate că atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate, aparent, în această fază

procesuală, la a lua act de hotărârea adunării creditorilor, controlul de legalitate este

subsumat prevederilor art. 95 din Legea nr. 85/2006 şi a verificării îndeplinirii

dispoziţiilor legale.

De aceea, în cuprinsul planului de reorganizare trebuie incluse prevederi expres

menţionate, pertinente, cu privire la perspectivele de redresare în raport cu

Pagină 9 din 42

posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, şi va cuprinde măsuri concordante cu

ordinea publică, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi

înlocuire a administratorilor şi directorilor.

Ori, simpla enumerare a unor aspecte pe care administratorul special le consideră

adecvate nu sunt suficiente. În speţă, planul nu indică unele elemente specifice:

obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de

provenienţă a acestora: lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii

debitorului, separat sau în bloc, libere de orice sarcini; contracte în curs contracte

viitoare, cu indicarea potenţialilor parteneri de afaceri; prospectarea pieței; evoluţia

reală a debitoarei de la data deschiderii procedurii, etc.

De asemenea, în privinţa bunurilor, în etapa premergătoare întocmirii planului de

reorganizare nu s-a efectuat o evaluare sau nu s-a depus la dosar raportul de

evaluare și prin urmare orice estimare este pur speculativă. Or, în lipsa unui raport de

evaluare corect întocmit, după standardele impuse, care să stabilească valoarea de

piaţă şi valoarea de lichidare a bunurilor societăţii, susţinerile referitoare la sumele ce

le-ar putea recupera creditorii din diferite categorii de creanţe în procedură, rămân

simple afirmaţii, fără suport, aspect ce face imposibilă nu doar analiza tratamentului

corect şi echitabil ci şi a analizei condiţiei fundamentale pentru confirmarea planului

şi anume şansele de reuşită ale acestuia.

În aceste condiţii, nimic nu îl împiedică pe judecătorul-sindic să ceară altui practician

în insolvenţă să își exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului,

înainte de confirmarea lui, în condiţiile art. 101 alin.(1) din lege. Cu acest prilej, se vor

analiza, pe lângă aspectele deficitare ale planului, mai sus expuse, şi elemente

privind, cel puţin: studiul de piaţă al domeniului în care activează debitoarea pentru

perioada anilor următori, pentru a fundamenta tendinţa pieţei, a preţurilor, structura

costurilor, luarea în calcul a elementelor certe financiare actuale şi viitoare şi nu prin

raportare doar la cele denumite generic „previzibile”.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 41/A din 19 ianuarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 2406/16.10.2014 pronunţată în dosarul nr. 10489/30/2013 al

Tribunalului Timiş, în temeiul art. 101 şi urm. din Legea insolvenţei, a fost confirmat

planul de reorganizare a activităţii propus de debitoarea SC D.C.C. SRL reprezentată

de administratorul judiciar SCP M.B.S I.C. IPURL; în temeiul art. 103 alin. (1) şi alin.

(2) din Legea insolvenţei, s-a dispus conducerea activităţii de reorganizare a

debitorului de către administratorul special şi s-a dispus administratorului judiciar să

supravegheze activitatea de reorganizare desfăşurată de debitor, conform planului

propus.

Pagină 10 din 42

Pentru a pronunța această soluție, prima instanţă a reţinut că în şedinţa adunării

generale a creditorilor din data de 04.07.2014 convocată de administratorul judiciar,

planul a fost votat de categoria creditorilor reprezentând creanţe garantate, salariale

şi bugetare cu un procent de 100%. 18,4841% din categoria creanţelor chirografare a

acceptat planul de reorganizare, iar un procent de 32,2344% nu a acceptat planul.

Analizând condiţiile de confirmare a planului, judecătorul sindic a constatat că sunt

îndeplinite condiţiile prev. de art. 15 coroborat cu art. 101 din Legea nr. 85/2006,

după cum urmează:

Conform tabelului definitiv de creanţe, acestea sun grupate în 4 categorii de creanţe

şi anume: garantate, bugetare, salariale si chirografare.

Planul de reorganizare prevede rambursarea datoriilor conform tabelului definitiv de

creanţe către creanţele garantate în proporţie de 100%, către categoria creanţelor

salariale în proporţie de 95%, către creanţele bugetare în proporţie de 100%, iar

către creanţele chirografare de 0%.

În consecinţă, din cele 4 categorii de creanţe, două, respectiv cele salariale şi cele

chirografare sunt defavorizate, în conformitate cu art. 3 punctul 21 din Legea nr.

85/2006 care prevede că:

Categoria de creanţe defavorizate este prezumată a fi categoria de creanţe pentru

care planul de reorganizare prevede cel puţin una din modificările următoare: o

reducere a cuantumului creanţei, o reducere a garanţiilor sau a altor accesorii, cum

ar fi reeşalonarea plăţilor în defavoarea creditorului ori valoarea actualizată cu

dobânda de referinţă este mai mică decât valoarea la care a fost înscrisă în tabelul

definitiv de creanţe.

În conformitate cu art. 101 din Legea nr. 85/2006, planul se consideră acceptat dacă

cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe acceptă planul, cu condiţia ca

minim una din categoriile defavorizate să accepte planul.

Planul de reorganizare a fost acceptat de 3 din 4 categorii de creanţe, dintre care

una din două categorii defavorizate a acceptat planul.

Împotriva sentinţei civile nr. 2406/16.10.2014 a declarat apel SC B.E. SRL, prin care

a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în tot, a încheierii atacate, ca netemeinică

şi nelegală, cu consecinţa infirmării planului de reorganizare, având în vedere că este

nelegal.

În motivare arată că judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare fără să

verifice respectarea prevederilor art. 95 şi, în fapt, fără a verifica în niciun fel

susţinerile creditoarei, aceste omisiuni reprezentând o necercetare a fondului cauzei.

Pagină 11 din 42

Apelanta mai arată că la momentul confirmării planului de către Tribunalul Timiş nu

exisa în mod real sau legal categoria defavorizată a salariaţilor. Mai mult, după ce,

conform planului, se şterge datoria de 1.551.121,11 lei a creditorilor chirografari, se

regăseşte, în mod cu totul lipsit de legalitate, angajamentul acestora de a achita

procentul de 5% către salariaţi. Şi acest fapt, în opinia apelantei, denotă lipsa

tratamentului corect şi echitabil al creditorilor chirografari. Nu în ultimul rând, apelanta

arată că planul nu oferă un tratament corect şi echitabil categoriei defavorizate a

creanţelor chirografare. Astfel, prin planul de reorganizare au fost încălcate

dispoziţiile imperative ale art. 101 alin. (1) lit. c) raportat la dispoziţiile art. 101 alin. (2)

din Legea insolvenţei.

Cu privire la fezabilitatea planului de reorganizare, consideră că debitoarea nu a

demonstrat faptul că a încheiat contracte ,,noi ferme sau că şi-a lărgit baza de

clienţi“.

Motivul declanşării procedurii subzistă şi în prezent, administratorul special este una

şi aceeaşi persoană cu administratorul debitoarei, astfel prezumţia imposibilităţii

realizării planului de reorganizare nu a fost răsturnată, susţine apelanta. În lipsa unor

contracte ferme cu clienţi noi şi faţă de faptul că motivele care au dus la deschiderea

procedurii există şi în prezent, planul de reorganizare este evident nefezabil.

Apelanta mai arată că simularea falimentului nu a avut loc, tabelul care se regăseşte

la punctul 5.3 din Planul de reorganizare nu respectă dispoziţiile art. 95 alin. (5) din

lege, valoare de 642.193 lei a bunurilor este derizorie şi nereală, atâta timp cât

creanţa garantată este în cuantum de 1.078.671,45 lei.

Consideră că planul de reorganizare este un plan care a fost întocmit cu unicul scop

de a frauda creditorii chirografari, nicidecum cu scopul de a satisface interesul

creditorilor, iar judecătorul sindic nu a cercetat fondul cauzei.

În drept, invocă dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi

art. 8 din Legea nr. 85/2006.

Analizând apelul de faţă, pe fond, într-adevăr, raportat la dispoziţiile art. 101 din Legea

nr. 85/2006, judecătorul-sindic va stabili termenul pentru confirmarea planului, ocazie

cu care, va verifica respectarea condiţiilor de legalitate ale acestuia. Astfel, planul va

fi confirmat dacă vor fi îndeplinite cumulativ condiţiile legale impuse cu privire la

modul şi categoriile de creanţe ce votează, tratamentul aplicat categoriilor

defavorizate, dar şi faptul că planul respectă prevederile art. 95.

Principalele critici ale apelantei privesc existenţa aparentă a unei categorii

defavorizate, înlăturarea unei categorii de creanţe şi nerespectarea unor dispoziţii

legale, din cuprinsul planului.

Pagină 12 din 42

Pornind de la conturarea noţiunii de creanţe defavorizate, se observă că legiuitorul a

înţeles să includă în acest concept prevederea în cuprinsul planului a tratamentului

acestei categorii de creanţe în sensul prevăzut de art. 3 pct. 21. Astfel, categoria de

creanţe defavorizate este prezumată a fi categoria de creanţe pentru care planul de

reorganizare prevede cel puţin una dintre modificările următoare pentru oricare dintre

creanţele categoriei respective:

a) o reducere a cuantumului creanţei;

b) o reducere a garanţiilor sau a altor accesorii, cum ar fi reeşalonarea plăţilor în

defavoarea creditorului;

c) valoarea actualizată cu dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României, dacă

nu este stabilit altfel prin contractul privind creanţa respectivă sau prin legi speciale,

este mai mică decât valoarea la care a fost înscrisă în tabelul definitiv de creanţe.

Totuşi, în planul de reorganizare propus de debitoare şi acceptat în adunarea

creditorilor, sunt unele elemente care, trecând de votul creditorilor, nu pot fi omise din

analiza judecătorului sindic.

Astfel, deşi legea nu include prevederi privind modul de reducere al cuantumului

creanţelor cuprinse în plan, din dispoziţiile mai sus expuse privind defavorizarea unei

categorii de creanţe, coroborat cu definiţia generală a planului (art. 3 pct. 22) se

deduce că înlăturarea în totalitate a unor creditori nu poate atrage echivalarea cu o

măsură legală. Aceasta deoarece, prin program de plată a creanţelor se înţelege

tabelul de creanţe menţionat în planul de reorganizare care cuprinde cuantumul

sumelor pe care debitorul se obligă să le plătească creditorilor, prin raportare la

tabelul definitiv de creanţe şi la fluxurile de numerar aferente planului de

reorganizare, şi care cuprinde:

a) cuantumul sumelor datorate creditorilor conform tabelului definitiv de creanţe pe

care debitorul se obligă să le plătească acestora;

b) termenele la care debitorul urmează să plătească aceste sume;

Ori, dacă anumite condiţii sunt impuse numai în caz de reducere a cuantumului unor

creditori, în speţă salariaţilor, cu atât mai mult trebuie justificate celelalte măsuri, dar

în reducerea aplicată nu poate fi inclusă şi noţiunea de înlăturare în tot. Cum una

dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a asigura tratamentul echitabil al

distribuţiei este ca nici una dintre categoriile care resping planul şi nicio creanţă care

respinge planul să nu primească mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului [art.

101 alin. (2)], compararea dintre sumele plătite prin plan şi cele estimate a fi plătite în

faliment nu poate fi făcută fără o justificare. Cu atât mai mult tratamentul creditorilor

Pagină 13 din 42

trebuie să fie atent analizat, cu cât, în speţă, categoria chirografarilor reprezintă

jumătate din totalul creanţelor, cuprinse în tabel.

Apoi, cu toate că atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate, aparent, în această fază

procesuală, la a lua act de hotărârea adunării creditorilor, controlul de legalitate este

subsumat prevederilor art. 95 din Legea nr. 85/2006 şi a verificării îndeplinirii

dispoziţiilor legale.

De aceea, în cuprinsul planului trebuie incluse prevederi expres menţionate,

pertinente, cu privire la perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi

specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei

faţă de oferta debitorului, şi va cuprinde măsuri concordante cu ordinea publică,

inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a

administratorilor şi a directorilor.

Ori, simpla enumerare a unor aspecte pe care administratorul special le consideră

adecvate nu sunt suficiente. În speţă, planul nu indică unele elemente specifice:

obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de

provenienţă a acestora; lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii

debitorului (care), separat ori în bloc, libere de orice sarcini, contracte în curs sau

contracte viitoare, cu indicarea potenţialilor parteneri de afaceri, prospectarea pieţei,

evoluţia reală a debitoarei de la data deschiderii procedurii,etc. spre exemplu, în plan,

cap. IV nu prevede nimic altceva decât o expunere de câteva rânduri generale, nicio

măsură concretă. Totodată, finanţarea post-plan pe care încearcă să o insereze

debitoarea, din surse nedovedite, respectiv a asociaţilor, este, întotdeauna un element

de analizat, nefiind suficiente simple afirmaţii şi acestea regăsite doar într-un rând de

tabel, anexă a planului. Într-adevăr, practicianul în insolvenţă susţine poziţia debitoarei

şi a aprobării planului. Desigur că este de dorit reorganizarea unei societăţi aflate într-

un moment de dificultate, însă aceasta nu se poate realiza numai în beneficiul

acesteia. În acest context, s-a arătat, printre altele, faptul că debitoarea nu a mai

produs alte datorii după data deschiderii procedurii. Dar, o astfel de reliefare a

îmbunătăţirii gestiunii nu este cuprinsă (însoţită de dovezi) în cuprinsul planului care, în

partea introductivă, alături de evoluţia anterioară a debitoarei, trebuie să prezinte şi

evoluţia la zi a debitoarei.

În continuare, un alt element omis în analiză, este acela al tratamentului aplicat unor

categorii de creanţe „controlabile”, aşa cum sunt denumite în practică, respectiv

categoria de creanţe salariale, a căror reducere este de 5%, pentru a constitui o

defavorizare a cuantumului revenit acesteia.

De asemenea, în privinţa bunurilor, în etapa premergătoare întocmirii planului de

reorganizare nu s-a efectuat o evaluare sau nu s-a depus la dosar raportul de

evaluare şi prin urmare orice estimare este pur speculativă. Ori, în lipsa unui raport

Pagină 14 din 42

de evaluare corect întocmit, după standardele impuse, care să stabilească valoarea

de piaţă şi valoarea de lichidare a bunurilor societăţii, susţinerile referitoare la sumele

ce le-ar putea recupera creditorii din diferite categorii de creanțe în procedură, rămân

simple afirmații, fără suport, aspect ce face imposibilă nu doar analiza tratamentului

corect şi echitabil ci şi a analizei condiţiei fundamentale pentru confirmarea planului

şi anume șansele de reuşită ale acestuia.

În aceste condiţii, nimic nu îl împiedică pe judecătorul-sindic să ceară altui practician

în insolvenţă să îşi exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului,

înainte de confirmarea lui, în condiţiile art. 101 alin. (1) din lege. Cu acest prilej se vor

analiza, pe lângă aspectele deficitare ale planului, mai sus expuse, şi elemente privind,

cel puţin: studiul de piaţă al domeniului în care activează debitoarea pe perioada anilor

următori, pentru a fundamenta tendinţa pieţei, a preţurilor, structura costurilor, luarea în

calcul a elementelor certe financiare actuale şi viitoare şi nu prin raportare doar la cele

denumite generic „previzibile”.

În fine, este dificil de analizat ce considerente a avut prima instanţă în vedere în

analiza cererii depusă de creditoarea apelantă, având ca obiect infirmare plan de

reorganizare, câtă vreme ele nu se desprind expres din cuprinsul motivării ori al

dispozitivului sentinţei apelate, motiv pentru care, alături de competenţa exclusivă a

judecătorului sindic privitor la aplicarea dispoziţiilor art. 101 alin. (1) şi dreptul de

confirmare sau nu a planului, în baza art. 478 şi art. 480 din Codul de procedură

civilă, Curtea a admis apelul declarat de către creditoarea SC B.E. SRL împotriva

sentinţei civile nr. 2406/16.10.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

10489/30/2013; a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare

judecătorului sindic.

3. Inadmisibilitatea acţiunii revocatorii de drept comun în cadrul procedurii

insolvenţei

- Legea insolvenţei nr. 85/2006 : art. 79, art. 80

- Codul civil : art. 1562-1654

În cazul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitor, acţiunea revocatorie pe

care o reglementează Codul civil nu poate fi exercitată, partea având la îndemână

exclusiv acţiunea pentru anularea actelor frauduloase ale debitorului, reglementată

de Legea insolvenţei, cu atât mai mult cu cât recurenta este creditor în procedură şi a

declarat în termen creanţa deţinută împotriva debitoarei şi totodată având calitatea

de creditor majoritar, fiind participant activ la această procedură putea solicita

practicianului în insolvenţă să formuleze o astfel de acţiune, care are ca efect

readucerea imobilului înstrăinat fraudulos la masa credală a debitoarei, pentru ca

acesta să fie valorificat în cadrul procedurii insolvenţei, iar sumele obţinute să fie

distribuite tuturor creditorilor conform tabelului definitiv de creanţe.

Pagină 15 din 42

Curtea reţine că nu a existat nici un impediment ca reclamanta recurentă (...) să

solicite practicianului în insolvenţă să formuleze o acţiune în anularea actelor

frauduloase cu acelaşi obiect ca şi cea formulată pe calea dreptului comun şi care ar

fi avut ca finalitate readucerea acestui bun la masa credală în scopul valorificării sale

în interesul tuturor creditorilor participanţi la procedură, astfel că acţiunea formulată

de aceasta, pe calea dreptului comun, se constată ca inadmisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 32/R din 26 ianuarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă 1875/22.04.2014, s-a admis acţiunea exercitată de reclamanta

DGFP Arad în contradictoriu cu pârâtele SC T.M. SRL şi SC N.T.B. SRL, s-a anulat

contractul de dare în plată şi de preluare a datoriei autentificat prin încheierea nr.

834/03.08.2012 la BNP B.R. şi s-a dispus revenirea imobilului situat în Arad, în

suprafaţă de 125 mp, precum şi terenul aferent, în cotă de 49,828 parte înscris în CF

6483 Arad nr. top 544/a în proprietatea pârâtei SC T.M. SRL.

Prin decizia civilă nr. 756/A/10.09.2014, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.

535/55/2013, s-a respins apelul pârâtei SC N.T.B. SRL în contradictoriu cu pârâta –

intimată SC T.M. SRL prin administrator judiciar C.–A.M.L. IPURL Arad şi

reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei

civile nr. 1875/2014 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul 535/55/2013.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prima instanţă, atunci când a pronunţat

hotărârea, a avut în vedere o stare de fapt corectă, susţinută de probatoriul

administrat.

S-a mai reţinut, de asemenea, că motivele invocate de apelantă au în vedere în

esenţă câteva elemente: nedovedirea de către reclamantă a unui prejudiciu, iar

acţiunea este inadmisibilă întrucât nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu. De

asemenea, s-a mai reţinut că o altă susţinere din apel este aceea potrivit căreia

creanţa reclamantei nu era certă la momentul introducerii acţiunii şi că pârâta SC

N.T.B. SRL a acceptat încheierea contractului de dare în plată.

De asemenea, s-a susţinut că materialul probator a fost insuficient şi că prima

instanţă nu a avut în vedere reaua credinţă a reclamantei, iar interesele patrimoniale

ale SC N.T.B. SRL sunt grav afectate, deoarece creanţa de 45.000 euro născută din

raportul contractual cu SC T.M. SRL este certă, lichidă şi exigibilă.

Cu privire la fondul cauzei instanţa de apel a reţinut că izvorul raportului juridic îl

constituie creanţa de 712.675 lei pe care SC T.M. SRL o datorează bugetului de

stat, aşa cum rezultă fără dubii din probatoriul administrat.

Pagină 16 din 42

Totodată, s-a reţinut, în ce priveşte contractul încheiat între SC T.M. SRL la 1 august

2012 cu SC N.T.B. SRL, că acesta este evident formal. SC N.T.B. SRL a fost

înfiinţată cu o zi înainte de încheierea contractului, administratorul ambelor societăţi

era N.F.G., iar asociat soţia acestuia N.R.V.

Firma nou înfiinţată nu avea angajaţi, astfel încât ar fi fost cu neputinţă în acel

moment să se presteze lucrări în valoare de 45.000 euro, care au şi fost facturaţi în

aceeaşi zi, 1 august 2012, data încheierii contractului. Desigur că societatea

prestatoare putea încheia diferite contracte de antrepriză cu alte firme dacă ea însăşi

nu avea angajaţi, dar acest fapt nu s-a realizat. Mai mult, fără a se realiza vreo

prestare din partea firmei nou înfiinţate la două zile după încheierea contractului, se

cedează de către SC T.M. SRL imobilul situat în Arad, şi terenul aferent, înscrise în

CF 6483 Arad, nr. top. 544/a.

Din starea de fapt, a rezultat existenţa unei creanţe certe faţă de reclamantă, iar

încercarea de fraudare este evidentă, practic în interval de câteva zile, aceeaşi

asociaţi şi administratori au înfiinţat o firmă nouă căreia i-au înstrăinat parte din

patrimoniu, respectiv patrimoniul a rămas aceleiaşi persoane, dar cu un alt nume de

societate comercială. Mai mult, lucrările contractuale nu s-a dovedit că s-ar fi

executat, încheierea contractului de antrepriză fiind un aspect pur formal şi cu un

scop evident de a-şi diminua patrimoniul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC N.T.B. SRL, solicitând

admiterea recursului, modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii

apelului şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii revocatorii a reclamantei,

menţinerea contractului de dare în plată şi de preluare a datoriei, autentificat prin

încheierea nr. 834/2012, ca fiind legal, încheiat cu respectarea condiţiilor de

validitate.

În motivare arată că potrivit art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, modificarea

hotărârii se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate arată că nu este îndeplinită condiţia

impusă de dispoziţiile art. 1563 Cod civil, privitoare la creanţă, întrucât acţiunea

revocatorie a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 16.01.2013, dată

la care creanţa pretinsă de către reclamantă nu a fost certă, având în vedere că

Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere nr. 757/07.12.2012, prin care

organele inspecţiei stabilesc în sarcina SC T.M. SRL o obligaţie de plată în cuantum

de 712.675 lei, fuseseră contestate. Se mai invocă faptul că nici în prezent creanţa

susţinută de către organele fiscale nu este certă, aşa cum rezultă şi din decizia nr.

3065/105/2013 a DGRFP Timişoara.

Pagină 17 din 42

Recurenta apreciază că acţiunea reclamantei nu se încadrează în dispoziţiile art.

1562-1565 din noul Cod civil deoarece transferul dreptului de proprietate s-a făcut în

baza normelor noului Cod civil, prin dispoziţiile art. 1492 şi art. 1599-1608 prin acte

autentice cu respectarea publicităţii imobiliare.

Analizând recursul de faţă, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pe calea

dreptului comun, excepţie invocată, din oficiu, de către instanţă, la termenul din 12

ianuarie 2015, în virtutea rolului său activ, excepţie peremptorie şi dirimantă, care

face de prisos, în tot sau în parte, analizarea pe fond a recursului formulat şi a

apărărilor intimatelor, Curtea constată următoarele:

Acţiunea revocatorie formulată de reclamanta DGFP Arad a fost introdusă pe rolul

Judecătoriei Arad, aşa cum rezultă din rezoluţia de primire, la 16 ianuarie 2013

împotriva pârâtelor SC T.M. SRL şi SC N.T.B. SRL.

Împotriva pârâtei SC T.M. SRL era deschisă procedura insolvenţei din 15.01.2013

prin încheierea civilă nr. 23 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.

10212/108/2012.

Aşadar, în momentul formulării acţiunii revocatorii pârâta 1 care era debitorul

creditoarei DGFP Arad se afla deja în procedura insolvenţei ori în această procedură

legiuitorul a pus la îndemâna participanţilor la procedură o acţiune corespondentă

acţiunii revocatorii, acţiunea în anularea actelor frauduloase prevăzută de art. 79 şi

art. 80 din Legea nr. 85/2006.

Acţiunea revocatorie, reglementată de art. 975-976 din vechiul Cod civil, respectiv

art. 1562-1565 din noul Cod civil, nu este identică cu acţiunea în anularea actelor

frauduloase prevăzută de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, cu toate că există între

aceste două acţiuni trăsături comune, principala trăsătură comună fiind promovarea

acţiunii cu scopul reprimării fraudei debitorilor.

Deosebirile dintre cele două acţiuni constau în efectele şi condiţiile de exercitare ale

acestora, deoarece în cadrul Legii nr. 85/2006 scopul acţiunii este nu numai

sancţionarea fraudei, ci şi restabilirea echilibrului legal al şanselor creditorilor şi

această acţiune se introduce numai la judecătorul sindic indiferent de valoarea ei. Ea

este facultativă pentru administratorul judiciar şi pentru lichidator şi poate fi introdusă

numai în termen de 1 an de la data expirării termenului pentru întocmirea raportului

prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea insolvenţei, dar nu mai târziu de 16 luni de

la data deschiderii procedurii insolvenţei.

Dacă administratorul judiciar sau lichidatorul debitoarei rămâne pasiv şi nu

formulează o astfel de acţiune, ea poate fi promovată de comitetul creditorilor. Pot fi

anulate pe această cale prevăzută de Legea nr. 85/2006 actele debitorului de

transfer cu titlu gratuit efectuate în frauda creditorilor în cei trei ani anteriori

Pagină 18 din 42

deschiderii procedurii, operaţiunile comerciale frauduloase efectuate în aceeaşi

perioadă precum şi actele în care debitorul în conivenţă cu alte părţi a acţionat cu

intenţia de a leza drepturile creditorilor participanţi la procedura insolvenţei.

Aşadar, în cazul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitor acţiunea

revocatorie pe care o reglementează codul civil nu poate fi exercitată, partea având

la îndemână exclusiv acţiunea pentru anularea actelor frauduloase ale debitorului,

reglementată de Legea insolvenţei, cu atât mai mult cu cât recurenta este creditor în

procedură şi a declarat în termen creanţa deţinută împotriva debitoarei SC T.M. SRL

şi totodată având calitatea de creditor majoritar, fiind participant activ la această

procedură putea solicita practicianului în insolvenţă să formuleze o astfel de acţiune,

care are ca efect readucerea imobilului înstrăinat fraudulos la masa credală a

debitoarei, pentru ca acesta să fie valorificat în cadrul procedurii insolvenţei, iar

sumele obţinute să fie distribuite tuturor creditorilor conform tabelului definitiv de

creanţe.

Este adevărat că lichidatorul judiciar desemnat iniţial pe seama debitoarei SC T.M.

SRL şi anume CII B.I. a arătat că achiesează la acţiunea revocatorie formulată de

creditoarea recurentă DGFP Arad pe calea dreptului comun, iar lichidatorul care i-a

urmat acesteia a confirmat la rândul său că este de acord cu această acţiune,

depunând şi întâmpinare în dosarul de faţă, însă, această achiesare la acţiunea

formulată de o creditoare pe calea dreptului comun în afara procedurii insolvenţei, nu

este echivalentă cu formularea unei acţiuni în cadrul legal prevăzut de Legea

insolvenţei nr. 85/2006 şi anume cu formularea unei acţiuni în anularea actelor

frauduloase prevăzută de art. 79 şi art. 80 din Legea nr. 85/2006. Aceasta deoarece

în momentul în care se deschide procedura insolvenţei faţă de o societate

comercială, în toate litigiile de drept comun formulate împotriva acesteia, societatea

comercială respectivă este reprezentată de către administratorul judiciar sau

lichidatorul desemnat pe seama acesteia. Aşadar, fiind într-o situaţie vulnerabilă şi

pentru a fi protejate drepturile creditorilor, societatea nu se apără singură, în nume

propriu, ci prin intermediul practicianului în insolvenţă care o reprezintă, cu excepţia

situaţiilor în care se solicită anularea actelor frauduloase încheiate de această

societate debitoare, caz în care practicianul în insolvenţă devine reclamant împotriva

debitoarei, însă şi în acest caz, societatea nu se apără singură în nume propriu, ci

trebuie desemnat pe seama acesteia un administrator special, care să-i apere

interesele.

În cauza de faţă, formulându-se împotriva debitoarei SC T.M. SRL o acţiune

revocatorie pe calea dreptului comun, această debitoare nu a fost reprezentată în

proces nici de lichidatorul judiciar numit pe seama sa, deoarece acesta a achiesat la

acţiunea formulată de partea adversă şi nici de un administrator special, astfel încât

această parte nu a fost reprezentată corespunzător.

Pagină 19 din 42

Curtea reţine, de asemenea, că nu a existat nici un impediment ca reclamanta

recurentă, în calitate de creditor majoritar şi participant la procedura insolvenţei

debitoarei SC T.M. SRL să solicite practicianului în insolvenţă să formuleze o acţiune

în anularea actelor frauduloase cu acelaşi obiect ca şi cea formulată pe calea

dreptului comun şi care ar fi avut ca finalitate readucerea acestui bun la masa

credală în scopul valorificării sale în interesul tuturor creditorilor participanţi la

procedură, astfel că acţiunea formulată de aceasta, pe calea dreptului comun, se

constată a fi inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea a admis

recursul formulat de pârâta SC N.T.B. SRL împotriva deciziei civile nr.

756/A/10.09.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 535/55/2013; va

modifica decizia recurată şi a admis apelul formulat de pârâta SC N.T.B. SRL

împotriva sentinţei civile nr. 1875/22.04.2014 pronunţată de Judecătoria Arad în

dosarul nr. 535/55/2013; a schimbat, în tot, sentinţa apelată şi a respins acţiunea

formulată de reclamanta AJFP Arad.

4. Mandatul administratorului social. Revocarea mandatului şi renunţarea la

mandat. Regim juridic

- Legea societăților nr. 31/1990 : art. 72

- Codul civil : art. 2030 alin (1) lit. b), art. 2034

Revocarea din funcţia de administrator aparţine exclusiv hotărârii adunării generale

pentru motive care privesc fie încheierea mandatului de administrator, fie fapte

cauzatoare de prejudicii sau greşita adoptare a deciziilor de afaceri, potrivit art. 194

din Legea nr. 31/1990.

Reclamantul apelant invocă însă renunţarea sa la mandatul de administrator social

pentru motivul lipsei acordului acestuia de a continua exercitarea mandatului, în

condiţiile în care a obţinut deja retragerea din calitatea de asociat al societăţii. Prin

urmare, în obiect, reclamantul tinde la degrevarea sa de exerciţiul mandatului în mod

unilateral, iar nu la revocarea sa din funcţie pentru motive ce privesc modul în care

şi-a exercitat mandatul sau pentru expirarea termenului de exerciţiu al mandatului.

Curtea relevă că potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 obligaţiile şi

răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat

şi de cele special prevăzute de această lege. Dispoziţiile art. 72 din Legea nr.

31/1990 se completează în mod corespunzător cu reglementarea de drept comun a

contractului de mandat. Această reglementare se regăseşte în conţinutul dispoziţiilor

art. 2030 alin.(1) lit. b) şi art. 2034 C.civ., potrivit cărora mandatul încetează, printre

alte moduri, şi prin renunţarea mandatarului. Astfel, mandatarul poate renunţa

oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.

Pagină 20 din 42

Prin consecinţă, în cazul renunţării administratorului social al societăţii la mandatul

său, nu este necesară intervenţia nici a unei hotărâri a adunării generale a

asociaţilor, nici a unei hotărâri judecătoreşti care să încuviinţeze o astfel de

renunţare, întrucât actul unilateral al renunţării la mandat este prevăzut de lege în

dreptul mandatarului oricând şi fără a conţine o motivare expresă, fiind suficientă

aducerea la cunoştinţa mandantului a actului de renunţare. Odată îndeplinită această

cerinţă a notificării mandantului asupra actului de renunţare, degrevarea

administratorului social din exerciţiul mandatului este desăvârşită, rămânând ca

administratorul social renunţător la mandat să solicite, potrivit art. 21 din Legea nr.

26/1990, înscrierea acestei menţiuni la registrul comerţului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 18/A din 14 ianuarie 2015, M.B

Prin sentinţa civilă nr. 239/15.07.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.

2183/108/2014, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul B.A.-T. împotriva

pârâţilor SC P.L.C. SRL Arad, R.-T.L. şi SC S.I.S. SRL Afumaţi, fără cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art.137 indice 2 alin. (4) din Legea

nr. 31/1990 administratorul care doreşte să renunţe la mandat trebuie să convoace

adunarea generală ordinară.

Din conţinutul înscrisurilor prezentate nu rezultă că, reclamantul a procedat potrivit

dispoziţiei legale mai sus indicate respectiv că, a convocat adunarea generală

ordinară care să-i permită ulterior să se adreseze instanţei, astfel că demersul

reclamantului este nejustificat şi în consecinţă a respins acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, recalificat în apel prin încheierea de

şedinţă din data de 27.11.2014, reclamantul B.A.-T., solicitând admiterea acestuia

astfel cum a fost formulat.

În motivare, reclamantul apelant arată că a avut calitatea de asociat la SC P.L.C.

SRL Arad ,având 20% din totalul capitalului social.

După cooptarea în societate a asociatului persoană juridică, au început neînțelegerile

între asociaţi şi dificultăţile în ce priveşte luarea deciziilor în societate.

Datorită situaţiei create şi a climatului existent în societate, reclamantul şi-a exprimat

dorinţa de a se retrage din societate, formulând în acest sens o acţiune la Tribunalul

Arad, admiţându-se cererea reclamantului în acel dosar.

După pronunţarea acestei hotărâri, reclamantul i-a solicitat în repetate rânduri

asociatului majoritar al SC P.L.C. SRL Arad să îl revoce din funcţia de administrator,

Pagină 21 din 42

întrucât nu mai exercita efectiv atribuţiile unui administrator, iar actele societăţii au

fost predate.

Deoarece asociatul majoritar nu a înțeles să dea curs solicitării sale, reclamantul şi-a

prezentat demisia, prin acest act unilateral solicitând convocarea adunării generale a

asociaţilor, având pe ordinea de zi revocarea sa din funcţia de administrator.

Instanţa a respins acţiunea, argumentat tocmai pe faptul că reclamantul nu a solicitat

convocarea adunării generale în vederea revocării sale, astfel cum prevede Legea

nr. 31/1990.

Or, prin însăși actul de demisie reclamantul a solicitat acest lucru, însă solicitarea sa

a rămas fără răspuns.

De altfel, pârâții nu s-au opus admiterii acţiunii, nedepunând întâmpinare, ceea ce

arată pasivitatea de care dau dovadă.

Societatea pârâtă, prin asociatul majoritar, recunoaște faptul că i-a fost solicitată

convocarea adunării generale, dar motivează refuzul convocării acesteia prin faptul

că asociatul persoană juridică şi-a schimbat sediul, nemaiputând fi contactat.

Prin această atitudine a devenit practic imposibilă luarea unei hotărâri în sensul celor

dorite de reclamant.

Examinând apelul astfel formulat prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, a

întâmpinărilor formulate, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 476-482 C.pr.civ., Curtea

constată că apelul este nefondat urmând a fi respins, pentru motivele ce vor fi

expuse în continuare.

Prin acţiunea introductivă de primă instanţă, reclamantul apelant a solicitat să se

dispună prin hotărâre judecătorească revocarea sa din funcţia de administrator al

pârâtei SC P.L.C. SRL Arad, pentru motive care privesc retragerea sa din calitatea

de asociat al aceleiaşi societăţi şi pentru imposibilitatea întrunirii adunării generale a

asociaţilor societăţii în vederea adoptării unei hotărâri de revocare din funcţia de

administrator social a reclamantului.

Curtea relevă că potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 obligaţiile şi

răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat

şi de cele special prevăzute în această lege.

Dacă numirea administratorilor sociali ai societăţii aparţine actului constitutiv sau,

după caz, hotărârii adunării generale a asociaţilor unei societăţi cu răspundere

limitată, revocarea din această funcţie aparţine exclusiv hotărârii adunării generale

pentru motive care privesc fie încheierea mandatului de administrator, fie fapte

Pagină 22 din 42

cauzatoare de prejudicii sau de greşita adoptare a deciziilor de afaceri, potrivit art.

194 din Legea nr. 31/1990.

Reclamantul apelant invocă însă renunţarea sa la mandatul de administrator social

pentru motivul lipsei acordului acestuia de a continua exercitarea mandatului, în

condiţiile în care a obţinut deja retragerea din calitatea de asocial al societăţii.

Prin urmare, în obiect, reclamantul tinde la degrevarea sa de exerciţiul mandatului în

mod unilateral, iar nu la revocarea sa din funcţie pentru motive ce privesc modul în

care şi-a exercitat mandatul sau pentru expirarea termenului de exerciţiu al

mandatului.

Dispozițiile art. 72 din Legea 31/1990 se completează în mod corespunzător cu

reglementarea de drept comun a contractului de mandat. Această reglementare se

regăseşte în conţinutul dispoziţiilor art. 2030 alin. (1) lit. b) şi art. 2034 C.civ., potrivit

cărora mandatul încetează, printre alte moduri, şi prin renunţarea mandatarului.

Astfel, mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului

renunţarea sa.

Prin consecinţă, în cazul renunţării administratorului social al societăţii la mandantul

său, nu este necesară intervenţia nici a unei hotărâri a adunării generale a

asociaţilor, nici a unei hotărâri judecătoreşti care să încuviinţeze o astfel de

renunţare, întrucât actul unilateral al renunţării la mandat este prevăzut de lege în

dreptul mandatarului oricând şi fără a conţine o motivare expresă, fiind suficientă

aducerea la cunoştinţa mandantului a actului de renunţare. Odată îndeplinită această

cerinţă a notificării mandantului asupra actului de renunţare, degrevarea

administratorului social de exerciţiul mandatului este desăvârşită, rămânând ca

administratorul social renunţător la mandat să solicite, potrivit art. 21 din Legea nr.

26/1990, înscrierea acestei menţiuni la registrul comerţului. De asemenea, societatea

vizată de renunţarea exprimată de administratorul social este datoare să solicite

efectuarea acestei menţiuni, pentru a asigura opozabilitatea modificării actului

constitutiv şi a depune demersuri pentru a numi un nou administrator social dacă

administratorul renunţător este singurul care a exercitat mandatul respectiv.

Curtea statuează că în prezenţa facultăţii legale a administratorului social de a

renunţa, în mod unilateral, fără opoziţie din partea societăţii sau asociaţilor acesteia,

la mandat, solicitarea încuviinţării sau pronunţării prin hotărâre judecătorească a

degrevării administratorului de mandatul său, cererea reclamantului apelant este

nefondată. Nu prezintă relevanţă, sub aspectul posibilităţii mandatarului de a renunţa

la mandat, lipsa unui acord al mandantului asupra actului de renunţare, nici

impedimentele referitoare la imposibilitatea de exprimare a acestui acord de către un

organ asociativ reprezentativ al mandantului, aşa cum este adunarea generală a

Pagină 23 din 42

asociaţilor societăţii, deoarece actul renunţării nu se află într-o legătură juridică

dependentă cu un astfel de acord.

Astfel fiind, văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, urmează a fi respins

apelul reclamantului.

5. Opoziție/cale de atac, împotriva confirmării planului de reorganizare.

Respingerea cererii ca inadmisibilă. Nelegalitate

- Codul de procedură civilă (1865) : art. 82

- Legea insolvenței nr. 85/2006

Fără a solicita nicio lămurire părţii, acest act de procedură a fost calificat de către

prima instanţă ca fiind o „opoziţie - cale de atac” şi respinsă ca inadmisibilă prin

sentinţa atacată cu prezentul recurs, pe considerentul că legea nu stabileşte o astfel

de cale de atac, ci doar calea de atac a contestaţiei împotriva hotărârii adunării

creditorilor.

Este adevărat că termenul de „opoziţie” este utilizat de legiuitor în diverse acte

normative, inclusiv în cuprinsul legii nr. 85/2006 [de ex. în art.11 lit. b)], iar el

desemnează o cale de atac specială pusă la îndemâna persoanei interesate în

diverse proceduri speciale. Ceea ce este caracteristic însă „opoziţiei - cale de atac”,

indiferent de actul normativ care o reglementează, este faptul că ea se îndreaptă

întotdeauna împotriva unui act de procedură, de regulă emanat de la instanţă şi care

reprezintă obiectul opoziţiei. În lipsa unui astfel de act de procedură care să poată

constitui obiect al opoziţiei, niciun înscris intitulat de parte în mod greşit „opoziţie”, nu

poate primi calificarea de „opoziţie – cale de atac” iar judecătorul este dator să

califice corect un act de procedură al unei părţi, indiferent de denumirea greşită pe

care o poartă, conform art. 82 C.pr.civ.

Din lectura actului de procedură depus de creditoare la dosarul de fond, rezultă că, în

realitate, aceasta a formulat doar „o poziţie procesuală” de opunere la confirmarea

planului. În cuprinsul acestui înscris au fost detaliate argumentele pentru care

creditoarea a apreciat că planul de reorganizare nu întruneşte exigenţele legale ce

se verifică cu ocazia confirmării sau infirmării acestuia de către judecătorul sindic,

supunând atenţiei judecătorului sindic toate aceste argumente pentru a fi avute în

vedere la momentul la care acesta va lua în analiză conformitatea planului cu

cerinţele legii. O atare concluzie se desprinde foarte uşor şi din aliniatul final al

actului de procedură depus de creditoare, impropriu intitulat „opoziţie”, prin care

aceasta a solicitat instanţei ca având în vedere argumentele expuse, să nu confirme

planul aşa cum a fost el propus de debitoare şi votat de adunarea creditorilor.

Or, un asemenea demers procedural este perfect admisibil, în condiţiile în care

Pagină 24 din 42

aspectele ce ţin de legalitatea planului de reorganizare, în raport de exigenţele art.

101 din Legea nr. 85/2006, nu se analizează de către creditori în adunarea lor

generală, ci de către instanţa de judecată, iar aspectele de nelegalitate ale planului

nu pot fi invocate în cadrul unui contestaţii împotriva hotărârii adunării creditorilor, ci

exclusiv în faţa judecătorului sindic la termenul fixat de acesta pentru confirmarea ori

infirmarea planului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 88/R din 24 februarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 1341/8 decembrie 2014, pronunţată în dosar nr.

4204/108/2012, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins excepţia de

netimbrare, a respins ca inadmisibilă opoziţia la confirmarea planului de reorganizare

al debitoarei SC A. SRL formulată de creditoarea Banca I.S. Romania SA prin Banca

I.S. România SA Sucursala Arad, în contradictoriu cu debitoarea SC A. SRL –

societate în insolvenţă, reprezentată prin administrator special G.R. Totodată, a

respins cererea de repunere în termen formulată de CNADNR SA – Direcţia

Regională Drumuri şi Poduri Timişoara prin Secţia Drumuri Naţionale Deva, fără

cheltuieli de judecată.

Analizând opoziţia formulată de creditoare, din perspectiva excepţiilor de procedură

invocate, potrivit cu cerinţele art. 137, alin. (1) Cod procedură civilă, judecătorul

sindic a constatat că aceasta priveşte, în principal, aprobarea planului de

reorganizare al debitoarei SC A. SRL de către Adunarea Creditorilor din data de

23.09.2014 şi că singura modalitate prin care un astfel de plan poate fi contestat este

contestarea hotărârii Adunării Creditorilor care a aprobat planul, modalitatea,

termenele şi condiţiile de contestare a hotărârii Adunării Creditorilor fiind

reglementată prin art. 14 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, s-a reţinut că legea nu conţine niciun fel de prevederi cu privire la

posibilitatea formulării unei opoziţii la Planul de reorganizare, iar hotărârea

judecătorului sindic prin care acesta confirmă, eventual, un plan de reorganizare, are

cale de atac, potrivit legii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, recalificat de instanţă în recurs, creditoarea

Banca C.I.S. Romania SA, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul

admiterii opoziţiei formulate.

În susţinerea recursului, creditoarea a arătat că nu putea să atace cu contestaţie

hotărârea adunării creditorilor deoarece, conform art. 14 din Legea nr. 85/2006, o

astfel de hotărâre poate fi contestată exclusiv pe motive de nelegalitate ce ţin de:

modalitatea convocării creditorilor, reprezentarea creditorilor în cadrul adunării, votul

prin corespondenţă, desfăşurarea adunării, procesul verbal al adunării, etc.

Pagină 25 din 42

Pe de altă parte, a subliniat că prin opoziţia formulată a invocat aspecte care ţin de

legalitatea planului de reorganizare şi nu de legalitatea hotărârii Adunării creditorilor

din data de 23.09.2014, aducând critici de nelegalitate ale planului de reorganizare

propus de debitoarea SC A. SRL prin administrator special pentru faptul că:

- nu a fost supus aprobării Adunării Generale a Asociaţilor societăţii, nefiind, astfel,

respectate prevederile art. 94 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2006;

- planul de Reorganizare nu conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 95 alin.

(1), alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 85/2006;

- creanţa băncii se încadrează în categoria creanţelor defavorizate, iar acest fapt nu

a fost menţionat în planul de reorganizare.

Recurenta a susţinut că prin opoziţia depusă în faţa primei instanţe a invocat

nerespectarea de către planul de reorganizare a dispoziţiilor cuprinse în art. 101 alin.

(1) litera c), alin. (2) lit. a) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 85/2006 şi că atribuţiile de

control al legalităţii planului aparţin judecătorului sindic iar nu adunării creditorilor,

astfel că nerespectarea cerinţelor de nelegalitatea ale planului de reorganizare nu

poate fi sesizată prin contestarea hotărârii adunării creditorilor, în temeiul art. 14 alin.

(7) din Legea nr. 85/2006, ci exclusiv la momentul analizei confirmării sau infirmării

planului de către instanţă.

Analizând hotărârea primei instanţe din perspectiva criticilor formulată de recurentă şi

ale prevederilor art. 304 şi art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că recursul este

fondat, hotărârea primei instanţei fiind una nelegală, consecinţa unei greşite

interpretări a actului de procedură depus la dosar de creditoarea-recurentă şi intitulat

„opoziţie”.

Cu titlu preliminar, Curtea constată că ulterior aprobării planului de reorganizare al

debitoarei insolvente SC A. SRL (la data de 23.09.2014), de către adunarea

creditorilor, creditoarea Banca C.I.S. Romania SA a depus la dosarul cauzei, anterior

momentului în care judecătorul sindic era chemat să analizeze legalitatea planului de

reorganizare şi să îl confirme, ori să îl infirme, după caz, o cerere intitulată „opoziţie

la confirmarea planului de reorganizare”.

Fără a solicita nicio lămurire părţii, acest act de procedură a fost calificat de către

prima instanţă ca fiind o „opoziţie - cale de atac” şi respinsă ca inadmisibilă prin

sentinţa atacată cu prezentul recurs, pe considerentul că legea nu stabileşte o astfel

de cale de atac, ci doar calea de atac a contestaţiei împotriva hotărârii adunării

creditorilor.

Este adevărat că termenul de „opoziţie” este utilizat de legiuitor în diverse acte

normative, inclusiv în cuprinsul Legii nr. 85/2006 [de ex. în art. 11 lit. b)], iar el

Pagină 26 din 42

desemnează o cale de atac specială pusă la îndemâna persoanei interesate în

diverse proceduri speciale. Ceea ce este caracteristic însă „opoziţiei - cale de atac”,

indiferent de actul normativ care o reglementează, este faptul că ea se îndreaptă

întotdeauna împotriva unui act de procedură, de regulă emanat de la instanţă şi care

reprezintă obiectul opoziţiei. În lipsa unui astfel de act de procedură care să poată

constitui obiect al opoziţiei, niciun înscris intitulat de parte în mod greşit „opoziţie”, nu

poate primi calificarea de „opoziţie – cale de atac” iar judecătorul este dator să

califice corect un act de procedură al unei părţi, indiferent de denumirea greşită pe

care o poartă, conform art. 82 C.pr.civ.

Din lectura actului de procedură depus de creditoare la dosarul de fond, rezultă că, în

realitate, aceasta a formulat doar „o poziţie procesuală” de opunere la confirmarea

planului. În cuprinsul acestui înscris au fost detaliate argumentele pentru care

creditoarea a apreciat că planul de reorganizare nu întruneşte exigenţele legale ce

se verifică cu ocazia confirmării sau infirmării acestuia de către judecătorul sindic,

supunând atenţiei judecătorului sindic toate aceste argumente pentru a fi avute în

vedere la momentul la care acesta va lua în analiză conformitatea planului cu

cerinţele legii. O atare concluzie se desprinde foarte uşor şi din aliniatul final al

actului de procedură depus de creditoare, impropriu intitulat „opoziţie”, prin care

aceasta a solicitat instanţei ca având în vedere argumentele expuse, să nu confirme

planul aşa cum a fost el propus de debitoare şi votat de adunarea creditorilor.

Or, un asemenea demers procedural este perfect admisibil, în condiţiile în care

aspectele ce ţin de legalitatea planului de reorganizare, în raport de exigenţele

art.101 din Legea nr. 85/2006, nu se analizează de către creditori în adunarea lor

generală, ci de către instanţa de judecată, iar aspectele de nelegalitate ale planului

nu pot fi invocate în cadrul unui contestaţii împotriva hotărârii adunării creditorilor, ci

exclusiv în faţa judecătorului sindic la termenul fixat de acesta pentru confirmarea ori

infirmarea planului.

Plecând de la toate aceste considerente, Curtea constată că judecătorul sindic s-a

considerat învestit cu o cale de atac pe care creditoarea nu a declarat-o, calificând

greşit actul de procedură (impropriu şi inadecvat denumit opoziţie de către parte) pe

care aceasta l-a depus la dosar, ca fiind o „opoziţie – cale de atac”, deşi, în realitate,

el reprezenta doar o poziţie procesuală, exprimată în scris şi care conţinea

argumentele creditoarei în favoarea unei soluţii de infirmare a planului pentru

nerespectarea exigenţelor de legalitate impuse de lege.

Această soluţie de respingere ca inadmisibilă a unei căi de atac cu care nu a fost

învestită instanţa de fond, ar putea echivala cu refuzul ulterior al judecătorului sindic

de a mai verifica aspectele de nelegalitate sesizate de creditoare, cu privire la planul

de reorganizare depus şi aprobat de creditori, acesta fiind argumentul procedural

care conduce la concluzia că hotărârea astfel pronunţată este nelegală şi se impune

Pagină 27 din 42

a fi casată în condiţiile art. 3041 C.pr.civ.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va face aplicarea

art. 312 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C.pr.civ. şi va admite recursul declarat de

recurenta-creditoare Banca C.I.S. Romania SA în contradictoriu cu debitoarea SC A.

SRL, prin administrator judiciar E. SPRL, împotriva sentinţei civile nr. 1341/8

decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 4204/108/2012, având

ca obiect opoziţie la confirmarea planului de reorganizare, urmând a casa hotărârea

atacată.

Întrucât punctul de vedere exprimat de către creditoare prin înscrisul intitulat „opoziţie

la confirmarea planului”, nu reprezintă o cerere în sens procedural care să necesite o

soluţie de admitere sau de respingere, urmare a casării soluţiei nelegale pronunţate,

judecătorul sindic va continua procedura insolvenţei din stadiul în care a ajuns şi va

avea în vedere, la termenul la care va analiza legalitatea planului de reorganizare

inclusiv argumentele de pretinsă nelegalitate invocate de creditoare, urmând a

confirma ori infirma planul de reorganizare, în raport de modul în care va aprecia că

acesta respectă sau nu exigenţele legale.

6. Ordonanţă preşedinţială având ca obiect suspendarea hotărârii adunării

generale a asociaţilor prin care s-a decis revocarea din funcţia de

administrator a reclamantului. Admisibilitate.

- Legea societăților nr. 31/1990 : art. 132, art. 133

- Codul de procedură civilă : art. 996

Este adevărat că art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevede că: „membrii

consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca

hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie", această dispoziţie

legală justificându-se prin aceea că revocarea mandatului de administrator nu trebuie

motivată, caz în care nu poate opera un control de legalitate asupra acestei hotărâri.

Sfera de aplicare a art. 132, alin. (4) din Legea nr. 31/1990 se referă doar la situaţiile

în care administratorul contestă însăşi revocarea, ca măsură luată de adunarea

generală.

În schimb, atunci când se invocă motive de nulitate absolută a hotărârii adunării

generale, nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte dreptul administratorului societar de a

ataca în justiţie această hotărâre. În acest sens sunt dispoziţiile art. 132, alin. (3) din

Legea nr. 31/1990, care prevăd expres faptul că atunci când se invocă motive de

nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar acţiunea aparţine oricărei

persoane interesate, inclusiv asociatului administrator.

Condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale sunt prevăzute de art. 996

C.pr.civ., în opinia Curţii ele fiind îndeplinite în prezenta cauză.

Pagină 28 din 42

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 224/A din 26 februarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 1094/ 19.12.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul

nr. 7369/30/2014, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanţii R.S.F.

şi U.F.P., în contradictoriu cu pârâta SC L.S. SRL, având ca obiect ordonanţă

preşedinţială.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că reclamanţii R.S.F. şi U.F.P. au

solicitat suspendarea pe cale de ordonanță președințială a executării hotărârii

adunării generale a asociaţilor SC L.S. SRL, adoptată în data de 25.11.2014, prin

care s-a decis revocarea din funcţia de administrator a reclamantului R.S.F. şi

numirea în aceeaşi funcţie a d-lor G.S. şi O.R.G.

S-a reţinut că pentru a fi admisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială, pe lângă

condiţiile generale care trebuie să existe în cazul oricărei forme concrete care intră în

conţinutul acţiunii civile, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii speciale, care se

desprind din art. 996 alin.(1) C.pr.civ.

Legat de condițiile generale de exercitare a acțiunii, se impune cu necesitate

analizarea prealabilă a admisibilității cererii de suspendare formulată de

administratorul revocat printr-o hotărâre AGA.

În speţa dedusă judecății, prin cererea de suspendare formulată pe cale de

ordonanţă preşedinţială în temeiul art. 133 din Legea nr. 31/1990, reclamantul R.S.F.

a solicitat suspendarea executării hotărârii AGA prin care fusese revocat din funcția

de administrator până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea hotărârii AGA

menționată. De precizat că prin hotărârea AGA respectivă se hotărâse doar

revocarea administratorului și numirea concomitentă a altor două persoane în

aceeași funcție.

Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ”Membrii consiliului de administraţie,

respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale

privitoare la revocarea lor din funcţie”.

Este evident că observând art. 132 alin. (4) din legea specială, atât timp cât

administratorul nu mai are calitatea să formuleze acţiune în anulare, nu mai poate

formula nici cerere de suspendare a executării hotărârii AGA, o astfel de cerere fiind

inadmisibilă. Introducerea alin. (4) al art. 132 s-a justificat prin intenția legiuitorului de

a da consistenţă legislativă doctrinei juridice potrivit căreia revocarea

administratorului este ad nutum, putând interveni oricând şi independent de voinţa

sau de vreo culpă contractuală a administratorului. A considera că revocarea este ad

nutum, nefiind necesară vreo justificare (fiind vorba până la urmă de voinţa societăţii

materializată în hotărârea AGA a asociaţilor), dar pe de altă parte a admite cererea

Pagină 29 din 42

de suspendare a hotărârii AGA, aşadar împotriva voinţei societăţii, este fără suport

teoretic. În concluzie, sub acest aspect analizat, cererea formulată de reclamantul

Rouă Sergiu Florin se impune a fi respinsă.

În ceea ce privește cererea formulată de reclamantul U.F.P., instanța a procedat la

verificarea condițiilor speciale de admisibilitate desprinse din conținutul art. 996 alin.

(1) C.pr.civ., anume aparența dreptului, urgenţa, caracterul vremelnic al măsurii

solicitate a se lua pe această cale și neprejudecarea fondului. Reclamantul a dovedit

introducerea acțiunii în anularea hotărârii a cărei suspendare o solicită, conform art.

133 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și a solicitat suspendarea până la soluționarea

definitivă a acțiunii în anulare, fiind dovedite așadar condițiile caracterului provizoriu

și al neprejudecării fondului. Totodată, a invocat aparența de drept în favoarea

reclamanților, ce la o primă verificare pare a fi întemeiată, cel puțin sub aspectul

unuia dintre motivele de nulitate invocate.

Cu toate acestea, analizând urgenţa, ca o condiţie ce justifică folosirea ordonanţei

preşedinţiale, în raport de circumstanţele obiective ale cauzei, instanţa a apreciat că

reclamantul nu a invocat nici unul din categoriile generale de situaţii caracterizate

prin urgenţă, enumerate în alin. (1) al art. 996 C.pr.civ., respectiv: păstrarea unui

drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-

ar putea repara, precum şi înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Reclamantul a invocat în susținerea caracterului urgent al măsurii existența unui

prejudiciu intrinsec constând în situația de incertitudine creată de schimbarea

administratorului societății, manifestată atât în relațiile cu proprii angajați, cât și cu

terții care intră în raporturi cu societatea. Or, instanța a apreciat că această situație

de incertitudine în nici un caz nu poate fi asimilată unui prejudiciu iminent, care nu s-

ar mai putea repara, ci apare mai degrabă ca o consecință firească a schimbării

conducerii societății care, într-adevăr, în anumite condiții ar putea să conducă la

pierderea unor clienți care să fi fost atrași în virtutea calității personale a fostului

administrator, însă această teză este doar o simplă supoziție a cărei producere nu a

fost dovedită de către reclamant, nefiind astfel iminentă.

Pe de altă parte, existența riscurilor în activitatea societății SC L.S. SRL derivând din

lipsa de experiență în gestionarea clubului a noilor administratori se constituie de

asemenea într-o simplă probabilitate de producere a unei pagube și nu într-un

prejudiciu inevitabil.

În consecință, o astfel de cerere motivată doar pe o situație de incertitudine și pe un

prejudiciu probabil nu justifică urgenţa, ca atare nu poate fi soluţionată în cadrul

procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale.

Pagină 30 din 42

Împotriva sentinţei civile au formulat apel reclamanţii R.S.F. şi U.F.P. prin care au

solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii

formulate în sensul de a dispune suspendarea executării hotărârii adunării generale

a asociaţilor din 25.11.2014 a societăţii SC L.S. SRL, până la soluţionarea definitivă

a acţiunii în anularea hotărârii susmenţionate.

Examinând apelul declarat de reclamanţi prin prisma motivelor de apel şi a

prevederilor art. 466 şi urm. C.pr.civ., Curtea va constata că acesta este întemeiat, în

mod greşit prima instanţă respingând apelul ca inadmisibil.

Astfel, reclamanţii au formulat acţiune în anularea hotărârii a cărei suspendare o

solicită, iar acţiunea face obiectul dosarului nr. 7424/30/2014 al Tribunalului Timiş.

Conform art. 133, alin. (1) din Legea nr. 31/1990 „o dată cu intentarea acţiunii în

anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială,

suspendarea executării hotărârii atacate”.

Prima instanţă a reţinut că, având în vedere prevederile art. 132, alin. (4) din Legea

nr. 31/1990, reclamantul R.S.F. nu poate ataca hotărârea prin care a fost revocat din

funcţia de administrator şi, pe cale de consecinţă, nu poate formula nici cererea de

suspendare prevăzută de art. 133 din lege.

Este adevărat că art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevede că: „membrii

consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca

hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie”, această dispoziţie

legală justificându-se prin aceea că revocarea mandatului de administrator nu trebuie

motivată, caz în care nu poate opera un control de legalitate asupra acestei hotărâri.

Sfera de aplicare a art. 132, alin. (4) din Legea nr. 31/1990 se referă doar la situaţiile

în care administratorul contestă însăşi revocarea, ca măsură luată de adunarea

generală.

În schimb, atunci când se invocă motive de nulitate absolută a hotărârii adunării

generale, nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte dreptul administratorului societar de a

ataca în justiţie această hotărâre. În acest sens sunt dispoziţiile art. 132, alin. (3) din

Legea nr. 31/1990, care prevăd expres faptul că atunci când se invocă motive de

nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar acţiunea aparţine oricărei

persoane interesate, inclusiv asociatului administrator.

Din acţiunea în anulare depusă la Tribunalul Timiş şi din cererea de suspendare din

prezenta cauză rezultă că reclamantul R.S.F. nu a contestat în sine revocarea

mandatului său, ci a invocat motive de nelegalitate, respectiv încălcarea unor cerinţe

formale de convocare a adunării generale şi de adoptare a hotărârii AGA care ar

atrage nulitatea absolută a hotărârii, astfel că are calitate procesuală activă în

formularea prezentei cereri.

Pagină 31 din 42

Condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedenţiale sunt prevăzute de art. 996

C.pr.civ., în opinia Curţii ele fiind îndeplinite în prezenta cauză.

Astfel, există în cauză aparenţă de drept în favoarea reclamanţilor, întrucât s-au

invocat două motive de nulitate absolută ale hotărârii adunării generale a asociaţilor:

a. Convocarea adunării generale a asociaţilor nu s-a făcut de către persoanele

autorizate în acest sens de lege şi de actul constitutiv;

b. Hotărârea nu a fost adoptată cu unanimitate, aşa cum prevede art. 192 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990 şi actul constitutiv al societăţii.

Având în vedere cele de mai sus, rezultă că condiţia aparenţei de drept este

îndeplinită, întrucât adunarea nu a fost convocată de administrator, iar modificarea

actului constitutiv nu s-a făcut cu votul unanimităţii asociaţilor.

În ceea ce priveşte condiţia urgenţei pentru prevenirea unei pagube iminente care nu

s-ar putea repara, Curtea reţine că prejudiciul care se doreşte a fi prevenit prin

suspendarea executării hotărârii atacate este situaţia de incertitudine care este

creată în interiorul societăţii, dar şi în relaţiile exterioare ale acesteia.

Din punct de vedere al relaţiilor interne, există incertitudine, asociaţii şi angajaţii

societăţii neştiind cu cine trebuie să relaţioneze (respectiv cu administratorul revocat

printr-o hotărâre contestată în justiţie pe motive de nelegalitate sau cu administratorul

numit, dar a cărui numire nu a fost confirmată de Oficiul Registrului Comerţului).

Din punctul de vedere al relaţiilor cu terţii ale societăţii, potrivit art. 50 din Legea nr.

31/1990, "actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de

lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că

aceştia le cunoşteau". Aceasta înseamnă că modificarea administratorului societăţii,

care nu este operată la Oficiul Registrului Comerţului şi nu este publicată în Monitorul

Oficial, nu poate fi opusă terţilor.

Cu privire la caracterul provizoriu al măsurii şi a neprejudecării fondului, această

condiţie este respectată prin însăşi logica textului de lege (art. 133 din Legea nr.

31/1990). Suspendarea executării hotărârii atacate durează doar până la momentul

soluţionării acţiunii de fond privind anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor,

care face obiectul unui dosar separat.

Aşa fiind, întrucât în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă cererea

reclamanţilor, în baza art. 480 C.pr.civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanţii

R.S.F. şi U.F.P., a anulat sentinţa apelată şi, judecând cauza în fond, a admis

cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtei SC L.S. SRL Timişoara, dispunând

Pagină 32 din 42

suspendarea executării hotărârii nr. 3/25.11.2014 a adunării generale a asociaţilor

SC L.S. SRL Timişoara, până la soluţionarea acţiunii în anularea acestei hotărâri.

7. Radierea din evidențele registrului comerțului a mențiunilor referitoare la

actele juridice anulate de instanță. Cerințe legale. Neaplicarea radierii

actelor subsecvente

- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului : art. 25

- Legea societăților nr. 31/1990

Prevederile art. 25 alin.(1) din Legea nr. 26/1990 reglementează în mod neechivoc o

condiţie obligatorie de admisibilitate a cererii de radiere a unei menţiuni din registrul

comerţului, respectiv existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost desfiinţat în

tot sau în parte actul care a stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită

radierea.

Prin cererea sa, reclamantul a solicitai radierea din registrul comerţului nu numai a

menţionării hotărârilor din 13.04.2010 şi 10.05.2010 ale AGA (hotărâri anulate de

instanţa de judecată prin sentinţa arătată mai sus şi cu privire la care au fost tăcute

deja menţiunile corespunzătoare prin rezoluţia nr...), ci şi a Actului constitutiv al

societăţii în formele actualizate la 10.05.2010 şi respectiv, la 15.12.2010.

Aceste acte nu au fost însă anulate de instanţa de judecată şi, în plus, nu a fost

anulată nici hotărârea din 15.12.2010 a AGA (care a stat la baza Actului constitutiv

actualizat la 15.12.2010).

Prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 25 din

Legea nr. 26/19990 pentru a se putea dispune radierea menţiunilor înscrise în

registrul comerţului.

Susţinerea reclamantului că radierea înregistrărilor din registrul comerţului se poate

dispune urmare a aplicării principiului anulării actelor subsecvente, ca urmare a

anulării actelor iniţiale, este nefondată, în condiţiile în care instanţa nu a fost

învestită, în prezenta cauză, cu o cerere de anulare sau de constatare a nulităţii

absolute a actelor care au stat la baza înregistrării de menţiuni în registrul comerţului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 28/A din 15 ianuarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. nr. 348/PI/27.05.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. 8268/30/2013 s-a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea

cererii, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 132

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1247 şi următorul noul Cod civil, ia pe fond s-a

respins acţiunea formulată de reclamantul H.J. în contradictoriu cu pârâţii SC H.H

SRL Biled, H.M. şi SC I. GMBH, având ca obiect radiere menţiuni ORC, fiind obligat

Pagină 33 din 42

reclamantul la plata către pârâtul H.M. a sumei de 3.875,53 lei şi faţă de pârâta SC

I. GMBH, a sumei de 6.614,85 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiş la data de 24.06.2011, reclamantul H.J., în calitate de asociat al

SC H.H SRL Biled, în contradictoriu cu pârâţii SC H.H SRL Biled, H.M., SC I. GMBH,

a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună radierea înregistrărilor

efectuate în Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş care au fost efectuate

în baza Hotărârilor Adunării Generale a Asociaţilor SC H.H SRL Biled nr.

1564/13.04.2010 şi 2023/10.05.2010, nule absolut conform sentinţei civile nr.

140/28.06.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă în dosar nr.

221/30/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 555/R/21.03.2013 pronunţată de

Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 221/30/2011, hotărâre înregistrată în Registrul

Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş şi publicată în Monitorul Oficial al României,

partea a IV-a la data de 28.05.2013, respectiv radierea înregistrării Actului

Constitutiv modificat al SC H.H SRL Biled din 10.05.2010, precum şi a Actului

Constitutiv actualizat al SC H.H SRL Biled din 15.12.2010 şi să se dispună

înregistrarea hotărârii care se va pronunţa la Registrul Comerţului, cu obligarea

pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că:

În ceea ce priveşte tardivitatea precizării temeiului de drept, instanţa a respins

excepţia, prin încheierea de şedinţă din data de 20.01.2014.

Faţă de această precizare a temeiului de drept, se impune a se reţine faptul că

excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe prevederile art. 25 din Legea nr.

31/1990 este rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea acestei acţiuni, se

impune respingerea acesteia, motivat de faptul că interesul justificat de reclamant

este născut şi actual, precum şi legitim, deoarece prin promovarea acestei acţiuni

urmăreşte radierea din registrul comerţului a unor menţiuni privitoare la actele

constitutive ale societăţii comerciale la care este asociat. Faptul de a dovedi

temeinicia solicitărilor, dacă, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a

nulităţii acestor acte, se poate solicita radierea din Registrul comerţului, doar în

temeiul principiului nulităţii subsecvente, este un aspect de fond, iar nu de promovare

a interesului procesual.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 132

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1247 şi următorul noul Cod civil, se reţine că

instanţa de judecată nu este ţinută de temeiul de drept invocat de către reclamant,

putând, chiar fiind obligată procesual, de art. 22 noul Cod de procedură civilă, să dea

Pagină 34 din 42

calificarea juridică pe care o consideră aplicabilă situaţiei de fapt cu care este

investită prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, reclamantul îşi justifică temeiul de drept invocat de cauza

raportului juridic dedus judecăţii şi anume o nulitate subsecventă a unor acte juridice

ce ar fi fost adoptate în subsecvenţa unor acte juridice declarate nule prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Pe fond, s-a reţinut că, conform actului constitutiv iniţial al SC H.H SRL Biled., 2 părţi

sociale în valoare totală de 2.451,36 lei, echivalentul a 605 euro la cursul BNR din

ziua depunerii, reprezentând 10% din capitalul social al societăţii, reprezenta aportul

social al reclamantului.

Pârâtul H.M. deţinea 2 părţi sociale în valoare totală de 2.459,36 lei, echivalentul a

605 euro la cursul BNR din ziua depunerii, reprezentând 10% din capitalul social al

societăţii iar pârâta SC I. GMBH deţinea 16 părţi sociale în valoare totală de

19.674,88 lei, echivalentul a 4.840 euro la cursul BNR din ziua depunerii

reprezentând 80% din capitalul social al societăţii.

Prin hotărârea AGA nr. 1564 din 13.04.2010 a fost majorat capitalul social cu suma

de 4.130.495 lei reprezentând echivalentul sumei de 1.000.000 euro, prin emiterea

unui număr de 3.359 părţi sociale noi cu o valoare nominală de 1.229,68 lei, prin

aport în numerar în sumă de 454.982 lei, echivalentul sumei de 110.153 lei şi prin

compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu părţi sociale ale

acesteia , în sumă de 3.675.513 lei, echivalentul sumei de 889.847 euro, la această

majorare contribuind asociatul H.M. şi SC I. GMBH.

La această adunare generală reclamantul nu a fost prezent.

Prin hotărârea AGA nr. 2023 din 10.05.2010 s-a modificat domeniul şi obiectul de

activitate principal al societăţii, recodificarea activităţilor incluse în obiectul de

activitate al societăţii, completarea obiectului de activitate, modificarea prevederilor

art. 7 din capitolul II din actul constitutiv al societăţii în sensul că, capitalul social este

în sumă de 4.155.088,60 lei precum şi modificarea art. 14 aliniatul penultim din

capitolul III al actului constitutiv în sensul că pentru hotărârile având ca scop

modificarea actului constitutiv este necesar votul majorităţii asociaţilor şi a părţilor

sociale.

La această adunare generală reclamantul a votat împotriva aprobării modificării

capitalului social, structurii şi repartiţiei acestuia între asociaţi precum şi a părţilor

sociale ca urmare a majorării capitalului social şi împotriva modificării art. 14 aliniatul

penultim din statutul societăţii.

Pagină 35 din 42

S-a adoptat, Actul Constitutiv actualizat din 10.05.2010 al SC H.H SRL Biled, care a

fost înregistrat în Registrul comerţului.

În dosarul nr. 221/30/2011 al Tribunalului Timiş,prin sentinţa civilă nr. 140/28.06.2010

pronunţată de Tribunalul Timiş secţia a II-a civilă în dosar nr. 221/30/2011, s-a admis

petitul privind constatarea nulităţii absolute a hotărârilor AGA a SC H.H SRL Biled din

13.04.2010 şi 10.05.2010, s-a anulat ca netimbrat petitul vizând nulitatea Actului

constitutiv al SC H.H SRL Biled încheiat la data de 10.05.2010 hotărâre irevocabilă

prin decizia civilă nr. 555/R/21 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

în dosar nr. 221 /30/2011.

Prin încheierea pronunţată în data de 15.11.2011, în dosar nr. 221/30/2011,

Tribunalul Timiş a dispus obligarea reclamantului la plata unei taxe judiciare de

timbru pentru petitul 2 al demersului său judiciar având drept obiect anularea Actului

constitutiv, în cuantum 45.420,45 lei.

În consecinţă, în acest cadru procesual, prin sentinţa civilă nr.140/28.06.2012

pronunţată în dosar nr.221/30/2011, Tribunalul Timiş nu a constatat nulitatea Actului

constitutiv al SC H.H SRL Biled din data de 10.05.2010, nu a dispus repunerea

părţilor în situaţia anterioară încheierii Actului constitutiv şi nici înscrierea hotărârii

judecătoreşti în registrul comerţului.

Radierea unor înregistrări din registrul comerţului se poate face, doar dacă acestea

au fost efectuate fără a avea la bază un act juridic sau dacă actul juridic ce a stat la

baza acestor menţiuni este declarat nul de către instanţa de judecată ,prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Reclamantul nu a cerut nici constatarea nulităţii actului modificator (hotărârea

adunării generale a asociaţilor din 15.12.2010) al actului constitutiv.

În speţă există două acte juridice de sine stătătoare, şi anume actul modificator şi

actul constitutiv actualizat, astfel încât validitatea fiecăruia analizată separat,

independent de hotărârea AGA prin care au fost adoptate.

Constatarea nulităţii unuia dintre aceste acte şi radierea din registrul comerţului a

menţionării sale nu implică în mod necesar nulitatea celuilalt act, prin aplicarea

principiului de drept invocat de reclamant („quod nullum est nullum producit

efectum").

Reclamantul încearcă să obţină o hotărâre judecătorească care să dispună radierea

unor menţiuni din Registrul comerţului, fără a solicita în mod clar şi neechivoc, prin

capetele de cerere, constatarea nulităţii actelor ce au stat la baza acestor menţiuni,

folosindu-se de principiul de drept reclamant „quod nullum est nullum producit

efectum".

Pagină 36 din 42

Indiferent dacă acest principiu îşi găseşte sau nu aplicabilitatea în speţă, în ceea ce

priveşte constatarea nulităţii unor acte constitutive sau hotărâri AGA, instanţa de

judecată nu poate face aprecieri cu privire la acest aspect, atât timp cât nu a fost

investită cu o cerere privind constatarea nulităţii acestor acte juridice principale sau

subsecvente, după cum pretinde reclamantul.

În materia dreptului societăţilor comerciale, repunerea părţii în situaţia anterioară se

poate face doar în temeiul unei sentinţe judecătoreşti care constată în mod clar şi

neechivoc nulitatea actelor juridice, pretins nelegale.

Constatarea nulităţii Hotărârii AGA, fără a se constata nulitatea actelor adoptate în

temeiul acestora, prin sentinţă irevocabilă, nu poate atrage repunerea părţilor în

situaţia anterioară prin radierea menţiunilor efectuate în temeiul actului constitutiv

pretins a fi nul.

Repunerea părţilor în situaţia anterioară constituie o consecinţă a nulităţii actului

juridic, iar nu o consecinţă a nulităţii hotărârii adunării generale a asociaţilor, hotărâre

care nu are natura juridică a unui act juridic civil, ci constituie un act de voinţă şi de

deliberare a societăţii, ce reflectă rezoluţia organului deliberativ, obiectivând aşadar

un rezultat al deliberării adunării generale a asociaţilor şi având natura juridică a unui

act operativ al societăţii.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi

art. 1247 şi următorul noul Cod civil, a fost respinsă acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul H.J. solicitând admiterea

apelului şi schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii reclamantului, cu

cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este netemeinică şi

nelegală, întrucât, în pofida faptului că în mod corect, legal, instanţa de fond a

respins excepţiile invocate de pârâţi, respectiv cea a lipsei de interes a reclamantului

în promovarea cererii, precum şi cea a inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe

dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1247 şi urm. noul Cod civil ,

pe fondul cauzei aceasta a respins acţiunea formulată de reclamant.

Examinând apelul declarat de reclamantul H.J. prin prisma motivelor de apel şi a

prevederilor art. 466 şi urm. C.pr.civ., Curtea va constata că acesta este nefondat.

Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat că reclamantul este asociat al SC

H.H SRL Biled de la înfiinţarea acesteia, deţinând conform actului constitutiv al

societăţii, având 2 părţi sociale în valoare totală de 2.451,36 lei, echivalentul a 605

euro la cursul BNR din ziua depunerii, reprezentând 10% din capitalul social al

societăţii.

Pagină 37 din 42

Pârâtul H.M. deţinea 2 părţi sociale în valoare totală de 2.459,36 lei, echivalentul a

605 euro la cursul BNR din ziua depunerii, reprezentând 10% din capitalul social al

societăţii, iar pârâta SC I. GMBH deţinea 16 părţi sociale în valoare totală de

19.674,88 lei, echivalentul a 4.840 euro la cursul BNR din ziua depunerii

reprezentând 80% din capitalul social al societăţii.

Prin hotărârea AGA nr. 1564 din 13.04.2010 a fost majorat capitalul social cu suma

de 4.130.495 lei reprezentând echivalentul sumei de 1.000.000 euro, prin emiterea

unui număr de 3.359 părţi sociale noi cu o valoare nominală de 1.229,68 lei, prin

aport în numerar în sumă de 454.982 lei, echivalentul sumei de 110.153 lei şi prin

compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu părţi sociale ale

acesteia, în sumă de 3.675.513 lei, echivalentul sumei de 889.847 euro, la această

majorare contribuind asociaţii H.M. şi SC I. GMBH. La această adunare generală

reclamantul nu a fost prezent.

Prin hotărârea AGA nr. 2023 din 10.05.2010 s-a reprecizat domeniul şi obiectul de

activitate principal al societăţii, recodificarea activităţilor incluse în obiectul de

activitate al societăţii, completarea obiectului de activitate, modificarea prevederilor

art. 7 din capitolul II din actul constitutiv al societăţii în sensul că, capitalul social este

în sumă de 4.155.088,60 lei, precum şi modificarea art. 14 aliniatul penultim din

capitolul III al actului constitutiv, în sensul că pentru hotărârile având ca scop

modificarea actului constitutiv este necesar votul majorităţii asociaţilor şi a părţilor

sociale.

La această adunare generală reclamantul a fost prezent, dar a votat împotriva

aprobării modificării capitalului social, structurii şi repartiţiei acestuia între asociaţi

precum şi a părţilor sociale ca urmare a majorării capitalului social şi împotriva

modificării art. 14 aliniatul penultim din statutul societăţii.

Reclamantul a promovat pe rolul Tribunalului Timiş Secţia a II-a civilă cererea ce a

făcut obiectul dosarului nr. 221/30/2011 prin care a solicitat să se constate nulitatea

absolută a hotărârilor Adunării Generale a asociaţiilor SC H.H SRL Biled nr.

1564/13.04.2010 şi 2033/10.05.2010 şi a actului constitutiv al SC H.H SRL Biled

încheiat la 10.05.2010, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară adoptării

hotărârilor Adunării Generale a asociaţilor mai sus menţionate şi a încheierii actului

constitutiv actualizat din 10.05.2010, dispunând înregistrarea sentinţei ce se va

pronunţa la Registrul Comerţului.

Prin sentinţa civilă nr. 140/28.06.2010 pronunţată de Tribunalul Timiş secţia a II-a

civilă în dosar nr. 221/30/2011, s-a admis petitul privind constatarea nulităţii absolute

a hotărârilor AGA a SC H.H SRL Biled din 13.04.2010 şi 10.05.2010, hotărârea

devenind irevocabilă prin decizia civilă nr. 555/R/21 martie 2013 pronunţată de

Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 221 /30/2011.

Pagină 38 din 42

Reclamantul apelant a investit instanţa cu o cerere de radiere a unor înregistrări din

registrul comerţului, care se poate face, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă,

doar dacă aceste înregistrări au fost efectuate fără a avea la bază un act juridic sau

dacă actul juridic ce a stat la baza acestor menţiuni este declarat nul de către

instanţa de judecată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum au fost interpretate prin

Decizia X/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii,

prevăd că „cererea de radiere a unei înregistrări sau menţiuni în registrul comerţului

este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică sau juridică, ce se

consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei

menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei anterioare a unei hotărâri

judecătoreşti irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost

anulate actele ce au stat ia baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin

acea hotărâre nu s-a dispus menţionarea ei în registrul comerţului".

Prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr.26/1990 reglementează aşadar în mod

neechivoc o condiţie obligatorie de admisibilitate a cererii de radiere a unei menţiuni

din registrul comerţului, respectiv existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost

desfiinţat în tot sau în parte actul care a stat la baza înregistrării cu privire la care se

solicită radierea.

Actele constitutive adoptate în data de 10.05.2010 şi 15.12.2010, în lipsa unei

hotărâri judecătoreşti de modificare sau anulare a acestora, sunt valide şi produc

efecte juridice, neexistând niciun temei juridic pentru ca înregistrarea lor în registrul

comerţului să fie radiată.

Prin cererea sa, reclamantul a solicitat radierea din registrul comerţului nu numai a

menţionării hotărârilor din 13.04.2010 şi 10.05.2010 ale adunării generale a

asociaţilor (hotărâri anulate de instanţa de judecată prin sentinţa arătată mai sus şi

cu privire la care au fost făcute deja menţiunile corespunzătoare prin rezoluţia nr.

12740 din 27.05.2013 a directorului ORC Timiş), ci şi a Actului constitutiv al societăţii

în formele actualizate la 10.05.2010 şi, respectiv, la 15.12.2010.

Aceste acte nu au fost însă anulate de instanţa de judecată şi, în plus, nu a fost

anulată nici hotărârea din 15.12.2010 a adunării generale a asociaţilor (care a stat la

baza adoptării Actului constitutiv actualizat la 15.12.2010).

Prin urmare, nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.

25 din Legea nr. 26/1990 pentru a se putea dispune radierea menţiunilor înscrise în

registrul comerţului.

Susţinerea reclamantului că radierea înregistrărilor din registrul comerţului se poate

dispune urmare a aplicării principiului anulării actelor subsecvente, ca urmare a

Pagină 39 din 42

anulării actelor iniţiale, este nefondată, în condiţiile în care instanţa nu a fost

investită, în prezenta cauză, cu o cerere de anulare sau de constatare a nulităţii

absolute a actelor care au stat la baza înregistrării de menţiuni în registrul comerţului.

Aşa fiind, neexistând motive de schimbare sau anulare a hotărârii apelate, în baza

art. 480 C. pr. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat reclamantul H.J.

8. Radiere sediu social. Expirarea sediului social prin încetarea contractului

de locațiune

- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului : art. 25

- Codul civil : art. 555

O copie certificată a Contractului de asistenţă juridică a fost depusă la dosarul

cauzei, din cuprinsul acestuia rezultând că reclamantul a acceptat stabilirea sediului

social al pârâtei la cabinetul său avocațial, pentru o perioadă de 12 luni începând cu

data încheierii contractului.

În ceea ce privește incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990

privind registrul comerţului, Curtea constată că, într-adevăr, situația invocată de

reclamant nu se încadrează în ipoteza normei, întrucât temeiul acțiunii nu îl constituie

desfiinţarea sau modificarea – prin hotărârea judecătorească - a actului care a stat la

baza înscrierii sediului social al pârâtei în evidenţele registrului comerţului, ci

încetarea efectelor contractului, ca urmare a expirării duratei acestuia.

Or, perpetuarea acestei neregularităţi în evidenţele registrului comerţului aduce

atingere atât atributelor dreptului de proprietate al reclamantului asupra spaţiului

constituit sediu social în favoarea pârâtei (astfel cum rezultă acestea din cuprinsul

art. 555 Cod civil – „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și

dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”),

cât şi terţilor şi ordinii juridice societare în general, dată fiind cerinţa imperioasă a

unei reale corespondenţe între datele ce fac obiectul înregistrării în registrul public al

comercianţilor ţinut de O.N.R.C. şi realitatea acestora în câmpul organizării,

funcţionării şi statutelor profesioniştilor comercianţilor.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 153/A din 17 februarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 737/PI/LP din 18 septembrie 2014, pronunţată în dosar nr.

2384/30/2014, Tribunalul Timiş a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului

Cabinet Individual Avocat V.E.C., având ca obiect radierea din Registrul Comerţului a

sediului societății pârâte SC M.D. SRL, de la adresa din Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esență, că în susținerea cererii de

radiere a sediului societăţii pârâte, reclamantul a invocat expirarea duratei

Pagină 40 din 42

contractului care a stat la baza înregistrării în registrul comerțului a acestei mențiuni.

Verificând înscrisurile depuse de reclamant în susţinerea cererii sale, instanţa de

fond a apreciat, însă, că acestea nu sunt apte să fundamenteze admiterea acţiunii,

raportat la temeiul de drept invocat în susţinerea ei, respectiv art. 25 din Legea nr.

26/1990 privind registrul comerţului.

Astfel, a reținut că reclamantul a depus în probațiune contractul de asistenţă juridică

nr. 99584/14.07.2011 - având ca obiect domiciliu firmă în vederea stabilirii sediului

social pentru clientul SC M.D. SRL, durata contractului fiind de 12 luni, începând cu

data de 14.07.2011, contract ce conţine doar semnătura şi ştampila reclamantului.

Mai mult, a arătat că în cuprinsul înscrisului depus de reclamant nu există nicio

menţiune referitoare la locaţia pusă la dispoziţia societăţii pârâte în vederea folosirii

drept sediu social.

Așa fiind, și întrucât contractul nu este asumat în mod valabil de către societatea

pârâtă - prin semnătură şi ştampilă - instanţa a considerat că menţiunile referitoare la

expirarea duratei acestuia, invocate de reclamant, nu pot fi opuse societăţii pârâte şi

nu pot legitima dispunerea radierii din registrul comerţului a menţiunii referitoare la

sediul celei din urmă.

Pe de altă parte, instanţa a reținut și că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii

condiţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990 - pe care îşi întemeiază

cererea, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al

unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară

radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale

acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în

tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la

care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă

menţionarea în registrul comerţului”.

A arătat că, din interpretarea textului rezultă că norma vizează situaţia în care, pe

parcursul derulării efectelor unui act juridic, intervine o hotărâre judecătorească care

îl modifică ori îl lipseşte de efecte; prin urmare, că aceasta nu vizează situaţia

reclamantului, care invocă doar încetarea contractului ca urmare a expirării duratei,

ipoteza normei nefiind realizată.

Împotriva sentinţei menționate, în termen legal, a declarat apel reclamantul Cabinet

Individual Avocat V.E.C., solicitând schimbarea în tot a acesteia și admiterea acţiunii

aşa cum a fost formulată, în sensul radierii din evidenţele Oficiului Registrului

Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş a menţiunilor privind sediul pârâtei SC M.D.

SRL, de la adresa din Timişoara.

Pagină 41 din 42

În susținerea apelului, reclamantul învederează că instanţa de fond a făcut o greşita

interpretare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, de vreme ce efectele

Contractului de asistenţă juridică nr. 99584 din data de 14.07.2011 având ca obiect

domiciliere firmă pentru o perioadă de 12 luni începând cu data încheierii contractului

au încetat, astfel că, ulterior acestui moment, societatea nu mai poate funcţiona la

adresa amintită şi în consecinţă sediul acesteia poate fi radiat.

În altă ordine de idei, arată că, potrivit art. 237 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990

modificată şi completată, prevede în că la cererea oricărei persoane interesate

precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa

dizolvarea societăţii în cazul în care societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul

social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii

au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută.

Or, reclamantul susține că, întrucât a notificat administratorul societății în sensul

celor de mai sus, și-a îndeplinit obligaţia prevăzută în textul menţionat, obligaţie care

era de natură să ducă fie la reglementarea perioadei, fie la radierea menţiunilor.

Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă,

Curtea constată că acesta este fondat şi se impune a fi admis, pentru următoarele

considerente:

În esență, pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii reclamantului Tribunalul

a reținut, pe de-o parte, că la dosarul cauzei nu a fost depus contractul, însușit de

societatea pârâtă, prin care aceasta și-a stabilit sediul social la Cabinet Individual

Avocat V.E.C.; pe de altă parte, că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii

condiţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990 – situația invocată de acesta

neîncadrându-se în ipoteza normei.

În ceea ce privește primul dintre argumentele ce stau la baza soluției instanței de

fond, Curtea constată că o copie certificată a Contractului de asistenţă juridică nr.

99584 din data de 14.07.2011 a fost depusă la dosarul cauzei în etapa procesuală a

apelului, din cuprinsul acestuia rezultând că reclamantul a acceptat stabilirea sediului

social al pârâtei la cabinetul său avocațial, pentru o perioadă de 12 luni începând cu

data încheierii contractului. Contractul poartă atât semnătura, cât și ștampila ambelor

părți.

În ceea ce privește incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990

privind registrul comerţului, Curtea constată că, într-adevăr, situația invocată de

reclamant nu se încadrează în ipoteza normei, întrucât temeiul acțiunii nu îl constituie

desfiinţarea sau modificarea – prin hotărârea judecătorească - a actului care a stat la

baza înscrierii sediului social al pârâtei în evidenţele registrului comerţului, ci

încetarea efectelor contractului, ca urmare a expirării duratei acestuia.

Pagină 42 din 42

Acțiunea pendinte urmărește protecția dreptului de proprietate al reclamantului –

drept vătămat de către societatea pârâtă, care a omis să înlăture, din proprie

iniţiativă, neregularitatea ivită cu privire la valabilitatea sediului său social, ulterior

momentului încetării efectelor contractului ce a stat la baza înregistrării acestuia în

registrul comerțului.

Or, perpetuarea acestei neregularităţi în evidenţele registrului comerţului aduce

atingere atât atributelor dreptului de proprietate al reclamantului asupra spaţiului

constituit sediu social în favoarea pârâtei (astfel cum rezultă acestea din cuprinsul

art. 555 Cod civil – „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și

dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”),

cât şi terţilor şi ordinii juridice societare în general, dată fiind cerinţa imperioasă a

unei reale corespondenţe între datele ce fac obiectul înregistrării în registrul public al

comercianţilor ţinut de O.N.R.C. şi realitatea acestora în câmpul organizării,

funcţionării şi statutelor profesioniştilor comercianţilor.

Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 480 Cod procedură civilă, apelul reclamantului

s-a admis, ca fondat, cu consecința schimbării în tot a sentinței atacate, în sensul

admiterii cererii reclamantului și radierii din Registrul Comerţului a sediului societății

pârâte SC M.D. SRL, de la adresa din Timișoara.

Totodată, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările

ulterioare, Curtea a dispus comunicarea unui exemplar al deciziei de faţă Oficiului

Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, în vederea efectuării cuvenitelor

menţiuni.