Pagină 1 din 29

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA I CIVILĂ

Trimestrul I - 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Prof.univ.dr. Lidia BARAC

Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

Pagină 2 din 29

Cuprins §. Drept civil ........................................................................................................................................... 3

1. Legea nr. 10/2001. Măsuri reparatorii. Obligaţia persoanei notificate .............................. 3

2. Legea nr.10/2001. Reparaţie prin acordare în compensare de bunuri imobile.

Cetăţean străin .................................................................................................................................. 6

3. Legea nr. 165/2013. Termene de soluţionare a cererilor de restituire. Prematuritate ... 7

4. Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii. Acţiune în regres. Condiţii .............................. 12

§. Drept procesual civil ....................................................................................................................... 15

1. Act emis de Consiliul baroului. Cerere de suspendare. Instanţa competentă .............. 15

2. Anulare titlu proprietate. Instanţa competentă ................................................................... 18

3. Apel. Trimiterea dosarului la altă secţie a tribunalului. Condiţii ....................................... 20

4. Conflict negativ de competenţă. Natura juridică a răspunderii patrimoniale

reglementată de Codul muncii. Competenţă materială ............................................................ 21

5. Conflict negativ de competenţă ............................................................................................ 22

6. Contestaţie privind tergiversarea procesului. Condiţii ....................................................... 23

7. Indicarea obiectului cererii şi a valorii acestuia. Neîndeplinirea obligaţiei de către

apelant. Sancţiune .......................................................................................................................... 25

8. Taxă judiciară de timbru. Cerere de reexaminare. Obligaţia instanţei ........................... 26

Pagină 3 din 29

§. Drept civil

1. Legea nr. 10/2001. Măsuri reparatorii. Obligaţia persoanei notificate

- Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 Capitolul I : art. 1 alin.

(1), art. 7 alin. (1), art. 26 alin. (3)

- Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

- Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire,

în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

regimului comunist în România: art. 1

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 trebuiesc interpretate în sensul realizării

interesului foştilor proprietari inclusiv sub aspectul modalităţii de reparare a

prejudiciului şi cel al ordinii de acordare a măsurilor reparatorii stabilită de lege astfel

că, dacă prin hotărârea anterioară a instanţei nu s-a stabilit modalitatea de reparare

la care fostul proprietar este îndreptăţit, acesta poate contesta dispoziţia de acordare

de măsuri compensatorii sub formă de puncte dată în executarea acelei hotărâri.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 13 din 20 ianuarie 2016, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2235/PI/9 iulie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosar nr. 37/30/2015 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul B. C.

împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, având ca

obiect contestaţie la Legea nr. 10/2001.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantul a solicitat

anularea Dispoziţiei nr. 1/2014 emisă de Primarul Municipiului Timişoara cu

consecinţa restituirii imobilului înscris în CF nr. 6 în modalitatea compensării cu alte

bunuri.

În motivare, a arătat că prin dispoziţia contestată s-a propus acordarea de

măsuri compensatorii sub forma de puncte pentru terenul menţionat, conform

sentinţei civile nr. 2766/04 decembrie 2013 a Tribunalului Timiş, definitivă prin decizia

nr. 455/R/15.05.2014 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâri prin care pârâţii au fost

obligaţi la emiterea unei dispoziţii prin care să-i fie acordate măsuri reparatorii în

echivalent pentru terenul astfel identificat. Cum instanţele nu au stabilit şi modalitatea

de restituire prin echivalent, pârâţii au dispus compensarea prin puncte potrivit Legii

nr.165/2013, modalitate care conduce la tergiversarea soluţionării cererii pe care a

formulat-o în baza Legii nr. 10/2001.

Pagină 4 din 29

Din înscrisurile de la dosar, tribunalul a reţinut că prin hotărârile judecătoreşti

indicate de reclamant, hotărâri în baza cărora a fost emisă dispoziţia contestată în

cauză. a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant şi s-a dispus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

Reclamantul a contestat acordarea măsurilor reparatorii prin puncte, solicitând

acordarea de bunuri în compensare. Această împrejurare priveşte, însă, etapa

executării sentinţei civile nr. 2766/2013 a Tribunalului Timiş, astfel că, în măsura în

care reclamantul consideră că obligaţia stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită

în mod necorespunzător, poate cere punerea acestuia în executare silită şi nu să

formuleze, cu încălcarea autorităţii lucrului judecat, o nouă acţiune în care să se

analizeze fondul dreptului său, într-o eventuală contestaţie la executare urmând a se

analiza dacă debitorul şi-a îndeplinit sau nu obligaţia.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a solicitat anularea ei şi

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În motivare a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2766/04 decembrie 2013

pronunţată de Tribunalul Timiş s-a dispus astfel: „Obligă pârâtul să emită o dispoziţie

prin care sa-i fie acordate reclamantului măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii

nr. 10/2001...” pentru terenul în litigiu, iar prin dispoziţia atacată s-au propus măsuri

compensatorii sub formă de puncte. Măsurile reparatorii sunt de două feluri,

compensarea cu alte bunuri sau acordarea de puncte, iar potrivit legii, în cazul

imposibilităţii restituirii în natură, regula este acordarea măsurilor compensatorii cu

alte bunuri şi numai în subsidiar se vor face propuneri de acordare de măsuri

compensatorii prin puncte, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr.

165/2013.

Prin urmare, a arătat, nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat, iar

sentinţa nr. 2766/2013 a fost pusă în executare prin emiterea dispoziţiei contestate,

iar, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singura cale de atac împotriva unei

dispoziţii emisă în baza acestei legi este contestaţia, cale pe care a şi urmat-o.

Instanţa de apel a reţinut că, urmare a cererii formulate de reclamantul din

prezenta cauză în litigiul anterior, prin sentinţa civilă nr. 2766/2013 pronunţată de

Tribunalul Timiş s-a dispus irevocabil acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul ce face obiect al litigiului de faţă, instanţa având în vedere că

reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului prin echivalent în temeiul

dispoziţiilor art. 10 alin. (2), art. 11 alin. (3), alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul menţionat rezultă

că instanţele au recunoscut cu puterea de lucru judecat la care s-a referit prima

instanţă doar dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, fără, însă, să

stabilească dacă reparaţia se va face prin compensare sau prin despăgubire în baza

legii speciale, iar prin prezenta cerere, reclamantul nu susţine (în contra celor

irevocabil stabilite) că ar fi îndreptăţit la restituire în natură, ci contestă modalitatea de

reparare prin echivalent aleasă de pârât şi propusă prin dispoziţia contestată.

Corespunde realităţii că dispoziţia a fost emisă în executarea unei hotărâri

judecătoreşti, însă prin această hotărâre instanţa a obligat pârâtul să îndeplinească o

Pagină 5 din 29

obligaţie legală, respectiv pe cea de a emite actul prin care, cu respectarea

dispoziţiilor legilor reparatorii, să acorde reclamantului reparaţiile prin echivalent

prevăzute de aceste legi. Or, acest act este dispoziţia/decizia care poate fi atacată în

condiţiile speciale prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cale pe care

reclamantul a şi urmat-o fără a repune în discuţie fondul dreptului ci urmând calea

recunoscută de legea specială pentru a invoca nelegalitatea actului astfel emis.

În continuare, instanţa de apel a observat că scopul adoptării Legii nr. 10/2001

a fost cel de a acoperi prejudiciile cauzate prin abuziva lipsire a proprietarilor de

bunurile ce intră sub incidenţa legii, astfel că normele sale trebuiesc interpretate în

sensul realizării interesului foştilor proprietari, inclusiv sub aspectul modalităţii de

reparare a prejudiciului şi cel al ordinii de acordare a măsurilor reparatorii stabilită de

lege.

În acest sens, art. 1 alin. (1) din lege dispune că „Imobilele preluate în mod

abuziv … se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai

este posibilă ...”, iar art. 7 alin. (1), că „De regulă, imobilele preluate în mod abuziv se

restituie în natură”. La fel, stabilind principiile de soluţionare a notificărilor, HG nr.

250/2007 consacră prevalenţa restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus

notificări şi prevede că „Numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau

este expres înlăturată de la aplicare se va proceda la acordarea celorlalte măsuri

reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii

oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau propunerea

de acordare de despăgubiri …, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită” [capitolul I, art. 1, lit. a)],

acelaşi act normativ stabilind că „7.1. Norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege

consacră principiul restituirii în natură şi numai acolo unde această măsură nu este

posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege…”.

În fine, Legea nr. 165/2013 prevede în art. 1 că „(1) Imobilele preluate în mod

abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură. (2) În situaţia în care

restituirea în natură … nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se

pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu

soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 … precum şi măsura

compensării prin puncte, prevăzută în cap. III” din lege.

Rezultă, astfel că, în situaţia în care legea nu stabileşte vreo limitare, ordinea

acordării măsurilor reparatorii este restituirea în natură, apoi compensarea cu bunuri

sau servicii şi, în final, dacă niciuna dintre aceste reparaţii nu poate fi acordată,

compensarea prin puncte în condiţiile legii speciale.

Prin dispoziţia contestată, pârâtul nu a făcut nici un fel de referire la motivele

pentru care o ofertă de compensare nu a fost făcută reclamantului, iar acesta este

îndreptăţit să solicite bunuri sau servicii în compensare ca măsură reparatorie prin

echivalent, existenţa la dispoziţia notificatului a unor asemenea bunuri ori servicii şi

posibilitatea acordării lor către persoana îndreptăţită fiind stabilite în cursul cercetării

judecătoreşti.

Pagină 6 din 29

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, respingând cererea de chemare în

judecată ca urmare a greşitei reţineri a efectului hotărârilor judecătoreşti pronunţate

în dosarul nr. 613/30/2011 al Tribunalului Timiş, prima instanţă a soluţionat procesul

fără a intra în judecata fondului, astfel că a anulat sentinţa şi a trimis cauza

Tribunalul Timiş pentru rejudecare.

2. Legea nr.10/2001. Reparaţie prin acordare în compensare de bunuri

imobile. Cetăţean străin

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru

stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile

care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi

completări prin Legea nr. 501/2002 : art. 2 alin. (1)

- Constituţia României, revizuită : art. 44 alin. (2) teza a II-a

Interdicţia absolută dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor de

către cetăţenii străini sau apatrizi instituită de OUG nr. 184/2002 (act normativ emis

sub imperiul Constituţiei din 1991 nerevizuită) a fost înlăturată după revizuirea

Constituţiei României.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 20 din 28 ianuarie 2016, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2719/08.10.2015, Tribunalul Timiş a respins contestaţia

formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara prin

Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi

Statul Român, Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta a

contestat Dispoziţia nr. 1/2015 emisă de Primarul Municipiului Timişoara sub

aspectul naturii măsurilor reparatorii propuse a fi acordate, solicitând schimbarea

măsurii de reparaţie prin puncte compensatorii propusă cu măsura acordării unor

bunuri imobile în compensarea imobilului abuziv preluat. Anterior, însă, prin sentinţa

civilă nr. 1319/3.05.2012 dată de Tribunalul Timiş într-un litigiu purtat între aceleaşi

părţi, dar având ca obiect un alt imobil şi în care s-a solicitat aceeaşi măsură

reparatorie s-a reţinut că „Potrivit înscrisurilor existente la dosar, reclamanta este

cetăţean german, neputând dobândi în proprietate terenuri, nici prin restituirea în

natură şi nici prin acordarea în compensare a unor astfel de imobile…nu se poate

dispune restituirea în natură a terenului deoarece pe de o parte, reclamanta nu a

solicitat acest aspect prin contestaţia formulată, solicitând doar atribuirea în

Pagină 7 din 29

compensare sau despăgubiri, iar, pe de altă parte, compensarea cu un alt imobil

teren, în condiţiile în care acesta nu este trecut în lista de inventar, coroborate cu

aspectele ce ţin de persoana reclamantei (cetăţean străin), nu poate fi aplicabilă în

speţă.”

Aceste statuări, a reţinut instanţa, se impun în cauza de faţă ca efect pozitiv al

puterii lucru judecat în ceea ce priveşte inaptitudinea reclamantei - dată fiind calitatea

sa de cetăţean străin - de a accede la beneficiul măsurii reparatorii constând în

acordarea de bunuri imobile în compensare.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta care a arătat că Ordonanţa de

urgentă a Guvernului nr. 184/2002 care dispune prin art. 2 alin.(1) că „cetăţenii străini

şi apatrizii care au calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001 la

restituirea în natură a unor terenuri, situate în intravilanul localităţilor, pot opta pentru

dobândirea unui drept de folosinţă special care conferă titularului drepturile şi

obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie” a fost

emisă sub imperiul Constituţiei din 1991 nerevizuită, ce nu permitea dobândirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini sau apatrizi.

Această Constituţie, însă, a fost revizuită şi, astfel, dispune prin art. 44 alin. (2) Teza

a II-a, „cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra

terenurilor numai in condiţiile rezultate clin aderarea României la Uniunea Europeana

şi din alte tratate internaţionale din care România este parte, pe baza de

reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire

legală”.

În consecinţă,a arătat, în mod greşit a constatat prima instanţă că nu este

îndreptăţită la măsuri reparatorii prin compensare cu alte imobile, având în vedere

calitatea sa de cetăţean străin.

Examinând criticile astfel formulate, curtea a constatat ca fiind pertinente

observaţiile apelantei referitoare la relevanţa cetăţeniei acesteia în raport cu

prevederile constituţionale la care reclamanta a făcut referire, dar, faţă de faptul că

din conţinutul proceselor verbale întocmite lunar şi afişate de Comisia locală de

aplicare a Legii nr. 10/2001 a rezultat că Municipiul Timişoara nu deţine bunuri

disponibile sau servicii care pot fi acordate in compensare pentru terenul ce a

aparţinut antecesorilor apelantei şi care nu poate fi restituit în natură, susţinerile

reclamantei vizând fondul litigiului sunt nefondate, astfel că a respins apelul.

3. Legea nr. 165/2013. Termene de soluţionare a cererilor de restituire.

Prematuritate

- Legea nr. 165/2013: art. 34 alin. (1), art. 247 alin. (1)

- CEDO, art. 6 Preda contra României, Atanasiu şi alţii împotriva României

- Decizia nr. 269/2014 a Curţii Constituţionale

Pagină 8 din 29

Este prematură cererea de obligare la emiterea deciziei privind acordarea de măsuri compensatorii formulată cu neobservarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prevederi ce nu contravin CEDO.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 32 din 24 februarie 2016, F.Ş.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, reclamanta M.O. a chemat în

judecată pârâtele Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia

pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 (ANRP) şi Comisia Naţională pentru

Compensarea Imobilelor (CNCI) solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va

pronunţa, să dispună obligarea acestora la validarea Dispoziţiei nr. 1/2003 emisă de

Primarul Oraşului Sânnicolau Mare şi a procesului verbal nr. 9/2003 emis de Primăria

Oraşului Sânnicolau Mare privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul înscris în

CF 8 şi obligarea lor la emiterea deciziei privind acordarea de măsuri compensatorii

pentru imobilul arătat.

În motivare, a arătat că prin notificarea nr. 4/2001 formulată în temeiul Legii

nr.10/2001 a solicitat restituirea în natură a imobilului arătat, că notificarea a fost

soluţionată prin emiterea dispoziţiei nr.1/2003 de respingere a cererii de restituire în

natură, fiindu-i oferite despăgubiri băneşti, că prin procesul verbal nr. nr. 9/2003 s-au

stabilit sumele aferente pe care le-a acceptat şi că, după mai bine de 11 ani, dosarul

nu a fost soluţionat de pârâte.

A arătat că stabilirea termenului prevăzut de Legea nr. 165/2013 eludează

conţinutul articolului 6 CEDO, că nu se poate vorbi despre un termen rezonabil de

soluţionare a dosarelor şi că pasivitatea pârâtelor contravine dispoziţiilor Convenţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 1938/PI/11 iunie 2015, instanţa a respins acţiunea

reclamantei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, „Dosarele înregistrate la

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în

termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia

dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.” Cum Legea

nr. 165/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial în 17 mai 2013 şi a intrat în vigoare

în acelaşi an la 21 mai, tribunalul a reţinut că termenul de 60 de luni prevăzut de art.

34 alin. (1) se va împlini la 21 mai 2018, astfel că acţiunea reclamantei este

prematură şi a fost respinsă ca atare.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a solicitat schimbarea ei în

sensul admiterii acţiunii.

În motivare a invocat greşita respingere ca prematură a acţiunii, învederând

că, pe de o parte, dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu pot anula drepturile prevăzute şi

născute sub imperiul legii vechi în favoarea persoanelor care au formulat cereri de

chemare în judecată şi că, pe de altă parte, scopul adoptării Legii nr. 165/2013 a fost

tocmai urgentarea finalizării procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv ori

acordării de măsuri reparatorii.

Pagină 9 din 29

A arătat că termenul de 60 de luni nu contravine doar raţionamentului Curţii, ci

eludează şi conţinutul articolului 6 CEDO care garantează liberul acces la justiţie şi

nu poate fi caracterizat ca un termen rezonabil de soluţionare a dosarelor şi că

atitudinea pârâtelor de tergiversare nejustificată a soluţionării dosarului este de

natură a aduce atingeri grave drepturilor sale şi contravine dispoziţiilor CEDO

privitoare la noţiunea de termen rezonabil.

A invocat că legiuitorul a intervenit în procesul de realizare a justiţiei, întrucât

excepţia de prematuritate este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, a cărei

admitere face ca acţiunea să fie respinsă. Or, după cum a statuat Curtea

Constituţională prin Decizia nr. 6/1992, o imixtiune a puterii legislative care ar pune

autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu

referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar

avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional.

A arătat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,

termenul rezonabil impus de art. 6 are, de regulă, ca punct de plecare data la care

prima instanţă a fost investită cu soluţionarea litigiului şi acoperă ansamblul

procedurilor în cauză, inclusiv în căile de atac, până la momentul la care a operat

soluţionarea definitivă a cauzei. Pentru acest motiv, susţine apelanta, noile termene

în care legiuitorul a impus să fie soluţionate cereri depuse în urmă cu 12 ani nu sunt

rezonabile, întrucât se măreşte foarte mult şi nejustificat, fără criterii obiective,

perspectiva rezolvării conflictelor ivite în materia restituirii imobilelor.

A învederat că inclusiv Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 232/2013 a

statuat că Legea nr.165/2013 nu constituie o reglementare unică şi unitară în materia

restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, în vigoare

fiind reglementări paralele cuprinse în acte normative adoptate încă din anul 1991 şi

că acest lucru nu este în acord cu recomandările din hotărârea dată în cauza

Atanasiu şi alţii contra României prin care Curtea europeană a apreciat că se impune

modificarea mecanismului de restituire prin implementarea urgentă a unor proceduri

simplificate şi eficiente întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi

administrativă coerentă, care să poată menţină un just echilibru între diferitele

interese în cauză (par.232). Or, a apreciat reclamanta, procedura de acordare a

măsurilor reparatorii stabilită prin Legea nr. 165/2013 este greoaie, de lungă durată şi

nu conduce la pronunţarea unor soluţii concrete şi finale în perioade scurte de timp în

dosare nerezolvate de ani de zile, cu atât mai mult cu cât legea nu aduce în plan

legislativ o problemă care, până în acest moment, nu a mai fost reglementată ci,

dimpotrivă, modifică acte normative adoptate în anul 2001.

În plus, a arătat, dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din

Constituţie apare ca fiind iluzoriu în condiţiile în care este supus unor ingerinţe din

partea legiuitorului care nu răspund exigenţelor de legalitate şi proporţionalitate între

interesele generale şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale indivizilor.

Examinând sentinţa, instanţa de apel a reţinut că dosarul administrativ

constituit de Primăria Sânnicolau Mare ca urmare a notificării reclamantei a fost

înregistrat la ANRP la 31.01.2006, iar prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul

Pagină 10 din 29

instanţei de judecată la 23.01.2015, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr.

165/2013 şi de statuările deciziei nr. 269/2014 a Curţii Constituţionale, în cauză sunt

incidente dispoziţiile art. 34 alin. (1) din lege potrivit cărora „Dosarele înregistrate la

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în

termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi…”

Contrar susţinerilor apelantei, instituirea acestui termen - determinată de

necesitatea soluţionării pretenţiilor persoanelor îndreptăţite în cât mai mare măsură

în faza administrativă pentru a se evita declanşarea procedurii judiciare - nu are ca

efect anularea dreptului la măsuri compensatorii şi nu contravine scopului adoptării

legii, ci a urmărit stabilirea unui moment limită până la care persoanelor îndreptăţite

să li se acorde măsurile reparatorii cuvenite, după cum nici invocata tergiversare de

către pârâte a soluţionării dosarului nu poate fi reţinută, câtă vreme termenul stabilit

în acest sens nu a expirat.

Corespunde realităţii că admiterea în primă instanţă a excepţiei prematurităţii

a avut ca efect respingerea acţiunii, însă dreptul la acordarea de măsuri

compensatorii nu s-a pierdut. În situaţia în care acest drept nu va fi realizat pe cale

administrativă în termenul stabilit de legiuitor, după expirarea lui reclamanta va avea

posibilitatea să se adreseze instanţei pentru a obţine compensaţiile cuvenite, efectul

reţinerii prematurităţii prezentei cereri nefiind reluarea procedurilor administrative,

cum nefondat s-a susţinut în apel.

În continuare, instanţa a observat că, în mod constant, instanţa europeană a

drepturilor omului a reţinut că prin Convenţie nu s-a impus statelor nici o obligaţie

specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi

ratificat Convenţia, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor de a alege condiţiile în care vor proceda la restituirea bunurilor

preluate anterior ratificării şi că ele dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei

unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor

economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general,

repararea prejudiciilor cauzate prin lipsirea de proprietate fiind una dintre aceste

chestiuni.

Având în vedere aceste considerente, susţinerile apelantei potrivit cărora, prin

normele Legii nr. 165/2013 care stabilesc termene de soluţionare a dosarelor de

restituire, legiuitorul a intervenit în procesul de realizare a justiţiei au fost respinse ca

nefondate. Instanţa a constatat că prin Decizia nr. 6/1992 a Curţii Constituţionale (pe

care apelanta îşi întemeiază aceste critici) au fost declarate neconstituţionale

prevederile din Legea privind măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a

unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944 prin care judecarea

proceselor de orice natură privitoare la imobilele trecute în proprietatea statului, a

unităţilor administrativ-teritoriale sau a organizaţiilor cooperatiste în virtutea unor acte

normative ori a unor acte cu caracter individual emise după 23 august 1944 şi

executarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la asemenea

bunuri se suspendau din oficiu până la adoptarea unei viitoare legi, situaţie cu totul

străină de cea din speţa dedusă judecăţii.

Pagină 11 din 29

Instanţa a reţinut ca nefondată şi susţinerea potrivit căreia încălcarea art.6

CEDO ar rezulta din depăşirea termenului optim de soluţionare a unei cauze, termen

cuprins între data la care prima instanţă a fost investită cu soluţionarea litigiului şi

până la momentul la care cauza a fost definitiv soluţionată, câtă vreme în cauză

dreptul reclamantei la a critica în instanţă refuzul de soluţionare a dosarului

administrativ ori modalitatea de soluţionare a acestuia se va naşte la expirarea

termenului prevăzut la art. 34 din lege (sau anterior, în situaţia în care dosarul va fi

soluţionat înainte de împlinirea lui). În consecinţă, din perspectiva susţinută de

apelantă, abia după o eventuală sesizare a instanţei ulterior acestui moment s-ar

pune problema duratei excesive a procedurilor judecătoreşti.

A mai reţinut instanţa că adoptarea Legii nr. 165/2013 a fost determinată

tocmai de pronunţarea de instanţa europeană a hotărârii în cauza Atanasiu şi alţii

împotriva României şi că, sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect

incidenţa statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului cuprinse în hotărârea

pronunţată în cauza Preda şi alţii contra România în aprilie 2014, deci ulterior

adoptării Legii nr. 165/2013 potrivit cărora, având în vedere marja de apreciere a

statului român şi garanţiile oferite prin instituirea unor reguli clare şi previzibile,

însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, legea oferă, în

principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor şi, cu toate că

termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale

proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare

situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea

proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine,

ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate

de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte

durata rezonabilă a procedurii (par. 121, 129, 131).

Instanţa de apel a mai observat că, prin Decizia nr. 269/2014, Curtea

Constituţională a constatat că prevederile art. 34 care stabilesc termenul contestat de

reclamantă nu nesocotesc acest drept şi nici garanţiile dreptului de proprietate

privată conferite prin Constituţie şi prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la

Convenţie şi şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de instanţa europeană potrivit

căruia sunt permise măsurile luate pentru apărarea echilibrului bugetar care

urmăresc un scop de utilitate publică şi găsesc un just echilibru între diferitele

interese aflate în joc, astfel că susţinerile din apel referitoare la ingerinţa legiuitorului

în dreptul de proprietate garantat de art. 44 din Constituţie cu nerespectarea

exigenţelor de legalitate şi proporţionalitate între interesele generale şi imperativele

apărării drepturilor fundamentale sunt nefondate.

În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că excepţia prematurităţii a fost

în mod legal reţinută de prima instanţă, astfel că hotărârea apelată a fost menţinută

ca atare.

Pagină 12 din 29

4. Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii. Acţiune în regres. Condiţii

- Legea nr. 136/1995 : art.1 ind.1, art. 48 alin. (1)

- Legea nr. 32/2000 : art. 25 ind. 1 pct.10 lit. b), pct.15

- Ordinul nr. 1/2008 al C.S.A. : art. 3 alin. (1), art.6 alin.(1), art.11, art.13, art.42

- Codul civil de la 1864 : art. 998-999

- Decizia nr. 3/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Pentru recuperarea sumei pe care a achitat-o victimei unui accident rutier în

temeiul unei hotărâri penale, Fondul are acţiune în regres doar împotriva inculpatului

care l-a provocat, autor al accidentului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 22 din 3 februarie 2016, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2236/PI/09 iulie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosar nr.4012/30/2014** a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta

Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (AFPVS) împotriva pârâţilor G.C.,

P.D. şi SC D SRL; în consecinţă, a fost obligat pârâtul G.C. să plătească

reclamantului suma de 329.254 lei şi dobânda legală penalizatoare la această sumă

şi a fost respinsă acţiunea formulată împotriva pârâţilor P.D. şi SC D. SRL.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanta a solicitat

obligarea pârâţilor la rambursarea sumei de 329.254 lei pe care a achitat-o

moştenitorilor lui M.A. care a decedat urmare a unui accident rutier în care a fost

implicat tractorul proprietate a SC D. SRL (al cărei administrator este P.D.) condus

de G.C., societatea pârâtă neîndeplinindu-şi obligaţia privind menţinerea valabilităţii

poliţei de asigurare RCA.

Din probele administrate, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr.

2964/2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul 21695/325/2013,

definitivă, reclamanta AFPVS a fost obligată să plătească despăgubiri părţilor civile

moştenitoare ale victimei în temeiul art. 25 ind. 1 alin. (10), lit. b) din Legea nr.

32/2000 şi art. 11 din anexa 1 la Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor nr. 1/2008. Din hotărârile penale rezultă că autorul accidentului este doar

pârâtul G.C. şi că nu există legătură de cauzalitate între faptele inculpatului P.D. şi

decesul victimei. Pârâta SC D. SRL a fost chemată în judecată în prezenta cauză

pentru fapta pârâtului G.C., în calitate de comitent, iar în dosarul penal Fondul a fost

chemat în judecată pentru a garanta plata despăgubirilor de către inculpatul vinovat

de producerea accidentului, iar nu pentru a asigura plata aceloraşi despăgubiri de

către alt garant, respectiv de pârâtă.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a solicitat schimbarea ei în

sensul obligării celor trei pârâţi în solidar la rambursarea sumei.

În motivare, a arătat că din conţinutul art. 48 din Legea nr. 136/1995 şi al art.

1349 Cod Civil rezultă că fapta ilicită a proprietarului autovehiculului prin intermediul

Pagină 13 din 29

căruia s-a produs accidentul, respectiv pârâta D. SRL, constând în omisiunea

acesteia de îndeplinire a obligaţiei legale privind menţinerea valabilităţii poliţei RCA, a

atras obligarea reclamantei la achitarea despăgubirilor cuvenite persoanelor

prejudiciate cu consecinţa preluării unui prejudiciu în patrimoniul său, astfel că se

impune atragerea răspunderii civile delictuale, alături de cea a şoferului, şi a

proprietarului autovehiculului prin intermediul căruia s-a produs accidentul şi a

administratorului societăţii, cu atât mai mult cu cât în dosarul penal s-a reţinut

calitatea de comitenţi a acestora.

A invocat greşita aplicare în primă instanţă a prevederilor care reglementează

dreptul de regres al Fondului, respectiv a prevederilor art. 13 din Ordinul CSA nr.

1/2008 din conţinutul cărora rezultă că Fondul are calitatea de garant al obligaţiei de

despăgubire, după plata despăgubirilor către persoanele prejudiciate urmând a se

îndrepta în regres împotriva tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice responsabile

pentru prejudiciile cauzate în accidentul de circulaţie.

Astfel investită, Curtea a reţinut că prezentul demers judiciar a fost determinat

de obligarea reclamantei prin hotărâri penale anterioare la plata de despăgubiri

destinate acoperirii prejudiciului cauzat părţilor civile prin decesul antecesorului lor ca

urmare a unui accident de circulaţie în care a fost implicat un vehicul pentru care nu

a fost încheiată asigurare obligatorie de răspundere civilă (R.C.A.).

Corespunde realităţii că, potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995

„Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse

înmatriculării/înregistrării în România … au obligaţia să se asigure pentru cazurile de

răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule…” şi că,

în situaţia în care vehiculul care a produs paguba nu este asigurat, în temeiul art. 25

ind. 1 pct.10 lit. b) din Legea nr. 32/2000 în forma în vigoare la data naşterii obligaţiei

în sarcina reclamantei şi al art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 al C.S.A., Fondul va

fi cel care va despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, situaţie în

care dispoziţiile art. 25 ind. 1 pct. 15 din lege şi ale art. 13 din ordin îi recunosc

dreptul de regres împotriva entităţii care a determinat prejudiciul.

În acest sens, art. 13 din Ordin prevede că “După plata despăgubirilor, Fondul

se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate. Persoana sau persoanele

responsabile pentru repararea prejudiciului au obligaţia să ramburseze Fondului

despăgubirea achitată persoanei păgubite, cheltuielile legate de instrumentarea şi

lichidarea pretenţiilor de despăgubire, precum şi dobânda legală aferentă sumelor

cheltuite de Fond, potrivit legii”.

Cu privire la temeiul acestor despăgubiri, ordinul menţionat prevede că sunt

acordate „persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul … nu era

asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării” [art. 3 alin. (1)], iar

„Cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule …

se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în

domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului” [art. 6

Pagină 14 din 29

alin. (1)]. Art. 11 alin. (1) prevede că „În caz de litigiu, drepturile persoanelor păgubite

prin accidente de vehicule … în care … vehiculul … nu este asigurat de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, se exercită împotriva

Fondului”.

Pe de altă parte, art. 1 ind. 1 din Legea nr.136/1995 defineşte persoana

păgubită ca fiind „persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul

suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de

răspundere civil” (pct. 3) şi prejudiciul ca fiind „efectul negativ suferit de persoana

păgubită prin producerea” menţionatului risc (pct. 4).

Coroborând aceste norme şi raportându-le la situaţia dedusă judecăţii,

instanţa de apel a concluzionat că efectul negativ a fost suferit de părţile civile din

procesul penal ca urmare a decesului antecesorului lor, deces cauzat de accidentul

de circulaţie pentru care inculpatul G.C. (pârât în cauză) a fost condamnat de

instanţa penală şi care, răspunzând pentru fapta proprie, este ţinut, faţă de

dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil de la 1864 să repare prejudiciul astfel cauzat.

În consecinţă, cum prin hotărârile penale menţionate s-a stabilit că responsabil

pentru prejudiciul creat este conducătorul auto inculpat, iar în soluţionarea laturii

civile s-a reţinut incidenţa normelor din Codul civil arătate, dispoziţiile art. 13 din

Ordinul nr. 1/2008 al C.S.A. mai sus-redate şi cele ale art. 42 din acelaşi ordin potrivit

cărora „(1) Fondul are legitimare procesuală activă în orice proces împotriva

persoanelor aflate într-o relaţie juridică cu el, pentru obligaţiile de plată achitate … (2)

După plata despăgubirilor, Fondul are un drept de creanţă pentru sumele plătite cu

titlu de despăgubire şi, după caz, pentru cheltuielile legate de instrumentarea şi

lichidarea pretenţiilor de despăgubire şi pentru dobânda legală aferentă sumelor

cheltuite de Fond potrivit legii … asupra ... persoanei sau persoanelor responsabile

pentru repararea prejudiciului, conform prevederilor art. 13 …” se interpretează în

sensul că, pentru recuperarea sumei achitate în temeiul hotărârilor penale arătate.

reclamanta apelantă se poate îndrepta doar împotriva pârâtului G.C. cum în mod

legal a reţinut prima instanţă.

Aceeaşi concluzie, a reţinut instanţa, rezultă şi din conţinutul celor statuate de

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3/2010 dată în interesul legii,

decizie prin care s-a statuat că, în procesul penal, Fondul are calitatea de parte

responsabilă civilmente, fiind „persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile,

pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului, autor al accidentului, în ipoteza în

care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă … Fondul va putea fi obligat,

singur, la plata despăgubirilor, iar după plata acestora se va subroga în drepturile

persoanelor prejudiciate, îndreptându-se împotriva inculpatului, autor al accidentului,

pentru recuperarea despăgubirilor achitate.”

În cauză, Fondul a fost obligat la acoperirea prejudiciului printr-o hotărâre

penală de condamnare prin care a fost soluţionată şi latura civilă, astfel că, în contra

susţinerilor apelantei, aceasta nu are acţiune în regres împotriva pârâţilor intimaţi

P.D. şi SC D. SRL care nu au avut calitatea de inculpaţi autori ai accidentului în

procesul penal, această calitate având-o doar conducătorul auto G.C., pârât în

Pagină 15 din 29

persoana căruia s-au întrunit condiţiile răspunderii civile delictuale evocate de

apelantă.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins apelul declarat de reclamantă

şi a menţinut hotărârea primei instanţe.

§. Drept procesual civil

1. Act emis de Consiliul baroului. Cerere de suspendare. Instanţa

competentă

- Legea nr. 554/2004 : art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2), art. 10 alin. (1) teza a II-a

- Legea nr. 51/1995 : art. 60 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3)

- Statutul profesiei de avocat : art. 63 (1)

Decizia Consiliului baroului este un act administrativ în accepţiunea Legii nr.

554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de suspendare a

acestui act aparţinând secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, şi

nu secţiei civile a tribunalului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 38 din 4 martie 2016, F.Ş.

Prin cererea din 01 februarie 2016 înregistrată la Tribunalul Arad, reclamantul

C.G. a solicitat pe calea ordonanţei preşedinţiale să fie obligat pârâtul Baroul Arad

la suspendarea Deciziei din ianuarie 2016 a Consiliului baroului cu consecinţa

păstrării calităţii de avocat a reclamantului şi a menţinerii sale în tabloul avocaţilor

până la soluţionarea definitivă a căilor de atac legale, respectiv, contestaţia la

Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi eventuale acţiuni în instanţă.

În motivare, a arătat că prin decizia menţionată, Consiliul Baroului Arad s-a

pronunţat pentru încetarea calităţii sale de avocat "începând cu data prezentei

decizii" şi pentru radierea sa din tabloul avocaţilor şi că personal a adus la cunoştinţa

membrilor Consiliului Baroului Arad că la 27 mai 2015 Secţia Penală a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie i-a respins apelul declarat împotriva sentinţei penale din octombrie

2014; hotărârea nefiind motivată şi comunicată, Consiliul Baroului Arad putea

analiza susţinerile reclamantului referitoare la starea de nedemnitate profesională în

sensul art.14 din lege doar după motivarea hotărârii. A arătat că a solicitat să fie

înştiinţat despre data la care va fi stabilită şedinţa Consiliului Baroului Arad, să fie

convocat şi audiat, întrucât prevederile art. 26 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat

dau în atribuţia Consiliului analizarea faptei care a atras răspunderea penală şi nu

hotărârea de condamnare pentru a verifica dacă respectiva faptă poate fi considerată

ca aducând atingere - prin ea însăşi - prestigiului profesiei de avocat şi a făcut

Pagină 16 din 29

referire la cazuri similare; a arătat că decizia a fost dată cu încălcarea dreptului său la

apărare, că reţine în fals stări de fapt neconforme cu realitatea şi nu este motivată,

aspecte ce atrag nulitatea deciziei.

A arătat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale

şi a făcut referiri pe larg la aceste condiţii.

În şedinţa publică din 05 februarie 2016, pârâtul a invocat excepţia de

necompetenţă materială, teritorială şi funcţională a Tribunalului Arad - Secţia I Civilă

cu motivarea că reclamantul urmăreşte suspendarea unui act administrativ, astfel că

sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ care,coroborate cu prevederile art. 26 (6) din Statutul profesiei de

avocat, atrag competenţa Curţii de Apel Timişoara – Secţia de Contencios

Administrativ şi Fiscal.

Prin ordonanţa nr. 94/05.02.2016, tribunalul a respins excepţia invocată de

pârâtă şi a admis cererea de ordonanţă preşedinţială astfel cum a fost formulată.

Excepţia de necompetenţă materială, teritorială şi funcţională a Tribunalului

Arad – Secţia I civilă a fost respinsă cu motivarea că baroul reprezintă o formă de

asociere a unor persoane care exercită o profesie liberă în condiţiile legii şi nu

desfăşoară o activitate de natura celei care implică autoritatea statului, iar actele

emise de barou au acelaşi caracter administrativ ca orice acte de uz intern ale

societăţilor private, nefiind acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr.

554/2004. În atare situaţie, prezenta cerere nu are ca obiect suspendarea unui act

administrativ de natura celor prevăzute de legea contenciosului administrativ, astfel

că excepţia a fost respinsă.

Pe fond, instanţa a apreciat că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 997

C.pr.civ.

Împotriva ordonanţei a declarat apel pârâtul Baroul Arad, care a solicitat

anularea acesteia şi trimiterea cauzei la instanţa competentă, respectiv la Curtea de

Apel Timişoara - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, iar în situaţia în care

apelul va fi repartizat direct acestei secţii, a solicitat anularea hotărârii şi respingerea

cererii reclamantului.

În motivare, a arătat că decizia a cărei suspendare s-a dispus este un act

administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, litigiul de faţă fiind de competenţa secţiei

de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, conform art. 60 din Legea nr. 51/1995, Baroul Arad este o persoană

juridică de interes public, cu patrimoniu şi buget propriu, la fel şi Uniunea Naţionala a

Barourilor din România (U.N.B.R.). Din statuările Curţii Constituţionale, ale Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii de la Strasbourg rezultă că U.N.B.R. şi

barourile componente sunt persoane juridice de interes public, cu toate consecinţele

juridice care izvorăsc de aici, astfel că decizia a cărei suspendare se solicită este, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, un act administrativ unilateral,

individual, de autoritate, legea asimilând autorităţilor publice persoanele juridice de

drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate

să presteze un serviciu public în regim de putere publică

Pagină 17 din 29

A învederat că suspendarea actului administrativ putea fi solicitată doar

urmând procedura şi îndeplinind condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 14 şi/sau art.

15 din Legea nr. 554/2004.

Examinând apelul, Curtea a reţinut că este întemeiat şi că ordonanţa

preşedinţială apelată a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă materială,

prima instanţă reţinând greşit că actul a cărui suspendare se solicită nu intră în sfera

de reglementare a Legii nr. 554/2004.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică (printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal

a unei cereri) se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru anularea

actului, recunoaşterea dreptului pretins a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-

a fost cauzată.

Potrivit art. 2 alin. (2) punctul b) din lege, autoritatea publică poate fi orice

organ de stat sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează în regim de

putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public, fiind asimilate

autorităţilor publice în sensul legii, persoanele juridice de drept privat care au obţinut

statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public în regim

de putere publică, iar punctul c) al art. 2 alin. (1) din lege prevede că actul

administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o

autoritate publică, în regim de putere publică în vederea organizării executării legii,

ce dă putere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din dispoziţiile art. 60 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 63

alin. (1) din Statutul profesiei de avocat rezultă că U.N.B.R. este formată din toate

Barourile din România, este persoană juridică de interes public, cu patrimoniu şi

buget propriu, iar baroul de avocaţi se constituie şi funcţionează în cadrul U.N.B.R.,

fiind de asemenea persoană juridică de interes public.

Coroborând aceste norme, instanţa de apel a reţinut că decizia emisă de

Consiliul Baroului Arad este un act administrativ în accepţiunea Legii nr. 554/2004,

act ce poate fi contestat pe cale administrativă la forul superior – U.N.B.R.

Faţă de dispoziţiile art. 10 (1) teza a II-a din aceeaşi lege ce prevăd că litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se

soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal al curţilor de apel,

instanţa a constatat că în cauză competenţa de soluţionare aparţine Curţii de Apel

Timişoara – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Nu a fost primită susţinerea intimatului vizând incidenţa dispoziţiilor art. 88 din

Legea nr. 51/1995 referitoare la competenţă, instanţa observând că acestea vizează

o altă situaţie decât cea dedusă judecăţii, respectiv soluţionarea contestaţiilor

formulate împotriva hotărârilor comisiilor de disciplină.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis apelul pârâtului, a anulat

ordonanţa dată de Tribunalul Arad şi a trimis cauza spre soluţionare în primă instanţă

la Curtea de Apel Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pagină 18 din 29

2. Anulare titlu proprietate. Instanţa competentă

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 1 pct. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b

teza finală

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 94 pct. 1

lit. k), art. 95 pct. 1

Spre deosebire de Codul de procedură civilă de la 1865, noul Cod de

procedură civilă nu mai dă în competenţa judecătoriilor soluţionarea în primă instanţă

a tuturor proceselor funciare, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile generale în materie

de competenţă pentru stabilirea primei instanţe care va soluţiona o cererii de anulare

a titlului de proprietate eliberat în temeiul Legii nr.18/1991.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 2 Şedinţa Camerei de consiliu din 14 ianuarie 2016, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 1920/PI din 9.06.2015, Tribunalul Timiş a declinat

competenţa de soluţionare a cauzei civile ce formează obiectul dosarului privind pe

reclamantul S.F. în contradictoriu cu pârâta Comisia Locala de Fond Funciar R. în

favoarea Judecătoriei Timişoara.

Instanţa a reţinut că reclamantul a solicitat anularea unor titluri de proprietate

eliberate de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor.

Potrivit art. 95 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă: „tribunalele judecă în

primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”.

Obiectul cauzei de faţă îl constituie anularea titlurilor de proprietate eliberate în

baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar.

Conform art. 53 alin. (2) din legea menţionată, împotriva hotărârii comisiei

judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat

terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare, iar prevederile art. 64 alin.(1)

stabilesc că, în cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate

emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulţumită

poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul.

Anularea titlului de proprietate - ca act final emis de comisia judeţeana de fond

funciar - este în primă instanţă de competenţa judecătoriei, aceasta având

exclusivitate în soluţionarea cauzelor de fond funciar, concluzie ce se desprinde din

interpretarea sistematică şi din ansamblul reglementarilor în materie de fond funciar.

La rândul său, Judecătoria Timișoara a admis excepţia necompetenţei

materiale a acestei instanţe, a declinat cauza în favoarea Tribunalului Timiş, a

Pagină 19 din 29

constatat ivit conflictul de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului Curţii de Apel

Timişoara pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Timişoara a reţinut că obiectul litigiului îl

constituie anularea a trei titluri de proprietate emise în baza Legii fondului funciar.

Potrivit prevederilor art. 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 „în scopul

accelerării judecăţii plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării

Legii fondului funciar nr. 18/1991…procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se va

efectua conform prevederilor acestui titlu, care se va completa cu cele ale Codului de

procedură civilă.”

Legea nr.18/1991 stabileşte în mod expres competenţa materială în favoarea

judecătoriei doar în privinţa plângerilor întemeiate pe prevederile art. 53-art. 56 şi art.

64 din Legea nr. 18/1991, fără a prevedea o anume competenţă materială pentru

soluţionarea acţiunilor în anularea titlurilor de proprietate.

Având în vedere că partea finală a dispoziţiilor art. 1 din Titlul XIII al Legii nr.

247/2005 face trimitere expresă la prevederile Codului de procedură civilă,

competenţa materială se determină potrivit normelor de drept comun, conform

prevederilor art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, în cazul unor litigii având ca obiect anulare/modificare/constatare

nulitate absolută a titlurilor de proprietate, competenţa materială trebuie determinată

în funcţie de valoarea obiectului cererii, potrivit art. 101 din Codul de procedură

civilă. În speţă, valoarea litigiului depăşeşte pragul de 200.000 lei care atrage

competenţa judecătoriei, astfel că în speţă, Tribunalul Timiş este competent să

soluţioneze în primă instanţă prezentul litigiu.

Astfel investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de

Apel Timişoara a reţinut următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea a trei titluri de

proprietate emise pentru o suprafaţa totală de 27,55 ha teren agricol, cu o valoare de

303.173,975 lei, cererea, astfel cum a fost formulată şi motivată, încadrându-se în

noţiunea de proces funciar prevăzută de art.1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005.

Conform acestei norme, în cazul proceselor funciare, procedura în faţa

instanţelor judecătoreşti se va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor

completa cu cele ale Codului de procedură civilă.

Dacă înainte de intrarea în vigoare a Noului cod de procedură civilă

competenţa judecătoriilor de a soluţiona în primă instanţă toate procesele funciare,

indiferent de valoare, era stabilită de dispoziţiile art.1 pct.1 raportat la art. 2 pct.1 lit.

b) teza finală din Codul de procedură civilă de la 1865, după intrarea în vigoare a

noului Cod, dispoziţiile mai sus menţionate nu mai sunt în vigoare.

Natura litigiului de faţă este civilă, iar legislaţia specială în materie de fond

funciar nu cuprinde norme de competenţă materială în ceea ce priveşte cererile de

anulare a titlurilor de proprietate, Legea nr.18/1991 prevăzând norme de competenţă

numai pentru plângerile întemeiate pe prevederile art. 53-56 și art. 64 din acest act

normativ. Or, în speţă, reclamantul nu a formulat o astfel de plângere şi nici nu şi-a

întemeiat cererea pe dispoziţiile menţionate.

Pagină 20 din 29

Prin urmare, Curtea a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile generale

în materie de competenţă ale Noului cod de procedură civilă, având în vedere data

înregistrării cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, având în vedere

valoarea obiectului cauzei menţionată mai sus şi dispoziţiile art. 95 pct.1 din noul Cod

de procedură civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea

Tribunalului Timiş.

3. Apel. Trimiterea dosarului la altă secţie a tribunalului. Condiţii

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 130 alin.

(2), art. 247 alin. (1),

Dacă judecătoria a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de

parte considerând că ei îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a

pricinii şi nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, secţia civilă a

aceluiaşi tribunal investită cu apelul declarat împotriva sentinţei nu poate constata din

oficiu natura fiscală a pricinii, cu consecinţa trimiterii dosarului la secţia specializată

în soluţionarea acestor litigii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 28 din 2 martie 2016, F.Ş.

Prin cererea de chemare in judecata înregistrată la Judecătoria Timişoara,

reclamanta C. a solicitat instanţei obligarea pârâtei Primăria Municipiului Timişoara

la emiterea unei hotărâri a Consiliului Local Timişoara privind scutirea de la plata

majorărilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale (clădiri/terenuri) datorate

bugetului local în care să fie inclus şi reclamanta. Ulterior, la cererea reclamantei,în

cauză au fost introduşi pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Direcţia

Fiscală a Municipiului Timişoara, iar cererea a fost precizată în sensul că, în

subsidiar, în situaţia în care nu vor fi obligate pârâţii la emiterea hotărârii în sensul

solicitat, reclamanta solicită anularea titlului executoriu IF emis de Direcţia Fiscală a

Municipiului Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 15766/ 29.10.2014, cererea de chemare în judecată

precizată a fost respinsă, după ce, în prealabil, instanţa a respins excepţia de

necompetenţă materială invocată pe cale de întâmpinare de pârâta Direcţia Fiscală a

Municipiului Timişoara cu motivarea că obiectul prezentei acţiuni este obligaţie de a

face astfel că, în temeiul prevederilor art. 94, pct. 1, litera h) C.pr.civ., judecătoria

este instanţa competentă să soluţioneze cauza.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost înregistrat la un

complet al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Timiş, complet

care a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei şi trimiterea ei spre soluţionare la

Secţia I-a civilă a aceluiaşi tribunal, apreciind că revine acestei secţii atribuţia de

soluţionare a pricinii.

Pagină 21 din 29

La rândul său, această secţie a constatat natura fiscală a litigiului, a declinat

competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi

fiscal a Tribunalului Timiş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis

dosarul la Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Astfel investită, Curtea a reţinut că pentru termenul de judecată din

15.10.2014, pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara a invocat pe cale de

întâmpinare excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, învederând că,

raportat la obiectul cererii şi la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa

de soluţionare în primă instanţă a litigiului revine secţiei de contencios administrativ şi

fiscal a Tribunalului Timiş. Conform celor mai sus-arătate, în temeiul prevederilor art.

94, pct. 1, litera h) C.pr.civ., instanţa a respins excepţia, considerând că judecătoriei

îi revine competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a pricinii.

Prin urmare, apelul declarat împotriva sentinţei prin care judecătoria a reţinut

natura civilă a pricinii şi propria competenţă ca primă instanţă nu va fi soluţionat de

instanţa de contencios administrativ (a cărei competenţă materială a fost susţinută de

parte şi nu a fost însuşită de judecătorie) ci de cea civilă care, în condiţiile în care a

fost procedural sesizată, are a examina, soluţionând apelul, şi problema instanţei

competentă material în soluţionarea în primă instanţă a litigiului.

4. Conflict negativ de competenţă. Natura juridică a răspunderii

patrimoniale reglementată de Codul muncii. Competenţă materială

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii republicat

Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii este o răspundere

civilă, delictuală sau contractuală, după caz. Competenţa materială de soluţionare a

litigiilor în domeniu aparține Secţiilor civile ale instanţelor, valoarea obiectului litigiului

fiind determinantă în stabilirea gradului instanţei civile competentă să soluţioneze

astfel de litigii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 13 din 3 februarie 2016, Prof.univ.dr.L.B.

Prin sentinţa civilă nr. 13/03.02.2016 Curtea de Apel Timişoara a stabilit

competenţa de soluţionare a litigiului, obiect al dosarului nr. 1825/108/2015 în

favoarea Judecătoriei Arad.

Curtea a reţinut că, Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 804/15.10.2015 a

admis excepţia de necompetenţă materială a tribunalului şi a declinat competenţa de

soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul U.A.T. – Judeţul Arad în contradictoriu

cu pârâta B.G.S. la Judecătoria Arad, Secţia civilă reţinând incidenţa răspunderii

civile delictuale, între părţile litigante neexistând un raport juridic de muncă, respectiv

un contract individual de muncă, care ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 266 din

Pagină 22 din 29

Codul muncii, normă care atribuie competenţa de soluţionare a conflictelor

individuale de muncă în favoarea tribunalului, ca primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 6677/27.11.2015 Judecătoria Arad a admis excepţia de

necompetenţă materială a judecătoriei, şi a declinat competenţa de soluţionare a

cauzei în favoarea Tribunalului Arad, Secţia civilă – litigii de muncă, reţinând

incidenţa art. 266 din Codul muncii.

Conflictul negativ de competenţă astfel ivit a fost soluţionat de către Curtea de

Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 13/03.02.2016, care a stabilit competenţa de

soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad – Secţia civilă.

Curtea a reţinut că noul Cod al muncii a curmat disputa doctrinară şi

jurisprudenţială, relativă la natura juridică a răspunderii pentru pagube patrimoniale

din sfera dreptului muncii, statuând explicit că recuperarea pagubei produse în

domeniul vizat se realizează conform regulilor răspunderii civile.

În acest fel vechea răspundere materială specifică dreptului muncii a devenit o

răspundere civilă, care urmează regulile dreptului comun, inclusiv cele de

competenţă materială, independent de forma răspunderii civile, delictuală sau

contractuală.

În context, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 266 din Codul muncii nu îşi au

aplicabilitatea în speţă, întrucât litigiul de faţă se plasează în zona răspunderii

patrimoniale, reglementată distinct în Codul muncii, iar nu în materia conflictelor de

muncă. Mai mult, Curtea reţine că regulile de competenţă materială sunt imperative,

beneficiind de reglementări explicite, ele neputând fi deduse pe cale de interpretare,

respectiv pe căi „implicite” precum a susţinut prima instanţă investită, cu precizarea

că normele din Codul muncii care reglementează răspunderea patrimonială în dreptul

muncii nu vizează o competenţă materială specială în domeniu, astfel că

reglementările de drept comun sunt incidente în astfel de litigii.

5. Conflict negativ de competenţă

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 130 alin.

(2), art. 131 alin. (1), art. 235

Dacă, în aplicarea art. 131 C.pr.civ., instanţa a constatat că este competentă

general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, menţionând acest lucru în

încheierea interlocutorie de şedinţă, nu mai poate invoca ulterior din oficiu excepţia

necompetenţei materiale cu consecinţa declinării competenţei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 1/PI din 5 ianuarie 2016, F.Ş.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, reclamanta I.M. a

solicitat să fie obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa să sesizeze

Pagină 23 din 29

instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală a înscrisurilor false vizând imobilele care

au făcut obiectul dosarului penal nr. 737/P/2009.

Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Judecătoriei

Reşiţa care, la rândul său, a constatat că Tribunalului Caraş-Severin s-a declarat

competent în soluţionarea pricinii şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă,

a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara pentru pronunţarea

regulatorului de competenţă.

Astfel investită, Curtea a reţinut următoarele:

Reclamanta a investit Tribunalul Caraş-Severin cu o cerere prin care a solicitat

obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa la a sesiza instanţa

civilă competentă în vederea desfiinţării totale a înscrisurilor false referitoare la o

serie de imobile care au făcut obiectul dosarului penal nr. 737/P/2009 în care s-a

emis Ordonanţa din 18.06.2010.

La primul termen de judecată, instanţa civilă a Tribunalului Caraş-Severin, în

baza art. 131 C.pr.civ. a constatat că este competentă general, material şi teritorial

să soluţioneze cauza, menţionând acest lucru în încheierea de şedinţă de la acea

dată, încheiere care, potrivit art. 131 alin. (1) teza 2 C.pr.civ. are caracter

interlocutoriu, ceea ce presupune că instanţa se consideră legată de dispoziţiile sale

(art. 235 din acelaşi cod).

După câteva termene de judecată - interval în care cauza a şi rămas în

pronunţare iar apoi s-au redeschis dezbaterile şi s-au rezolvat incidente procedurale

legate de incompatibilitatea judecătorilor - instanţa şi-a constatat necompetenţa în

soluţionarea pe fond a cauzei în raport cu obiectul ei şi cu dispoziţiile art. 94 lit. h)

C.pr.civ. şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Reşiţa.

Câtă vreme excepţia invocată din oficiu de Tribunalul Caraş-Severin nu

priveşte un aspect de necompetenţă generală ci unul ce ţine de necompetenţa

materială, invocarea din oficiu a excepţiei nu era permisă de lege decât la primul

termen de judecată la care părţile au fost citate [art. 131 alin. (2) coroborat cu art.

129 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ.].

Or, tribunalul nu a invocat această excepţie ci, dimpotrivă, a constatat, potrivit

art. 131 alin. (1) C.pr.civ., că este instanţa competentă general, material şi teritorial

să soluţioneze cauza, caracterul interlocutoriu al încheierii de şedinţă în care s-a

menţionat asumarea competenţei legând-o în acest sens.

În consecinţă, Curtea a stabilit că Tribunalului Caraş-Severin îi revine

competenţa soluţionării în primă instanţă a cererii formulate de reclamantă.

6. Contestaţie privind tergiversarea procesului. Condiţii

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 522, art.

525

Pagină 24 din 29

În situaţia în care judecata a fost suspendată ca urmare a declanşării unui conflict

negativ de competenţă şi a fost reluată după soluţionarea acestuia de curtea de apel,

obligaţia stabilită în sarcina instanţei de prevederile 522 alin. (2) pct. 4 C.pr.civ. nu a fost

încălcată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Încheiere civilă nr. 2/R din 3 martie 2016, F.Ş.

Prin încheierea civilă pronunţată în şedinţa camerei de consiliu din 16.02.2016,

Tribunalul Caraş-Severin a respins contestaţia formulată de reclamanta I.M. privind

tergiversarea procesului ce face obiectul dosarului nr. 840/115/2015*.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art.

522 alin. (1) art. 2 pct. 1 şi 4 C.pr.civ. în condiţiile în care nu s-a identificat vreun termen

de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri pe care

instanţa de judecată să nu-l fi respectat şi câtă vreme instanţa nu şi-a încălcat obligaţia

de a soluţiona cererea într-un termen optim şi previzibil, luând toate măsurile legale

pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei. A mai reţinut că motivele pentru care

poate fi formulată o atare contestaţie sunt legate de elemente obiective ale procedurii

civile (termene legale, termene judecătoreşti, sancţiuni/măsuri prevăzute de lege) şi nu

lasă loc unor aprecieri subiective ale judecătorului cauzei, astfel că partea, pe calea

prezentei proceduri speciale, nu poate evoca chestiuni de netemeinicie sau nelegalitate a

dezlegărilor date de instanță, acestea putând fi criticate numai prin intermediul căii de

atac.

Împotriva încheierii a formulat plângere reclamanta, care a criticat-o ca nelegală,

pe considerentul că instanţa nu a indicat ce temei de drept a avut în vedere la declinarea

cauzei către o instanţă necompetentă, respectiv la Judecătoria Reşiţa şi nu a arătat

motivul pentru care nu a declinat cauza la instanţa competentă material şi teritorial -

Tribunalul Caraş-Severin – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, astfel că nu se

poate justifica perioada cuprinsă între luna iulie 2015 şi până în prezent, iar soluţionarea

cauzei a fost tergiversată prin exces de putere, cu încălcarea normelor de competenţă

generală, materială şi teritorială.

Examinând plângerea reclamantei prin raportare la dispoziţiile art. 525 C.pr.civ.,

Curtea a constatat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Instituţia contestaţiei privind tergiversarea procesului este reglementată în noul

Cod de procedură civilă, alin. (1) al art. 522 prevăzând că „…oricare dintre părţi, precum

şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea

dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea

măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată”.

Reclamanta a indicat în susţinerea plângerii punctul 4 al articolului, care are în

vedere ipoteza în care instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un

termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea

din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării

cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru

luarea măsurii sau îndeplinirea actului.

Pagină 25 din 29

Din această perspectivă, deşi actele dosarului nr. 840/115/2015* al Tribunalului

Caraş-Severin relevă o procedură mai lungă ca durată, aceasta se justifică prin

incidentele procesuale ivite pe parcurs, pentru a căror soluţionare au fost necesare –

potrivit legii – termene speciale.

Nemulţumirea concretă a reclamantei vizează modul în care instanţa de judecată

a trimis cauza la o instanţă necompetentă – Judecătoria Reşiţa, fără a arăta în concret

motivul pentru care nu a dispus trimiterea la instanţa competentă material - Tribunalul

Caraş-Severin – Secţia contencios administrativ şi fiscal. Acest aspect excede, însă,

prevederilor art. 525 alin. (2) C.pr.civ. care, dispunând asupra modului de soluţionare a

plângerii îndreptată împotriva încheierii de respingere a contestaţiei privind tergiversarea

procesului, arată că „…dacă instanţa găseşte plângerea întemeiată, va dispune ca

instanţa care judecă procesul să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile

legale necesare, arătând care sunt acestea şi stabilind, când este cazul, un termen

pentru îndeplinirea lor”.

În speţă, însă, prin decizia Curţii de Apel Timişoara dată în urma regulatorului de

competenţă s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Caraş-

Severin, cu motivarea că instanţa iniţial investită cu cauza rămâne competentă în

soluţionarea acesteia. Prin urmare, după regulatorul de competenţă ce a tranșat

problema competenţei materiale, dosarul este pe rolul Tribunalului Caraş-Severin în curs

de soluţionare, astfel că nu este întrunită ipoteza reglementată de art. 525 alin. (2)

C.pr.civ., neputând a se dispune instanţei care judecă procesul să îndeplinească actul de

procedură sau să ia anumite măsuri legale necesare.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins plângerea ca neîntemeiată.

7. Indicarea obiectului cererii şi a valorii acestuia. Neîndeplinirea obligaţiei

de către apelant. Sancţiune

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 242

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 : art. 31

În mod legal a fost suspendată judecata apelului ca urmare a neîndeplinirii de

către apelant a obligaţiilor stabilite de instanţă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2016, F.Ş.

Prin încheierea civilă pronunţată de Tribunalul Timiş în 13.10.2015, în

conformitate cu dispoziţiile art. 242 din noul Cod de procedură civilă s-a dispus

suspendarea judecării apelului declarat de pârâtul D.M.P.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, deşi a fost acordat un nou

termen de judecată pentru care s-a pus în vedere pârâtului să indice suprafaţa din

imobil revendicată şi valoarea de circulaţie a acesteia pentru a se calcula taxa

judiciară de timbru şi a se timbra corespunzător apelul declarat în cauză sub

Pagină 26 din 29

sancţiunea aplicării prevederilor art. 242 alin. (1) C.pr.civ. şi suspendării judecăţii

cauzei, pârâtul apelant nu s-a conformat acestor dispoziţii.

Împotriva încheierii au declarat recurs intimaţii R.C.,T.E. şi T.C. care au solicitat

casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru reluarea judecăţii.

În motivare, au arătat că încheierea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea

greşită a normelor de drept material, întrucât art. 242 C.pr.civ. arată că obligaţia

procesuală de natură să împiedice instanţa în desfăşurarea normală a judecăţii

trebuie să incumbe reclamantului, iar nu altui participant în proces, scopul suspendării

judecăţii cauzei în temeiul acestei prevederi fiind acela de a sancţiona pasivitatea

reclamantului. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, determinarea cuantumului

taxelor judiciare de timbru se face de instanţă, iar nu de partea care o datorează.

Pe cale de consecinţă, desfăşurarea normală a judecăţii nu poate fi împiedicată

de pârât prin neîndeplinirea obligaţiilor sale, atâta timp cât obligaţia stabilirii taxei

judiciare de timbru revine instanţei.

Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este adevărat că dispoziţiile art. 242 C.pr.civ. au în vedere ipoteza când

desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, însă

aceasta nu înseamnă că dispoziţia legală se aplică exclusiv cauzelor aflate în primă

instanţă unde apare calitatea procesuală de reclamant.

Norma procesuală se aplică corespunzător şi în căile de atac, în privinţa părţii

care a promovat calea de atac respectivă a cărei pasivitate se impune a fi sancţionată

cu suspendarea judecăţii cauzei.

Pe de altă parte, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face

de către instanța de judecată, însă se impune ca instanţa să fie legal investită de

reclamant cu privire la obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului.

Această obligaţie procesuală este prealabilă şi prioritară, întrucât în funcţie de

ea se stabilesc ulterior o serie de coordonate ale procesului civil, precum competenţa,

taxa judiciară de timbru etc.

Astfel fiind, Curtea a reţinut că în cauză, în condiţiile în care apelantului D.M.P. i

s-a pus în vedere să specifice - concret – suprafaţa din imobil revendicată şi valoarea

de circulaţie a acestuia pentru a se putea timbra apelul, iar acesta nu s-a conformat

dispoziţiilor instanţei, în mod corect s-a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 242 alin.

(1) C.pr.civ. şi s-a suspendat judecata.

Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

8. Taxă judiciară de timbru. Cerere de reexaminare. Obligaţia instanţei

- Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru : art. 18, art. 20 alin. (3)

În situaţia în care partea a formulat cerere de reexaminare a cuantumului taxei

judiciare de timbru, instanţa sesizată cu fondul cauzei va proceda la judecată după

soluţionarea cererii de reexaminare.

Pagină 27 din 29

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 14 din 20 ianuarie 2016, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 1073/A/28 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul

Timiş a fost anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta C.G.A. împotriva

sentinţei civile nr. 1048/26.01.2015 pronunţată de Judecătoria Timişoara în

contradictoriu cu reclamanta C.C.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că pârâta a declarat recurs

(recalificat ulterior de instanţă ca fiind apel) împotriva sentinţei şi că, deşi a fost citată

pentru termenul din 28.10.2015 cu menţiunea de a achita până la acel termen

diferenţa taxei judiciare de timbru sub sancţiunea anulării apelului ca insuficient

timbrat. nu s-a conformat, iar la dosar nu există dovada depunerii vreunei cereri de

ajutor public judiciar sau de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de

timbru.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, care a solicitat casarea acesteia cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a arătat că la termenul de judecată din 03.06.2015 a fost

recalificată calea de atac ca fiind apel, problema taxei judiciare de timbru nefiind

discutată.

În data de 20.10.2015 i s-a comunicat prin citaţie că pentru termenul de

judecată din 28.10.2015 trebuie sa achite suplimentar, sub sancţiunea anularii

cererii, o taxă judiciară de timbru în suma de 21.976,75 lei. În termenul legal a

formulat cerere de reexaminare care, deşi a fost depusă la poştă în data de

23.10.2015, a fost înregistrată la instanţă la 27.10.2015, cu o zi anterior termenului

de judecată din 28.10.2015. Deşi cererea de reexaminare nu fusese soluţionată, iar

instanţa avea cunoştinţă despre existenţa cererii, la termenul din 28.10.2015 apelul

a fost anulat ca insuficient timbrat. Doar la 03.11.2015 cererea de reexaminare a fost

soluţionată prin respingere ca rămasă fără obiect cu motivarea că apelul a fost

soluţionat anterior.

În continuare, a apreciat că instanţa de recurs trebuie să se pronunţe asupra

ambelor soluţii, o altă cale de atac a încheierii de stabilire a taxei judiciare de timbru

suplimentară nefiind prevăzută de lege.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C.pr.civ.

Astfel sesizată, instanţa de recurs a reţinut că prin încheierea de şedinţă din

07.10.2015, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei apelante la plata taxei

judiciare de timbru în suma de 21.976,75 lei şi citarea părţii cu menţiunea de a face

dovada achitării taxei astfel stabilită pentru termenul de judecată din 28.10.2015. La

23.10.2015, aceasta a depus prin poştă o cerere de reexaminare a cuantumului

taxei, cerere care a fost înregistrată la instanţă la 27.10.2015 sub nr. dosar

24398/325/2011*/a1. La termenul din 28.10.2015, apelul pârâtei a fost anulat ca

insuficient timbrat, iar prin încheierea din 03.11.2015 dată în dosar nr.

24398/325/2011*/a1 cererea de reexaminare a fost respinsă ca rămasă fără obiect,

instanţa reţinând că apelul fusese soluţionat anterior.

Pagină 28 din 29

Art. 18 din Legea nr. 146/1997 (incidentă în cauză) prevedea că

„Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de

judecată…” [alin. (1)] şi că „Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru

se poate face cerere de reexaminare…” [alin. (2)].

Câtă vreme legea a pus la îndemâna părţii interesate o cale de atac pe calea

căreia aceasta să poată contesta modul în care taxa de timbru a fost stabilită,

instanţa este obligată să asigure părţii efectivitatea exercitării dreptului procesual

astfel recunoscut şi nu poate proceda la aplicarea sancţiunii prevăzută de art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 146/1997 până ce, potrivit art. 18 alin. (3) din lege, un alt complet

de judecată nu se va pronunţa asupra criticilor formulate de parte cu privire la modul

de stabilire a taxei.

Or, în cauză, tribunalul a anulat apelul pârâtei pentru că aceasta nu achitat

taxa de timbru stabilită, deşi această taxă fusese contestată, iar o hotărâre asupra

contestaţiei nu fusese dată.

Procedând în această modalitate, instanţa de apel a pricinuit apelantei o

vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului astfel îndeplinit;

dispoziţiile art. 105 alin. (2) C.pr.civ. fiind incidente în cauză.

Legea permite părţii să comunice instanţei prin depunere la poştă înscrisurile

de care înţelege să se folosească în realizarea drepturilor sale, iar faptul că pentru

termenul de judecată din 28.10.2015, cererea de reexaminare înregistrată la

Tribunalul Timiş la 27.10.2015 nu a fost depusă la dosarul de apel ci a fost

înregistrată separat nu poate fi imputat apelantei.

Este nefondată, însă, şi va fi respinsă ca atare cererea pârâtei de recalculare

de către instanţa de recurs a taxei judiciare de timbru datorată în apel, având în

vedere că dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 stabilesc această

obligaţie în sarcina instanţei sesizată cu judecarea cererii, că – în contra susţinerilor

recurentei – încheierea prin care taxa a fost stabilită poate fi atacată separat,

conform art.18 alin. (2) din lege şi că, din interpretarea art. 20 alin. (5) din aceeaşi

lege, rezultă că instanţa de control judiciar se pronunţă asupra taxei de timbru

datorată în fazele procesuale anterioare doar dacă aceasta nu a fost plătită în

cuantumul legal.

Corespunde realităţii că încheierea din 03.11.2015 dată în dosar nr.

24398/325/2011*/a1 prin care cererea de reexaminare a fost respinsă este

irevocabilă, conform art. 18 alin. (3) din lege.

Instanţa de recurs a reţinut, însă că, respingând cererea apelantei, instanţa de

reexaminare a reţinut-o ca fiind lipsită de obiect prin raportare la un act nul, respectiv

la hotărârea dată în apel ce va fi casată pentru considerentele mai sus-arătate. Cum

o atare hotărâre nu are nici o putere, conform art. 311 alin. (1) C.pr.civ., încheierea

dată în temeiul ei rămâne, de asemenea, lipsită de efect juridic. Pe de altă parte, fiind

pronunţată într-o procedură necontencioasă, încheierea nu are „puterea lucrului

judecat” (art. 337 C.pr.civ.).

Pagină 29 din 29

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de trimitere nu va fi ţinută de soluţia de

respingere dată cererii de reexaminare prin încheierea din 03.11.2015 ci va proceda

la soluţionarea apelului doar după ce cererea de reexaminare va fi soluţionată.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul pârâtei, a casat decizia

recurată şi a trimite cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul Timiş.