Pagină 1 din 66

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL

Trimestrul I - 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

Pagină 2 din 66

Cuprins §. Contencios administrativ şi fiscal .................................................................................................. 3

1. Anulare decizie de impunere. Drept deducere TVA ............................................................ 3

2. Aplicabilitatea Legii nr. 71/2015.............................................................................................. 8

3. Baza de impozitare în materia de TVA pentru importul de bunuri .................................. 14

4. Calitate procesuala activa ..................................................................................................... 24

5. Definiția „neregulii‖, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul C.E.

nr.1083/2006 ................................................................................................................................... 32

6. Dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi .......................................................... 49

7. Eliberare din funcţie viceprimar ............................................................................................ 55

8. Mandat primar pentru încheiere contract,; sancţiunea nulităţii contractului ca urmare a

încălcării dispoziţiilor legale privind mandatul legal conferit primarului la încheierea unui

contract în numele unităţii administrativ-teritoriale. ................................................................... 58

Pagină 3 din 66

§. Contencios administrativ şi fiscal

1. Anulare decizie de impunere. Drept deducere TVA

- Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal : art. 145

Directiva 2006/112 : art. 9 alin. (1), art.167 Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii,

noţiunea de activitate economică avută în vedere la articolul 9 alineatul (1) din

Directiva 2006/112 „poate consta în mai multe acte consecutive, iar, printre aceste

acte, activităţile pregătitoare, precum întocmirea documentaţiilor tehnice, obţinerea

avizelor, trebuie considerate drept activităţi economice”. Orice persoană care

îndeplineşte acte pregătitoare este, în consecinţă, considerată drept persoană

impozabilă în sensul acestei dispoziţii şi are dreptul de a deduce TVA-ul

Pe de altă parte, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia, confirmată de

elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică, în sensul respectivului

articol 9 alineatul (1), trebuie să fie considerat drept persoană impozabilă. Prin

urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în conformitate cu articolul 167

şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce imediat TVA-ul datorat

sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate în considerarea operaţiunilor pe

care intenţionează să le realizeze şi care dau naştere dreptului de deducere.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 625 din 8 martie 2016, dr. D.D-P.

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499

din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel

constată următoarele:

Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta

SC V. SRL a solicitat:

- anularea Deciziei ANAF - DGRFP Timişoara cu nr. 27154 din 30.08.2018,

- anularea Deciziei de impunere nr. F-TM 160 din 26/03/2014, comunicata la

28.03.2014 („Decizia") şi

- anularea raportului de inspecţie fiscala F-TM 136/26.03.14 (înregistrat la

AJFP Timiş - Inspecţia Fiscală sub nr. 2109/26.03.2014), pe care aceasta se

grevează („Raportul‖)

- constatarea inexistenţei creanţei invocate, creanţă care totalizează 62.305 lei

(TVA nedeductibil).

În fapt, Curtea reţine că în perioada 12.03.2014-26.03.2014, reclamanta SC V.

SRL a făcut obiectul unei inspecţii fiscale pentru scopuri de TVA, în cadrul căreia s-a

verificat perioada 14.02.2012—31.12.2013.

Organul fiscal a considerat că suma de 62.305 lei reprezintă TVA nedeductibil,

pentru considerentul că societatea reclamantă nu a prezentat documente din care să

rezulte intenţia acesteia de a concretiza cheltuielile efectuate, respectiv nu prezintă

Pagină 4 din 66

dovezi obiective că intenţionează să desfăşoare în viitor o activitate economică care

să dea naştere la operaţiuni taxabile şi nici circumstanţe în acest sens, care nu

depind de voinţa sa, deşi este obligaţia persoanei care solicita deducerea TVA sa

demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale se exercitare a dreptului de

deducere, având în vedere că reclamanta:

- nu a procedat la prelungirea autorizaţiei de construire a parcului

fotovoltaic (care nu mai are valabilitate începând cu 21.12.2013), avizele tehnice

racordare emise de CEZ Distribuţie Craiova nu mai au valabilitate, iar societatea nu a

prezentat nici la discuţia finală purtată cu echipă de inspecţie fiscală şi nici la

prezenta contestaţie documente din care să rezulte că a întreprins demersuri în

vederea obţinerii de noi autorizaţii, respectiv prelungirea acestora sau a contractelor

care nu mai au valabilitate;

- societatea nu a respectat nici graficul de eşalonare a ratelor de plată

prevăzut în contractul de racordare nr.3200009327/21.02.2013 încheiat cu CEZ

Distribuţie Craiova în calitate de operator, având ca obiect racordarea instalaţiei de

utilizare a utilizatorului (SC V. SRL) la reţeaua electrică a operatorului prin realizarea

instalaţiei de racordare stabilită în avizul tehnic de racordare

nr.001500000050/22.08.2012, emis de CEZ Craiova, în sensul că nu a achitat decât

rata I, în valoare de 67.852 lei, celelalte două rate nemaifiind achitate până la data

inspecţiei (rata 2 având termen până la 20.04.2013, în valoare de 312.135 lei, şi rata

3 având termen până la 20.06.2013, în valoare de 244.282 lei).

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea

reaminteşte că, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, „orice persoană

impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt

destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile‖;

În legătură cu dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, Curtea reţine că

această dispoziţie legală impunea condiţia, pentru obţinerea deducerii taxei de către

persoana impozabilă solicitantă, ca operaţiunile pentru care se solicită deducerea să

vizeze bunurile sau serviciile care „sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale

taxabile‖.

Utilizarea expresiei „destinate utilizării în folosul...‖ implică faptul că serviciile –

respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă –

trebuie să fie apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează

obiectul de activitate al persoanei solicitante.

Curtea subliniază în acest contest că legea se referă la bunuri sau servicii

care „sunt destinate utilizării...‖, ceea ce implică intenţia persoanei de a utiliza

serviciile respective în folosul operaţiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizării

lor în acest scop. Aşadar, legea nu face referire la servicii sau bunuri care au fost

achiziţionate „în folosul operaţiunilor sale taxabile‖, ci care „sunt destinate utilizării în

folosul operaţiunilor sale taxabile‖, ideea de destinaţie vizând scopul pentru care s-a

făcut achiziţia bunului sau serviciului, iar nu destinaţia efectivă ulterioară, care poate

fi modificată.

Pagină 5 din 66

De aceea, o achiziţie de bunuri sau servicii ar trebui să beneficieze de

deducerea TVA chiar dacă bunul sau serviciul respectiv nu a mai fost utilizat ulterior

în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei solicitante, dacă a fost destinat iniţial să

servească acestui scop.

Cum această distincţie – între destinaţia iniţială şi cea dată ulterior serviciului

sau bunului astfel achiziţionat – este dificilă din punct de vedere legal, întrucât

implică o investigare a scopurilor operaţiunilor economice, scopuri care nu sunt

relevate de acte juridice, fiind consecinţa unor conjuncturi economice considerate

favorabile la un moment dat, dar care se pot schimba radical într-un timp scurt –

instanţa consideră că este suficientă, pentru a se recunoaşte deducerea – dovedirea

unei legături între obiectul de activitate al persoanei solicitante a taxei şi bunul sau

serviciul achiziţionat şi pentru care se solicită deducerea TVA.

În acest sens, Curtea consideră că persoana impozabilă are în principiu

libertatea de a evalua dacă anumite bunuri sau servicii sunt „în folosul‖ activităţii sale

economice. Chiar dacă imperativul respectării legii se întinde şi asupra modului în

care sunt efectuate astfel de achiziţii, organele fiscale au obligaţia de a respecta

libertatea contribuabilului de a efectua astfel de achiziţii.

Din acest punct de vedere trebuie evaluată şi necesitatea achiziţionării de

bunuri sau servicii pentru care ulterior se solicită deducerea TVA.

Caracterul relativ al „folosului‖ previzionat implică faptul că un contribuabil

poate avea reprezentarea că o anumită cheltuială de acest gen este necesară, în

timp de organul fiscal, instanţa sau un alt contribuabil să nu o considere astfel. De

asemenea, o achiziţie de bunuri sau servicii poate să pară necesară la un moment

dat, pentru ca ulterior să fie considerată ca non-necesară sau excesivă chiar de către

acelaşi contribuabil.

Curtea subliniază, totodată, imposibilitatea de a evalua necesitatea unei astfel

de cheltuieli numai prin prisma rezultatului pozitiv obţinut în urma acesteia.

Multitudinea factorilor economici implicaţi poate determina o lipsă de eficacitate a

unei astfel de achiziţii indiferent de calitatea serviciului de care a beneficiat. Instanţa

subliniază că obţinerea de profit este scopul oricărui contribuabil comerciant, însă

necesitatea unei achiziţii de bunuri sau servicii nu poate fi evaluată numai în funcţie

de realizarea sau creşterea profitului.

Curtea subliniază ceea ce a arătat anterior, şi anume că o operaţiune taxabilă

determină plata TVA indiferent dacă a adus vreun avantaj economic beneficiarului

serviciului.

În acest context, interpretarea noţiunii „sunt destinate utilizării în folosul

operaţiunilor sale taxabile‖ nu trebuie să se transforme într-o interdicţie pentru

contribuabil de a efectua astfel de achiziţii pe considerentul că i s-ar refuza ulterior

deducerea TVA deoarece bunul sau serviciul nu a fost util activităţii sale economice.

Plecând de la aceste premise teoretice, Curtea observă că reclamanta SC V.

SRL a fost constituită în scopul dezvoltării şi operării unui parc fotovoltaic, investiţie

care presupune obţinerea unei serii de autorizaţii, parcurgerea unor etape de

aprobări din partea autorităţilor administrative şi respectarea normativelor, nu doar a

celor fiscale ci şi a celor referitoare la mediu, bunuri culturale, construcţii, energie.

Pagină 6 din 66

În acest scop, Curtea constată că, în speţă, reclamanta a achiziţionat servicii

de consultanţă din domeniul energetic, de contabilitate, servicii cadastru şi notariale,

precum şi servicii de întocmire a documentaţiei tehnice necesare obţinerii avizului

tehnic de racordare, de întocmire a documentaţiei necesare pentru instalaţiile pentru

un parc fotovoltaic, de întocmire a documentaţiei de urbanism, de elaborare a

analizei energetice pentru distribuţia energiei electrice, de tehnoredactare şi

secretariat în vederea constituirii societăţii; a plătit tariful de racordare la energia

electrică. Pentru toate aceste servicii a plătit TVA în cuantum de 62.305 lei, refuzat la

deducere pe motivul că reclamanta nu prezintă dovezi obiective că intenţionează să

desfăşoare în viitor o activitate economică care să dea naştere la operaţiuni taxabile.

Or, Curtea reţine că reclamanta a dovedit că aceste servicii au fost efectiv

efectuate în folosul operaţiunilor taxabile şi că au legătură cu obiectul de activitate al

reclamantei, deci se justifică necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul

activităţilor desfăşurate, constatările organelor fiscale fiind eronate sub aceste

aspecte.

Curtea aminteşte, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene, conform căreia deductibilitatea TVA este conturată de câteva limite

maximale care determină simetric şi conţinutul obligaţiei autorităţilor fiscale de a

aproba rambursarea TVA-ului achitat în vederea realizării unor operaţiuni taxabile:

- bunurile sau serviciile să fi fost achiziţionate în scopul desfăşurării unei

activităţi economice, fiind necesară, dar şi suficientă, declaraţia de intenţie privind

iniţierea activităţii economice (Hotărârea din 14 februarie 1985 -

Rompelman/Ministerul de Finanţe olandez, C-268/83);

- declaraţia de intenţie privind desfăşurarea unei anumite activităţi economice

este necesară şi suficientă chiar şi în ipoteza excepţională în care agentul economic,

după efectuarea unui studiu de fezabilitate, decide să nu mai pună în practică

activitatea proiectată (Hotărârea din 29 februarie 1996, INZO/Belgia, C-110/94;

- dreptul la deducere rămâne câştigat chiar şi atunci când, din cauza unor

evenimente dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusă impozitului

nu a folosit bunurile sau serviciile primite în vederea desfăşurării de operaţiuni

taxabile (Hotărârea din 15 ianuarie 1988, Belgia/Ghent, C - 37/95);

Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene de Justiţie, dreptul

persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează TVA-ul datorat

sau achitat pentru bunurile achiziţionate şi serviciile primite anterior de acestea

constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin

legislaţia Uniunii (Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi

C-142/11). În această privinţă, Curtea a apreciat în mai multe rânduri că dreptul de

deducere prevăzut la articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112 face parte

integrantă din mecanismul TVA-ului şi, în principiu, nu poate fi limitat. Acest drept se

exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operaţiunilor efectuate în amonte.

Regimul deducerilor urmăreşte să degreveze în întregime întreprinzătorul de

sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităţilor economice pe care

le desfăşoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecinţă, perfecta

neutralitate a impozitării tuturor activităţilor economice, indiferent de scopurile sau de

Pagină 7 din 66

rezultatele acestor activităţi, cu condiţia ca activităţile menţionate să fie, în principiu,

ele însele supuse TVA-ului.

Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de activitate

economică avută în vedere la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2006/112 „poate

consta în mai multe acte consecutive, iar, printre aceste acte, activităţile pregătitoare,

precum întocmirea documentaţiilor tehnice, obţinerea avizelor, trebuie considerate

drept activităţi economice‖. Orice persoană care îndeplineşte acte pregătitoare este,

în consecinţă, considerată drept persoană impozabilă în sensul acestei dispoziţii şi

are dreptul de a deduce TVA-ul

Pe de altă parte, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia,

confirmată de elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică, în sensul

respectivului articol 9 alineatul (1), trebuie să fie considerat drept persoană

impozabilă. Prin urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în

conformitate cu articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a

deduce imediat TVA-ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate

în considerarea operaţiunilor pe care intenţionează să le realizeze şi care dau

naştere dreptului de deducere.

Rezultă că achiziţionarea bunurilor de către o persoană impozabilă care

acţionează în această calitate este cea care determină aplicarea sistemului de TVA

şi, prin urmare, aplicarea mecanismului de deducere. Utilizarea dată unui bun sau

unui serviciu ori care este avută în vedere pentru acestea determină numai

întinderea deducerii iniţiale la care persoana impozabilă are dreptul în temeiul

articolului 168 din Directiva 2006/112 şi întinderea eventualelor regularizări în

perioadele următoare, care trebuie efectuate în condiţiile prevăzute la articolul 184 şi

următoarele din aceeaşi directivă.

În lipsa unor împrejurări frauduloase sau abuzive şi sub rezerva unor

eventuale regularizări în conformitate cu condiţiile prevăzute la articolul 185 din

Directiva 2006/112, dreptul de deducere, odată născut, rămâne dobândit chiar şi

atunci când activitatea economică avută în vedere nu a determinat operaţiuni

taxabile (a se vedea Hotărârea INZO, Hotărârea Ghent Coal Terminal, Hotărârea

Schloßstrasse şi Hotărârea Fini H,).

Prin urmare, în cazurile mai sus menţionate Curtea Europeană de Justiţie a

stabilit că dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane impozabile

de a realiza operaţiuni taxabile, chiar dacă acestea nu au fost realizate. Dreptul de

deducere a TVA este justificat atunci când se dovedeşte că o persoană a efectuat o

serie de cheltuieli cu intenţia de a realiza operaţiuni taxabile, inclusiv investiţii, chiar

dacă acestea nu s-au realizat în final şi nu se poate dovedi reaua credinţă a

persoanei în cauză.

Apreciind ca nedeductibilă TVA în sumă de 62.305 lei doar pe considerentul

că acest obiectiv – al dezvoltării şi operării unui parc fotovoltaic – nu s-a finalizat şi nu

au fost respectate toate scadenţele plăţilor impuse reclamantei în vederea finalizării

procedurilor administrative de realizare a obiectivului economic propus, organele

fiscale au interpretat eronat dispoziţiile legale, având în vedere că în speţă serviciile

Pagină 8 din 66

de consultanţă au fost efectiv prestate şi că au fost „destinate utilizării în folosul

operaţiunilor sale taxabile‖.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine, raportat la aspectele

arătate mai sus, că reclamanta a făcut dovada achiziţionării serviciilor respective în

scopul operaţiunilor taxabile, fiind legală deducerea T.V.A. aferentă acestei cheltuieli.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază – ca şi instanţa de fond – că

Decizia de impunere nr. F-TM 136/26.03.2014 şi Decizia nr. 2356 /753/30.08.2014

au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate anterior, fiind întemeiată

anularea acestora de către Tribunalul Timiş.

În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi

legală raportat la criticile exprimate de pârâtă, recursurile formulate de pârâta Direcţia

Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr.

1420/27.10.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 1480/30/2015 au fost

respinse ca nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.

Acordarea cheltuielilor de judecată:

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă,

conform cărora „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a

câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată‖, ţinând seama că s-a

constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea a obligat pârâta la plata

cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în recurs, respectiv la plata sumei de

1.800 lei (RON), reprezentând onorar de avocat, precum şi la plata contravalorii a

157,63 euro, reprezentând costul transportului apărătorului reclamantei la Timişoara,

în vederea prezentării concluziilor orale în faţa Curţii de Apel Timişoara pentru

termenul din 8.03.2016.

2. Aplicabilitatea Legii nr. 71/2015

- Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015,

precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

Prin Legea nr. 71/2015, de aprobare cu modificări a acestei ordonanţe, s-a

precizat sensul noţiunii de „nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare,

arătându-se că prin aceasta „se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel

al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31

decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente

sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat,

numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare,

postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi

condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării”.

Precizarea astfel făcută, aplicabilă de la data intrării în vigoare a Legii nr.

71/2015, permite concluzia că legiuitorul a prevăzut un mecanism de înlăturare a

situaţiilor de discriminare astfel identificate cu privire la salarizarea personalului

angajat în instituţiile şi autorităţile publice pe funcţii de acelaşi fel, prin acordarea în

Pagină 9 din 66

beneficiul tuturor acestor salariaţi a nivelului de salarizare în plată pentru funcţia

similară, existent în cadrul aceleiaşi instituţii. Prin urmare, atâta timp cât pentru

acelaşi tip de funcţie publică, salariatul care îndeplineşte aceleași condiţii de grad

profesional, studii, vechime, tip de activitate şi condiţii de muncă are stabilit un

salariu de bază inferior celui aflat în plată în beneficiul unui alt salariat, legiuitorul

permite acordarea acestui din urmă nivel de salarizare pentru toate categoriile de

salariaţi care îndeplinesc aceleaşi condiţii menţionate.

Atâta vreme cât legiuitorul nu a impus restricţii în cuprinsul art. 5 alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, trebuie considerat că acesta se

aplică personalului din orice autoritate/instituţie publică din sectorul bugetar, inclusiv

acelor entităţi care fac obiect de reglementare în articolele anterioare, cum este cazul

personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei

şi al Curţii de Conturi, la care face referire art. 1 alin. (5) ind. 1, din autorităţile

administraţiei publice locale, indicat la art. 1 alin. (5) ind. 2, din sistemul sanitar şi din

cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de

Muncă, la care se face referire în art. 1 alin. (5) ind. 5 etc., inclusiv din structurile cu

rol de organisme intermediare pentru diferitele programe operaţionale, arătate la art.

1 alin. (7) din ordonanţă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 1035 din 31.03.2016, dr. D.D-P.

Prin sentinţa civilă nr. 1546 din data de 11 noiembrie 2015, Tribunalul Timiş a

admis acţiunea formulată de reclamanta F.D., în contradictoriu cu pârâtul Organismul

Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea

Resurselor Umane Regiunea Vest, având ca obiect – anulare act administrativ; a

dispus anularea deciziei nr. 165/02.06.2015 şi obliga pârâtul la emiterea unei noi

decizii în baza prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.83/2014 şi,

totodată, a obligat pârâtul la plata diferenţelor salariale, reprezentând nivelul de

salarizare aferent treptei 1, începând cu luna aprilie 2015 şi pentru viitor, actualizate

cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la plata efectivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul recurent

Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru

Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Vest, solicitând casarea hotărârii şi

respingerea acţiunii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură

civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În motivare s-a arătat că instanţa de fond a făcut greşita aplicare în speţă a

prevederilor art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, deşi acestea nu se aplică angajaţilor OIR

POSDRU Regiunea Vest, ci doar angajaţilor din instituţiile salarizate potrivit anexei

1 la Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, respectiv, celor din „aparatul de lucru al

Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel,

precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi‖.

Pagină 10 din 66

Se învederează că prin sintagma „din celelalte instituţii şi autorităţi publice,

salarizat la acelaşi nivel‖ sunt desemnate alte instituţii şi autorităţi publice pentru

care legislaţia specifică în vigoare prevede expres că personalul este salarizat prin

raportare la salarizarea personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, că

interpretarea contrară nu poate fi acceptată, întrucât ar trimite la concluzia că

dispoziţiile referitoare la salarizare din art. 1 alin. (5) ind. 1 al Ordonanței de urgență

a Guvernului nr. 83/2014 ar fi aplicabile tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice din

sistemul bugetar, caz în care legiuitorul ar fi precizat acest lucru prin modificarea

corespunzătoare al art. 1 alin. (1) şi (2) din ordonanţă, iar nicidecum prin aprobarea

unor norme derogatorii de la regula instituită prin acele norme.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi alin. (1) ind. 1 din Ordonanța

de urgență a Guvernului nr. 83/2014, recurenta susţine că personalul promovat în

cursul anului 2005 trebuie salarizat corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în

anul 2010, aşa cum stabilea legislaţia incidentă la momentul promovării, că s-a făcut

aplicarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, concluzionându-se că hotărârea

instanţei de fond cuprinde motive contradictorii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta intimată F.D. a solicitat

respingerea recursului, susţinând că interpretarea dată normelor de drept material de

către prima instanţă este corectă, dispoziţiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2014 fiind

adoptate cu scopul înlăturării situaţiilor de discriminare existente în cadrul autorităţilor

publice, inclusiv în cazul instituţiei pârâte.

Pentru verificarea susţinerilor reclamantei şi ale pârâtului recurent, a fost

administrată în calea de atac proba cu înscrisuri, solicitându-se pârâtului să depună

la dosar acte din care să rezulte modul de încadrare al reclamantei pe funcţie la data

de 01 decembrie 2010, la data de 01 martie 2015 şi la data promovării acţiunii – 13

august 2015 (cuprinzând funcţia publică ocupată, gradul profesional şi treapta de

salarizare), un tabel al tuturor funcţionarilor publici din cadrul instituţiei pârâte

(inclusiv reclamanta) care ocupau o funcţie publică similară reclamantei la data de 01

martie 2015 şi care îndeplinesc aceleaşi condiţii de studii, de vechime şi îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu reclamanta, menţionându-se pentru

fiecare funcţionar gradul profesional, treapta de salarizare şi salariul de bază aflat în

plată la data menţionată, astfel încât s-au depus la dosar din partea pârâtului note

de şedinţă şi înscrisuri: dispoziţiile de încadrare pe funcţie cu nr. 144/11.05.2010, nr.

195/19.07.2010, nr. 165/2.06.2015, Ordinul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei

Sociale şi Persoanelor Vârstnice cu nr. 1527/15.07.2015, statul de funcţii din cadrul

instituţiei pârâte pe anul 2015, situaţia nominală a posturilor la 31.03.2015 şi la

30.04.2015, respectiv 31.07.2015 şi 31.02.2016, centralizator privind funcţionarii

publici încadraţi în grad profesional superior.

Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, în conformitate

cu prevederile art. 499 din noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Probatoriul nou administrat în cauză a relevat faptul că în cadrul instituţiei

pârâte îşi desfăşoară activitatea, în aceleaşi condiţii cu reclamanta, funcţionari publici

care ocupă o funcţie publică similară reclamantei (de consilier grad profesional

superior), care îndeplinesc aceleaşi condiţii de studii, de vechime (tranşa de vechime

Pagină 11 din 66

de la 15 la 20 de ani) şi care au un nivel de salarizare în plată diferit de aceasta, în

cuantum mai mare, în nivelul de salarizare regăsindu-se diferenţele operate ca

urmare a aplicării treptelor de salarizare, anterior intrării în vigoare a Legii unice de

salarizare nr. 284/2010.

În alţi termeni, în cadrul aceleiaşi instituţii pârâte există personal încadrat pe

funcţii de acelaşi fel, care îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii, de vechime şi îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, dar care are nivel de salarizare diferit,

situaţie ce se analizează în cauză ca o discriminare, în considerarea faptului că

tratamentul juridic diferit acordat acestora nu îşi găseşte justificare în condiţiile

enumerate (acestea fiind aceleaşi pentru funcţionarii menţionaţi) şi nici în dispoziţiile

legale, după înlăturarea din legislaţie a normelor legale referitoare la posibilitatea

promovării în trepte de salarizare, în cadrul aceluiaşi grad profesional, prin Legea nr.

284/2010.

În atare situaţie de discriminare se află reclamanta, care, fiind încadrată pe

funcţia publică de consilier grad profesional superior, cu o vechime în muncă între

15 şi 20 de ani, are un salariu de bază de 8069 lei, în comparaţie cu funcţionarul

H.A.N., care ocupă o funcţie publică similară, are acelaşi grad profesional şi se află

în aceeaşi tranşă de vechime, având un salariu de bază de 8651 lei .

Or, pentru înlăturarea unor astfel de situaţii discriminatorii, Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 83/2014 a stabilit în art. 5 alin. (1) că „în anul 2015, pentru

personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi

instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul

promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în

plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este

încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie

similară în plată‖.

Prin Legea nr. 71/2015, de aprobare cu modificări a acestei ordonanţe, s-a

precizat sensul noţiunii de „nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare,

arătându-se că prin aceasta „se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel

al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31

decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente

sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat,

numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare,

postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi

condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării‖.

Precizarea astfel făcută, aplicabilă de la data intrării în vigoare a Legii nr.

71/2015, permite concluzia că legiuitorul a prevăzut un mecanism de înlăturare a

situaţiilor de discriminare astfel identificate cu privire la salarizarea personalului

angajat în instituţiile şi autorităţile publice pe funcţii de acelaşi fel, prin acordarea în

beneficiul tuturor acestor salariaţi a nivelului de salarizare în plată pentru funcţia

similară, existent în cadrul aceleiaşi instituţii. Prin urmare, atâta timp cât pentru

acelaşi tip de funcţie publică, salariatul care îndeplineşte aceleași condiţii de grad

profesional, studii, vechime, tip de activitate şi condiţii de muncă are stabilit un

salariu de bază inferior celui aflat în plată în beneficiul unui alt salariat, legiuitorul

Pagină 12 din 66

permite acordarea acestui din urmă nivel de salarizare pentru toate categoriile de

salariaţi care îndeplinesc aceleaşi condiţii menţionate.

Apare astfel legală şi temeinică soluţia primei instanţe de anulare a deciziei de

încadrare nr. 165/2.06.2015, prin care, în aplicarea Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 83/2014, pârâtul a acordat reclamantei doar beneficiile băneşti

rezultate din art. 1 alin. (7) şi (8), iar nu şi cele aferente art. 5 alin. (1), de obligare la

emiterea unei noi decizii prin care să se aplice şi aceste din urmă dispoziţii,

precum şi, implicit, de obligare la plata diferenţelor salariale rezultate prin omisiunea

astfel constată, începând cu luna aprilie 2015 şi până la înlăturarea acestei omisiuni

prin emiterea noii decizii.

Faţă de aceste constatări, apare nefondat recursul declarat în întregime. Este

adevărat că dispoziţiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 83/2014 nu se aplică angajaţilor OIRPOSDRU Vest, în considerarea faptului că

acesta nu se regăseşte între categoriile de personal expres enumerate în menţionata

normă, anume „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte

instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul

Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5

din aceste instituţii‖.

Contrar celor reţinute în hotărârea recurată, este de observat că prevederile

de excepţie ale art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

83/2014 vizează doar personalul din instituţiile şi autorităţile publice expres

enumerate în cuprinsul său, precum şi personalul „din celelalte instituţii şi autorităţi

publice, salarizat la acelaşi nivel‖, cu personalul din aparatul de lucru al

Parlamentului, rezultând astfel că aceste dispoziţii se aplică, în primul rând pentru

personalul din instituţiile şi autorităţile publice expres enumerate, iar în al doilea rând

pentru personalul din alte instituţii şi autorităţi publice, doar dacă printr-o dispoziţie

normativă expresă, acesta este salarizat la nivelul personalului din aparatul de lucru

al Parlamentului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Într-adevăr, chiar dacă prevederile legale analizate de către prima instanţă ar

putea conduce la concluzia că autoritatea publică pârâtă se analizează ca o

structură subordonată unei autorităţi publice centrale, în cauză nu poate fi identificată

nici o normă legală care să prevadă că personalul acesteia este salarizat la nivelul

aparatului de lucru al Parlamentului, astfel încât acesta nu se încadrează în sfera de

aplicare a art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în

considerarea faptului că această normă are caracter de excepţie de la regulile

instituite în art. 1 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, fiind deci de strictă

interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă la situaţii de fapt care nu sunt expres

enunţate în cuprinsul său.

În egală măsură instanţa constată că, chiar dacă s-ar accepta concluzia

Tribunalului Timiş potrivit căreia reclamanta ar avea calitatea de funcţionar public în

cadrul unei autorităţi publice centrale, aceasta nu ar putea conduce la consecinţa

atribuită prin hotărârea recurată, potrivit căreia unui astfel de personal angajat i-ar fi

aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

83/2014, de vreme ce acestea nu prevăd că s-ar aplica pentru personalul tuturor

Pagină 13 din 66

autorităţilor publice centrale, ci precizează limitativ că vizează doar anumite instituţii/

autorităţi publice şi personalul angajat al acestora.

De asemenea, este de reţinut că eventuala echivalare a personalului angajat

al autorităţii publice pârâte cu cel din structura centrală a aceleiaşi autorităţi a fost

valorificată de legiuitor prin adoptarea art. 1 alin. (7) din acelaşi Ordonanță de

urgență a Guvernului nr. 83/2014, modificat la rândul său prin Legea nr. 71/2015,

prin care s-a stabilit că salarizarea personalului „salarizarea personalului din

structurile cu rol de organisme intermediare pentru … Programul operaţional sectorial

Dezvoltarea resurselor umane, … se stabileşte la nivelul de salarizare aferent

funcţiilor din cadrul Ministerului Fondurilor Europene‖, dispoziţii a căror aplicare s-a

făcut în speţă tocmai prin adoptarea deciziei nr. 165/2.06.2015, după cum se

învederează şi în cererea de recurs.

În cauză însă, reclamanta nu a contestat omisiunea de aplicare în beneficiul

său a dispoziţiilor art. 1 alin. (7) din ordonanţă, ci a celor din art. 5 alin. (1) şi art. 1

alin. (5) ind. 1, astfel încât acţiunea trebuie analizată în limitele de aplicare ale

acestor din urmă norme.

Prin urmare, se impune a fi înlăturate susţinerile recurentului potrivit cărora

acesta ar fi făcut o aplicare corespunzătoare a normelor Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 83/2014, prin acordarea beneficiului art. 1 alin. (7) şi, implicit,

salarizarea reclamantei la nivelul aferent funcţiilor din cadrul Ministerului Fondurilor

Europene, constatându-se că dispoziţiile art. 5 alin. (1) se aplică independent de cele

din art. 1 alin. (7) şi în beneficiul personalului din orice instituţie/autoritate publică,

întrucât acestea nu disting în funcţie de tipul autorităţii sau instituţiei publice, având

incidenţă principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguerre debemus. În alţi

termeni, atâta vreme cât legiuitorul nu a impus restricţii în cuprinsul art. 5 alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, trebuie considerat că acesta se

aplică personalului din orice autoritate/instituţie publică din sectorul bugetar, inclusiv

acelor entităţi care fac obiect de reglementare în articolele anterioare, cum este cazul

personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei

şi al Curţii de Conturi, la care face referire art. 1 alin. (5) ind. 1, din autorităţile

administraţiei publice locale, indicat la art. 1 alin. (5) ind. 2, din sistemul sanitar şi din

cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de

Muncă, la care se face referire în art. 1 alin. (5) ind. 5 etc., inclusiv din structurile cu

rol de organisme intermediare pentru diferitele programe operaţionale, arătate la art.

1 alin. (7) din ordonanţă.

În schimb, se constată că, deşi acţiunea reclamantei apare neîntemeiată

raportat la dispozițiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din ordonanţă, pentru motivele mai sus

expuse ea apare a fi fondată în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din acelaşi

act normativ, expres invocate de către reclamantă şi urmare a constatării existenţei

unei situaţii de discriminare în defavoarea reclamantei, pe baza probatoriului

administrat în calea de atac, motiv pentru care recursul declarat a fost respins,

potrivit art. 496, art. 498 din noul Cod de procedură civilă, iar în aplicarea art. 453 din

noul Cod de procedură civilă, s-a lua act de faptul că părţile nu au solicitat cheltuieli

de judecată în calea de atac.

Pagină 14 din 66

3. Baza de impozitare în materia de TVA pentru importul de bunuri

- Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal

Comunitar :art. 32, art. 33

- Ordinul nr. 2222/2006(MFP) privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a

scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143,

alin. (1), lit. a) - i), art. 143, alin. (2) şi art. 1441 din Legea nr. 571/2003 privind

Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare: art. 5, alin. (2)

- Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal : art. 143

- Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal : 139 alin. (2)

- Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul

comun al taxei pe valoarea adăugată

Potrivit art. 139 alin. (2) din Codul fiscal, baza de impozitare (în materia de

TVA) pentru importul de bunuri „cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele,

cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de

destinaţie a bunurilor în România”, respectiv până la „primul loc de descărcare a

bunurilor în România” în speţa de faţă – adică până la Bucureşti sau Constanţa, în

condiţiile în care nu este specificat un alt loc de destinaţie a mărfurilor.

În opinia Curţii, aceste cheltuieli se referă la costurile inerente importului de

bunuri, fără de care nu s-ar putea finaliza operaţiunea de import, dat fiind caracterul

accesoriu al acestor cheltuieli în raport cu importul de bunuri. Prin urmare, contrar

celor susţinute cu alt prilej, Curtea reţine că sunt incluse în această categorie şi

cheltuielile de transport anterioare efectuării operaţiunilor vamale la import – cum

sunt cele aferente descărcării bunurilor de pe navă şi prezentării acestora la locul de

efectuare a formalităţilor vamale – întrucât importul nu poate fi considerat finalizat

decât la momentul finalizării formalităţilor vamale de import.

În acest sens, Curtea apreciază că prestaţiile portuare legate de descărcarea

bunurilor importate de reclamantă şi de prezentarea acestor bunuri în vederea

efectuării operaţiunilor vamale de import definitiv sunt accesorii importului în cauză,

astfel încât se impune includerea acestora în baza de impozitare (în materia de

T.V.A.) pentru importul de bunuri.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 350 din 9 februarie 2016, dr. D.D.-P.

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499

din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel

constată următoarele:

Pagină 15 din 66

Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta

SC P. S. C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor

Publice Timişoara - Direcţia Regională Vamală:

- anularea Procesului verbal de control nr. 15243/05.11.2014, emis de Direcţia

Regională Vamală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara,

prin care s-a stabilit în sarcina prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit

total de 6.855 lei, reprezentând diferenţe taxe vamale, diferenţă TVA, dobânzi taxe

vamale, dobânzi TVA, penalităţi taxe vamale şi penalităţi TVA

- anularea Dispoziţiei nr. 25/28.11.2014, emis de Direcţia Generală Regională

a Finanţelor Publice Timişoara – Direcţia Regională Vamală, privind respingerea

plângerii formulate de reclamantă împotriva Procesului verbal de control nr.

15243/05.11.2014

- anularea Deciziei nr. 2937/1006/08.12.2014, prin care a fost respinsă

contestaţia formulată de reclamantă în procedură administrativă prealabilă împotriva

Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite la

controlul vamal, cu nr. 15262/05.11.2014;

- obligarea autorităţii pârâte la restituirea sumei de 6.855 lei către reclamantă;

- obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte acest TVA aferent prestaţiilor portuare la containerele

pline, societatea reclamanta arată că efectuează importuri de containere pline cu

vama în Constanţa - Agigea. Prin urmare, trebuie să execute formalităţile vamale aşa

cum sunt cerute în Constanţa - Agigea. Actele de vamă sunt întocmite de declarantul

vamal şi verificate de către Biroul Vamal Agigea. În cazul în care calculaţiile din

declaraţiile vamale erau eronate, ar fi fost sesizat acest lucru de către funcţionarul

corespunzător clin cadrul Biroului Vamal Agigea şi importul ar fi fost respins până la

calcularea şi plata corectă a drepturilor vamale şi TVA-ului. Reclamanta subliniază că

toate importurile de containere pline au fost efectuate în acelaşi mod, iar acelaşi mod

şi acceptate de către Biroul Vamal Agigea.

Pe de altă parte, reclamanta susţine că, în urma comunicării primite de la casa

de expediţii G.W., se constantă că THC este o taxă portuară care cuprinde o

multitudine de servicii înainte şi după efectuarea declaraţiei vamale - exemplu

preluarea containerelor pline din terminal şi încărcarea acestora pe auto, plus

preluarea containerelor goale de pe auto şi stivuirea containerului gol în terminal,

taxe de documentaţie şi eliberare, taxa curăţare container, taxa facturare, taxa

avizare etc. Conform casei de expediţii singura în măsură să defalce şi să dea

explicaţii despre această taxă THC este societatea care administrează Portul

Constanţa şi, pe cale de consecinţa, aceasta este cea care poarta întreaga

responsabilitate.

Având în vedere aceste aspecte, reclamanta susţine că Direcţia Vamală

Timiş, practic contestă modul în care se efectuează importurile în Portul Constanţa.

Aceasta nu are nici o legătură cu reclamant – ca agent economic – ci este o situaţie

care trebuie rezolvată între Birourile Vamale, legea trebuie aplicată unitar la nivel

naţional şi este de conceput ca agentul economic să fie făcut responsabil de

interpretarea diferită a legii în Portul Constanţa şi respectiv Direcţia Vamală

Pagină 16 din 66

Timişoara. Subliniază că volumul de importuri în Constanţa este cu mult mai mare

decât cel local în Timişoara, şi, mai mult, reclamantei i s-au facturat serviciile

portuare cu TVA de către Casele de Expediţii care s-au ocupat complet de

transportul extern, import şi transportul intern, deci nu poate fi vorba de o sustragere

de la plata TVA-ului, acesta fiind plătit către Casele de Expediţii respective.

În aceste condiţii, reclamanta apreciază că nu poate fi obligată să îşi

însuşească disensiunile şi diferenţele de interpretare a legii între Birourile Vamale, şi

având în vedere că reclamanta efectuează operaţiile de import în Constanţa -

Agigea, trebuie să se conformeze modului de import de acolo, considerând că TVA-

ul în speţă a fost deja plătit, solicită anularea deciziei aferentă a Direcţiei Vamale şi

să considere TVA-ul ca fiind plătit.

Nu în ultimul rând, reclamanta învederează faptul că efectuează importurile în

special prin vămile din Bucureşti (Otopeni) şi Constanţa astfel ca trebuie să

procedeze aşa cum i se cere în aceste vămi, astfel că, în cazul în care Direcţia

Vamală Timiş nu este de acord cu practicile vămilor din Bucureşti (Otopeni) şi

Constanţa, aceasta este o problema internă între diferitele Direcţii Vamale şi

consideră ca nu contribuabilul trebuie tras la răspundere sau obligat să plătească

penalizări pentru practicile neunitare din cadrul aceloraşi instituţii. Reclamanta

menţionează ca statul nu este prejudiciat în nici un fel, mai mult în casează TVA de

două ori.

În fapt, Curtea reţine că reclamanta a fost supusă unui control efectuat de

Direcţia Regională Vamală Timişoara, control ce a vizat corectitudinea încadrării

tarifare, precum şi verificarea modului de stabilire a bazei de calcul a TVA-ului. In

urma acestui control a fost încheiat procesul verbal nr. 15243/05.11.2014, prin care

s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit total de 6.855 lei reprezentând diferenţe

taxe vamale, diferenţă TVA, dobânzi taxe vamale, dobânzi TVA, penalităţi taxe

vamale şi penalităţi TVA.

Curtea reţine că prin prezenta acţiune, reclamanta contestă doar măsura nr. II

din procesul verbal de control şi pct. II din Decizia nr. 15262/05.11.2014, respectiv

stabilirea bazei de impozitare TVA a mărfii importate.

Problema de drept supusă aprecierii instanţei în prezenta cauză constă în

stabilirea dacă în valoarea în vamă a mărfurilor importate, societatea reclamantă

avea obligaţia să cuprindă şi contravaloarea serviciilor accesorii transportului

respectivelor mărfuri.

Examinând hotărârea recurată cu privire la TVA stabilită de autoritatea pârâtă,

Curtea reţine că reclamanta SC P.S.C. SRL a efectuat în perioada controlată, în

regim de import definitiv, un număr total 46 operaţiuni vamale de punere în liberă

circulaţie având ca birou vamal de intrare şi/sau destinaţie Biroul vamal Constanţa

Sud-Agigea, Bucureşti – Târguri şi Expoziţii, Timişoara Bază, iar condiţia de livrare

:FOB (free on board) (localitate din China, etc.).

Pentru 37 din aceste operaţiuni, operatorii porturi au emis către reclamantă

facturi pentru cheltuieli aferente transportului în zona liberă şi alte prestări servicii,

accesorii transportului bunurilor importate care intervin până la primul loc de

destinaţie, servicii constând în descărcare container (ce include descărcarea

Pagină 17 din 66

containerelor de la navă, preluarea din terminal şi încărcarea acestora pe auto / CFR,

preluarea containerelor goale după livrare, stivuirea în termina. Taxe de documentare

şi eliberare, alte taxe), manipulare marfă, alte servicii portuare.

Reclamanta a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile art. 32 şi 33 din

Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal

Comunitar, apreciind că nu se adaugă la stabilirea valorii în vamă, cheltuielile de

manipulare efectuare la locul intrării în comunitatea europeană. Art.32 din actul

normativ menţionat statuează că la stabilirea valorii în vamă se adaugă la preţul

efectiv plătit pentru mărfurile importate şi cheltuieli de transport şi costul asigurării

mărfurilor importate, cheltuielile de încărcare şi manipulare legate de transportul

mărfurilor până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul vamal al Comunităţii

(portul de descărcare în cazul transportului pe mare).

În baza prevederilor art.143 alin. (1) lit. d) din Codul Fiscal, sunt scutite de

taxa pe valoare adăugată :

„...prestările de servicii, inclusiv transportul şi serviciile accesorii transportului,

altele decât cele prevăzute la art. 141, dacă acestea sunt direct legate de importul de

bunuri şi valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a bunurilor importate

potrivit art. 139."

Conform Ordinului nr. 2222/2006 privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare

a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143, alin.

(1), lit. a) - i), art. 143, alin. (2) şi art. 1441 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,

cu modificările şi completările ulterioare, art. 5, alin. (2):

„Scutirea de taxă prevăzută la art. 143, alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, pentru

prestările de servicii accesorii transportului şi alte prestări de servicii, direct legate de

importul de bunuri, dacă valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a

bunurilor importate potrivit art. 139 din Codul fiscal, se justifică de prestator cu

următoarele documente : contractul încheiat cu transportatorul sau cu casa de

expediţie, sau cu importatorul ori cu furnizorul bunurilor, documentele prezentate din

care să rezulte că prestările de servicii respective sunt accesorii transportului

bunurilor importate sau sunt aferente importului de bunuri".

Organele vamale au invocat dispoziţiile art. 143 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

571/2003 republicată; art. 5 alin. (1) lit. a) din Instrucţiunile de aplicare a scutirii de

taxa pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i),

art. 143 alin. (2) şi art. 144 din Codul Fiscal, anexa la Ordinul nr. 1503/05.5.1007 al

Ministerului Economiei şi Finanţelor, susţinând că din documentele financiar –

contabile a rezultat că au fost achitate distinct anumite prestări de servicii şi alte taxe

conexe transportului internaţional, care nu au fost incluse în baza de calcul a TVA.

Potrivit disp. art. 29 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 de instituire a

Codului Vamal Comunitar: ―Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de

tranzacţie...‖, iar art. 32 din acelaşi act normativ prevede că: ― La stabilirea valorii în

vama în conformitate cu art. 29, se adaugă la preţul efectiv plătit sau de plătit pentru

mărfurile importate ... Cheltuielile de transport şi costul asigurării mărfurilor importate

şi cheltuielile de încărcare şi manipulare legate de transportul mărfurilor importate

până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul vamal al Comunităţii.‖

Pagină 18 din 66

Astfel, pârâta arată că cheltuielile corespunzătoare facturilor emise de

prestatorii de servicii reprezentând cheltuieli de natura celor precizate la art. 33 din

Regulamentul CEE nr. 2913/1992, nu se includ în valoarea în vamă, însă sunt de

natura celor care se includ în baza de impozitare a TVA în vamă la import, aşa cum

precizează art. 139 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În acest sens, autoritatea pârâtă a arătat că din adresa Casei de expediţii SC

G. W. SRL, referitor la specificaţia din facturile emise "THC Constanta, manipulare

portuara", reiese faptul că "termenul de serviciul THC reprezintă descărcare

container şi include: descărcarea containerelor de la nava, preluarea containerelor

pline din terminal şi incarnarea acestora pe auto/CFR spre livrare + preluarea

containerelor goale (după livrare) de pe auto/CFR şi stivuirea containerului gol în

terminal, taxe de documentare şi eliberare, alte taxe-taxa curăţare container, taxa

sigiliu, taxa facturare, taxa avizare", fără să evidenţieze contravaloarea pe fiecare

serviciu în parte.

Conform autorităţii pârâte, serviciile precizate mai sus nu au fost efectuate

după întocmirea declaraţiilor vamale, fiind evident că descărcarea containerului de pe

navă şi manipularea ulterioară a acestuia, sunt operaţiuni efectuate înainte de

efectuarea formalităţilor vamale.

De asemenea, pârâta subliniază faptul că, pentru această situaţie, organul de

control nu are posibilitatea de a accepta plata TVA prin intermediul prestatorilor către

bugetul de stat, cu atât mai mult ca tva datorat în vama este administrat de

autoritatea vamală.

Examinând legalitatea hotărârii recurate sub acest aspect, Curtea constată că

problema de drept în discuţie se referă la includerea sau nu în valoarea TVA în vamă

a T.V.A. aferentă cheltuielilor pentru prestaţiile portuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003, cu

modificările şi completările ulterioare:

1) ‖Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a

bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe,

impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate

ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată

care urmează a fi percepută.

(2) Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi

cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de

destinaţie a bunurilor în România, în măsura în care aceste cheltuieli nu au fost

cuprinse în baza de impozitare stabilită conform alin. (1). Primul loc de destinaţie a

bunurilor îl reprezintă destinaţia indicată în documentul de transport sau în orice alt

document însoţitor al bunurilor, când acestea intră în România, sau, în absenţa unor

astfel de documente, primul loc de descărcare a bunurilor în România.‖

Diferenţa de reglementare introdusă prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2013

este adăugarea la art. 139 alin. (2) din Codul fiscal a sintagmei „precum şi cele care

decurg din transportul către alt loc de destinaţie din Comunitate, în cazul în care locul

respectiv este cunoscut la momentul la care intervine faptul generator‖. Astfel, după

completarea art. 139 alin. (2) din Codul fiscal prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2013,

Pagină 19 din 66

acesta prevede că „baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum

comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la

primul loc de destinaţie a bunurilor în România, în măsura în care aceste cheltuieli nu

au fost cuprinse în baza de impozitare stabilită conform alin. (1), precum şi cele care

decurg din transportul către alt loc de destinaţie din Comunitate, în cazul în care locul

respectiv este cunoscut la momentul la care intervine faptul generator. Primul loc de

destinaţie a bunurilor îl reprezintă destinaţia indicată în documentul de transport sau

în orice alt document în baza căruia bunurile sunt importate în România ori, în

absenţa unei astfel de menţiuni, primul loc de descărcare a bunurilor în România‖.

Această adăugare se referă însă la transportul către alt loc din Comunitate

decât „primul loc de destinaţie a bunurilor în România‖, care este „destinaţia indicată

în documentul de transport sau în orice alt document în baza căruia bunurile sunt

importate în România ori, în absenţa unei astfel de menţiuni, primul loc de

descărcare a bunurilor în România.‖ Prin urmare, dispoziţiile art. 139 alin. (2) Cod

fiscal completate conform Ordonanţei Guvernului nr. 8/2013 vizează un eventual alt

loc de destinaţie ulterior primului loc de destinaţie, ceea ce nu este cazul în speţă.

Astfel, în ceea ce priveşte situaţia din speţă, Curtea reţine că primul loc de

destinaţie este Constanţa sau Bucureşti, iar locul de descărcare este acelaşi. Or,

dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Codul fiscal completate conform Ordonanţei

Guvernului nr. 8/2013 ar viza un eventual alt loc de destinaţie ulterior primului loc de

destinaţie (care este Constanţa / Bucureşti), ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, adăugarea operată la articolul 139, alineatul (2) conform

Ordonanţei Guvernului nr. 8/2013 („precum şi cele care decurg din transportul către

alt loc de destinaţie din Comunitate, în cazul în care locul respectiv este cunoscut la

momentul la care intervine faptul generator‖) nu vizează cheltuielile de transport până

la primul loc de destinaţie din România (până la Bucureşti sau Constanţa, în speţa de

faţă), ci cheltuielile de transport „care decurg din transportul către alt loc de destinaţie

din Comunitate‖ – alt loc decât primul loc de destinaţie din România (de la Constanţa

sau de la Bucureşti în alt loc ulterior de destinaţie), în măsura în care acest loc ar fi

fost indicat la momentul efectuării importului, ceea ce nu este cazul în prezenta

speţă.

Astfel fiind, Curtea reţine că modificarea şi completarea art. 139 alin. (2) din

Codul fiscal prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2013, în vigoare cu 1.02.2013, nu

determină un alt efect juridic în speţă raportat la reglementarea din art. 139 alin. (2)

din Codul fiscal care a fost în vigoare anterior acestei modificări, respectiv faţă de

reglementarea din art. 139 din Codul fiscal, astfel cum fusese modificat prin Legea

nr. 343/2006, cu data de 1 ianuarie 2007 şi până la 31.01.2013.

În ceea ce priveşte situaţia din speţă, Curtea reaminteşte că primul loc de

destinaţie este Constanţa sau Bucureşti, iar locul de descărcare este acelaşi.

Curtea reaminteşte, totodată că, potrivit art. 139 alin. (2) din Codul fiscal, baza

de impozitare (în materia de TVA) pentru importul de bunuri „cuprinde cheltuielile

accesorii, precum comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care

intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România‖, respectiv până la

„primul loc de descărcare a bunurilor în România‖ în speţa de faţă – adică până la

Pagină 20 din 66

Bucureşti sau Constanţa, în condiţiile în care nu este specificat un alt loc de

destinaţie a mărfurilor.

În opinia Curţii, aceste cheltuieli se referă la costurile inerente importului de

bunuri, fără de care nu s-ar putea finaliza operaţiunea de import, dat fiind caracterul

accesoriu al acestor cheltuieli în raport cu importul de bunuri. Prin urmare, contrar

celor susţinute cu alt prilej, Curtea reţine că sunt incluse în această categorie şi

cheltuielile de transport anterioare efectuării operaţiunilor vamale la import – cum

sunt cele aferente descărcării bunurilor de pe navă şi prezentării acestora la locul de

efectuare a formalităţilor vamale – întrucât importul nu poate fi considerat finalizat

decât la momentul finalizării formalităţilor vamale de import.

În acest sens, Curtea apreciază că prestaţiile portuare legate de descărcarea

bunurilor importate de reclamantă şi de prezentarea acestor bunuri în vederea

efectuării operaţiunilor vamale de import definitiv sunt accesorii importului în cauză,

astfel încât se impune includerea acestora în baza de impozitare (în materia de TVA)

pentru importul de bunuri.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei – care a invocat comunicarea

primită de la casa de expediţii G. W., care a arătat că THC este o taxă portuară care

cuprinde o multitudine de servicii înainte şi după efectuarea declaraţiei vamale (de

exemplu, preluarea containerelor pline din terminal şi încărcarea acestora pe auto,

plus preluarea containerelor goale de pe auto şi stivuirea containerului gol în

terminal, taxe de documentaţie şi eliberare, taxa curăţare container, taxa facturare,

taxa avizare etc.), iar singura în măsură să defalce şi să dea explicaţii despre

această taxă THC este societatea care administrează Portul Constanţa şi, pe cale de

consecinţă, aceasta este cea care poarta întreaga responsabilitate pentru modul de

facturare, cu sau fără TVA – Curtea subliniază că modul de facturare a unor prestaţii

de către anumiţi operatori economici nu poate influenţa regimul juridic al TVA, care

este stabilit prin dispoziţiile legale indicate mai sus. Totodată, chiar dacă reclamanta

invocă faptul că o parte din prestaţiile facturate cu TVA de casa de expediţii G.W.

vizează operaţiuni economice efectuate după finalizarea formalităţilor vamale, Curtea

subliniază că din adresa respectivă nu rezultă care ar fi valoarea acestor operaţiuni

ulterioare, distinctă de aceea a operaţiunilor efectuate anterior întocmirii formalităţilor

vamale, astfel încât nu se poate determina o altă valoare a facturii, respectiv a TVA

aferentă facturii, decât cea globală, menţionată în factură. Acest mod de operare

defectuos nu poate determina diminuarea obligaţiilor fiscale, în condiţiile în care

Curtea a reţinut că prestaţiile respective sunt accesorii importului şi se impunea

includerea acestora în baza de impozitare (în materia de TVA) pentru importul de

bunuri, revenind reclamantei dovada valorii prestaţiilor portuare care au fost

efectuate după finalizarea formalităţilor vamale.

Cu privire la susţinerile reclamantei – conform cărora Direcţia Vamală Timiş,

practic contestă modul în care se efectuează importurile în Portul Constanţa, iar

aceasta este o situaţie care trebuie rezolvată între birourile vamale, legea trebuind

aplicată unitar la nivel naţional, fiind de conceput ca agentul economic să fie făcut

responsabil de interpretarea diferită a legii în Portul Constanţa şi respectiv Direcţia

Vamală Timişoara – Curtea observă că răspunderea pentru stabilirea corectă a

Pagină 21 din 66

valorii în vamă revine importatorului, respectiv comisionarului vamal, iar nu organelor

vamale, care au numai competenţa de a verifica documentele de import, iar această

verificare nu împiedică efectuarea unui control vamal ulterior, înăuntrul termenului de

prescripţie a obligaţiilor vamale. În speţă nu se pune problema unei divergenţe între

modul de interpretare a legii de către birourile vamale, întrucât nu rezultă din speţă

că Biroul Vamal Constanţa Sud şi-a exprimat opinia în sensul că nu ar trebui incluse

în baza de impozitare (în materia de TVA) pentru importul de bunuri prestaţiile

portuare legate de descărcarea bunurilor importate de reclamantă şi de prezentarea

acestor bunuri în vederea efectuării operaţiunilor vamale de import definitiv. Prin

urmare, nu se poate reţine că autoritatea pârâtă a exprimat o altă opinie decât Biroul

Vamal Constanţa Sud în ceea ce priveşte includerea sau nu a prestaţiilor portuare

respective în baza de impozitare (în materia de TVA). Eventuala divergenţă de

interpretare intervine între autoritatea pârâtă şi agenţii economici care au prestat

reclamantei acele servicii şi care le-au facturat cu TVA în regim obişnuit (deşi erau

servicii scutite de la TVA sub condiţia includerii valorii lor în baza de impozitare

pentru import), iar această divergenţă a fost soluţionată de instanţă prin raportare la

reglementările legale, astfel cum s-a arătat anterior.

În ceea ce priveşte constrângerea reclamantei de a plăti facturile cu TVA, aşa

cum au fost emise de respectivii operatori economici, Curtea subliniază că acest

argument nu este de natură a influenţa modul de aplicare a dispoziţiilor legale în

materie fiscală, obligaţiile fiscale ale reclamantei stabilindu-se în raport cu

reglementările legale, iar nu în funcţie de comportamentul unor agenţi economici.

Astfel după s-a arătat mai sus, prestaţiile portuare aferente descărcării bunurilor de

pe navă şi prezentării acestora la locul de efectuare a formalităţilor vamale sunt

operaţiunii accesorii importului, fiind scutite de taxa pe valoare adăugată în baza

prevederilor art.143 alin. (1) lit. d) din Codul Fiscal, conform cărora sunt scutite de

TVA „...prestările de servicii, inclusiv transportul şi serviciile accesorii transportului,

altele decât cele prevăzute la art. 141, dacă acestea sunt direct legate de importul de

bunuri şi valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a bunurilor importate

potrivit art. 139.‖. din punct de vedere al regimului juridic al TVA, nu are relevanţă

faptul că prestatorul serviciilor respective le-a facturat în mod eronat cu TVA,

reclamanta având dreptul de a solicita restituirea sumelor plătite în plus prestatorului

serviciilor cu titlul de TVA. Curtea admite că această modalitate de recuperare a

sumelor plătite în mod eronat de către reclamantă – ca urmare a facturării greşite cu

TVA a facturilor de către partenerii comerciali ai reclamantei – poate determina

neînţelegeri între reclamantă şi respectivii agenţi economici, inclusiv necesitatea

declanşării unor litigii judiciare în vederea recuperării sumelor respective. Cu toate

acestea, Curtea subliniază că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior, plata

către un agent economic a unei facturi în care s-a menţionat în mod eronat şi TVA nu

dă dreptul beneficiarului serviciului de a recupera el însuşi respectiva sumă de la

organele fiscale şi nici nu îl exonerează pe acesta de la plata taxei pe valoarea

adăugată datorată pentru importul de bunuri către autoritatea vamală.

De asemenea, Curtea subliniază că aceasta este şi opinia exprimată în

jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pagină 22 din 66

Astfel, în interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie

2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, Curtea Europeană de

Justiţie a statuat – în hotărârea din 17 ianuarie 2013 în cauza LVK – 56 EOOD – că

„dreptul de deducere a TVA-ului facturat este legat, ca regulă generală, de realizarea

efectivă a unei operaţiuni impozabile (a se vedea Hotărârea din 26 mai 2005, António

Jorge, C-536/03, Rec., p. I-4463, punctele 24 şi 25), iar exercitarea acestui drept nu

include TVA-ul datorat, în temeiul articolului 203 din această directivă, exclusiv

datorită faptului că este menţionat pe factură (a se vedea în special Hotărârea din 13

decembrie 1989, Genius, C-342/87, Rec., p. 4227, punctele 13 şi 19, precum şi

Hotărârea din 15 martie 2007, Reemtsma Cigarettenfabriken, C-35/05, Rep.,

p. I-2425, punctul 23)‖.

Făcând trimitere la Hotărârea din 15 martie 2007, Reemtsma

Cigarettenfabriken, C-35/05 – prin care Curtea Europeană de Justiţie a interpretat

dispoziţiile din a şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind

armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri –

sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, şi din a

opta directivă 79/1072/CEE a Consiliului din 6 decembrie 1979 privind armonizarea

legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – Sisteme de

restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite

pe teritoriul ţării (JO L 331, p. 11, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 34) – Curtea

reaminteşte că prin această hotărâre s-a reţinut că „principiile neutralităţii, efectivităţii

şi nediscriminării nu se opun unei legislaţii naţionale conform căreia numai furnizorul

poate solicita autorităţilor fiscale restituirea sumelor plătite cu titlu de taxă pe

valoarea adăugată fără să fie datorate, iar persoana căreia i-au fost prestate

serviciile poate exercita o acţiune de drept civil în restituirea plăţii nedatorate

împotriva acestui furnizor‖.

În cauza considerentele hotărârii din 15 martie 2007, Reemtsma

Cigarettenfabriken, C-35/05, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut următoarele:

„37 Trebuie să se sublinieze în această privinţă că, în absenţa unei

reglementări comunitare în materie de cereri de restituire a taxelor, sistemul juridic

intern al fiecărui stat membru este cel care trebuie să prevadă condiţiile în care

aceste cereri pot fi efectuate, aceste condiţii trebuind să respecte principiile

echivalenţei şi efectivităţii, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puţin favorabile

decât cele referitoare la solicitări similare întemeiate pe dispoziţii de drept intern şi

nici organizate astfel încât să facă practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite

de ordinea juridică comunitară (a se vedea în special hotărârea din 17 iunie 2004,

Recheio – Cash & Carry, C-30/02, Rec., p. I-6051, punctul 17, şi hotărârea din 6

octombrie 2005, MyTravel, C-291/03, Rec., p. I-8477, punctul 17).

38 Trebuie amintit de asemenea că a şasea directivă nu prevede nicio

dispoziţie referitoare la regularizarea de către emitentul facturii a TVA-ului facturat

nelegal. A şasea directivă defineşte, la articolul 20, numai condiţiile care trebuie

îndeplinite pentru ca deducerea taxelor impuse anterior să poată fi regularizată la

nivelul beneficiarului livrării de bunuri sau prestării de servicii. În aceste condiţii,

statele membre sunt, în principiu, cele care trebuie să determine condiţiile în care

Pagină 23 din 66

TVA-ul facturat fără să fie datorat poate fi regularizat (a se vedea hotărârea

Schmeink & Cofreth şi Strobel, citată anterior, punctele 48 şi 49).

39 Având în vedere jurisprudenţa amintită la cele două puncte precedente,

trebuie să se admită că, în principiu, un sistem precum cel în discuţie în acţiunea

principală, în care, pe de o parte, furnizorul care a plătit TVA-ul din greşeală

autorităţilor fiscale poate cere restituirea acesteia, iar pe de altă parte, persoana

căreia i-au fost prestate servicii poate exercita o acţiune de drept civil în restituirea

plăţii nedatorate împotriva acestui furnizor, respectă principiile neutralităţii şi

efectivităţii. Într-adevăr, un astfel de sistem îi permite persoanei căreia i-au fost

prestate serviciile, care a suportat sarcina taxei facturate din greşeală, să obţină

restituirea sumelor plătite fără să fie datorate.

40 Trebuie amintit în plus că, potrivit unei jurisprudenţe constante, în absenţa

unei reglementări comunitare în materie, modalităţile procedurale destinate să

asigure protejarea drepturilor pe care le au justiţiabilii în temeiul dreptului comunitar

sunt stabilite de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru în temeiul principiului

autonomiei procedurale a statelor membre (a se vedea în special hotărârea din 16

mai 2000, Preston şi alţii, C-78/98, Rec., p. I-3201, punctul 31, precum şi hotărârile

din 19 septembrie 2006, i-21 Germany şi Arcor, C-392/04 şi C-422/04, Rec.,

p. I-8559, punctul 57).

41 În această privinţă, aşa cum în mod întemeiat arată Comisia, dacă

restituirea TVA-ului devine imposibilă sau excesiv de dificilă, în special în caz de

insolvabilitate a furnizorului, principiile respective pot impune ca persoana căreia i-au

fost prestate serviciile să îşi poată îndrepta cererea de restituire direct împotriva

autorităţilor fiscale. Astfel, statele membre trebuie să prevadă instrumentele şi

modalităţile procedurale necesare pentru a permite persoanei căreia i-au fost

prestate serviciile să recupereze taxa facturată fără să fie datorată, în vederea

respectării principiului efectivităţii.

42 Trebuie, aşadar, să se răspundă la a doua parte a celei de a doua întrebări

că principiile neutralităţii, efectivităţii şi nediscriminării nu se opun unei legislaţii

naţionale, precum cea în discuţie în acţiunea principală, potrivit căreia numai

furnizorul poate solicita autorităţilor fiscale restituirea sumelor plătite cu titlu de TVA

fără să fie datorate, iar persoana căreia i-au fost prestate serviciile poate exercita o

acţiune de drept civil în restituirea plăţii nedatorate împotriva acestui furnizor. Totuşi,

în cazul în care restituirea TVA-ului devine imposibilă sau excesiv de dificilă, statele

membre trebuie să prevadă instrumentele necesare pentru a permite persoanei

căreia i-au fost prestate serviciile să recupereze taxa facturată fără să fie datorată, în

vederea respectării principiului efectivităţii.

43 În al treilea rând, instanţa de trimitere solicită Curţii să stabilească dacă

principiile echivalenţei şi nediscriminării se opun unei legislaţii naţionale, precum cea

în discuţie în acţiunea principală, care permite persoanei căreia i-au fost prestate

serviciile să acţioneze numai împotriva furnizorului, şi nu şi a autorităţilor fiscale, cu

toate că există, în sistemul naţional de impozitare directă, un caz în care, în ipoteza

unei perceperi nedatorate, atât persoana însărcinată cu colectarea impozitului, cât şi

cea care datorează impozitul pot acţiona împotriva autorităţilor respective.

Pagină 24 din 66

44 În această privinţă, este suficient să se constate că, potrivit unei

jurisprudenţe constante a Curţii, interzicerea discriminării nu este decât o formă

specifică a principiului general al egalităţii în dreptul comunitar, care impune ca

situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate

în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în

mod obiectiv (a se vedea în special hotărârea din 18 mai 1994, Codorniu/Consiliul,

C-309/89, Rec., p. I-1853, punctul 26, şi hotărârea din 17 iulie 1997, Naţional

Farmers’ Union şi alţii, C-354/95, Rec., p. I-4559, punctul 61).

45 În speţă, sistemul de impozitare directă, în ansamblul său, nu are legătură

cu cel privind TVA-ul. Reiese că legislaţia naţională în materie de impozitare directă

nu poate afecta răspunsul dat la partea a doua a celei de a doua întrebări‖.

În ceea ce priveşte dubla impunere – care rezultă din plata TVA atât la

operatorii economici pentru prestaţiile portuare, cât şi ca urmare a controlului efectuat

de autoritatea pârâtă – Curtea subliniază că dubla impunere este interzisă în ceea ce

priveşte veniturile susceptibile a fi impozitate în state diferite, iar nu ca un principiu

general al dreptului fiscal, astfel încât nu se poate reţine o interdicţie cu caracter

general în acest sens.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a reţinut că în mod corect s-a

stabilit că prestaţiile portuare aferente descărcării bunurilor de pe navă şi prezentării

acestora la locul de efectuare a formalităţilor vamale sunt accesorii importului în

cauză, astfel încât se impune includerea acestora în baza de impozitare (în materia

de TVA) pentru importul de bunuri, astfel încât reclamanta datora TVA organelor

vamale pentru aceste prestaţii.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a reţinut că în mod corect au

fost stabilite obligaţiile fiscale în sarcina reclamantei prin actul administrativ-fiscal

contestat.

În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia Tribunalului Timiş este temeinică şi

legală, recursul formulat de reclamanta SC P.S.C. SRL împotriva sentinţei civile nr.

1246/PI/30.09.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 3252/30/2015 a fost

respinge ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.

4. Calitate procesuala activa

- Legea nr. 207/2001 privind Codul de procedură fiscală : art. 17 alin. (4)

- Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001

Este adevărat că Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara colectează taxele şi

impozitele cuvenite Municipiului Timişoara, care este subiect de drept fiscal, dar chiar

din Hotărârea Consiliul Local al Municipiului Timişoara nr. 125/24.04.2007 – privind

înfiinţarea Serviciului public cu personalitate juridică - Direcţia Fiscala a Municipiului

Timişoara aflat în subordinea Primarului Municipiului Timişoara – rezultă că Direcţia

Fiscală a Municipiului Timişoara are personalitate juridică, deci este subiect distinct

de drepturi în raport cu Municipiul Timişoara, chiar dacă se află în subordinea

Consiliului Local al Municipiului Timişoara.

Pagină 25 din 66

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 853 din 22 martie 2016, dr. D.D.-P.

Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispoziţiilor art.

499 din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de

Apel constată următoarele:

Cu privire la obiectul litigiului, Curtea constată că în prezenta cauză,

reclamanta SC S. A. SRL a chemat în judecată pârâţii Direcţia Fiscală a Municipiului

Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, solicitând:

- anularea Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în cazul

persoanelor juridice, nr. 6884/04.02.2015, emisă de pârâtă sub număr matricol

11874, comunicată nouă în data de 1^3.02.2015, privind impozitul pentru

apartamentele nr. 1, 2, 4, 6, 7, 9, 10, 11, 12, 13 şi pentru SAD nr. 14, 15, 16, din

imobilul situat în Timişoara, înscrise în C.F. nr. 4-U11 Timişoara, C.F. nr. 4-U2

Timişoara, C.F. nr. 4-U6 Timişoara, C.F. nr. 4-U12 Timişoara, C.F. nr. 4-U13

Timişoara, C.F. nr. 4-U14 Timişoara, C.F. nr. 4-U10 Timişoara, C.F. nr. 4-U15

Timişoara, C.F. nr. 4-U16 Timişoara, C.F. nr. 4-U4 Timişoara, C.F. nr. 4-U8

Timişoara şi pentru terenul aferent acestora, precum şi

- anularea Deciziei nr. 112/30.04.2015, comunicată în 07.05.2015, privind

suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei înregistrată sub nr. E22015-

007602/17.03.2015, împotriva Deciziei de impunere nr. 6884/18.02.2015,

- obligarea autorităţilor pârâte la cheltuieli de judecată.

Reclamanta apreciază că sunt nelegale, atât decizia de impunere, cât şi cea

de suspendare a soluţionării contestaţiei noastre, întrucât imobilul din Timişoara, P-ţa

Unirii nr. 13, în care sunt situate apartamentele şi spaţiul cu altă destinaţie în discuţie

este monument istoric figurând sub codul TM-II-s-A-06095 (poziţia 60), în Lista

monumentelor istorice 2004, aprobată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Această împrejurare se confirmă prin analiza Listei monumentelor istorice, dar şi prin

amplasarea plăcuţei de semnalizare a monumentului istoric, de către reprezentanţii

Primăriei Municipiului Timişoara, pe faţada imobilului, cu menţionarea codul TM-II-s-

A-06095, din Lista monumentelor istorice.

Reclamanta precizează că apartamentele şi spaţiul cu altă destinaţie în

discuţie nu sunt folosite pentru activităţi economice, deoarece nu sunt renovate în

interior, nu pot fi folosite în niciun scop, nu beneficiază de utilităţi, fiind debranşate de

la încălzire, iar la ENEL nu se plăteşte decât contravaloarea taxei radio/TV, facturată

pe seama noastră, deşi nu există nici aparate de radio, nici TV în aceste spaţii.

Mai mult, reclamanta indică faptul că potrivit art. 250 alin. (1) pct. 2 din Codul

fiscal, nu se datorează impozit, prin efectul legii, pentru clădirile care, potrivit legii,

sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectura sau arheologice, muzee ori case

memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu

excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice. Totodată,

precizează că şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 prevede că proprietarii

imobilelor monumente istorice, definite potrivit art. 3 lit. a) din aceeaşi lege, sunt

Pagină 26 din 66

scutiţi în totalitate de plata impozitului pe clădiri, cu excepţia spaţiilor în care se

desfăşoară activităţi economice sau comerciale.

Instanţa de fond:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul

Municipiului Timişoara.

- a respins excepţia inadmisibilităţii.

- a admis acţiunea formulată reclamantei.

- a dispus anularea Deciziei de impunere nr. 6884/04.02.2015 şi a Deciziei nr.

112/30.04.2015.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului

Timişoara, instanţa de fond a reţinut că „pârâtul Primarul Municipiului Timişoara a

invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia întemeiată, întrucât

obiectul prezentei cauze îl reprezintă contestarea unor impozite şi taxe locale, astfel

că doar Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara are calitate procesuală pasivă, sens

în care va fi admisă excepţia‖.

Cu privire la fondul litigiului, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este

scutită de plata impozitului pe clădire, având în vedere că apartamentele respective

fac parte dintr-o clădire situată într-un sit istoric aflat pe lista monumentelor istorice

tribunalul reţine că reclamanta este scutită de plata impozitului pe clădire.

Conform instanţei de fond, susţinerea potrivit căreia nu este suficientă

apartenenţa la situl menţionat şi că prin urmare ar fi necesară, potrivit dispoziţiilor

art.250 alin.(1) pct. 2 din Codul fiscal coroborate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr.

422/2001, menţionarea în mod expres şi individualizat a clădirii în lista menţionată,

separat de situl din care face parte, este neîntemeiată. Şi aceasta întrucât, potrivit

dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 422/2001, constituie monumente istorice siturile,

definite de acelaşi text ca fiind terenurile delimitate topografic şi cuprinzând acele

creaţii umane, mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural,

urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau

al peisajului cultural.

Prin urmare – a arătat instanţa de fond – Legea nr. 422/2001 nu defineşte situl

ca fiind exclusiv un teren, ci tot ansamblu de creaţii umane arhitecturale, creaţii care

includ orice construcţie, inclusiv cele de natura imobilului pentru care se contestă

impozitarea în speţa de faţă.

De altfel, această concluzie este susţinută şi de împrejurarea că imobilul din

Timişoara, este monument istoric figurând sub codul TM-II-S-A-06095 aprobată de

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Mai mult, a arătat instanţa de fond, prin hotărâri judecătoreşti definitive s-a

statuat că pentru apartamente din imobilul situat în Timişoara, deci acelaşi imobil în

care şi reclamanta deţine apartamente, nu se datorează impozit pe clădiri, fiind

incidente dispoziţiile art. 250 alin.(1) din Codul fiscal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Municipiul Timişoara, prin Direcţia

Fiscală a Municipiului Timişoara, cererea fiind semnată de conducătorul Direcţiei

Fiscale a Municipiului Timişoara.

Pagină 27 din 66

Prin întâmpinare, reclamanta SC S.A. SRL a invocat excepţia tardivităţii

recursului şi excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentului Municipiului Timişoara,

care nu a fost parte în proces.

Având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă,

care prevede că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură,

precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de

probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei‖, Curtea urmează să examineze cu

prioritate excepţiile procesuale invocate în cauză, începând cu excepţia tardivităţii

depunerii contestaţiei – invocată din oficiu de Curtea, prin încheierea de repunere pe

rol a cauzei – întrucât la originea invocării celorlalte excepţii stă tocmai întâmpinarea

depusă de reclamantă.

Examinând excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării la recurs, Curtea

constată că reclamantei i s-a pus în vedere să depună întâmpinare cu cel mai târziu

5 zile înainte de termenul de judecată, reclamanta depunând întâmpinarea la

21.01.2016 (prin e-mail, după cum rezultă din adresa de la dosar), termenul de

judecată fiind stabilit la 26.01.2016.

Curtea aminteşte că, potrivit art. 181 alin. (1) punctul 2 din noul Cod de

procedură civilă, „termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se

calculează după cum urmează:

2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe

să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte‖.

Întrucât termenul regresiv de 5 zile se calculează conform art. 181 alin. (1)

punctul 2 din noul Cod de procedură civilă, rezultă că nu intră în calcul ziua când

începe să curgă – de marţi, 26 ianuarie – şi nici ziua în care se împlineşte, cele cinci

zile ale termenului fiind 25, 24, 23, 22 şi 21 ianuarie. Cum ziua de 21 ianuarie nu

intră în calcul – fiind ziua în care se împlineşte termenul regresiv de 5 zile, rezultă că

ultima zi în care se putea depune întâmpinarea era de 20.01.2016.

Cum reclamanta a depus întâmpinarea la 21.01.2016, Curtea reţine că

aceasta este decăzută din dreptul de a depune întâmpinare la recursul declarat de

Municipiul Timişoara, conform art. 208 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă, text

potrivit căruia „nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage

decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în

afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel‖.

Raportat la această reglementare, Curtea reţine că reclamanta nu mai poate

invoca excepţii procesuale care nu sunt de ordine publică.

Pe de altă parte, Curtea observă că reclamanta a invocat două excepţii de

ordine publică, şi anume excepţia tardivităţii recursului şi excepţia lipsei calităţii

procesuale a Municipiului Timişoara, care nu a fost parte în proces.

Or, Curtea constată că aceste excepţii sunt de ordine publică, ele vizând

încălcarea regulilor care guvernează modul de declarare a recursului şi sfera

persoanelor care pot exercita această cale de atac.

Prin urmare, raportat la art. 208 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă,

reclamanta – deşi decăzută din dreptul de a depune întâmpinare – are dreptul de a

invoca excepţia tardivităţii recursului şi excepţia lipsei calităţii procesuale a

Pagină 28 din 66

recurentului Municipiului Timişoara, care nu a fost parte în proces, Curtea urmând a

examina temeinicia acestor excepţii.

Examinând excepţia tardivităţii recursului declarat de Municipiul Timişoara,

Curtea observă că Municipiul Timişoara nu a fost parte în judecata derulată la

instanţa de fond. Reclamanta a chemat în judecată Direcţia Fiscală a Municipiului

Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, iar instanţa de fond a admis excepţia

lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului Timişoara.

Or, primarul este o autoritate publică distinctă de unitatea administrativ-

teritorială pe care o reprezintă, având şi alte atribuţii decât cele de autoritate

executivă a unităţii administrativ-teritoriale.

În această privinţă, Curtea subliniază că primarul este, într-adevăr,

reprezentantul unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr.

215/2001, dar chiar această reglementare confirmă că primarul este o autoritate

publică, distinctă de unitatea administrativ-teritorială al cărei reprezentant este, legea

conferindu-i atribuţiile legate de gestionarea activităţii unităţii administrativ-teritoriale,

dar şi atribuţii speciale, care nu au legătură directă cu această activitate, cum sunt –

de pildă – cele privind organizarea alegerilor locale, sau de constatarea sau

sancţionarea unor contravenţii.

Prin urmare, nu se poate reţine că atribuţiile primarului sunt exclusiv cele

legate de administrarea unităţii administrativ-teritoriale sau de reprezentare a

acesteia, după cum nu se poate reţine că primarul se confundă cu unitatea

administrativ-teritorială, fiind numai autoritatea executivă a acesteia.

Prin urmare, Municipiul Timişoara nu se confundă cu Primarul Municipiului

Timişoara.

Raportat la această situaţie, nu se poate reţine că pentru Municipiul Timişoara

a început să curgă termenul de recurs de la data comunicării recursului către

Primarul Municipiului Timişoara, respectiv din 11.11.2015, conform dovezii de

înmânare ataşată la dosarul Tribunalul Timiş.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că termenul de recurs pentru

Municipiul Timişoara a început să curgă din 11.11.2015, când a fost comunicată

hotărârea către Primarul Municipiului Timişoara, Curtea reţine că termenul de

împlinea la 26.11.2015, adică exact în ziua în care s-a declarat recursul de către

Municipiul Timişoara, conform ştampilei aplicate pe cererea de recurs (dosar Curtea

de Apel Timişoara), având în vedere că termenul de recurs se calculează conform

art. 181 alin. (1) punctul 2 din noul Cod de procedură civilă, conform căruia

„termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum

urmează:

2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe

să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte‖.

Întrucât nu intră în calcul ziua când începe să curgă – 11.11.2015 – şi nici ziua

în care se împlineşte – 26.11.2015 – rezultă că ultima zi a termenului de recurs era

27.11.2015.

Astfel fiind, Curtea reţine că recursul promovat de Municipiul Timişoara la

26.11.2015 a fost declarat înăuntrul termenului legal, care nu a început să curgă

Pagină 29 din 66

pentru Municipiul Timişoara, de vreme ce acestuia nu i s-a comunicat hotărârea,

nefiind parte la judecata în primă instanţă.

În consecinţă, Curtea va respinge excepţia tardivităţii recursului, ca fiind

neîntemeiată.

Examinând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului Municipiul

Timişoara, Curtea reţine că recurentul Municipiul Timişoara nu a fost parte în litigiul

soluţionat prin sentinţa civilă recurată.

Reclamanta nu a chemat în judecată recurentul Municipiul Timişoara, iar

această persoană juridică nu a fost obligată prin sentinţa civilă recurată la vreo

prestaţie sau la emiterea unui act.

Chiar dacă s-ar admite că Municipiul Timişoara se confundă cu Primarul

Municipiului Timişoara, care a fost chemat în judecată, Curtea observă că – în

măsura în care instanţa de fond a admis existenţa unei distincţii între Primarul

Municipiului Timişoara şi pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara – aceeaşi

distincţie trebuie să se facă şi între pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara şi

Municipiul Timişoara. Or, prin sentinţa civilă recurată nu a fost obligat Primarul

Municipiului Timişoara la vreo contraprestaţie faţă de reclamantă şi nici nu s-a anulat

un act emis de Primarul Municipiului Timişoara.

Dată fiind această situaţie, Curtea reţine că nici Municipiul Timişoara şi nici

Primarul Municipiului Timişoara nu au fost obligaţi, prin hotărârea recurată, la vreo

contraprestaţie faţă de reclamantă şi nici nu s-a anulat un act emis de aceste entităţi.

Prin urmare, chiar dacă s-ar admite că Municipiul Timişoara se confundă cu

Primarul Municipiului Timişoara, care a fost chemat în judecată, un recurs promovat

de această parte ar fi lipsit de interes procesual.

Cu toate acestea, Curtea subliniază că Municipiul Timişoara nu se confundă

cu Primarul Municipiului Timişoara.

După cum s-a arătat şi anterior, primarul este o autoritate publică distinctă de

unitatea administrativ-teritorială pe care o reprezintă, având şi alte atribuţii decât cele

de autoritate executivă a unităţii administrativ-teritoriale.

În această privinţă, Curtea subliniază încă o dată că primarul este, într-adevăr,

reprezentantul unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr.

215/2001, dar chiar această reglementare confirmă că primarul este o autoritate

publică, distinctă de unitatea administrativ-teritorială al cărei reprezentant este, legea

conferindu-i atribuţiile legate de gestionarea activităţii unităţii administrativ-teritoriale,

dar şi atribuţii speciale, care nu au legătură directă cu această activitate, cum sunt –

de pildă – cele privind organizarea alegerilor locale, sau de constatarea sau

sancţionarea unor contravenţii.

Prin urmare, nu se poate reţine că atribuţiile primarului sunt exclusiv cele

legate de administrarea unităţii administrativ-teritoriale sau de reprezentare a

acesteia, după cum nu se poate reţine că primarul se confundă cu unitatea

administrativ-teritorială, fiind numai autoritatea executivă a acesteia.

Prin urmare, Municipiul Timişoara nu se confundă cu Primarul Municipiului

Timişoara.

Pagină 30 din 66

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la faptul că unitatea administrativ-

teritorială este subiect al raportului juridic fiscal, conform art. 17 alin. (4) Cod de

Procedură Fiscală şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,

Curtea observă că acestea nu sunt pertinente în cauză, raportat la situaţia creată prin

Hotărârea Consiliul Local al Municipiului Timişoara nr. 125/24.04.2007 – privind

înfiinţarea Serviciului public cu personalitate juridică - Direcţia Fiscala a Municipiului

Timişoara aflat în subordinea Primarului Municipiului Timişoara.

Este adevărat că Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara colectează taxele şi

impozitele cuvenite Municipiului Timişoara, care este subiect de drept fiscal, dar chiar

din Hotărârea Consiliul Local al Municipiului Timişoara nr. 125/24.04.2007 – privind

înfiinţarea Serviciului public cu personalitate juridică - Direcţia Fiscala a Municipiului

Timişoara aflat în subordinea Primarului Municipiului Timişoara – rezultă că Direcţia

Fiscală a Municipiului Timişoara are personalitate juridică, deci este subiect distinct

de drepturi în raport cu Municipiul Timişoara, chiar dacă se află în subordinea

Consiliului Local al Municipiului Timişoara.

În acest sens, Curtea observă că, potrivit art. 1 alin. (1) din Hotărârea Consiliul

Local al Municipiului Timişoara nr. 125/24.04.2007, „se aprobă înfiinţarea Direcţiei

Fiscale a Municipiului Timişoara, serviciu public cu personalitate juridică, aflat sub

autoritatea Primarului Municipiului Timişoara, în conformitate cu Regulamentul de

organizare şi funcţionare cuprins în Anexa nr.1 care face parte integrantă din

prezenta hotărâre‖.

Conform art. 2 din Hotărârea Consiliul Local al Municipiului Timişoara nr.

125/24.04.2007, „Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara are ca obiect de activitate

stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale,

inclusiv a dobânzilor, majorărilor şi a penalităţilor de întârziere, executarea silită a

creanţelor bugetare, soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor

administrative fiscale, consilierea fiscală, în conformitate cu prevederile Codului

fiscal, ale Codului de procedura fiscală şi a celorlalte acte normative în materie,

adoptate de către autorităţile centrale sau locale‖.

Raportat la această reglementare, Curtea reţine că Municipiul Timişoara a

transferat atributele conferite de calitatea de subiect de drept fiscal, conferite de

dispoziţiile art. 17 alin. (4) din Codul de Procedură Fiscală şi art. 23 din Legea

administraţiei publice locale nr. 215/2001, unei alte persoane juridice asupra căreia

deţine controlul, respectiv către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara.

Prin urmare, chiar dacă se reţine că Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara

acţionează pentru şi în numele Municipiului Timişoara, Curtea observă că în toate

litigiile referitoare la anularea unor acte administrativ fiscale emise de Direcţia Fiscală

a Municipiului Timişoara a stat ca parte în proces exclusiv Direcţia Fiscală a

Municipiului Timişoara, iar nu şi Municipiul Timişoara. Întreaga jurisprudenţă depusă

la dosar chiar de către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara atestă această

realitate, de care s-a folosit chiar şi Primarul Municipiului Timişoara în prezenta

cauză, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive – excepţie admisă de

instanţa de fond, a cărei soluţie nu a fost contestată în cauză.

Pagină 31 din 66

Astfel, din chiar jurisprudenţa postată pe site-ul Direcţiei Fiscale a Municipiului

Timişoara rezultă clar că se face distincţie între Direcţia Fiscală a Municipiului

Timişoara – ca subiect de drepturi şi obligaţii – şi Municipiul Timişoara, ca persoană

juridică ierarhic superioară, după cum rezultă din decizia civilă nr. 7153/18/09/2014,

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în

dosar nr. 12381/30/2012, în care s-au reţinut următoarele:

„Prin sentinţa civilă nr.6167/15.10.2013 Tribunalul Timiş a admis excepţia

lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Timişoara, prin

Primar, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia Uniunea Artiştilor Plastici

- Filiala Timişoara în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală A Municipiului

Timişoara, a anulat în parte Dispoziţia nr. 31/16.07.2012 şi Decizia de impunere nr.

10074/17.02.2012, emise de pârâtă, în ce priveşte taxele aferente imobilelor situate

în Timişoara, şi a obligat pârâta la plata sumei de 8,3 lei către reclamantă, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:

Având a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond, care

fac de prisos cercetarea, în tot sau în parte, a fondului pricinii, conform art. 248 din

noul Cod de procedură civilă, tribunalul a constatat că este întemeiată excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar.

Astfel, actele administrative a căror anulare se solicită în prezentul litigiu au fost

emise de pârâta Direcţia Fiscală, emitentul actului fiind cel care are calitatea de a sta

în proces în acţiunea în anularea actului, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 554/2004 rep. Cum pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, nu este

emitentul niciunui act contestat în prezentul dosar, în temeiul art. 248 din noul Cod

de procedură civilă, rap. la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 rep., a admis

excepţia invocată de pârât şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată în

contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.‖

Întrucât Curtea de Apel Timişoara a confirmat legalitatea acestei soluţii, iar

Direcţia Fiscală a municipiului Timişoara a luat cunoştinţă de această jurisprudenţă,

nu se poate reţine că acest aspect nu era cunoscut reprezentanţilor autorităţii pârâte

recurente.

Având în vedere cele arătate mai sus, recursul Municipiului Timişoara apare

ca fiind formulat de o persoană care nu este parte în litigiu.

Or, conform art. 458 din noul Cod de procedură civilă, „căile de atac pot fi

exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul

în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane‖.

De asemenea, conform art. 478 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă –

aplicabil şi în recurs, conform art. 494 din noul Cod de procedură civilă – „prin apel

nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe‖.

Prin urmare, raportat la aceste dispoziţii legale, nu se poate admite

completarea cadrului procesual în recurs prin introducerea în cauză a unui nou pârât.

Pagină 32 din 66

În acest context, astfel cum s-a arătat anterior, recursul Municipiului Timişoara

apare ca fiind formulat de o persoană care nu este parte în litigiu.

Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale

pasive a recurentului Municipiul Timişoara şi a respins, cu această motivare, recursul

formulat de Municipiul Timişoara, prin Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara,

împotriva sentinţei civile nr. 1279/07.10.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. 3906/30/2015.

5. Definiția „neregulii”, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul

C.E. nr.1083/2006

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor

de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a

contractelor de concesiune de servicii : art. 176, art. 178, art. 179, art. 188

- Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a

prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor

de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a

contractelor de concesiune de servicii : art. 8 alin. (2)

- Hotărârea Guvernului nr. 457/2008 privind cadrul instituţional de coordonare şi

de gestionare a instrumentelor structurale: art.324

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea,

constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea

fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora

- Regulamentul C.E. nr.1083/2006: art. 2 pct.7

Cu privire la existenţa unui prejudiciu, în acord cu dispoziţiile art. 2 alin.(1) lit.

c) şi lit. d) din Hotărârea Guvernului nr.759/2007, nerespectarea de către autoritatea

contractantă a obligaţiei de a aduce la îndeplinire prevederile legislaţiei naţionale în

domeniul achiziţiilor publice determină neeligibilitatea cheltuielilor astfel efectuate sau

aplicarea de corecţii financiare conform legislaţiei în vigoare, ceea ce reprezintă o

neregulă, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul C.E. nr.1083/2006, în

art. 2 pct.7.

Aşadar, Curtea reţine că prejudiciul rezultă din caracterul neeligibil al

cheltuielilor efectuate în cuantumul rezultat din obligaţia autorităţii cu competenţe în

gestionarea fondurilor comunitare de aplicare a unor corecţii financiare în cazul în

care se constată nerespectarea legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice.

În ceea ce priveşte proba existenţei unui prejudiciu, Curtea constată că în

jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a decis că obligaţia de a recupera fondurile europene

există în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli fără a fi necesară

dovedirea existenţei unei pagube.

În plus, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a stabilit că şi abaterile care nu au un

impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C.465/10 pct.47şi

Pagină 33 din 66

C-199/03 pct.31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză

rambursarea finanţării.

Susţinerea reclamantei din cererea de chemare în judecată în sensul că

asupra contractului s-a pronunţat anterior A.N.R.M.A.P., în sensul că nu au fost

identificate încălcări ale legislaţiei achiziţiilor publice nu are nici o relevanţă asupra

competenţei pârâtei de a analiza legalitatea atribuirii contractului de către reclamant.

În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art.324 din Hotărârea Guvernului

nr.457/2008, conform cărora în situaţia în care autoritatea de management

consideră că au existat încălcări ale legislaţiei comunitare sau naţionale privind

achiziţiile publice, aceasta stabileşte şi aplică corecţii financiare în condiţiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011. În exercitarea atribuţiei astfel

stabilite, autoritatea de management nu este condiţionată în luarea deciziilor de

activităţile desfăşurate de A.N.R.M.A.P. şi U.C.V.A.P. potrivit dispoziţiilor art.322 şi

323.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Sentința civilă nr. 387 din 17 decembrie 2015, dr. D.D-P.

Prin cererea introdusă la Curtea de Apel Timişoara sub nr.1512/59/2015 la

data de 22.09.2015, reclamantul Judeţul Timiş a chemat în judecată pe pârâtul

Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – Direcția pentru

Dezvoltarea Capacității Administrative, solicitând pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care sa se dispună anularea parțială a Deciziei nr.12/12.06.2015,

respectiv a punctului nr.2 din aceasta, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și

Administrației Publice, Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative, (în

continuare MDRAP – DDCA) dată în soluționarea contestației formulate de Județul

Timiș la Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 352

P/12.02.2015; anularea titlului de creanţă subsecvent Deciziei nr.12/12.06.2015,

constând în Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.

1386-P/19.06.2015 a Direcţiei Generale Programe Europene, Direcţia pentru

Dezvoltarea Capacităţii Administrative din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi

Administraţiei Publice, emisă cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (23) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011;

În motivare se arată că în ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei,

în mod greşit s-a menţionat de către pârâtul MDRAP, la finalul Deciziei

nr.12/12.06.2015, că aceasta poate fi atacată numai la Curtea de Apel Bucureşti.

Potrivit prevederilor art.10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul lasă la

latitudinea reclamantului a opta între instanţa de la domiciliul său sau de la domiciliul

pârâtului. Astfel, „Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei

de la domiciliul pârâtului."

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei nu aparţine numai Curţii de

Apel Bucureşti (cea de la sediul pârâtei), cum aceasta a menţionat în Decizie, ci şi

Curţii de Apel Timişoara (de la sediul reclamantei), în funcţie de opţiunea

Pagină 34 din 66

reclamantului. În mod legal instituţia reclamantă a optat pentru soluţionarea cauzei

de către Curtea de Apel Timişoara.

În fapt, se arată că reprezentanţii structurii de control competente din cadrul

Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei au efectuat o verificare la sediul

AM PODCA cu privire la proiectul „Creşterea capacităţii de management printr-o mai

bună comunicare în cadrul Comitetului pentru situaţii de Urgenţă‖, cod SMIS 22693,

AP 1, DMI 1.3, finanţat prin Programul Operaţional „Creşterea Capacităţii

Administrative‖ şi, parţial, din bugetul Judeţului Timiş, în cadrul acestui proiect,

Consiliul Judeţean Timiş a încheiat Contractul de servicii nr. 12982/17.10.2014

privind servicii de studii şi analize, servicii de elaborare program de trening şi

intervenţie în situaţii de urgenţă, şi de software specific în cadrul proiectului

„Creşterea capacităţii de management printr-o mai bună comunicare în cadrul

Comitetului judeţean pentru Situaţii de Urgenţă" - cod SMIS 22693 finanţat prin

Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative.

Ca urmare a acestui control, a fost încheiată Nota de constatare a neregulilor

şi de stabilire a reducerilor procentuale nr. 352 P/12.02.2015, prin care s-a stabilit

corecţia financiară de reducere cu 25% a cheltuielilor aferente Contractului de servicii

nr. 12982/17.10.2014.

Împotriva Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a reducerilor

procentuale nr. 352 P/12.02.2015, Judeţul Timiş a formulat Contestaţie care a fost

soluţionată de MDRAP – DDCA prin Decizia nr.12/12.06.2015, decizie prin care a

fost admis punctul 1 al contestaţiei referitor la încălcarea principiului proporţionalităţii

potrivit art. 178 si art. 179 din Ordonanța de urgență a Guvernului 34/2006 cu

modificările si completările ulterioare, şi a fost respins punctul 2 al acesteia, respectiv

s-a constatat încălcarea art. 178 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

34/2006, prin modalitatea de formulare a cerinţelor de calificare aferente

specialistului dezvoltare programe de training şi s-a dispus emiterea unei noi Note de

constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale care să ţină cont de

motivarea Deciziei nr.12/12.06.2015, punctele 2 şi 3.

Se arata ca cerinţa Autorităţii Contractante, în ceea ce priveşte domeniul de

absolvire a studiilor universitare aferente specialistului dezvoltare programe de

training, a fost formulată cu respectarea Instrucţiunii nr. 1/2013, emise în aplicarea

prevederilor art. 188 alin. (2) lit. d) şi art. 188 alin. (3) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 34/2006.

Se învederează ca cerinţa a fost formulată în corelare directă cu obiectul

contractului, respectiv atribuţiile/responsabilităţile expertului. Având în vedere

obiectul procedurii de achiziţie, şi anume "Elaborare programe de training pentru

prevenţie şi intervenţie în situaţii de urgenţă, servicii de studii şi analize şi achiziţie de

software specific‖, precum şi rolul şi responsabilităţile expertului în cadrul contractului

de prestări servicii se impunea cerinţa privind specializarea expertului de instruire în

domeniul pedagogie şi/sau sociologie. Astfel, reclamantul menționează ca rolul

acestui expert impunea necesitatea instruirii personalului în domeniul realizării de

sondaje de opinie, a graficelor ce reprezintă răspunsurile oamenilor la un chestionar

etc. Studiile în domeniul pedagogiei/sociologiei erau cerinţe minime necesare în

Pagină 35 din 66

vederea realizării contractului prin consolidarea şi dezvoltarea profesionalismului

analizei şi comunicării, îngemănarea cunoaşterii cu modul de implicare a acestei

cunoaşteri în construcţia proiectului, dezvoltarea cât mai sistematică şi critică a

acestui tip de proiect.

Necesitatea acestui expert în cadrul echipei de implementare a contractului nu

poate fi minimizată, acest expert fiind cel responsabil de organizarea, coordonarea şi

supervizarea cursurilor de instruire. De asemenea, se arata ca acesta este

responsabil de întocmirea listelor cursanţilor, planificarea cursurilor, documentarea

lor, supervizarea completitudinii conţinutului şi organizarea efectivă a acestora.

Se mai arată că trebuie avut în vedere faptul că Autoritatea contractantă a

acţionat cu respectarea întrutotul a legislaţiei incidente, fapt confirmat de ANRMAP

de jure prin aplicarea Art. 331 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006):

(1)Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice

evaluează, înainte de transmiterea spre publicare a invitaţiei de participare/anunţului

de participare, conformitatea cu legislaţia aplicabilă în domeniul achiziţiilor publice a

documentaţiei de atribuire aferente contractelor de achiziţie publică care intră sub

incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, fără ca această evaluare să

aibă în vedere caietul de sarcini sau documentaţia descriptivă, după caz.

(2)în termen de maximum 10 zile de la data primirii documentaţiei în SEAP,

Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice:

a)emite autorităţii contractante acceptul în vederea Iniţierii procedurii de

atribuire; sau

b)informează autoritatea contractantă asupra neconformităţilor constatate la

nivelul documentaţiei de atribuire şi a motivului pentru care acestea nu sunt în

concordanţă cu prevederile legale privind achiziţiile publice.

(21)Documentaţia de atribuire retransmisă de autoritatea contractantă ca

urmare a incidenţei prevederilor alin. (2) lit. b) este evaluată de către Autoritatea

Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice în termen de

maximum 3 zile de la data repostării acesteia în SEAP."

Se menţionează de asemenea că de la publicarea anunţului de participare pe

SEAP procedura a fost monitorizată şi verificată de UCVAP/CVAP care a luat la

cunoştinţă şi a verificat documentaţia de atribuire, toate solicitările de clarificări şi

răspunsurile la acestea ale autorităţii contractante, şi a participat împreună cu

comisia de evaluare la toate fazele evaluării ofertelor, semnând pe procesele verbale

de evaluare şi pe raportul de atribuire cu menţiunea „fără observaţii‖. Dacă pe

parcursul exercitării atribuţiilor, reprezentanţii UCVAP/CVAP ar fi constatat nereguli

sau abateri de la legislaţia în vigoare, ar fi sesizat autoritatea contractantă pe baza

unor note de constatare.

Orice operator economic care se simţea lezat, putea uza de dreptul instituit

prin art. 2562 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, cu modificările şi

completările ulterioare în vederea anulării actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins

ori a interesului legitim.

Faptul că Autoritatea Contractantă nu a primit nicio contestaţie care să vizeze

Documentaţia de Atribuire reprezintă o confirmare în plus, atât asupra faptului că

Pagină 36 din 66

procedura de atribuire respecta atât principiile care guvernează domeniul achiziţiilor

publice statuate în art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului 34/2006 cu

modificările şi completările ulterioare, prevederile art. 178, respectiv 179 din acelaşi

act normativ, cât şi asupra faptului că, în fapt, nu au existat operatori economici

lezaţi.

Mai mult, se arata ca prin fişa de date a achiziţiei a fost solicitat un număr

minim de 6 experţi în diverse domenii, pentru îndeplinirea contractului, fără a fi limitat

numărul acestora.

Se mai susţine că împotriva Notei iniţiale de constatare a neregulilor nr.

352/P/12.02.2015, Judeţul Timiş a formulat contestaţie care a fost soluţionată prin

Decizia nr.12 din 12.06.2015 a MDRAP-DDCA prin care s-a dispus desfiinţarea

acestei note de constatare şi emiterea altei note conform motivărilor din Decizia

nr.12/12.06.2015. Astfel, a fost emisă Nota de constatare nr. 1386-P din data de

19.06.2015. După cum se poate observa, de la data finalizării activităţii de verificare

până la data emiterii Notei de constatare nr. 1386-P, au trecut mai mult de 90 de zile,

termen prevăzut în mod expres în art. 21 alin. (23) din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 66/2011.

Rezultă faptul că Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerii

procentuale nr. 1386-P/19.06.2015 a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 21

alin.(23) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, potrivit cărora

"Termenul maxim de efectuare a verificării si de emitere a proceselor-verbale de

constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare este de 90 de zile de la

data finalizării activităţii de organizare a verificării...".

Potrivit art. 2 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011

"Notei de constatare a neregulilor şi de aplicare a corecţiilor financiare i se aplică

toate prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă aplicabile procesului-verbal de

constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare."

Prin urmare, este evident că pentru emiterea unui nou titlu de creanţă este

necesar a se respecta întocmai dispoziţiile art. 1 din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 66/2011, inclusiv termenul în care poate fi emis titlul de creanţă,

neexistând nicio derogare prevăzută de lege în acest sens. Mai mult, potrivit art. 60

alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 "neemiterea

procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, în

termenul prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă" constituie abatere de la

aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011.

Din toate cele mai sus menţionate rezultă faptul că structura de control

competentă nu mai era în termenul legal pentru întocmirea unui nou titlu de creanţă.

În consecinţă, se arată că acest titlu de creanţă este nul, fiind emis cu

încălcarea prevederilor legale în vigoare.

Pentru toate aceste motive, reclamantul solicită admiterea cererii de chemare

în judecată, anularea parţială a Deciziei nr.12/12.06.2015, respectiv punctul 2 al

acesteia, precum şi anularea titlului de creanţă subsecvent deciziei menţionate,

constând în Nota de constatare a abaterii şi a reducerilor procentuale nr. 1386-

Pagină 37 din 66

P/19.06.2015, prin care s-a stabilit corecţia financiară de reducere cu 5% a

cheltuielilor aferente Contractului de servicii nr. 12982/17.10.2014 .

În drept, invocă prevederile: Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011-

privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi

utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora;

Legii nr. 554/2004 - a contenciosului administrativ; Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a

contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de

servicii; HG nr. 925/2006- pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor

referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 34/2006; Hotărârea Guvernului nr. 519/2014 - privind stabilirea ratelor

aferente reducerilor procentuale/corecţiilor financiare aplicabile pentru abaterile

prevăzute în anexa la Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, Hotărârea

Guvernului nr. 875 din 31 august 2011(actualizată) pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în

obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale

aferente acestora.

Prin întâmpinare pârâtul MDRAP – DDCA a solicitat respingerea acţiunii

formulate de Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Timiş (UATJ Timiş), ca

neîntemeiată.

În considerente se arată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul

UATJ Timiş a solicitat, în contradictoriu cu instituţia pârâtă anularea punctului nr.2 al

deciziei nr.12/12.06.2015 şi a actului subsecvent emis în baza acestei decizii,

respectiv Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.

1386-P/19.06.2015.

În fapt, instituţia pârâtă, prin Direcţia pentru Dezvoltarea Capacităţii

Administrativă a emis iniţial Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor

procentuale nr. 352-P/12.02.2015 prin care a reţinut următoarele:

Reclamanta, în calitate de autoritate contractantă, a inclus în fişa de date a

achiziţiei, cerinţe de calificare restrictive privind situaţia economico-financiară şi/sau

capacitatea tehnică şi profesională, având în vedere că s-a solicitat ofertanţilor:

1.să susţină o sesiune demonstrativă cu privire la conformitatea aplicaţiei

informatice, sesiune susţinută ta un termen de 3 zile lucrătoare de la data deschiderii

ofertelor. S-a apreciat că solicitarea susţinerii unei demonstraţii tehnice, pentru

aplicaţia informatică cerută, cuprinzând „portal extern, portal intern, soluţia de captură

şi arhivare COTS şi management al riscurilor", presupune un efort nejustificat pentru

operatorii economici participanţi la procedura.

2.pentru personalul propus de operatorul economic: un specialist Dezvoltare

Programe de Training, având studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în

domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei şi minim 3 ani experienţă de instruire adulţi,

prin Nota justificativă privind cerinţele minime de calificare şi selecţie înregistrată cu

nr. 6087/22.05.2014, autoritatea contractantă nu a justificat suficient cerinţa prin care

solicită agenţilor economici ca specialistul în Dezvoltare Programe de Training să

Pagină 38 din 66

prezinte studii universitare absolvite cu diplomă în domeniul pedologiei şi/sau

sociologiei, în condiţiile în care ofertantul câştigător trebuia să livreze 4 programe de

training, formatorul nefiind cel care le elaborează.

S-a apreciat astfel că autoritatea contractantă a restricţionat dreptul de a

participa ta procedură al operatorilor economici ai căror experţi, deşi ar fi fost

absolvenţi ai modulului de pedagogie (orice cadru didactic calificat, din învăţământul

preuniversitar şi superior) sau absolvenţi ai cursului de formator autorizat ANC sau al

oricărui alt curs echivalent din UE, nu ar fi putut depune oferta, deoarece nu erau

absolvenţi de studii superioare în domeniul pedagogiei/sociologiei.

Se menționează ca faptele mai sus menţionate reprezintă încălcări ale

prevederilor art.2, art.178 alin. (2), art.179 alin. (2) şi ale art.188 alin. (2) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, pentru care sunt incidente

prevederile pct. 9 litera A Partea 1 din Anexa la Hotărârea Guvernului nr. 519/2014 -

sens în care, echipa de control din cadrul instituţiei pârâte a aplicat o corecţie

financiară de 25% din valoarea contractului servicii de studii şi analize, a serviciilor

de elaborare program de training şi intervenţie în situaţii de urgenţă şi de software

specific nr. 12982/17.10.2014, încheiat între UAT Judeţul Timiş şi Asocierea SC R. I.

S. C. SRL, SC E. F. I. SRL, SC F. S. SRL.

Împotriva acestei note de constatare, reclamanta a formulat contestaţie

administrativă, soluţionată prin Decizia nr.12/12.06.2015, prin care s-au dispus

următoarele: "Admiterea punctului 1 al contestaţiei formulate de către Unitatea

Administrativ Teritorială Judeţul Timiş, cu sediul în municipiul Timişoara, B-dul

Revoluţiei din 1989 nr. 17, judeţul Timiş, prin reprezentant legal preşedinte T.B.,

împotriva Notei de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.

352-P/12.02.2015 emisă de către Direcţia pentru Dezvoltarea Capacităţii

Administrative din cadrul MDRAP, la proiectul cod SM/S 22693 cu titlul „Creşterea

capacităţii de management printr-o mai bună comunicare în cadrul Comitetului pentru

situaţii de Urgenţă. Respingerea punctului 2 al contestaţiei ca fiind neîntemeiat‖.

Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că Nota de constatare

nr.352/12.02.2015 a fost revocată pe cale administrativă, ţinând cont de prevederile

deciziei de soluţionare a contestaţiei mai sus menţionată, echipa de control a emis un

nou act prin care s-a stabilit o corecţie financiară de 5% din valoarea contractului de

servicii nr.12982/17.10.2014, respectiv Nota de constatare nr.1386-P/19.06.2015.

Astfel arată pârâtul, un prim aspect este faptul că acţiunea reclamantului este

inadmisibilă întrucât nu a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de

dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrative.

Astfel, Nota de constatare nr.1386-P/19.06.2015 este un act administrativ care

se supune controlului judecătoresc reglementat de prevederile legii contenciosului

administrativ, lege care instituie procedura prealabilă administrativă ca o condiţie

obligatorie de exercitare a dreptului la acţiune, anterior introducerii acesteia la

instanţa de contencios administrativ.

Neîndeplinirea acestei condiţii la termenele şi condiţiile prevăzute de lege

atrage inadmisibilitatea acţiunii.

Pagină 39 din 66

Întrucât această dovadă a îndeplinirii plângerii prealabile impuse de legiuitor

nu a fost ataşată cererii de chemare în judecată şi nici nu există în evidenţele

instituţiei pârâte înregistrată o contestaţie împotriva Notei de constatare nr.1386-

P/19.06.2015, se apreciază că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă

pentru lipsa plângerii prealabile.

În ceea ce priveşte criticile de fond ale reclamantei, pârâtul învederează

instanţei de judecată următoarele:

Prin Nota de constatare nr.1386-P/19.06.2015, reclamantei i s-a aplicat o

reducere procentuală de 5% din valoarea contractului de servicii nr.

12982/17.10.2014, echipa de control reţinând următoarele:

„pentru personalul propus de operatorul economic: un specialist Dezvoltare

Programe de Training, având studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în

domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei şi minim 3 ani experienţă de instruire adulţi,

prin Nota justificativă privind cerinţele minime de calificare şi selecţie înregistrată cu

nr. 6087/22.05.2014, autoritatea contractantă nu justifică suficient cerinţa prin care

solicită agenţilor economici ca specialistul în Dezvoltare Programe de Training să

prezinte studii universitare absolvite cu diplomă în domeniul pedagogiei şi sau

sociologiei, în condiţiile în care ofertantul câştigător trebuia sa livreze 4 programe de

training, formatorul nefiind cel care le elaborează.

Se solicită prezentarea curiculei cursului, tematicii şi modului de prezentare,

pentru următoarele teme:

- Managementul riscurilor şi al incertitudinilor;

- Procesul decizional în situaţii de urgenţă;

- Proceduri de comunicare în situaţii de criză;

- Standarde operaţionale naţionale şi internaţionale în domeniul situaţilor de

urgenţă.

Prin caietul de sarcini, autoritatea contractantă menţionează la pag. 16 (Ut. G -

Traineri), faptul că "prestatorul va asigura formatori cu expertiză relevantă atât ca

formatori cât şi în domeniul formării‖, iar în anunţul de participare se limitează aria de

expertiză doar la persoanele cu studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în

domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei.

Se apreciază că autoritatea contractantă a restricţionat dreptul de a participa

la procedură al operatorilor economici ai căror experţi, deşi ar fi fost absolvenţi ai

modulului de pedagogie (orice cadru didactic calificat, din învăţământul preuniversitar

şi superior) sau absolvenţi ai cursului de formator autorizat ANC sau al oricărui alt

curs echivalent din UE, nu ar fi putut depune oferta, deoarece nu erau absolvenţi de

studii superioare în domeniul pedagogiei/sociologiei.‖

Referitor la legalitatea acestor criterii de calificare aferente specialistului

dezvoltare programe de training, pârâtul învederează următoarele:

Reclamantul a solicitat, conform Fişei de date a achiziţiei, secţiunea III.2.3.a)

Capacitatea tehnică şi/sau profesională, punctul 5.5 „Un specialist Dezvoltare

Programe de Training‖şi îndeplinirea, de către acesta, a următoarelor cerinţe minime

de calificare: „Studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în domeniul pedagogiei

şi/sau sociologiei. Minim 3 ani experienţă de instruire adulţi.‖

Pagină 40 din 66

Se arata ca Nota justificativă nr. 6087/22.05.2014 privind cerinţele minime de

calificare şi selecţie stipulează pentru expertul solicitat următoarele: „Specialistul în

Dezvoltare Programe de training cu cerinţele de diplomă/licenţă în domeniul

pedagogiei şi/sau sociologiei, precum şi de 3 ani experienţă instruire adulţi este

necesar pentru activităţile de instruire a celor 50 de funcţionari publici. Acesta trebuie

să instruiască în domeniile menţionate 5 grupe a câte 10 participanţi pe o durată de 8

zile, şi să utilizeze metode de instruire precum prezentări, discuţii facilitate,

brainstorming, simulări, exerciţii, aplicaţii practice, etc. + activităţi ce necesită

calificările şi experienţa cerută în Fişa de Date.‖

În conformitate cu prevederile art. 176 din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 34/2006 se permite Autorităţii contractante să introducă, în documentaţia de

atribuire, doar criterii de calificare şi selecţie referitoare la:

a)situaţia personală a candidatului sau ofertantului;

b)capacitatea de exercitare a activităţii profesionale;

c)situaţia economică şi financiară;

d)capacitatea tehnică şi/sau profesională;

e)standarde de asigurare a calităţii; standarde de protecţie a mediului, în

cazurile prevăzute la art. 188 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) lit. e).

Se menționează ca art. 8 din Hotărârea Guvernului nr.925/2006 prevede:

„(1) Autoritatea contractantă nu are dreptul de a restricţiona participarea la

procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică prin introducerea unor

cerinţe minime de calificare, care:

a) nu prezintă relevanţă în raport cu natura şi complexitatea contractului de

achiziţie publică ce urmează să fie atribuit;

b) sunt disproporţionate în raport cu natura şi complexitatea contractului de

achiziţie publică ce urmează să fie atribuit.

(2) Atunci când impune cerinţe minime de calificare referitoare la situaţia

economică şi financiară ori la capacitatea tehnică şi/sau profesională, astfel cum este

prevăzut la art. 178 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, autoritatea contractantă

trebuie să fie în măsură să motiveze aceste cerinţe, elaborând în acest sens o notă

justificativă care se ataşează la dosarul achiziţiei‖.

Scopul îndeplinirii de către operatorii economici a unor cerinţe de calificare

este de a demonstra potenţialul tehnic, financiar şi organizatoric al acestora, potenţial

care trebuie să reflecte posibilitatea concretă de a realiza un anumit contract de

achiziţie publică şi capacitatea de a rezolva eventualele dificultăţi legate de

îndeplinirea acestuia.

Potrivit legislaţiei privind achiziţiile publice, atunci când se impun cerinţe

minime de calificare, autoritatea contractantă trebuie să motiveze introducerea

acestor cerinţe, printr-o notă justificativă, care trebuie să cuprindă o detaliere

temeinică a motivelor care au stat la baza acestor cerinţe minime, deoarece alegerea

acestei soluţii reprezintă o situaţie de excepţie şi nu o regulă.

Caietul de sarcini, precum şi Nota justificativă privind alegerea criteriilor de

calificare, aferente procedurii verificate, nu prezintă nicio justificare pentru solicitarea

Pagină 41 din 66

ca expertul să deţină „diplomă!licenţă în domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei‖,

cuprinzând doar forma cerinţei aşa cum se regăseşte în Fişa de date a achiziţiei.

Chiar dacă prin Caietul de sarcini, conform activităţii 2. Instruire, se prevede

atât dezvoltarea de programe de training pentru funcţionarii angajaţi în activităţi de

prevenţie şi intervenţie în situaţii de urgenţă, fiind identificate ca principale livrabile 4

programe de training, cât şi conţinutul programului de formare şi formatul acestuia,

Autoritatea contractantă nu a justificat necesitatea ca expertul solicitat să deţină doar

"diplomă licenţă în domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei‖, excluzând de la

procedura de atribuire experţii care, având experienţa solicitată de 3 ani în instruire

adulţi, nu puteau îndeplini solicitarea demonstrării studiilor, fiind absolvenţi de alte

specialităţi decât pedagogia şi/sau sociologia.

Astfel, se menționează ca specializarea în pedagogie şi/sau sociologie

reprezintă o cerinţă restrictivă, care nu se corelează cu experienţa specifică solicitată

de 3 ani în instruire adulţi, experienţă care asigura Autoritatea contractantă că

respectivul expert poate duce la bun sfârşit contractul/instruirea/livrarea de programe

de training.

Se arata ca legislaţia aplicabilă în materia achiziţiilor publice prevede că

Autoritatea contractantă avea dreptul de a solicita operatorilor economici să facă

dovada capacităţii tehnice şi/sau profesionale, scop în care putea fixa în mod liber,

dar nu discreţionar, cerinţele minime de calificare pentru operatorii economici

participanţi la procedura de atribuire în vederea încheierii contractului, esenţial fiind

ca prin stabilirea cerinţelor minime să nu se conducă la restricţionarea participării la

procedura de atribuire.

In ceea ce priveşte faptul că documentaţia de atribuire a fost acceptată spre

publicare de ANRMAP, pârâtul învederează următoarele:

Legislaţia incidenţă privind atribuirea contractelor de achiziţie publică

statuează faptul că Autoritatea contractantă este singura responsabilă pentru

întocmirea documentaţiei de atribuire precum şi pentru legalitatea procedurii de

atribuire. Autoritatea contractantă este şi trebuie să fie în măsură să-şi fundamenteze

necesitatea şi oportunitatea achiziţiilor ce urmează a le desfăşura şi, în consecinţă,

să întocmească documentaţia respectând normele legale în vigoare, pentru

conformitatea cu acestea.

Reclamantul, la data întocmirii documentaţiei de atribuire, precum şi pe

întreaga durată a procedurii de atribuire, trebuie să se raporteze la prevederile

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, Hotărârii Guvernului nr. 925/2006,

reprezentând legislaţia specifică în materie de achiziţii publice.

În ceea ce priveşte dreptul Autorităţii de management de a stabili dacă o

anumită prevedere cuprinsă în documentaţia de atribuire încalcă legislaţia naţională

sau comunitară privind achiziţiile publice, acesta este conferit de Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea

neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor

publice naţionale aferente acestora, coroborat cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.

457/2008 privind cadrul instituţional de coordonare şi de gestionare a instrumentelor

structurale.

Pagină 42 din 66

În conformitate cu prevederile art. 7 pct. 20 din Hotărârea Guvernului nr.

457/2008 Autoritatea de management „asigură prevenirea neregulilor, identifică

neregulile, constată creanţele bugetare şi asigură recuperarea sumelor rezultate din

nereguli, în limita competenţelor‖.

Cap. II1 din Hotărârea Guvernului nr. 457/2008 - Mecanismul de verificare a

respectării normelor privind achiziţiile publice în cadrul proiectelor finanţate din

instrumente structurale, introdus prin Hotărârea Guvernului nr. 802/2011, de la data

de 9 august 2011, stabileşte modalitatea în care autoritatea de management

realizează verificarea respectării normelor privind achiziţiile publice.

Astfel, prin art. 324 din Hotărârea Guvernului nr. 457/2008, completată şi

modificată, se stipulează: „(1) În cazul în care autoritatea de management consideră

că au existat încălcări ale legislaţiei comunitare sau naţionale privind achiziţiile

publice, aceasta stabileşte şi aplică corecţii financiare, în condiţiile Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea

neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor

publice naţionale aferente acestora.

(2) În exercitarea atribuţiei prevăzute la alin. (1), autoritatea de management

nu este condiţionată în luarea deciziilor de activităţile desfăşurate de ANRMAP şi

UCVAP potrivit dispoziţiilor art. 322 şi 323.‖

Pârâtul solicită a se reţine astfel, dreptul autorităţii de management de a stabili

încălcări ale legislaţiei comunitare şi/sau naţionale privind achiziţiile publice indiferent

de deciziile ANRMAP şi UCVAP adoptate în verificarea documentaţiei de atribuire,

conform reglementărilor după care aceasta funcţionează.

Astfel, ideea că documentaţia de atribuire a fost acceptată de către ANRMAP

şi a fost publicată în SEAP fără modificări, nu transformă într-un fapt legal o încălcare

a prevederilor legale în materie de achiziţii publice, beneficiarul fiind singurul

responsabil de nerespectarea condiţiilor legale în materie de achiziţii publice.

De asemenea, nu exonerează autoritatea contractantă de răspundere în cazul

constatării unei abateri, beneficiarul fiind singurul răspunzător pentru conformitatea

procedurii.

Mai mult decât atât, dispoziţiile legale menţionate mai sus nu constituie,

potrivit clauzelor contractului de finanţare, cauze legale sau contractuale de

excludere a răspunderii autorităţii contractante în cazul în care ANRMAP a ajuns la

concluzia că verificarea efectuată de către această autoritate nu a constatat

neregulile descoperite ulterior de către autoritatea de management, astfel încât, în

prezenta speţă, subzistă răspunderea beneficiarului pentru constatarea unor astfel

de nereguli în desfăşurarea procedurii de achiziţie publică, răspundere concretizată

prin emiterea de către Autoritatea de management a notei de constatare care

constituie obiect al prezentei contestaţii, indiferent daca la procedură au fost depuse

contestaţii.

Pârâtul solicită a se lua act de faptul că verificările efectuate de către

ANRMAP în temeiul dispoziţiilor legale mai sus menţionate nu au determinat

imposibilitatea efectuării verificărilor de către Autoritatea de management, în temeiul

contractului de finanţare şi a legislaţiei incidente, ci constituie exclusiv un control

Pagină 43 din 66

iniţial general al documentaţiei de atribuire care nu poate avea un caracter irevocabil

faţă de autoritatea finanţatoare.

În ceea ce priveşte dreptul Autorităţii de management de a stabili dacă o

anumită prevedere cuprinsă în documentaţia de atribuire încalcă legislaţia naţională

sau comunitară privind achiziţiile publice, pârâtul învederează instanţei de judecată

faptul că acesta este conferit de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011

privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi

utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora,

coroborat cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 457/2008 privind cadrul instituţional

de coordonare şi de gestionare a instrumentelor structurale.

Referitor la susţinerea reclamantei în sensul că operatorii economici nu au

formulat contestaţii cu privire la documentaţia de atribuire, pârâtul învederează

instanţei de judecată faptul că acestea nu pot constitui motive de

nelegalitate/netemeinicie ale actelor administrative contestate prin raportare la

dispoziţiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 care reglementează

activitatea autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor europene de

verificare a respectării legislaţiei privind achiziţiile publice, activitate ce nu este

condiţionată de eventuale contestaţii depuse de participanţii la procedură.

În concluzie, reclamanta nu a justificat necesitatea introducerii cerinţelor

prevăzute în secţiunea III.2.3.a), punctul 5.5 din Fişa de date a achiziţiei, astfel cum

sunt prezentate anterior, restricţionând participarea operatorilor economici la

procedura de atribuire a contractului de servicii prin introducerea de cerinţe

restrictive.

Faţă de toate aceste motive, pârâtul solicită respingerea acţiunii formulate de

UATJ Timiş, în principal, ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile, iar în

subsidiar, ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii ca legale a Deciziei

nr.12/12.06.2015 şi a Notei de constatare nr.1386-P/19.06.2015 emise de instituţia

pârâtă.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 205 alin. (2) coroborate cu art.490 C.pr.civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:

Ca urmare a controlului efectuat de către reprezentații structurii de control din

cadrul paratului cu privire la proiectul „Creșterea capacitații de management printr-o

mai buna comunicare in cadrul Comitetului pentru situații de urgenta‖, finanțat prin

programul operațional „Creșterea capacitații administrative‖ şi parțial din bugetul

județului Timiș, a fost emisa Nota de constatare a neregulilor si de stabilire a

reducerilor procentuale nr. 352 P/12.02.2015 prin care s-a stabilit corecția financiara

de reducere cu 25% a cheltuielilor aferente Contractului de servicii nr.

12982/17.10.2014.

Împotriva acestei Note reclamantul a formulat contestație care a fost

soluționata prin Decizia nr. 12/12.06.2015, decizie prin care a fost admis punctul 1

din contestației referitor la încălcarea principiului proporţionalităţii potrivit art. 178 si

179 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 si a fost respins punctul 2 al

acesteia, constatându-se încălcarea art. 178 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 34/2006 prin modalitatea de formulare a cerințelor de calificare

Pagină 44 din 66

aferente specialistului dezvoltare programe training şi s-a dispus emiterea unei noi

Note de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale care să ţină

seama de constatările din decizia anterior menționata.

Prin prezenta cerere de chemare in judecata reclamantul contestă atât decizia

nr.12/12.06.2015, cât şi Nota emisa ca urmare a acestei decizii, şi anume Nota de

constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.1386-P/19.06.2015.

Fața de prevederile art. 284 din noul Cod de procedura civila, Curtea va

analiza cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a neformulării de

către reclamant a contestației pe cale administrativa împotriva Notei de constatare a

abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr. 1386-P/19.06.2015, excepție

invocată de către pârât prin întâmpinarea de la dosar.

Curtea constata că această excepție este neîntemeiată, urmând să o

respingă.

Astfel, Curtea constată că, prin decizia nr.12/12.06.2015 a fost soluționată

tocmai contestația formulată de către reclamantă în procedura prealabilă

administrativă împotriva Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a reducerilor

procentuale nr.352 P/12.02.2015 iar Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a

reducerilor procentuale nr.1386-P/19.06.2015 a fost emisa în baza punctului 2 al

Deciziei anterior menționate.

Prin urmare, Curtea constata că Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a

reducerilor procentuale nr.1386-P/19.06.2015 este o consecința a emiterii Deciziei

12/12.06.2015 iar reclamantul a solicitat anularea şi a acestei note tocmai ca urmare

a anularii Deciziei în temeiul căreia a fost întocmita.

În ceea ce privește fondul litigiului, Curtea constată că între reclamant, în

calitate de beneficiar şi paratul Ministerul Administrației şi internelor-direcția pentru

Dezvoltarea Capacitații Administrative s-a perfectat contractul de finanțare privind

acordarea finanțării nerambursabile de către Autoritatea de Management pentru

implementarea proiectului intitulat „Creșterea capacitații de management printr-o mai

buna comunicare în cadrul Comitetului județean pentru Situații de Urgenta‖.

Curtea retine că în cadrul acestui proiect reclamantul, în calitate de autoritate

contractanta, a organizat procedura de achiziție având ca obiect achiziționarea de

servicii de elaborare programe de training pentru prevenție şi intervenție în situații de

urgenta, servicii de studii şi analize şi achiziție de software specific în cadrul

programului „Creșterea capacitații de management printr-o mai buna comunicare în

cadrul Comitetului pentru situații de urgenta‖.

Ca urmare a derulării acestei proceduri de achiziție, a fost perfectat contractul

de servicii nr.12.982/17.10.2014(dosar fond).

Parata a reținut că reclamantul a stabilit în fişa de date a achiziției cerințe de

calificare restrictive privind situație economico-financiara şi/sau capacitatea tehnica şi

profesională, solicitând ofertanților următoarele :

1.să susţină o sesiune demonstrativă cu privire la conformitatea aplicaţiei

informatice, sesiune susţinută la un termen de 3 zile lucrătoare de la data deschiderii

ofertelor. S-a apreciat că solicitarea susţinerii unei demonstraţii tehnice, pentru

aplicaţia informatică cerută, cuprinzând „portal extern, portal intern, soluţia de captură

Pagină 45 din 66

şi arhivare COTS şi management al riscurilor‖, presupune un efort nejustificat pentru

operatorii economici participanţi la procedura.

2.pentru personalul propus de operatorul economic: un specialist Dezvoltare

Programe de Training, având studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în

domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei şi minim 3 ani experienţă de instruire adulţi,

prin Nota justificativă privind cerinţele minime de calificare şi selecţie înregistrată cu

nr. 6087/22.05.2014, autoritatea contractantă nu a justificat suficient cerinţa prin care

solicită agenţilor economici ca specialistul în Dezvoltare Programe de Training să

prezinte studii universitare absolvite cu diplomă în domeniul pedologiei şi/sau

sociologiei, în condiţiile în care ofertantul câştigător trebuia să livreze 4 programe de

training, formatorul nefiind cel care le elaborează.

S-a apreciat de către parata ca prin aceste cerințe autoritatea contractanta a

încălcat prevederile art. 2, art. 178 si art. 179 din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 34/2006, restricționând dreptul de a participa la procedura al operatorilor

economici ai căror experți ar fi fost absolvenți ai modului de pedagogie(orice cadru

didactic calificat, din învățământul preuniversitar sau superior) sau absolvenți ai

cursului de formator autorizat ANC sau al oricărui alt curs echivalent din UE.

Astfel a fost întocmita Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a

reducerilor procentuale nr.352 P/12.02.2015 prin care s-a stabilit corecția financiara

de reducere cu 25% a cheltuielilor aferente Contractului de servicii

nr.12982/17.10.2014.

Împotriva acestei Note reclamantul a formulat contestație care a fost

soluționata prin Decizia nr.12/12.06.2015, decizie prin care a fost admis punctul 1 din

contestației referitor la încălcarea principiului proporționalității potrivit art. 178 si 179

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 si a fost respins punctul 2 al

acesteia, constatându-se încălcarea art. 178 alin. (2) din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr.34/2006 prin modalitatea de formulare a cerințelor de calificare

aferente specialistului dezvoltare programe training şi s-a dispus emiterea unei noi

Note de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale care să ţină

seama de constatările din decizia anterior menționata.

Prin urmare, având in vedere ca Nota de constatare 352 P/12.02.2015 a fost

revocata pe cale administrativa, ținând seama de considerentele deciziei

nr.12/12.06.2015, a fost emisa Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a

reducerilor procentuale nr.1386-P/19.06.2015.

Prin aceasta din urma Nota reclamantului i-a fost aplicata o reducere

procentuala de 5% din valoarea contractului de servicii nr. 12982/17.10.2014,

reținându-se, în esența, ca autoritatea contractantă nu justifică suficient cerința prin

care impune agenților economici ca specialistul în Dezvoltare Programe de Training

să prezinte studii universitare absolvite cu diploma în domeniul pedagogiei şi/sau

sociologiei în condițiile în care ofertantul câștigător trebuia să livreze 4 programe de

training, formatorul nefiind cel care le elaborează.

Fata de aceste aspecte reținute de către parat în actele contestate, Curtea

constata că intr-adevăr, în fişa de date a achiziției, secțiunea a III.2.3. a) -

capacitatea tehnica şi/sau profesională, punctul 5.5 un specialist Dezvoltare

Pagină 46 din 66

Programe Training, autoritatea contractanta a impus îndeplinirea de către acest

specialist a următoarelor cerințe de calificare, şi anume : „studii universitare absolvite

cu diploma/licența în domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei ; minim 3 ani experiența

de instruire adulți‖.

În acord cu dispozițiile art. 176 din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr.34/2006 „autoritatea contractantă are dreptul de a aplica criterii de calificare și

selecție referitoare numai la:

a) situația personală a candidatului sau ofertantului;

b) capacitatea de exercitare a activității profesionale;

c) situația economică și financiară;

d) capacitatea tehnică și/sau profesională;

e) standarde de asigurare a calității;

f) standarde de protecție a mediului, în cazurile prevăzute la art. 188 alin.

(2) lit. f) și alin. (3) lit. e)‖.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (1) din același act normativ „pentru

aplicarea criteriilor de natura celor prevăzute la art. 176 lit. c) şi d), autoritatea

contractantă are obligaţia de a preciza în cadrul anunţului de participare cerinţele

minime pe care ofertanţii/candidaţii trebuie să le îndeplinească pentru a fi consideraţi

calificaţi, conform prevederilor paragrafelor 4 şi 5 din prezenta secţiune" iar prin . (2)

al aceluiaşi articol se stipulează că: „autoritatea contractantă nu are dreptul de a

solicita îndeplinirea unor cerinţe minime referitoare la situaţia economică şi financiară

şi/sau la capacitatea tehnică şi profesională, care ar conduce la restricţionarea

participării la procedura de atribuire.‖

În concordanţă cu prevederile art. 179 din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 34/2006, „autoritatea contractantă are obligaţia de a respecta principiul

proporţionalităţii atunci când stabileşte criteriile de calificare şi selecţie, iar aceste

criterii trebuie să aibă o legătură concretă cu obiectul contractului care urmează a fi

atribuit. În acest sens, nivelul cerinţelor minime solicitate prin documentaţia de

atribuire, precum şi documentele care probează îndeplinirea unor astfel de cerinţe

trebuie să se limiteze numai la cele strict necesare pentru a se asigura îndeplinirea în

condiţii optime a contractului respectiv, luând în considerare exigenţele specifice

impuse de valoarea, natura şi complexitatea acestuia."

Articolul 188 alin. (2) lit. a), c) şi d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

34/2006, prevede că, „în cazul aplicării unei proceduri pentru atribuirea unui contract

de servicii, în scopul verificării capacităţii tehnice şi/sau profesionale a

ofertanţilor/candidaţilor, autoritatea contractantă are dreptul de a le solicita acestora,

în funcţie de specificul, de volumul şi de complexitatea serviciilor ce urmează să fie

prestate şi numai în măsura în care aceste informaţii sunt relevante pentru

îndeplinirea contractului, următoarele:

a) o listă a principalelor servicii prestate în ultimii 3 ani, conţinând valori,

perioade de prestare, beneficiari, indiferent dacă aceştia din urmă sunt autorităţi

contractante sau clienţi privaţi.

Pagină 47 din 66

c) informaţii referitoare la personalul/organismul tehnic de specialitate de care

dispune sau al cărui angajament de participare a fost obţinut de către

candidat/ofertant, în special pentru asigurarea controlului calităţii;

d) informaţii referitoare la studiile, pregătirea profesională şi calificarea

personalului de conducere, precum şi ale persoanelor responsabile pentru

îndeplinirea contractului de servicii‖.

In acord cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 „

Atunci când impune cerinţe minime de calificare referitoare la situaţia economică şi

financiară ori la capacitatea tehnică şi/sau profesională, astfel cum este prevăzut la

art. 178 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, autoritatea contractantă

trebuie să fie în măsură să motiveze aceste cerinţe, elaborând în acest sens o notă

justificativă care se ataşează la dosarul achiziţiei‖.

Rezulta, așadar, din aceste prevederi legale enunțate, ca în ipoteza în care

sunt impuse cerințe minime de calificare, autoritatea contractantă are obligația de a

le motiva printr-o nota justificativă, care trebuie să cuprindă o detaliere a motivelor

care au stat la baza acestor cerințe minime.

Nota justificativa nr. 6087/22.05.2014 privind cerințele minime de calificare şi

selecție stipulează pentru expertul anterior menționat următoarele : „Specialistul în

Dezvoltare Programe training cu cerințele diplomă/licență în domeniul pedagogiei

şi/sau sociologiei ; minim 3 ani experiența de instruire adulți este necesar pentru

activităţile de instruire a celor 50 de funcționari publici. Acesta trebuie să instruiască

în domeniile menționate 5 grupe a cate 10 participanți pe o durata de 8 zile şi să

utilizeze metode de instruire, precum prezentări, discuții facilitate, brainstorming,

simulări, exerciții, aplicații practice etc., activităţi ce necesita calificările şi experiența

ceruta în fişa de date a achiziției‖.

Justificările prezentate în Nota justificativa, anterior menționate, au fost reluate

de către reclamant în cererea de chemare în judecata, unde mai precizează ca

aceste cerințe sunt necesare întrucât rolul expertului impunea necesitatea instruirii

personalului în domeniul realizării de sondaje de opinie, a graficelor ce reprezintă

răspunsurile oamenilor la un chestionar, etc. Se arata că necesitatea existentei

acestui expert este justificata, rolul sau fiind acela de a fi responsabil de organizarea,

coordonarea şi supervizarea cursanților, planificarea cursurilor, documentarea lor.

Reclamantul arata ca a respectat legislația achizițiilor publice, procedura fiind

monitorizata şi verificată de UCVAP/CVAP. De asemenea se învederează faptul ca

nu a existat nici o contestație care sa vizeze procedura achiziției.

Curtea constată că prin stabilirea acestor cerințe minime sunt excluși de la

participarea la procedura de achiziție experți care, având experiența de 3 ani solicitat

în instruire cu adulții, nu îndeplineau cerința studiilor în specializarea

pedagogie/sociologie, fiind absolvenți de alte specializări decât cele 2 menționate în

mod expres şi limitativ de autoritatea contractanta.

Împrejurarea ca specialistul în Dezvoltare Programe training urmează să

coordoneze activitățile de instruire a celor 50 de funcționari publici, utilizând metode

de instruire, cum ar fi prezentări, discuții, brainstorming sau aplicații practice nu este

de natura să justifice impunerea de către autoritatea contractantă a cerinței minime

Pagină 48 din 66

de studii în specializările pedagogie/sociologie, câta vreme o astfel de pregătire în

instruirea adulților o dețin şi cei care au absolvit alte specializări, în cadrul cărora au

studiat module precum pedagogie, respectiv sociologie. Acești din urma experți care

ar deține diploma/licența în alte specializări (cum ar fi, spre exemplu, cadre didactice

calificate din învățământul preuniversitar şi superior), decât pedagogia, respectiv

sociologia sau absolvenți ai cursului de formator autorizat ANC sau al oricărui alt curs

echivalent din Uniunea Europeana, deși au pregătirea necesara nu pot sa participe la

procedura de achiziție organizata de autoritatea contractanta.

În acest context, Curtea constata că specializarea în pedagogie, respectiv

sociologie, reprezintă o cerința restrictiva, care nu se corelează cu experiența

specifica de 3 ani în instruire adulți.

Cu privire la existenţa unui prejudiciu, în acord cu dispoziţiile art. 2 alin.(1) lit.

c) şi lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 759/2007, nerespectarea de către autoritatea

contractantă a obligaţiei de a aduce la îndeplinire prevederile legislaţiei naţionale în

domeniul achiziţiilor publice determină neeligibilitatea cheltuielilor astfel efectuate sau

aplicarea de corecţii financiare conform legislaţiei în vigoare, ceea ce reprezintă o

neregulă, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul C.E. nr.1083/2006, în

art. 2 pct. 7.

Aşadar, Curtea reţine că prejudiciul rezultă din caracterul neeligibil al

cheltuielilor efectuate în cuantumul rezultat din obligaţia autorităţii cu competenţe în

gestionarea fondurilor comunitare de aplicare a unor corecţii financiare în cazul în

care se constată nerespectarea legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice.

În ceea ce priveşte proba existenţei unui prejudiciu, Curtea constată că în

jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a decis că obligaţia de a recupera fondurile europene

există în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli fără a fi necesară

dovedirea existenţei unei pagube.

În plus, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a stabilit că şi abaterile care nu au un

impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C.465/10 pct. 47şi

C-199/03 pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză

rambursarea finanţării.

Aşadar, faţă de aspectele anterior menţionate, raportate şi la prevederile

Regulamentelor Consiliului nr.1083/2006 şi nr.1828/2006 interpretarea dată

dispoziţiilor legale cu privire la sarcina probei referitoare la existenţa şi producerea

unui prejudiciu prin astfel de nereguli constatate în cadrul derulării unei proceduri de

achiziţie publică, nu poate fi reţinută.

Susţinerea reclamantei din cererea de chemare în judecată în sensul că

asupra contractului s-a pronunţat anterior ANRMAP, în sensul că nu au fost

identificate încălcări ale legislaţiei achiziţiilor publice nu are nici o relevanţă asupra

competenţei pârâtei de a analiza legalitatea atribuirii contractului de către reclamant.

În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 din Hotărârea Guvernului nr.

457/2008, conform cărora în situaţia în care autoritatea de management consideră

că au existat încălcări ale legislaţiei comunitare sau naţionale privind achiziţiile

publice, aceasta stabileşte şi aplică corecţii financiare în condiţiile Ordonanței de

urgență a Guvernului nr. 66/2011. În exercitarea atribuţiei astfel stabilite, autoritatea

Pagină 49 din 66

de management nu este condiţionată în luarea deciziilor de activităţile desfăşurate de

ANRMAP şi UCVAP potrivit dispoziţiilor art. 322 şi 323.

Împrejurarea că nu au fost depuse contestaţii la procedura de atribuire nu

exonerează autoritatea contractantă de răspundere în ipoteza în care se constată o

abatere de la legislaţia naţională a achiziţiilor publice, precum şi de la legislaţia

comunitară.

Curtea constata, așadar, ca reclamanta nu a dovedit nici un motiv de

nelegalitate care sa conducă la anularea deciziei nr.12/12.06.2015.

Câta vreme se retine legalitatea emiterii deciziei anterior menționate, Curtea

constata ca este legala si Nota de constatare a abaterii si de stabilire a reducerilor

procentuale nr.1386-P/19.06.2015, acest din urma act administrativ fiind emis tocmai

in baza deciziei nr.12/12.06.2015.

Susținerea reclamantului din cererea de chemare in judecata in sensul ca de

la data finalizării activității de verificare si pana la emiterea acestei note au trecut mai

mult de 90 de zile , fiind astfel nerespectat termenul de 90 de zile stipulat de legiuitor

prin art. 21 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 nu poate fi primita de

instanța câta vreme Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor

procentuale nr. 1386-P/19.06.2015 a fost emisa ca urmare a emiterii Deciziei nr.

12/12.06.2015 prin care s-a soluționat pe cale administrativa contestația împotriva

Notei inițiale de constatare a neregulilor şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.

352 P/12.02.2015.

Astfel fiind, termenul de 90 de zile nu se calculează, cum susține reclamantul,

de la data finalizării activității de verificare inițiale, efectuata în perioada 30.01.2015-

10.02.2015, ci de la data emiterii deciziei nr.12/12.06.2015, iar raportat la aceasta

data, Nota contestata de către reclamant este întocmita in termenul legal.

Pentru considerentele anterior expuse, văzând si dispozițiile legale anterior

menționate, Curtea a respins acțiunea formulata ca neîntemeiata.

Curtea a lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

6. Dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi

- Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor public: art.84, art.117

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii : art. 255

- Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală :

art.119 alin.(2)

Potrivit prevederilor speciale derogatorii de la dreptul comun care

reglementează dobânzile şi penalităţile de întârziere cuprinse în art.119 alin. (2) din

Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală,

modificată şi completată reţinem că „ (2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de

întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale

accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare,

Pagină 50 din 66

sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi

sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei."

Prin urmare, conform dispozițiilor legale anterior enunțate, orice persoană

fizică sau juridică ar fi beneficiat de prevederile art. 119 alin. (2) în sensul că nu putea

fi obligat legal la plata de dobânzi legale sau penalităţi pe zi de întârziere pentru

neplată.

Reclamantul căruia i s-a imputat o cotă de 1/7 din amenda plătită trebuie să

beneficieze de tratament juridic egal cu cel de care ar fi beneficiat debitorul obligaţiei.

Daca s-ar decide în alt mod şi s-ar institui obligarea reclamantului la dobânzi legale

conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) ale dispoziţiei de imputare s-ar crea premisele

unei îmbogăţiri fără just temei prin mărirea nejustificată a patrimoniului pârâtului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 631 din 8 martie 2016, dr. D.D-P.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad în data de 23.12.2013,

reclamantul N.A. a cerut în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială

Judeţul Arad, anularea Dispoziţiei nr. 260/26.06.2013 ca netemeinică şi nelegală şi

exonerarea de la plata sumei de 7.142,85 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. nr.1145/12.11.2015 pronunţată în dosar nr.

9879/108/2013, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea în contencios administrativ

formulată de reclamantul N.A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ

Teritorială Judeţul Arad şi, în consecinţă a respins cererea de anulare a Dispoziţiei

de imputare nr. 260/26.06.2013 emisă pe seama reclamantului şi cererea de

exonerare a reclamantului de la plata sumei de 7.142,85 lei stabilită în sarcina sa cu

titlu de prejudiciu, a înlăturat obligaţia de plată a dobânzilor legale stabilite în sarcina

reclamantului prin art. 2 alin. (1) din Dispoziţia de imputare nr. 260/26.06.2013

aferente sumei de 7.142,85 lei; menţinând restul prevederilor din cuprinsul acestui

articol.

Împotriva Sentinţei Civile nr. 1145/12.11.2015 pronunţată de Tribunalul Arad

în dosarul nr. 9879/108/2015 a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ

Teritorială Judeţul Arad, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate pentru motivul

prevăzut la art. 488 art. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură civilă, rejudecarea cu

reţinere şi pronunţarea unei hotărâri în sensul respingerii în totalitate a acţiunii în

contencios administrativ, formulată de către intimatul-reclamant N.A.

În motivare se arată că prin Sentinţa Civilă nr. 1145/12.11.2015 din Dosarul nr.

9879/108/2015 al Tribunalului Arad, instanţa a admis în parte acţiunea în contencios

administrativ formulată de reclamantul N.A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea

Administrativ Teritorială Judeţul Arad, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a

dobânzilor legale stabilite în sarcina reclamantului prin art. 2 alin.(1) din Dispoziţia de

imputare nr. 260/26.06.2013 aferente sumei de 7.142,85 lei. Art. 2 alin. (1) din

dispoziţia antemenţionată stipulează următoarele: "De la data rămânerii definitive a

prezentei dispoziţii, în condiţiile art. 85 alin. (2˄1) din Legea nr. 188/1999 privind

Statutul funcţionarilor publici republicată, cu completările şi modificările ulterioare, se

Pagină 51 din 66

reţine domnului N.A. o treime din salariul lunar net, până la recuperarea sumei de

7.142,85 lei, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plătii.''

De asemenea, prin aceeaşi sentinţă instanţa a respins cererea de anulare a

Dispoziţiei de imputare nr. 260/26.06.2013 emisă pe seama reclamantului şi cererea

de exonerare a reclamantului de la plata sumei de 7.142,85 lei stabilită în sarcina sa

cu titlu de prejudiciu.

Consideră că înlăturarea obligaţiei de plată a dobânzilor legale este

netemeinică şi nelegală, arătând că potrivit prevederilor speciale derogatorii de la

dreptul comun care reglementează dobânzile şi penalităţile de întârziere cuprinse în

art. 119 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de

procedură fiscală, modificată şi completată reţinem că: "(2) Nu se datorează dobânzi

şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel,

obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli

judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al

bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei."

Prin urmare, pentru neplata amenzii de 50.000 lei înlăuntrul termenului de

prescripţie fiscală de 5 ani atât pârâtul Judeţul Arad, cât şi orice altă persoană

fizică/juridică ar fi beneficiat de prevederile art. 119 alin. (2) precitate în sensul că nu

putea fi obligat legal la plata de dobânzi legale sau penalităţi pe zi de întârziere

pentru neplată.‖

Suma imputată prin Dispoziţia de imputare nr. 260/26.06.2013 nu este stabilită

cu titlu de amendă, ci reprezintă valoarea prejudiciului creat bugetului judeţului Arad

prin plata amenzii respective, suma reprezentând astfel o creanţă datorată bugetului

local.

Astfel, dobânda legală solicitată de către Unitatea Administrativ Teritorială

Judeţul Arad ca urmare a plăţii amenzii, nu reprezintă dobânzi pentru sume datorate

cu titlu de amenzi, prevăzute de art. 119 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr.

92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fiind solicitate cu titlu de despăgubiri

pentru indisponibilizarea sumei de 7.142,85 lei achitată de către Unitatea

Administrativ Teritorială Judeţul Arad, până la data achitării integrale a sumei

respective, reprezentând astfel dobânda pentru neplata în termen a obligaţiilor

băneşti reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală

remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru

reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Potrivit jurisprudenţei, dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă şi

urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti, în temeiul principiului reparării

integrale a prejudiciului, conform căruia autorul prejudiciului este obligat să acopere

nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum

cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor

administrate, precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm. noul Cod de procedură civilă,

Curtea reţine următoarele:

Prin acţiunea în contencios administrativ reclamantul a solicitat pronunțarea

unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună anularea Dispoziţiei nr.

Pagină 52 din 66

260/26.06.2013 ca netemeinică şi nelegală şi exonerarea de la plata sumei de

7.142,85 lei.

În fapt, Curtea reţine că prin Dispoziţia nr. 384/08.04.2011 a Preşedintelui

Consiliului Judeţean Arad, s-a dispus constituirea comisiei de evaluare pentru

atribuirea contractului „Furnizare de echipamente pentru sistem integrat de

gestionare a deşeurilor în judeţul Arad‖ prin procedura de licitaţie deschisă cu etapa

finală de licitaţie electronică, din data de 11.04.2011, ora 11,00 cu următoarea

componenţă:

Preşedinte: N.A.

Membri: C.C., G.B., D.T., D.P.,

Expert cooptat : C.M.

Membru rezervă preşedinte: L.C.

Membri de rezervă: N. L., M. P.

Potrivit Raportului procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică,

înregistrat cu nr. 9018/16.06.2011, pentru lotul 1 şi 2 a fost declarată câştigătoare

oferta SC G.I.E. SRL, celelalte oferte fiind declarate inacceptabile, potrivit art. 36 alin.

(1) lit. b din HGR 925/2006 şi neconforme, potrivit art.36 alin. (2) litera a) din HGR

925/2006, pentru întocmirea acestui raport fiecare dintre cei cinci membri ai comisiei

N.A., C.C., G.B., D.T., D.P., evaluând oferta tehnică şi financiară a acestui ofertant

(f:110-124)

În data de 29.07.2011, autoritatea contractantă a încheiat contractele de

furnizare nr. 11350/29.07.2011 şi nr. 11352/29.07.2011 având ca obiect achiziţia

unui nr. de 17 vehicule cu compactare pentru colectarea şi transportul deşeurilor

reciclabile-7 vehicule respectiv a deşeurilor biodegradabile-10 vehicule (lotul 1) şi

achiziţia unui concasor mobil pentru deşeurile din construcţii şi demolări (lotul 2).

Prin procesul verbal de contravenţie seria AR nr. 2661/25.04.2013 al Autorităţii

naţionale pentru reglementarea şi monitorizarea achiziţiilor publice s-a aplicat

autorităţii contractante o amendă în valoare de 120. 000 lei pentru săvârşirea a trei

contravenţii după cum urmează:

1). 20.000 lei pentru contravenţia prevăzută de art.293 lit. v) din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, cu referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 34/2006, referitoare la promovarea concurenţei între

operatorii economici, reţinându-se în fapt că în documentaţia de atribuire în cadrul

procedurii de licitaţie autoritatea contractantă a impus cerinţe care au avut ca efect

restricţionarea accesului operatorilor economici la procedura de atribuire, respectiv a

solicitat ca media aritmetică a profitului din exploatare anual al ofertantului trebuie să

fie pozitivă în ultimii trei ani de activitate, a impus prezentarea autorizării pentru

livrarea/comercializarea produselor ofertate, a solicitat ca şi criteriu de calificare

prezentarea de documente emise de organisme naţionale sau internaţionale

acreditate care confirmă certificarea sistemului de management al calităţii pentru

firmele ofertate (pct. 5.3.1, 5.4.4., 5.6 din fişa de date a achiziţiei).

2). 80.000 lei pentru contravenţia prevăzută de art. 293 lit. b) din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, reţinându-se în fapt că la pct. 5.4.5 din

Pagină 53 din 66

documentaţia de atribuire a contractelor, a impus cerinţa prezentării informaţiilor

privind originea bunurilor ofertate fără să ofere informaţii suplimentare în acest sens

3). 20.000 lei pentru contravenţia prevăzută de art. 293 lit. v) din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 cu referire la art. 2 alin. (2) lit. b) din acelaşi act

normativ, principiul tratamentului egal, reţinându-se în fapt că în fişa de date a

achiziţiei, pct. 5.1 - Situaţia personală a ofertantului, autoritatea contractantă a făcut

următoarea menţiune: „orice document solicitat trebuie să fie valabil la momentul

depunerii ofertei şi va fi prezentat în original sau copie legalizată‖ În cazul

operatorului economic declarat câştigător declaraţia de conformitate CE nr. 38-11 a

fost acceptată de comisia de evaluare pentru demonstrarea criteriului de calificare

stabilit la pct. 5.4.5, chiar dacă a fost emisă la data la care a fost încheiat contractul

de achiziţie publică (29.07.2011), deşi ofertele altor operatori economici au fost

declarate neconforme, întrucât declaraţiile sau formularele prezentate nu erau

valabile la deschiderea ofertelor (11.04.2011).

Prin Ordinul de plată nr. 780/30.05.2013, UAT Judeţul Arad a plătit suma de

60.000 lei, reprezentând jumătate din amenda de 120.000 lei aplicată prin procesul

verbal de contravenţie 2661/25.04.2013, comunicat în 28.05.2013 iar la data de

13.06.2013, prin plângerea înregistrată la Judecătoria sector 1 Bucureşti sub nr.

24041/299/2013 a solicitat anularea procesului verbal de contravenţie.

Prin dispoziţia 249/25.06.2013 a Preşedintelui Consiliului judeţean Arad s-a

constatat că suma de 60.000 lei achitată prin ordinul 780/30.05.2013 constituie

prejudiciu cauzat bugetului judeţului Arad şi s-a dispus înregistrarea acesteia cu

acest titlu în contabilitatea UAT Judeţul Arad precum şi recuperarea de la persoanele

responsabile cu producerea acestuia iar prin Dispoziţia nr. 250/25.06.2013 a

Preşedintelui Consiliului Judeţean Arad s-a constituit comisia pentru stabilirea

întinderii răspunderii individuale a personalului din aparatul de specialitate al

Consiliului Judeţean Arad la repararea pagubei în sumă de 60.000 lei reprezentând

jumătate din amenda în cuantum de 120.000 lei aplicată prin procesul verbal de

constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria AR nr. 2661/25.04.2013.

Prin procesul verbal nr. 8314/25.06.2013, Comisia desemnată, având în

vedere dispoziţiile art. 84 alin. (1) lit. a) şi art.117 din Legea nr. 188/1999 şi art. 255

din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, a stabilit, cu privire la fapta nr. 3, că prin

modul în care au evaluat îndeplinirea criteriilor de calificare pe baza documentelor

prezentate de cei trei ofertanţi, răspunderea pentru săvârşirea acesteia revine în mod

egal atât preşedintelui cât şi membrilor comisiei. Luând în considerare amenda

aplicată pentru această faptă-20.000 lei şi împrejurarea că din aceasta s-a achitat

jumătate, reprezentând 10.000 lei, s-a stabilit cuantumul sumei ce va fi recuperată de

la fiecare persoană ca fiind 2.000 lei, reprezentând 1/5 din suma de 10.000 lei.

Curtea constata ca prin Dispoziţia de imputare nr. 260/26.06.2013 emisă pe

seama reclamantului pârâtul urmăreşte recuperarea în parte a prejudiciului aferent

faptelor contravenţionale nr. 1 şi 2 în sumă de 50.000 lei în condiţiile în care a

constatat că a participat la producerea prejudiciului prin săvârşirea celor două fapte.

Dispoziţia de imputare a fost emisă pentru recuperarea cotei de 1/7 din prejudiciul în

sumă de 50.000 lei, fiind o consecinţă a finalizării cercetării cauzelor care au condus

Pagină 54 din 66

la producerea prejudiciului, la identificarea persoanelor care se fac vinovate şi la

angajarea răspunderii acestora, cercetarea fiind finalizată prin emiterea Dispoziţiei

Preşedintelui Consiliului Judeţean Arad nr. 249/25.06.2013.

Prin art. 2 din dispoziţia contestată se face precizarea că de la data rămânerii

definitive a dispoziţiei, în condițiile art. 85 alin. (21) din Legea nr. 188/1999 se reţine

reclamantului o treime din salariul lunar net, până la recuperarea sumei de 7142,85

lei, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plăţii.

Curtea constată că în cadrul dispoziției atacate parata nu a precizat temeiul de

drept care ar justifica stabilirea în sarcina reclamantului a obligației de a achita

dobânzi, câtă vreme izvorul prejudiciului îl constituie o amendă contravenţională

aplicată Judeţului Arad.

Pârâtul recurent susține ca suma imputată prin Dispoziţia de imputare nr.

260/26.06.2013 nu este stabilită cu titlu de amendă, ci reprezintă valoarea

prejudiciului creat bugetului judeţului Arad prin plata amenzii respective, suma

reprezentând astfel o creanţă datorată bugetului local. Aceasta afirmație a

recurentului nu poate fi primita câtă vreme prin emiterea dispoziției de imputare nu s-

ar putea modifica natura sumei imputata reclamantului, din amenda în creanţa

datorata bugetului de stat.

Potrivit prevederilor speciale derogatorii de la dreptul comun care

reglementează dobânzile şi penalităţile de întârziere cuprinse în art.119 alin. (2) din

Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală,

modificată şi completată reţinem că „(2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de

întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale

accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare,

sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi

sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.‖

Prin urmare, conform dispozițiilor legale anterior enunțate, orice persoană

fizică sau juridică ar fi beneficiat de prevederile art. 119 alin. (2) în sensul că nu putea

fi obligat legal la plata de dobânzi legale sau penalităţi pe zi de întârziere pentru

neplată.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond ca şi reclamantul căruia i s-a

imputat o cotă de 1/7 din amenda plătită trebuie să beneficieze de tratament juridic

egal cu cel de care ar fi beneficiat debitorul obligaţiei. Daca s-ar decide în alt mod şi

s-ar institui obligarea reclamantului la dobânzi legale conform dispoziţiilor art. 2 alin.

(1) ale dispoziţiei de imputare s-ar crea premisele unei îmbogăţiri fără just temei prin

mărirea nejustificată a patrimoniului pârâtului.

Reținând cele expuse, câtă vreme recurentul nu a invocat critici de natura sa

atragă cauzele de casare prevăzute de legiuitor, Curtea a respins recursul formulat

ca neîntemeiat.

Constatând culpa paratului în promovarea recursului,în virtutea dispozițiilor

art. 453 din noul Cod de procedură civilă, Curtea a obligat pârâta la plata către

reclamant a sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu avocat.

Pagină 55 din 66

7. Eliberare din funcţie viceprimar

- Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată

- Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali

Curtea a reţinut ca expunerea de motive înregistrată sub nr. 909/16.02.2015

privind înştiinţarea consilierilor locali cu privire la cauzele care determină revocarea

din funcţia de viceprimar, priveşte modificarea majorităţii politice din cadrul Consiliului

local M., întemeiat pe atributul exclusiv al consiliului local, ca autoritate a

administraţiei publice locale, să aleagă şi să revoce viceprimarul, în condiţiile Legii nr.

215/2001, legea administraţiei publice locale şi ale Legii nr. 393/2004 privind Statutul

aleşilor locali, în conformitate cu care legiuitorul a prevăzut în mod expres că atât

alegerea cât şi revocarea din funcţie a viceprimarului, sunt determinate de voinţa

majorităţii politice din cadrul autorităţii publice deliberative, voinţă politică a

consilierilor locali exprimată ca manifestare a puterii formaţiunii politice care deţine

majoritatea politică în cadrul Consiliului local.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 185 din 26 ianuarie 2016, dr. D.D-P.

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Tribunalul Arad la data

de 05.05.2014, reclamantul Prefectul Judeţului Arad a chemat în judecată pârâtul

Consiliul Local al Comunei M. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se

dispună anularea Hotărârii nr. 22/26.02.2015 adoptată de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 868/14.10.2015 pronunţată în dosar nr.1226/108/2015,

Tribunalul Arad a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de

reclamantul Prefectul Judeţului Arad în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local M.

pentru anularea Hotărârii nr. 22/26.02.2015 adoptată de pârât.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Prefectul Judeţului

Arad solicitând admiterea acţiunii şi pe cale de consecinţă, anularea Hotărârii nr.

22/26.02.2015 adoptată de către intimatul - pârât Consiliul Local al Comunei M.

În motivare se arată că prin art. 1 din hotărârea enunţată, Consiliul Local al

Comunei M. aprobă revocarea funcţia de viceprimar al Comunei M., judeţul Arad, a

domnului C.I.

Temeiurile de drept pe care s-a întemeiat hotărârea sunt reprezentate de

dispoziţiile 57 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale,

republicată şi dispoziţiile 18 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor

locali.

Se mai arată că, intimatul - pârât Consiliul Local M. a respectat doar

procedura de schimbare din funcţie, abuzând de dreptul prevăzut în art. 57 alin. (4)

din Legea nr. 215/2001 republicată, fără niciun temei.

Se menționează ca eliberarea din funcţie a viceprimarului este reglementată

prin dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 ca sancţiune administrativă

pentru abateri grave şi repetate săvârşite în exercitarea mandatului său.

Pagină 56 din 66

Se precizează ca sancţiunea eliberării din funcţie a viceprimarului se aplică

prin hotărârea consiliului local, pe baza propunerii motivate a primarului sau a unei

treimi din numărul consilierilor în funcţie.

Astfel, potrivit art. 69 alin. (4) din Legea nr. 393/2004, sancţiunea eliberării din

funcţie a viceprimarului poate fi aplicata numai dacă poate fi făcută dovada că

viceprimarul a încălcat Constituţia, celelalte legi ale ţării sau a prejudiciat interesele

ţării, ale unităţii administrativ-teritoriale sau ale locuitorilor din unitatea administrativ-

teritorială respectivă.

Având în vedere textul de lege antemenţionat, concluzionează că domnul C.I.

ar fi trebuit să săvârşească abateri grave şi repetate, pentru a se proceda la

revocarea acestuia din funcţia de viceprimar, cu toate că din înscrisurile care au stat

la baza adoptării hotărârii nu a fost probată existenţa unor a tari motive care să

determine schimbarea din funcţie a acestuia.

Mai mult, alin. (2), (3) şi (4) din textul de lege antecitat, stipulează situaţiile în

care se aplică sancţiunile, acestea trebuind dovedite şi temeinic motivate.

Aşa fiind, au fost încălcate dispoziţiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 393/2004,

în sensul că, „sancţiunea eliberării din funcţie a viceprimarului poate fi aplicată numai

dacă poate fi făcută dovada că acesta a încălcat Constituţia României, celelalte legi

ale ţârii sau a prejudiciat interesele tării, ale unităţilor administrativ teritoriale..."

Or, din expunerea de motive a consilierilor locali iniţiatori rezultă ca, prin

eludarea dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 393/2004 intimatul - pârât Consiliul Local

M. a intenţionat să-l sancţioneze pe viceprimar, având în vedere modificarea

majorităţii politice din cadrul Consiliului Local al Comunei M.

Pentru considerentele expuse anterior, instanţa de fond în mod eronat a

reţinut că dispoziţiile art. 69 din Legea| nr. 393/2004 nu sunt incidente în cauza,

pronunţând hotărârea recurată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv

dispoziţiile legale enunţate, şi pe cale de consecinţă este incident motivul de casare

prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, conform

cărora: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoare/e motive de

nelegalitate: când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a

normelor de drept material.‖

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor

administrate, precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm. din noul Cod de Procedură

Civilă, Curtea reţine următoarele:

Curtea constată că prin acţiunea promovata în fata instanței de contencios

administrativ reclamantul Prefectul Judeţului Arad, P.C.V., a solicitat pronunțarea

unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună anularea Hotărârii nr.

22/26.02.2015 adoptată de pârâtul Consiliul Local al Comunei M.

Curtea retine ca prin Hotărârea nr. 22/26.02.2015 adoptată de către Consiliul

Local al Comunei M. s-a aprobat revocarea din funcţia de Viceprimar al Comunei M.,

al domnului C.I.

Curtea constata ca reclamantul a menționat ca hotărârea a acrei anulare o

solicita este nelegala, fiind adoptata cu nerespectarea dispoziţiilor art. 57 alin. (4) din

Pagină 57 din 66

Legea nr. 215/2001 republicată, respectiv a prevederilor art. 18 alin. (4) din Legea nr.

393/2004 .

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, Curtea constata ca şedinţa

ordinară din 26.02.2015 s-a desfăşurat cu respectarea procedurii legale instituite de

prevederile Legii nr. 215/2001. In acest sens, este Dispoziţia nr. 79 din 20 februarie

2015 emisă de Primarul Comunei M., privind ordinea de zi, respectiv convocarea

consilierilor locali, conform tabelului convocator.

Rezulta ca a fost respectat termenul de 5 zile prevăzut de art. 39 alin. (3) din

Legea nr. 215/2001, consilierii fiind anunțați despere data şi ora la care va avea loc

ședința din data de 26.02.2015.

Reclamantul precizează că eliberarea din funcţie a viceprimarului este

reglementată de art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 393/2004 ca sancţiune

administrativă pentru abateri grave şi repetate săvârşite în exercitarea mandatului

său.

Astfel, reclamantul recurent învederează ca potrivit art. 69 alin. (4) din Legea

nr. 393/2004, sancţiunea eliberării din funcţie a viceprimarului poate fi aplicată numai

dacă poate fi făcută dovada că viceprimarul a încălcat Constituţia, celelalte legi ale

ţării sau a prejudiciat interesele ţării, ale unităţii administrativ-teritoriale sau ale

locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă.

Curtea constata că în preambulul Hotărârii nr. 22/26.02.2015 se face

precizarea ca revocarea din funcţia de viceprimar domnului C.I. se întemeiază pe

dispozițiile art. 57 din Legea nr. 215/200, iar nu pe prevederile art. 69 din Legea nr.

393/2004, invocate de către recurent.

Curtea retine ca în acord cu dispozițiile art. 57 din Legea nr. 215/2001

„Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local prin hotărâre

adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie, Ia propunerea primarului sau a u

treimi din numărul consilierilor locali în funcţie‖.

În plus, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 393/2004, mandatul de

vicepreşedinte al consiliului judeţean, respectiv de viceprimar, poate înceta înainte de

termen în urma eliberării sau revocării acestuia din funcţie, în condiţiile Legii nr.

215/2001, republicată.

Curtea constată că prima instanță a reținut în mod corect ca expunerea de

motive înregistrată sub nr. 909/16.02.2015 privind înştiinţarea consilierilor locali cu

privire la cauzele care determină revocarea din funcţia de viceprimar, priveşte

modificarea majorităţii politice din cadrul Consiliului Local M., întemeiat pe atributul

exclusiv al consiliului local, ca autoritate a administraţiei publice locale, să aleagă şi

să revoce viceprimarul, în condiţiile Legii nr. 215/2001, legea administraţiei publice

locale şi ale Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, în conformitate cu care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că atât alegerea cât şi revocarea din funcţie a

viceprimarului, sunt determinate de voinţa majorităţii politice din cadrul autorităţii

publice deliberative, voinţă politică a consilierilor locali exprimată ca manifestare a

puterii formaţiunii politice care deţine majoritatea politică în cadrul Consiliului Local.

Pagină 58 din 66

Astfel fiind, dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 393/2004 invocate de reclamantul

Prefectul Judeţului Arad ca temei legal pe care îşi fundamentează acţiunea, nu sunt

incidente în cauză.

Reținând cele expuse, Curtea a constatat ca nu sunt incidente nici unul dintre

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din noul Cod de procedură civilă şi a

respins recursul ca neîntemeiat, ia act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

8. Mandat primar pentru încheiere contract,; sancţiunea nulităţii

contractului ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind mandatul

legal conferit primarului la încheierea unui contract în numele unităţii

administrativ-teritoriale.

- Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 : art. 61,art. 63,art.77, art. 125

- Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor

de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a

contractelor de concesiune de servicii: art. 27810 , art. 297

- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice : art. 35

alin. (2)

- Codul civil de la 1864 : art. 1536 , art.1546

- Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 : art. 8

Depăşirea competenţei legale conferite primarului cu prilejul încheierii unui

contract în numele unităţii administrativ-teritoriale – respectiv depăşirea competenţei

legale de a reprezenta unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu terţii în limitele

împuternicirii acordate de consiliul local prin adoptarea unei hotărâri care să exprime

voinţa unităţii administrativ-teritoriale de a fi parte în contract - constituie un caz de

nulitate absolută, fiind în discuţie încălcarea unor norme de drept public referitoare la

atribuţiile unor autorităţi publice.

Nu operează principiul potrivit căruia nimeni nu poate să invoce propria

turpitudine (nemo auditur propriam turpitudine), deoarece primează principiul

priorităţii interesului public, consacrat de art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu

poate fi înlăturată sancţiunea nulităţii contractului ca urmare a încălcării dispoziţiilor

legale privind mandatul legal conferit primarului la încheierea unui contract în numele

unităţii administrativ-teritoriale.

De altfel, Curtea consideră că nu s-ar putea reţine nici invocarea propriei culpe

de către unitatea administrativ-teritorială, în condiţiile în care voinţa acestei unităţi nu

a fost angajată legal prin încheierea contractului în mod abuziv de către

reprezentantul legal al acesteia. Nu se poate reţine că a existat o manifestare de

voinţă a unităţii administrativ-teritoriale de care aceasta să se dezică prin solicitarea

desfiinţării contractului, de vreme ce nu a existat o manifestare de voinţă exprimată

legal în sensul încheierii acestui contract, similară lipsei totale a voinţei de a încheia

acest contract.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Pagină 59 din 66

Decizia civilă nr. 587 din 1 martie 2016, dr. D.D.-P.

Curtea constată că în prezenta cauză, reclamanta Comuna M. a chemat în

judecată pârâta SC A. SRL şi a solicitat nulitatea contractului de servicii nr.

73/15.03.2010 întocmit de Primăria M. şi SC A. SRL, repunerea părţilor în situaţia

anterioară, precum si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Comuna M. a invocat ca motive de nulitate următoarele:

- Comuna M. nu este parte în contractul de servicii nr. 73/15.03.2010, acesta

fiind întocmit de Primăria M., în calitate de achizitor şi SC A. SRL în calitate de

prestator. Menţionează că Primăria M. nu este decât o structură funcţională fără

personalitate juridică, motiv pentru care invocă excepţia lipsei calităţii procesuale

pasive şi a faptului că contractul de servicii întocmit de acesta nu produce efecte

juridice faţă de Comuna M.

- unităţile administrativ-teritoriale (comunele) sunt persoanele juridice de drept

public ce au capacitate juridică, iar primarul este cel care reprezintă interesele unităţii

administrativ teritoriale.

- Primarul nu a avut mandatul Consiliului Local pentru întocmirea contractului

de servicii nr. 73/15.03.2010, şi nici finanţarea necesară, situaţie în care sumele ce

provin din contractul de servicii nu au fost cuprinse în bugetul comunei, nefiind

cunoscute, analizate şi dezbătute de către Consiliul Local nici până în prezent.

- contractul de servicii ce face obiectul prezentei cauze a fost atribuit fără

licitaţie publică prestatorului SC A. SRL.

Curtea reţine că prin contractul de prestări de servicii nr. 73/15.03.2010,

încheiat între SC A. SRL, în calitate de prestator, şi Primăria comunei M., în calitate

de achizitor, pârâta SC A. SRL s-a obligat potrivit obiectului principal al contractului,

să întocmească documentaţia necesară pentru accesarea fondului de finanţare

FEADR, măsura 125, îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de

dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii, sub-măsura 125a, conform cu

cerinţele finanţatorului, preţul plătibil prestatorului de către achizitor fiind de 61.000

lei, la care se adaugă 11.590 TVA.

Curtea observă că în speţă, contractul nr. 73/15.03.2010 a fost semnat de

fostul primar al Comunei M., fără ca acest contract să fi fost înregistrat în evidenţele

Primăria Comunei M., neexistând nici o dovadă că semnatarul contractului a adus la

cunoştinţa celorlalte autorităţi ale unităţii administrativ-teritoriale (Consiliul Local,

angajaţi din Primăria Comunei M. etc.) semnarea acestui act juridic. Raportat la

această situaţie, se impune analizarea efectelor pe care le poate produce acest

contract în raport cu reclamanta Comuna M., în reprezentarea căreia putea acţiona

fostul primar al Comunei M., semnatarul contractului.

Întrucât Legea nr. 215/2001 nu mai cuprinde alte reglementări speciale privind

reprezentarea unităţii administrativ-teritoriale de către primar în raporturile cu terţii,

Curtea reţine incidenţa reglementărilor din dreptul comun în materie de mandat, cu

specificul că mandatul de reprezentare a unităţii administrativ-teritoriale acordat

primarului este subordonat competenţelor conferite de lege primarului, ca autoritate

executivă.

Pagină 60 din 66

Susţinerea reclamantei Comuna M. – potrivit căreia aceasta nu este parte în

contractul a cărui anulare a solicitat-o, pe considerentul că acest contract a fost

încheiat de primar în numele Primăriei M. – face abstracţie de faptul că, potrivit art.

77 din Legea nr. 215/2001, „primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-

teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu

activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care

duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând

problemele curente ale colectivităţii locale‖.

Prin urmare, din art. 77 rezultă că primăria – ca structură funcţională cu

activitate permanentă – include primarul, viceprimarul, secretarul unităţii

administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului. Aşadar, potrivit

acestui text legal, primarul face parte din primărie, nu este distinct de aceasta, chiar

dacă nu este unica entitate componentă a acestui aparat administrativ.

De asemenea, din cuprinsul art. 77 din Legea nr. 215/2001 rezultă că primăria

„duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând

problemele curente ale colectivităţii locale‖.

Prin urmare, nu se poate reţine existenţa independentă a primăriei de unitatea

administrativ-teritorială a cărei voinţă – exprimată prin hotărârile consiliului local –

trebuie să o ducă la îndeplinire.

De aici rezultă că semnarea contractului de prestări servicii în numele

Primăriei Comunei M. nu poate avea semnificaţia că nu este obligată, prin acest

contract, însăşi unitatea administrativ-teritorială – Comuna M., ale cărei acte le aduce

la îndeplinire primăria acestei comune, conform dispoziţiilor legale citate mai sus.

În ceea ce priveşte faptul că primăria este o structură funcţională fără

personalitate juridică, Curtea reţine că acest argument nu este întemeiat, întrucât

primarul se prezuma că a reprezentat, la semnarea contractului, şi unitatea

administrativ-teritorială, chiar dacă se menţionează primăria ca parte în contract.

Pe de altă parte, mai multe contracte au fost încheiate între părţi, figurând

primăria ca şi autoritatea contractantă, fără ca reclamanta Comuna M. să formuleze

obiecţii.

Prin urmare, menţionarea în contract a Primăriei comunei M. în calitate de

achizitor nu poate avea semnificaţia că unitatea administrativ-teritorială – Comuna M.

– nu este parte în acest contract.

Pe de altă parte, reclamanta Comuna M. a invocat şi lipsa mandatului

primarului la încheierea contractului, în condiţiile în care încheierea contractului nu a

fost aprobată printr-o hotărâre a Consiliului Local al comunei M.

Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile contractului de prestări de servicii nr.

73/15.03.2010, Curtea reţine că reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile

unui contract încheiat la data de 15.03.2010.

Curtea subliniază că dispoziţiile speciale ale Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 34/2006 se completează cu dispoziţiile Codului civil în materia

răspunderii contractuale, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 din O.U.G. nr.

34/2006, care prevede că „în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu

prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun‖.

Pagină 61 din 66

În lipsa unor reglementări contrare în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

34/2006, Curtea reţine, aşadar, incidenţa dispoziţiilor Codului civil în materia

răspunderii contractuale.

Totodată, Curtea subliniază că pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca

regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa

condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte

ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile

de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după

intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi,

pentru încetarea actului juridic.

Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din noul

Cod civil (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât şi din art. 102 alin. (1)

din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, ‖contractul este supus dispoziţiilor legii în

vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea,

efectele, executarea şi încetarea sa‖.

Astfel, conform art. 6 alin.(2) din noul Cod civil, „actele şi faptele juridice

încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii

noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data

încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor‖, iar potrivit alineatului al treilea

al art. 6, „actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la

data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi

considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi‖.

Raportat la aceste reglementări, instanţa reţine că dispoziţiile legale aplicabile

contractului de prestări de servicii nr. 73/15.03.2010, încheiat între părţi, sunt cele din

Codul civil de la 1865, în vigoare în perioada respectivă, iar nu dispoziţiile din noul

Cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), care au intrat în vigoare de la

1.10.2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

În consecinţă, Curtea va examina limitele mandatului primarului în raport cu

dispoziţiile din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi din Codul civil de la

1865, în vigoare la data semnării contractului în litigiu.

Regulile de la mandat din Codul civil de la 1865 se aplică în speţă şi în temeiul

art. 36 al Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice –

publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954 – în raporturile dintre persoana

juridică şi cei care alcătuiesc organele sale. Astfel, conform art. 36 din Decretul nr.

31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „raporturile dintre

persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare,

regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare ori

statut‖.

De asemenea, conform art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „actele

juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost

conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi‖. Din dispoziţiile citate Curtea reţine că

actele încheiate de primar în numele unităţii administrativ-teritoriale sunt asimilate

Pagină 62 din 66

actelor persoanei juridice reprezentate dacă acele acte au fost îndeplinite „în limitele

puterilor ce le-au fost conferite‖.

În privinţa mandatului primarului de a prezenta unitatea administrativ-

teritorială, Curtea subliniază că, potrivit art. 1535 din Codul civil de la 1865,

„mandatul este special pentru o afacere, sau pentru oarecare anume afaceri, ori este

general pentru toate afacerile mandantului‖, iar potrivit art. 1536 alin. (1) din Codul

civil de la 1865 „mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de

administraţie‖. De asemenea, potrivit art. 1536 alin. (2) din Codul civil de la 1865

„când e vorba de înstrăinare, ipotecare, sau de facerea unor acte ce trec peste

administraţia ordinară, mandatul trebuie să fie special‖.

În speţă, Curtea reţine că fostul primar al comunei M. a semnat – în numele

unităţii administrativ-teritoriale, Comuna M. – contractul de prestări de servicii nr.

73/15.03.2010, încheiat cu SC A. SRL, preţul plătibil prestatorului de către achizitorul

Comuna M. fiind de 61.000 lei, la care se adaugă 11.590 lei cu titlul de taxă pe

valoarea adăugată.

Fiind vorba despre un contract în baza căruia unitatea administrativ-teritorială

se obliga la plata sumei de 61.000 lei, la care se adaugă 11.590 lei TVA, Curtea

reţine că acesta este un act de dispoziţie, conţinând o obligaţie de a da, respectiv de

o obligaţie având ca obiect o sumă de bani. Această obligaţie nu putea fi contractată

de primar în numele unităţii administrativ-teritoriale în lipsa unui mandat special,

având în vedere că potrivit art. 1536 alin. (2) din Codul civil de la 1865 „când e vorba

de înstrăinare, ipotecare, sau de facerea unor acte ce trec peste administraţia

ordinară, mandatul trebuie să fie special‖.

Este de observat că dispoziţiile din Legea administraţiei publice locale nr.

215/2001 confirmă rolul primarului de autoritate executivă, iar nu acela de autoritate

deliberativă a unităţii administrativ-teritoriale, iar atribuţiile primarului sunt

circumscrise obligaţiei de a pune în executare hotărârile Consiliului Local, astfel cum

rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 215/2001, raportat la art. 61

alin. (2) din aceeaşi lege, conform căruia „primarul asigură respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi

punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi

ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi

acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale

miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, ale

prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii‖.

Astfel, conform art. 63 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, „primarul îndeplineşte

următoarele categorii principale de atribuţii:

a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;

b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;

c) atribuţii referitoare la bugetul local;

d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;

e) alte atribuţii stabilite prin lege‖.

Pagină 63 din 66

În ceea ce priveşte atribuţiile referitoare la bugetul local, conform art. 63 alin.

(4) din Legea nr. 215/2001, „în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c),

primarul:

a) exercită funcţia de ordonator principal de credite;

b) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului

bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local;

c) iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi

emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale;

d) verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a

contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât şi a

sediului secundar.‖

Pe de altă parte, rolul de autoritate deliberativă, competentă să exprime voinţa

unităţii administrativ-teritoriale, revine consiliului local, astfel cum prevede art. 36 alin.

(1) din Legea nr. 215/2001, conform căruia „Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte,

în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt

date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau

centrale‖.

Din dispoziţiile legale arătate mai sus rezultă că primarul are atribuţii legate de

punerea în executare a voinţei unităţii administrativ-teritoriale, astfel cum a fost

exprimată prin hotărârile consiliului local. Prin urmare, primarul nu poate semna un

contract în numele unităţii administrativ-teritoriale în lipsa unei voinţe exprimat expres

de consiliul local, prin adoptarea unei hotărâri în acest sens.

Curtea reţine însă că în speţă nu s-a dovedit aprobarea de către Consiliul

Local M. a încheierii contractului respectiv printr-o hotărâre emisă în acest sens.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 10/18.02.2010 (fila 16 dosar Curtea de Apel

Timişoara), Consiliul Local M. a aprobat accesarea de fonduri nerambursabile

FEADR măsura 125, sub-măsura 125b şi a încredinţat primarului sarcina de a

îndeplini hotărârea adoptată, în sensul de a face demersurile necesare în vederea

accesării fondurilor, însă această hotărâre nu poate avea semnificaţia unui mandat

special acordat primarului pentru a încheia un contract care implica plata sumei de

61.000 lei, la care se adaugă 11.590 lei TVA, care – după cum s-a arătat anterior –

constituia o obligaţie care nu putea fi contractată de primar în numele unităţii

administrativ-teritoriale în lipsa unui mandat special. Curtea observă că în Hotărârea

nr. 10/18.02.2010 nu se face referire la încheierea unor contracte oneroase pentru

unitatea administrativ-teritorială, ci numai la „accesarea de fonduri nerambursabile‖,

fără vreo precizare a împuternicirii primarului la a încheia un contract în executarea

acestei hotărâri. În condiţiile în care nu au fost prevăzute în bugetul unităţii

administrativ-teritoriale sume cu această destinaţie, Curtea nu poate reţine nici măcar

că s-a preconizat o astfel de cheltuială concretă şi care să fi fost aprobată de

Consiliul Local al comunei M. Curtea reţine ca fiind relevante dispoziţiile art. 63 alin.

(4) lit. c) din Legea nr. 215/2001, citate anterior, conform cărora „în exercitarea

atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c)‖ – respectiv atribuţii referitoare la bugetul local –

„primarul (...) iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi

şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale‖. Chiar dacă

Pagină 64 din 66

atribuţia legală citată se referă la contractarea de împrumuturi, Curtea observă că şi

încheierea contractului de prestări servicii din speţă constituie un contract cu titlul

oneros, cuprinzând chiar o sumă semnificativă (care implica plata sumei de 61.000

lei, la care se adaugă 11.590 lei TVA), rezultând de aici că prin actele primarului nu

se pot da naştere unor obligaţii pecuniare care să greveze bugetul unităţii

administrativ-teritoriale.

Or, conform art. 1537 din Codul civil de la 1865, „mandatarul nu poate face

nimic afară din limitele mandatului său; facultatea de a face tranzacţie cuprinde pe

aceea de a face un compromis‖. De asemenea, art. 1546 alin. (1) din Codul civil de la

1865 prevede că „mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către

mandatar în limitele puterilor date‖, iar potrivit art. 1546 alin. (2) din Codul civil de la

1865, „nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele

puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit‖.

În speţă, întrucât nu s-a ratificat de către reclamanta Comuna M. contractul

încheiat de fostul primar cu pârâta SC A. SRL, Curtea reţine că reclamanta Comuna

M. nu este îndatorată la executarea contractului de prestări de servicii nr.

73/15.03.2010, fiind un act îndeplinit de mandatar în afara limitelor mandatului

general conferit primarului pentru reprezentarea unităţii administrativ-teritoriale în

relaţiile cu terţii.

Or, depăşirea competenţei legale conferite primarului cu prilejul încheierii unui

contract în numele unităţii administrativ-teritoriale – respectiv depăşirea competenţei

legale de a reprezenta unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu terţii în limitele

împuternicirii acordate de consiliul local prin adoptarea unei hotărâri care să exprime

voinţa unităţii administrativ-teritoriale de a fi parte în contract - constituie un caz de

nulitate absolută, fiind în discuţie încălcarea unor norme de drept public referitoare la

atribuţiile unor autorităţi publice.

În ceea ce priveşte consecinţele încheierii contractului de către primar cu

încălcarea competenţei legale şi a mandatului de a reprezenta unitatea administrativ-

teritorială, Curtea reţine că, potrivit art. 27810 alin. (1) din Ordonanța de urgență a

Guvernului. nr. 34/2006, „instanţa constată nulitatea contractului în următoarele

cazuri:

a) autoritatea contractantă a atribuit contractul fără să respecte obligaţiile

referitoare la publicarea unui/unei anunţ/invitaţii de participare conform prevederilor

prezentei ordonanţe de urgenţă;

b) au fost încălcate prevederile art. 205 alin. (1), art. 206 alin. (3), art. 256^3

alin. (3), dacă această încălcare a privat operatorul economic interesat de

posibilitatea de a formula o cale de atac înainte de încheierea contractului, în cazul în

care această încălcare este combinată cu încălcarea altor dispoziţii în materia

achiziţiilor publice, dacă această din urmă încălcare a afectat şansele operatorului

economic interesat de a obţine contractul;

c) autoritatea contractantă nu a respectat prevederile art. 150 sau ale art. 158

- 160;

d) în alte cazuri prevăzute de lege‖.

Pagină 65 din 66

Astfel, potrivit art. 27810 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 34/2006, nulitatea contractului de achiziţie publică se poate pronunţa şi „în alte

cazuri prevăzute de lege‖, iar reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor legale

privind mandatul legal conferit primarului la încheierea unui contract în numele unităţii

administrativ-teritoriale.

Prin urmare, nu se poate reţine că sunt limitative cazurile de nulitate a

contractului de achiziţie publică, astfel cum sunt edictate de art. 27810 alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, de vreme ce dispoziţiile de la litera

d) ale acestui alineat permite anularea acestui contract şi „în alte cazuri prevăzute de

lege‖.

Totodată, Curtea apreciază că, în speţă, nu operează principiul potrivit căruia

nimeni nu poate să invoce propria turpitudine (nemo auditur propriam turpitudine),

deoarece primează principiul priorităţii interesului public, consacrat de art. 8 din

Legea nr. 554/2004, astfel încât nu poate fi înlăturată sancţiunea nulităţii contractului

ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind mandatul legal conferit primarului la

încheierea unui contract în numele unităţii administrativ-teritoriale.

De altfel, Curtea consideră că nu s-ar putea reţine nici invocarea propriei culpe

de către unitatea administrativ-teritorială, în condiţiile în care voinţa acestei unităţi nu

a fost angajată legal prin încheierea contractului în mod abuziv de către

reprezentantul legal al acesteia. Nu se poate reţine că a existat o manifestare de

voinţă a unităţii administrativ-teritoriale de care aceasta să se dezică prin solicitarea

desfiinţării contractului, de vreme ce nu a existat o manifestare de voinţă exprimată

legal în sensul încheierii acestui contract, similară lipsei totale a voinţei de a încheia

acest contract.

Conform art. 125 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,

„consiliile locale sau consiliile judeţene pot contracta prin licitaţie efectuarea de lucrări

şi servicii de utilitate publică, în limita sumelor aprobate prin bugetul local, respectiv

judeţean‖. Obligaţiile vizează consiliile locale şi judeţene numai pentru că acestea

sunt autorităţi deliberative, deci „pot contracta‖, iar nu pentru că nu ar incumba şi

primarului o astfel de obligaţie, în măsura în care a fost împuternicit la încheierea

unui contract. Chiar şi din această reglementare rezultă capacitatea exclusivă a

consiliilor locale, ca autorităţi deliberative, de a încheia contracte, competenţă ce nu

revine primarului decât în executarea voinţei consiliului local, exprimată prin

adoptarea unei hotărâri. În al doilea rând, raportat la această reglementare,

contractarea de servicii de către unitatea administrativ-teritorială era permisă numai

prin licitaţie în limita sumelor aprobate prin bugetul local, chiar dacă – raportat la

pragul instituit de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 – nu era necesară

respectarea procedurii instituie prin acest act normativ pentru contractele de achiziţii

publice.

Pagină 66 din 66